Universitatea „Al. I. Cuza Iași”

Facultatea de Teolgie Ortodoxă „Dumitru

Stăniloae„

Curs la Dogmatică

Anul II Master, Semestrul I

Prof. Dr. Conf. Vasile Cristescu

1

CURS MASTER TEOLOGIE SISTEMATICĂ

AN II, SEM. I, ANUL UNIVERSITAR 2012-2013

Legătura interioară a Sfintei Treimi cu cultul creştin (aspecte dogmatice)

Sfânta Liturghie este o epifanie a iconomiei divine şi o comunicare a lucrării ei

oamenilor şi de aceea este mărturisită ea în mod esenţial – credinţa creştină în Sfântă

Treime. Ea prezintă pe Dumnezeul credincioşilor într-un mod personal şi de aceea

noi mărturisim şi trăim credinţa, că tot darul vine de la Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în

Duhul Sfânt. Această realitate apare în anaforalele Liturgice în care realitatea Sfintei

Treimi este unită cu doxologia persoanelor.

În privinţa structurii Sfintei Liturghii trebuie arătat faptul că Biserica a creat

această structură a Sfintei Liturghii nu numai prin rugăciunile ei, ci şi prin referinţa la

întreaga revelaţie a Vechiului Testament şi a Noului Testament. Astfel întreaga

lucrare a lui Dumnezeu este făcută cunoscută prin ,,mâinile Lui”, adică prin Hristos şi

Duhul Sfânt ( Irineu de Lyon).

În Sfânta Liturghie referinţele trinitare se regăsesc din toate cărţile Vechi

Testamentare. Rugăciunea către Dumnezeu prezentă în Psalmi este în acelaşi timp

prezentă în slujbe de la începutul lor până la sfârşitul lor, aşa cum arată Origen,

Sfântul Atanasie, Sfântul Epifanie, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Ilarie de Pictavium.

Cântările din Sfânta Liturghie prin care se face trimitere la vedenia de la

Isaia 6, 3 implică doxologia adresată lui Hristos, aşa cum o va arăta şi Evanghelistul

Ioan la cap. 12,41. Aceste formule par să fie cele mai vechi formulări liturgice fiind

atestate de Tertulian.

Israeliţii exprimă în Vechiul Testament mărturisirea credinţei lor în Dumnezeu

care S-a descoperit şi care lucra în istorie. Credinţa creştină mărturiseşte pe

Dumnezeu descoperit în Hristos care a adus mântuirea oamenilor. De aceea

2

mărturisirile creştine sunt în primă formă formulări doxologice aşa cum se arată de

pildă la I Corinteni 13,13. Aceste mărturisiri stabilesc formula doxologică şi

trinitară. Ea începe prin Hristos ca centru al istoriei mântuirii, mijloc şi cale de acces

către Tatăl. Hristos descoperă iubirea Tatălui către creaţie aducând şi comuniunea

Duhului Sfânt. Această structură va duce la apariţia anaforalelor liturgice care sunt

primele forme ale Litrughiei Răsăritene.

De la întretăierea dintre formulele doxologice şi trinitare se ajunge la formulele

simbolului baptismal, aşa cum mărturiseşte Sfântul Justin Martirul şi Filosoful.

O rugăciune a Sfântului Irineu de Lyon privitoare la mărturisirea de credinţă îl

situează pe Duhul Sfânt în mişcarea dintre Tatăl şi Fiul. Linia este una apostolică care

îl aşează pe Sfântul Duh în aceiaşi poziţie dintre Tatăl şi Fiul, aşa cum avea să arate şi

Simbolul de credinţă.

Origen relatează faptul că cele mai vechi mărturisiri de credinţă au adoptat din

sinagogă tradiţia de a încheia o rugăciune prin doxologie, ca recunoaştere a

atributelor dumnezeieşti şi în mod deosebit a puterii şi a slavei Lui, iar aceasta sunt

arătate şi descoperite în formulele liturgice din creştinism.

Origen afirmă că Părinţii anteriori folosesc astfel de formule doxologice

adăugând lor cinstea şi puterea. Această slavă este dată Tatălui, Fiului şi Sfântului

Duh. Doxologia se adresează lui Hristos aşa cum se arată la Romani 9,5: ,,cel ce este

peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci”, şi la 2 Petru 3,18: ,,creşteţi în har şi

în cunoaşterea Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos, că a Lui este slava

şi acum şi în ziua veacului. Amin”, fiind exprimată şi sub forma unei chemări aşa

cum se arată la Apocalipsa 5,13 ,,Cel ce şade pe tron şi Mielului fie binecuvântarea

şi cinstea şi slava şi puterea”.

Tertulian este acela care arată faptul că cele mai vechi formulări liturgice sunt şi

formulări doxologice şi mărturisiri.

Rolul Sfintei Liturghii a fost unul uriaş şi anume de a păstra mărturisirea

iconomiei mântuirii şi a persoanelor care o împlinesc în ordinea învăţată de Biserică

dar şi legătura între aceste persoane. Aceasta pentru faptul că ereticii şi gnosticii, de

pildă, aveau tendinţe subordinaţioniste. Atât în formulările baptismale cât şi în cele

3

teologice, persoanele sunt strâns legate unele de altele în procesul mântuirii. Cadrul

liturgic ne ajută să descoperim cadrul dogmatic, ca de pildă Duhul Sfânt se mişcă

între Tatăl şi Fiul, iar pe de altă parte că este păstrată ordinea trinitară şi în acelaşi

rând şi perihoreza între Persoanelor Divine. În acest fel se arată şi legătura dintre

dogmă şi viaţa bisericii prin cult.

Cu privire la cult trebuie arătat faptul că ceea ce are loc prin taina Sfântului

Botez trebuie să se împlinească şi în Sfânta Euharistie şi anume doxologia adusă

Sfintei Treimi de Biserică şi binecuvântarea Bisericii de către Sfânta Treime.

În Cartea 5 în lucrarea Împotriva ereziilor, Sfântul Irineu de Lyon spune că

prin Duhul noi urcăm la Fiul, iar prin Fiul noi urcăm la Tatăl. Este lucrarea de care

vorbeşte şi Sfântul Vasile cel Mare şi anume lucrarea ascendentă a omului spre

Dumnezeu, cât şi lucrarea descendentă de la Dumnezeu la om, aşa cum arată Sfântul

Vasile cel Mare în lucrarea ,,Despre lucrarea Sfântului Duh” cap.18 unde spune

că: ,,bunătatea şi sfinţenia sunt denumite împărăteşti pentru că trec de la Tatăl prin

Fiul şi ajung la Sfântul Duh”. Această lucrare a Sfintei Treimi are loc ca şi prezenţa

persoanelortrinitare în Sfânta Liturghie prin care este transmisă omului iubirea

dintre Tatăl şi Fiul prin Sfântul Duh către om. Biserica este plină de Treime

(Origen), ea este un loc al împărtăşirii oamenilor de lucrarea Persoanelor

Dumnezeişti prin Duhul Sfânt”. Acest aspect este exprimat în cultul creştin ca de

pildă în Sfânta Euharistie ce are caracter liturgic şi trinitar.

În spatele acestor formule trinitare este exprimată teologia Noului Testament

comună tuturor Evangheliilor şi Epistolelor Sfântului Apostol Pavel.

Istoria mântuirii apare ca o desfăşurare a iconomiei trinitare prin care se exprimă

acţiunea personală a celor 3 Persoane divine.

Liturghia primelor 3 secole creştine nu se îndepărtează de această perspectivă în

formulările ei doxologice. Prima formulare explicit trinitară o găsim la Sfântul

Justin Martirul şi Filosoful. Aceasta îşi are practica în tradiţia apostolică şi în actele

martirilor. Formularea iconomică a doxologiei creştine a fost explicată de eretici în

sens subordinaţionist, de aceea Liturghia combate aceste tendinţe arătând acţiunea

celor 3 Persoane Divine în unitatea lor de natură. Autenticitatea acestei formule

4

trinitare este incontestabilă, la fel şi împlinirea ei datorită botezului în numele

Personelor Divine. Tradiţia apostolică şi Didahia celor 12 Apostoli mărturisesc

credinţa în ea. Mărturisirea baptismală primară este hristologică, iar dimensiunea

apostolică a Sfântului Irineu de Lyon este legată de regula de credinţă care în esenţă

ei este trinitară. Aceasta o mărturiseşte chiar tradiţia apostolică. Celor 3 întrebări puse

la botez naşului le corespund 3 părţi din simbolul apostolic şi astfel este prezentă

fiecare Persoană în istoria mântuirii. Astfel a înţeles Biserica primară ordinea de a

boteza în numele Sfintei Treimi.

A vorbi despre dimensiunea trinitară a Sfintei Euharistii înseamnă a

descoperi faptul că de la întruparea lui Hristos şi de la pogorârea Duhului Sfânt nu

există o distanţă între Taina Sfintei Treimi şi destinul uman. De aceea iubirea Sfintei

Treimi primeşte şi dă particularitate Bisericii în aspectul ei sobornicesc, adică o

armonie a unirii oamenilor într-un cuget (Faptele Apostolilor 1,14), dar în acelaşi

timp înseamnă o iubire către ceilalţi, o milostivire.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur iubirea de aproapele, milostivirea către el

înseamnă „prelungirea tainei lui Hristos trăită în Sfânta Euharistie”. El arată

astfel că grija pentru cei sărmani este înscrisă în însăşi structura Tainei Euharistice.

Hristos se află în Sfânta Euharistie în stare de jertfă şi iubire, dăruindu-ne libertatea

şi capacitatea de a ne jertfi şi de a-l iubi pe aproapele”.

Întrucât rugăciunea Euharistică este aceea prin care noi ne adresăm Tatălui şi

către care se îndreaptă Biserica prin rugăciunea arhirească a lui Hristos, rugăciunea

cuprinde şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh. În această rugăciune Hristos este arătat ca

mijlocitor în stare de jertfă şi înviere în plinătatea Duhului Sfânt. Astfel drumul

cunoaşterii şi trăirii lui Dumnezeu pleacă de la Duhul prin Fiul către Tatăl.

În rugăciunea Euharistică Tatăl este ţinta, principiul mântuirii şi al cultului la

care ajungem prin Fiul în Duhul Sfânt. Biserica va invoca venirea Duhului

Mângâietor şi va vesti în Duhul Sfânt venirea Domnului Înviat (Apocalipsa 22,17):

,,Şi Duhul şi mireasa zice vino şi cel ce aude să zică vino” (aşa cum arată şi în

anaforalele vechi). Rugăciunea de la Apocalipsa 22,20: ,,Vino Doamne Iisuse...” are

caracter liturgic.

5

Origen relatează faptul că cei mai vechi scriitori creştini au preluat din sinagogă

tradiţia de a încheia orice rugăciune prin doxologie. Aceasta înseamnă o recunoaştere

a atributelor dumnezeieşti şi a slavei lui Dumnezeu, arătate şi descoperite în formulări

liturgice.

Când vorbeşte de caracterul trinitar a binecuvântărilor din Liturghie, pr. prof.

Dumitru Stăniloae descoperă în aceste înţelesuri ale binecuvântărilor 6 sensuri:

1. lauda împărăţiei Sfintei Treimi - implică voinţa comunităţii de a înainta în

această împărăţie;

2. împărăţia Tatălui ceresc este cea a unui Tată iubitor, a Fiului devenit prin

întrupare Fratele cel mai iubitor şi a Sfântului Duh cel care curăţă de păcate;

3. împărăţia Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh este împărăţia iubirii, având un

sens al comuniunii celor ce participă la ea şi care sporeşte prin lucrarea Sfântului

Duh;

4. împărăţia aceasta va dura veşnic deschizând perspectiva eshatologică, dând

siguranţă că noi nu vom înceta prin moarte;

5. împărăţia aceasta ni s-a deschis prin Fiul lui Dumnezeu, deoarece biruind

moartea pe Cruce sau prin Crucea suportată pentru noi a biruit-o pentru noi şi

prin aceasta ne-a deschis iubirea veşnică a lui Dumnezeu în Treime;

6. caracterul de sărbătoare a Sfintei Euharistii şi a Sfintei Liturghii vine din faptul

că aceasta este opus total întunericului, fiind o sărbătoarea a Învierii, deoarece

aceasta este arătată prin Învierea lui Hristos.

Pentru păr. D. Stăniloae cele 6 înţelesuri sunt unite organic între ele şi de aceea

în tratarea pe care o desfăşoară le priveşte ca pe un întreg. Prin Întruparea, învăţătura

şi faptele Sale mântuitoare, Hristos L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu ca fiind Treime

de Persoane în comuniune de iubire. Păr. Prof. Stăniloae vorbeşte de calitatea de

împărat a fiecărei Persoane a Sfintei Treimi, căreia îi aparţine Împărăţia: Tatăl este

Împărat din veci şi are putere absolută, la fel şi Fiul şi Sfântul Duh sunt Împăraţi cu

putere absolută.

6

Structura trinitară a rugăciunii Euharistice

Rugăciunile euharistice din Liturghia bizantină au o structură trinitară. În

Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur şi a Sfântului Vasile cel Mare anaforaua

liturgică începe după binecuvântarea treimică de la 2 Cor 13,13, apoi slujba se

desfăşoară în următoarea ordine: cântarea Sfânt,Sfânt, Sfânt Domnul Savaot,

cuvintele de instituire, Anamneza, Epicleza şi celelalte.

La cele mai vechi Liturghii rugăciunea euharistică este întotdeauna adresată

Tatălui. Arienii au căutat să speculeze însemnătatea deosebită a Tatălui în Sfânta

Treime, căutând să micşoreze rolul celorlalte două persoane treimice. La fel a făcut în

cult Origen, minimalizând rolul Fiului, afirmând că, creştinul nu trebuie să se roage

,,Celui ce se roagă în Hristos”.

De aceea atât în doxologii, cât şi în partea pregătitoare Sfintei Jertfe şi după

cântarea „Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot”, a fost introdusă rugăciunea ,,Tu şi Unul

Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt”, aducând pe Fiul şi Duhul Sfânt în

rugăciunea adresată Tatălu. Structura rugăciunii Euharistice este întotdeauna adresată

Tatălui, iar Biserica se întoarece către Tatăl în rugăciunea arhierească a lui Iisus

Hristos Însuşi. Tot către Tatăl se întoarce Biserica în rugăciunea ei de mulţumire:

,,Ţie îţi mulţumim Doamne”, ca şi cea de mijlocire. Biserica evocă şi cere prin

Sfântul Duh întreaga lucrare mântuitoare a lui Hristos în care toată creaţia este

recapitulată şi restaurată în El.

Paştele mântuitoare despre care aduce aminte Biserica este nucleul istoriei

întregii lumi, destinul real şi hotărâtor. Pomenirea lui Hristos se extinde în experienţa

euharistică prin care ne aducem aminte de patimile Celui care transfigurează în El

toate. Pomenirea lui Hristos este extinsă şi la pomenirea Sfinţilor. Aducerea aminte

de Hristos cel dumnezeiesc şi istoric va culmina cu Împărtăşirea Euharistică. Prin

aceasta noi suntem aduşi în faţa Domnului, aflat în stare de moarte şi înviere, care

prin prezenţa lui euharistică devine mai lăuntric decât „cele mai dinlăuntru ale

7

noastre” (Fer. Augustin). Comunicarea Euharistică semnifică în acelaşi timp viaţa

comună a tuturor mădularelor Trupului lui Hristos, a Sfinţilor, a celor morţi şi a celor

vii. În experienţa euharistică este trăită ca prezenţa reală şi sacramentală a întregii

Bisericii.

Apocalipsa ne aminteşte că obiectul laudei şi al memorialului liturghic este

,,taina lui Hristos”. Cultul, învăţătura şi tradiţia Bisericii nu sunt altceva decât

aducerea noastră în prezenţa ,,tainei lui Hristos”. Taina lui Hristos, însă, ni se

descoperă în întreitul ei aspect temporar, adică al tainei ,,Celui ce este, Celui ce era şi

Celui ce vine” (Corinteni 13, 8).

În cel mai înalt punct al anamnezei euharistice regăsim deosebirea şi totodată

unitatea acestor trei ale Tainei lui Hristos, de care ne aminteşte Biserica. Biserica

aduce aminte de Hristos Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine. Acest lucru este arătat

şi în Apocalipsă, care vorbeşte de serafimi şi de bătrâni „cântând şi dând slavă

Mielului, Cel ce se stă pe tron”, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine. Aşa cum se

arată în textele de la Apocalipsă 1,8, 4,11, 11,17. În majoritatea textelor nu există o

succesiune cronologică.

Doxologia începe cu prezentul pentru că Dumnezeu este în totdeauna prezent.

Hristos este prezent şi prin această prezenţă putem pătrunde atât trecutul, cât şi

viitorul. Prin prezenţa lui Hristos înălţat de-a dreapta Tatălui şi mijlocind în

rugăciunile Lui pentru noi retrăim în trecut Învierea lui Hristos, Crucea, Patimile şi

întreaga viaţă pământească a Lui.

Liturghia Bisericii se defineşte în funcţie de această Liturghie cerească

permanentă, care constituie cea de-a doua dimensiune a lucrării mântuirii noastre, cea

dintâi fiind jertfa de pe Golgota şi Învierea. Jertfa lui Hristos adusă Tatălui

culminează cu mijlocirea Sa din cer. Jertfa Crucii şi a Morţii lui Hristos, Învierea şi

preaslăvirea Sa este permanentă şi cuprinde întreg timpul Bisericii de la Înălţare până

la Parusie. După ce ne aducem aminte de Hristos Cel ce este, adică de Hristos care

este în acelaşi timp prezent în Biserică, ne putem aduce aminte şi de cea de-a doua

treaptă a anamnezei, Hristos Cel ce era. Biserica îşi aminteşte de Cel ce era, adică de

ceea ce Hristos a săvârşit odată pentru totdeauna în istorie în timpul Întrupării Sale şi

8

a lucrării pîmânteşti până la Înălţarea Sa. Cuvântul era se referă la Taina Întrupării, a

Patimilor, a Învierii şi a întregii istorii a mântuirii în totalitatea sa.

Sfânta Treime la Părinţii Bisericii

Locul central ce se atribuie dogmei trinitare în teologie, după ce ajungem să

vedem în ea specificul creştinismului, are ca idee de bază faptul că nu trebuie să

existe nici un părinte bisericesc la care să nu se întâlnească printre altele şi o

confruntare directă sau indirectă, mai mult sau mai puţin dezvoltată cu problema

Sfintei Treimi. Chiar acesta este cazul când facem o privire generală într-un context

foarte larg în întregul edificiu teologic al Bisericii. Tocmai această poziţie centrală a

adevărului trinitar a făcut ca problema trinitară să preocupe Biserica creştină în cel

mai înalt grad, nu numai pe scara valorilor, ci şi a încadrării ei în timp. Ţine de logica

interioară a lucrurilor faptul că părinţii mai vechi ai Bisericii au devenit hotărâtori

despre problema trinitară.

Primele scrieri din perioada apostolică au prezentat adevărul trinitar în formule

simple având la bază o credinţă clară. Formulele trinitare concise şi totuşi complete

exprimau raportul dintre Hristos şi Dumnezeu Tatăl ca şi cel dintre Duhul Sfânt şi

Tatăl şi Iisus Hristos. Ele arătau pe Hristos ca fiind Fiul unic, Cel unul născut, aşa

cum se poate vedea în Simbolul Apostolic: „Cred în Dumnezeu Atotputernicul şi în

Iisus Hristos unicul Fiu al Acestuia, Domnul nostru care S-a născut din Duhul

Sfânt şi din Fecioara Maria … cred şi în Duhul Sfânt.” Această formulă apare şi la

Rufin în comentariul lui la Simbolul Apostolic. Reproducând întocmai formula

scripturisitică de la Matei 28, 19 - „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile,

botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”- şi Didahia cere ca

botezul să se facă în numele Tatălui şi al Fiului şi a Sfântului Duh: „După ce aţi spus

mai înainte toate cele de mai sus, botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh”. Astfel în această perioadă mărturisirile de credinţă în Sfânta Treime

sunt legate de caracterul baptismal. Teologia trinitară este deci o teologie baptismală

sau sacramentală.

9

Fără afirmarea unei subtilităţi teologice în problema trinitară Sf. Clement

Romanul arată în mod simplu unitatea creştină în Hristos şi o leagă de mărturisirea

de credinţă în persoanele Sfintei Treimi. Iată ce spune el: „Nu avem oare un singur

Dumnezeu şi un singur Hristos şi un singur Hristos şi un singur Duh al harului

revărsat peste noi”(Epistola I către Corinteni, cap. 46).

Sf. Ignatie Teoforul foloseşte formula trinitară în locul în care efesenii sunt

prezentaţi ca pietre ale templului Tatălui, idee preluată şi de apologeţi. Sf. Ignatie

spune: „sunteţi pietre ale templului Tatălui pregătiţi pentru zidirea lui Dumnezeu

Tatăl, ridicaţi la înălţime cu unealta lui Hristos, care este Crucea, folosindu-vă de

Duhul Sfânt ca de o funie”(Epistola către Efeseni, cap. 9).

În timpul Sf. Iustin Martirul şi Filozoful problema persoanelor trinitare nu

era încă dezbătută, de aceea cu toate că afirma existenţa unui Dumnezeu Creator în

care mulţi cercetători au vrut să vadă corespondenţa cu demiurgul din platonism,

Logosul la Sf. Iustin este un alt Dumnezeu sub raportul numărului, nu sub raportul

cugetării sau voinţei. Sf. Iustin spune: „ Revenind la Scripturi vă voi întoarce să vă

conving că acesta este un alt Dumnezeu decât Dumnezeul Creatorul tuturor şi când

zic aşa înţeleg că este un altul cu numărul, iar nu cu voinţa personală” (Dialog cu

iudeul Trifon).

Dumnezeu Tatăl este cauza Logosului şi concepe planul creaţiei, dar Fiul îl

execută. Duhul Sfânt este duhul profetic, care e strâns legat de celelalte persoane

trinitare.

Primul autor creştin care foloseşte termenul treime, este Sf. Teofil al

Antiohiei: „Cele trei zile înainte de crearea luminătorilor sunt preînchipuiri ale

trăirii lui Dumnezeu, ale Cuvântului şi a înţelepciunii Lui” (În 3 cărţi către Autolic).

Dumnezeu a născut pe Logosul Său în sânul Său împreună cu înţelepciunea,

care este înaintea tuturor lucrurilor. El este principiul a tot ceea ce a fost creat în şi

prin El. Logosul era doar Cuvântul lui Dumnezeu proferat în afară spre a crea lumea,

iar Sf. Duh este numit înţelepciune ca şi la Sf. Irineu.

10

În general apologeţii folosesc noţiunea Logos pentru a explica relaţia ditre Tată

şi Fiu. Au fost şi tendinţe subordinaţianiste, totuşi ei au păstrat şi ordinea persoanelor

în Sf. Treime de la Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt.

Tertulian este cel care vorbeşte despre existenţa unui singur Dumnezeu, care

potrivit iconomiei are un Fiu, Cuvântul Său, ieşit din El. Numai Fiul cunoaşte pe

Tatăl, deoarece Cuvântul este întotdeauna în Tatăl, după cuvântul Scripturii: „Eu sunt

în Tatăl” (In 14, 17) (Adversus Praxeas, cartea VIII).

Tertulian este cel ce foloseşte prima dată cuvântul Treime în Apus şi prezintă

pe Sf. Duh ca persoană. Combătând unilateralismul monarhian, arată că Tatăl, Fiul şi

Duhul Sfânt sunt numite persoane, nu esenţe, spre a fi distincte, dar nu împărţite,

admiţând o singură esenţă sau substanţă în cei trei uniţi.

În faţa unei concepţii a Logosului marcată de filosofia greacă şi care reducea

lucrarea Duhului Sfânt la o simplă lucrare de aducere aminte a mântuirii, Tertulian

împacă teologia apusului cu pnevmatologia, arătând că Tatăl este Cel care lucrează

împreună cu Fiul şi Duhul Sfânt neîmpărţit.

Sfântul Irineu de Lyon face o teologie inspirată de Sf. Scriptură şi Tradiţia

Apostolică, afirmând cu putere atât unitatea de fiinţă, cât şi realitatea persoanelor în

Sf. Treime. Raportul dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul este redat în felul următor:

„Dumnezeu fiind întreg Raţiune şi Cuvânt, spune ceea ce gândeşte şi gândeşte ceea

ce spune, căci gândirea Sa este Cuvântul Său. Cuvântul Său este raţiunea Sa şi

Raţiunea care cuprinde totul este Tatăl Însuşi” (Împotriva ereziilor, cartea a IIa).

„Ca şi Fiul şi Sfântul Duh este veşnic, căci Dumnezeu are totdeauna cu El

Cuvântul Său şi Înţelepciunea Sa, adică Fiul şi Sfântul Duh”.

Credinţa în Sfânta Treime este pentru Sf. Irineu principiul credinţei creştine şi

de aceea cei care sunt în Biserică urmează o singură cale care pătrunde întreaga lume

pentru că au o tradiţie puternică venind de la Apostoli şi care ne oferă imaginea unei

singure si aceeaşi credinţe la toţi, aceasta pentru că: „toţi cred într-un singur şi

acelaşi Dumnezeu, primind aceeaşi iconomie a Întrupării Fiului lui Dumnezeu şi

recunoscând acelaşi dar al Duhului Sfânt.”

11

Credinţa în existenţa unui singur Dumnezeu o are şi Clement Alexandrinul,

vorbind despre Dumnezeu ca absolut transcendent până în acel punct în care se

găseşte deasupra unului şi a monadei. El citează din Timeos-ul lui Platon care arăta

că “e mare lucru să găsim Creatorul acestui univers, iar după ce L-am găsit este

imposibil să-L explicăm tuturor pentru că este cu totul de negrăit”. Iată cum se

exprimă Clement: „Unul e Tatăl universului, unul e Cuvântul universului, unul e

Duhul Duhul cel Sfânt, unul şi acelaşi pretutindeni.” (Pedagogul, cartea a III-a).

Clement este pe deplin de acord cu Biserica în dogma trinitară, arătând în

Cuvântarea de îndemn către eleni că noaptea şi ziua trebuie să aducem laudă şi

mulţumire „Unicului Tată şi Fiului împreună cu Duhul Sfânt.”(Cuv. către elini

I).

Reproşând filosofiei antice că nu a elucidat noţiunea naturală despre

Dumnezeu, Origen o exprimă în sistematica dogmei trinitare. Treimea este un act

atemporal şi nu are aspect iconomic sau soteriologic ca la Tertulian. „Dezvoltarea

monadei în triadă a avut loc în afara timpului, nu are deci cadru cronologic, ci

ontologic, deoarece nu putem crede că ar exista în El ceva mai mult sau ceva mai

puţin, fiind o unitate în sine”(Despre principii, cartea I).

Dificultatea care se înfăţişează lui Origen este cea referitoare la împăcarea

monoteismului strict cu învăţătura tradiţiei despre Treime. Pentru Origen Tatăl este

principiul fiinţei divine. Monarhia Tatălui este o idee mare la Origen; cu toate acestea

nu poate ocoli subordinaţianismul când vorbeşte de Fiul şi de Sfântul Duh: „Fiind

existenţă Dumnezeu Tatăl împărtăşeşte din ceea ce este propriu Lui fiecăruia

existenţa. Fiul conduce exclusiv fiinţele raţionale fiind al doilea după Tatăl, Duhul

Sfânt este şi mai mic, pătrunzând numai în cei ce s-au învrednicit a fi sfinţiţi prin

har.”(ibidem, cartea I, cap 1). Această afirmaţie l-a condus pe Origen la

subordinaţionism, după cum arăta şi Rufin. În alte texte el depăşeşte formulele

subordinaţianiste afirmând clar relaţia Fiului cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Unele

formule se situează pe linia tradiţională a Părinţilor, ca o legătură între Sf. Irineu şi

Sf. Grigorie de Nazians. Insistă asupra faptului că Tatăl naşte din veci etern şi

simultan pe Fiul, fără început, iar actul Său fiind dincolo de timp şi cronologie.

12

Raportul dintre Tatăl şi Fiul are la bază deofiinţimea, unitatea de fiinţă. Totuşi Origen

accentuează în chip unilateral că: „numai Tatăl este Dumnezeu adevărat în sens

propriu al cuvântului, pe când Fiul este strălucirea luminii celei veşnice şi oglinda

fără pată a lui Dumnezeu şi chipul bunătăţii Sale.”(Despre principii, cartea I).

Cuvântul este un al doilea Dumnezeu, pentru că este chipul Tatălui nevăzut.

Origen ajunge la speculaţie asupra naturii chipului care reproduce modelul său, dar

care diferă de elşi îi este inferior.

Un teolog catolic a arătat că doctrina chipului a trebuit să-l conducă pe Origen

la afirmaţia că Fiul lui Dumnezeu nu era cu adevărat Dumnezeu în El Însuşi, că

aceasta era caracteristica exclusivă a Tatălui de a fi Dumnezeu cu adevărat, Sf. Duh,

se află mai presus de cele ce sunt fiind de la Tatăl prin Fiul: „Nu trebuie să credem că

a fost altceva înainte de afi Duhul Sfânt. Duhul Sfânt trebuie înţeles în unitatea

Treimii.”

Concepţia origenistă despre Sf. Treime trebuia reformulată, fiind astfel folosită

împotriva arianismului. Acest lucru l-a făcut Sf. Atanasie cel Mare.

Sf. Atanasie a creat premisele pentru victoria definitivă a învăţăturii creştine

despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi prin urmare despre Sf. Treime, înfăptuită de

părinţii capadocieni şi de Sinodul al II-lea Ecumenic de la Constantinopol din 381.

Din punct de vedere teologic, Sf. Atanasie pune accentul pe identitatea de natură

dintre Tatăl şi Fiul. Folosind pentru Fiul expresia „strălucire şi chip al Tatălui”, arată

spre deosebire de Origen că în această strălucire şi chip este toată lumina Tatălui şi

întreg modelul. Fiul este egal cu Tatăl, una cu El, deofiinţă cu Tatăl, coexistând din

veci cu El: „Căci Tatăl fiind pururea, pururea trebuie să fie şi ceea ce este propriu

fiinţei Lui, care este Cuvântul Lui şi Întelepciunea .... dar Cel născut dacă nu există

pururea cu Tatăl înseamnă o micşorare a fiinţei Lui ”(Cuvântarea I împotriva

arienilor cap. 24).

Mai mult decât atât, Sf. Atanasie arată că acceptarea coexistenţei veşnice a

persoanelor Sf. Treimi depinde de înţelegerea coexistenţei veşnice a Fiului cu Tatăl:

„dacă Fiul nu este din veci împreună cu Tatăl nu este Treimea din veci, ci mai înainte

13

a fost monada şi s-a făcut treime mai târziu prin adaos.”(Cuvântarea I împotriva

arienilor, cap. 17).

Sf. Atanasie descoperă adesea contradicţia aranismului care pe de o parte făcea

din Fiul o fiinţă mărginită şi temporală, iar pe de altă parte un membru al Treimii.

După arianism Dumnezeu ar fi trebuit să fie mai întâi o monadă sterilă şi să devină în

timp o Treime ale cărei elemente sunt în parte absolute şi în parte create, deoarece

Dumnezeu a primit în dumnezeirea Sa fiinţe create precum Fiul şi Duhul Sfânt.

Concluzia unei astfel de concepţii greşite o arată Sf. Atanasie în felul următor: „Dacă

Fiul nu este născut propriu din fiinţa Tatălui şi a fost făcut din nimic, Treimea însăşi

a luat existenţă din nimic şi a fost cândva când n-a fost. Şi o vreme Treimea este cu

lipsă şi apoi este deplină. A fost î lipsă înainte a se fi făcut Fiul şi deplină după ce a

fost făcut.”(Cuvântarea I împotriva arienilor, cap. 18).

Afirmând deofiinţimea Fiului cu Tatăl, Sf. Atanasie face o distincţie netă între

Dumnezeu şi lume asigurând transcendenţa lui Dumnezeu cel în Treime faţă de lume:

„Treimea nu este făcută, ci este veşnică şi în Treime este o singură dumnezeire şi are

o singură slavă. Ea trebuie să fie veşnică, iar de nu a fost din veci nu poate fi nici

acum. Ci este aşa cum o socotiţi voi de la început ca să nu fie nici acum

Treime.”(Cuvântarea I împotriva arienilor, cap. 18).

În ce priveşte terminologia trinitară, Sf. Atanasie foloseşte ca sinonime noţiunile

de fiinţă şi ipostas. Unor cercetători apuseni, ca Jean Pixeron, i se par că învăţătura

Sf. Atanasie ar conţine elemente insuficiente. Pixeron consideră că Sf. Atanasie ar fi

confundat până la sfârşitul vieţii cei 2 termeni cu ousia şi ipostas. Alţi teologi

apuseni mai noi au o viziune mai obiectivă cu privire la acest aspect. Walter Castor

spune: ,,pe când Origen nu distingea încă în mod clar între realitate şi realizare sau

împlinire, Atanasie făcea deja o convertire prudentă şi putea să vorbească de trei

ipostasuri în care se menţie natura unică a lui Dumnezeu. Raportată la neoplatonism

noutatea concepţiei sale constă în aceea că a ocolit ideea de trepte şi nu suborbona,

ci coordona cele trei ipostasuri”.

Ceea ce a fost Sf. Atansie pentru Orient în faţa arianismului, a fost Sf. Ilarie de

Pictavium în Occident, numit şi Atanasie al Occidentului.

14

Sf. Ilarie arată că unitatea de fiinţă între Tatăl şi Fiul trebuie exprimată atât

prin numirile de Tată şi Fiu, cât şi prin naşterea Fiului căci naşterea presupune

unitatea de natură. Tatăl şi Fiul au atributele lor proprii, ceea ce le face persoane

distincte. Atributele particulare nu presupun deosebirea de fiinţă, ci numai o diferenţă

de origine, căci Tatăl este nenăscut şi Fiul are cauza Sa în Tatăl. Textul trinitar

clasic al tratatului Despre trinitate a Sfântului Ilarie se găşeşte la începutul cărţii a II

a: ,,Hristos porunceşte Apostolilor să boteze în numele Tatălui, a Fiului şi a Sf. Duh.

Este un singur Tată din care vine totul şi un singur Fiu, Iisus Hristos Mântuitorul

nostru prin care există tot ceea ce este (I Cor. 8,6) şi un singur Duh (Efeseni 4, 4),

darul răspândit în toate.

Treimea după Sf. Ilarie nu este o treime de esenţă sau de substanţe, ci o treime

de persoane. Dumnezeu-Tatăl şi Dumnezeu-Fiul sunt uniţi nu prin unirea persoanei,

ci prin unitatea naturii sau fiinţei. Sf. Ilarie foloseşte pentru Tatăl termenul de auctor.

AUCTOR este un titlu patern pe care el construieşte ideea capadociană a monarhiei

Tatălui, izvor al dumnezeirii Fiului şi al Sf. Duh. De aceea teologia trinitară a Sf.

Ilarie este în mod evident de inspiraţie greacă. Unitate şi identitatea de fiinţă dintre

Tatăl şi Fiul includ o unică lucrare datorită faptului că Tatăl lucrează în Fiul şi prin

Fiul şi Fiul lucrează în Tatăl prin Tatăl.

Unul din marii adversari ai arianismului care a afirmat egalitatea persoanelor

treimice şi unitatea lor de fiinţă este Sf. Chiril al Ierusalimului. El consideră că Fiul

n-a putut fi creat din nimic deoarece este egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt atribuindu-

se ca şi celorlalte persoane întreaga dumnezeire. Respingând orice separare şi

împărţire a persoanelor divine, Sf. Chiril mărturiseşte credinţa întrun Dumnezeu

neîmpărţit: ,,nu despărţim Sf.Treime după cum fac unii, nici n-o amestecăm precum

Sabelie persoanele Sf. Treimi, ci cunoaştem un Tată care ne-a trimis Mântuitor pe

Fiul, un Fiu care a făgăduit să trimită de la Tatăl pe Mângâietorul şi pe Sf. Duh care

a grăit prin prooroci (Cateheza a 6 a). Fiul lui Dumnezeu şade mai înainte de veci

de-a dreapta Tatălui şi şederea împreună cu Tatăl n-a luat-o treptat în timp după

patima Sa, ci o are din veşnicie”(Cateheza a 15 a şi a 16 a).

15

Erezii antitrinitare

Învăţătura despre Sf. Treime a fost punctul principal împotriva căruia s-au ridicat

cu înverşunare toate ereziile primelor secole creştine ai căror reprezentanţi încrezuţi

într-o logică lineară şi simplistă oscilau fatal între unul şi multiplu, între îngustime şi

nedefinit. Nevâzând cum s-ar putea împăca unitatea lui Dumnezeu cu Treimea

persoanelor, nerecunoscând decât unitatea lui Dumnezeu ei nu făceau decât să-L

reducă pe Dumnezeu la o fiinţă impersonală, concepţie care duce spre panteism.

Acest sistem va sta la baza tuturor ereziilor. Prin accentuarea caracterului impersonal

a lui Dumnezeu ereticii vroiau să dea o idee foarte înaltă despre Dumnezeu aşa cum

este cazul gnosticilor. Pentru Sf. Grigorie de Nazianz erezia se arată ca o inovaţie

morbidă, ea este o confuzie şi o răsturnare; dimpotrivă învăţătura cea dreaptă este

sinonimă cu credinţa adevărată, cu stabilitatea, cu sănătatea (Cuvântarea 21). De

aceea, un teolog modern - Hunger Molgan - spune că: ,,ereziile sub presiunea

cărora Biserica veche a formulat învăţătura despre Sf. Treime nu sunt în niciun fel

întâmplătoare istoric şi trecute. Ele sunt în permanenţă pericole pentru teologia

creştină”.

Gnosticii au dus la limită transcendenţa lui Dumnezeu, reducându-o la o noţiune

abstractă cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Ei au izolat-o într-o tăcere eternă.

Pentru a păstra acest caracter ei au numit-o abis. Această concepţie, şi anume o

tăcere eternă în profunzimile unui abis infinit era după gnostici cea mai demnă

pentru divinitate şi de aceea divinitatea nu putea fi definită după ei. Ea era doar izvor

primar închis în sine cuprinzând toate perfecţiunile şi de aceea gnosticii o mai

numeau principiu început, unul şi totul. Doctina gnostică a transcendenţei absolute

închise în sine va sta la baza arianismului.

16

La negarea treimii persoanelor dumnezeieşti s-a ajuns prin încercarea de a

explica monoteismului şi dumnezeirea lui Hristos. Din preocuparea de a salva acest

monoteism s-a ajuns în apus la afirmaţia că Fiul este deosebit de Tatăl.

Întâlnirea acestor două învăţături a condus la prima controversă dogmatică cu

care s-a confruntat Biserica, şi anume antitrinitarismului.

O prima tendinţă este cea antitrinitarismul dinamic sau subordinaţionist sau

ebionic. A doua tendinţă punea propriu-zis problema Sf. Treimi purtând numele de

antitrinitarism monarhianism sau patribasianism. A treia tendinţă este cea

pnevmatomahică.

Antitrinitarismul dinamic apare ca o învăţătură a lui Teodot. El consideră că

Iisus Hristos nu era Logosul dumnezeiesc întrupat, nu era o persoană dumnezeiască,

ci un om născut din Fecioara Maria, prin voinţa şi puterea lui Dumnezeu, întărit şi

îndumnezeit prin pogorârea lui Hristos şi a Duhului asupra Lui. În acest

antitrinitarism se află încercarea de înţelegere a lui Hristos în favoarea unui singur

Dumnezeu. În Iisus Hristos nu s-a întrupat Fiul veşnic al Tatălui, ci Duhul lui

Dumnezeu a locuit în El. Iisus a învăţat şi a lucrat ca om plin de duh, Duhul Sfânt

fiind puterea Lui. Prin puterea Duhului, El a trăit o viaţă desăvârşită şi hotărâtoare

pentru toţi credincioşii. Concepţia aceasta înseamnă de fapt subordinaţionism

dinamic. Iisus este aşezat iată în rândul profeţilor ca ultimul dintre aceştia şi

desăvârşit.

Reprezentantul cel mai de seamă al ereziei a fost Pavel de Samosata. Acesta

spunea că Dumnezeu este o singură Persoană. Persoana Logosului sau Raţiunea şi

Înţelepciunea dumnezeiască sunt în El, dar nu ca ipostas, ci ca atribute sau facultăţi

nepersonale. Logosul nu este un ipostas propriu-zis, ci este un Logos impersonal ca şi

raţiunea în om. În primele secole apare concepţia aceasta a două căi ce trebuiau

accentuate din ce în ce mai mult şi anume monarhianismul şi subordiniţianismul. Prin

simplificarea lor ispititoare ambele soluţii par logice, dar totuşi dărâmă întregul. Pe

de altă parte învăţătura Bisericii a însemnat renunţarea la astfel de soluţii şi

persistenţa în taina care nu poate fi pătrunsă total de om. Mărturisirea acestei taine

este singura renunţare reală la aroganţa cunoaşterii care face atât de mult ispititoare

17

aceste soluţii alunecoase şi care conduc şi la simplitatea lor falsă. Acest

subordinaţionism dinamic scapă de dileme prin afirmaţia ,,Dumnezeu Însuşi este

numai Unul Singur, Hristos nu este Dumnezeu, ci numai un Dumnezeu cu fiinţă

apropiată. Urmarea acestei concepţii constă în faptul că omul este separat de

Dumnezeu şi închis în previzorat. În ceea ce îl priveşte pe Pavel de Samosata, el a

făcut un pas mai departe în doctrina lui, şi anume a acceptat învăţătura despre Logos,

devenită mai înainte oficială, dar a interpretat Logosul lui Dumnezeu ca o proprietate

a Unicului Dumnezeu. Dumnezeu este Unul şi are doar un chip, iar Iisus nu poate fi

Dumnezeu Însuşi, ci doar apariţia unei caracteristicii a lui Dumnezeu numită

înţelepciune, spirit, logos. Ea este puterea interioară prin care Iisus a trăit o viaţă fără

de păcat şi prin aceasta a devenit model. Fiinţa deplină a lui Iisus constă în faptul că

s-a subordonat Fiului lui Dumnezeu. De aici rezultă caracterul impersonal al

Logosului afirmat de Pavel de Samosata şi în relaţia lui Hristos cu Tatăl. Tatăl este

singurul Dumnezeu, iar Fiul este în El ca raţiune nouă. Dumnezeu este o singură

persoană împreună cu Logosul. De aceea Logosul nu este deosebit ipostatic de Tatăl

şi pentru că Pavel de Samosata a arătat că fiinţa este sinonimă cu persoana, a dedus că

ipostasul Logosului poate fi identificat cu ÎNŢELEPCIUNEA lui Dumnezeu şi cu

Duhul Sfânt.

Faţă de caracterul impersonal al Logosului întâlnit în antitrinitarismul dinamic,

reprezentanţii antitrinitarismului modalist încearcau să-i atribuie acestuia însuşiri

alegorice. Aceasta însă a condus la negarea Lui.

În Iisus Hristos modaliştii vedeau pe Tatăl Însuşi, dar întrupat. Dumnezeu este

unul din diferitele sale moduri, şi anume: Tatăl, Fiul sau Duhul Sfânt.

Sub forma cea mai simplă antitrinitarismul modalist se găseşte la Noet din

Smirna. El afirmă că ,,Iisus Hristos este Tatăl Însuşi nu Dumnezeu”. Primind să se

nască Tatăl este Fiul. Aceasta înseamă că în modalism găsim cealaltă faţă a

monoteismului, şi anume el este cealaltă extremă, el este contrariul

subordiniţianismului şi nu este mai mult decât reversul acestuia. Aici se impune ideea

de bază a unui Dumnezeu şi a monarhiei lumii care poate fi exercitată doar de acest

subiect singur. Mijlocul de a păstra unitatea lui Dumnezeu este altul. Fiul nu este

18

subordonat în Dumnezeu, ci dizolvat în Dumnezeu-Omul în măsura în care devine

obiect şi putere a propriei Lui revelaţii.

O formă timpurie de salvare a MODALISMULUI a avut loc în

patripasianismul sirian. Tatăl a apărut în trup, s-a făcut om, El Însuşi a suferit, a

murit şi a înviat.

Contemporan cu Noet, Praxias învăţa la sfârşitul secolului a II a că Tatăl s-a

născut şi a pătimit, deci Tatăl s-a făcut Fiu. Vrând să păstreze unitatea lui Dumnezeu

reprezentanţii antitrinitarismului modalist afirmau că în Iisus, Fiul este trup sau omul,

Iisus este un Dumnezeu, iar Duhul este Hristos.

O învăţătură la fel de ambiguă era profesată de Epigon şi Elemon: ,,născundu-

se Tatăl a devenit Fiul, Hristos a suferit pentru noi, fiind Tatăl ca să ne poată mântui.

Sistemul antitrinitar modalist s-a dezvoltat şi s-a complicat prin învăţătura lui

Sabelie. În concepţia lui este afirmată riguros unitatea lui Dumnezeu şi anume 3

numiri într-un singur ipostas. Pentru a completa dovezile lui aduse din teofania

Vechiului Testament, Sabelie şi-a sprijinit învăţătura fragilă ca urmare a lipsei de

precizie conceptuală, făcând apel la elementele doctrinei stoice şi la categoriile lui

Aristotel, care îi îngăduiau să afirme acest principiu ,,o fiinţă poate să aibă mai multe

moduri de apariţie”.

Dacă arianismul tindea la separarea la persoanelor în Sf.Treime, sabelianismul

tindea la fuziunea lor. Prin afirmaţia că fiinţa poate să aibă mai multe moduri de

apariţie, Sabelie afirma ideea manifestării lui Dumnezeu în legătură cu iconomia

mântuirii. Dumnezeu s-a descoperit mai întâi drept Creator, sub chipul Tatălui, apoi

prin întrupare acelaşi Dumnezeu ar fi luat chipul Fiului, Sfântul Duh fiind ultima

apariţie a lui Dumnezeu. Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Sf. Duh. Sub acest chip, adică

prosopon, El a răspândit viaţă şi sfinţenie. Acesta nu este decât o triadă formală în

manifestare.

Sabelie consideră IPOSTASURIILE nu ca proprii, personale, ci ca moduri ale

lui Dumnezeu care ipostatic este Unul, spre deosebire de ANTITRINITARISMUL

dinamic care socotea pe Fiul şi Duhul Sfânt ca putere tridimensională.

19

Dacă Sabelie nega distincţia persoanelor, Arie stabilea o separaţie între ele care

ducea până la distrugerea deofiinţimii. La început Arie, vorbea despre unitatea

persoanei Tatălui cu celelalte persoane atât în relaţia interioară, cât şi cea dinafară, iar

Fiului i-a negat în întregime DIVINITATEA.

S-a observat apoi alterări în terminologie şi interpretarea ei datorită originii

diferite a conducătorilor arieni. Unii provin din şcoala origenistă, alţii din şcoala lui

Lucian de Samosata. Primii plecau de la principiul subordonării ajungând la negarea

treimii persoanelor, ceilalţi plecau de la principiul prezenţei impersonale a Cuvântului

lui Dumnezeu ajungând la negarea distincţiei.

Doctrina lui Arie trebuie înţeleasă în perspectiva platonismului târziu. Acesta

corespunde unei teologii cu caracter negativ, şi anume: Dumnezeu este inexprimabil,

nenăscut, fără origine, fără schimbare, dar problema fundamentală era aceea a

comunicării acestei fiinţe nevăzute, necreate cu lumea devenirii şi a multiplicităţii.

Arie era discipol a lui Lucian şi Origen ajungând la un subordinaţionism deplin. El

are ca punct de plecare învăţătura despre un Dumnezeu ca substanţă simplă cea mai

înaltă care datorită unităţii neîmpărţite reprezintă baza întregii existenţe. Conform

acestei concepţii ,,Unul este cauza şi existenţa celor mulţi, fiind necauzat”. De aici

rezultă faptul pentru Arie că Dumnezeu unic, neîmpărţit nu poate fi exprimat. Dar

acest Dumnezeu unul nu este Cel care comunică cu oamenii, pentru comuniunea cu

Dumnezeu şi cu toate lucrurile fiind nevoie de mijlocirea printr-o fiinţă intermediară.

Arie defineşte această fiinţă intermediară între Dumnezeu Unul şi lumea multiformă

împrumutând denumirea pe linia creştină şi îl numeşte fiu. Dar după concepţia

filosofică Logosul ca Fiu este creaţia lui Dumnezeu Unul, prima creaţie, constituind

prototipul pentru celelalte. Deoarece acesta, Fiul şi Logosul ocupă poziţia primară în

funcţia mijlocitoare, el trebuie să fie variabil, temporal, schimbător, altfel nu ar putea

conduce lumea.

Arie poate să vadă pe Fiul doar ca prim născut al creaţiei şi nu ca Fiul, Unul-

Născut al Tatălui, deoarece se vede nevoit să menţină unitatea lui Dumnezeu cel

Unul. Acest întâi născut al întregii Creaţii, Înţelepciunea şi Raţiunea lui Dumnezeu a

apărut în Iisus. De aceea prin afirmaţia că Iisus este primul născut şi nu Fiul Unul-

20

Născut, arianismul se dovedeşte o formă pură de creştinism monoteist prin care

Hristos este împins în domeniul fiinţelor intermediare mitice.

La Arie denumirea de Tatăl cuprinde şi superioritatea faţă de Fiul. Fiul nu poate

fi deofiinţă cu Tatăl, pentru că este creatură. Tatăl este nevăzut de Fiul şi Logosul nu

poate nici să vadă, nici să cunoască în mod desăvârşit pe Tatăl.

Fiul însă nu numai că nu cunoaşte pe Tatăl lipsindu-i puterea să-L cuprindă, ci şi

propria fiinţă nu şi-o cunoaşte. Fiinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh este

împărţită prin fire, iar Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt despărţiţi şi diferiţi, străini şi

nepărtaşi între ei. În ceea ce priveşte asemănarea slavei și a fiinţei, Cuvântul este

străin de Tatăl şi Duhul Sfânt. Deşi Fiul este o creatură după fiinţa Sa schimbabilă,

imperfectă se bucură totuşi de cinstea cea mai mare deoarece prin Fiul, Dumnezeu-

Tatăl a creat toate, chiar şi timpul. Astfel scopul pentru care Dumnezeu l-a creat pe

Fiul este creaţia lumii, deoarece Dumnezeu cel Preaînalt nu putea crea Universul

material decât cu ajutorul unei fiinţe intermediare; idee gnostică, după care materia

este rea în sine, iar Dumnezeul Suprem nu se poate atinge direct de această materie,

căci s-ar întina de ea. Aşa se înţelege faptul că arienii invocau o prea mare

disproporţie existentă între Dumnezeu și creatură atribuind numai Tatălui măreția şi

puterea creatoare. Fiul a primit la creație măreția și puterea creatoare a Tatălui. Fiul

poate fi numit şi El Dumnezeu datorită harului divin pe care l-a primit de la Tatăl prin

aceasta devenind un Fiu adoptiv al Tatălui.

Astfel la Arie treimea nu poate fi împăcată cu monoteismul decât admiţând

subordonarea Fiului faţă de Tatăl. De aici rezultă faptul că Fiul are o dumnezeire

împrumutată din dumnezeirea Tatălui. Natura Tatălui se deosebește de cea a Fiului

atât de mult după cum se deosebeşte finitul de infinit. La Arie Dumnezeul filosofilor

a subminat în mod clar Dumnezeul viu(sau Fiu?) al istoriei, iar învăţătura creştină

despre Logos cu implicaţiile ei soteriologice, aşa cum o arată Scriptura a devenit o

speculaţie cosmologică, având şi o oarecare dimensiune morală. Această tendinţă o

găsim şi la Eunomie.

Transformând teologia într-o logică silogistă, Eumonie confunda caracterele

distincte ale celor două persoane, adică a Tatălui şi a Fiului. Din deosebirea

21

persoanelor, la care a adăugat și inegalitatea lor de natură el le smulgea şi

deofiinţimea.

Eumonie a căutat să demonstreze lipsa acestei deofiinţimi, prin faptul că nu

este posibilă coexistenţa nenaşterii lui Dumnezeu cu naşterea Fiului. El s-a axat mai

mult pe procese (pe nenaștere și naștere) şi având o gândire substanţialist-naturalistă,

reducea pe Dumnezeu la o fiinţă impersonală. Această concepţie avea la bază

tendinţa lui Eunomie de raţionalizare integrală a creştinismului. El adimtea o

devenire în Dumnezeu, dar nu admitea o naştere, deoarece credea că naşterea produce

o devenire şi schimbă fiinţa făcând o despărţire între născut şi nenăscut. Afirmând că

nenaşterea este un act al fiinţei nenăscute, el credea că o face pe aceasta să treacă de

la calitatea de nenăscută, la cea născută capabilă de naștere, ia aceasta îi părea lui ca o

imposibilitate deoarece cel născut este făcut sau este o creatură. De asemenea pentru

Eunomie prin naştere este introdus şi timpul şi succesiunea, prin faptul că nenăscutul

este primul, iar născutul al II lea. De aici rezultă faptul că Cel născut nu poate avea o

fiinţă identică cu a celui nenăscut. Neînţelegând modurile personale de posedare a

fiinţei divine, adică patern şi filial, Eunomie se potrivea deofiinţimei Fiului cu Tatăl

având ca argument simplitatea lui Dumnezeu: ,,Dacă Dumnezeu este simplu se

întreba Eunomie cum putem admite în El un născut şi un nenăscut?”. Astfel se

minimalizează deplinătatea naturii divine deţinută de fiecare dintre persoanele

treimice şi împreună la un loc.

Pnevmatomahii vor aplica acest mod de gândire persoanei Sfântului Duh. Deşi

accepatu deofiinţimea Tatălui cu Fiul refuzau să recunoască deofiinţimea Sfântului

Duh cu Tatăl şi cu Fiul socotindu-L doar Duh sau spirit superior îngerilor. Ei

considerau că Sfântul Duh ocupă o poziţie intermediară între Dumnezeu şi creaturi.

Împotriva unor astfel de conceţii panteiste şi abstracte s-au ridicat Părinţii Bisericii

aducând o gândire bazată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiţie cu un puternic

caracter personalist.

22