Dezmembrarea Imperiului Roman şi formarea regatelor barbare de neam germanic

1. Dezmembrarea Imperiului Roman 2. Marile migraţii 3. Formarea regatelor barbare de neam germanic

La mijlocul secolului al III-lea d.Hr. Imperiul Roman se întindea din Britania până la cataractele Nilului, de la Oceanul Atlantic la Eufrat. Dar, după acest secol, statul roman aflat într-o continuă transformare şi reorganizare, a început să decadă. Trei secole mai târziu din acest imperiu nu a mai rămas decît jumătatea sa orientală (Imperiul Roman de Răsărit/Imperiul Bizantin), iar în Occident dispăruse orice urmă de stat roman, formându-se pe ruinele Imperiului Roman de Apus regatele germanice (vizigot, ostrogot, vandal, longobard, franc). În aceste trei secole se întâlnesc două societăţi total diferite: cea a romanilor şi cea a germanilor. Dar treptat, diferenţele se atenuează: pe de o parte lumea romană se „barbarizează”, iar germanii se „civilizează”. Din fuziunea celor două civilizaţii va apărea o nouă societate, proprie lumii medievale şi noile popoare europene. În teritoriile romanizate puternic şi ireversibil s-au constituit popoare de origine romană (spaniol, portughez, italian, francez şi român), iar în teritoriile unde s-au aşezat migratorii de origine germană, iar cultura şi civilizaţia romană nu a supravieţuit s-au format popoare de origine germanică (german, englez, olandez, danez, norvegian, suedez).

1. Dezmembrarea Imperiului Roman (395, 476)Încercările de reformă ale unor împăraţi romani (Aurelian, Diocleţian, Constantin

cel Mare ) nu au dat roade pe termen lung. În continuare criza internă s-a accentuat, iar aceasta este dublată de atacurile populaţiilor migratoare de origine germanică, slavă sau asiatică (precum tătarii). Acestea produc panică şi distrugeri, iar populaţia se retrage din calea lor în zonele mai sigure (mediul rural, zonele muntoase, oraşele întărite). Retragerea locuitorilor din mediul urban în mediul rural determină decăderea economiei, în special a comerţului. Economia se bazează din ce în ce mai mult pe agricultură, iar schimburile se diminuează. Tot în această perioadă, conducerea romană devine din ce în ce mai ineficientă. Funcţionarii statului nu mai apără „binele public”, ci binele personal. În această atmosferă de insecuritate, populaţia imperiului pierde treptat sentimentul apartenenţei la comunitatea romană. Statul roman este tot mai mult dislocat de particularităţile regionale. O altă cauză a decăderii satului roman o constituie organizarea armatei. Aceasta era numeroasă, dar costisitoare şi ineficientă. Ea era formată din mercenari barbari şi condusă de generali romani. Limes-ul dintre romani şi barbari nu mai este eficient. Oraşele se fortifică, dar aceste fortificaţii nu-i împiedică pe barbari să le cucerească şi să le prade. După ce se restabilise în timpul lui Constantin cel Mare conducerea unică, în 395 împăratul Theodosie cel Mare împarte imperiul celor doi fii ai săi, Arcadius şi Honorius. Această împărţire a fost definitivă. Împăraţii Imp. Roman de Apus au ajuns să trăiască în umbra celor de la Constantinopo şi să fie simple instrumente ale generalilor germanici, stăpâni pe destinele Imp. Rom. de Apus. Numai originea obscură a acestor generali şi opinia comună romană ce privea persoana împăratului îi împiedica pe aceşti generali germani să-i ia coroana împăratului din Apus. Odoacru învinge această prejudecată şi pune capăt, în 476, unui imperiu – fantomă. Ultimul împărat din Occident, Romulus Augustulus, este înlăturat de Odoacru care trimite însemnele imperiale la Constantinopol

şi preia conducerea statului. De fapt, ultimul împărat nu mai controla decât Italia, restul provinciilor aflându-se în mâinile generalilor germani.

2. Marile migraţiiTimp de un mileniu Europa a fost acată în mod constant de popoare de origine

germanică, slavă, asiatică provocând numeroase pagube şi generând un sentiment de insecuritate. Cauzele care au determinat aceste migraţii sunt multiple:

schimbarea climei produsă în secolele II-V a determinat o răcire treptată, simţită de populaţia ce locuia în zonele nordice şi euro-asiatice;

evoluţia demografică; principalele ocupaţii ale acestor migratori erau vânătoarea şi creşterea

animalelor, de aceea erau în permanentă mişcare deoarece aveau nevoie de păşuni şi păduri;

diferenţierele economice şi sociale au stimulat tendinţele expansioniste ale căpeteniilor militare;

presiunea exercitată de alţi migratori. Contextul favorabil migraţiilor l-a constituit adâncirea crizei Imp. Rom. şi incapacitatea militară. Trei mari grupuri de populaţi s-au pus în mişcare în sec.II-VII:- germanii care au venit din Pen. Scandinavă în regiunea din jurul M. Baltice şi

apoi au ocupat întreaga Europă; cele mai importante triburi germanice erau: francii, alamanii, anglii, saxonii, suabii, goţii, vandalii, gepizii, danezii, suedezii.

- slavii au venit din zona dintre M. Baltică şi fuviile Oder, Nipru, Volga, asezându-se apoi în Europa Centrală şi Estică; după locul unde s-au stabilit vorbim de trei grupe; slavii de est, de vest şi de sud.

- popoarele de origine asiatică : hunii, avarii, tătarii, care au atacat în special Europa Răsăriteani şi Centrală. 3. Formarea regatelor barbare de neam germanic

În vreme ce statul roman trecea printr-o criză majoră, popoarele germanice se puneau în mişcare. Către anul 300 goţii (cu cele două ramuri ostrogoţii şi vizigoţii) stăpâneau zonele nord-pontice şi din nordul Dunării inferioare. Presiunea lor din această zonă a determinat părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian. Situaţia se agravează după venirea hunilor, în 376, care împing spre vest toate neamurile germanice. Vizigoţii pătrund primii în imperiu, apoi vandalii, burgunzii,francii. Prin aşezarea lor în Imperiul Roman de Apus s-au format regatele barbare. În aceste teritorii, popoarele germanice şi romanii s-au influenţat reciproc, dar, pentru că romanii se aflau pe o treaptă de dezvoltare superioară putem vorbi de asimilarea migratorilor germani şi formarea popoarelor neolatine. Unde romanizarea nu a fost puternică, germanicii şi-au pus amprenta. În vestul Europei s-au format mai multe regate barbare:regatul vizigot, ostrogot, longobard, vandal, franc. Regatul vizigot(Spania)

Vizigoţii reprezintă ramura apuseană a goţilor. Sub presiunea hunilor ei s-au deplasat din sudul M. Baltice spre sudul Europei, aşezându-se în Imperiul Roman de Răsărit (376). Abuzurile administraţiei romane asupra vizigoţilor au dus la izbucnirea

unei revolte, în urma căreia armata romană a fost înfrântă. Ulterior vizigoţii s-au aşazat în Panonia. Sub conducerea lui Alaric ei au cucerit Roma, după care au trecut în sudul Galiei şi Spania şi au pus bazele unui regat. Ei au confiscat domeniilor funciare ale romanilor din Spania, aristocraţia vizigotă îmbogăţindu-se în urma acestor confiscări. În 711 arabii i-au înfrânt pe vizigoţi în Spania şi au reuşit să cucerească întreaga Peninsulă Iberică Regatul ostrogot(Italia)Ostrogoţii formau ramura estică a goţilor. Ei s-au aşezat iniţial în Panonia şi Moesia, apoi în timpul regelui Teodoric în Italia. El a asigurat aristocraţiei ostrogote rolul principal în conducerea statului roman. Nemulţumirea aristocraţiei romane determină izbucnirea unei revolte, romanii din Imperiul Roman de Apus cerând ajutorul Imp. Rom. de Răsărit, care a reuşit să recucerească Italia pentru o scurtă perioadă. Regatul longobard(în nordul Italiei)Longobarzii s-au aşezat iniţial în Panonia, apoi în nordul Italiei. Şi ei au confiscat pământul aristocraţiei romane, favorizînd apariţia relaţiilor feudale (de la numele lor vine denumirea de Lombardia). Regatul vandal(în nordul Africii)Vandalii s-au aşezat iniţial în Galia, apoi în Spania, apoi sub conducerea lui Genseric în nordul Africii. Ei au creat un regat efemer în nordul Africii cu centrul în regiunea Cartaginei. În 554 regatul vandal a fost cucerit de Imp. Roman de Răsărit. Regatul franc(în Franţa/Galia)

La sfârşitul secolului al V-lea francii s-au aşezat în N-E Galiei. Căpetenia acestora, Clovis, a devenit primul rege al tuturor francilor. Clovis a reuşit să cucerească întreaga Galie, inclusiv teritoriile locuite de alamani, burgunzi, vizigoţi. Clovis a trecut la creştinism obţinând sprijinul bisericii şi nobilimii galo-romane. După moartea lui Clovis statul a cunoscut o perioadă de tulburări interne cauzate de practicile dreptului germanic (conform acestei legi la moartea regelui, statul se împărţea tuturor fiilor). În timpul dinastiei carolingiene statul a renăscut, Carol cel Mare (768-814) punînd bazele unui întins imperiu, de la Ebru(Spania) la Elba, de la M. Nordului până în Italia de mijloc.

Lecţia Aparitia noilor popoare

1. Etnogeneza europeana2. Studiu comparativ : romanii si portughezii

Procesul de formare a popoarelor si limbilor europene se desfasoara in a doua jumatate a mileniului I. Acest proces se desfasoara in paralel cu alte transformari care au loc in perioada de trecere de la lumea antica la cea medievala. Principala transformare este reprezentata de acetparea religiei crestine care implica impunerea unor valori diferite de cele greco-romane.

Nasterea popoarelor europene s-a realizat in timp, cei mai multi istorici considerand ca ea s-a incheiat in sec.VIII-IX. In functie de originea lor si de elementele etno-lingvistice dominante putem clasifica popoarele si limbile indo-europene in mai multe grupe : popoare romanice (portughez, spaniol, francez, roman, italian), germanice (englez, german, olandez, danez, norvegian, suedez), slave (croati, sarbi, bulgari, sloveni, slovaci, cehi, polonezi, bielorusi, ucrainieni, rusi), celtice (irlandez, scotian, galez,

breton), fino-ugrice (finlandez, eston, maghiar), baltice (leton, lituanian) si alte popoare la care substratul s-a mentinut (albanez, grec).

Toate aceste popoare se incadreaza in aria crestinitatii ceea ce le individualizeaza in raport cu alte popoare extraeuropene, indiferent de originea si de evolutia lor.

Doua evenimente au jucat un rol important in formarea popoarelor europene : opera de cucerire si civilizatoare a Romei si marile migratii.

Prin expansiunea sa, Roma a pus bazele unei vaste comunitati politice mediteraniene. Valorile civilizatiei ei au fost preluate de toate populatile ce se bucurau de pax romana : ideea de republica, dreptul, cultura, religia crestina, si chiar limba, abandonand limba stamosilor.

Fiecare popor romanic are un nucleu format din populatia preromana, cucerita de acestia. Dupa caderea imperiului, patrunderea germanilor si slavilor a sporit etrerogenitatea structurilor fiecarui popor. Unele popoare reomanice din Occident –francezi, spaniolii si portughezii- au la baza substratul format din celtii care si-au insusit limba latina. Migratia popoarelor si cucerirea islamica a teritoriului aflat la sud de Pirinei au adaugat aporturi germnaice (franci, burgunzi., vizigoti, suevi) si arabe. In Italia, Roma a asimilat popoarele stravechi aflate aici : italici, etrusci, gali, greci. Migratiile au adus elemente germanice (longobarzi, ostrogoti) absorbite mai tarziu de populatia romanica. Romanii au ca substrat elementul daco-moesic de pe ambele maluri ale Dunarii. In Evul Mediu, romanii au asimilat neamurile migratoare, in special slavii, dar si neamurile turcice tarzii, pecengi si cumani.

Dintre popoarele europene aflate sub stapanirea Romei, numai grecii si albanezii si-au pastrat identitatea lingvistica : grecii datorita superioritatii civilizatiei, si albanezii datorita retragerii in zonele inalte ale muntilor Balcani.

Marile migratii au adus in lumea romana stravechi populatii indo-europene, care de milenii traiau in regiunile retrase ale continentului european. Primele care se pun in miscare sunt neamurile germanice ce locuiau in Scandinavia, sudul Marii Baltice si Marea Nordului. Deplasarea se face spre vest si sud presand frontierele romane. Unele au format regate in regiunile occidentale, dar au sfarsit prin a fi asimilati de populatiile romane, superioare ca numar si civilizatie. Dupa anul 1000 s-au ctristalizat si principalele popoare germanice.

Slavii formeaza ultimul grup al indo-eurpopenilor. Leaganul vechilor slavi a fost cursul superior al Niprului, pana la Vistula. Din acest spatiu migreaza, incepand cu secolele VI-VII, in trei directii : sud, vest, est, acoperind, treptat, jumatate din continent. Ei se vor imparti in trei grupuri : slavii de sud, ce se aseaza in regiunea balcanica si asimileaza populatiile romanice, modificand infatisarea etnico-lingvistica a regiunii (bulgari, sarbi, croati, sloveni). Slavii de apus se stabilesc in Europa Centrala, unde inglobeaza grupuri de germani si populatie romanica (cehi, slovaci, polonezi). Salvii de rasarit se extind pana la Marea Neagra si Volga, unde asimileaza neamurile turco-monngole (rusi, ucrainieni, bielorusi).

Lectia Etnogeneza româneasca

Etnogeneza românească (definiţie; unde, cum si când s-a formmat poporul român si limba română)

Ca si in cazul celorlalte popoare neolatine, etnogeneza romaneasca s-a realizat prin asimilarea de catre autohtoni a culturii romane si a limbii latine populare, „sigiliul Romei” cum a numit-o N. Iorga. Sub aspect cronologic etnogeneza incepe odata cu influentele romane si continuă dupa abandonarea Daciei de romani(271) in conditiile marilor migratii. La sfarsitul secolului VIII in spatiul carpato-dunarean era format poporul român.

Formarea poporului şi a limbii române (etnogeneza românească ) se înscriu în procesul general de formare a popoarelor şi a limbilor neolatine, alături de poporul şi limba italiană, franceză, spaniolă, portugheză.

Etnogeneza romînescă se desfăşoară în mileniul I, dar nu mai târziu de secolul VIII, în spaţiul romanităţii răsăritene, la nord şi la sud de Dunăre ( în vechea Dacie, aşa cum era delimitată teritorial în timpul lui Burebista). Procesul de formare a poporului si limbii are la bază o dubla sinteza: -sinteza daco-romana realizata in urma procesului de romanizare -asimilarea de catre daco-romani a migratorilor care s-au perindat prin spatiul romanesc Etnogeneza reprezintă procesul complex şi îndelungat de formare a limbii şi a poporului român în perioada de trecere de la lumea antică la lumea medievală. În cadrul procesului de etnogeneză, putem vorbi de 3 componente etno-lingvistice :

-componenta dacică (substrat) -componenta romană (strat) -componenta slavă (adstrat) Prima componenta este cea geto-dacică deoarece cei mai vechi locuitori ai

acestui teritoriu au fost geto-dacii, popor de origine tracică, care s-a diferentiat in epoca fierului de tracii sudici. Spaţiul geto-dacic era locuit cu multe secole înainte de cucerirea romană. După cucerirea traiană, dacii au dăinuit, integrându-se în viaţa economică, socială şi politică a provinciei: ei au lucrat în ateliere meşteşugăreşti, alături de romani, s-au înrolat în trupe auxiliare, au făcut parte din administraţia provinciei Dacia. Această coabitare şi colaborare a contribuit la intensificarea procesului lor de romanizare. Cucerirea romană a determinat multe schimbări de ordin politic, economic, social, etno-demografic cultural, dar nu se poate vorbi de dispariţia autohtonilor geto-daci.

Cultura si civilizatia dacică se modifică în cei 165 de ani de ocupaţie romană, dar a rămas destul de puternică în zona dacilor liberi (Muntenia, Moldova, Maramureş, Crişana). Şi aceşti daci au suferit influenţa romană, dar în mai mică măsură decât dacii aflaţi sub ocupaţie romană din provincia Dacia. Componenta romană constituie principala componentă a procesului de formare a limbii şi a poporului român. Înainte de ocupaţia romană (106) dacii se învecinau cu poporul roman, făceau schimburi comerciale, unii romani se stabileau la nord de Dunare. Deci primele influente ale culturii şi civilizaţiei romane datează de dinainte de cucerirea romană. Procesul de romanizare oficiala de desfăşoară intre 106-271, perioada in care actioneaza mai multi factori ce contribuie la romanizare (administraţia, armata, veteranii, coloniştii, urbanizarea, justiţia, învăţământul). Componenta lingvistica, învăţarea limbii latine, este esentiala in procesul de romanizare. Aceasta se invata prin contactul direct, dar si in şcoli. Romanizarea continuă şi după retragerea aureliană (271). Acum sunt antrenaţi în acest proces şi dacii liberi, care nu intraseră sub stăpânire romană. Legăturile cu Imperiul

Roman continuă, iar unii împăraţi doresc reintegrarea acestor teritorii în imperiu(Constantin cel Mare, Justinian).

Răspândirea creştinismului în limba latină a contribuit în mod hotărâtor la procesul de romanizare (cuvintele cruce, biserică, preot, Paşti, înger, Dumnezeu, duminică, a boteza, rugăciune sunt de origine latina).

Componenta slavă se referă la influenţa populaţiei migratoare de acest neam. Deşi în spaţiul carpato-danubiano-pontic s-au perindat mai multe popoare migratoare precum goţii, gepizii, lomgobarzii, hunii, avarii, slavii, bulgarii doar slavii au influnţat constituirea poporului român. După ce au stat o perioadă la nord de Dunre, în 602 slavii au trecut la sudul Dunării, iar comunităţile mici, care au rămas, au fost asimilate. Influenţe slave se observă mai ales în limbă. Cu toate acestea, limba română a rămas o limbă latină, pentru că romanizarea a fost puternică şi ireversibilă. Forarea limbii române este un proces care de desfăşoară în paralel cu cel al formării poporului, având la bază trei componente, cea mai importantă fiind cea latină. Dacii au învăţat limba latină treptat şi au uitat idiomul autohton. Limba latină care se implantează în acest spaţiu e limba latină populară (vulgară), nu latina scrisă (clasică). Până la retragerea aureliană limba latină era învăţată, aşa cum dovedesc numeroasele inscriptii descoperite in spatiul carpato-danubiano-pontic.. Limba română are 60% din fondul lexical de bază de origine latină. Cele mai multe cuvinte latine se referă la forme de relief (câmpie, munte) resurse minerale (argint, aur, sare), cereale (grâu, orz, secară). Cuvintele dacice păstrate până astăzi sunt de ~160-170. Individualizarea limbii române este determinată de adstratul slav. Se păstrează ~1470 elemente slave vechi, ceea ce reprezintă 20% din vocabularul limbii române: în toponimie, activităţi economice(vamă, precupeţ), religie(stareţ, vecernie, maslu, a blagoslovi), social(jude este latinesc, dar cneaz este slav).

Influenţele slave nu au modificat caracterul fundamental romanic al limbii române, acest lucru este dovedit de fondul principal de cuvinte şi de structura gramaticală.

Până in sec.XVIII istoricii europeni erau de acord cu descendenţa romană a poporului român. O schimbare radicala s-a produs prin aparitia lucrarii lui Franz Sulzer Istoria Daciei transalpine in care sustine teoria imigraţionistă. Conform acestei teorii poporul român s-a format la sud de Dunare de unde a migrat in secolul XIII la nord de Dunăre, unde i-au gasit pe unguri si saşi deja stabiliti in Transilvania. Lucrarea a aparut in contextul radicalizarii luptei de eliberare a românilor din această provincie. Ideile sale vor fi reluate un secol mai tarziu de Robert Roesler, in lucrarea Studii romanesti, aducand si o serie de argumente. Ambele teorii sunt false, fiind scrise din interes politic.