CAPITOLUL 9 : DEZVOLTARE DURABILǍ

Normele admisibile de poluare sunt mereu mai severe şi respectarea acestora pune deosebite probleme tehnice sau/şi tehnologice, la limita performanţelor posibile ale prezentului. In zilele noastre, se ştie deja cǎ anumite tehnologii de producţie nu mai permit intervenţii eficace de depoluare, în vederea respectǎrii normelor şi prin urmare aceste societǎţi industriale trebuie sǎ-şi închidǎ porţile, dacǎ nu se fac schimbǎri radicale ale tehnologiilor de fabricaţie care trebuiesc înlocuite cu tehnologii curate, mai puţin poluante. Soluţiile de depoluare, care au dat rezultate pânǎ acum, se dovedesc insuficiente pentru a asigura « condiţii similare de viaţǎ şi accesul la resursele naturale pentru noi şi pentru generaţiile viitoare », deci respectarea mediului ambiant reprezintǎ o necesitate imperativǎ a dezvoltǎrii economice, aşa cum precizeazǎ conceptul de  « dezvoltare durabilǎ » (DD).

9. 1. Evoluţia istoricǎ şi principiile conceptului de dezvoltare durabilǎ (DD)

Conceptul de dezvoltare susţinutǎ (sustenabilǎ) sau durabilǎ, aparţine noii teorii a dezvoltǎrii economice, fiind formulat în anii 50-60 din secolul trecut. Dezvoltarea durabilă însǎ desemnează totalitatea formelor şi metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice şi elementele capitalului natural, incluzând deci coordonata de mediu ambiant. Cea mai cunoscută definiţie a dezvoltării durabile este cu siguranţă cea dată de Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED) în raportul "Viitorul nostru comun", cunoscut şi sub numele de Raportul Brundtland: "dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmǎreşte satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi". Dezvoltarea durabilă urmǎreşte şi încearcă să găsească un cadru teoretic stabil pentru luarea deciziilor, în orice situaţie în care se regăseşte un raport de tipul om/mediu, fie cǎ e vorba de mediu înconjurător, de cel economic sau de cel social.

Deşi iniţial dezvoltarea durabilă s-a vrut a fi o soluţie la criza ecologică determinată de intensa exploatare industrialǎ a resurselor şi de degradarea continuă a mediului, cǎutând în primul rând prezervarea calităţii mediului înconjurător, în prezent conceptul s-a extins asupra calităţii vieţii în complexitatea sa, atât sub aspect economic cât şi sub aspect social. Obiect al dezvoltării durabile este acum şi preocuparea pentru dreptate şi echitate între state, nu numai între generaţii.

Conceptul a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie, de acum 30 de ani. Termenul însuşi este foarte tânar şi s-a impus în vara anului 1992, dupǎ Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizatǎ de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro. Durabilitatea pleacǎ de la ideea cǎ activitǎţile umane sunt dependente de mediul înconjurator şi de resurse. Sǎnǎtatea, siguranţa socialǎ şi stabilitatea economicǎ a societǎţii, sunt esenţiale în definirea calitǎţii vieţii. Discuţiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabilǎ, au pornit la începutul anilor ’70. In 1972, Conferinţa privind Mediul care a avut loc la Stockholm, a pus pentru prima datǎ, în mod serios, problema deteriorǎrii mediului înconjurǎtor în urma activitǎţilor umane, ceea ce pune în pericol însuşi viitorul omenirii. Aceastǎ Conferinţǎ s-a concretizat printr-o Declaraţie, adoptatǎ de toţi participanţii, conţinând 26 de principii cu privire la dezvoltarea durabilǎ. S-a conturat de asemenea Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, care prevedea programul pentru evaluarea mediului (Earthwatch), activitǎţile pentru managementul mediului dar şi mǎsuri de sprijin în acest domeniu. Ca rezultat s-a conturat Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, cu Consiliul de Conducere şi Secretariatul, înfiinţate în decembrie 1972 de cǎtre Adunarea Generalǎ ONU,

pentru ca în ianuarie 1973, Fondul Voluntar pentru Mediu, funcţionând în conformitate cu procedurile financiare ale ONU, sǎ valideze un prim cadru internaţional pentru tratarea problemelor de mediu la nivel global, confirmând creşterea conştiinţei publice cu privire la protecţia mediului. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu a evidenţiat douǎ tipuri de activitǎţi :- orientate pe problemele sectoriale ale factorilor de mediu (poluarea apei, a aerului sau a solului, degradarea terenurilor agricole) ;- orientate pe probleme globale de mediu (ploile acide, schimbǎrile climatice, defrişarea şi deşertificarea, conservarea biodiversitǎţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri toxice, protejarea mediului în perioadele de conflict armat).

Problemele globale de mediu s-au dovedit a fi dominante, astfel încât au impus curând acţiuni suplimentare pentru conştientizarea publicului larg cu privire la problemele de protecţie a mediului, în contextul în care s-a apreciat cǎ obiectivul 13 al Declaraţiei de la Stockholm, cu privire la integrarea protecţiei mediului în politicile şi activitǎţile de dezvoltare, nu a fost realizat.

In 1983, îşi începe activitatea Comisia Mondialǎ pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), condusǎ de Gro Bruntland, dupǎ o rezoluţie adoptatǎ de Adunarea Generalǎ a Naţiunilor Unite. In acest context se urmǎreşte realizarea unui management mai raţional al resurselor, care sǎ conducǎ la îmbunǎtǎţirea mediului, prin abordarea integralǎ şi coordonatǎ a planurilor de dezvoltare a statelor lumii, pentru a se asigura cǎ dezvoltarea lor este compatibilǎ cu necesitatea de a proteja şi îmbunǎtǎţi mediul, în beneficiul propriei populaţii.

Doi ani mai târziu este descoperitǎ gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii si, dupǎ Convenţia de la Viena, se încearcǎ gǎsirea unor soluţii pentru reducerea consumului de substanţe care dǎuneazǎ stratului protector de ozon care înconjoarǎ planeta. In 1986, la un an dupǎ catastrofa de la Cernobâl, apare asa-numitul Raport Brundtland al WCED, cu titlul “Viitorul nostru comun”, care dǎ şi cea mai citatǎ definiţie a dezvoltǎrii durabile (“sustainable development.

Totodatǎ, Raportul admitea cǎ dezvoltarea economicǎ nu poate fi opritǎ, precizând faptul cǎ strategiile trebuiesc schimbate, astfel încât sǎ fie în concordanţǎ cu limitete ecologice oferite de mediul înconjurǎtor şi sǎ ţinǎ seama de resursele planetei. In finalul raportului, comisia susţinea necesitatea organizǎrii unei conferinţe internaţionale asupra dezvoltǎrii durabile. Astfel, în 1992, are loc la Rio de Janeiro “Summit-ul Pǎmântului”, la care au participat reprezentanţi din aproximativ 170 de state.

In urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe convenţii, referitoare la schimbǎrile climatice (reducerea emisiilor de metan şi a celor de dioxid de carbon), diversitatea biologicǎ (conservarea speciilor) şi stoparea defrişǎrilor masive, afirmându-se importanţa crescândǎ a dreptului mediului, ca un mecanism de promovare a dezvoltǎrii durabile.

De asemenea, s-a stabilit un plan de susţinere a dezvoltǎrii durabile, Agenda 21, cel mai de succes model de transpunere a conceptului de durabilitate. Cele 40 de capitole ale Agendei 21 sunt destinate unor domenii distincte, cu programe specifice, structurate în termenii urmǎtori :

- baza de acţiune ;- obiectivele de realizat ;

- activitǎţile de efectuat ;

- modalitǎţile de implementare.

AGENDA 21SECTIUNEA PROBLEMATICA ABORDATA

1. Dimensiunea socialǎ şi economicǎ a dezvoltǎrii

* Cooperare internaţionalǎ pentru accelerarea dezvoltǎrii durabile în ţǎrile în curs de dezvoltare şi a politicilor interne corespunzǎtoare* Combaterea sǎrǎciei* Modificarea modelelor de consum* Dinamica demograficǎ şi durabilitatea* Promovarea şi protejarea condiţiilor pentru sǎnǎtatea umanǎ* Integrarea mediului şi a dezvoltǎrii în procesul de luare a deciziilor

2. Conservarea şi managementul resurselor naturale

* Protecţia atmosferei* Abordarea integralǎ a planificǎrii şi a managementului resurselor teritoriale* Combaterea defrişǎrilor* Managementul ecosistemelor fragile (dezvoltarea durabilǎ a zonelor montane)* Promovarea agriculturii durabile şi a dezvoltǎrii rurale* Conservarea biodiversitǎţii* Managementul prudent al biotehnologiilor* Protecţia oceanelor şi a mǎrilor cu utilizarea raţionalǎ şi dezvoltarea resurselor vii ale acestora* Protecţia calitǎţii şi cantitǎţii resurselor de apǎ dulce şi managementul resurselor de apǎ* Managementul prudent al substanţelor toxice, inclusiv prevenirea traficului internaţional cu substanţe toxice şi periculoase* Managementul prudent al deşeurilor radioactive

3. Intǎrirea rolului grupurilor majore* Acţiuni la nivel global, destinate dezvoltǎrii durabile şi echitabile a femeilor* Copiii şi tineretul în cadrul dezvoltǎrii durabile* Recunoaştera şi întǎrirea rolului populaţiilor bǎştinaşe şi a comunitǎţilor acestora* Intǎrirea rolului ONG-urilor în dezvoltarea durabilǎ* Iniţiative ale autoritǎţilor locale pentru sprijinirea dezvoltǎrii durabile*Intǎrirea rolului muncitorilor şi al sindicatelor* Acţiunile comunitǎţilor ştiinţifice şi tehnice

pentru dezvoltare durabilǎ* Intǎrirea rolului agricultorilor

4. Mijloace de implementare* Resurse şi mecanisme financiare* Transferul de tehnologii mai puţin poluante, cooperarea şi construirea capacitǎţilor necesare* Stiinţa în sprijinul dezvoltǎrii durabile* Promovarea educaţiei, a conştientizǎrii publice şi a instruirii pentru dezvoltare durabilǎ* Mecanisme naţionale şi cooperare internaţionalǎ pentru construirea capacitǎţilor specifice în ţǎrile în curs de dezvoltare* Organizarea instituţionalǎ la nivel internaţional* Instrumente şi mecanisme internaţionale legale* Informaţia în sprijinul luǎrii deciziilor

S-au cristalizat deci, ca o consecinţǎ fireascǎ, cele 7 orientǎri fundamentale care permit armonizarea protecţiei mediului cu dezvoltarea durabilǎ :1- obligaţia generală de a proteja mediul şi resursele naturale, care se manifestă prin dreptul omului la mediu, cu datoria noastrǎ de a proteja mediul pentru generaţiile viitoare şi de a prezerva resursele naturale comune;2- necesitatea de concertare a dezvoltării şi a protecţiei mediului, cu cel puţin patru consecinţe importante:- integrarea sistematică a mediului în toate politicile sectoriale;- eliminarea sărăciei - condiţie indispensabilă a dezvoltării durabile;- eliminarea sau a reducerea modurilor neviabile de producţie şi de consum;- asocierea la politicile viitoare a unor noi factori ai dezvoltării durabile: grupuri sociale, femei, tineri, colectivităţi locale etc.3- principiul ecologic poluatorul plăteşte (“pollueur-payeur”) – care presupune obligaţia juridică internaţională şi naţională în domeniul mediului, cu mecanismele aferente angajării responsabilităţii poluatorului;4- principiul bunei conduite ecologice, ce se aplică problemelor transfrontiere şi comerţului internaţional, apelând la mecanisme juridice speciale, care trebuie să condiţioneze implantarea activităţilor potenţial poluante (studiu de impact, proceduri consultative, informare, egalitate de acces la justiţie etc.);5- ideea cǎ mediul şi dezvoltarea durabilă sunt indisolubil legate de solidaritate şi de democraţia participativă;6- principiul ecologic al prevenirii, ce propune evitarea oricăror atingeri şi prejudicii aduse mediului, avându-se în vedere caracterul ireversibil al acestora;7- principiul ecologic al precauţiei, care pune în discuţie tehnica şi ştiinţa şi admite incertitudinea sau ignoranţa, ca elemente ale stadiului de dezvoltare a ştiinţei (omul nu stăpâneşte încă toate datele ştiinţifice). Deci se impune prudenţă în comportament faţă de riscurile încă necunoscute sau incomplet cunoscute, acest nou comportament, caracterizat prin prudenţǎ devenind astfel principiul precauţiei în luarea deciziilorcu impact asupra mediului; în ceea ce priveşte acţiunile care nu sunt complet stăpânite, de pildă moratoriul nuclear, se impune luarea unor măsuri juridice de precauţie, pentru a limita efectele dăunătoare. În acest sens putem lua în consideraţie, de exemplu şi multiplele preocupări la nivel mondial,

privind gestionarea riscurilor legate de dezvoltarea biotehnologiilor, a riscurilor cu privire la poluarea electromagneticǎ de joasǎ sau de înaltǎ frecvenţǎ etc.

9. 1. 1. Principiile dezvoltǎrii durabile

Principiile dezvoltǎrii durabile au fost practic formulate unitar, pentru prima datǎ în Agenda 21, acestea fiind :- oamenii trebuie sǎ se afle în centrul tuturor iniţiativelor de dezvoltare ;- calitatea soluţiilor pentru problemele ce apar, cere o abordare holisticǎ, fǎcând apel la ştiinţe şi la tehnologie ;

- comunitǎţile umane trebuiesc încurajate sǎ-şi cunoascǎ valorile culturale, morale şi spirituale ;

- respectarea dreptului la propria dezvoltare, cu considerarea capacitǎţilor de autodeterminare a comunitǎţilor ;

- respectarea suveranitǎţii naţionale, care înseamnǎ şi asigurarea securitǎţii oamenilor şi respectarea calitǎţii mediului în care trǎim, ca drepturi constituţionale ;

- egalitatea între sexe ;

- respectarea pǎcii, a ordinii şi a unitǎţii naţionale ;

- respectarea justiţiei sociale şi a echitǎţii spaţiale, intra şi interregionale, ca o cale de a asigura distribuţia echitabilǎ a resurselor şi de a oferi oportunitǎţi egale membrilor societǎţii ;

- participarea democraticǎ la luarea deciziilor ;

- respectarea viabilitǎţii instituţionale care asigurǎ convergenţa de interese pentru diferite grupuri;

- dezvoltarea economicǎ viabilǎ, bazatǎ pe echitate între comunitǎţi, vârste, clase sociale, grupuri etnice, zone geografice, generaţii etc. ;

- distribuirea populaţiei umane astfel încât sǎ nu se depǎşeascǎ capacitatea de a o suporta a mediului (a biosferei);

- respectarea sǎnǎtǎţii ecologice, prin recunoaşterea naturii ca o moştenire comunǎ pentru noi şi pentru generaţiile viitoare ;

- respectarea echitǎţii între zone biogeografice în managementul resurselor naturale ;

- cooperarea globalǎ a naţiunilor Terrei.Pentru promovarea acestor principii, este necesarǎ o nouǎ strategie a dezvoltǎrii

umanitǎţii, bine fundamentatǎ teoretic, economic, social, tehnologic, politic, cultural şi instituţional.

Ca urmare a acestei reuniuni internaţionale, s-a realizat organizarea instituţionalǎ a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilǎ şi a început sǎ funcţioneze mecanismul de finanţare pentru implementarea Agendei 21, ajungându-se şi la un acord cu privire la douǎ convenţii cu caracter obligatoriu : Convenţia privind diversitatea biologicǎ şi Convenţia cadru privind schimbǎrile climatice.

Evaluarea progresului realizat dupa 5 ani de la Conferinţa de la Rio, s-a fǎcut în cadrul reuniunii din 1997 de la New York, când s-a arǎtat cǎ obiectivul global al Agendei 21 nu a putut fi atins, cu deficiente în principal cu privire la echitatea socialǎ şi la eradicarea sǎrǎciei, evidenţiate prin : reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare, eşecul îmbunǎtǎţirii transferului de tehnologie şi de construire a capacitǎţilor pentru participarea la dezvoltare, eşecul coordonǎrii instituţionale, alǎturi de incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producţie şi de consum.

La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilǎ, care a reunit 104 conducǎtori de state şi de guverne. Principalele rezultate s-au concretizat în Declaraţia de la Johannesburg cu privire la dezvoltarea durabilǎ, care afirmǎ cǎ dezvoltarea durabilǎ este un element central al agendei internaţionale, fiind necesar un nou impuls pentru aplicarea practicǎ a mǎsurilor globale de luptǎ împotriva sǎrǎciei şi pentru protecţia mediului, impuls necesar de asemenea şi în Planul de implementare a Summitului mondial de dezvoltare durabilǎ, ce prevede eforturi axate pe eradicarea sǎrǎciei, modificarea modelelor de producţie şi de consum, protejarea sǎnǎtǎţii şi protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea economica şi socialǎ.

Fiecare dintre noi, conştient sau nu, putem şi trfebuie sǎ contribuim la dezvoltarea durabilǎ, prin atitudinea şi prin activitatea noastrǎ. Astfel putem spune deja cǎ avem o gândire durabilǎ, atunci când aruncǎm deşeurile din plastic sau din hârtie în locurile special amenajate. Recuperarea deşeurilor menajere va deveni, probabil, aproape un reflex şi în rândul românilor, dar este un proces de duratǎ. Sǎ nu uitǎm cǎ dezvoltarea durabilǎ este, de asemenea, un concept foarte “tânǎr”. Deocamdatǎ, de reciclarea deşeurilor casnice par sǎ se ocupe, în prezent doar cǎrutaşii, care merg printre blocuri, în cǎutare de fier vechi sau alte metale. In urmǎ cu câţiva ani, printre blocuri erau amplasate containere pentru colectarea selectivǎ a deşeurilor – sticlǎ, plastic, hârtie, o iniţiativǎ lǎudabilǎ, care este deja reluatǎ. Colectarea deşeurilor electrocasnice care se organizeazǎ la nivel local este un bun exemplu al evoluţiei ca atitudine în sensul respectului faţǎ de mediu.

La nivel industrial, lucrurile s-au mişcat mult mai repede. Astfel, multe fabrici folosesc deşeuri drept combustibil, iar în anumite localitǎţi se încearcǎ implementarea unor noi sisteme de încǎlzire, pentru sere sau pentru locuinţe, pe baza arderii deşeurilor. Companiile sunt primele care au conştientizat importanţa economicǎ (dar şi ecologicǎ) a recuperǎrii şi refolosirii deşeurilor.

Lester Brown atrage atenţia, în lucrarea sa “Planul B 2.0”, asupra conflictului dintre civilizaţia industrialǎ şi mediul ambiant, menţionând douǎ aspecte esenţiale: tendinţa de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime şi de hranǎ, sau consumarea celor regenerabile, într-un ritm superior capacitǎţii lor de regenerare şi respectiv deteriorarea fizicǎ şi poluarea factorilor de mediu: apǎ, aer, sol. In acest context, el puncteazǎ importanţa reciclǎrii deşeurilor. Lester Brown a creat, în 1974, "Worldwatch Institute" şi este promotorul uner serii de studii, materializate în rapoarte anuale privind progresele pe calea structurǎrii unei societǎţi durabile, cum sunt "Starea lumii" sau "Semne vitale". "O societate durabilǎ, spune el, este cea care îşi modeleazǎ sistemul economic şi social, astfel încât resursele naturale şi sistemele de suport ale vieţii sǎ fie menţinute". Conceptul de dezvoltare durabilǎ, conturat deci prin anii ’70, care implicǎ într-o atitudine conştientǎ toţi responsabilii statelor planetei, cu acorduri şi documente parafate la cel mai înalt nivel, considerǎ ca obiective

prioritare realizarea competitivitǎţii economice, a incluziunii sociale şi protecţia mediului, pentru ultimele douǎ prevǎzându-se în principal urmǎtoarele :

- depoluarea mediului ambiant, cu folosirea celor mai avansate şi mai performante procedee ;

- utilizarea unor noi tehnologii de fabricaţie, mai putin poluante sau chiar nepoluante, numite « tehnologii curate » ;

- analiza ciclului de viaţǎ şi ecoconcepţia produselor, care sǎ rǎspundǎ cerinţelor impuse de creşterea nivelului de trai, dar a cǎror fabricaţie sǎ nu polueze ;

- gestionarea corectǎ a resurselor naturale neregenerabile ;- combaterea sǎrǎciei.Aceastǎ concepţie creazǎ condiţiile de abordare şi de rezolvare a problemelor cu privire la

calitatea vieţii la nivel planetar, corect pentru umanitate, pentru ca oamenii sǎ se poatǎ realiza la întregul lor potenţial. Conceptul de dezvoltare durabilǎ globalǎ a definit 4 obiective majore, a cǎror îndeplinire condiţioneazǎ realizarea sa :

- o dezvoltare economicǎ sǎnǎtoasǎ, bazatǎ pe transformǎri structurale ;- distribuirea la nivelul întregii populaţii a beneficiilor dezvoltǎrii economice ;- realizarea unei guvernǎri eficiente, ceea ce presupune dezvoltarea unui nou sistem

politic, care sǎ asigure respectarea drepturilor şi a libertǎţilor oamenilor ;- implementarea unei noi politici economice, care propune şi apǎrarea mediului

înconjurǎtor.Transformarea structuralǎ propune procesul de deplasare a alocǎrii resurselor cǎtre

sistemele cu productivitate ridicatǎ, astfel încât economia sǎ poatǎ susţine un standard de viaţǎ mai ridicat pentru întreaga populaţie.

Guvernarea eficientǎ constǎ în activitatea administrativǎ competentǎ, în garantarea respectǎrii legilor şi în asigurarea accesului cetǎţenilor la informaţiile de interes public.

De semnalat faptul cǎ toate Conferinţele Mondiale despre care s-a vorbit anterior, au influenţat şi au conturat mai deplin dreptul internaţional al mediului. In prezent existǎ numeroase acorduri, bilaterale sau multilaterale, referitoare la probleme de mediu la scarǎ subregionalǎ, regionalǎ sau globalǎ, confirmând cristalizarea unor principii fundamentale, orientate cǎtre protecţia mediului, în cadrul Dreptului Internaţional de Mediu.

Evoluţia în domeniul nou al dreptului şi a politicii internaţionale de mediu, are la bazǎ rezoluţii şi declaraţii ale unor organizaţii internaţionale cum ar fi: Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondialǎ a Sǎnǎtǎţii sau Agenţia Internaţionalǎ a Energiei Atomice.

De remarcat de asemenea cǎ, în legaturǎ cu aceste principii de drept internaţional în formare, statele lumii au încǎ, uneori, abordǎri diferite, care însǎ se vor armoniza prin practica de drept, ele stând de fapt la baza dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice cu privire la protecţia mediului la nivel internaţional, cu o importanţǎ crescândǎ, mai ales pentru problemele legate de comerţ şi de mediul înconjurǎtor.

9. 2. Probleme specifice pe calea cǎtre o dezvoltare durabilǎ

Aceste probleme sunt în cea mai mare parte de naturǎ principialǎ. Astfel dacǎ în anii ‚80 discuţiile cu privire la problemele de mediu se aflau în fruntea agendei internaţionale (dupǎ catastrofele de la Seveso, Bhopal, Cernobâl, Basel etc.), dezbaterea cu privire la globalizare a câştigat teren abia dupǎ mijlocul anilor ‚90. Discursul durabilitǎţii a fost deci acoperit foarte repede, dupǎ „summitul mondial” de la Rio de Janeiro (1992), de cǎtre promisiunile şi istoriile de succes ale globalizǎrii, generând o mentalitate persistentǎ în lume la nivel de întreprinderi sau chiar la nivel de guverne.

In ultimii ani, ideea dreptǎţii sociale şi globale câştigǎ din nou teren, atentatele teroriste din SUA provocând reacţii cu privire la separarea şi protecţia proprietǎţii:”Vreau ca mǎcar aici şi mǎcar astǎzi – şi poate şi mâine, toate sǎ rǎmânǎ aşa cum au fost, chiar dacǎ tot restul se duce de râpǎ în jurul meu. Atunci când însǎ pǎdurea tropicalǎ va fi fost deja defrişatǎ pânǎ la ultimul copac, când Golfstrom-ul va fi dispǎrut, când valurile de refugiaţi vor deveni de necontrolat, va fi prea târziu sǎ declarǎm cǎ dezvoltarea durabilǎ este probabil calea mai bunǎ cǎtre securitatea globalǎ şi individualǎ”.[39]

Principalele piedici în calea adoptǎrii unui comportament ecologic sunt:- probleme la nivelul conştientizǎrii, deoarece problemele de mediu nu sunt totdeauna

evidente şi adesea se manifestǎ târziu, prin efecte;- probleme de informare, deoarece relaţiile cauzale sunt greu de evidenţiat;- probleme emoţionale, legate de temeri, scuze sau suprimǎri;- probleme de mediatizare, deoarece nu dispunem totdeauna de informaţii şi imagini

clare cu privire la asemenea evenimente;- bariere antropologice, deoarece civilizaţia ecologicǎ se aflǎ într-un conflict clar cu

modelele elementare de comportament;- bariere socio-culturale, deoarece comportamentul ecologic este cu greu compatibil cu

valorile existente;- probleme legate de pasarea responsabilitǎţilor, ce reflectǎ dilema socio-ecologicǎ;- probleme legate de perspectiva temporalǎ, cǎci indivizii percep dificil consecinţele

unui comportament precaut.Anumiţi autori, prezintǎ argumente conform cǎrora durabilitatea şi capitalismul sunt

incompatibile în ceea ce priveşte obiectivele şi principiile care le conduc. In cartea sa „Die Kunst des Liebens” (Arta de a iubi), socio-psihologul german Erich Fromm dǎ urmǎtorul diagnostic:”Capitalismul modern are nevoie de oameni care sǎ funcţioneze, în numǎr mare, fǎrǎ probleme, care sǎ doreascǎ sǎ consume din ce în ce mai mult (...). El are nevoie de oameni care sǎ creadǎ despre sine cǎ sunt liberi şi independenţi şi care sǎ pretindǎ cǎ, în ceea ce îi priveşte, nu existǎ o autoritate care sǎ îi conducǎ, nici un fel de principii şi nici o conştiinţǎ – şi care sǎ fie gata, în ciuda acestui fapt, sǎ se lase conduşi în a face lucrurile care se aşteaptǎ de la ei şi care sǎ se integreze fǎrǎ probleme în maşinǎria socialǎ (...). Si care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrǎineazǎ de sine, de semenii sǎi şi de naturǎ (...). El îşi surmonteazǎ ...disperarea inconştientǎ prin cultivarea propriilor plǎceri (...) şi în plus prin plǎcerea de a-şi cumpǎra permanent lucruri noi, pe care sǎ le înlocuiascǎ curând cu altele (...). Caracterul nostru este astfel constituit cǎtre a ne deschide în faţa acestor schimbǎri, a achiziţiona lucruri, a face comerţ şi a consuma. Absolut toate bunurile noastre – fie ele spirituale sau materiale – devin obiecte de schimb şi de consum”.

Având în vedere punctul de cotiturǎ în care ne aflǎm, spre o dezvoltare durabilǎ, aceastǎ analizǎ este desigur corectǎ pentru cǎ gândirea noastrǎ economicǎ se bazeazǎ pe acelaşi slogan, (mai repede, mai sus, mai departe, mai mult), cu convingerea cǎ toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economicǎ. In acest context concepţiile mai noi despre bunǎstare, concretizate în „mai încet, mai puţin, mai bine , mai frumos”, rǎzbesc cu greu la suprafaţǎ.

Fizicianul Fritjof Capra, susţinǎtor al ideologiei holistice, vorbeşte despre necesitatea unei schimbǎri fundamentale a principiilor şi valorilor mondiale, schimbare deja iniţiatǎ de descoperirile epocale din fizicǎ de la începutul secolului al XX-lea, fǎrǎ a se impune încǎ. Problema principalǎ pe calea dezvoltǎrii durabile, constǎ dupǎ Capra în faptul cǎ ţinem cu dinţii de nişte principii depǎşite, de o imagine mecanicistǎ a vieţii, bazatǎ pe fizica lui Newton, vorbind despre paradigma aceasta în lucrarea sa The Turning Point (1982):”Imaginea sau paradigma, care pare acum sǎ pǎleascǎ încetul cu încetul, a predominat în cultura noastrǎ de mai multe secole, influenţând în tot acest timp întreaga lume. Ea cuprinde o serie de idei şi valori, printre care şi concepţia conform cǎreia universul ar fi un

sistem mecanic, bazat pe o fundaţie pur materialǎ; imaginea corpului omenesc ca o maşinǎrie; înţelegerea vieţii în societate ca o luptǎ permanentǎ pentru supravieţuire; încrederea într-un progres material nelimitat, prin creşterea economicǎ şi tehnicǎ; toate aceste idei s-au dovedit a fi extrem de limitate, fiind necesarǎ reformularea lor radicalǎ.” Aceastǎ reformulare urmeazǎ o nouǎ paradigmǎ, ideologia ecologistǎ sau holistǎ, numitǎ de F. Capra gândire sistemicǎ, care afirmǎ cǎ „în ştiinţele naturale, teoria sistemelor vii dezvoltatǎ în ultimele decenii, pune la dispoziţie cadrul ştiinţific ideal în vederea formulǎrii noii gândiri ecologiste.” In aceastǎ accepţiune sistemicǎ, este importantǎ convingerea cǎ întregul este totdeauna altceva decât suma pǎrţilor, fiind acceptabile şi durabile, doar acele mǎsuri care nu afecteazǎ sistemele vii.

Se afirmǎ de asemenea cǎ:- piaţa nu poate servi de una singurǎ ca instrument de reglementare, cǎci nu se îngrijeşte

de protecţia mediului; aceasta preocupare este desigur atribuitǎ politicii; şi totuşi deşi multe probleme au luat proporţii globale, politica se face în continuare aproape numai la nivel naţional;

- dezvoltarea este un concept problematic şi dificil, deşi se vorbeşte foarte mult în prezent despre dezvoltarea durabilǎ;

- dreptatea şi durabilitatea sunt concepte în strânsǎ interdependenţǎ: conflictul nord-sud constituie o piedicǎ serioasǎ în calea dezvoltǎrii durabile, fiind necesarǎ o gândire eticǎ holisticǎ, care sǎ cuprindǎ întreaga creaţie, nu doar etica antropocentricǎ, impunându-se un serios semn de întrebare cu privire la bazele gândirii economice actuale.

Schema de mai jos sugereazǎ modul în care se vor schimba valorile, ca urmare a aplicǎrii noii paradigme a gândirii holiste şi ecologice.

AFIRMARE DE SINE INTEGRARE

RATIONALITATE INTUITIE

ANALIZA SINTEZA

REDUCTIONALISM INTEGRATIONALISM

EXPANSIUNE MENTINERE

CANTITATE CALITATE

COMPETITIE COOPERARE

DOMINATIE PARTENERIAT

MENTALITATE MECANICISTA MENTALITATE ECOLOGICA

Schema de schimbare a registrului valoric în gândirea ecologicǎ

Conceptul de dezvoltare durabilǎ are deci un evident caracter global, evidenţiind ca scop preocuparea pentru îmbunǎtǎţirea vieţii omeneşti, prin asigurarea condiţiilor necesare pentru ca oamenii sǎ se poatǎ realiza la întregul lor potenţial.

9. 3. Elemente de strategie a dezvoltǎrii durabile (DD). Stiinţa ca suport al DD

Prin strategie de DD se întelege un ansamblu coordonat de procese participative, care permit progresul permanent în domenii fundamentale ale existenţei sociale (analizǎ, consolidarea capacitǎţilor, planificare şi mobilizare a resurselor existente), conciliind obiective economice, sociale şi de mediu ale societǎţii, pe termen scurt şi pe termen lung, adoptând atitudini unanime, când acestea se susţin una pe alta, sau apelând eventual la arbitraje în cazul unor opţiuni distincte, împreunǎ servind la transpunerea acestor atitudini şi opţiuni în acţiuni concrete, realiste şi durabile.

Principiile strategiei de dezvoltare durabilǎ sunt formulate pornind de la acelea care guverneazǎ materia, ceea ce permite identificarea realistǎ a rezultatelor scontate, dar şi crearea instrumentelor necesare pentru implementarea acesteia. Aceste principii sunt:

- însuşirea proceselor strategice de cǎtre partenerii locali;- participarea efectivǎ a acestora la toate nivelele de acţiune;- existenţa unei voinţe politice la nivel înalt.

Strategia dezvoltǎrii durabile reprezintǎ cadrul de referinţǎ pentru facilitarea luǎrii unor decizii, când anumite opţiuni sau atitudini sunt incompatibile. Considerǎm utilǎ aprecierea caracteristicilor pentru diferite strategii, reuşite sau eşuate, pentru a facilita înţelegerea strategiei dezvoltǎrii durabile.

Astfel, strategiile care au reuşit s-au caracterizat prin:- definirea clarǎ a prioritǎţilor;- înscrierea într-o viziune pe termen lung;- vizarea promovǎrii coerenţei dintre diferitele structuri de planificare, existente deja;- favorizarea apropierii la nivel local;- reflectarea unui angajament la nivel naţional;- implicarea la participare a actorilor vizaţi.

De asemenea strategiile care au eşuat s-au caracterizat prin: - focalizarea acţiunilor pe un aspect particular;- limitarea lor la acţiuni şi iniţiative punctuale şi izolate;- formularea lor ca rezultat al unor demersuri descendente.

Modul de integrare a aspectelor sectoriale ale strategiei de dezvoltare durabilǎ, este fundamental pentru o coordonare eficientǎ, care condiţioneazǎ atât gradul de succes al acesteia, cât şi nivelul economiei de resurse şi de capacitǎţi rezultate în urma procesului în sine, având la bazǎ coerenţa, complementaritatea şi convergenţa între diferitele structuri de planificare.

Aplicabilitatea strategiei este direct legatǎ de mǎsura în care aceasta conciliazǎ aspiraţiile Statului, ale societǎţii şi ale sectorului privat, ce trebuie sǎ intervinǎ armonios în dezvoltarea socialǎ.

Strategia dezvoltǎrii durabile la nivel naţional este practic un sistem, care trebuie sǎ cuprindǎ ca elemente:

- un cadru al organizǎrii întâlnirilor regulate dintre partenerii implicaţi şi un instrument de negociere la nivel naţional şi descentralizat, permiţând stabilirea unor punţi între aceste diferite nivele;

- o viziune comunǎ a dezvoltǎrii durabile şi un ansamblu de obiective strategice;

- un ansamblu de mecanisme flexibile, destinate atingerii obiectivelor fixate (sistem de informare, mijloace de comunicare şi analizǎ, angajare la nivel internaţional, dispozitive coordonate pentru integrarea diferitelor politici, finanţarea de la buget, mecanisme de evaluare);

- principii şi norme susceptibile a fi adoptate de cǎtre actorii implicaţi şi sectoarele vizate;

- activitǎţi experimentale, destinate favorizǎrii învǎţǎrii şi însuşirii obiectivelor strategiei la nivel local;

- un secretariat sau alt tip de structurǎ competentǎ, pentru coordonarea acestor mecanisme.

Strategia trebuie sǎ cuprindǎ de asemenea mecanisme de evaluare a punerii ei în, proces care sǎ acompanieze, chiar de la bun început, formularea strategiei. Supravegherea proceselor şi a indicatorilor de rezultat trebuie sǎ facǎ obiectul unei preocupǎri permanente, în raport cu finalitatea şi obiectivele strategiei.

Recunoaşterea preocupǎrilor legate de protecţia mediului ambiant ca o coordonatǎ esenţialǎ a dezvoltǎrii durabile, implicǎ desigur activitatea oamenilor de ştiinţǎ, privind înţelegerea, din ce în ce mai deplinǎ, a unor fenomene complexe ale prezentului, cum ar fi: schimbǎrile climatice, accelerarea ritmului de consumare a resurselor, trendurile demografice, degradarea mediului etc.

Elaborarea strategiilor de dezvoltare de lungǎ duratǎ, trebuie sǎ considere fenomene de tipul celor enumerate mai sus, ceea ce înseamnǎ implicit recunoaşterea rolului deosebit de important al ştiinţei în asigurarea dezvoltǎrii durabile, prin obiective deja conturate (creşterea eficienţei utilizǎrii resurselor, dezvoltarea de noi tehnologii „curate”, asigurarea unei productivitǎţi ridicate cu consumuri minime de materiale şi energie, identificarea de noi resurse etc.), dar şi altele, care se vor evidenţia în viitor. Cercetarea ştiinţificǎ este deci o componentǎ esenţialǎ în procesul de restructurare a societǎţii şi a economiei, pentru asigurarea dezvoltǎrii durabile. Evaluarea ştiinţificǎ, riguroasǎ şi corectǎ, a condiţiilor actuale şi a perspectivelor, bazatǎ pe inovaţiile ştiinţifice existente şi viitoare, trebuie sǎ stea la baza elaborǎrii politicilor de dezvoltare.

Preocuparea pentru calitatea mediului ambiant, în cadrul conceptului de dezvoltare durabilǎ, este reflectatǎ prin:

- necesitatea adoptǎrii tehnologiilor „curate” de producţie şi de depoluare;- analiza ciclului de viaţǎ şi ecoconceperea produselor.

Rǎspunsul umanitǎţii la cele douǎ tipuri de activitǎţi, implicǎ toţi membrii societǎţii, ca şi specialiştii din domenii diverse, însǎ trebuie remarcat rolul dominant, hotǎrâtor, care revine ştiinţelor inginereşti, care, însuşindu-şi aceste obiective, trebuie sǎ ofere soluţii pentru transpunerea lor în activitǎţi practice, cu respectarea mediului dar în contextul evoluţiei fireşti a confortului şi a bunǎstǎrii oamenilor.

Ameninţarea actualǎ, legatǎ de degradarea ireversibilǎ a biosferei, lipsa unei înţelegeri ştiinţifice depline a fenomenelor complexe care se manifestǎ în prezent, nu pot constitui o scuzǎ pentru amânarea acţiunilor care se impun, iar atitudinea conştientǎ a umanitǎţii faţǎ de problemele economice, sociale şi ecologice se manifestǎ prin unamima recunoaştere a dezvoltǎrii durabile, ca unicǎ soluţie ce poate încǎ asigura salvarea umanitǎţii.

Conceptul dezvoltǎrii durabile renunţǎ deci la lupta cu natura, în favoarea prieteniei cu aceasta, cu respectarea coordonatei de mediu, în spiritul dezvoltǎrii reale a umanitǎţii, evitând noi prejudicii aduse naturii, din respect pentru generaţiile viitoare şi încercând repararea a ceea ce mai este posibil din prejudiciile deja produse ecosferei, în evoluţia de pânǎ acum a civilizaţiei umane.

9. 3. 1. Rolul ingineriei în dezvoltarea durabilǎ

Abordarea conceptului de dezvoltare durabilǎ, care presupune între altele considerarea unor noi orientǎri, concretizate în analiza ciclului de viaţǎ şi respectiv eco-concepţia produselor, implicǎ în primul rând ştiinţele inginereşti, în definirea rǎspunsurilor la aceste provocǎri majore ale prezentului, atât prin identificarea şi adoptarea unor tehnologii curate (de producţie sau de depoluare), cât şi prin conceperea unor noi produse, care au aceeaşi funcţionalitate, dar care consumǎ mai puţine materii prime şi energie, iar producerea lor este asociatǎ unor cantitǎţi mai mici de reziduuri şi deşeuri.

Pentru a aprecia corect tehnologiile sau produsele din punct de vedere al dezvoltǎrii durabile, sunt necesare noţiuni şi indicatori noi, specifici, dintre care amintim:

- masa sau greutatea virtualǎ;- dematerializarea;- materiale ecologice;- energie înglobatǎ, materiale energofage;- audit energetic.Masa sau greutatea virtualǎ. Orice produs are o masǎ proprie, de m [Kg], dar realizarea

sa implicǎ folosirea unor materii prime a cǎror masǎ totalǎ este m1[Kg], la care se adaugǎ o anumitǎ cantitate de energie, rezultatǎ prin arderea unei mase m2[Kg] de combustibili fosili. O parte din deşeurile rezultate, având masa m3[Kg], pot fi recuperate sau reutilizate, astfel încât masa virtualǎ a produsului, mv[Kg], poate fi definitǎ cu ajutorul relaţiei:

mv = m1 + m2 – m3 [Kg] .

Aceasta relaţie simplǎ poate sugera eficacitatea unui proces de producţie, prin considerarea indicelui de impact specific, i:

i = mv / m1 ,

ale cǎrui valori, desigur supraunitare, se regǎsesc într-o plajǎ foarte largǎ; astfel pentru confecţionarea unui „cip” de 2 grame, care se include într-un calculator, se consumǎ peste 1700 grame de materii prime, rezultând i = 850, în timp ce pentru producerea unui automobil rezultǎ i = 2, iar pentru „chirpici” (folosit în construcţii) se obţine i = 1, valoare minimǎ posibilǎ.

O evaluare mai riguroasǎ a acestui indicator, presupune şi considerarea duratei de utilizare a bunului respectiv, τ, ce ţine seama atât de uzura fizicǎ cât şi de uzura moralǎ, cu valori de la (5-10) ani pentru un „cip”, 20 de ani pentru automobil, sau peste 50 de ani pentru un imobil, rezultând indicele corectat, i’ [Kg/Kg * an]:

i’ = i / τ [Kg/Kg*an] .

Corecţii importante pentru asemenea indicatori pot considera nocivitatea masei virtuale, datoratǎ epuizǎrii resurselor, a degradǎrii sau a poluǎrii mediului etc., cum este evident cazul pentru producerea aurului (care este asociatǎ cu poluarea cu ciannuri), sau cu producerea şi depozitarea îngrǎşǎmintelor pe bazǎ de fosfaţi, a deşeurilor etc.

Astfel în cazul construcţiilor de exemplu, pornind de la masa virtuala mv, se determinǎ succesiv indicile de impact specific, i, considerând durata de utilizare, τ, se obţine indicele corectat, i’, care trebuie completat cu indicele corespunzǎtor consumului anual de energie în exploatare, ie’, astfel încât indicatorul final, mai concludent în acest caz, ar fi ic’:

ic’ = i’ + ie’ ,

eventual exprimat în valori specifice, pe m2. Menţionam faptul cǎ practica utilizǎrii acestor indicatori nu este încǎ foarte extinsǎ şi

din aceasta cauzǎ nu existǎ încǎ baze de date complete, la dispozitia specialiştilor. Pentru domeniul construcţiilor, se apreciazǎ în prezent valorile masei virtuale de (200-300) [Kg/m3] de exemplu.Dematerializarea este o noţiune care s-a impus recent, în legǎtura cu utilizarea materialelor şi a energiei, având în vedere contribuţia evidentǎ a acestora la degradarea mediului şi la epuizarea resurselor neregenerabile. Termenul de dematerializare desemneazǎ diminuarea cantitǎţilor de materiale incluse în circuitul de producţie industrialǎ, sau în acela legat de producerea energiei. A fost adoptatǎ în acest sens şi expresia „decarbonarea energiei”, care se referǎ la folosirea resurselor regenerabile, în dauna combustibilor fosili.

Specialiştii în domeniu apreciazǎ, în contextul actual al dezvoltǎrii umanitǎţii, cu o creştere rapidǎ a populaţiei Terrei cǎtre 9 miliarde de locuitori în viitorii 50 de ani, ca fiind necesarǎ scǎderea de (10-100) de ori a acestor indicatori, asociatǎ cu creşterea de cel puţin 4 ori a eficienţei de utilizare a materiilor prime şi a energiei, în conditiile în care nevoile populaţiilor se vor egaliza evident, prin globalizare.

Un produs oarecare este apreciat, din punct de vedere al dematerializǎrii, dupǎ indicele de impact, care considerǎ cantitatea care se produce anual; acţiunile posibile în sensul obţinerii efectelor dorite, se referǎ la urmǎtoarele aspecte, ca obiective ale progresului tehnic:

- îmbunǎtǎţirea concepţiei de realizare şi de utilizare a acestuia;- folosirea unor tehnologii mai eficiente, utilizarea resurselor regenerabile sau

disponibile în cantitǎţi practic nelimitate;- diminuarea consumurilor specifice în exploatare;- folosirea deşeurilor şi recuperarea materialelor din obiecte dezafectate.

Producerea energiei prin utilizarea combustibilor fosili este încǎ foarte actualǎ în zilele noastre şi în consecinţǎ, se dovedeşte a fi un domeniu prioritar, pentru care dematerializarea este deosebit de importantǎ. Un prim exemplu interesant, este oferit de Islanda, ţara în care producerea de electricitate are la bazǎ apa fierbinte a gheizerelor, dar şi hidrogenul utilizat pentru asigurarea ecologicǎ a transportului în comun (ei îşi propun chiar sǎ exporte curând hidrogen, pentru propulsia vapoarelor). De asemenea se dezvoltǎ hidrocentrale, care exploateazǎ apa provenitǎ din topirea acceleratǎ a unor gheţari. In alte ţǎri (SUA, Franţa, Germania, Japonia), se dezvoltǎ construcţia şi exploatarea pilelor cu combustie, care produc energie electricǎ folosind H2, fǎrǎ degajare de CO2.

Dematerializarea se poate implementa, cu efecte benefice, şi în activitǎţile industriale. Astfel în componenţa vehiculelor rutiere, existǎ subsistemul de evacuare a gazelor de ardere, cu rol şi în atenuarea zgomotului de funcţionare. Corodarea tobelor de eşapament, impune schimbarea frecventǎ a acestora (anual la fostele autorturisme „Dacia”, încǎ prezente în trafic), cu circa 30 Kg de materiale, în principal metalice, care devin astfel deşeuri, masa totalǎ a acestora depǎşind adesea masa automobilului, pentru durata de utilizare de peste 20 de ani. Dezvoltarea durabilǎ propune dematerializarea acestui subansamblu, cu modificarea concepţiei şi a calitǎţilor acestuia. De remarcat faptul cǎ aceste preocupǎri pot veni în contradicţie cu rentabilitatea fabricantului, deoarece pentru subansambluri de calitate, evident mai slabǎ, el cheltuieşte mai puţin şi vinde mai mult, transferând dezavantajele la cumpǎrǎtor, dar afectând în acelaşi timp şi mediul. Aceastǎ contradicţie aparentǎ, între economic şi ecologic, intervine atunci când se apeleazǎ la analiza parţialǎ a unor produse sau situaţii, fǎrǎ a considera şi costurile referitoare la durata de exploatare, sau eventual analiza ciclului de viaţǎ. O analizǎ de ansamblu conduce totdeauna la concluzii favorabile dezvoltǎrii durabile.

Dematerializarea este validatǎ şi în cazul valorificǎrii deşeurilor prin reciclare (sticlǎ, metale, hârtie, cǎrǎmidǎ, beton etc.), prin compostare (deşeuri verzi şi/sau menajere), sau prin

incinerare (cauciuc, lemn). Din pǎcate la noi în ţarǎ, în prezent se colecteaza pentru reciclare doar hârtia şi bateriile auto, colectarea deşeurilor electrocasnice fiind doar la începuturi.

Materialele ecologice se caracterizeazǎ prin aceea cǎ nu dǎuneazǎ mediului înconjurǎtor sau oamenilor. Desigur plǎcile de azbociment, ferodourile cu azbest, rocile uşor radioactive, vopselele sintetice şi solventii, COV (compuşii organici volatili), alte numeroase reziduuri şi deşeuri, care constituie poluanţi recunoscuţi, nu se încadreazǎ în categoria materialelor ecologice, spre deosebire de materialele albe, (definite astfel având în vedereanalogia cu termenul de „cǎrbune alb”, care se referǎ la resursele hidroelectrice nepoluante), desemneazǎ faptul cǎ nu consumǎ resurse neregenerabile la producerea lor. Existǎ de asemenea şi materiale verzi, care, ca şi plantele, nu implicǎ degajǎri de CO2 la ardere, ceea ce justificǎ preferinţa de utilizare a lor ca înlocuitori ai combustibilor fosili, deşi de fapt, totuşi, se pot genera astfel unii compuşi dǎunǎtori.

Puţine produse pot fi considerate deplin „verzi”, dar industria ţǎrilor dezvoltate, în spiritul dezvoltǎrii durabile şi al respectǎrii mediului ambiant, se orienteazǎ deja în aceastǎ direcţie. Au apǎrut astfel materiale composite, la care armarea care conferǎ rezistenţǎ mecanicǎ, se realizeazǎ cu fibre vegetale. De asemenea se acordǎ o atenţie deosebitǎ deşeurilor şi ambalajelor din plastic, care vor fi substituite cu materiale biodegradabile.

Energie înglobatǎ şi materiale energofage, sunt noţiuni care se referǎ la „costul energetic” al materialelor folosite în industrie. Materialele energofage sunt caracterizate prin consumuri mari de energie la fabricaţie, iar denumirea are menirea de a sensibiliza publicul şi specialiştii, în sensul utilizǎrii cu precauţiuni a acestora, la conceperea şi la realizarea produselor industriale. Pentru o apreciere corectǎ, este desigur necesarǎ caracterizarea energeticǎ a produselor finale, pe durata lor de viaţǎ, care este diferitǎ de durata de utilizare. Semnalǎm în acest sens, restrângerea utilizǎrii materialelor termoizolante în construcţii (pâslǎ mineralǎ, polistiren expandat etc.) în anii 1970-1980, deoarece sunt materiale energofage, neglijând efectele mult mai favorabile în economisirea energiei, pe durata de exploatare a clǎdirilor care le includ. De asemenea aluminiul, deşi energofag, prezintǎ avantajul cǎ nu se distruge prin oxidare, şi deci poate fi reciclat, estimându-se cǎ la un moment dat, în viitor, tot necesarul de aluminiu al omenirii se va obţine din reciclǎri, cu economie evidentǎ de energie, dacǎ se ţine seama cǎ pentru reciclare consumul specific de energie este aproape 11 ori mai mic (15,6 MJ/kg faţǎ de 170 MJ/kg pentru producerea iniţialǎ).

O analizǎ publicatǎ în Anglia (1992), [20], evidenţiazǎ repartiţia consumului anual de energie, astfel: 46% în construcţii, 44% în industrie-agriculturǎ-transporturi şi 10% în producţia de materiale de construcţie. Ponderea mare a energiei care se consumǎ în clǎdiri care nu au scop productiv, se reflectǎ şi în nivelul ridicat al cheltuielilor aferente acestora, dar şi în emisiile anuale de CO2.

O comparaţie între energia înglobatǎ şi energia consumatǎ în decursul a 25 de ani, pentru diferite tipuri de construcţii din Anglia, la nivelul anului 1975, este prezentatǎ în diagramelede mai sus, indicând faptul cǎ valorile corespunzǎtoare energiei consumate în perioada de exploatare, depǎşesc considerabil valorile energiei înglobate, atât pentru locuinţele individuale cât şi pentru apartamentele în blocuri.

In consecinţǎ, trebuie remarcatǎ preocuparea pentru diminuarea consumului specific de energie în clǎdirile civile, de la (200-300) [kWh/m2] pentru imobilele realizate pânǎ în anul 1970, la circa 75 [kWh/m2] pentru clǎdirile actuale. In plus se evidenţiazǎ dezvoltarea „imobolelor ecologice” care pot fi:

- case cu consum redus de energie, cam 50[kWh/m2];- case pasive, cu un consum de energie sub 20 [kWh/m2], fǎrǎ a considera asigurarea

apei calde necesare. Prin analogie cu vehiculele de transport rutier, şi ţinând seama de echivalenţa energeticǎ,

(1L de combustibil lichid echivalent cu 10 kWh), asemenea case se mai numesc de „2L” sau de „3L”. Utilizarea în plus a energiei solare, geotermale sau/şi eoliene, poate încǎ ameliora performanţele „construcţiilor ecologice”.

Audit energetic. Acest termen, provenind din limba englezǎ, înseamnǎ revizie contabilǎ, bilanţ sau constatare. In contextul preocupǎrilor pentru dezvoltarea durabilǎ, aceasta formulare de audit energetic a fost introdusǎ în SUA în 1997, în legǎturǎ cu subvenţiile de stat oferite de Programul pentru Conservarea Energiei (SSEP). In prezent acest termen se referǎ la identificarea şi cuantificarea consumurilor de energie care au loc într-o anumitǎ unitate fizicǎ (instalaţie, construcţie etc.). In literatura de specialitate, [21], se precizeazǎ cǎ auditul energetic stabileşte intrǎrile de electricitate, gaz, petrol, cǎrbune, abur, dar şi modul în care acestea sunt folosite pentru procesele de producţie, iluminat sau servicii complementare. Auditul energetic trebuie sǎ stabileascǎ modalitǎţi eficiente pentru economiile de energie şi reducerea costurilor, ca urmare a mǎsurilor de economisire şi de conservare a energiei, care pentru construcţii au evidenţiat trei componente:

- expertizarea termicǎ, în care se stabilesc caracteristicile termotehnice ale clǎdirilor expertizate şi consumurile de energie pentru satisfacerea exigenţelor de funcţionare normalǎ a acestora;

- certificatul energetic, prin care, ţinând seama de expertiza energeticǎ, se stabileşte „calitatea energeticǎ” a construcţiei şi se acordǎ un calificativ, acesta fiind obligatoriu pentru multiple situaţii;

- auditul energetic, prin care se prezintǎ soluţii pentru reducerea consumului de energie în clǎdiri.

Abordǎri similare, pentru diferite alte domenii, consfinţesc auditul energetic ca un instrument de apreciere a calitǎţii energetice a unor procese tehnologice, produse sau unitǎţi fizice.

Se poate deci aprecia cǎ trecerea spre dezvoltarea durabilǎ este un proces de amploare planetarǎ, unul din cele mai importante aspecte ale globalizǎrii, care presupune cooperarea tuturor naţiunilor lumii, ca o consecinţǎ a faptului cǎ efectele poluǎrii nu respectǎ frontierele geografice şi ne implicǎ pe toţi locuitorii Terrei.

Tranziţia cǎtre dezvoltarea durabilǎ se impune ca o necesitate de maximǎ urgenţǎ, iar transformǎrile necesare, trebuie sǎ implice toate sectoarele de activitate, începând cu energia şi cu educaţia populaţiei.

Desigur modificǎrile preconizate trebuiesc realizate în timpul generaţiei actuale, înainte deci de a fi prea târziu.

Doar implicarea naţiunilor, a Statului, ca şi a structurilor internaţionale, prin legislaţie, mecanisme economice şi sprijin financiar, poate constitui o garanţie pentru efectele benefice ale dezvoltǎrii durabile la nivel planetar.

9. 4. Impactul dezvoltǎrii durabile asupra mediului

Conceptul de dezvoltare durabilǎ este reflectat prin activitǎţi specifice cu privire la calitatea mediului ambiant, dintre care amintim:

- analiza ciclului de viaţǎ al produselor;- tehnologiile curate;- ecoconcepţia produselor.Analiza Ciclului de Viaţǎ (ACV), reprezintǎ o metodǎ importantǎ de analizǎ şi de evaluare

a mediului, cu caracter iterativ, care are obiective clare pentru studiul preconizat.

Aşa cum se poate urmǎri în desenul prezentat alǎturat, ACV presupune parcurgerea a patru etape:

- definirea obiectivelor (prezentarea problemei de rezolvat şi descrierea ciclului de viaţǎ ce urmeazǎ a fi studiat);

Obiective de studiu

Evaluarea impacturilor(analiza de impact)

Bilanţ materie-energie

Interpretarea rezultatelor

- bilanţul de energie-mediu sau ecobilanţul, cu recenzarea fluxurilor de intrare şi de ieşire din sistemul studiat, susceptibile de a fi responsabile de efecte şi consecinţe pentru mediul ambiant;

- analiza de impact, ce înseamnǎ traducerea acestor fluxuri în impacturi potenţiale;- evaluarea comparativǎ şi interpretarea rezultatelor.Aceste patru faze ale ACV sunt legate între ele printr-un proces dinamic şi iterativ şi nu se

succed neapǎrat în mod liniar. Atunci când studiile se opresc dupǎ cea de a doua etapǎ, avem de a face cu un ecobilanţ. De semnalat cǎ studiul de ACV nu ia în considerare riscul de accident.

Conform normativelor ISO 14040, Ciclul de Viaţǎ al unui sistem de produse, este ansamblul de faze consecutive, care încep cu achiziţionarea de materii prime şi se sfârşesc cu eliminarea acestuia, deci ciclul de viaţǎ nu trebuie confundat cu perioada de utilizare produselor respective. ACV se referǎ la urmǎtoarele tipuri de aplicaţii:

- compararea impacturilor asupra mediului a unor produse diferite, cu aceeaşi utilizare;- compararea impacturilor asupra mediului a unui produs, cu acelea ale altui produs

standard, sau care joacǎ rol de referinţǎ;- decizia asupra conceperii de produse şi servicii noi;- decizia de investiţii sau de optimizare a procedeelor existente;- decizia asupra organizǎrii logistice (alegerea modului de transport);- decizia asupra filierei de eliminare a deşeurilor;- decizia cu privire la elaborarea de criterii pentru definirea produselor ecologice.In conformitate cu normativul ISO 14040, analiza ciclului de viaţǎ (ACV), are obiective

care sunt corelate cu întreprinderea sau cu administraţia publicǎ ce comandǎ ACV-ul.Pentru întreprinderi deosebim obiective cu utilizǎri interne sau obiective cu utilizǎri

externe:a) obiective cu utilizǎri interne:- stabilirea consumurilor şi a emisiilor legate de ciclul de viaţǎ al unui produs;- cunoaşterea consecinţelor investiţiilor asupra mediului;- considerarea protecţiei mediului ca un criteriu în luarea unor decizii privind modul de

eliminare a deşeurilor, ambalajele sau materiile prime utilizate;- cercetarea şi aplicarea metodelor de reducere a consumurilor şi a deşeurilor;- preocuparea pentru diminuarea consumurilor şi a deşeurilor la conceperea unor noi

produse.b) Obiective cu utilizǎri externe:- cercetarea în vederea obţinerii unui avantaj concurenţial, în legǎturǎ cu unul sau mai

multe produse, în competiţia cu alte întreprinderi similare;- utilizarea ACV-ului în dialogul cu instituţiile publice şi cu organizaţiile profesionale,

în vederea elaborǎrii unor reglementǎri;c) Obiective corespunzǎtoare administraţiei publice ce comandǎ ACV-ul:- ajutor în vederea elaborǎrii politicii de mediu;- educarea şi conştientizarea publicului cu privire la respectarea mediului.Analiza ciclului de viaţǎ se dovedeşte deci a fi un instrument important în managementul

mediului, care apelând la metode specifice, oferǎ informaţii utile şi pertinente, ca un suport în luarea deciziilor celor mai potrivite pentru asemenea probleme.

Tehnologiile curate au o importanţǎ deosebitǎ în cadrul dezvoltǎrii durabile, deoarece evidenţiazǎ limitele tehnologiilor clasice şi subliniazǎ faptul cǎ poluarea asociatǎ acestora este intolerabilǎ în prezent, când ne propunem sǎ asigurǎm condiţii de viaţǎ comparabile, pentru generaţiile urmǎtoare de locuitori ai planetei noastre. Normele admisibile de poluare, mereu mai severe, impun necesitatea unor investiţii suplimentare apreciabile, care vizeazǎ protecţia

mediului prin a polua mai puţin sau pentru a depolua, pentru a evita penalizǎrile viitoare în caz de nerespectare a acestora.

Tehnologiile curate se referǎ atât la producerea de bunuri, cât şi la depoluarea mediului, caracterizându-se prin urmǎtoarele cerinţe:

- diminuarea consumurilor de energie aferente;- reducerea consumurilor de materii prime şi obţinerea de reziduuri nepoluante în

cantitǎţi cât mai mici, cǎtre idealul ecologic al „reziduului zero”;- efecte secundare asociate cât mai reduse şi nepoluante (efecte sonore, luminoase,

perturbaţii electromagnetice etc.).Primele definiţii ale tehnologiilor curate au precizat cǎ acestea permit sǎ se „producǎ mai

bine” dar cu o „poluare mai redusǎ”(1970). Conform definiţiei oficiale din 1979, între tehnologiile curate sunt incluse şi acelea care permit recircularea apei sau a poluanţilor, care constituie sau nu deşeuri, sau cele care permit valorificarea poluanţilor ca materii prime secundare (cu aplicarea regulii ecologice a celor „3R”). O tehnologie curatǎ reprezintǎ deci un procedeu sau un lanţ de procedee, care permit îmbunǎtǎţirea ecobilanţului procesului de producţie.

Existǎ trei tipuri de tehnologii curate, care asigurǎ:- reducerea emisiilor poluante pe seama optimizǎrii procedeelor existente, sau a celor

de referinţǎ în domeniul respectiv, ce are ca obiective atât ameliorarea randamentului procesului în sine cât şi prevenirea poluǎrii accidentale;

- reutilizarea sau reciclarea materiilor prime interne procedeului asociatǎ cu diminuarea cantitǎţii de deşeuri produse şi valorificarea acestora ca materii prime secundare, ceea ce este posibil prin îmbunǎtǎţirea unui procedeu din lanţul tehnologic, sau chiar înlocuirea unui procedeu, partea principalǎ a procesului rǎmânând neschimbatǎ;

- modificarea esenţialǎ a procedeului iniţial, prin înlocuirea acestuia cu un nou procedeu, în urma cercetǎrii tehnologice specializate, ce presupune şi modificarea totalǎ a datelor economice iniţiale.

Semnalǎm faptul cǎ tehnologiile curate intervin de obicei în procesele de fabricaţie, însǎ uneori acestea se pot confunda ca noţiuni, atunci când tehnologia de depoluare este completatǎ cu procedee de reciclare internǎ, scopurile principale ale tehnologiilor curate fiind legate de reducerea poluǎrii şi de reducerea consumului de materii prime. Aceste scopuri sunt completate cu preocupǎri pentru:

- îmbunǎtǎţirea calitǎţii produselor;- îmbunǎtǎţirea condiţiilor de muncǎ;- îmbunǎtǎţirea imaginii întreprinderii;- diminuarea riscurilor de accidente.

Aplicarea tehnologiilor curate poate interveni la toate nivelele de activitate a unor întreprinderi industriale (producţie, aprovizionare, asigurarea condiţiilor de muncǎ etc.), conducând la schimbarea concepţiei generale asupra funcţionǎrii acestora, mai ales când se pune problema înlocuirii totale a tehnologiilor existente. Momentul în care se trece la punerea în aplicare a unor asemenea obiective, cu evident impact şi asupra mediului, reprezintǎ opţiunea întreprinderii.

Strategia generalǎ a întreprinderii, presupune respectarea normelor de calitate, definite prin standardele ISO 9000, ISO 9001 şi ISO 9002, care sunt completate cu privire la atitudinea conştientǎ de respectare a calitǎţii mediului, prin considerarea de standarde specifice, ISO 14000 si ISO 14001, principalele acţiuni ale întreprinderii fiind legate de planificare, acţiune, verificare şi perfectionare în domeniul respectiv.

Ecoconcepţia produselor sau concepţia ecologicǎ a produselor presupune considerarea parametrului mediu ambiant în procesul de concepere şi dezvoltare a produselor. Un proces

de ecoconcepţie presupune selectarea materialelor şi a procedeelor tehnologice de fabricaţie, urmatǎ de definirea formei finale a produsului, cu considerarea preocupǎrilor legate de calitatea şi respectul mediului ambiant.

Considerarea parametrului de mediu în procesul de concepţie a produselor, implicǎ dobândirea unor competenţe noi, care provoacǎ obişnuit o anumitǎ rezistenţǎ din partea echipelor de lucru. Astfel anumite obiective ale ecoconcepţiei produselor, cum ar fi diminuarea consumului energetic al produsului (%), creşterea indicelui de reciclabilitate al produsului (%), ce intervin în strategia întreprinderii în contextul dezvoltǎrii durabile, pot sǎ aparǎ desigur irealizabile, dacǎ nu se defineşte contextul şi nu se precizeazǎ cadrul organizatoric pentru satisfacerea acestor cerinţe. A înţelege şi a te organiza, sunt douǎ aspecte importante în cadrul ecoconcepţiei produselor.

Existǎ douǎ viziuni asupra ecoconcepţiei produselor, una bazatǎ pe ameliorarea tehnologicǎ a acestora, pentru a le face cât mai puţin periculoase pentru mediu şi a doua bazatǎ pe ameliorarea modului de viaţǎ, pe seama conceperii produselor prin prisma conceptului de dezvoltare durabilǎ.

In prima viziune ecoconcepţia este privitǎ ca reprezentând integrarea parametrului mediu în procesul de dezvoltare a produselor, cu reducerea impacturilor produselor asupra mediului pe durata întregului lor ciclu de viaţǎ, aceasta fiind deci o abordare tehnologicǎ ce are la bazǎ ACV.

A doua viziune, mult mai globalǎ, pune accentul pe dezvoltarea de noi produse şi servicii, a cǎror viaţǎ sǎ fie în totalǎ armonie cu natura şi sǎ asigure un mod de viaţǎ mai durabil. O astfel de viziune este bazatǎ pe respectul mediului, al Pǎmântului, al resurselor naturale epuizabile, pe echilibrul bogǎţiilor, propunându-şi nu sǎ producǎ pentru a produce ci sǎ producǎ inteligent, eliminând ceea ce poate fi inutil sau de prisos. Se ajunge la limitǎ la regândirea produselor şi a funcţionalitǎţii lor, pentru a identifica produse rentabile, pentru care raportul funcţiuni/cost sǎ fie cât mai mare posibil, cu eliminarea funcţiunilor inutile sau a celor ce dǎuneaza mediului.

Preocupǎrile industriale au în vedere în principal ecoconcepţia tehnologicǎ, corespunzǎtoare primei viziuni, în timp ce a doua viziune, evident anticomercialǎ, se împotriveşte unei tendinţe actuale puternice, ce propune producerea de accesorii ce personalizeazǎ fiecare produs.

Cercetǎrile unor specialişti de la Institutul de Tehnologie din Georgia (SUA), au identificat cinci tipuri de abordǎri diferite ale reducerii impacturilor produselor asupra mediului, în funcţie de tipul de impact dar şi de scara de timp consideratǎ. Deosebim astfel:

1) Ingineria mediului ce se referǎ la managementul şi controlul poluanţilor în contextul producţiei industriale şi urmǎreşte minimizarea impactului asupra mediului în timpul fabricǎrii produselor, atitudine ce corespunde primelor orientǎri cu privire la conceperea ecologica a produselor, apǎrute în anii 70 şi care s-au generalizat în anii 80.

2) Prevenirea poluǎrii ce se referǎ la reducerea la sursǎ a poluǎrii şi la reciclarea deşeurilor, în buclǎ deschisǎ sau închisǎ, în timpul fabricǎrii acestora. Se propune, la sfârşitul anilor 70 în SUA, în întreprinderi pionier precum 3M, chiar reconceperea produselor pentru a înlocui materiale şi a modifica tehnologii, în scopul de a realiza o fabricaţie mai puţin poluantǎ

3) Concepţia produselor cu respectul mediului ambiant care are la bazǎ ACV complet al produselor, incluzând nu numai impacturile potenţiale asupra mediului în timpul fabricaţiei, ci şi cele din timpul vieţii şi cele legate de eliminarea dupǎ utilizare, cu o imagine de ansamblu asupra relaţiei produse-mediu.

4) Ecologia industrialǎ , ca şi dezvoltarea durabilǎ ce va urma, depǎşesc scara cilcului de viaţǎ al unui singur produs în termeni de impact şi de timp. Conceptul de ecologie industrialǎ priveşte nu numai mai multe produse, ci chiar mai multe întreprinderi şi aceasta pe o scarǎ temporalǎ cu dimensiuni de ordinul de mǎrime al duratei medii de viaţǎ a omului. Se vorbea chiar de ecosisteme industriale, în care deşeurile unei uzine pot constitul materii prime pentru o nouǎ uzinǎ, ceea ce astǎzi este deja o realitate. Acest concept de ecologie industrialǎ constituie bazele unei abordǎri integrate a gestiunii impacturilor asupra mediului, ale utilizǎrii energiei şi a materialelor într-un ecosistem industrial.

5) Dezvoltarea durabilǎ împleteşte respectul mediului cu dezvoltarea umanitǎţii, considerând toate aspectele vieţii umane, în contextul problemelor ecologice majore ale umanitǎţii. Satisfacerea nevoilor populaţiilor actuale nu trebuie sǎ compromitǎ posibilitǎţile de a-şi satisface cerinţele de viaţǎ pentru generaţiile viitoare, creşterea economicǎ fiind conceputǎ în armonie cu natura înconjurǎtoare. Se regǎsesc în conceptul de dezvoltare durabilǎ, noţiunile de durabilitate a produselor, de dematerializare a acestora, ca şi preocuparea pentru economia de resurse, ce presupune chiar partajul de produse.

Factorii care pot motiva o întreprindere sǎ se angajeze într-un demers de ecoconcepţie a produselor, care este însoţit desigur de un efort financiar important, pot fi interni sau externi şi rezultǎ dacǎ examinǎm motivele pentru demararea ecoconcepţiei, sugerate de diagramele de mai jos.

Motive interne ale întreprinderii pentru demararea procesului de ecoconcepţie

INTREPRINDERE &ECOCONCEPTIE

Simtul responsabilitatii

Simţul de responsabililitǎţii

conducerii

Ameliorarea imaginiimǎrcii

Reducerea consumurilor

Necesitatea de ainova

Ameliorarea calitǎţii

produselorMotivarea

personalului

Motive externe ale întreprinderii pentru demararea procesului de ecoconcepţie

Se remarcǎ faptul cǎ motivele interne, prezentate mai sus, se referǎ mai ales la o strategie proactivǎ, corespunzând voinţei de a se plasa pe o anumitǎ piaţǎ, sau de a ameliora calitatea produselor sale, în timp ce motivele externe corespund în principal presiunii clientelei, concurenţei sau legislaţiei.

In funcţie de obiectivele propuse, procesul de ecoconcepţie al unui produs poate urmǎri:

a) Ameliorarea produsului (actualizarea produsului), cu considerarea restricţiilor de mediu, dar fǎrǎ a schimba tehnologiile de fabricaţie sau produsul în sine. O astfel de ecoconcepţie, ce poate fi condusǎ cu uşurinţǎ în orice întreprindere, presupune colectarea unor informaţii specifice despre produs, pentru a identifica ameliorǎrile necesare şi posibile. Aceste informaţii se pot obţine prin:

- contabilizarea numǎrului de piese componente, a numǎrului şi a cantitǎţilor de materiale folosite şi respectiv a numǎrului diferitelor subansambluri (de fixare, de susţinere, de ghidare etc.).

- mǎsurarea consumului de energie (în faza de utilizare), a greutǎţii produsului, a timpului de dezasamblare a principalelor piese, a cantitǎţilor de substanţe potential periculoase;

- calcularea costurilor ameliorǎrilor ecologice posibile şi a beneficiilor asociate acestor ameliorǎri.

Efectele acestui demers se referǎ la reducerea cantitǎţii de materii prime folosite, la suprimarea unui tratament de suprafaţǎ cu risc de toxicitate, eliminarea unui anumit tip de acoperire a suprafeţelor, adǎugarea unui dispozitiv antipoluare, organizarea unui sistem de colectare a produselor uzate şi a deşeurilor, reducerea timpilor de asamblare şi de dezasamblare (ca şi a timpilor de întreţinere), reducerea masei produsului sau a ambalajului etc.

b) Reconcepţia produsului, de fapt o regândire a produsului existent, ce porneşte de la un studiu aprofundat al produsului existent, completat de o mobilizare a echipei de concepţie. La modul ideal, în aceastǎ etapǎ nu ar trebui sǎ intervinǎ nici o restricţie cu privire la costuri,

INTREPRINDERE&

ECOCONCEPTIE

Presiunea

socialǎ

Presiunea

clientelei

Concurenţa Influenţa

furnizorilor

Exigenţele

pieţei

Guvernul

Legislaţia

Presiunea

sindicatelor

termene sau calitate, pentru a favoriza creativitatea. Ca rezultat se poate obţine diminuarea consumurilor de energie referitoare la etape diferite din ciclul de viaţǎ al produsului, dar şi schimbarea materialelor folosite, folosirea unor elemente şi procedee netoxice, reutilizarea anumitor piese sau reciclarea materialelor, ceea ce face ca proiectul sǎ implice nu numai întreprinderea dar şi furnizorii sau antreprenorii de exemplu. Se modificǎ de obicei şi tiparele, matriţele sau tehnologiile de fabricaţie.

c) Un nou concept al produsului, ce reprezintǎ de fapt primul nivel al inovaţiei, ca etapǎ în strategia de inovare radicalǎ pe termen lung a întreprinderii. Ca exemple semnǎlam trecerea de la corespondenţa pe hârtie la e-mailuri, de la maşinile particulare la utilizarea maşinilor puse la dispoziţie de firma respectivǎ (aceasta reprezintǎ o ilustrare a „partajului produselor”), de la motoarele termice la motoarele electrice etc.

La adoptarea unor asemenea decizii, întreprinderea îşi asumǎ riscuri, care pot fi importante:

- alternativele de produs pot necesita investiţii mari, cu compensǎri incerte;- alternativele de produs pot face inutile investiţiile curente, obligând anumiţi furnizori

sǎ-si modifice în întregime procesele, ceea ce i-ar putea condamna chiar;- clienţii pot fi reticenţi la cumpǎrarea noului produs sau serviciu, dacǎ avantajele

ecologice nu se îmbinǎ cu alte cerinţe indispensabile (cost, performanţǎ, calitate etc.);- infrastructurile necesare nu existǎ.O întreprindere va trebui deci sǎ adopte o strategie de dezvoltare a produsului cu o viziune

foarte largǎ şi pe termen lung, care sǎ ia în considerare inclusiv evoluţia pieţei.d) Un nou sistem productiv, ceea ce înseamnǎ inovarea sistemului de producţie,

presupunând, pentru asemenea produse sau servicii, schimbǎri profunde ale infrastructurii întreprinderii. Ca exemple semnǎlam trecerea de la o producţie alimentarǎ, bazatǎ pe agriculturǎ, la o producţie alimenatrǎ bazatǎ pe industrie, sau schimbǎrile ce au la bazǎ noile tehnologii ale informaţiei, cum sunt videoconferinţele.

Menţionam totuşi faptul cǎ, de obicei, întreprinderile preocupate de ecoconcepţie depǎşesc rar nivelul de reconcepere a produselor lor.

Axele strategice urmate de o întreprindere într-un proces de ecoconcepţie, ca rezultat al politicii sale de protejare a mediului şi a obiectivelor de eco-dezvoltare, implicǎ respectarea unor principii esenţiale, şi anume:

1) protecţia resurselor, cu obiectivul de reducere a cantitǎţii de resurse necesare pentru fabricarea produsului;

2) prevenirea deşeurilor cu obiectivul de reducere a poluanţilor şi a daunelor asociate unui produs în ciclul sǎu de viaţǎ, suprimând deci cauza impactului ecologic;

3) optimizarea serviciului fǎcut de produs cu obiectivul de ameliorare a funcţiilor, a performanţelor şi a duratei de utilizare a produsului, fǎrǎ a creşte potenţialele impacturi ecologice pe ansamblul ciclului de viaţǎ.

Aceste principii se regǎsesc pentru axe strategice foarte diferite, a cǎror alegere va depinde de obiectivele întreprinderii pe termen lung sau scurt, de obiectivele pieţei, de tipul de produse fabricate etc. Existǎ o mare diversitate de strategii, ce corespund unor obiective diferite de ameliorare a produselor, dar în concordanţǎ cu fazele de producţie semnalǎm:

- în faza de pre-fabricare: utilizarea de materiale reciclate sau de materiale mai puţin energofage;

- în faza de fabricaţie: utilizarea de procedee care necesitǎ mai puţine materiale;- în faza de distribuţie-transport: diminuarea volumului şi a greutǎţii, utilizarea de

materiale reciclate pentru ambalaje;- în faza de utilizare: reducerea consumului de energie, creşterea duratei de viaţǎ,

facilitǎţi de întreţinere;

- în faza sfârşitului de viaţǎ: facilitǎţi de dezasamblare, protecţia calitǎţii materialelor reciclatate etc.

In literatura de specialitate sunt prezentate principalele axe strategice de ecoconcepţie, clasate dupǎ patru prioritǎţi inovante, aşa cum se poate urmǎri în tabelul dat mai jos, şi anume: referitoare la produs şi la materialele componente (1), referitoare la producţia, distribuţia şi utilizarea produsului (2), referitoare la sfârşitul vieţii şi la durabilitate (3), sau corespunzǎtoare unui nou concept de dezvoltare-inovare (4).

Axele strategice ale concepţiei şi mijloacele de acţiune avute în

vedere

Principii generaleConservarea

resurselorPrevenireadeşeurilor

Optimizarea serviciului

efectuat(1) Alegerea materialelor cu impact scǎzut

Folosirea materialelor celor mai curate şi mai putin toxice

X X

Folosirea materialelor care pot fi reînoite

X

Folosirea materialelor care consumǎ mai puţinǎ energie

X X

Folosirea materialelor reciclabile XFolosirea materialelor parţial sau total

reciclateX

(1) Reducerea numǎrului de materialeReducerea masei produselor şi a

ambalajelorX

Reducerea volumului produselor şi al ambalajelor

X

(2) Optimizarea tehnicilor de producţieAlegerea tehnicilor alternative „mai

eficiente” de producţieX X

Reducerea numǎrului de etape de producţie

X

Minimizarea consumului de energie X XReducerea volumului de deşeuri X

Reducerea producerii de consumabile X X(2) Optimizarea distribuţiei

Folosirea ambalajelor reutilizabile X XAlegerea unui mod de transport mai

puţin energofagX X

Alegerea unei logistici mai eficace X(2) Reducerea impactului în timpul utilizǎrii

Reducerea consumului de energie XAlegerea unor surse de energie mai

„curate” (regenerabile, neconvenţionale)

X

Reducerea cantitǎţilor de consumabile XUtilizarea de consumabile „curate” XFǎrǎ deşeuri de consumabile sau de

energieX

(3) Optimizarea duratei iniţiale de viaţǎAlegerea durabilitǎţii şi a fiabilitǎţii

produsuluiX X

Intreţinere şi reparaţii mai uşoare X XConceperea unei structuri modulare X X

Concepţie clasicǎ X XPosibilitate de a aduce produsul la

nivel (tehnologie nouǎ)X X

O legǎturǎ puternicǎ de apreciere a utilizatorului faţǎ de produs

X X

(3) Optimizarea sfârşitului de viaţǎPosibilitǎţi de reutilizare a produsului

sau a unor componenteX

Posibilitǎţi de refabricare sau de repunere în nou

X

Reciclarea materialelor XIncinerare (eliminare) „curatǎ” a

produsului X

(4) Un nou concept de dezvoltareDematerializare X X

Utilizarea partajatǎ a produsului XIntegrarea funcţiilor suplimentare X

Optimizarea funcţionalǎ a produsului X

Opţiunea pentru o anumitǎ axǎ strategicǎ sau pentru o metodǎ de acţiune, va depinde desigur de domeniul de activitate al întreprinderii, de pieţele sale, de politica sa de dezvoltare, de partenerii sǎi etc.

De asemenea obiectivele nu pot fi aceleaşi, deoarece ele depind esenţial de tipul de produs, de reţeaua de sfârşit de viaţǎ (ce include eventual colectarea şi trierea), de filierele de valorificare, de materialele preconizate şi de investiţiile propuse, de preţurile pentru „piaţa a doua”, ce se referǎ la materialele reciclate de exemplu etc. In plus anumite produse pot fi concepute pentru a fi dezasamblate, cu recuperare şi valorificare a materialelor incluse în acestea, pe când altele nu trebuie sǎ fie dezasamblate, din considerente de securitate de exemplu. Problemele specifice ce intervin sunt foarte complexe şi oferǎ posibilitǎţi deosebite pentru activitǎţile inginereşti.

Desfǎşurarea procesului de ecoconcepţie a produselor urmeazǎ etapele normale ale concepţiei acestora, cu începere de la etapa de planificare pânǎ la industrializarea produsului, dar integreazǎ, încǎ de la început şi pentru toate stadiile de realizare, restricţii specifice, rezultate prin considerarea parametrului mediu ambiant.

9. 5. Dezvoltarea durabilǎ şi Comunitatea Europeanǎ

Dupǎ summit-ul asupra dezvoltǎrii durabile, ce a avut loc în septembrie 2002 la Johannesburg, Comisia europeanǎ a trecut în revistǎ progresele realizate dupǎ un an, cu privire la angajamentele asumate cu aceasta ocazie de cǎtre U. E., ce se referǎ în principal la coerenţa politicilor europene, la gestiunea durabilǎ a resurselor naturale, la promovarea modurilor durabile de consum şi de producţie, la reducerea sǎrǎciei, la comerţ, la mondializare, ca şi la guvernarea internaţionalǎ.

Principalele obiective asumate de comunitatea internaţionalǎ în septembrie 2002 la Johannesburg, sunt urmǎtoarele:

- reducerea numǎrului de persoane ce nu au acces la apǎ potabilǎ şi la instalaţiile sanitare de bazǎ;

- ameliorarea accesului la servicii energetice, a randamentului energetic şi utilizarea surselor de energie reînoibile;

- inversarea tendinţei actuale de degradare a resurselor naturale;- reducerea pierderilor actuale de biodiversitate;- reducerea efectelor negative ale produselor chimice;- promovarea consumului şi a producţiei durabile;- susţinerea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilǎ.

In martie 2003, cu scopul de a concretiza obiectivele fixate la Johannesburg, ca şi pentru a accentua prioritǎţile strategice ale UE pentru dezvoltarea durabilǎ, Consiliul european a stabilit prioritǎţi de acţiune, ce se referǎ între altele la comerţul durabil şi echitabil, la urmǎrirea iniţiativelor U.E. („apa este viaţǎ” si „energia ca factor de eradicare a sǎrǎciei şi pentru dezvoltarea durabilǎ”), gestiunea durabilǎ a resurselor naturale, promovarea modurilor durabile de consum şi de producţie şi guvernarea internaţionalǎ în domeniul mediului.

In scopul îndeplinirii obiectivelor asumate şi a prioritǎţilor de acţiune semnalate mai sus, U.E. a întreprins acţiuni în interiorul dar şi în exteriorul sǎu.

9. 5. 1. Acţiuni în interiorul Uniunii europene

O preocupare importantǎ a fost aceea de a întǎri coerenţa politicilor U.E., atât la nivel intern (cu integrarea problemelor de mediu în celelalte politici ale U.E.) cât şi la nivel extern (mai ales pentru a evita efectele negative ale politicilor europene în afara U.E.). Aceste douǎ aspecte au fost considerate de exemplu, în legǎturǎ cu reformele acelei perioade ale politicii agricole comune, ca şi în politica comunǎ privitoare la pescuit. Este prevǎzut de asemenea sǎ se aplice politici comune pentru energie, transport ca şi pentru coeziunea regionalǎ. Un instrument de evaluare a impactului propunerilor lansate de Comisia europeanǎ si-a început activitatea printr-o reţea diplomaticǎ, în iunie 2003, urmǎrind aspecte ecologice, economice şi sociale ale acestora, ca şi efectele lor asupra ţǎrilor „lumii a treia”.

In legǎturǎ cu gestiunea durabilǎ a resurselor naturale, U.E. şi-a fixat un obiectiv cu privire la biodiversitate, mai ambiţios decât cel echivalent adoptat la Johannesburg, care prevede nu doar reducerea, ci chiar stoparea declinului biodiversitǎţii pânǎ în anul 2010. In acest sens s-a trecut la reexaminarea politicilor europene cu privire la biodiversitate şi s-au stabilit planuri de acţiune ce apeleazǎ la indicatori de diversitate biologicǎ (în curs de elaborare). In plus s-a propus elaborarea unor strategii de protecţie a solului şi a mǎrilor, ca surse esenţiale ale biodiversitǎţii, la care s-a adǎugat documentul publicat de Comisia europeanǎ în octombrie 2003, cu privire la utilizarea durabilǎ a resurselor naturale, ce vizeazǎ şi identificarea utilizǎrii unor resurse cu potenţial în ameliorarea calitǎţii mediului.

Preocuparea pentru promovarea consumului şi a producţiei durabile se regǎseşte în dezvoltarea de cǎtre U.E. a unui evantai de instrumente, dintre care menţionam: politica de prevenire şi de reducere integratǎ a poluǎrii, sistemele de management de mediu şi de audit (EMAS), preocupǎri ecologice, sociale sau referitoare la comerţul echitabil, noul cadru de taxare a produselor energetice şi a electricitǎţii etc. Pe lângǎ aceste preocupǎri, U. E. se va concentra asupra sectoarelor în care emisiile de poluanţi sunt în creştere, cum ar fi transporturile şi energia. De remarcat de asemenea noua politicǎ europeanǎ privitoare la produsele chimice, ca şi planul de acţiune ce favorizeaza electrotehnologiile.

Lǎrgirea Uniunii Europene a contribuit semnificativ şi contribuie încǎ la continuarea dezvoltǎrii durabile, statele noi membre armonizându-si legislaţia în conformitate cu „acquis-ul comunitar”, atât în domeniul social cât şi în cel al mediului.

9. 5. 2. Acţiuni în exteriorul Uniunii europene

In scopul reducerii sǎrǎciei, Uniunea europeanǎ a adoptat mǎsuri vizând respectarea angajamentelor asumate la Conferinţa de la Monterrey, cu privire la finanţarea dezvoltǎrii şi anume referitoare la ajutorul public pentru dezvoltare.

Trebuie remarcate iniţiativele U.E. în domeniile apei, energiei şi pǎdurilor: dacǎ primele douǎ se regǎsesc lansate la Conferinţa de la Johannesburg („Apa este viaţǎ” şi „Energia pentru eradicarea sǎrǎciei şi dezvoltare durabilǎ”), a treia se referǎ la exploatarea clandestinǎ a pǎdurilor şi la comerţul ilicit cu lemn. Cu privire la iniţiativa despre „apǎ”, C. E. a creat un fond pentru apa din ţǎrile Africii, Caraibelor şi Asiei, completat cu planul de acţiune asupra problemelor exploatǎrilor forestiere şi al schimburilor comerciale asociate acestora.

Pentru atingerea obiectivelor legate de comerţ şi mondializare în contextul dezvoltǎrii durabile, asumate la nivel mondial la Johannesburg, U. E. participǎ la reuniunile Organizaţiei mondiale a comerţului (OMC) şi tinde sǎ integreze eficient ţǎrile în curs de dezvoltare în sistemul comerţului mondial (Agenda de la Doha), angajându-se sǎ considere mediul şi dezvoltarea durabilǎ în negocierile comerciale cu terţe ţǎri. Se preconizeazǎ crearea unui birou special de ajutorare a comerţului, în scopul de a furniza exportatorilor din terţe ţǎri, informaţiile tehnice necesare pentru a avea acces la piaţa europeanǎ. Au fost demarate acţiuni numeroase pentru a ameliora şi a promova responsabilitatea socialǎ a întreprinderilor la nivelul C. E., dar şi la nivel internaţional. Evaluarea incidentelor referitoare la dezvoltarea durabilǎ a devenit parte integrantǎ a eforturilor U. E. pentru a integra durabilitatea în politicile sale comerciale.

Comunitatea considerǎ cǎ întǎrirea guvernǎrii internaţionale pentru dezvoltarea durabilǎ, este necesarǎ în scopul respectǎrii angajamentelor asumate la Johannesburg, Consiliul european sugerând chiar întǎrirea Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUM), prin crearea dacǎ se considerǎ necesarǎ, a unei Agenţii a Naţiunilor Unite pentru Mediu. Comisia de Dezvoltare Durabilǎ a Naţiunilor Unite este consideratǎ de U. E. ca principalul forum de urmǎrire internaţionalǎ a planului de aplicare a hotǎrârilor de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilǎ. U. E. se implicǎ activ în crearea de programe privitoare la trecerea la moduri durabile de consum şi de producţie, ca şi în elaborarea strategiilor naţionale de dezvoltare durabilǎ.

Aceste orientǎri sunt enunţate în Comunicatul Comisiei europene din 13 decembrie 2005 cu privire la revizuirea strategiei pentru dezvoltarea durabilǎ. Existǎ desigur încǎ numeroase documente care subliniazǎ aceste aspecte, ca o permanenţǎ a unor asemenea preocupǎri pentru U. E. şi pentru ţǎrile membre ale acesteia.