Drept Procesual Civil1 Prof Apostu Ioan 2010

Universitatea “Dunărea de Jos”

DREPT PROCESUAL CIVIL - volumul I -

Prof.univ.dr. Viorel Daghie Asist.univ. Benone Fuică

Asist.univ.drd. Nora Andreea Daghie Asist.univ.drd. Dragoş-Mihail Daghie

Galaţi – 2009

Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă şi cu Frecvenţă Redusă Facultatea de Drept Specializarea Drept Anul de studii IV Forma de învăţământ I.F.R.

Capitolul I – Noţiuni şi principii generale

Drept procesual civil I

1

CAPITOLUL I – NOŢIUNI ŞI PRINCIPII GENERALE

Obiective specifice

• caracterizarea justiţiei; • caracterele dreptului procesual civil;

Secţiunea 1 – Consideraţii generale În afară de înţelesurile de ”organizaţie judiciară” sau de „funcţie judiciară” (justiţia distributivă), cuvântul justiţie exprimă o permanentă preocupare despre ceva mai înalt şi mai pur1. Justiţia este idealul intangibil al dreptului, ultima şi cea mai înaltă expresie a dreptului2. Ideea de justiţie presupune egalitatea raţională a unor persoane libere, limitate în activitatea lor numai prin drepturi şi datorii, precum şi posibilitatea generalizării, deci egalitatea tuturor persoanelor fără nici o favoare specială pentru nici una, egalitate cât mai desăvârşită, care nu se poate obţine decât printr-un progres cât mai accentuat şi un studiu cât mai amănunţit al situaţiilor de fapt în limitele drepturilor şi datoriilor3. Noţiunea de justiţie poate avea mai multe sensuri:

a) într-un sens foarte larg, justiţia reprezintă o virtute, un sentiment de echitate;

b) într-un sens mai tehnic, justiţia este o funcţie, aceea de a judeca, de a pronunţa dreptul cu ocazia unei contestaţii;

c) într-un ultim sens, mai restrâns, prin justiţie se înţelege ansamblul instituţiilor prin mijlocirea cărora funcţia judiciară se poate exercita.

Simbolul justiţie este reprezentat de către zeiţa Themis, întruchipată printr-o femeie severă, purtând într-o mână o balanţă, iar în cealaltă o sabie şi, de cele mai multe ori, fiind legată la ochi. Simbolistica acestora poate fi explicată astfel: balanţa şi eşarfa care acoperă ochii sugerează funcţia esenţială a judecătorului, aceea de a spune dreptul, jurisdictio, în condiţii de independenţă şi imparţialitate. În examinarea cauzelor judecătorului trebuie să cântărească drepturile şi interesele fiecărei părţi, fără a se considera aspecte străine procesului; sabia semnifică executarea silită4.

1 Eugen Herovanu, Principiile procedurii judiciare, I , Bucureşti, 1932, p. 22-23 (citat în continuare Principiile). 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I, Ed. Naţional, Bucureşti, 1996, p.10 (citat în continuare Tratat I). 3 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului (Enciclopedia Juridică). Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 224-228. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 11. Hotărârea fără executare ar rămâne o simplă părere a judecătorilor.



2

Sabia fără cumpănă este puterea brutală … cumpăna fără sabie este neputinţa dreptului … una nu merge fără alta1.

1. Justiţia ca funcţie. Într-un stat democratic, puterea emană de la popor şi aparţine

acestuia2. Puterea de stat este unică şi suverană neexcluzând ci chiar presupunând realizarea ei prin diferitele instituţii ale statului corespunzătoare funcţiilor specifice statului.

Aceasta este expresia principiului separaţiei puterilor în stat, fundamentat de către Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor”, conform căruia în stat există trei puteri: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească. Deşi Constituţia nu consacră expres acest principiu, spiritul acestui postulat a fost respectat implicit prin modul de reglementare a normelor juridice; astfel în art. 80 alin. 2 din Constituţie se face vorbire despre „puterile statului”.

În art. 126 alin. 1 din Constituţie se prevede: „Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege” ceea ce reprezintă o separare a puterii legislative de cea executivă, Parlamentul neputând interveni în procesul de înfăptuire a justiţiei.

Puterea judecătorească nu se confundă nici cu puterea executivă pentru că atunci „judecătorul ar avea forţa unui opresor”3.

Judecătorul are un rol hotărâtor în statul de drept deoarece acesta nu poate funcţiona cu adevărat decât sub controlul unui judecător, ceea ce implică faptul ca el să-şi poată impune puterea de control în raport nu numai cu cetăţenii ci şi cu celelalte puteri. Paradoxul judecătorului constă în faptul că el depinde de stat, de celelalte puteri, dar trebuie să le şi controleze; el reprezintă atât Puterea cât şi Contraputerea; el întruchipează dualitatea drept/forţă4.

În structurarea celor trei puteri în stat, puterea judecătorească ar ocupa locul al treilea, nu ca inferioritate, ci în ceea ce priveşte periculozitatea în apariţia abuzului de putere, deoarece scopul acestei puteri este controlul, verificarea aplicării şi respectării dreptului şi nu comanda; prin aceasta puterea judecătorească nu constituie o forţă ci o frână.

A. Independenţa instanţelor şi a judecătorilor

Principiile independenţei şi imparţialităţii sunt pietre de fundament ale

motivării şi legitimităţii funcţiei judiciare în orice stat5. Independenţa magistraţilor trebuie garantată de către stat şi enunţată în Constituţie sau în

1 Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002. 2 Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 98. 3 Montesquieu, Despre spiritul legilor, 1, Ed. Ştiinţifică Bucureşti, 1964, p.196. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 17. 5 Raportul Singhvi către Comisia Drepturilor Omului a O.N.U., 1987, pct. 75.



3

altă lege naţională, iar toate instituţiile, guvernamentale sau altele, trebuie să o respecte1.

România a reglementat în Constituţie aceste noi deziderate în art. 124 alin. 3: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”.

Independenţa presupune o abordare bidimensională: independenţa funcţională şi independenţa personală.

Independenţa funcţională presupune ca organele care judecă să fie adecvate acestei funcţii, să aparţină executivului sau legislativului, iar pe de altă parte să fie independente în exercitarea funcţiilor lor, să nu fie supuse celorlalte puteri din stat2.

Independenţa nu este o noţiune divizibilă şi este indispensabil, pentru o bună justiţie, ca magistratul să fie independent atât faţă de celelalte puteri, cât şi faţă de colegii săi şi de justiţiabili3.

Totuşi, instanţele şi judecătorii nu sunt independenţi faţă de lege; într-un stat de drept, organele puterii inclusiv cele ale puterii judecătoreşti, nu se bucură de nici o autonomie în raport cu dreptul; judecătorii sunt chemaţi să aplice legea în vigoare4. Puterea judecătorească nu poate să refuze aplicarea legilor; neputând-o face direct, nu o poate face nici indirect, prin interpretare, oricare ar fi consideraţiile de echitate care stau la baza deciziilor ei5.

Conform unei păreri6, independenţa judecătorului trebuie să existe şi cu privire la conducătorul instanţei, acesta din urmă exercitând un control asupra funcţionarului magistrat dar doar în ceea ce priveşte aspectul administrativ al activităţii şi nicidecum o intervenţie în activitatea de judecată. Controlul asupra activităţii de judecată a magistratului poate fi făcută doar de către instanţele superioare în grad şi numai cu prilejul căilor de atac.

Independenţa personală se adaugă celei funcţionale pentru a întregi sfera garantării libertăţii şi independenţei judecătorului. Această noţiune se referă la modul de recrutare al magistraţilor, durata numirii, principiul colegialităţii, salariul, formarea de organizaţii profesionale, incompatibilităţi, formarea continuă a judecătorilor.

O componentă deosebit de importantă a independenţei personale, menită să asigure independenţa magistraţilor, este inamovibilitatea. Prin acest principiu, magistratul este protejat împotriva revocării, transferării sau suspendării arbitrare ca modalităţi de presiune asupra acestuia. Consacrat expres de art. 125 alin.1 din Constituţie, deplinul înţeles pur teoretic al noţiunii de inamovibilitate ar fi acela de funcţie pe viaţă pentru magistrat.

1 Principiile fundamentale referitoare la independenţa magistraturii, adoptate la Milano, 1985, pct. 1,confirmate de Adunarea Generală a O.N.U. în 1985. 2 Hotărârea Ringeisen,16 iulie 1971, Curtea europeană. 3 T. Renoux, Le Conseil Constitutionel et l'autorité judiciaire, Economica, Paris, 1984, p. 166. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20. 5 P. Negulescu, G. Alexianu, Tratat de drept public, vol. I, Casa Şcoalelor, 1943, p. 254. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 20.



4

B. Actul jurisdicţional

Etimologic, prin act jurisdicţional se înţelege acela prin care judecătorul spune dreptul1. În definirea şi stabilirea trăsăturilor de identificare ale actului jurisdicţional se au în vedere, în doctrină, următoarele criterii: formal, funcţional şi organic.

Criteriul formal

În considerarea criteriului formal se au în vedere următoarele aspecte2:

a. Judecătorul se exprimă prin decizii de speţă care produc, de regulă, numai efecte relative, numai pentru părţile din proces, neavând caracterul general şi abstract ca în cazul actelor normative juridice. Sunt şi unele cazuri, semnalate de doctrină, în care hotărârile judecătorilor produc efecte erga omnes3.

b. Judecătorul se exprimă prin decizii ulterioare, diferendul pe care îl soluţionează fiind anterior activităţii sale. Din aceasta rezultă că acţiunea judecătorului nu are un rol preventiv, nu previne apariţia unui litigiu, ci, dimpotrivă, soluţionează o stare conflictuală existentă4.

c. Judecătorul nu acţionează, de regulă, din oficiu5 ci numai la cerere, conform principiului disponibilităţii, magistratul neputând refuza judecata cauzelor deduse spre soluţionare, altfel ar intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 C.civ.6. Totuşi, în rezolvarea speţelor, judecătorul nu poate depăşi limitele obiectului cererii.

d. Judecătorul se pronunţă prin acte solemne, cu o natură specifică. Conform art. 121 alin. 2 C.proc.civ., hotărârea se pronunţă întotdeauna în şedinţă publică chiar dacă, aşa cum se prevede posibilitatea instanţei în alin. 2, dezbaterile au avut loc în şedinţă secretă. Potrivit art. 261 C.proc.civ. hotărârea trebuie motivată; judecătorul trebuie să facă cunoscut raţionamentul, în fapt şi în drept, care justifică soluţia sa7.

1 R. Perrot, Institution judiciaries, 4e édition, Ed. Montchrestien, Paris, 1992, p. 426-428. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 28-29. 3 În materie de stare civilă. 4 Viorel Mihai Ciobanu subliniază că pentru a fi sesizat judecătorul partea trebuie să aibă un interes legitim, personal, născut şi actual. Acelaşi autor constată că sunt şi acţiuni care pot fi introduse, promovate, deşi interesul nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a fi dedus judecăţii (acţiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235 C.proc.civ.). 5 Excepţional, judecătorul se poate autoinvesti (punerea sub interdicţie a alienaţilor şi debililor mentali – art. 143 şi 115 C. fam.; exercitarea acţiunii civile în procesul penal dacă este vorba despre o persoană fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă – art. 17 C.proc.pen.) 6 „Judecătorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt că legea nu prevede, sau că este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”. 7 Exisă şi hotărâri care nu se motivează – art. 40 alin. 4 C.proc.civ.



5

e. Activitatea judecătorului se desfăşoară sub formă de proces, după o procedură particulară, care presupune respectarea publicităţii şedinţei1, contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Criteriul funcţional Se au în vedere următoarele particularităţi2: a. Judecătorul se supune numai legii; în rezolvarea situaţiei litigioase

deduse judecăţii, el exprimă voinţa legii căreia i se supune. b. Actul judecătorului se bucură de o autoritate particulară,

autoritatea de lucru judecat. Din momentul pronunţării actului, a soluţiei, judecătorul se dezînvesteşte şi, conform art. 1201 C.civ., nu se mai poate realiza o nouă judecată cu acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

Criteriul organic Presupune considerarea particularităţilor: a. Independenţa instanţelor şi a judecătorilor este consacrată expres

de Constituţie şi de către alte dispoziţii legale. b. Principiul instanţelor succesive reprezintă consacrarea controlului

actului judecătorului de către instanţele ierarhic superioare, prin intermediul căilor de atac, pentru garantarea excluderii liberului arbitru.

c. Principiul colegialităţii oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate pentru actul jurisdicţional3.

În doctrina recentă4, se consideră că actul jurisdicţional reprezintă sinteza calitativă a mai multor trăsături: a) este emis în cadrul funcţiei jurisdicţionale a statului şi în scopul realizării acesteia, adică, de regulă, pentru soluţionarea unor litigii juridice; b) organul care, potrivit legii, are competenţa de a soluţiona litigiul, procedează ca organ de jurisdicţie; c) activitatea organului de jurisdicţie are la bază principiul independenţei şi, de regulă, principiul inamovibilităţii; d) actul este emis în cadrul unei proceduri specifice, iar succesiunea de acte şi fapte pe care această procedură le implică şi le articulează semnifică declanşarea, întreţinerea şi finalizarea unui proces; e) în condiţiile prevăzute de lege actul dobândeşte puterea lucrului judecat, proprietate prin care el se singularizează.

C. Procedura necontencioasă

Judecătorul este îndreptăţit de lege nu numai să rezolve conflictele,

litigiile, dintre diferitele persoane aduse în faţa sa, ci şi să soluţioneze acele cereri pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă

1 Excepţiile sunt art. 121 alin. 2, 236, 336, 615 C.proc.civ. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 30. 3 Conform art. 54 din L 304/2004 republicată, se judecă în complet unic cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale care se judecă în complet de 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari. 4 I. Deleanu, Procedură civilă, vol. I, Ed. Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993, p. 249-250.



6

să se urmărească stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană. Modalităţile care prezintă aceste particularităţi poartă denumirea de proceduri necontencioase1.

Potrivit art. 331 C.proc.civ., procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora este nevoie de mijlocirea instanţei fără însă să se urmărească stabilirea un drept potrivnic faţă de o altă persoană, precum sunt cele privitoare la darea autorizaţiilor judecătoreşti, sau la luarea unor măsuri legale de supraveghere, ocrotire ori asigurare. Această procedură se aplică, conform art. 339 alin. 1 C.proc.civ., şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios. Dacă cererea, prin însuşi cuprinsul ei sau prin obiecţiile ridicate de persoanele citate sau care intervin, prezintă un caracter contencios, instanţa o va respinge2, părţile fiind îndrumate către calea de drept comun.

Reguli privind soluţionarea cererii Cererile în cazul procedurii necontencioase se vor înainta tot instanţei

şi trebuie să cuprindă, conform art. 333 C.proc.civ., numele şi domiciliul celui ce o face şi ale persoanelor pe care acesta cere să fie chemate înaintea instanţei, precum şi arătarea pe scurt a obiectului, motivarea cererii şi semnătura. Ea va fi însoţită de înscrisurile pe care se sprijină.

Privitor la competenţă3, cererile necontencioase care sunt în legătură cu o lucrare sau o pricină în curs la o instanţă sau pe care aceasta a dezlegat-o, ori dacă au ca obiect eliberarea unor înscrisuri, titluri sau valori aflate în depozitul unei instanţe, se vor îndrepta la acea instanţă. Apoi, în art. 334 C.proc.civ. se instituie obligaţia instanţei, care, primind cererea, îşi verifică competenţa din oficiu iar dacă se declară necompetentă va trimite dosarul instanţei în drept să hotărască4.

Soluţionarea cererilor în materie necontencioasă se realizează printr-o încheiere5, care nu are putere de lucru judecat ci are doar caracter constitutiv, creând o situaţie juridică nouă6, conform art. 337 C.proc.civ. Încheierea prin care se încuviinţează cererea este executorie. Ea este supusă recursului. Termenul de recurs7 va curge de la pronunţare, pentru cei care au fost de faţă, şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit. Recursul

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 31. Sediul materiei este Codul de procedură civilă, art. 331-337. 2 Art. 335 C.proc.civ. 3 Art. 332 C.proc.civ. 4 Potrivit art. 54 din L 304/2004 republicată, judecata unor astfel de cereri se face în complet unic. 5 Art. 339 alin.1 şi 2 C.proc.civ. – Procedura necontencioasă se aplică şi în cazurile în care legea dă în căderea preşedintelui instanţei luarea unor măsuri cu caracter necontencios. În aceste cazuri, preşedintele este ţinut să pronunţe încheierea în termen de cel mult 3 zile de la primirea cererii. 6 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept procesual civil, vol. II, T.U.B., 1981, p. 107 (citat în continuare Tratat). 7 Deoarece nu se instituie un termen special de recurs, se prezumă că acesta este cel din dreptul comun – 15 zile.



7

poate fi făcut de către orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la dezlegarea cererii. Executarea încheierii poate fi suspendată de instanţa de recurs cu sau fără cauţiune. Recursul se judecă în camera de consiliu.

D. Contractele judiciare

Pe parcursul procesului, a procedurii contencioase, pot exista situaţii1

în care părţile să cadă de acord asupra unor aspecte, sub presiunea faptelor, a dificultăţilor probei, a riscurilor judecăţii. În acest sens, acordul părţilor poate viza un aspect procedural ori chiar obiectul litigiului, situaţie în care judecătorul ia act de voinţa lor şi dispune în consecinţă, materializându-se printr-o hotărâre de expedient2.

Prin urmare, contractul judiciar ar fi un acord, o convenţie a părţilor, în cursul unui proces şi înaintea judecătorului3. Totuşi, au fost făcute câteva precizări în literatura de specialitate4: nu poate fi vorba de contract judiciar decât în domeniul în care este îngăduit părţilor să tranzacţioneze5; acordul trebuie constatat de către judecătorul competent să judece litigiul dintre părţi sau de judecătorul desemnat de lege pentru aceasta; judecătorul care constată acordul părţilor trebuie să fie competent să judece însuşi litigiul dintre ele.

Contractele judiciare legale Sunt definite ca fiind acele acte judiciare, de natură contractuală, care

nu au eficacitate decât cu concursul formelor judiciare6. Erau considerate contracte judiciare legale7:

- adopţia, ca un contract solemn supus aprobării justiţiei, prin care se creează un raport de filiaţie fictivă întra două persoane (adoptat şi adoptant);

- divorţul prin consimţământ mutual care poate fi pronunţat numai în baza acordului de voinţă a ambilor soţi dacă până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an şi nu există copii minori rezultaţi din căsătorie. Acesta era considerat un contract solemn, formele şi condiţiile cerute de lege fiind indispensabile.

Din cele două exemple rezultă cele două elemente caracteristice ale procedurii contractului judiciar: elementul convenţional şi elementul judiciar.

1 Exemple sunt: art. 19 C.proc.civ. (prorogarea voluntară a competenţei), 50 alin. 3 C.proc.civ. (intervenţia principală direct în apel), 135 C.proc.civ. (introducerea cererii reconvenţionale sau a unei alte persoane în proces făcute peste termen). 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 37. 3 Ibidem. 4 M. G. Constantinescu, Contractele judiciare, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1938, p. 16, 17 şi 71. 5 Nu împotriva normelor de ordine publică şi a bunelor moravuri. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38; în cazul lor, intervenţia judecătorului şi a formelor judiciare sunt elemente cerute ad solemnitatem. 7 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 38.



8

Contractele judiciare de executare - poprirea este o formă a executării care dă dreptul creditorului să

urmărească sumele sau efectele pe care o terţă persoană le datorează debitorului urmărit şi constă în indisponibilizarea sumelor sau efectelor în mâinile terţului debitor al datornicului urmărit şi în obligarea lui de a plăti direct creditorului urmăritor ceea ce datorează creditorului său, adică debitorului urmărit. Poprirea este o procedură jurisdicţională care se desfăşoară în şedinţă de judecată. Acest transfer judiciar este, de fapt, o cesiune (execuţională), o transmisiune de drepturi de creanţă la care conduce o hotărâre de validare, prin voinţa legii şi pronunţarea judecătorului şi prin adeziunea implicită a părţilor. Din aceste considerente hotărârea de validare este calificată drept contract judiciar1;

- ordonanţa de adjudecare este actul pe care instanţa îl pronunţă la finalizarea executării silite imobiliare, procedură jurisdicţională de executare care se desfăşoară în şedinţă publică şi care are drept efect transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil urmărit, în urma vânzării la licitaţie solicitată de către creditorul urmăritor de la vânzătorul debitor la cumpărătorul adjudecatar, fără a se manifesta acordul de voinţă între aceştia, acord de voinţă care este înlocuit de hotărârea instanţei2.

Contractele judiciare propriu-zise Aceste categorii de contracte nu au o preexistenţă extrajudiciară ci

geneza lor este eminamente judiciară, născându-se în cursul unui proces3. Contractele judiciare propriu-zise se pot clasifica în contracte judiciare care privesc formele judecăţii (prorogarea voluntară de competenţă, renunţarea la excepţiile procedurale, formularea cererii de intervenţie principală direct în apel) şi contracte judiciare care privesc fondul litigiului (renunţarea la acţiune, hotărârea de expedient).

Contractul judiciar, în general, nu produce efecte decât pentru părţile procesului care şi-au manifestat acordul de voinţă. Efectele sunt contractuale, respectiv forţa obligatorie, şi judiciare, care vizează autoritatea de lucru judecat şi forţa obligatorie4.

2. Justiţia ca serviciu public

În doctrina românească5 şi străină6 sunt propuse anumite principii care

reglementează organizarea justiţiei ca serviciu public: justiţia constituie monopol de stat; egalitatea în faţa justiţiei; gratuitatea justiţiei; jurisdicţiile

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 40. 2 Ibidem. 3 Ibidem. 4 M. G. Constantinescu, op. cit., p. 87-88. 5 G. Tocilescu, Curs de procedură civilă, partea I, Tipografia Naţională, Iaşi,1887, p. 79-101; E. Herovanu, Principiile, p. 348-368; V. G. Cădere, Tratat de procedură civilă, Tipografiile Române Unite, Bucureşti, 1935, p. 59-70. 6 R. Perrot, op. cit., p. 51-76; I. Vincent, Procédure civile, Dalloz, Paris, 1976, p.136-143.



9

sunt permanente şi sedentare; organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie; colegialitatea; unitatea funcţiei jurisdicţionale.

A. Justiţia constituie monopol de stat

În baza celui de-al treilea element constitutiv al statului, forţa publică,

monopolul înfăptuirii justiţiei este deţinut de către stat ceea ce naşte două consecinţe: nici o altă autoritate decât instanţele judecătoreşti, legal instituite, nu poate împărţi justiţia1; statul este obligat să împartă justiţia atunci când este solicitată intervenţia sa, forţa coercitivă a statului2.

B. Organizarea justiţiei pe sistemul dublului grad de jurisdicţie

Acest principiu presupune situarea instanţelor judecătoreşti două câte două, nu pe acelaşi nivel, pentru a se asigura controlul ierarhic superior al hotărârii pronunţate de prima instanţă.

C. Egalitatea în faţa justiţiei

Egalitatea a fost edictată în Proclamaţia Drepturilor Omului: „Legea

trebuie să fie egală pentru toţi, fie că ocroteşte, fie că pedepseşte”. Acest principiu, în România, s-a materializat în art. 16 alin.1 şi 2 din Constituţie: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege” fiind reluat în art. 7 alin. 1 şi 2 din L 304/2004 republicată: „Toate persoanele sunt egale în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discriminatorii”.

Principiul egalităţii în faţa justiţiei semnifică faptul că toate persoanele au o vocaţie egală de a fi judecate de aceleaşi instanţe judecătoreşti şi după aceleaşi reguli de procedură, fără nici o discriminare3.

D. Gratuitatea justiţiei

Părţile nu trebuie să-i plătească pe judecătorii care le soluţionează

cauza şi nici pe procurori, grefieri, executori judecătoreşti, toţi aceştia

1 Singura excepţie, parţială, este aceea a arbitrajului, caz în care: calitatea de judecători este conferită unor simpli particulari, arbitri, care nu sunt investiţi de stat cu puterea de a judeca ci în temeiul legii de către justiţiabili; arbitrajul constituie un mod de jurisdicţie particulară, pe bază convenţională (convenţia arbitrală); în exerciţiul misiunii lor arbitrii se comportă ca şi judecătorii aplicând regulile de drept dar şi atribuţiile suplimentare date de către părţi; arbitri soluţionează litigiul printr-o hotărâre arbitrală cu aceleaşi efecte ca şi hotărârea judecătorească. 2 R. Perrot, op. cit., p. 51-57. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 47.



10

deservind un serviciu public, sunt funcţionari ai statului şi salarizaţi ai acestuia1.

E. Jurisdicţiile sunt permanente şi sedentare

Toate instanţele judecătoreşti sunt permanente, în sensul că funcţia

lor se îndeplineşte în mod continuu, în succesiunea zilelor, fără alte întreruperi decât cele provocate de zilele nelucrătoare stabile sau de sărbătorile laice sau religioase, declarate nelucrătoare2.

Jurisdicţiile sunt sedentare în sensul că instanţele judecătoreşti au localitatea de reşedinţă stabilită prin lege, unde au un sediu determinat şi cunoscut.

F. Colegialitatea

Modul în care se formează completele de judecată este o probleme

vie şi controversată atât în practică dar mai ales în doctrină cu argumente în favoarea ambelor sisteme (unic şi colegial).

Argumente în favoarea sistemului unic ar fi3: responsabilizarea judecătorului; micşorarea numărului de judecători, aceştia putând fi mai bine selectaţi şi plătiţi; o mai bună specializare a judecătorilor; simplitatea justiţiei. Contra acestor argumente s-au propus următoarele critici: judecătorul unic ar fi mai repede supus greşelii decât completul colegial, poate da mai multe soluţii greşite şi ar fi mai accesibil corupţiei.

În favoarea sistemului colegial s-au susţinut argumentele: s-ar oferi o garanţie a unei justiţii mai bune prin prisma colaborării judecătorilor; garanţia imparţialităţii; se oferă şansa formării judecătorilor tineri; scăderea corupţiei. Acestui sistem i s-au reproşat costurile mari pe care le-ar presupune, scăderea celerităţii şi că nu s-ar oferi garanţia competenţei profesionale a judecătorilor.

Soluţia propusă în literatura de specialitate a fost aceea ca în procesele simple să se uzeze sistemul unic iar pentru celelalte cauze să se folosească sistemul colegial, deci un sistem mixt.

G. Unitatea funcţiei jurisdicţionale

Instanţele judecătoreşti soluţionează toate cauzele, litigiile, care au ca

obiect raporturile juridice din societate, Constituţia interzicând în mod expres doar constituirea de instanţe extraordinare (art. 126 alin. 5).

1 E. Herovanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, I, Iaşi, 1926, p. 88-90 (citat în continuare Tratat). Totuşi, procesul civil presupune o serie de cheltuieli: taxe de timbru, timbru judiciar, onorarii de avocat, onorarii de expert, etc. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 49. Vacanţa judecătorească nu reprezintă o încetare a activităţii instanţelor ci trecerea la un program de lucru mai lejer pentru a se permite efectuarea concediului de odihnă. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 50.



11

Secţiunea 2 – Procesul civil – mijloc de realizare a justiţiei

Etimologic, prin „proces” se înţelege mers, evoluţie, dezvoltare, desfăşurare a unui fenomen, a unui eveniment etc. Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin „proces” se înţelege acţiunea în justiţie făcută pentru a soluţiona un diferend între două părţi care sunt în litigiu sau pentru constatarea şi sancţionarea călcării legilor statului; acţiune judecătorească.

„Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independenta si imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor sale si obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

Hotărârea trebuie pronunţată în mod public dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei si publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice sau a securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”1.

1. Forma procesului A. Sesizarea instanţei

Procesul trebuie pornit de către acea persoană care pretinde că i s-a încălcat sau nesocotit un drept subiectiv civil ori care nu-şi poate realiza interesul decât pe calea justiţiei. Această persoană poartă denumirea de reclamant iar pe lângă posibilitatea de iniţia procesul mai are şi alte posibilităţi cum ar fi alegerea instanţei competente, fixarea cadrului procesual, sarcina probei2 etc.

B. Dezbaterile Etapa următoare, în cazul procedurii contencioase, după sesizarea instanţei, este cea a dezbaterilor deoarece judecătorul nu poate soluţiona pretenţia reclamantului numai pe baza cererii formulate de către acesta ci trebuie să cheme în faţa sa şi pe cealaltă parte, pârâtul. Prin faptul că sunt chemaţi în faţa judecătorului, celor două părţi li se oferă oportunitatea de a-şi susţine şi dovedi pretenţiile sau de a se apăra.

1 Art. 6 din Legea nr. 30 din data de 18 mai 1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din data de 31 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 124. Excepţional instanţa poate acţiona din oficiu, cu existenţa unei prevederi legale exprese (punerea sub interdicţie, încredinţarea copiilor minori în cazul divorţului şi stabilirea pensiei de întreţinere pentru aceştia, exercitarea din oficiu a acţiunii civile în procesul penal pentru persoanele fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă).



12

a) principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor din procesul civil să participe în mod activ la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării judecării litigiului, având dreptul de a discuta şi combate susţinerile făcute de fiecare dintre ele, precum şi de a-şi expune punctul de vedere asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice1. Principiul contradictorialităţii trebuie respectat şi în cazul căilor de atac. Contradictorialitatea opune dar şi reuneşte părţile în proces deoarece nici una dintre părţi nu poate face nimic în instanţă decât sub privirile celeilalte2. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu nulitatea hotărârii.

b) principiul dreptului de apărare reprezintă posibilitatea şi dreptul părţilor de a-şi angaja un apărător dar şi totalitatea garanţiilor procesuale stipulate în favoarea părţilor.

c) principiul rolului activ al judecătorului reprezintă poziţia, rolul pe care îl are judecătorul în cadrul procesului civil, o activitate pe care trebuie să o desfăşoare în scopul de a-şi forma o convingere cu privire la conflictul dedus judecăţii prin aflarea adevărului şi ulterior pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice care să reflecte situaţia de fapt3.

d) principiul disponibilităţii presupune dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate de lege. În conţinutul acestui principiu sunt cuprinse următoarele drepturi4:

- dreptul persoanei interesate de a porni sau nu procesul civil, instanţa de judecată neinvestindu-se, de regulă, din oficiu cu soluţionarea unor stări conflictuale ci fiind sesizată de către titularul dreptului încălcat, contestat sau imposibil de realizat decât cu ajutorul forţei coercitive a statului;

- dreptul de a determina limitele cererii de chemare în judecată sau ale apărării. Reclamantul este cel care investeşte instanţa cu rezolvarea unui litigiu, hotărăşte care sunt persoanele chemate în judecată, cadrul procesual şi obiectul, numai acesta fiind în măsură de a modifica cererea de chemare în judecată lărgind sfera subiectivă a procesului. Prin urmare, instanţa nu poate chema în judecată alte persoane şi nici nu poate depăşi sfera obiectului din cererea de chemare în judecată5; 1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 125. Principiul contradictorialităţii nu este stipulat expres în actele normative ci se deduce din numeroase dispoziţii legale: art. 85 C.proc.civ. – judecătorul nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor; art. 107 C.proc.civ. – preşedintele va amâna judecarea pricinii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute de lege sub pedeapsa nulităţii; art. 128 C.proc.civ. – preşedintele va da cuvântul mai întâi reclamantului şi apoi pârâtului, în caz de trebuinţă preşedintele poate da cuvântul de mai multe ori. 2 R. Martin, Théorie générale du proces (Droit processuel), E.J.T., Semuren-Auxois, 1983, p. 170. Judecătorul se supune, de asemenea, acestui principiu, orice aspect pe care l-ar invoca din oficiu trebuie supus discuţiilor părţilor. 3 Modalităţi prin care se realizează acest principiu sunt: calificarea cererii de chemare în judecată greşit intitulată – art. 84 C.proc.civ.; conducerea dezbaterilor; invocarea din oficiu a încălcării normelor de ordine publică; punerea de întrebări părţilor; ordonarea de probe din oficiu. 4 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1983, p.125-130 (citat în continuare Teoria generală). 5 Instanţa nu este ţinută însă de temeiul juridic al cererii putând pune în discuţie a părţilor schimbarea calificării juridice pe care reclamantul o dă cererii sale.



13

- dreptul de a renunţa la judecată sau la dreptul subiectiv, dreptul de achiesare şi dreptul de a stinge litigiul printr-o tranzacţie. Părţile pot interveni, în temeiul principiului disponibilităţii, în cursul desfăşurării judecăţii pentru schimba, prin acte de dispoziţie, cursul obişnuit al acestuia1;

- dreptul de a ataca sau nu hotărârea şi de a stărui sau nu în calea de atac exercitată. Exercitarea căilor de atac reprezintă drepturi procesuale stabilite în favoarea părţilor nemulţumite de hotărârea dată de către instanţă prin care se procedează la controlul actelor judecătorilor. Renunţarea la calea de atac se poate face expres, printr-o declaraţie, sau tacit prin simplul fapt al neexercitării acesteia;

- dreptul de a cere executarea hotărârilor judecătoreşti. Partea care a câştigat procesul poate cere punerea în executare a hotărârii dacă debitorul nu îşi execută de bună voie obligaţia2.

e) principiul publicităţii are în vedere faptul că procesul civil3 se desfăşoară în faşa instanţei, în şedinţă publică, în prezenţa părţilor dar şi a oricărei persane străine de litigiu dar care doreşte să asiste la dezbateri4. Publicitatea este considerată ca o garanţie a corectitudinii şi imparţialităţii judecătorului.

Excepţii de la principiul publicităţii sunt prevăzute în: art. 121 alin. 2 C.proc.civ. – instanţa poate dispune ca dezbaterile să se facă în şedinţă secretă, dacă dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitate publică sau pe părţi, în acest caz părţile vor putea fi însoţite, în afară de apărătorii lor, de cel mult două persoane desemnate de ele; art. 31 alin.1 C.proc.civ. – instanţa decide asupra recuzării, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat. În principiu, nu există judecată secretă în ceea ce le priveşte pe părţile procesului, fiindu-le asigurate condiţiile apărării drepturilor şi intereselor lor.

Pronunţarea hotărârii va avea loc, întotdeauna, în şedinţă publică, conform art. 121 alin.3 C.proc.civ.

f) principiul oralităţii este consacrat expres de Codul de procedură civilă deoarece prezintă serioase avantaje5: asigură publicitatea reală, contradictorialitatea efectivă a dezbaterilor şi exercitarea în condiţii optime a dreptului de apărare, dând posibilitatea părţilor de a-şi expune şi susţine toate cererile; influenţează asupra atenţiei judecătorilor în examinarea cauzelor, dând posibilitatea acestora de a interveni, de a solicita elemente

1 Renunţarea la judecată – art. 246 C.proc.civ.; renunţarea la dreptul pretins – art. 247 C.proc.civ.; achiesarea pârâtului la pretenţiile reclamantului; stingerea procesului prin tranzacţia părţilor. Actele de dispoziţie ale părţilor nu vor fi permise de către instanţă dacă urmăresc eludarea unor norme imperative. 2 Există şi cazuri în care procurorul poate cere executare sau instanţa dispune din oficiu executarea. 3 Cu excepţia deliberării. 4 Art. 127 din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”. Aceste dispoziţii sunt reluate în art. 121 alin. 1 C.proc.civ. şi în art. 12 din L 304/2004 republicată. În vederea asigurării principiului publicităţii şedinţele se ţin, de regulă, la sediul instanţei în zilele şi la orele anume fixate şi cunoscute. 5 Al. Velescu, Publicitatea, oralitatea şi folosirea limbii materne în procesul civil, R.R.D., nr. 3/1971, p. 33.



14

suplimentare, de a recurge la confruntări, făcând posibilă exercitarea rolului activ al judecătorului1.

C. Hotărârea Hotărârea este actul prin care se finalizează procesul, reprezintă

scopul urmărit ce imprimă întregului (procesul civil) raţiunea de a fi2. Hotărârea este un comandament izvorât din imperium, acea parte din puterea statală al cărei deţinător este judecătorul – puterea de executare silită exprimată în formula executorie – care se îmbină cu forţa publică pentru a asigura executarea hotărârii3. Hotărârea este, de fapt, un raţionament care se finalizează cu un comandament pentru a se asigura forţa executorie a acestuia. Ordinul judecătorului dat prin hotărâre nu este unul discreţionar şi arbitrar ci reprezintă modul de argumentare logică a soluţiei, aplicarea legii la speţa respectivă. Evoluţia acestui raţionament reprezintă motivarea hotărârii4.

2. Materia procesului

Materia, substanţa procesului este obiectul unui atare conflict, o

opoziţie de interese, anterioară formulării sale juridice, corespunzând conceptului de litigiu5. Judecătorul este chemat să intervină în acest litigiu, în care se confruntă două pretenţii, venind de la doi subiecţi egali, şi să îl stingă6.

În cazul dreptului procesual civil există situaţii în care recurgerea la calea justiţiei este obligatorie deşi nu există o stare conflictuală şi nici un conflict7.

3. Definirea procesului civil

Procesul civil ar fi activitatea desfăşurată de către instanţă, părţi,

organe de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege8.

Din definiţia enunţată rezultă două faze ale procesului civil: judecata (cognitio) şi executarea silită (executio).

1 Un sistem exclusiv oral nu este util şi posibil, creându-se imposibilitatea controlului judiciar. De aceea legislaţia prevede ca anumite acte procedurale să fie realizate în scris. 2 R. Martin, op. cit., p. 4. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 141. Această putere deosebeşte pe judecător de arbitru. 4 Ibidem. 5 R. Martin, op. cit., p. 5-7. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 142. 7 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 143. Exemple sunt: procedura necontencioasă, asigurarea probelor pe cale principală. 8 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148-149.



15

Prima fază este pornită prin cererea de chemare în judecată prin care se investeşte instanţa şi se sfârşeşte cu rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate. Această fază are mai multe etape: prima etapă este cea scrisă în care părţile se încunoştinţează reciproc asupra pretenţiilor şi apărărilor dar şi asupra probelor; următoarea etapă este cea a dezbaterilor în care se dă posibilitatea părţilor să-şi susţină în mod real şi contradictoriu pretenţiile, apărările, analizarea probelor şi punerea de concluzii; a treia etapă este cea a deliberărilor şi a pronunţării hotărârii prin care se dă soluţia litigiului1.

Cea de-a doua fază presupune punerea în executare a hotărârilor sau a altor titluri executorii susceptibile, de a fi executate cu ajutorul forţei coercitive a statului.

Secţiunea 3 – Dreptul procesual civil – ramură distinctă a

sistemului de drept 1. Definiţia Dreptului procesual civil şi caracterele sale Dreptul procesual civil reprezintă ansamblul normelor juridice care

reglementează modul de judecată de către instanţele judecătoreşti a pricinilor privitoare la drepturi civile ori la interese legitime care se pot realiza numai pe calea justiţiei, precum şi modul de executare silită a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii2.

În doctrină3 se reţin ca şi caractere ale Dreptului procesual civil următoarele:

b) caracterul sancţionator. Dreptul procesual civil, prin asigurarea rezolvării litigiilor civile, purtate asupra drepturilor subiective, garantează eficacitatea dispoziţiilor de drept material care consacră aceste drepturi;

c) caracterul reglementar. Dreptul procesual civil reprezintă o ramură în care câmpul deschis al voinţei părţilor şi a judecătorului este limitat de dispoziţiile Constituţiei şi a celorlalte acte normative care sunt, în general, de ordine publică;

d) caracterul formalist. Actele de procedură sunt supuse unor exigenţe de formă şi unor termene. Procedura este un rit deoarece consacră anumite formalităţi care trebuie îndeplinite în ordine, în formele şi în termenele prevăzute de lege4;

e) caracterul de drept comun. Dreptul procesual civil, reglementat prin Codul de procedură civilă, constituie dreptul comun al procedurii şi se aplică oricărui litigiu care nu are o procedură distinctă, specială (procesul penal).

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 149. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 158. 3 Eugen Herovanu, Principiile, II, p 5-20. 4 Trebuie evitată o complexitate exagerată ceea ce ar duce la un formalism excesiv, procesul devenind foarte lung, costisitor şi şicanator.



16

2. Izvoarele Dreptului procesual civil

Constituie izvoare ale Dreptului procesual civil: Constituţia, legile organice şi ordinare, decretele, ordonanţele ori hotărârile Guvernului care cuprind dispoziţii procedurale civile, tratatele şi pactele internaţionale la care România este parte, Codul de procedură civilă şi Codul civil, Codul comercial, Codul familiei.

Secţiunea 4 – Normele de procedură civilă

Normele de procedură civilă reglementează modul de judecată al

cauzelor civile şi punerea în executare a titlurilor executorii. 1. Clasificarea normelor de procedură civilă A. Normele de organizare judecătorească, normele de

competenţă şi normele de procedură propriu-zisă

Această clasificare rezultă din art. 73 alin. 3 lit. l din Constituţie: prin lege organică se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi. În art. 125 alin. 2 din Constituţie se prevede: competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În continuare în art. 73 alin. 3 lit. t din Constituţie se precizează că prin lege organică se reglementează celelalte domenii pentru care se prevede această posibilitate.

Normele de organizare judecătorească reglementează compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti şi a Ministerului Public, numirea şi avansarea magistraţilor, organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, statutul magistraţilor, compunerea completelor de judecată, incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea magistraţilor.

Normele de competenţă1 reglementează atribuţiile instanţelor judecătoreşti faţă de atribuţiile altor organe cu activitate jurisdicţională, precum şi repartizarea pricinilor civile de competenţa instanţelor între instanţe de grad diferit şi între instanţe de acelaşi grad (competenţa materială şi teritorială).

Normele de procedură propriu-zise reglementează modul de judecată al pricinilor civile şi de executare a titlurilor executorii. La rându-le, aceste norme se subclasifică în: a) norme de procedură contencioasă; b) norme de procedură necontencioasă; c) norme de executare silită.

B. Normele generale şi normele speciale

Normele generale sunt acelea care se aplică în toate cazurile şi în

orice materie dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

1 Norma privind incompatibilitatea este de ordine publică dar nu face parte din categoria normelor de competenţă ci din categoria normelor de organizare judecătorească.



17

Normele special sunt aplicabile numai într-o anumită materie, expres stabilită, derogă de la normele generale, sunt de strictă interpretare şi nu pot fi aplicate prin analogie.

În legătură cu normele generale şi speciale, în doctrină1, s-au edictat câteva reguli. Prima regulă dispune în sensul că norma specială se va aplica cu prioritate, ori de câte ori se găseşte în faţa unui caz care se încadrează în prevederile sale. Cea de-a doua regulă stipulează că dacă norma specială tace, nu reglementează anumite raporturi juridice, se completează cu norma generală2.

C. Normele imperative şi normele dispozitive

Criteriul în funcţie de care se realizează această clasificare este cel în

funcţie de caracterul conduitei prescrise. Normele imperative3 impun părţilor o acţiune sau le obligă la abţinerea

de la o anumită acţiune, sub sancţiune, neîngăduindu-se derogarea. Normele dispozitive4 îngăduie prin chiar conţinutul lor ca părţile să-şi

exercite dreptul de dispoziţie derogând de la dispoziţiile pe care le cuprind. Cele două categorii de norme prezintă fiecare caracteristici specifice5: a) normele imperative impun o anumită conduită , părţile neputând

deroga de la acestea; în cazul normelor dispozitive părţile se pot înţelege, expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, în limitele ordinii de drept;

b) nerespectarea normei imperative atrage sancţiuni mai grave decât nerespectarea normelor dispozitive;

c) nu se poate acoperi, prin voinţa părţilor, viciile unui act procedural săvârşit cu încălcarea normei imperative, spre deosebire de cazul normelor dispozitive în cazul cărora acest lucru este posibil;

d) încălcarea unei norme imperative poate fi invocată de către oricine este interesat; încălcarea unei norme dispozitive poate fi invocată numai de către partea în favoarea căreia a fost prescrisă acea dispoziţie;

e) invocarea încălcării normei imperative poate avea loc în orice stare a pricinii, pe când încălcarea normei dispozitive poate fi invocată numai într-un anumit termen.

2. Acţiunea normelor de procedură civilă

Acţiunea normelor de procedură civilă presupune analiza a trei aspecte: acţiunea în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

1 E. Herovanu, Curs de procedură civilă, Bucureşti, 1929-1930, p. 75-76 (citat în continuare Curs). 2 Legea generală nu se poate completa cu legea specială. 3 Se subclasifică în onerative (impun subiectului o anumită conduită) şi prohibitive (impun subiectului să se abţină de la săvârşirea unei acţiuni). 4 Mai poartă denumirea de supletive sau permisive. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 70-72.



18

A. Aplicarea normelor de procedură în timp Legea se aplică pe durata cuprinsă între intrarea ei în vigoare şi abrogarea sa. Conform art. 15 alin. 2 din Constituţie: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional, legiuitorul neputând adopta norme juridice cu încălcarea acestui principiu. În raport cu acest principiu, actele de procedură vor fi guvernate de către normele active, în vigoare, în momentul săvârşirii lor, nefiind necesară modificarea lor în raport cu apariţia unor norme noi, după efectuarea respectivelor acte. Legile de procedură, în general, nu retroactivează dar nici nu ultraactivează ci sunt de imediată aplicare la toate cauzele, tempus regit actum.

B. Aplicarea normelor de procedură în spaţiu

Problema acţiunii normelor de procedură în spaţiu se pune sub două aspecte: sub aspect intern şi sub aspect internaţional.

a) Sub aspect intern, conform art. 1 alin. 1 din Constituţie : „România este un stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”, normele de drept procesual activează în interiorul graniţelor ţării.

b) Sub aspect internaţional se vizează anumite probleme dar care se studiază la disciplinele Drept internaţional public şi Drept internaţional privat. Se pune totuşi problema coroborării legislaţiei europene cu cea internă astfel încât să se asigure şi aderarea legislativă a României la Uniunea Europeană.

C. Aplicarea normelor de procedură asupra persoanelor

Potrivit art. 16 din Constituţie, „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege”, normele procedurale se aplică tuturor cetăţenilor statului fără discriminare, conform trăsăturii normei juridice de a fi generală şi impersonală.

Teme de control 1. Prezentaţi justiţia ca funcţie. 2. Ce reprezintă procesul civil.



19

Test de evaluare

1. Într-un sens foarte larg, justiţia reprezintă: a. o virtute, un sentiment de echitate; b. totalitatea instanţelor judecătoreşti; c. ansamblul normelor juridice dintr-un sistem de drept dat; d. starea ideală a societăţii. 2. Paradoxul judecătorului este: a. faptul că trebuie să judece după legi incomplete; b. reprezentat de imposibilitatea judecării unor cauze pentru că legea nu

reglementează în acel domeniu; c. faptul că depinde de celelalte puteri din stat pe care trebuie să le şi

controleze; d. faptul că există pe rolul instanţelor un număr mare de dosare. 3. Judecătorii sunt: a. independenţi şi se supun numai legii; b. independenţi faţă de lege; c. legaţi de instanţa unde activează; d. supuşi controlului ierarhic superior. 4. Independenţa presupune o abordare bidimensională: a. structural şi formală; b. funcţională şi personală; c. simplă şi complexă; d. divizibilă şi indivizibilă; 5. Etimologic, prin act jurisdicţional se înţelege: a. hotărârea judecătorească; b. actul prin care judecătorul spune dreptul; c. decizia de constituţionalitate; d. încheierea judecătorească. 6. În definirea şi stabilirea trăsăturilor de identificare ale actului jurisdicţional se au în vedere următoarele criterii: a. formal şi organic; b. formal, informal şi juridic; c. funcţional şi relativ; d. formal, funcţional şi organic. 7. Judecătorul acţionează, de regulă: a. din oficiu; b. la solicitarea Preşedintelui României; c. la cerere; d. la solicitarea expresă a legii.



20

8. Judecătorul se pronunţă prin acte: a. solemne; b. civile; c. informale; d. administrative. 9. Judecătorul se supune: a. legii; b. Guvernului; c. Parlamentului; d. societăţii. 10. Actul judecătorului se bucură de o autoritate particulară: a. forţa publică; b. autoritatea lucrului supus judecăţii; c. autoritatea lucrului judecat; d. autoritatea lucrului important. 11. Principiul instanţelor succesive reprezintă consacrarea: a. existenţei instanţelor judecătoreşti; b. multitudinii instanţelor judecătoreşti; c. principiului „nemo censetur ignorare legem”; d. controlul actului judecătoresc de către instanţele ierarhic superioare.

12. Procedura necontencioasă se aplică cererilor pentru dezlegarea cărora: a. este nevoie de mijlocirea instanţei, urmărindu-se stabilirea unui drept

potrivnic faţă de o altă persoană; b. este nevoie de mijlocirea instanţei, fără a se urmări stabilirea unui drept

potrivnic faţă de o altă persoană; c. nu este nevoie de mijlocirea instanţei, fără a se urmări stabilirea unui drept

potrivnic faţă de o altă persoană; d. nu este nevoie de mijlocirea instanţei, urmărindu-se stabilirea unui drept

potrivnic faţă de o altă persoană. 13. Soluţionarea cererilor în materie necontencioasă se realizează printr-o: a. hotărâre, care nu are putere de lucru judecat; b. hotărâre, care are putere de lucru judecat; c. încheiere, care are putere de lucru judecat; d. încheiere, care nu are putere de lucru judecat. 14. Recursul împotriva încheierii prin care se soluţionează cererile necontencioase se poate exercita în: a. 10 zile; b. 20 de zile; c. 15 zile; d. 5 zile.



21

15. Contractul judiciar este: a. un contract civil al părţilor, în cursul procesului şi înaintea judecătorului; b. o clauză penală a părţilor, în cursul procesului şi înaintea judecătorului; c. un acord, o convenţie a părţilor, în cursul procesului şi înaintea

judecătorului; d. un pact compromisoriu al părţilor, în cursul procesului şi înaintea

judecătorului.

16. Contractele judiciare propriu-zise: a. nu au o preexistenţă extrajudiciară; b. au o preexistenţă extrajudiciară; c. nu privesc fondul judecăţii; d. nu privesc fondul litigiului. 17. Justiţia este împărţită de către: a. Parlament; b. Guvern; c. Preşedinte; d. stat.

18. Hotărârea judecătorească se pronunţă: a. în mod public; b. în secret; c. în ziua următoare soluţionării; d. de către grefier.

19. Principiul contradictorialităţii presupune: a. posibilitatea părţilor de a contrazice legea; b. participarea activă a părţilor la proces, discutarea şi combaterea

susţinerilor făcute de către fiecare parte, expunerea punctului de vedere; c. posibilitatea părţii de a se apăra, conform legii; d. participarea activă a judecătorului la proces.

20. Normele de competenţă reglementează: a. posibilitatea instanţelor de a refuza judecata pricinilor; b. modul de judecare a pricinilor civile şi de executare a titlurilor executorii; c. atribuţiile instanţelor judecătoreşti în raport cu atribuţiile altor organe cu

activitate jurisdicţională; d. compunerea şi funcţionarea instanţelor judecătoreşti.

Capitolul II – Acţiunea civilă


22

CAPITOLUL II – ACŢIUNEA CIVILĂ

Obiective specifice

• definiţia acţiunii civile; • condiţiile acţiunii civile;

Secţiunea 1 – Noţiune şi natură juridică. Corelaţia dintre dreptul subiectiv civil, acţiune şi dreptul la acţiune

1. Definirea şi natura juridică a acţiunii

Dreptul subiectiv civil este definit ca fiind posibilitatea recunoscută

de legea civilă subiectului activ – persoană fizică sau persoană juridică – în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului şi a moralei, să aibă o anumită conduită, să pretindă o conduită corespunzătoare – să dea, să facă ori să nu facă ceva – de la subiectul pasiv şi să ceară concursul forţei coercitive a statului, în caz de nevoie1.

În cazul în care dreptul este încălcat sau contestat, titularul său are posibilitatea de a recurge la forţa de constrângere a statului, la acea activitate special reglementată a organelor de stat competente – organele de jurisdicţie – desfăşurată în vederea realizării scopului pentru care drepturile încălcate sau nesocotite au fost recunoscute titularilor lor, adică la procesul civil2.

Dreptul subiectiv nesocotit nu îşi găseşte protecţia, în caz de încălcare, în cadrul dreptului material, ci este nevoie de a se recurge la normele dreptului procesual, mijlocul practic fiind acţiunea civilă3.

Acţiunea este dreptul, pentru autorul unei pretenţii, de a fi ascultat asupra fondului acesteia, astfel ca judecătorul să spună dacă este sau nu fondată. Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenţii4. Totuşi, câteva sublinieri s-au făcut în doctrină5:

- acţiunea nu poate fi concepută decât în legătură cu protecţia drepturilor subiective civile, precum şi a unor interese proteguite de lege pentru care calea justiţiei este obligatorie;

- acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a altor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei;

1 Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti, 1993, p. 74. 2 D. Radu, Acţiunea în procesul civil, Ed. Junimea, Iaşi, 1974, p. 20; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 22. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 248. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 249. 5 E. Herovanu, Principiile, p. 119,122, 123, Tratat, p. 340; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 233, 229, 230, 236; D. Radu, op. cit., p. 24, 59;



23

- acţiunea este uniformă, una şi aceeaşi, adică cuprinde aceleaşi mijloace procesuale, indiferent de dreptul ce se valorifică. În cazul în care, însă, acţiunea se exercită, ea este influenţată de dreptul subiectiv, dobândind din natura şi caracteristicile acestuia;

- în momentul în care titularul dreptului subiectiv civil sau cel ce îşi valorifică un interes, ori alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală activă, apelează la acţiune, ea se individualizează, devine proces.

Noţiunile de drept subiectiv şi acţiune civilă deşi se află într-o strânsă legătură, sunt independente, aparţinând unor ramuri de drept distincte: dreptul civil şi dreptul procesual civil1. Între dreptul subiectiv şi acţiunea civilă există deosebiri în legătură cu condiţiile de existenţă, exerciţiul şi obiectul lor2.

În practică, noţiunea de acţiune civilă este des folosită ca fiind sinonimă cu cererea de chemare în judecată, deşi cele două noţiuni sunt distincte, cu funcţii diferite.

2. Definirea şi natura juridică a dreptului la acţiune

Dreptul la acţiune constituie o parte integrantă a dreptului subiectiv, o

garanţie a realizării sale, acea putere intrinsecă şi specifică dreptului subiectiv, în virtutea căruia titularul poate face apel, când dreptul este încălcat, la constrângerea de stat3. Unul dintre elementele dreptului subiectiv civil4 îl constituie posibilitatea de a recurge, la nevoie, la forţa de constrângere a statului. În acest caz, constrângerea este reglementată sub forma legii procesuale civile, prin acţiunea civilă.

Dreptul subiectiv civil cuprinde, aşadar, dreptul subiectului activ de a avea o anumită conduită în limitele determinate de lege, dreptul subiectului activ de a pretinde subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare şi dreptul subiectului activ de a recurge la acţiune5. Dreptul la acţiune cuprinde, la rându-i, o serie de drepturi pe care titularul le exercită parţial sau în totalitate după cum recurge la toate sau numai la o parte din mijloacele procesuale ale acţiunii civile.

Anumite precizări legate de conţinutul dreptului la acţiune se fac în doctrină6:

a) stabilind că dreptul la acţiune cuprinde dreptul de a sesiza instanţa, de a administra probe, de a exercita căile de atac, de a solicita executarea silită etc., nu se schimbă natura juridică a formelor procedurale care

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 250. 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 236. 3 J. Mateiaş, P. Cosmovici, Prescripţia extinctivă, Ed. Şt., Bucureşti, 1962, p. 21. 4 Deci, unul dintre elementele dreptului subiectiv civil este dreptul la acţiune; odată ce pretinde că este titularul unui drept subiectiv civil el are şi dreptul de a recurge la acţiune, urmând ca existenţa sau inexistenţa lui să fie stabilită de către judecător - Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 252. 5 E. Herovanu, Tratat, p. 338-339; C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, T.U.B., 1988, p. 32. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 253-256.



24

alcătuiesc acţiunea1; aceste mijloace procesuale rămân distincte de dreptul subiectiv civil;

b) includerea dreptului de a cere executarea silită în dreptul la acţiune nu este o contradicţie, deşi cele două modalităţi sunt prevăzute distinct în legislaţie; dreptul la acţiune ar fi incomplet, ineficient, dacă nu ar cuprinde şi dreptul, posibilitatea celui ce a câştigat de a pune în executare hotărârea instanţei;

c) intervenţia prescripţiei extinctive afectează numai dreptul de a obţine condamnarea pârâtului şi dreptul de a obţine executarea silită2. Prescripţia operează de drept dar trebuie constatată de către instanţă;

d) dreptul la acţiune se naşte în momentul în care dreptul subiectiv este încălcat, nesocotit, dar pentru a se pune în mişcare formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii este necesară şi voinţa titularului dreptului, ori a altor persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimitatea procesuală activă de a acţiona, deci la interesul de a acţiona trebuie să se adauge şi voinţa de a acţiona3.

Secţiunea 2 – Elementele acţiunii civile

Acţiunea civilă reprezintă un ansamblu de mijloace procesuale prin care se urmăreşte protecţia dreptului subiectiv sau a unor interese ocrotite de lege şi pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie4.

Acţiunea are unele elemente proprii, care în literatură5 au fost identificate ca fiind părţile, obiectul şi cauza.

1. Părţile

Deoarece acţiunea este legată de dreptul subiectiv ea nu poate fi

concepută fără existenţa a cel puţin unei persoane care să fie interesată în protecţia acestui drept, acea persoană care se pretinde titularul dreptului subiectiv. În momentul încălcării, nesocotirii dreptului se naşte interesul titularului de a apela la prerogativa sa de a recurge la forţa coercitivă a statului, dreptul la acţiune6. În momentul exercitării acţiunii este nevoie de cel puţin două persoane: una care pretinde şi alta care se opune, contestă această pretenţie7.

1 Sesizarea instanţei, administrarea probelor, exercitarea căilor de atac, executarea silită etc. 2 Rămân neatinse dreptul de a sesiza instanţa, dreptul de a exercita căile de atac etc. Cel ce se pretinde titularul dreptului prescris va putea sesiza instanţa, va putea solicita probe pentru a dovedi întreruperea sau suspendarea cursului termenului prescripţiei extinctive, va putea exercita căile de atac împotriva hotărârii prin care cererea a fost respinsă ca prescrisă. 3 Al. Bacaci, Excepţiile de procedură în procesul civil, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1983, p. 108. Pentru exerciţiul acţiunii va fi necesar să fie îndeplinite în afară de interes, şi celelalte condiţii: dreptul subiectiv pretins a fi încălcat să fie actual, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 260. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 236-240; D. Radu, op. cit., p.107-127. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261. 7 E. Herovanu, Principiile, p.140-142. Denumirea generică a acestor persoane este cea de părţi, dar în cadrul diferitelor mijloacelor procesuale ele poartă denumiri specifice: reclamant



25

Două precizări se impun în doctrină1: a) prin părţi se va face referire la persoanele între care s-a legat

raportul juridic dedus judecăţii şi nu se vor avea în vedere reprezentanţii legali sau convenţionali ai părţilor;

b) părţilor legate prin acţiune li se pot adăuga şi terţe persoane2.

2. Obiectul acţiunii civile

Indiferent de obiectul dreptului subiectiv acţiunea are întotdeauna ca obiect protecţia acestui drept3. Acţiunea are ca obiect şi protecţia unor interese pentru realizarea cărora calea justiţiei este obligatorie. În momentul recurgerii la acţiune, ea se individualizează, devine proces, iar obiect al procesului îl constituie ceea ce părţile supun judecăţii, aducerea în discuţie a unei probleme de fapt şi a unei probleme de drept pe care judecătorii sunt chemaţi să o soluţioneze prin hotărâre judecătorească4.

Obiectul acţiunii civile se concretizează însă în raport de mijlocul procesual folosit5.

Obiectul acţiunii trebuie să fie licit, posibil şi determinat. 3. Cauza acţiunii civile

Prin cauza acţiunii civile trebuie înţeles scopul către care se îndreaptă

voinţa celui ce reclamă sau se apără, scopul care exprimă şi caracterizează voinţa juridică a acestuia de a afirma pretenţia sa în justiţie, scop explicat cu împrejurările şi motivele speciale care au determinat partea să acţioneze6.

Cauza acţiunii (causa petendi) nu este acelaşi lucru cu cauza raportului juridic sau a obligaţiunii puse în discuţie (causa debendi), aceasta din urmă constituind fundamentul dreptului invocat de cel ce formulează

şi pârât, apelant şi intimat, recurent şi intimat, contestator şi intimat, revizuient şi intimat, creditor şi debitor. 1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 261-262. 2 Care intră în proces din iniţiativa lor sau a părţilor iniţiale şi devin părţi în proces. 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 235; D. Radu, op. cit., p. 123-124. 4 E. Herovanu, Principiile, p. 202-204. 5 În cazul cererii de chemare în judecată prin obiect se înţelege pretenţia concretă a reclamantului; excepţiile procesuale, o formă de manifestare a acţiunii, au ca obiect invocarea încălcării unor norme de organizare judecătorească, de competenţă sau de procedură propriu-zise (excepţii de procedură) sau a unor lipsuri referitoare la exerciţiul acţiunii (excepţii de fond) – S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Precizări privind instituţia excepţiilor în dreptul procesual civil, S.C.J. nr. 1/1983, p. 45-47 – măsurile asigurătorii au ca obiect indisponibilizarea şi conservarea unor bunuri pentru a se evita distrugerea sau înstrăinarea lor sau diminuarea activului patrimonial al debitorului; căile de atac au ca obiect desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti care se atacă; executarea silită are ca obiect valorificarea bunurilor debitorului pentru satisfacerea creanţei creditorului sau obligaţia de a face sau a nu face înscrisă într-un titlu executoriu şi pe care debitorul este ţinut să o execute în natură (executarea silită directă) - Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 262. 6 E. Herovanu, Principiile, p. 195-196.



26

pretenţia1. Cauza dreptului (causa debendi) constituie cauza cererii de chemare în judecată, iar nu a acţiunii civile în totalitatea ei2.

Prima cauză este îndeplinită deoarece este greu de conceput ca o persoană să se adreseze justiţiei fără un scop, să pornească o acţiune complet lipsită de cauză3. Ceea ce poate să lipsească este dreptul subiectiv şi deci cauza dreptului (causa debendi), situaţie în care lipseşte şi dreptul la acţiune, dreptul de a obţine condamnarea pârâtului4.

Cauza acţiunii trebuie să existe, să fie reală, licită şi morală, să fie în concordanţă cu legea şi cu regulile de convieţuire socială.

Secţiunea 3 – Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile

Exerciţiul acţiunii civile este liber, în sensul că nimeni nu poate fi tras

la răspundere pentru faptul că a invocat pretenţii nejustificate, iar pe de altă parte pentru că exerciţiul ei nu este supus unor garanţii sau autorizări prealabile5.

Acţiunea este şi facultativă în sensul că nimeni nu poate fi constrâns să o execute contra voinţei sale6. Odată ce voinţa de a acţiona există, trebuie îndeplinite şi anumite condiţii de exerciţiu: drept, interes, capacitate procesuală, calitate procesuală7.

1. Afirmarea unui drept

Prima condiţie de exerciţiu a acţiunii este aceea de a se afirma

existenţa unui drept subiectiv civil ce se cere a fi protejat8. Verificarea în fapt a existenţei dreptului pretins se face pe calea acţiunii, când prin hotărârea pronunţată se clarifică incertitudinea provocată prin afirmaţiile contradictorii ale părţilor din litigiu9.

Vorbindu-se despre interes se reţine ca o condiţie a lui este să fie legitim, juridic, adică să fie legat de pretenţia formulată, de dreptul civil afirmat, ori de situaţia juridică legală pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie, condiţie care se verifică după dezbaterea fondului pretenţiei10.

1 Ibidem, p. 200-201. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 263. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 264. 4 E. Herovanu, Principiile, p. 197. 5 E. Herovanu, Principiile, p. 143-144; D. Radu, op. cit., p. 151-153. 6 R. Perrot, Droit judiciaire privé, I, Les Cours de Droit, Paris, 1976, p. 42; G. Boroi, Drept procesual civil, Note de curs, I, Ed. Romfeld, Bucureşti, 1993, p. 115-116. 7 G. Tocilescu, op. cit., II, p. 21-30. 8 Acţiunea poate avea ca obiect protejarea unui interes legitim ce nu se poate realiza decât pe calea justiţiei. 9 E. Herovanu, Principiile, p. 143. 10 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 267.



27

A. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil afirmat, pentru a putea fi exercitat, trebuie să îndeplinească anumite condiţii1:

a) să fie ocrotit şi recunoscut de lege, să nu intre în conţinutul unui raport juridic ilegal care ar contraveni ordinii publice şi bunelor moravuri;

b) să fie exercitat în limitele sale externe şi interne; c) să fie exercitat cu bună credinţă; d) să fie actual, să nu fie supus unui termen sau unei condiţii

suspensive2. B. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului

În cazul în care se constată că reclamantul nu justifică un drept

subiectiv , cererea acestuia va fi respinsă. La fel se va proceda şi în cazul în care nu sunt îndeplinite cerinţele ce trebuie îndeplinite de dreptul subiectiv.

2. Interesul

Pentru exerciţiul acţiunii nu este de ajuns să afirmi existenţa unui drept

actual, ci este nevoie să justifici şi interesul, folosul practic pe care o parte îl urmăreşte prin punerea în mişcare a procedurii judiciare3.

Este firesc ca procedura judiciară să nu fie pusă în mişcare dacă nu aduce părţii nici un avantaj legal, ci urmăreşte numai şicanarea părţii adverse încărcând inutil rolul instanţelor4. Este o condiţie care descurajează amanţii dreptului, procesomanii, deoarece rolul instanţelor nu este acela de a da consultaţii pur teoretice sau de a delibera asupra unor probleme academice5.

Interesul poate fi material, când se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, sau moral, când se urmăreşte obţinerea unei satisfacţii sufleteşti6. Condiţia interesului nu este cerută numai la punerea în mişcare a acţiunii prin introducerea cererii de chemare în judecată, ci ea trebuie îndeplinită în legătură cu toate formele procedurale care alcătuiesc conţinutul acţiunii7, altfel ar fi lipsită de interes.

A. Cerinţele interesului

Interesul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe8:

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 295-296; Gh. Beleiu, op. cit., p. 80-81. 2 Nu este cazul acţiunilor în constatare a dreptului în starea în care se găseşte. Drepturile afectate de modalităţi nu sunt lipsite complet de protecţia legii, creditorul putând introduce acţiuni preventive (măsuri de asigurare ori conservare, asigurarea dovezilor). 3 E. Herovanu, Principiile, p. 151-152; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 297. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 270. 5 R. Perrot, op. cit., p. 464. 6 D. Radu, op. cit., p. 166. A nu se confunda interesul moral cu prejudiciul moral şi nici cu reparaţia materială a daunelor morale – I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 297. 7 E. Herovanu, Principiile, p. 153-154. 8 G. Boroi, op. cit., I, p. 118-119; I. Deleanu, op. cit., I, p. 144. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 271-272.



28

a) să fie legitim, să nu vină în conflict cu legea. Interesul trebuie să fie şi juridic pentru a se sublinia că un interes pur economic sau pur teoretic nu poate justifica exerciţiul acţiunii civile;

b) să fie personal, folosul practic să vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe adversarul său. Această cerinţă există şi atunci când forma procedurală nu este promovată de către titularul dreptului, ci de alte persoane sau organe cărora legea le recunoaşte legitimitate procesuală activă, deoarece folosul practic se produce asupra titularului dreptului1;

c) să fie născut şi actual, în sensul că dacă cel interesat nu ar recurge la acţiune în momentul respectiv s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu. Dacă dreptul pretins este actual şi interesul este născut şi actual; există posibilitatea în care dreptul să nu fie actual şi totuşi interesul de a acţiona să existe, să fie actual2.

B. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei interesului

În cazul în care instanţa constată că acţiunea este lipsită de interes sau că nu îndeplineşte condiţiile acestuia o va respinge prin intermediul unei excepţii de fond peremptorii (dirimante)3.

3. Capacitatea procesuală

Capacitatea civilă este acea parte a capacităţii juridice a persoanei

care constă în capacitatea de a avea şi a-şi exercita drepturile civile şi de a avea şi de a-şi asuma obligaţii civile, prin încheiere de acte juridice, cuprinzând în structura sa două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu4.

Capacitatea procesuală este aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile5.

A. Capacitatea procesuală de folosinţă

Capacitatea procesuală de folosinţă este acea parte a capacităţii

procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual6.

În cazul persoanelor fizice, capacitatea de folosinţă începe de la naşterea lor şi încetează la moartea acestora7, indiferent de sex, rasă,

1 Aceste organe urmăresc, de regulă, protejarea unui interes general. 2 Acţiunile preventive – art.110 C.proc.civ., asigurarea probelor – art. 235 C.proc.civ. 3 Priveşte exercitarea dreptului la acţiune (de fond) şi efectul ei este respingerea (peremptorie). 4 Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, T.U.B., 1982, p. 41 şi op. cit., 1993, p.254. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 281. 6 Art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în proces. Asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pârâte, dacă au organe proprii de conducere.” 7 Art. 7 alin. 1 din D. nr. 31/1954.



29

naţionalitate, religie, grad de cultură, origine şi nici o persoană nu poate fi lipsită în totalitate de această capacitate1.

În cazul persoanelor juridice se diferenţiază dobândirea capacităţii de folosinţă după cum acestea sunt supuse sau nu înregistrării. Astfel persoanele juridice care sunt supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă de la data înregistrării lor2, iar celelalte persoane juridice dobândesc capacitate de folosinţă de la data actului de dispoziţie care le înfiinţează, de la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte cerinţe prevăzută de lege3. Încetarea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice are loc la data încetării fiinţării persoanei juridice însăşi care se poate realiza prin: comasare, divizare, lichidare.

Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei prevăzut de lege, actul constitutiv sau statut, capacitatea ei de folosinţă fiind specializată4.

B. Capacitatea procesuală de exerciţiu

Capacitatea procesuală de exerciţiu este acea parte a capacităţii

procesuale care constă în aptitudinea unei persoane, care are folosinţa unui drept, de a valorifica singură acest drept în justiţie, exercitând personal drepturile procesuale şi îndeplinind tot astfel obligaţiile procesuale5.

Capacitatea de exerciţiu este consecinţa capacităţii de folosinţă, astfel încât cine nu are capacitate de folosinţă nu are nici capacitate de exerciţiu6.

1. în cazul persoanelor fizice capacitatea de exerciţiu deplină începe de la data când persoana devine majoră, împlineşte 18 ani7. Există situaţii în care persoanele pot fi lipsite de capacitatea de exerciţiu sau li se poate restrânge această capacitate, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

În aceste condiţii, conform art. 42 C.proc.civ., persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate, asistate sau autorizate în chipul arătat în legile sau statutele care rânduiesc capacitatea sau organizarea lor.

a) reprezentarea intervine în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitatea de exerciţiu: minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub

1 Capacitatea de folosinţă poate fi restrânsă, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege. 2 Se poate face o discuţie despre capacitatea de folosinţă anticipată prin care societatea comercială poate încheia raporturi juridice în vederea legalei constituiri. 3 Art. 33 şi 28 din D. nr. 31/1954. 4 Art. 34 din D. nr. 31/1954. 5 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 275. 6 Se poate ca o persoană să aibă capacitate de folosinţă dar să nu aibă capacitate de exerciţiu,în virtutea relaţiei de la întreg la parte care există între aceste două componente. 7 Art. 8 alin. 1 şi 2 din D. nr. 31/1954. Coroborând dispoziţiile art. 8 alin. 3 din D. nr. 31/1954 cu art. 4 din C. fam. rezultă că minora de 16 sau 15 ani, cu dispensă, dobândeşte prin căsătorie capacitate de exerciţiu deplină. Această capacitate încetează definitiv sau temporar, după caz, în situaţiile: încetarea capacităţii de folosinţă, punerea sub interdicţie judecătorească, anulării căsătoriei înainte ca femeia să împlinească 18 ani – Gh. Beleiu, op. cit., 1993, p. 180.



30

interdicţie1. Aceştia nu stau personal în proces ci prin reprezentanţii lor legali2.

b) asistarea intervine în cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă – minorii cu vârsta între 14 şi 18 ani3. Aceştia vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, asistaţi de părinţi, în lipsa acestora de tutore, semnând alături de minori cererile adresate instanţei şi fiind citaţi în acest scop la judecarea cauzei4.

c) autorizarea intervine în cazul în care reprezentantul legal al celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau ocrotitorul său legal ce asistă pe minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă face acte de dispoziţie5, în această situaţie fiind nevoie de autorizarea specială a organului competent, de regulă autoritatea tutelară.

2. în cazul persoanelor juridice capacitatea de exerciţiu se dobândeşte, în temeiul legii, de la data înfiinţării lor şi sfârşeşte odată cu încetarea persoanelor juridice6. Persoana juridică este titulara capacităţii de exerciţiu, însă punerea în valoare a acestei capacităţi se realizează prin organele sale direct sau indirect, prin alte subiecte de drept împuternicite de acest organe.

C. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale

Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără

capacitatea de folosinţă sunt lovite de nulitatea absolută. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de exerciţiu este nulitatea relativă7.

4. Calitatea procesuală

Atunci când este vorba de un proces, în afară de capacitate, trebuie

justificată şi îndreptăţirea de a figura în acel proces ca reclamant sau ca pârât, părţile trebuie să aibă calitate procesuală8.

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titular al dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală activă) şi, pe de altă parte, între persoana pârâtului şi cel obligat în acelaşi raport juridic (calitate procesuală pasivă)9.

1 Art. 11 din D. nr. 31/1954. 2 Părinţii sau tutorele pentru minor şi tutorele şi curatorul provizoriu pentru interzisul judecătoresc. Numirea curatorului este obligatorie şi atunci când există conflict de interese între reprezentant şi reprezentat. 3 Art. 9 din D. nr. 31/1954, art. 105 şi 124 C. fam. 4 Dacă minorul împlineşte în cursul procesului 14 ani reprezentarea se transformă în asistare. 5 Precum renunţarea la judecată sau la dreptul subiectiv, renunţarea sau retragerea unei căi de atac, achiesarea, tranzacţia. 6 La fel ca şi capacitatea de folosinţă, capacitatea de exerciţiu este guvernată de principiul specializării nefiind posibilă depăşirea sferei scopului în vederea căruia au fost înfiinţate. 7 Pot fi acoperite, instanţa putând acorda un termen în vederea acoperirii lor. 8 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 279. 9 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 287.



31

Calitatea cerută pentru a putea exercita acţiunea în justiţie trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută, aparţine subiectului activ al dreptului subiectiv civil1, după cum calitatea procesuală pasivă o are subiectul pasiv al dreptului2.

A. Justificarea calităţii procesuale

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, va trebui să justifice atât

calitatea procesuală activă cât şi calitatea procesuală pasivă a pârâtului3. Verificarea calităţilor4 trebuie să se facă atât în privinţa cererilor prin

care se solicită realizarea unui drept, cât atunci când se solicită constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, verificarea putându-se realiza fie după sesizarea, înaintea sau în cadrul dezbaterilor asupra dreptului dacă pentru stabilirea calităţii procesuale trebuie administrate aceleaşi probe5.

Lipsa calităţii procesuale nu trebuie confundată cu netemeinicia acţiunii deoarece, în cazul acţiunii introduse de o persoană fără calitate procesuală activă, dreptul există dar acţiunea nu a fost introdusă de titularul ei, în vreme ce, în cazul unei acţiuni nefondate, instanţa constată chiar inexistenţa dreptului reclamat6.

B. Transmisiunea calităţii procesuale

Drepturile sau obligaţiile ce intră în conţinutul raportului juridic dedus

judecăţii pot fi transmise în cursul procesului, având loc în acest caz şi o transmisiune a calităţii procesuale active sau pasive. Transmisiunea poate fi legală sau convenţională.

În cazul persoanelor fizice, transmisiunea legală se realizează pe calea succesiunii, moştenitorii care acceptă succesiunea preiau poziţia procesuală a autorilor lor, afară de cazul în care legea interzice expres acest lucru fiind vorba de drepturi nemijlocit legate de persoană, sau prevede o altă soluţie în cazul decesului uneia dintre părţi7.

În cazul persoanelor juridice transmisiunea legală are loc pe calea reorganizării persoanei juridice care este parte în proces, astfel încât

1 E. Herovanu, Principiile, p. 169. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 281. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 282. Potrivit art. 112 pct. 3 şi 4 C.proc.civ., reclamantul trebuie să precizeze obiectul cererii şi valoarea lui, după aprecierea sa şi atunci când acest lucru este posibil; mai trebuie arătate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea. Prin aceste elemente reclamantul justifică îndreptăţirea sa de a introduce o cerere împotriva pârâtului, deci calitatea procesuală activă şi pasivă. 4 Uneori acest lucru este uşor de realizat deoarece legea stabileşte cine are calitate procesuală: divorţul, stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, tăgada paternităţii. 5 Acţiunile prin care se valorifică drepturi reale. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 290-291. 7 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 287. Există şi cazuri în care se prevede că acţiunea nu poate fi exercitată de către moştenitori, dar dacă a fost exercitată de către defunct, succesorii o pot continua: stabilirea filiaţiei faţă de mamă, tăgada paternităţii, stabilirea paternităţii din afara căsătoriei.



32

persoana nou creată (fuziune), persoana absorbantă (absorbţie) sau persoanele juridice care preiau fracţiunile patrimoniului divizat (divizare totală sau parţială) dobândesc calitatea pe care o avea persoana supusă reorganizării.

Transmiterea convenţională intervine în baza unei înţelegeri între una dintre părţi şi un terţ1.

Din punct de vedere al întinderii transmisiunii calităţii procesuale, transmisiunea poate fi universală, cu titlu universal sau cu titlu particular. Transmisiunea universală presupune transmiterea întregului patrimoniu (toate drepturile şi obligaţiile procesuale) iar prin transmisiunea cu titlu universal se cedează doar o fracţiune de patrimoniu cu drepturile şi obligaţiile procesuale corespunzătoare. Transmisiunea cu titlu particular are loc atunci când drepturile şi obligaţiile transmise privesc numai anumite bunuri determinate şi ea se întâlneşte, de regulă, în cazul transmisiunii convenţionale2.

Indiferent de felul transmisiunii, cel care dobândeşte calitatea procesuală preia procesul în starea în care se găseşte în acel moment, actele procesuale săvârşite de către antecesorul său fiindu-i opozabile3.

C. Sancţiunea lipsei calităţii procesuale

Lipsa calităţii procesuale poate fi invocată pe cale de excepţie, în afară

de partea interesată, de procuror şi de instanţă din oficiu, în orice stare a procesului, iar în caz de admitere atrage respingerea acţiunii (atât pentru lipsa calităţii procesuale active cât şi pentru lipsa calităţii procesuale pasive).

Secţiunea 4 – Clasificarea acţiunilor civile

Acţiunea cuprinde totalitatea mijloacelor procesuale organizate de

legea procesuală pentru protecţia dreptului subiectiv civil sau a unor interese ce nu se pot realiza decât pe calea justiţiei. Acţiunea este uniformă, una şi aceeaşi, cuprinde aceleaşi mijloace procesuale indiferent de dreptul ce se valorifică4.

1. Clasificarea acţiunilor în funcţie de scopul material urmărit de

reclamant

În funcţie de acest criteriu, acţiunile se împart în acţiuni în realizarea dreptului, acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept şi acţiuni în constituire de drepturi.

1 Cesiunea de creanţă, preluarea datoriei, vânzarea sau donarea bunului litigios. Retractul litigios este interzis de către art. 45 C. com. în ceea ce priveşte obligaţiile comerciale. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 288. 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 292-293. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 290.



33

A. Acţiunile în realizarea dreptului

Denumite şi acţiuni în adjudecare, în condamnare sau în executare, sunt acele acţiuni prin care reclamantul, care se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanţei să-l oblige pe pârât la respectarea dreptului, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit1. Instanţa, dacă în urma dezbaterilor, constată existenţa dreptului, condamnă pe pârât, hotărârea putând fi dusă la îndeplinire, în caz de nevoie, pe calea executării silite2.

B. Acţiunile în constatare

Numite şi acţiuni în recunoaştere a dreptului sau în confirmare,

acţiunile în constatare sunt acele cereri prin care reclamantul solicită instanţei să constate numai existenţa unui drept al său sau inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa3. Aceste acţiuni nu pot fi folosite, însă, pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unei situaţii de fapt, ele nu pot constitui titluri executorii şi nu pot fi duse la îndeplinire prin executarea silită4.

În literatura de specialitate5 şi în jurisprudenţă, acţiunile în constatare se subclasifică în acţiuni pozitive – prin care se cere constatarea existenţei unui drept al reclamantului – şi acţiuni negative – care au ca scop constatarea inexistenţei unui drept al pârâtului faţă de reclamant.

Acţiunile în constatare mai sunt clasificate în acţiuni declaratorii, acţiuni interogatorii şi acţiuni provocatorii.

Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instanţei să constate existenţa sau inexistenţa unui raport juridic6.

Acţiunile interogatorii sunt acelea prin care titularul dreptului, în mod preventiv, cheamă în judecată o persoană care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde şi a se lua act dacă recunoaşte sau nu dreptul7.

Acţiunile provocatorii sunt acelea prin care titularul unui drept cheamă în judecată pe cel care, prin atitudinea sau prin actele sale, îi cauzează o

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 241-242. 2 Hotărârile pronunţate în cazul acestor acţiuni constituie titluri executorii. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 292. Potrivit art. 111 C.proc.civ. partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului. De aici rezultă că acţiunile în constatare au un caracter subsidiar, neputând fi folosite atât vreme cât se poate solicita realizarea dreptului, legiuitorul dând prioritate realizării dreptului pentru a elimina definitiv starea conflictuală dintre părţi. 4 Dacă s-au acordat cheltuieli de judecată pentru aceste cereri, se poate solicita executarea silită pentru acestea, în termenul de prescripţie. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 242, 246-249; E. Herovanu, Principiile, p. 160-162. 6 Sunt astfel de acţiuni: constatarea voinţei reale a părţilor, interpretarea unei clauze îndoielnice dintr-un contract de către instanţă, stabilirea caracterului licit sau ilicit a condiţiei puse de testator - I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248; I. Deleanu, op. cit., I, p. 134. 7 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248.



34

tulburare serioasă în exerciţiul dreptului său1. Această persoană este chemată în judecată pentru a-şi valorifica pretenţiile, pentru a-şi dovedi dreptul sub sancţiunea de a nu-l mai putea invoca dacă nu şi-l demonstrează2.

C. Acţiunile în constituire de drepturi

Aceste acţiuni, numite şi în transformare, sunt acelea prin care

reclamantul solicită aplicarea legii la anumite fapte şi date pe care le invocă, pentru a deduce consecinţele ce se impun în vederea creării unor situaţii juridice noi3. Hotărârile pronunţate produc efecte numai pentru viitor (ex nunc), cu unele excepţii când acestea pot produce efecte şi retroactiv4.

2. Clasificarea acţiunilor în funcţie de natura dreptului ce se

valorifică prin acţiune

Conform acestui criteriu, acţiunile se clasifică în acţiuni personale, reale şi mixte5.

a) Acţiunile personale sunt acele cereri prin care se valorifică un drept personal, de creanţă, care se naşte dintr-un act juridic, lege, fapt cauzator de prejudicii etc. Numărul acţiunilor personale este nelimitat deoarece şi numărul drepturilor de creanţă este nelimitat6.

Acţiunile personale sunt mobiliare atunci când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun mobil prin natura sa (corporal), prin determinarea legii (drept de creanţă, obligaţie de a face sau de a nu face) şi prin anticipaţie (recoltele ce urmează a fi culese).

Acţiunile personale sunt imobiliare atunci când dreptul personal valorificat are ca obiect un bun imobil prin natura sa (terenuri sau clădiri), prin destinaţie (animalele afectate lucrării pământului) şi prin obiectul la care se aplică (uzufructul lucrurilor imobile).

b) Acţiunile reale sunt acele cereri prin care se valorifică un drept real7.

Acţiunile reale sunt mobiliare atunci când dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un bun mobil.

Acţiunile reale sunt imobiliare atunci când dreptul real valorificat prin acţiune are ca obiect un bun imobil. Acestea se subclasifică în petitorii şi posesorii după cum urmăresc apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real imobiliar, respectiv posesia bunului imobil. 1 E. Herovanu, Principiile, p. 161-162. 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 248-249. 3 E. Herovanu, Principiile, p. 262. Sunt acele acţiuni care tind la schimbarea sau desfiinţarea unor raporturi juridice vechi şi crearea unor raporturi juridice noi între părţi – D. Radu, op. cit., p. 136. 4 Exemple ar fi: desfiinţarea căsătoriei, stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, tăgada paternităţii, declararea morţii. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 249-252; D. Radu, op. cit., p. 140-149. 6 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 298-300. 7 Numărul acţiunilor reale este limitat datorită numărului redus de drepturi reale – acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie, acţiunea negatorie).



35

c) Acţiunile mixte sunt acele cereri prin care se valorifică atât un drept de creanţă cât şi un drept real, în acelaşi timp, în cazul în care drepturile invocate au aceeaşi cauză generatoare sau se află într-un raport de conexiune1. În doctrină2 se distinge între două categorii de acţiuni mixte: acţiuni ce urmăresc executarea unui act juridic care a creat sau transferat un drept real asupra unui imobil dând naştere unor obligaţii personale şi acţiuni în anularea sau rezoluţiunea unui act juridic prin care se transmite sau se constituie un drept real imobiliar.

Clasificarea acţiunilor în raport de natura dreptului ce se valorifică prin acţiune prezintă interes sub raportul calităţii procesuale, al competenţei teritoriale şi al prescripţiei după cum urmează3.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală, în cazul acţiunilor personale, titularul dreptului se îndreaptă împotriva subiectului pasiv din raportul obligaţional4.

Referitor la competenţa teritorială, în cazul acţiunilor personale se aplică, în principiu, dispoziţiile art. 5 C.proc.civ. (instanţa de domiciliul a pârâtului). Aceeaşi regulă este aplicabilă şi în cazul acţiunilor reale, cu excepţia acţiunilor reale imobiliare, caz în care competenţa se stabileşte conform art. 13 C.proc.civ. (instanţa din circumscripţia imobilului). În cazul acţiunilor mixte competenţa este alternativă (instanţa de la domiciliul pârâtului sau instanţa din circumscripţia imobilului). Competenţa este, de asemenea, alternativă în cazul acţiunilor personale imobiliare5.

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a obţine condamnarea pârâtului, acţiunile personale sunt prescriptibile în 3 ani iar acţiunile reale sun imprescriptibile sau prescriptibile în 30 de ani sau în alte termene.

3. Clasificarea acţiunilor în funcţie de calea procedurală aleasă

de parte pentru apărarea dreptului ei

Conform acestui principiu acţiunile se împart în principale, accesorii şi incidentale6.

Teme de control

1. Care este natura juridică a dreptului la acţiune. 2. Care sunt condiţiile de exercitare ale acţiunii civile.

1 E. Herovanu, Principiile, p. 247. 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 251. 3 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 252; E. Herovanu, Principiile, p. 242; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 301-302. 4 Nu s-ar putea chema în judecată terţul care deţine bunul ce constituie obiectul obligaţiei deoarece terţul nu este personal obligatul celui ce reclamă. În cazul acţiunilor reale, deoarece reclamantul urmăreşte dreptul asupra bunului sau chiar bunul, acţiunea se va exercita împotriva deţinătorului bunului, oricare ar fi acesta în temeiul dreptul de urmărire, situaţie similară şi cu cea a acţiunilor mixte. 5 Art. 10 pct. 1 şi 2 C.proc.civ. 6 Art. 17 C.proc.civ. Este necesar să existe o acţiune civilă pusă în mişcare. Raportat la această acţiune principală se pot formula cereri accesorii sau incidentale. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 241.



36

Test de evaluare

1. În cazul încălcării dreptului subiectiv civil, titularul poate: a. renunţa la drept; b. recurge la forţa coercitivă a statului; c. solicita executarea silită; d. constitui alt drept. 2. Dreptul subiectiv civil îşi găseşte protecţia în: a. dreptul material civil; b. dreptul procesual civil; c. dreptul scris civil; d. dreptul obiectiv civil. 3. Acţiunea civilă nu poate fi concepută decât în legătură cu: a. protecţia drepturilor subiective; b. protecţia drepturilor obiective; c. protecţia drepturilor pozitive; d. protecţia drepturilor penale.

4. Intervenţia prescripţiei extinctive afectează: a. existenţa dreptului subiectiv civil; b. dreptul de a apela la instanţele judecătoreşti; c. executarea voluntară a obligaţiei; d. dreptul de a obţine executarea silită.

5. Dreptul la acţiune se naşte: a. în momentul naşterii dreptului subiectiv civil; b. în momentul modificării dreptului subiectiv civil; c. în momentul încălcării dreptului subiectiv civil; d. în momentul stingerii dreptului subiectiv civil. 6. Acţiunea civilă nu poate fi concepută fără existenţa: a. dreptului subiectiv civil; b. normelor juridice supletive; c. cel puţin a unei persoane; d. normelor juridice permisive. 7. Obiectul acţiunii civile îl reprezintă: a. protecţia dreptului subiectiv încălcat; b. protecţia dreptului obiectiv încălcat; c. protecţia dreptului pozitiv încălcat; d. protecţia dreptului civil încălcat.



37

8. Obiectul acţiunii civile trebuie să fie: a. licit; b. ilicit; c. civil; d. personal. 9. Obiectul acţiunii civile trebuie să fie: a. nedeterminat; b. determinat; c. lizibil; d. concret. 10. „Cauza petendi” reprezintă: a. cauza acţiunii; b. cauza raportului juridic; c. cauza petiţionară; d. cauza solicitată. 11. Cauza acţiunii trebuie să fie: a. imorală; b. socială; c. concretă; d. morală. 12. Condiţie a exercitării acţiunii civile este: a. solicitarea despăgubirii; b. excepţia de neexecutare; c. afirmarea unui drept; d. solicitarea plăţii. 13. Condiţie a exercitării acţiunii civile este: a. interesul; b. dezinteresul; c. publicitatea; d. consimţământul. 14. Condiţie a exercitării acţiunii civile este: a. capacitatea de exerciţiu; b. capacitatea de folosinţă; c. capacitatea procesuală; d. condiţia suspensivă. 15. Reprezentarea intervine în cazul: a. minorilor între 14 şi 16 ani; b. minorilor între 16 şi 18 ani; c. minorilor sub 14 ani; d. minorilor între 14 şi 18 ani.



38

16. Asistarea intervine în cazul: a. minorilor între 14 şi 16 ani; b. minorilor între 16 şi 18 ani; c. minorilor sub 14 ani; d. minorilor între 14 şi 18 ani. 17. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între: a. reclamant şi pârât; b. reclamant şi terţ; c. reclamant şi titularul obligaţiei şi raportul juridic; d. reclamant şi titularul dreptului subiectiv. 18. Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între: a. reclamant şi pârât; b. pârât şi terţ; c. pârât şi titularul dreptului subiectiv; d. pârât şi titularul obligaţiei din raportul juridic. 19. Reclamantul trebuie să justifice: a. calitatea procesuală activă şi calitatea procesuală pasivă; b. calitatea procesuală activă; c. calitatea procesuală pasivă; d. nici un răspuns nu este corect. 20. Acţiunile declaratorii sunt acelea prin care se cere instanţei să constate existenţa: a. unui drept subiectiv; b. unui raport juridic civil; c. unei obligaţii; d. unei stări conflictuale.

Capitolul III – Participanţii la procesul civil


39

CAPITOLUL III – PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL

Obiective specifice

• instanţa judecătorească; • părţile; • procurorul;

Secţiunea 1 – Consideraţii preliminare

Procesul civil este, aşa cum s-a arătat, o activitate care se desfăşoară în timp, de obicei în mod neîntrerupt, începând cu cererea prin care instanţa este sesizată şi sfârşind cu punerea în executare a hotărârii pe care instanţa o pronunţă în cauză1.

Potrivit definiţiei date, procesul civil reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate de către instanţa de judecată, de părţi, de organele de executare şi alte persoane sau organe care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în pricinile civile, în vederea realizării sau stabilirii drepturilor şi intereselor civile deduse judecăţii şi executării silite a hotărârilor judecătoreşti sau a altor titluri executorii, conform procedurii prevăzute de lege2.

Toate aceste persoane şi organe poartă denumirea de participanţi la procesul civil iar activitatea lor constă într-o serie de acte de procedură pe care le întocmesc pe baza raporturilor juridice procesuale care se stabilesc între ei.

Distingem în cadrul categoriei participanţilor organe şi persoane care influenţează existenţa şi desfăşurarea procesului civil fiind denumiţi subiecţi ai procesului civil3: instanţa judecătorească, părţile, organul de executare şi procurorul.

În afara acestora, în cazul procesului civil, participă şi alte organe sau persoane considerate simpli participanţi, activităţile realizate de aceştia fiind destinate să contribuie la justa soluţionare a cauzei: martorii, experţii, interpreţii, avocaţii, etc.

Legea stabileşte participanţilor la procesul civil rolul şi atribuţiile specifice şi reglementează, pentru toţi şi pentru fiecare în parte, drepturile şi obligaţiile procesuale fără de care procesul civil nu s-ar putea desfăşura.

Secţiunea 2 – Instanţa judecătorească 1 V. Daghie, I Apostu, E. Guriţă, Elemente de procedură civilă şi administrativă, Ed. Naţional, 1999, p. 77. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 148. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304.



40

1. Noţiunea de instanţă

Noţiunea de instanţă are mai multe înţelesuri1. În primul rând, prin instanţă se înţelege organul împuternicit de lege să

rezolve un litigiu ivit între părţi. În acest înţeles, noţiunea de instanţă include toate organele de jurisdicţie înfiinţate prin lege.

Într-un înţeles mai restrâns, prin noţiunea de instanţă se înţelege numai instanţele judecătoreşti. În acest sens potrivit art. 126 alin. 1 din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

Art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare şi judecătorii.

Într-un înţeles şi mai limitat prin instanţă se înţelege un anumit grad de jurisdicţie - judecătorie, tribunal, curte de apel – adică organul în faţa căruia se află, în una din etapele sale, un proces oarecare sau despre care ar putea fi vorba că ar avea competenţa să soluţioneze un anumit litigiu.

Un alt înţeles al noţiunii de instanţă este acela de judecător sau complet de judecată.

Înţelesurile noţiunii de instanţă sunt întregite de chiar normele de procedură civilă aplicabile în materie. De exemplu, art. 1 C.proc.civ. stabileşte competenţa judecătoriei ca instanţă de judecată în raport cu celelalte instanţe; art. 5 C.proc.civ. stabileşte competenţa teritorială de drept comun a instanţei de la domiciliul pârâtului; art. 22 C.proc.civ. prevede procedura de soluţionare a conflictelor de competenţă dintre două instanţe sau dintre instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională; art. 31 C.proc.civ. prevede că „instanţa decide asupra recuzării ”, etc.

2. Rolul şi poziţia instanţei în procesul civil Potrivit principiului organizării justiţiei ca serviciu public, instanţele

judecătoreşti sunt create pentru a asigura înfăptuirea justiţiei bucurându-se în acest scop de o plenitudine de competenţă. Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

De asemenea, potrivit art. 3 C. civ. „judecătorul care va refuza de a judeca sub cuvântul că legea nu prevede sau este întunecată sau neîndestulătoare, va putea fi urmărit ca culpabil de denegare de dreptate”.

S-a arătat că activitatea instanţei de judecată cuprinde două funcţii procesuale şi anume cercetarea cauzei şi soluţionarea ei. Prima funcţie asigură stabilirea situaţiei de fapt cu ajutorul mijloacelor de probă administrate în proces iar a doua funcţie contribuie la aplicarea textului de lege corespunzător situaţiei de fapt ce a fost astfel stabilită.

Nu trebuie omis a se menţiona că în activitatea sa instanţa judecătorească trebuie să se supună principiilor fundamentale ale procesului

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 304-305.



41

civil, dintre care principiul legalităţii presupune ca în activitatea de soluţionare a cauzelor civile judecătorii trebuie să urmărească respectarea tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept substanţial care au incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la organizarea, constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cele referitoare la formele de procedură1.

În procesul civil activitatea judecătorului se concretizează prin actele de procedură înfăptuite de acesta: rezoluţii, încheieri de şedinţă, procese verbale, hotărâri judecătoreşti, etc.

În ceea ce priveşte compunerea instanţei art. 54 din Legea nr. 304/2004 prevede că, cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.

Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii.

Completul de divergenţă se constituie prin includerea, în completul de judecată, a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă.

Potrivit art. 55 alin. 1 din lege, completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari.

Asistenţii judiciari participă la deliberări cu vot consultativ şi semnează hotărârile pronunţate. Opinia acestora se consemnează în hotărâre, iar opinia separată se motivează.

Am arătat că, în cazul în care judecătorii care intră în compunerea completului de judecată nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă.

O importanţă deosebită se acordă respectării principiului repartizării aleatorii a cauzelor pe complete de judecată, în sistem informatizat. Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în condiţiile prevăzute de lege.

În felul acesta se asigură respectarea principiului continuităţii care presupune ca judecarea cauzei să se facă de la început şi până la sfârşit de aceiaşi judecători, într-o singură şedinţă, care să se încheie cu deliberarea şi pronunţarea hotărârii2.

Totuşi continuitatea este limitată la cerinţa pronunţării hotărârii de aceeaşi judecători care au luat parte la dezbaterea fondului pricinii, încălcarea unei asemenea cerinţe atrăgând, potrivit art. 304 pct. 2 C.proc.civ., casarea hotărârii judecătoreşti.

1 I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Ed. a II-a, Ed. All Back, 2002, p. 35 (citat în continuare Tratat). 2 G. Boroi, op. cit., I, p. 154.



42

Normele de procedură care reglementează compunerea instanţei, sunt norme de organizare judecătorească cu valoare imperativă, a căror nesocotire afectează legalitatea actelor de procedură astfel întocmite şi poate fi invocată pe cale de excepţie de oricare dintre părţi, procuror sau instanţă din oficiu.

3. Constituirea instanţei Pe de altă parte, dacă prin compunerea instanţei se înţelege formarea

acesteia cu numărul de judecători prevăzut de lege, prin constituirea instanţei se are în vedere alcătuirea ei cu toate organele şi persoanele prevăzute de lege (judecători, grefier, procuror, etc.)1.

Grefierii care participă la şedinţele de judecată sunt obligaţi să efectueze toate consemnările despre desfăşurarea acesteia şi să îndeplinească orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub controlul preşedintelui de judecată.

În cadrul Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează magistraţi-asistenţi, stabiliţi prin statul de funcţii, care participă la şedinţele de judecată, redactează încheierile, participă cu vot consultativ la deliberări, redactează hotărâri conform repartizării făcute de preşedinte pentru toţi membrii completului de judecată si aduc la îndeplinire orice alte sarcini încredinţate de preşedintele instanţei, de vicepreşedinte sau de preşedintele secţiei.

În situaţia în care pricina a fost judecată de un număr mai mic sau mai mare de judecători decât cel prevăzut de lege, ori instanţa nu a fost constituită cu procuror, deşi participarea acestuia la judecată era obligatorie, ne aflăm în faţa greşitei compuneri sau constituiri a instanţei.

4. Incidente procedurale privind compunerea şi constituirea

instanţei Pentru a preveni orice manifestare de natură să afecteze caracterul

imparţial al judecăţii, legea a instituit şi o serie de cazuri privind incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea.

Asemenea incidente procedurale îi poate viza fie pe judecători pentru a nu fi interesaţi în cauza pe care o judecă, să nu fie puşi în situaţia de a se pronunţa de două ori asupra cauzei sau de a-şi controla propria hotărâre, fie pe procurori, pe magistraţii asistenţi sau pe grefieri.

Şi în cazul asistenţilor judiciari potrivit, art. 111 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, se aplică dispoziţiile legale privind obligaţiile, interdicţiile şi incompatibilităţile judecătorilor şi procurorilor.

A. Incompatibilitatea

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 310.



43

Incompatibilitatea (art. 24 C.proc.civ.) este situaţia în care un judecător nu poate face parte din completul de judecată în cauzele prevăzute de lege:

a) judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în apel sau în recurs. Cazul expus priveşte ipoteza în care judecătorul care a pronunţat hotărârea să nu o controleze tot el cu ocazia judecăţii în căile de atac, dacă între timp a fost promovat la o instanţa superioară, întrucât nu ar exista garanţia că se realizează un control obiectiv. În practica judiciară s-a arătat că, pentru a deveni incompatibil, judecătorul trebuie să fi pronunţat o hotărâre prin care se dezleagă o problemă litigioasă, de natură să dezînvestască instanţa. Aşadar, nu devine incompatibil judecătorul care a pronunţat în cursul procesului doar o încheiere preparatorie, prin care nu s-a rezolvat o situaţie juridică1.

b) judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi pricini în caz de rejudecare după casare. Şi acest caz se referă la asigurarea unor condiţii optime în vederea rejudecării unei pricini efect al casării evitând situaţia în care judecătorul care a pronunţat hotărârea casată să o menţină şi după rejudecare, numai din dorinţa de a demonstra că el a avut dreptate2. În practica judiciară s-a arătat că, dacă unul dintre judecători a participat la pronunţarea unei decizii prin care s-a admis recursul şi s-a casat cu trimiterea cauzei spre rejudecare, acesta nu este incompatibil de a mai participa în completul ce urmează a soluţiona recursul declarat împotriva hotărârii pronunţate cu ocazia rejudecării fondului după prima casare3.

c) de asemenea, nu poate lua parte la judecată cel care a fost martor, expert sau arbitru în aceiaşi pricină.

Cazurile de incompatibilitate sunt de strictă interpretare fiind reglementate de norme de organizare judecătorească, imperative.

În practica judiciară s-a considerat că nici o dispoziţie legală nu interzice judecătorului să participe la soluţionarea căilor extraordinare de atac precum şi a contestaţiei la executare, în cazul în care se învederează situaţii noi ce nu au fost şi nu puteau fi avute în vedere cu prilejul judecării procesului în fond4.

Încălcarea normelor de procedură privind incompatibilitatea judecătorilor se invocă pe calea excepţiei de oricare dintre părţi, de procuror sau instanţă din oficiu. În cazul constatării existenţei incompatibilităţii după pronunţarea hotărârii instanţei de fond, incidentul procedural poate fi invocat de partea interesată sau de procuror în apel iar în recurs prin intermediul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.1 C.proc.civ.

De precizat că situaţiile de incompatibilitate prezentate nu sunt incidente în cazul procurorilor, magistraţilor asistenţi şi grefierilor potrivit art. 36 C.proc.civ. 1 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 627/1975, Repertoriu II, p. 366. 2 L. Fătu, Incompatibilitatea judecătorilor în cazul casării cu trimitere, R.R.D. nr. 1/1968, p. 70-72. 3 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2363/1993, Buletinul jurisprudenţei 1993, p. 137. 4 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 937/1978, Repertoriu III, p. 291.



44

B. Abţinerea şi recuzarea Abţinerea (art. 25-26 C.proc.civ.) şi recuzarea (art. 27-36 C.proc.civ.)

vizează incidente procedurale ce intervin în cazurile în care se presupune că judecătorul nu ar fi obiectiv.

Cazurile de abţinere sunt aceleaşi ca şi cele de recuzare iar procedura de soluţionare este comună. Diferă însă caracterul normelor care le reglementează în sensul că abţinerea este reglementată de norme imperative („Judecătorul… este dator să înştiinţeze pe şeful lui şi să se abţină de la judecarea pricinii.” – art. 25) iar recuzarea este reglementată de norme dispozitive („Judecătorul poate fi recuzat…” – art. 27).

Legea prevede următoarele cazuri de recuzare (abţinere): a) când el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au vreun interes

în judecarea pricinii sau când este soţ, rudă sau afin, până la al patrulea grad inclusiv, cu vreuna din părţi;

b) când el este soţ, rudă sau afin în linie directă ori în linie colaterală, până la al patrulea grad inclusiv, cu avocatul sau mandatarul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori sora soţului uneia din aceste persoane;

c) când soţul în viaţă şi nedespărţit este rudă sau afin a uneia din părţi până la al patrulea grad inclusiv,sau dacă, fiind încetat din viaţă ori despărţit, au rămas copii;

d) dacă el, soţul sau rudele lor până la al patrulea grad inclusiv au o pricină asemănătoare cu aceea care se judecă sau dacă au o judecată la instanţa unde una din părţi este judecător;

e) dacă între aceleaşi persoane şi una din părţi a fost o judecată penală în timp de 5 ani înaintea recuzării;

f) dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi; g) dacă şi-a spus părerea cu privire la pricina ce se judecă; h) dacă a primit de la una din părţi daruri sau făgăduieli de daruri ori

altfel de îndatoriri; i) dacă este vrăjmăşie între el, soţul sau una din rudele sale până la

al patrulea grad inclusiv şi una din părţi, soţii sau rudele acestora până la gradul al treilea inclusiv.

De asemenea, procurorii, magistraţii asistenţi şi grefierii se supun regulilor privind recuzarea (abţinerea) pentru motivele arătate mai sus, cu excepţia cazului în care şi-au spus părerea cu privire la pricina care se judecă.

Cazurile de recuzare (abţinere) sunt limitative şi nu pot fi extinse prin voinţa judecătorilor ori la cererea părţilor, ceea ce înseamnă că simpla afirmaţie a judecătorului că se abţine sau cererea de recuzare formulată pentru alte motive decât cele prevăzute expres de lege nu justifică admiterea lor.

Abţinerea se propune de către judecător iar recuzarea se face verbal sau în scris pentru fiecare judecător în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri.

În cazul în care motivele de recuzare s-au ivit după începerea dezbaterilor, partea va trebui să propună recuzarea de îndată ce acestea îi



45

sunt cunoscute. Judecătorul împotriva căruia este propusă recuzarea poate declara că se abţine.

Nu se pot recuza judecătorii, rude sau afini ai acelora care stau în judecată ca tutore, curator sau director al unei instituţii publice sau societăţi comerciale, când aceştia nu au interes personal în judecarea pricinii.

De asemenea, nu se pot recuza toţi judecătorii unei instanţe sau ai unei secţii a acesteia după cum, pentru aceleaşi motive de recuzare, nu se poate formula o cerere împotriva aceluiaşi judecător.

Cererea de abţinere sau de recuzare se judecă de către instanţa respectivă în alcătuirea căreia nu poate să intre cel ce se abţine sau cel recuzat. În cazul când datorită abţinerii ori recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cererea se judecă de către instanţa ierarhic superioară.

Cererile de recuzare a instanţei ierarhic superioare formulate la instanţa care soluţionează litigiul sunt, potrivit legii, inadmisibile.

Judecarea cererilor se face în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor şi ascultând pe judecătorul recuzat. Nu este admis interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare. În cursul judecării cererilor nu se va face nici un act de procedură.

Instanţa se pronunţă printr-o încheiere care se citeşte în şedinţă publică iar în caz de admitere, judecătorul se va retrage de la judecarea pricinii arătându-se în ce măsură actele îndeplinite de acesta urmează să fie păstrate.

În cazul când din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată, cu ocazia admiterii unei asemenea cereri, instanţa superioară va dispune trimiterea pricinii la o instanţă de acelaşi grad. Dacă cererea este respinsă pricina se înapoiază spre judecare instanţei inferioare.

Încheierile prin care s-a încuviinţat sau respins abţinerea ca şi cele prin care s-a încuviinţat recuzarea nu sunt supuse nici unei căi de atac iar încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul. Când instanţa superioară de fond constată că recuzarea a fost pe nedrept respinsă, reface toate actele şi dovezile administrate la prima instanţă.

Secţiunea 3 – Părţile

1. Noţiunea de părţi. Coparticiparea procesuală. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor

Unul dintre elementele esenţiale în cadrul acţiunii civile îl reprezintă părţile, acestea fiind direct interesate în asigurarea protecţiei dreptului subiectiv încălcat sau contestat, prin intermediul forţei de constrângere a statului.

Stabilirea sferei şi conţinutului noţiunii de parte în procesul civil prezintă un interes teoretic şi practic deosebit pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ce îi revin în raport cu ceilalţi participanţi procesuali.

Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege numai pentru părţi. Totodată, hotărârea judecătorească va



46

produce efecte numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea judiciară în calitate de părţi.

Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de procedură cum sunt: excepţia lipsei de calitate procesuală, excepţia de litispendenţă, excepţia puterii de lucru judecat.

Or, soluţionarea unor asemenea excepţii implică cunoaşterea exactă a conţinutului noţiunii de parte1.

Astfel, în cadrul procedurii contencioase întâlnim în mod necesar cel puţin două părţi: o persoană care pretinde că i-a fost contestat sau încălcat dreptul său subiectiv ori interesul ocrotit de lege, şi o altă persoană faţă de care se urmăreşte, prin intermediul justiţiei, recunoaşterea şi realizarea dreptului ori a interesului legitim invocat.

Specific unei asemenea proceduri este contrarietatea intereselor persoanelor implicate în litigiu, caracterul contradictoriu al judecăţii fiind determinat, în genere, de poziţiile procesuale diferite ale persoanelor angajate în proces.

Astfel, potrivit art. 109 alin. 1 C.proc.civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente.

Denumirea generică a unor asemenea persoane este aceea de părţi însă, pe parcursul desfăşurării procesului civil, ele poartă denumiri specifice: reclamant şi pârât în cadrul judecăţii în primă instanţă, apelant şi intimat în apel, recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în contestaţia în anulare, revizuient şi intimat în revizuire, creditor şi debitor în faza de executare silită.

Calitatea de părţi în procesul civil a acestor persoane presupune totodată îndeplinirea condiţiilor necesare pentru exerciţiul acţiunii civile şi anume: afirmarea unui drept, interesul, capacitatea procesuală şi calitatea procesuală.

De regulă, în procesul civil întâlnim un singur reclamant şi un singur pârât însă, potrivit legii, mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii îl constituie un drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile şi obligaţiile lor au aceeaşi cauză.

Vorbim într-o asemenea situaţie despre o coparticipare procesuală (litisconsorţiu) care poate fi2:

a) subiectivă şi obiectivă, după cum se referă la existenţa unei pluralităţi de părţi cu interese identice sau la reunirea într-un singur proces a mai multor cereri, între aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi, dacă între aceste cereri există o strânsă legătură;

b) facultativă şi necesară (obligatorie) în raport de rolul voinţei părţilor în formarea coparticipării (de exemplu, în scopul ieşirii din indiviziune potrivit art. 797 C. civil).

1 I. Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 111 (citat în continuare Principiile). 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 318-319.



47

Potrivit art. 48 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi.

Aceasta înseamnă că în cazul coparticipării procesuale facultative se aplică principiul independenţei procesuale.

Cu toate acestea, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unor dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Se au aşadar în vedere numai actele sau termenele de procedură ce folosesc tuturor coparticipanţilor, fiindu-le utile deopotrivă.

În cazul îndeplinirii unor acte de procedură potrivnice se va ţine seama de actele cele mai favorabile. Reclamanţii sau pârâţii care nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen vor continua totuşi să fie citaţi (art. 48 alin. 2 C.proc.civ.).

De exemplu, în cazul obligaţiilor solidare sau indivizibile, efectele exercitării căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanţi la proces la va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluţionat în fond.

De asemenea, în caz de coparticipare procesuală, „cererea de perimare sau actul de procedură întrerupător de perimare al unuia foloseşte şi celorlalţi” (art. 251 alin. 1 C.proc.civ.).

Calitatea părţilor de participanţi la procesul civil atrage exercitarea unor drepturi procesuale dar şi asumarea de obligaţii procesuale.

Conţinuturile unor asemenea drepturi şi obligaţii având caracter procesual le regăsim reflectate în principiile fundamentale ale procesului civil ca aparţinând deopotrivă ambelor părţi, deci atât reclamantului cât şi pârâtului, sau doar uneia dintre părţi, reclamantului sau pârâtului.

Amintim aici despre: dreptul de a adresa cereri instanţei, dreptul de a participa la judecata pricinii, dreptul la apărare, dreptul de a recuza, dreptul de a efectua acte de dispoziţie, etc., precum şi despre obligaţia de a exercita drepturile procesuale cu bună credinţă, obligaţia părţii care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată, obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, în ordinea şi la termenele stabilite de lege sau de instanţă etc.

Exercitarea în alte condiţii a drepturilor procesuale situează părţile în sfera abuzului de drept procesual iar aprecierea exercitării abuzive a unor asemenea drepturi este atributul instanţei de judecată.

Sancţiunile ce pot interveni într-o atare situaţie sunt diverse şi pot consta în respingerea cererii sau admiterea sa doar în parte, anularea actului de procedură astfel întocmit şi a celui subsecvent, aplicarea amenzii judiciare, obligarea la plata de despăgubiri, etc.

2. Participarea terţilor la procesul civil



48

În cadrul procesului civil, în afara părţilor între care s-a stabilit iniţial raportul juridic procesual, mai pot interveni şi alte persoane ce dobândesc, de asemenea, calitatea de părţi.

Asemenea persoane, denumite terţe persoane, pot intra în proces din iniţiativa părţilor iniţiale (intervenţie forţată) sau din propria lor iniţiativă (intervenţie voluntară).

Cazurile în care poate avea loc participarea terţilor în procesul civil în curs sunt următoarele: intervenţia voluntară şi intervenţia forţată.

A. Intervenţia voluntară Intervenţia voluntară (art. 49-56 C.proc.civ.) poate fi: a) intervenţie principală atunci când cel care intervine invocă un drept

al său; b) intervenţia accesorie atunci când cel care intervine o face în

interesul uneia dintre părţile din proces, în apărarea dreptului acesteia. Cererea de intervenţie principală, în interes propriu, se face sub forma

unei cereri de chemare în judecată fiind îndreptată împotriva ambelor părţi iniţiale (reclamant şi pârât) întrucât terţul urmăreşte în contradictoriu cu acestea realizarea sau conservarea unui drept ce-i aparţine. Cererea se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor iar, cu învoirea părţilor, şi în instanţa de apel.

Cererea de intervenţie accesorie, în interesul uneia din părţi, se poate face oricând în cursul procesului chiar înaintea instanţei de recurs.

Ambele cereri de intervenţie au natura unor cereri incidentale în proces iar competenţa de soluţionare aparţine instanţei sesizată cu cererea principală.

Instanţa este obligată să se pronunţe mai întâi, după ascultarea părţilor şi a celui care intervine, asupra încuviinţării în principiu a cererii de intervenţie printr-o încheiere interlocutorie ce nu se poate ataca decât odată cu fondul.

În cazul constatării admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia părţilor iniţiale şi, în cazurile în care întâmpinarea este obligatorie, va fixa termenul în care va trebui depusă.

Intervenientul va lua procedura în starea în care se află la momentul admiterii cererii sale iar actele de procedură viitoare se vor îndeplini şi faţă de el.

Intervenientul principal are o poziţie independentă în proces faţă de celelalte părţi în timp ce intervenientul accesoriu poate îndeplini doar acele acte de procedură ce profită părţii în favoarea căreia a intervenit ( art. 54 C.proc.civ.).

De regulă cererea de intervenţie se judecă odată cu cererea principală şi numai în cazul în care judecarea cererii principale ar fi întârziată prin intervenţia în interes propriu instanţa poate dispune disjungerea pentru a fi judecată separat.

B. Intervenţia forţată Chemarea în judecată a altor persoane



49

Chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.)

poate avea loc numai în cazul când terţul ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. De exemplu, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru ca în ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă prin acţiune principală să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii1.

Cererea de chemare în judecată a altor persoane care pretind aceleaşi drepturi ca şi reclamantul poate fi făcută de reclamant până la închiderea dezbaterilor înaintea primei instanţe şi de către pârât odată cu întâmpinarea iar atunci când întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Nerespectarea acestor termene atrage judecarea separată a cererii afară de cazul în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C.proc.civ.).

Deşi legea nu prevede în mod expres, cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să întrunească condiţiile de formă corespunzătoare unei cereri de chemare în judecată, se motivează şi se comunică atât celui chemat cât şi părţii potrivnice. Terţului i se comunică alăturat cererii copii de pe cererea de chemare în judecată, întâmpinare şi de pe înscrisurile de la dosar.

Cel chemat în judecată dobândeşte în proces calitatea de intervenient în interes propriu iar hotărârea îi va fi opozabilă. În principiu, din momentul introducerii sale în proces terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care-i conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins.

Renunţarea părţii principale la cererea de introducere a terţului în proces devine astfel ineficientă tocmai datorită poziţiei independente dobândită de către acesta din urmă. Această soluţie se întemeiază şi pe caracterul preventiv al instituţiei cercetate. Pe de altă parte, valorificarea unui drept propriu de către terţi nu poate depinde exclusiv de voinţa părţii care a solicitat introducerea sa în cauză2.

Când pârâtul, chemat în judecată pentru o datorie bănească, recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată. În acest caz judecata va urma numai între reclamant şi cel chemat în judecată (art. 59 C.proc.civ.).

Chemarea în garanţie Chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.) reprezintă acea formă

de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia dintre părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar

1 I. Leş, Principiile, p. 104. 2 I. Leş, Principiile, p. 106.



50

avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul1.

Cererea de chemare în garanţie este admisibilă nu numai în cazul drepturilor garantate legal sau convenţional, ci şi ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubiri (de exemplu, în cazul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului său)2.

Cererea de chemare în garanţie se face în condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. Cererea făcută de pârât se depune odată cu întâmpinarea iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţişare.

Cererea făcută de reclamant se depune până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe.

Sancţiunea nedepunerii în termen a cererii de chemare în garanţie este judecarea sa separată dacă părţile nu consimt să se judece împreună.

Cererea de chemare în garanţie se comunică terţului şi, dacă întâmpinarea este obligatorie, instanţa va stabili termenul în care aceasta urmează să fie depusă.

Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală. Când judecarea cererii principale ar fi întârziată de cererea de chemare în garanţie instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecate deosebit (art. 63 C.proc.civ.).

De precizat că, soluţionarea cererii de chemare în garanţie depinde de soluţia dată de instanţa de judecată cererii principale, influenţând totodată şi modul de soluţionare în căile de atac cât şi judecata în fond după casare.

Arătarea titularului dreptului Arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.) poate fi făcută

numai de către pârâtul care deţinând un lucru pentru altul sau care exercitând în numele altuia un drept asupra unui lucru este chemat în judecată de către o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului.

Cererea trebuie motivată şi se depune de pârât odată cu întâmpinarea iar, dacă aceasta nu este obligatorie cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Cererea se comunică persoanei arătată ca titular al dreptului împreună cu citaţia şi copiile de pe cererea de chemare în judecată şi înscrisurile de la dosar.

Dacă cel arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte el va lua locul pârâtului care va fi scos din judecată. Dacă reclamantul nu consimte ca locul pârâtului să fie luat de terţ, în literatura de specialitate s-a dat soluţia ca terţul să rămână în proces în calitate de intervenient sau ca judecata să continue fără să se modifice raportul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar dacă se stabileşte în urma dezbaterilor că titularul dreptului de proprietate este terţul

1 I. Leş, Principiile, p. 107. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 333.



51

indicat să se respingă cererea ca fiind greşit îndreptată, deci ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă1.

Dacă terţul deşi citat nu se înfăţişează ori tăgăduieşte arătările pârâtului el va dobândi calitate de intervenient în interes propriu iar hotărârea îi va fi opozabilă.

3. Reprezentarea judiciară convenţională a părţilor în procesul civil

Potrivit art. 64 alin. 1 C.proc.civ. părţile pot să exercite drepturile

procedurale personal sau prin mandatar. Este astfel reglementată posibilitatea recunoscută prin lege părţilor de

a sta în procesul civil fie personal fie printr-un reprezentant convenţional. Sunt însă unele cazuri în care dreptul de a fi reprezentat în justiţie este

restrâns în sensul că partea este obligată să se prezinte personal în instanţă. De exemplu, în cazul divorţului în faţa instanţelor de fond părţile se vor înfăţişa în persoană, cu excepţiile prevăzute de art. 614 C.proc.civ., etc.

Pot avea calitatea de mandatari pentru părţi fie avocatul fie o altă persoană. Dacă mandatul este dat unei alte persoane decât unui avocat, mandatarul nu poate pune concluzii decât prin avocat, cu excepţia consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea.

Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie, a organelor de urmărire penală, a autorităţilor şi instituţiilor publice, precum şi în faţa altor persoane fizice sau juridice, care au obligaţia să permită şi să asigure avocatului desfăşurarea nestingherită a activităţii sale, în condiţiile legii.

Avocatul care a asistat o parte la judecarea pricinii chiar fără mandat, poate face orice acte în vederea păstrării drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate, de asemenea, să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date iar toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi.

De menţionat că, potrivit legii, asistarea de către avocat nu este cerută doctorilor sau licenţiaţilor în drept când ei sunt mandatari în pricinile soţului sau rudelor până la gradul al patrulea inclusiv.

De asemenea, asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorie când partea este reprezentată prin soţ sau rudă până la al patrulea grad inclusiv.

Când dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie judecătorească, asistarea reprezentantului de către un avocat nu este obligatorie.

Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată trebuie făcută printr-un înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 336-337.



52

Dreptul de reprezentare mai poate fi dat prin declaraţie verbală făcută în instanţă şi trecută în încheierea de şedinţă.

Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii dar poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru o anumită instanţă.

Legea mai prevede necesitatea existenţei unei procuri speciale în vederea efectuării unor acte de dispoziţie precum recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările ori propunerile de tranzacţie.

Spre deosebire de mandatul de drept comun, mandatul judiciar nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil, ci dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al incapabilului.

Retragerea mandatului cât şi renunţarea la mandat nu pot fi opuse celorlalte părţi din proces decât de la comunicare, afară de cazul când au fost făcute în instanţă şi în prezenţa părţilor.

De asemenea, mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de îndeplinirea termenelor căilor de atac.

În cazul în care reprezentantul părţii nu face dovada calităţii sale instanţa poate da un termen pentru îndeplinirea unor asemenea lipsuri şi numai dacă astfel nu se împlinesc va anula cererea.

Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant poate fi invocată în orice stare a pricinii iar titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de reprezentant1.

Secţiunea 4 – Procurorul

Calitatea de parte în proces a procurorului a făcut obiectul analizei literaturii de specialitate conturându-se cu această ocazie mai multe opinii. S-a cristalizat însă ideea potrivit căreia procurorul, păstrând calitatea de organ al statului, veghează la respectarea legii în activitatea de judecată şi pentru a-şi îndeplini această calitate are poziţia de parte în procesul civil2.

Considerarea procurorului drept parte în procesul civil nu trebuie făcută fără a se evidenţia însă statutul său diferit de al părţilor principale. Chiar dacă nu figurează în raportul de drept substanţial dedus judecăţii procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, şi în cazul său fiind prevăzute drepturi şi obligaţii având caracter procesual.

Potrivit art. 62 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară procurorii îşi exercită funcţiile în conformitate cu legea, respectă şi protejează demnitatea umană şi apără drepturile persoanei.

Printre atribuţiile ce revin procurorilor identificăm în materia procesului civil pe cele referitoare la: exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege, participarea în condiţiile legii la şedinţele de judecată şi rolul activ pe care îl are în aflarea adevărului, exercitarea căilor de atac împotriva 1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 348. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 349.



53

hotărârilor judecătoreşti în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane în condiţiile legii, exercitarea altor atribuţii prevăzute de lege.

Potrivit art. 45 C.proc.civ., Ministerul Public poate porni acţiune civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi 271-273, iar în cazul în care procurorul şi-ar retrage cererea va putea cere continuarea judecăţii.

Textul limitează aşadar exerciţiul dreptului la acţiune al procurorului la situaţiile expres determinate de lege cu luarea în considerare şi a poziţiei procesuale a titularului dreptului invocat.

În ceea ce priveşte participarea la judecată, procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în orice fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În anumite cazuri prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. De exemplu, în materia punerii sub interdicţie şi a ridicării interdicţiei (art. 33, 35 din Decretul nr. 32/1954), a declarării dispariţiei şi a morţii (art. 38, 42 din Decretul nr. 32/1954), a încuviinţării adopţiei (art. 63 din Legea nr. 273/2004), a contenciosului administrativ (art.1 din Legea nr. 554/2004) etc.

În cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage nulitatea hotărârii pronunţate de către instanţă.

Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri iar în cazurile în care porneşte acţiunea civilă poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor a căror drepturi şi interese au fost apărate.

Soluţia a fost considerată firească întrucât nu i se pot acorda procurorului mai multe drepturi în materia executării silite decât cele recunoscute în legătură cu exerciţiul însuşi al acţiunii civile1.

Actele procesuale de dispoziţie reglementate de art. 246, 247 şi 271-273 sau de alte dispoziţii legale, făcute în orice proces de reprezentanţii persoanelor prevăzute la art. 45 alin. 1, nu vor împiedica judecata dacă instanţa apreciază că ele nu sunt în interesul acelor persoane ( art. 45 ind. 1 C.proc.civ.).

1 I. Leş, Principiile, p. 137.



54

Teme de control

1. Explicaţi participarea instanţei. 2. Prezentaţi participarea părţilor. 3. Expuneţi participarea procurorului.



55

Test de evaluare 1. Constituie subiecţi ai procesului civil: a. judecători, procurorii, grefierii şi magistraţii asistenţi; b. instanţa judecătorească, părţile, procurorul, organul de executare; b. reprezentanţii părţilor din proces; c. martorii, experţii, interpreţii, avocaţii. 2. Normele care prevăd compunerea instanţei au caracter: a. facultativ; b. imperativ; c. dispozitiv; d. supletiv. 3. Dacă unii dintre reclamanţi sau dintre pârâţi nu s-au înfăţişat sau nu au îndeplinit un act de procedură în termen: a. judecata va înceta cu privire la ei; b. judecata va continua cu privire la ei; c. aceştia vor fi scoşi din cauză; d. acestora li se va aplica sancţiunea perimării. 4. Cererea de intervenţie voluntară în proces poate fi făcută: a. numai de către terţul interesat; b. numai de către reclamant; c. numai de către pârât; d. de instanţă, din oficiu. 5. Cererea de intervenţie accesorie se poate face: a. numai în faţa primei instanţe; b. până la prima zi de înfăţişare; c. până la închiderea dezbaterilor; d. în faţa primei instanţe, în apel şi chiar înaintea instanţei de recurs. 6. Chemarea în judecată a altor persoane se face cu privire la o persoană care ar putea invoca aceleaşi drepturi ca şi: a. reclamantul; b. pârâtul; c. avocatul; d. reclamantul sau pârâtul, după caz. 7. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în garanţie: a. atrage judecarea separată a cererii; b. atrage aplicarea sancţiunii amenzii judiciare; c. atrage respingerea ca tardivă a cererii; d. atrage judecarea separată a cererii, dacă părţile nu consimt să se judece

împreună.



56

8. Actele procesuale de dispoziţie (renunţarea, achiesarea, tranzacţia) pot fi îndeplinite de mandatar: a. dacă are procură generală; b. dacă are procură specială în acest sens; c. dacă are calitatea de parte în proces; d. dacă cealaltă parte în proces nu se opune. 9. Incompatibilitatea îi priveşte: a. pe procurori; b. pe grefieri; c. pe magistraţii – asistenţi; d. pe judecători. 10. Este reglementată de norme imperative: a. abţinerea; b. recuzarea; c. reprezentarea părţilor în proces; d. atât abţinerea cât şi recuzarea. 11. Nu se admit ca mijloc de probă pentru dovedirea motivelor de recuzare: a. proba cu înscrisuri; b. proba cu martori; c. interogatoriul; d. prezumţiile. 12. Încuviinţarea în principiu a intervenţiei se face: a. numai cu privire la intervenţia principală; b. numai cu privire la intervenţia accesorie; c. cu privire atât la intervenţia principală cât şi la intervenţia accesorie; d. numai cu privire la intervenţia forţată. 13. Cererea de intervenţie voluntară se judecă: a. de instanţa sesizată cu cererea principală; b. de instanţa competentă după materie; c. de instanţa de la domiciliul intervenientului; d. de instanţa de la domiciliul reprezentantului părţii. 14. Cererea de arătare a titularului dreptului: a. se poate face numai de instanţă, din oficiu; b. se poate face numai de pârât; c. se poate face numai de reclamant; d. nu poate fi făcută în cazul cererilor prin care se valorifică un drept real.



57

15. Mandatul dat pentru reprezentarea în proces încetează: a. prin moartea celui care l-a dat; b. dacă cel care l-a dat a devenit incapabil; c. prin retragerea lui de către moştenitorii mandantului sau de reprezentanţii

mandantului incapabil; d. numai cu încuviinţarea în principiu a instanţei. 16. Instanţa decide asupra cererii de recuzare: a. în şedinţă publică; b. numai cu prezenţa părţilor; c. cu ascultarea judecătorului recuzat; d. cu participarea avocatului părţii care a formulat cererea. 17. Procurorul, în cazul în care şi-a spus părerea cu privire la pricina care se judecă: a. nu mai poate participa la judecarea acelei pricini; b. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini; c. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu

consimţământul părţilor; d. poate participa în continuare la judecarea acelei pricini numai cu

încuviinţarea instanţei. 18. Există incompatibilitate în următoarele cazuri: a. când judecătorul este soţ cu una din părţi; b. când judecătorul este rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu

vreuna din părţi; c. când judecătorul este tutore sau curator al uneia din părţi; d. când judecătorul care a pronunţat o hotărâre într-o pricină ia parte la

judecarea aceleiaşi pricini în apel sau recurs. 19. Încheierea prin care s-a respins recuzarea: a. poate fi atacată doar o dată cu fondul; b. poate fi atacată separat în termen de 15 zile; c. poate fi atacată fără îndeplinirea unui termen sau unei condiţii; d. nu este supusă nici unei căi de atac. 20. Asistarea reprezentantului în proces de către avocat nu este obligatorie: a. dacă mandantul dispune expres acest lucru; b. dacă partea adversă consimte la acest lucru; c. dacă dreptul de reprezentare izvorăşte din lege sau dintr-o dispoziţie

judecătorească; d. dacă avocatul refuză să-l asiste pe reprezentant.

Capitolul IV – Competenţa


58

CAPITOLUL IV – COMPETENŢA

Obiective specifice

• competenţa teritorială; • competenţa materială; • competenţa specială;

Secţiunea 1 – Noţiune. Clasificare

„Competenţa” poate fi exprimată în cel puţin două sensuri conjuncte: a) obiectiv, competenţa este spaţiul activităţii funcţionale a unui organ de stat, „zona activităţii lui normale”1; b) subiectiv, ea semnifică „aptitudinea sau puterea de care dispune organul în îndeplinirea misiunii la care e destinat”2, „aptitudinea de a îndeplini o acţiune determinată”3 sau, pe scurt, puterea de a face ceva.

Raportând termenul „competenţă” la autorităţile judecătoreşti, la autorităţile de jurisdicţie, acesta semnifică determinarea şi cuprinderea prerogativelor jurisdicţionale ale acestor autorităţi, termenul generic de „competenţă” dobândind astfel o semnificaţie specifică – „competenţa jurisdicţională”4. El semnifică deci ceea ce poate să facă, potrivit funcţiei ei, conţinutului şi cuprinderii acesteia, determinate prin lege, o instanţă judecătorească (aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca un anumit litigiu5).

Cazurile şi condiţiile în care o instanţă judecătorească are îndreptăţirea legală de a soluţiona o anumită cauză civilă se determină prin intermediul regulilor de competenţă. Legislaţia noastră foloseşte criterii diferite pentru determinarea competenţei instanţelor judecătoreşti. Pe de altă parte, trebuie să precizăm că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de alte autorităţi statale sau de alte organe decât instanţele judecătoreşti. Aşadar, prima problemă ce se poate ivi în legătură cu sesizarea unui organ de justiţie este aceea de a determina dacă litigiul respectiv intră sau nu în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti sau dimpotrivă a altor autorităţi statale. O atare delimitare se poate realiza prin intermediul regulilor de competenţă generală.

După ce se stabileşte că o anumită cauză civilă intră în sfera de activitate a autorităţii judecătoreşti este necesar să precizăm care anume dintre diferitele instanţe are căderea de a soluţiona cauza respectivă.

1 E. Herovanu, Principiile, p. 479. 2 Idem. 3 A. Fettweis ş.a. Précis de droit judiciaire, t.II, Bruxelles, 1971, p. 1. 4 H.Solus, R. Perrot, Droit judiciaire privé, t.II, Sirey, Paris, 1973, nr.1, p. 5. 5 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 136-137. A se vedea şi S. Satta, C. Punzi, Diritto processuale civile, CEDAM, Padova, 1993, p. 28; J. van Compernolle, Droit judiciaire, p. 5.



59

Delimitarea activităţii instanţelor judecătoreşti, între ele, se realizează prin intermediul regulilor competenţei jurisdicţionale. În cadrul competenţei jurisdicţionale distingem competenţa materială1 şi competenţa teritorială, după cum ne raportăm la instanţe judecătoreşti de grad diferit sau la instanţe de acelaşi grad. Competenţa materială poate fi examinată, la rândul ei, sub două aspecte: competenţa materială funcţională care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe2 şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii3. Competenţa teritorială se poate înfăţişa – şi ea – sub mai multe forme: competenţa teritorială de drept comun, competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială exclusivă (excepţională), după cum cererea se introduce la instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial (art.5 C.proc.civ. precizează că „cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”), reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente să soluţioneze acel litigiu (de exemplu, potrivit art. 9 C.proc.civ., în cazul coparticipării procesuale pasive, cererea poate fi făcută la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali) sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită instanţă (de exemplu, cererile referitoare la acţiunile reale imobiliare se fac „numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele” – art. 13 alin. 1 C.proc.civ.; cererile în materie succesorală şi având un anume obiect se fac la instanţa celui din urmă domiciliu al lui „de cuius” – art. 14, alin. 1 C.proc.civ.).

O ultimă clasificare este aceea în competenţă absolută şi competenţă relativă.

a. Competenţa absolută este considerată acea formă de competenţă care este reglementată de norme imperative şi este de ordine publică. Combinând art. 19 C.proc.civ. cu art. 159 C.proc.civ. ar rezulta că suntem în prezenţa unei competenţe absolute atunci când este vorba de competenţa generală, de competenţa materială şi de competenţa teritorială exclusivă. Într-adevăr, în sensul art. 19 C.proc.civ., părţile pot conveni asupra „competenţei teritoriale”, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ., adică: cererile privitoare la bunuri imobile – art. 13; în materie de moştenire – art. 14; cererile în materie de societate – art. 15; cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului, care sunt de competenţa „exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului – art. 16.

b. Competenţa relativă este considerată acea formă de competenţă care este reglementată de norme dispozitive şi este de interes privat. Din

1 În literatura noastră de specialitate este tradiţională denumirea de competenţă materială. A se vedea în sensul folosirii şi a conceptului de competenţă de atribuţiune, I. Leş, op. cit., p. 144; I. Deleanu, op. cit., p. 312-313, denumirea capitolului I din Titlul al III-lea al Codului francez de procedură civilă. 2 De exemplu, potrivit art. 1 alin. 1 pct.1 C.proc.civ., judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. 3 De exemplu, potrivit art. 2 alin. 1, pct.1 C.proc.civ., tribunalele judecă, în primă instanţă, cererile privind încuviinţarea adopţiilor, procesele şi cererile în materie de expropriere; procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard lei.



60

acelaşi art. 19 C.proc.civ. rezultă că are un caracter relativ numai competenţa teritorială în pricini privitoare la bunuri, exceptând cazurile prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ.

Secţiunea 2 – Competenţa generală a instanţelor

judecătoreşti

1. Precizări privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti

Conform art. 126 alin. 1 din Constituţie „justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”1. Textul constituţional nu se referă, însă, numai la instanţele judecătoreşti, ci şi la alte organe care, în condiţiile legii, desfăşoară şi o activitate jurisdicţională.

Instanţele judecă toate procesele privind raporturile juridice civile, comerciale, de muncă, de familie, administrative, penale, precum şi orice alte cauze pentru care legea nu stabileşte o altă competenţă; de asemenea, pe lângă instanţele judecătoreşti, mai au competenţă şi alte organe jurisdicţionale. Aceste organe rezolvă uneori toate litigiile care apar într-un anumit domeniu, alteori numai litigiile anume prevăzute de lege. Pe de altă parte, se prevede uneori competenţa instanţelor judecătoreşti de a controla hotărârile pronunţate de aceste organe.

În aceste condiţii, pentru a stabili competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, este necesar să fie identificate punctele de contact care există între activitatea instanţelor judecătoreşti şi cea a altor organe de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională2. Examinăm în continuare cele mai semnificative, posibile puncte de contact.

2. Competenţa în materia controlului de constituţionalitate Potrivit dispoziţiilor art. 146 din Constituţie, Curtea Constituţională

exercită controlul de constituţionalitate, control care vizează: • legile înainte de promulgare; • tratatele şi acordurile internaţionale; • regulamentele Parlamentului; • excepţiile de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele; • conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile

publice, etc. Observaţii: 1) excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi invocată decât în faţa

instanţelor judecătoreşti, astfel cum sunt definite de art. 126 alin. 1 din

1 Art.1, alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede de asemenea că „puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 372.



61

Constituţie, Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 56/1993, deci nu şi în faţa altor organe cu atribuţii jurisdicţionale.

2) ordonanţele pot fi atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare sau de respingere de către Parlament.

3) rezolvarea excepţiilor de neconstituţionalitate a legilor şi a ordonanţelor, se raportează la art. 154 alin. 1 din Constituţie („legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”).

În ceea ce priveşte competenţa de a controla constituţionalitatea actelor cu caracter normativ de o forţă juridică inferioară legilor şi ordonanţelor (hotărârile Guvernului, ordinele miniştrilor, etc.), aceasta revine instanţelor judecătoreşti, în temeiul plenitudinii lor de competenţă, fie pe calea contenciosului administrativ, fie pe cale incidentală, cu ocazia judecării unui litigiu în care partea interesată, instanţa din oficiu sau procurorul (când participă la judecată), invocă excepţia de nelegalitate a unui act administrativ, cu sau fără caracter normativ, de care se prevalează una din părţi; dacă se constată că excepţia de nelegalitate este întemeiată, instanţa nu va ţine cont de acel act, dar nu va constata anularea acestuia1.

Dacă în cursul judecăţii se invocă excepţia de neconstituţionalitate a unei legi sau ordonanţe, de care depinde soluţionarea cauzei, instanţa sau organul arbitral2 vor sesiza Curtea Constituţională printr-o încheiere care va cuprinde punctul de vedere al părţilor şi opinia organului judiciar asupra excepţiei, fiind însoţită de dovezile propuse de părţi. Dacă excepţia a fost invocată din oficiu de organul judiciar, încheierea trebuie motivată şi va cuprinde susţinerile părţilor şi dovezile necesare. Până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecarea cauzei se suspendă (caz de suspendare legală obligatorie a judecăţii).

Când excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă3, instanţa o va respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională (art. 23 din Legea nr. 47/1992).

3. Competenţa în materie electorală În materie electorală competenţa se împarte între instanţele

judecătoreşti şi alte organe de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională. Instanţelor judecătoreşti le revin următoarele atribuţii: a) în alegerile locale, potrivit Legii nr. 67/2004 pentru alegerea

autorităţilor administraţiei publice locale şi Legii nr. 215/2001 a administraţiei publice locale:

1 Gabriela Răducan, Drept procesual civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 52. 2 Se observă că, după revizuirea Constituţiei prin Legea nr. 429/2003, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată nu numai în faţa instanţelor judecătoreşti, astfel cum sunt definite în art. 126 din Constituţie şi în Legea de organizare judiciară, ci şi în faţa organelor de arbitraj comercial. 3 Exemplu: constituţionalitatea prevederii legale respective a fost stabilită potrivit art. 145 alin. 1 din Constituţie sau printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.



62

• împotriva soluţiei date de primar asupra întâmpinării împotriva omisiunilor, înscrierilor greşite sau oricăror erori din liste, se poate face contestaţie în termen de 24 de ore de la comunicare. Contestaţia se soluţionează în termen de cel mult 3 zile de la înregistrare, de către judecătorie în a cărei rază teritorială se află localitatea (art. 16 alin. 5 din Legea nr. 67/2004);

• în judeţele în care se organizează alegeri parţiale într-o singură circumscripţie electorală, soluţionarea sesizărilor prevăzute la art. 33 alin. 1 lit. h este de competenţa judecătoriei în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală, aceasta urmând a se pronunţa în termen de cel mult 3 zile de la înregistrarea sesizărilor şi contestaţiilor. Hotărârea este definitivă şi irevocabilă. Prevederile alin. 1 şi 3 se aplică în mod corespunzător şi în cazul municipiului Bucureşti (art. 31 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 67/2004);

• judecătoria sau, după caz, tribunalul în cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală rezolvă contestaţiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor (art. 48 din Legea nr. 67/2004);

• judecătoria în cărei rază teritorială se află comuna sau oraşul validează alegerea primarului, cu excepţia primarului general al municipiului Bucureşti, a cărui validare o face preşedintele Tribunalului Bucureşti (art. 63 şi 93 din Legea nr. 215/2001);

• hotărârea de validare sau invalidare a mandatelor consilierilor locali şi judeţeni poate fi atacată la instanţa de contencios administrativ (art. 32, 33 şi 103 alin.1 din Legea nr. 215/2001);

b) în alegerile parlamentare, potrivit Legii nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului:

• tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripţia electorală soluţionează, în cel mult două zile de la data primirii, contestaţiile privind înregistrarea sau depunerea candidaturilor (art. 47 alin. 3);

• curtea de apel trebuie să soluţioneze, în cel mult două zile de la înregistrare, recursul împotriva hotărârii date de tribunal asupra contestaţiei (art. 47 alin. 4).;

• Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează contestaţiile împotriva hotărârii Biroului Electoral Central de admitere sau de respingere a protocolului de constituire a alianţei electorale (art.6 alin. 4 şi 5); contestaţiile privitoare la modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central (art. 41 alin. 2); contestaţiile privind înregistrarea semnelor electorale (art. 50 alin. 6).

4. Competenţa în materia contenciosului administrativ

Doctrina, precum şi unele prevederi legale disting: • contenciosul administrativ exercitat de instanţe potrivit procedurii de

drept comun; • contenciosul administrativ exercitat de instanţe în temeiul legii

speciale de contencios;



63

• contenciosul administrativ exercitat de jurisdicţii speciale administrative.

În sistemul Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, potrivit art. 1, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat cât şi public”.

De asemenea, are deschisă calea la acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ şi persoana care a fost vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim prin intermediul unui act administrativ cu caracter individual, ce fusese adresat altui subiect de drept.

Persoana care se consideră vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe/dispoziţii din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale, poate sesiza instanţa de contencios administrativ, în condiţiile prezentei legi (art. 1 alin. 7).

Legitimarea procesuală activă este recunoscută şi: a. Avocatului Poporului, în urma controlului realizat (conform legii sale

organice) în temeiul sesizării unei persoane fizice, atunci când apreciază că ilegalitatea actului/excesul de putere al autorităţii administrative nu poate fi înlăturată decât pe calea justiţiei; în această ipoteză, Avocatul Poporului poate sesiza instanţa competentă de contencios administrativ de la domiciliul petentului, caz în care petiţionarul dobândeşte – de drept – calitatea de reclamant, şi va fi citat în proces în această calitate;

b. Ministerului Public, dacă apreciază că nerespectarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor se datorează existenţei unor acte administrative unilaterale individuale ale autorităţilor publice emise prin exces de putere; în această ipoteză, Ministerul Public sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice/de la sediul persoanei juridice vătămate, caz în care petiţionarul dobândeşte – de drept – calitatea de reclamant, şi va fi citat în proces în această calitate; de asemenea, atunci când Ministerul Public apreciază că prin excesul de putere materializat în emiterea unui act administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, de la sediul autorităţii publice emitente;

c. chiar şi autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate solicita instanţei constatarea nulităţii acestuia, în cazul în care actul n-ar mai putea fi revocat, deoarece a intrat în circuitul civil, producând efecte juridice: dacă se admite acţiunea, la cerere, instanţa se va pronunţa şi asupra legalităţii actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, ca şi asupra efectelor civile produse de acesta;

d. acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse şi de prefect, de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, ca şi de orice altă persoană de drept public vătămată într-un drept ori atunci când este vătămat un interes legitim.



64

A. Excepţia de nelegalitate Conform art. 4 din lege, instanţa poate cerceta oricând, în cadrul unui

proces, pe cale de excepţie, la cererea părţii sau din oficiu, legalitatea unui act administrativ unilateral (excepţie de fond, absolută); dacă instanţa constată că de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond, va suspenda cauza şi va sesiza prin încheiere motivată instanţa de contencios administrativ competentă; această din urmă instanţă se pronunţă (în procedura de urgenţă), în şedinţă publică, cu citarea părţilor, hotărârea pronunţată fiind supusă recursului, în 48 de ore de la pronunţare sau de la comunicare; recursul se judecă în 3 zile de la înregistrare, cu citarea părţilor prin publicitate; dacă instanţa de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia de nelegalitate va judeca cauza, ignorând actul a cărui nelegalitate s-a constatat.

B. Competenţa materială şi teritorială Competenţa materială de primă instanţă şi competenţa teritorială a

instanţei de contencios administrativ, sunt reglementate în următorii termeni: a) litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de

autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, de până la 5 miliarde lei, se soluţionează, în fond, de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, mai mari de 5 miliarde lei, se soluţionează în fond, de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel dacă prin lege specială nu se prevede altfel (art. 10 alin.1);

b) reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale (art. 10 alin. 3).

Pentru sesizarea instanţei trebuie să se ţină cont de următoarele aspecte1:

1. actul atacat este un act administrativ sau să fie vorba de refuzul de a soluţiona în termen legal o cerere privitoare la un drept ori un interes legitim;

2. actul atacat să emane de la o autoritate publică; 3. actul să producă o vătămare unei peroane fizice sau juridice într-un

drept recunoscut de lege ori într-un interes legitim; 1. să se fi îndeplinit procedura prealabilă prevăzută de lege prin care

să se solicite autorităţii publice emitente sau organului ierarhic superior, după caz, reexaminarea unui act administrativ unilateral, în sensul revocării acestuia.

1 M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005, p. 229-230.



65

În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe, precum şi în cazul prevăzut la art. 4 alin. 2 nu este obligatorie procedura prealabilă (art. 7 alin. 5);

5. actul să nu se încadreze în excepţiile prevăzute de art. 5 din lege respectiv, actele administrative ale autorităţilor publice care privesc raporturile acestora cu Parlamentul şi actele de comandament cu caracter militar.

De asemenea, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură.

Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere;

6. reclamantul va anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacată sau, după caz, răspunsul autorităţii publice prin care i se comunică refuzul rezolvării cererii sale. În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la autoritatea publică, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile (art. 12).

2. Competenţa în alte materii a) în materia litigiilor de muncă, competenţa aparţine, de regulă,

instanţelor judecătoreşti1. Există totuşi şi alte competenţe, ca de exemplu: Consiliul Superior al

Magistraturii pentru judecători, comisia de disciplină a Ministerului Public pentru procurori şi comisia disciplinară pentru magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Legea nr. 304/2004 şi Legea nr. 56/1993); Comisia de disciplină a baroului pentru abaterile săvârşite de avocaţii din baroul respectiv (Legea nr. 51/1995 cu modificările şi completările ulterioare) etc.

b) în materia rezolvării unor diferende privind exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti competenţa aparţine, după caz, fie autorităţii tutelare, fie instanţelor judecătoreşti. Astfel:

• neînţelegerile dintre părinţi cu privire la locuinţa copilului lor minor vor fi soluţionare de instanţa de judecată (art. 100 alin. 2 şi 4 C. fam.)2;

• în cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului (art. 31 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului);

1 I. T. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I+II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003. 2 Trib. jud. Bacău, dec. civ. nr.25/1973, R.R.D. nr. 6/1974, p. 71.



66

• copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să ceară autorităţii tutelare să decidă asupra schimbării locuinţei dacă aceasta este necesar pentru desăvârşirea învăţăturii ori pregătirii profesionale (art. 102 C. fam.)1. Pe de altă parte, copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere încuviinţarea instanţei judecătoreşti de a-şi schimba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale (art. 47 alin. 3 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului);

• cererea unui părinte de a avea legături personale cu copilul minor, formulată în timpul căsătoriei, când soţii sunt despărţiţi în fapt şi nu există o hotărâre judecătorească de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţi, este de competenţa autorităţii tutelare2 (art. 99 C. fam., text ce îşi găseşte aplicare ori de câte ori legea nu prevede expres altfel); aceeaşi cerere introdusă după ce a intervenit o hotărâre judecătorească de stabilire a locuinţei minorului la unul dintre părinţi sau în cadrul procesului de divorţ ori după desfacerea căsătoriei este de competenţa instanţelor judecătoreşti (soluţia se impune întrucât măsura privitoare la dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul minor are o natură accesorie, subsidiară măsurii încredinţării copilului prin hotărâre judecătorească)3;

• cererile privitoare la pensia de întreţinere sunt de competenţa instanţei judecătoreşti (art. 42 alin. 1 şi 3, art. 107 alin. 3 C. fam.);

• încredinţarea minorului unuia dintre părinţi, ca şi reîncredinţarea acestuia se dispun de către instanţele judecătoreşti.

În doctrină4 s-a arătat că în toate cazurile în care competenţa ar aparţine autorităţii tutelare, ar trebui să se admită că decizia pronunţată de aceasta este supusă controlului judecătoresc, exercitat prin intermediul procedurii contenciosului administrativ.

c) în materia actelor de stare civilă competenţa poate să aparţină serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, comandantului navei sau aeronavei, reprezentanţilor diplomatici sau consulari ai României ori instanţelor judecătoreşti.

Potrivit Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, instanţele judecătoreşti au competenţă în următoarele situaţii:

• în cazul în care organele cu atribuţii de stare civilă refuză efectuarea unei înregistrări de stare civilă, persoana nemulţumită se poate adresa judecătoriei în raza căreia domiciliază (art.10);

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 399. În sensul că şi în acest caz ar fi competentă instanţa, vezi Trib. jud. Alba, dec. civ. nr. 733/1977, R.R.D. nr. 4/1978, p. 64; M. N. Costin, Filiaţia şi ocrotirea minorilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1980,p. 218. 2 I. Turcu, Notă critică la dec. civ. nr. 789/1969 a Trib. jud. Cluj, R.R.D. nr.3/1970, p. 130-133; I. Filipescu, Sinteză de practică judiciară privind dreptul părintelui de a avea legături personale cu copilul, R.R.D. nr. 6/1984, p. 42. În sensul că este competentă tot instanţa judecătorească chiar dacă nu a intervenit în timpul căsătoriei o hotărâre de încredinţare, vezi C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p. 106-107. 3 Trig. reg. Galaţi, dec. civ. nr. 1079/1963 cu nota I. Lupu, J. N. nr. 5/1965, p. 135-137, Plen. Trib. Supr., dec. de îndr. nr.20/1964, în „Îndreptar interdisciplinar, p. 270-271. 4 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 114.



67

• dacă declaraţia de naştere a fost făcută după mai mult de un an de la data naşterii, actul de naştere poate fi întocmit numai pe baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială domiciliază persoana interesată ori se află sediul instituţiei de ocrotire (art. 21 alin. 1 şi 2);

• anularea, modificarea, rectificarea sau completarea actelor de stare civilă se pot face numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile pronunţată de judecătoria în a cărei rază teritorială este domiciliul sau, după caz, sediul persoanei interesate, al autorităţii administraţiei publice locale, al consiliului judeţean sau al parchetului, toate aceste persoane sau organe având legitimare procesuală activă (art. 57 alin. 2).

a) competenţa cu privire la nume Cererea de schimbare pe cale administrativă a numelui sau

prenumelui se soluţionează prin dispoziţie de către preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, de primarul general al municipiului Bucureşti.

Dispoziţia de respingere a cererii de schimbare a numelui sau prenumelui, poate fi contestată de către solicitant în condiţiile legii contenciosului administrativ, reclamaţia prealabilă sesizării instanţei adresându-se Inspectoratului Naţional pentru Evidenţa Persoanelor, iar dispoziţia de admitere a schimbării numelui sau prenumelui poate fi atacată de orice persoană căreia i-a fost vătămat prin aceasta un drept sau un interes legitim, la instanţa de contencios administrativ (art. 13, 18 şi 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelui persoanelor fizice)1.

Modificarea numelui de familie se dispune de către instanţele judecătoreşti în cazul divorţului (art. 40 C. fam.), al adopţiei (art. 53 din Legea nr. 273/2004), al stabilirii filiaţiei copilului din afara căsătoriei faţă de cel de-al doilea părinte (art. 64 alin. 2 C. fam.), al declarării nulităţii căsătoriei, al admiterii acţiunii de tăgadă a paternităţii, al admiterii cererii de contestare sau declarare a nulităţii recunoaşterii de filiaţie.

b) în materie succesorală, competenţa aparţine instanţei judecătoreşti sau notarului public, în funcţie de caracterul contencios sau necontencios al cererii2.

Astfel, dacă între moştenitori nu există neînţelegeri, procedura succesorală se desfăşoară în faţa notarului public. De îndată ce neînţelegerile apar, notarul public va suspenda procedura necontencioasă din faţa sa, şi va îndruma părţile să se adreseze instanţei judecătoreşti (art. 78 din Lege nr. 36/1995)3. În cazul în care de la început există neînţelegeri

1 Potrivit art. 29 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, ori de câte ori într-o lege specială anterioară prezentei legi se face trimitere la legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 sau generic la instanţa de contencios administrativ, trimiterea se va socoti făcută la dispoziţiile corespunzătoare din această lege. 2 În general, notarul public are numai atribuţii necontencioase. A se vedea pentru reglementarea anterioară, D. Rizeanu, Delimitarea competenţei notariatului de stat de aceea a instanţelor judecătoreşti în materie succesorală, R.R.D. nr. 8/1971, p. 65-67. 3 Este posibil ca instanţa să fie sesizată, chiar pe calea unei acţiuni în constatare, numai cu privire la aspectele asupra cărora moştenitorii nu se înţeleg, iar după rezolvarea acestora să se întoarcă la notarul public pentru finalizarea procedurii necontencioase – Trib. Supr., col.



68

se poate sesiza direct instanţa fără a fi deci nevoie ca notarul public să constate existenţa acestora1.

Dacă moştenitorii şi-au împărţit bunurile prin bună învoială, în încheierea finală a procedurii succesorale notariale se va arăta modul de împărţeală şi bunurile succesorale atribuite fiecăruia. În cazul în care moştenitorii nu s-au înţeles sau calea partajului judiciar este obligatorie2, trebuie să se adreseze instanţei.

Cu acordul tuturor moştenitorilor, notarul public poate relua procedura notarială în vederea completării încheierii finale cu bunurile omise din masa succesorală, eliberând un certificat de moştenitor suplimentar.

Nimic nu-i împiedică pe moştenitorii între care nu există neînţelegeri, să se adreseze instanţei, iar nu notarului public, întrucât procedura notarială nu este obligatorie înainte de sesizarea instanţei.

Sunt însă o serie de cereri care pot fi soluţionate numai de către instanţe: cererea de repunere în termenul de acceptare a succesiunii; cererea de anulare a declaraţiei de acceptare sau de renunţare la succesiune pentru vicii de consimţământ; cererea de rectificare a actelor de stare civilă folosite ca dovezi în stabilirea legăturii de rudenie.

Anularea certificatului de moştenitor se poate dispune numai de către instanţa judecătorească. În cazul în care certificatul de moştenitor a fost anulat, notarul public va elibera un nou certificat, conform hotărârii judecătoreşti.

c) competenţa în materia protecţiei copilului. Potrivit legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, măsurile de protecţie specială a copilului – plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată se iau după caz, de către comisia pentru protecţia copilului de directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se află copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, sau de instanţa judecătorească.

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite în temeiul legii (art. 57).

De asemenea, instanţa poate să dispună modificarea sau încetarea măsurii de protecţie specială, în cazul în care împrejurările avute în vedere la stabilirea măsurii s-au schimbat (art. 68)

civ., dec. nr. 1804/1960, C. D. 1960, p. 355 şi dec. nr. 472/1964, C. D. 1964, p. 127; A. Ruffu, notă critică la dec. civ. nr. 2989/1967 a Trib. reg. Oltenia, R.R.D. nr. 9/1968, p. 159. 1 Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 884/1958, C. D. 1958, p. 214-217. 2 Faţă de dispoziţiile art. 747 C. civ. şi art. 6734 alin. 2 C.proc.civ., partajul judiciar este obligatoriu dacă nu sunt prezenţi toţi coproprietarii sau printre cei interesaţi se află şi minori sau interzişi şi nu există încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare precum şi a ocrotitorului legal.



69

Secţiunea 3 – Competenţa jurisdicţională a instanţelor judecătoreşti

În cadrul competenţei jurisdicţionale se distinge între competenţa

materială şi competenţa teritorială. 1. Competenţa materială Competenţa materială presupune repartizarea pricinilor între instanţe

de grad diferit. După ce persoana interesată a stabilit că litigiul său este de

competenţa instanţelor judecătoreşti, iar nu a organelor din afara acestui sistem, trebuie să determine dacă pricina este de competenţa judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat, a curţii de apel sau, atunci când este vorba de o cale de atac sau de anumite cereri, în cazurile prevăzute de lege, dacă este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie1.

Normele de competenţă materială sunt stabilite: • sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor jurisdicţionale) –

determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti;

• sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii) – determină categoria de pricini ce pot fi soluţionate, efectiv, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti.

Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei2.

A. Competenţa materială a judecătoriei Potrivit art. 1 C.proc.civ., judecătoriile judecă: a) în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date

prin lege în competenţa altor instanţe. Prin urmare, judecătoria este instanţă de drept comun în ceea ce

priveşte judecata în primă instanţă, deci, ori de câte ori nu se prevede competenţa unei alte instanţe de a rezolva în primă instanţă o anumită cerere, aceasta va fi soluţionată de judecătorie.

S-a spus3 că art. 1 pct. 1 C.proc.civ. stabileşte nu numai competenţa materială a judecătoriei, ci chiar competenţa sa generală, deoarece exclude din atribuţiile sale soluţionarea proceselor şi cererilor date prin lege „în competenţa altor instanţe”. În acest caz, prin „alte instanţe” trebuie să se înţeleagă nu numai instanţele judecătoreşti prevăzute de legea de organizare judiciară, ci şi alte organe cu activitate jurisdicţională, precum Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a

1 M. Tăbârcă, op. cit., p. 235. 2 A se vedea şi C.S.J., s. civ., dec. nr. 458/1994, în Revista Dreptul, nr. 12/1994, p. 55. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 402.



70

României, Comisia de reexaminare din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci, Consiliul Superior al Magistraturii.

b) plângerile împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege.

Textul vizează controlul judecătoresc1 exercitat de judecătorii privind legalitatea şi temeinicia hotărârilor pronunţate de alte organe cu activitate jurisdicţională, atunci când posibilitatea acestui control e prevăzută expres de lege.

c) în orice alte materii date prin lege în competenţa lor Se încadrează în această categorie, cu titlu de exemplu: • cererea de recuzare a judecătorilor de la judecătorie (art. 30 alin. 1

C.proc.civ.) ca şi cererea de abţinere formulată de un judecător de la judecătorie;

• cererea privind îndreptarea, lămurirea ori completarea propriilor hotărâri (art. 281, 2811 şi 2812 C.proc.civ.);

• cererea de asigurare a dovezilor pe calea principală (art. 236 C.proc.civ.);

• contestaţia în anulare împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie (art. 319 alin. 1 C.proc.civ.);

• revizuirea împotriva unei hotărâri pronunţate de judecătorie (art. 323 alin. 1 C.proc.civ.);

• cererea de încuviinţare a executări silite (art. 373 alin. 1 C.proc.civ.);

• învestirea cu formulă executorie a hotărârii arbitrale, precum şi soluţionarea altor cereri în materie arbitrală;

• cererea prin care se declanşează procedura somaţiei de plată în materie civilă sau comercială, atunci când judecarea fondului cauzei în primă instanţă este de competenţa judecătoriei, precum şi cererea în anularea ordonanţei ce conţine somaţia de plată, dacă pentru litigiul în fond, în procedura de drept comun, competenţa de primă instanţă aparţine judecătoriei (art. 2 alin. 1 şi art. 8 alin. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 privind procedura somaţiei de plată) etc.

B. Competenţa materială a tribunalului Conform art. 2 C.proc.civ., tribunalul judecă în primă instanţă, în apel,

în recurs precum şi în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. În ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, tribunalul este instanţă

de excepţie, pentru că judecă numai litigiile date în mod expres în competenţa sa.

1 Spre deosebire de controlul judecătoresc,al cărui obiect îl formează hotărârile organelor de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, controlul judiciar are ca obiect hotărârile judecătoreşti. Pentru dezvoltări, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 323, I. Leş, Tratat, p. 530, I. Deleanu, op. cit., p. 122, precum şi Viorel Mihai Ciobanu, Consideraţii generale cu privire la căile de atac devolutive în legislaţia procesual civilă, Analele Universităţii Bucureşti, 1977, p. 84.



71

Astfel, tribunalele judecă în primă instanţă: 1. procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o

valoare de peste 1 miliard de lei, precum şi procesele şi cererile în această materie al căror obiect este neevaluabil în bani (art. 2 pct. 1 lit. a) C.proc.civ.).

În privinţa proceselor şi cererilor în materie comercială evaluabile în bani, competenţa materială de primă instanţă se împarte între judecătorie care judecă procesele şi cererile cu o valoare de până la 1 miliard de lei

inclusiv, şi tribunal1. În schimb, tribunalul are o competenţă de primă instanţă exclusivă asupra proceselor şi cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani.

Legat de competenţa de primă instanţă a tribunalului în materie comercială trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 8 alin. 1 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, potrivit cărora controlul legalităţii operaţiunilor efectuate de Oficiul registrului comerţului se face de către unul dintre judecătorii tribunalului, delegat anual de preşedintele acestui tribunal.

De asemenea, potrivit art. 6 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, toate procedurile prevăzute de această lege, cu excepţia recursului prevăzut la art. 8 sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în jurisdicţia căruia se află sediul debitorului, care figurează în registrul comerţului, şi sunt exercitate de un judecător-sindic, desemnat de către preşedintele tribunalului.

Tribunalele de drept comun vor mai judeca în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială numai până la înfiinţarea tribunalelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

2. procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde, cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară, a cererilor în materia succesorală, a cererilor neevaluabile în bani şi a cererilor privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor în materia fondului funciar (art. 2 pct. 1 lit.b) C.proc.civ.).

Din coroborarea art. 2 pct.1 lit. b) cu art. 1 pct. 1 C.proc.civ., rezultă că, în materie civilă, acţiunile al căror obiect are o valoare de până la 5 miliarde lei (inclusiv) ca şi cele neevaluabile pecuniar sunt de competenţa judecătoriei, exceptând cazul când vreo normă specială, ar stabili expres competenţa în favoarea altei instanţe. De asemenea, indiferent de valoarea obiectului litigiului, sunt de competenţa judecătoriei şi cererile de împărţeală judiciară, cererile în materie succesorală, cererile neevaluabile în bani şi cererile privind materia fondului funciar, inclusiv cele de drept comun, petitorii

1 După adoptarea O.U.G. nr. 58/2003, judecătoriile au redobândit dreptul de a soluţiona şi litigii de natură comercială. Competenţa tribunalelor în materie comercială s-a extins însă prin preluarea tuturor litigiilor patrimoniale a căror valoare depăşeşte suma de 1 miliard de lei, inclusiv a celor cu o valoare de peste 10 miliarde de lei, litigii care până la adoptarea ordonanţei mai sus menţionată au fost date în competenţa de primă instanţă a curţilor de apel (vezi pentru detalii I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ediţia a II-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 23).



72

sau, după caz, posesorii, formulate de terţii vătămaţi în drepturile lor prin aplicarea legilor fondului funciar.

3. conflictele de muncă1, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe (art. 2 pct. 1 lit. c) C.proc.civ.).

Spre deosebire de litigiile în materie civilă şi comercială, în materia conflictelor de muncă tribunalul are plenitudinea de competenţă de primă instanţă, pentru că numai dacă legea prevede altfel, nu are aptitudinea judecării unui astfel de litigiu2.

Tribunalele de drept comun mai sunt competente în această materie numai până la înfiinţarea instanţelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

4. procesele şi cererile în materie de contencios administrativ3, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel (art.2 pct.1 lit. d) C.proc.civ.).

Din modul în care este redactat textul de lege ar rezulta că, în materia contenciosului administrativ, tribunalele sunt instanţele de drept comun, în ceea ce priveşte judecata în primă instanţă, legiuitorul menţionând litigiile care nu intră în competenţa lor.

Tribunalele de drept comun vor mai judeca în această materie numai până la înfiinţarea instanţelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

După modificarea art. 139 din Constituţia României, Curtea de Conturi nu mai desfăşoară activitate jurisdicţională. Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată prin Legea nr. 49/2004, s-a decis că până la constituirea instanţelor judecătoreşti specializate, litigiile rezultate din activitatea Curţii de conturi se soluţionează de instanţele judecătoreşti ordinare. Potrivit art. 2 alin. 1 lit. a) din ordonanţă, dosarele aflate pe rolul colegiilor jurisdicţionale de pe lângă camerele de conturi se preiau de tribunale, urmând să fie soluţionate de secţiile sau, după caz, de completele de contencios administrativ.

5. procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială (art.2 pct.1 lit. e) C.proc.civ.).

1 Pentru dezvoltări, a se vedea Al. Ţiclea, Competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona conflictele de drepturi, Revista română de dreptul muncii nr. 1/2002, p. 69-77; „Impozitul pe salarii reţinut în temeiul unui contract de muncă generează un conflict de muncă, de competenţa tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b1 C.proc.civ.”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr. 20/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 84. 2 Pentru litigiile decurgând din contractul individual de muncă încheiat de un angajat cu un angajator care îşi are domiciliul sau sediul pe teritoriul României ori într-un stat membru al Uniunii Europene, a se vedea art. 17-20 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene. 3 „Instanţa de contencios administrativ este competentă a examina legalitatea unui act administrativ şi după intrarea actului în circuitul civil”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr. 334/2002, Pandectele române nr.6/2003, p. 85. „Sunt supuse controlului instanţei de contencios administrativ doar actele administrative, iar principala caracteristică a acestor acte este aceea că ele emană de la autorităţi publice”. – C.S.J., sec. de cont. adm., dec. nr. 461/1996, Dreptul nr. 5/1997, p. 104.



73

Acest text de lege are o redactare pleonastică, deoarece în categoria drepturilor de creaţie intelectuală se includ atât drepturile de autor şi drepturile conexe acestora, cât şi drepturile de proprietate industrială1.

Aşadar, toate cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe vor fi soluţionate în primă

instanţă de către tribunale2.

Precizăm că, prin punctele 12 – 13 din titlul XVI al Legii nr. 247/2005, prevederile art. 33 alin. 2 şi ale art. 34 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 au fost abrogate. În sensul acelor prevederi, Curtea de Apel Bucureşti şi Tribunalul Bucureşti funcţionau şi ca instanţe specializate pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală.

Potrivit art. 24 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor, precum şi a altor drepturi analoge care necesită depunerea sau înregistrarea, născute dintr-un raport de drept internaţional privat în materie civilă şi comercială, sunt de competenţa instanţelor statului pe al cărui teritoriu a fost solicitată ori a avut loc depunerea sau înregistrarea ori unde se consideră, potrivit legislaţiei în vigoare, că a avut loc aceasta.

6. procesele şi cererile în materie de expropriere (art. 2 pct.1 lit.f) C.proc.civ.)3

Potrivit art. 21 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, tribunalul în raza căruia este situat imobilul propus pentru expropriere este competent să soluţioneze (în primă instanţă) cererile de expropriere cu care a fost sesizat de expropriator în cazul în care nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere sau dacă această cale de atac a fost respinsă în condiţiile stabilite de art. 18-20 din aceeaşi lege. În prima ipoteză (când nu s-a făcut întâmpinare împotriva propunerii de expropriere), tribunalul poate fi sesizat pentru a se pronunţa, după caz, asupra exproprierii şi despăgubirii, numai asupra despăgubirii, în privinţa unei exproprieri parţiale ori totale, cât priveşte nerespectarea dreptului de prioritate al expropriatului la eventuala închiriere a imobilul expropriat, asupra

1 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125. 2 Însă, acţiunea prin care moştenitorul autorului unei opere literare solicită obligarea celorlalţi moştenitori la plata unei sume de bani provenită din vânzarea volumelor publicate nu constituie o cerere în materie de creaţie intelectuală, spre a atrage competenţa de primă instanţă a tribunalului în temeiul art. 2 pct.2 lit. d) C.proc.civ., ci o acţiune în pretenţii care atrage competenţa instanţei după valoare - Trib. Bucureşti, sec. a – IV – a civ., dec. nr. 420/1997, în culegerea de practică judiciară 1993-1997, p. 347. 3 Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în „Monitorul Oficial al României”, nr. 139 din 2 iunie 1994. A se vedea, de asemenea: L. Giurgiu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 2/1995, , p. 17-23; F. L. Baias, B. Dumitrache, Discuţii pe marginea Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 4/1995, p. 18-27; V. Stoica, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în Dreptul nr. 5/2004, p. 28 şi urm.; Idem, Drept civil. Drepturile reale principală, 1, Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 353 şi urm.



74

cererii de retrocedare a imobilului sau de dobândire a acestuia, precum şi asupra oricăror altor cereri care derivă din expropriere. În schimb, în cea de-a doua ipoteză (când calea de atac a fost respinsă), va trebui să se ţină cont de puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cadrul contenciosului administrativ1.

7. cererile pentru încuviinţarea2, nulitatea sau desfacerea adopţiei (art. 2 pct.1 lit. g) C.proc.civ.)

Potrivit art. 61 alin. 3 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti.

Tribunalele de drept comun vor judeca cererile menţionate doar până la înfiinţarea tribunalelor specializate (art. 37 alin. 3 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară).

8. cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale (art. 2 pct.1 lit. h) C.proc.civ.)3

Statul – precizează art. 52 alin. 3 din Constituţie, sub titlul unui drept fundamental – răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Din acest text de lege se pot trage următoarele concluzii: este vorba de repararea atât a prejudiciilor materiale, cât şi a celor morale; eroarea judiciară poate fi săvârşită de orice „organ judiciar”, nu doar de instanţă; instanţa poate săvârşi o eroare judiciară atât în procesele penale, cât şi în cele civile4.

Articolul 96 din Legea nr. 303/2004 prevede condiţiile acestei forme de răspundere patrimonială. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi a procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă (subiectiv, cu intenţie) sau gravă neglijenţă („culpa lata”).

Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau a procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecării procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 125-126. 2 „Prevederile art. 2 C.proc.civ. potrivit cu care tribunalele judecă în primă instanţă cererile pentru încuviinţarea adopţiilor nu lasă loc la nici o interpretare, nici restrictivă, nici extinctivă atâta vreme cât, în termeni categorici, s-a referit la cererile pentru încuviinţarea adopţiilor, fără nici o deosebire”. – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 2279/1996, Dreptul nr.6/1997, p. 105. 3 „În cazul în care se cere actualizarea unei creanţe ce fusese stabilită prin hotărâre judecătorească, în cadrul unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C.proc.civ., nu mai sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ., ci competenţa se stabileşte după valoare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 1 şi art. 2 pct.1 lit. a) C.proc.civ.” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 610/2000, B.J./1990 – 2003, p. 846. 4 Acelaşi art. 52 alin. 3 din Constituţie prevede însă că răspunderea statului nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.



75

Nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice.

După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date în condiţiile prezentate, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile este de un an.

9. cererile pentru recunoaşterea1, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine (art. 2 pct. 1 lit. i) C.proc.civ).

Potrivit art. 165 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, termenul de „hotărâri străine” se referă la actele de jurisdicţie ale instanţelor judecătoreşti, notariatelor sau oricăror autorităţi competente dintr-un stat.

Textul din Cod are în vedere ipoteza în care cererea de recunoaştere a unei hotărâri străine este făcută pe cale principală. Soluţia se impune întrucât, după ce în alin. 1 al art. 170 din Legea nr. 105/1992 se prevede că cererea de recunoaştere se rezolvă pe cale principală de tribunalul în circumscripţia căruia îşi are domiciliul sau sediul cel care refuză recunoaşterea hotărârii străine, în alin. 2 se prevede că cererea de recunoaştere poate fi rezolvată şi pe cale incidentală, de către instanţa sesizată cu un proces având un alt obiect, în cadrul căruia se ridică excepţia puterii lucrului judecat, întemeiată pe hotărârea străină.

Potrivit art. 25 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, acţiunile privitoare la executarea hotărârilor sunt de competenţa instanţelor din statul pe al cărui teritoriu a fost sau urmează să fie executată hotărârea.

Se observă că în cazurile prevăzute de art. 2 pct.1 lit. a) şi lit. b) C.proc.civ., delimitarea competenţei de primă instanţă între tribunal şi judecătorie se face după criteriul valorii obiectului litigiului2

În legătură cu acest criteriu de determinare a competenţei materiale au fost învederate mai multe aspecte3:

a. valoarea obiectului litigiului este stabilită de reclamant prin cererea de chemare în judecată, potrivit art. 112 pct. 3 C.proc.civ. Instanţa sau

1 Pentru recunoaşterea hotărârilor pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene, a se vedea art. 35-40 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele membre ale Uniunii Europene. 2 „La stabilirea competenţei materiale după valoare, în cadrul procesual al acţiunilor în nulitatea unui contract de vânzare-cumpărare, trebuie avut în vedere preţul stipulat în contract, deoarece, cât timp nu este contestat, preţul constituie singurul element de apreciere obiectivă, neavând relevanţă alte estimări străine contractului” – C.S.J., sec. civ., dec. nr.1593/2002, Curierul Judiciar nr. 6/2003, p. 82. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 134-137.



76

pârâtul pot contesta evaluarea făcută de reclamant, situaţie în care se vor administra probe pentru determinarea valorii obiectului cererii1 ;

b. momentul care interesează în stabilirea valorii obiectului litigiului, pentru determinarea competenţei materiale, este acela al înregistrării cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit art. 18 ind. 1 C.proc.civ., instanţa investită potrivit dispoziţiilor referitoare la competenţa după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior, intervin modificări în ceea ce priveşte cuantumul valorii aceluiaşi obiect. Textul trebuie înţeles în sensul că instanţa sesizată iniţial rămâne învestită cu judecarea pricinii dacă, în funcţie de valoarea obiectului a fost competentă la data sesizării. Astfel, dacă reclamantul îşi reduce valoarea pretenţiilor întrucât după sesizarea instanţei pârâtul şi-a executat în parte obligaţia, tribunalul nu-şi va declina competenţa la judecătorie, pentru că la data sesizării era competent. Dacă însă reclamantul îşi restrânge sau îşi majorează pretenţiile sub/peste valoarea înscrisă în art. 2 pct. 1 lit. b) pentru că valoarea iniţială a fost stabilită în urma unor erori de calcul, atunci pricina trebuie declinată în favoarea instanţei competente;

c. dacă s-a formulat o acţiune cu mai multe capete de cerere principale, pentru a se stabili valoarea litigiului se cumulează sumele invocate prin fiecare cerere. Soluţia se impune deoarece toate cererile fiind principale, nici una nu poate să atragă o anumită competenţă.

În schimb, dacă se formulează şi cereri accesorii sau incidentale, valoarea acestora, indiferent de cuantum, nu va influenţa competenţa2. Soluţia se impune întrucât potrivit art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală. Această prevedere legală este înscrisă de legiuitor în titlul „Dispoziţii speciale” şi deci, derogă de la regulile stabilite prin textele anterioare;

d. dacă mai mulţi reclamanţi formulează o singură cerere prin care se cheamă în judecată acelaşi pârât, dar în baza unor raporturi juridice distincte, stabilirea instanţei competente nu se face în funcţie de valoarea cumulată a pretenţiilor, ci în funcţie de valoarea fiecărei pretenţii în parte3. Aceeaşi ar urma să fie soluţia şi atunci când reclamantul cheamă în judecată mai mulţi pârâţi printr-o singură cerere.

În ambele cazuri însă, dacă între cei care formează litisconsorţiul există raporturi de solidaritate sau indivizibilitate, competenţa se va stabili în funcţie de valoarea totală pretinsă prin cererea de chemare în judecată;

1 Pentru un punct de vedere nuanţat în privinţa posibilităţii de a se contesta evaluarea făcută de reclamant, Ibidem, p. 134. 2 Dacă se solicită dobânzi pentru viitor, pentru perioada de după introducerea cererii de chemare în judecată, ele nu se cumulează cu valoarea capătului principal, astfel încât să influenţeze competenţa. De altfel, cuantumul acestora depinde de durata procesului ceea ce face imposibilă calcularea la momentul sesizării instanţei. 3 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3499/2000, Pandectele române nr. 3/2001, p. 20.



77

e. dacă sunt conexate mai multe cereri, pentru că acestea îşi păstrează individualitatea, competenţa nu se determină prin cumularea valorii cererilor. Va rămâne competentă instanţa la care s-au reunit pricinile1.

Potrivit art. 2 pct. 2 C.proc.civ., ca instanţe de apel, tribunalele judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă.

La rândul său, art. 282 alin. 1 C.proc.civ. prevede că hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal.

Prin urmare, în ce priveşte judecata în apel, tribunalul este instanţă de drept comun pentru apelurile exercitate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de judecătorie2.

Conform art. 2 pct. 3 C.proc.civ., ca instanţe de recurs, tribunalele judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

Astfel, dacă sunt pronunţate de judecătorie, tribunalul va judeca recursul exercitat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii; încheierii de renunţare la judecată; hotărârii prin care s-a respins cererea ca efect al renunţării la dreptul subiectiv; hotărârii de expedient; încheierii date pe cale principală în materie de asigurare de dovezi; încheierii asupra sechestrului asigurător, popririi asigurătorii şi sechestrului judiciar; încheierii date asupra cererii de îndreptare sau lămurire a hotărârii, dacă hotărârea în legătură cu care s-a făcut cererea nu este susceptibilă de apel; hotărârii date asupra cererii de completare a hotărârii care nu este susceptibilă de apel; încheierii de învestire cu formulă executorie a cambiei, cecului sau biletului la ordin etc.

Potrivit art. 2 pct. 4 C.proc.civ., tribunalele mai judecă în orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Este vorba despre o dispoziţie de trimitere la alte prevederi legale, fie din Codul de procedură civilă, fie din alte acte normative.

Astfel, cu titlu de exemplu, tribunalul judecă: a. conflictele de competenţă dintre două judecătorii din raza sa

teritorială sau dintre o judecătorie din raza sa şi un tribunal arbitral (art. 22 alin. 1 şi 4 şi art. 3434 alin. 4 C.proc.civ.);

b. cererea de recuzare, atunci când la o judecătorie din raza sa de activitate, din pricina recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 30 alin. 2 C.proc.civ.);

c. strămutarea de la o judecătorie la alta din raza sa teritorială, pe motiv de rudenie sau afinitate (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);

d. îndreptarea erorilor materiale, lămurirea sau completarea propriilor hotărâri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.);

1 E. Herovanu, Principiile, p. 499; Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1161/1971, R.R.D. nr. 4/1972, p. 161. 2 Nu sunt susceptibile de apel hotărârile pronunţate de judecătorii în „ultimă instanţă” şi hotărârile pronunţate „în primă şi ultimă instanţă”. Asemenea hotărâri pot fi identificate fie considerând că legea le declară fără drept de apel (de exemplu: în caz de renunţare la însuşi dreptul dedus judecăţii – art. 247 alin. 4 C.proc.civ., în caz de învoială a părţilor – art. 273 C.proc.civ.), fie constatând că legea deschide direct împotriva lor calea de atac a recursului (de exemplu, în cazul perimării – art. 252 alin. 2 C.proc.civ.).



78

e. contestaţia în anulare şi revizuirea îndreptate împotriva propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.);

f. cererea prin care unitatea solicită instanţei să dispună încetarea grevei ca fiind nelegală (art. 58 din Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă);

g. procesele având ca obiect angajarea răspunderii civile pentru repararea daunelor rezultate din activităţile de utilizare a energiei nucleare (art. 3 lit. h) din Legea nr. 703/2001 privind răspunderea civilă pentru daune nucleare);

h. aplică apostila prevăzută la art. 3 alin. 1 din Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, pentru actele oficiale prevăzute la art. 1 lit. a), c) şi d) (art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 66/1999 pentru aderarea României la Convenţia cu privire la suprimarea cerinţei supralegalizării actelor oficiale străine, adoptată la Haga la 5 octombrie 1961).

C. Competenţa materială a tribunalelor specializate

Conform art. 36 alin. 3 din Legea de organizare judiciară nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze penale, cauze cu minori şi de familie1, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport de natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale2 sau pentru alte materii3.

Art. 37 alin. 1 din lege dispune că în domeniile prevăzute de art. 36 alin. 3 se pot înfiinţa tribunale specializate.

Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea, se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii (art. 142 alin. 1).

Tribunalele specializate preiau cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează (art. 37 alin. 3).

D. Competenţa materială a curţii de apel Conform art. 3 C.proc.civ., curtea de apel judecă în primă instanţă, în

apel, în recurs precum şi în alte materii date prin lege în competenţa sa. 1 Cât priveşte competenţa teritorială în condiţiile art. 124 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cauzele prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecţie socială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul; potrivit art. 61 alin. 3 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, cererile prevăzute de această lege sunt de competenţa tribunalului în a cărui rază teritorială se află domiciliul adoptatului. Cauzele pentru judecarea cărora nu se poate determina instanţa competentă se judecă de Tribunalul Bucureşti. 2 Tribunalele Constanţa şi Galaţi au o competenţă specială în materie maritimă şi fluvială. 3 Există o competenţă specială exclusivă a Tribunalului Bucureşti, prevăzută de unele norme speciale în anumite materii (de exemplu, cererea de adopţie, când competenţa teritorială nu se poate determina; cererile privind înregistrarea partidelor/alianţelor politice, etc.).



79

Curţile de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor centrale. Prevederile art. 3 pct. 1 C.proc.civ. trebuie întregite cu cele ale art. 10 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora, dacă prin lege specială nu se prevede altfel, curtea de apel soluţionează şi litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale şi accesorii ale acestora, dacă au o valoare mai mare de 5 miliarde lei1.

Prin art. 2 alin. 1 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată prin Legea nr. 49/2004, s-a dispus ca dosarele aflate pe rolul Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi să fie preluate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia contencios administrativ.

În condiţiile art. 3 pct. 2 C.proc.civ., ca instanţă de apel, curtea de apel judecă apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă.

Această soluţie este consacrată şi de art. 282 alin. 1 C.proc.civ., potrivit căruia hotărârile date în primă instanţă de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.

Ca instanţă de recurs, curtea de apel judecă „recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri expres prevăzute de lege” – art.3 pct.3 C.proc.civ.

În temeiul acestui text, curtea de apel este instanţă de recurs de drept comun în ceea ce priveşte recursurile exercitate împotriva:

1. hotărârilor pronunţate de tribunale în apel; 2. hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale, fără drept de

apel; 3. în orice alte cazuri prevăzute de lege2. În sfârşit, potrivit art. 3 pct. 4 C.proc.civ. curţile de apel mai judecă în

orice alte materii date prin lege în competenţa lor. Astfel, curtea de apel judecă:

1 În acest gen de litigii criteriul valorii obiectului va determina repartizarea pricinilor între tribunal şi curtea de apel. 2 „Alte cazuri” în care curtea de apel judecă recursuri sunt şi următoarele: - curtea de apel va fi instanţă de recurs pentru hotărârile date de judecătorul sindic în baza art. 11 din lege (art. 8 alin. 1 din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului); - împotriva hotărârii tribunalului se poate face recurs la curtea de apel competentă (art.131 din Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale); - hotărârea prin care tribunalul se pronunţă asupra plângerii formulate de persoana care se consideră vătămată în drepturile sale prevăzute de legea privind liberul acces la informaţiile de interes public este supusă recursului la curtea de apel (art. 22 alin. 3 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public); - recursul împotriva hotărârii date de tribunal în contestaţia privind admiterea sau respingerea candidaturilor (art. 48 alin. 6 din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale).



80

a. conflictele de competenţă între două tribunale sau între un tribunal şi o judecătorie din raza sa teritorială1, ori între două judecătorii care nu sunt în circumscripţia aceluiaşi tribunal dar sunt în raza aceleaşi curţi de apel, precum şi conflictele de competenţă între un tribunal din raza curţii de apel şi un organ de jurisdicţie sau un tribunal arbitral (art. 22 şi 3434 alin. final C.proc.civ.);

b. cererea de recuzare de la un tribunal din raza a de activitate atunci când, din cauza recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată (art. 30 alin. 2 C.proc.civ.);

c. strămutarea pricinilor, pe motiv de rudenie sau afinitate, de la un tribunal la altul din circumscripţia sa teritorială (art. 39 alin. 1 C.proc.civ.);

d. îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri (art. 281-2812 C.proc.civ.);

e. contestaţia în anulare şi revizuirea introduse împotriva propriilor hotărâri (art. 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.).

Există şi norme care stabilesc o competenţă materială specială în favoarea Curţii de Apel Bucureşti (de exemplu, contestaţia împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Bucureşti cu privire la cererea de înregistrare a unui partid politic sau la cererea prin care Ministerul Public solicită încetarea activităţii partidului şi radierea acestuia din Registrul partidelor politice).

E. Competenţa materială a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Conform art. 4 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: a. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; b. recursurile în interesul legii; c. în orice alte materii date prin lege în competenţa sa. Rezultă că instanţa supremă nu are competenţă de judecată în primă

instanţă şi în apel. Potrivit art. 4 pct. 1 C.proc.civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

judecă: - recursurile împotriva încheierilor şi hotărârilor pronunţate de curţile

de apel în primă instanţă2; - recursurile împotriva hotărârilor date de curţile de apel în apel; - recursurile prevăzute prin legi speciale. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea

unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale (art. 126 alin. 3 din Constituţie).

1 Pentru competenţa soluţionării cererii de înregistrare a asociaţiei utilizatorilor de apă pentru irigaţii, stabilită în urma soluţionării unui conflict de competenţă între judecătorie şi tribunal, a se vedea: A. Nicolae, notă la sent. nr. 9/2002 a C. A. Bucureşti, sec. a III-a civilă şi la sent. nr. 10/2002 a C. A. Bucureşti, sec. a IV-a civilă, Pandectele române nr. 6/2002, p. 119. 2 Conform art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege specială nu se prevede altfel.



81

În aplicarea textului constituţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul legii (art. 4 pct. 2 C.proc.civ.)1.

Pe baza unor norme speciale, la care trimit dispoziţiile înscrise în art. 4 pct. 4 C.proc.civ., instanţa supremă este competentă să mai soluţioneze:

- conflictele de competenţă între două curţi de apel, precum şi între două tribunale sau un tribunal şi o judecătorie ori două judecătorii, care nu se află în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel; conflictele de competenţă între o curte de apel şi un tribunal sau o judecătorie, precum şi conflictele de competenţă între o curte de apel şi un organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C.proc.civ.);

- delegarea instanţei (art. 23 C.proc.civ.); - cererea de recuzare atunci când, din pricina recuzării, la o curte de

apel nu se poate alcătui completul de judecată (art. 30 alin. 2 C.proc.civ.); - strămutarea pe motiv de rudenie sau afinitate, de la o curte de apel

la alta, precum şi cererile de strămutare pe motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică (art. 39 C.proc.civ.);

- îndreptarea erorilor materiale, lămurirea şi completarea propriilor hotărâri sau încheieri (art. 281 – 2812 C.proc.civ.):

- contestaţia la titlu, contestaţia în anulare şi revizuirea împotriva propriilor hotărâri (art. 400 alin. 2, 319 alin. 1 şi 323 alin. 1 C.proc.civ.);

- contestaţiile privind modul de formare şi componenţa Biroului Electoral Central (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 373/2004 şi art. 35 alin. 2 din Legea nr. 67/2004).

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 117/2003 privind preluarea activităţii jurisdicţionale şi a personalului instanţelor Curţii de Conturi de către instanţele judecătoreşti, aprobată prin Legea nr. 49/2004, dosarele aflate pe rolul Secţiei jurisdicţionale a Curţii de Conturi şi al completului în compunerea prevăzută de art. 56 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, se preiau de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Competenţa teritorială Exceptând Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă unică, toate

celelalte instanţe judecătoreşti au o competenţă limitată la o anumită rază teritorială, indicată de lege.

Competenţa teritorială este de trei feluri: a) competenţa teritorială de drept comun – acţiunea se introduce la

instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial, însă părţile pot conveni să se judece la o altă instanţă;

b) competenţă teritorială alternativă (facultativă) – când reclamantul are alegerea între două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, potrivit art. 12 C.proc.civ.;

c) competenţă teritorială exclusivă (excepţională) – acţiunea trebuie introdusă la o anumită instanţă, neexistând posibilitatea părţilor de a stabili o altă instanţă.

1 Recursul în interesul legii este reglementat de art. 329 C.proc.civ.



82

Normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată dacă este vorba de pricini privitoare la bunuri, cu excepţia cazurilor prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ., însă sunt norme juridice de ordine publică în materie de persoane, în alte pricini care nu sunt cu privire la bunuri, precum şi în cazurile prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ.1.

A. Competenţa teritorială de drept comun Este reglementată pentru persoanele fizice de art. 5 C.proc.civ. care

prevede „Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului”. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului2.

Dacă se afirmă că domiciliul pârâtului nu este cunoscut, reclamantul trebuie să facă dovada că deşi a făcut toate demersurile necesare nu a putut să află domiciliul pârâtului. Rezultă că reclamantul este acela care trebuie să se deplaseze la instanţa domiciliului pârâtului („actor sequitur forum rei”) şi nu pârâtul la instanţa de la domiciliul reclamantului, aceasta pentru că operează o prezumţie de nevinovăţie a pârâtului asemănătoare celei din dreptul penal, adică, în cazul acţiunilor personale se consideră că pârâtul nu datorează nimic reclamantului atât timp cât procesul nu s-a judecat. În cazul acţiunilor reale,(cu excepţia celor imobiliare) considerându-se că aparenţele trebuie să fie prezumate până la proba contrarie, ca fiind conforme cu realitatea, se presupune că cel care are un bun sau îl are la dispoziţia sa, este proprietarul acelui bun3.

În cazul persoanelor juridice, regula de la art. 5 C.proc.civ. este preluată în art. 7 alin. 1 care prevede că cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se face la instanţa sediului ei principal. În cazul unor asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică, art. 7 alin. 3 C.proc.civ. stabileşte că cererea se face la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi i s-a încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei sau societăţii, iar în lipsa unei asemenea persoane, la instanţa domiciliului oricăruia dintre asociaţi. În acest din urmă caz, reclamantul va putea cere instanţei numirea unui curator, care să reprezinte interesele asociaţilor.

În literatura de specialitate şi în practica judiciară, s-a statuat ca prin domiciliul în sensul art. 5 C.proc.civ., să se înţeleagă acela stabilit de persoana respectivă în fapt, în localitatea în care locuieşte efectiv şi îşi desfăşoară activitatea profesională chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi considerat ca atare4.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 138. 2 Pentru determinarea competenţei în dreptul internaţional privat a se vedea I. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Proarcadia, Bucureşti, 1993 şi Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. 3 Florea Măgureanu, Drept procesual civil, Ediţia a VI-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 170-171; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 166. 4 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 230/1977, C. D. 1977, p. 172; Gr. Porumb, Ş. Beligrădeanu, Consideraţii teoretice şi practice în legătură cu noţiunea de domiciliu, R.R.D. nr. 6/1982, p. 51-57.



83

Pentru a stabili competenţa teritorială, prezintă interes domiciliul pe care pârâtul îl avea în momentul sesizării instanţei, schimbarea ulterioară a domiciliului neinfluenţând competenţa1.

B. Competenţa teritorială alternativă (facultativă)

Există astfel cum am arătat, cazuri în care în afară de instanţa de la

domiciliul (sediul) pârâtului mai sunt competente şi alte instanţe. Astfel: • potrivit art. 6 C.proc.civ., dacă pârâtul, în afară de domiciliul său,

are în chip statornic o îndeletnicire profesională ori una sau mai multe aşezări agricole, comerciale sau industriale, cererea se poate face şi la instanţa locului acelor aşezări sau îndeletniciri, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel loc;

• potrivit art. 7 alin. 2 C.proc.civ., în cazul în care o persoană juridică de drept privat are o reprezentanţă, cererea împotriva acesteia se poate face şi la instanţa locului unde se găseşte reprezentanţa, pentru obligaţiile ce urmează a fi executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta;

• conform art. 8 alin. 1 C.proc.civ., cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul; iar potrivit alin. 2 al art. 8 C.proc.civ., când mai multe judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal sunt deopotrivă competente, cererile în care figurează persoanele arătate în alin. 1 se introduc la judecătoria din localitatea de reşedinţă al judeţului, iar în capitală, la Judecătoria Sectorului 4;

• potrivit art. 9 C.proc.civ., când acţiunea este formulată împotriva mai multor pârâţi, aceasta poate fi introdusă la oricare dintre instanţele de domiciliu ale pârâţilor; când printre pârâţi există şi debitori obligaţi accesoriu, acţiunea se va introduce la instanţa competentă pentru oricare dintre debitorii principali;

• dispoziţiile art. 10 C.proc.civ.2 statuează că, pe lângă instanţa domiciliului pârâtului, mai sunt competente şi următoarele instanţe:

a. în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract, instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiunii;

b. în cererile ce izvorăsc dintr-un raport de locaţiune a unui imobil, în acţiunile în justificare sau în prestaţie tabulară, instanţa locului unde se află imobilul;

c. în cererile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec sau bilet la ordin, instanţa locului de plată;

d. în cererile privitoare la obligaţii comerciale, instanţa locului unde obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii;

1 Trib. Supr., sec. civ., dec. 701/1974, C. D. pe anul 1974, p. 256-257. 2 Art.10 pct. 6 se consideră abrogat implicit, prin prisma principiului constituţional al egalităţii sexelor (art. 4 alin. 2).



84

e. în cererile izvorâte dintr-un contract de transport, instanţa locului de plecare sau de sosire;

f. în cererile făcute de ascendenţi sau descendenţi pentru pensie de întreţinere, instanţa domiciliului reclamantului1;

g. în cererile ce izvorăsc dintr-o faptă ilicită, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit acea faptă.

• conform art. 11 C.proc.civ., în materie de asigurare, cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se află fie domiciliul asiguratului, fie bunurile asigurate, fie locul unde s-a produs accidentul, excepţie făcând materia asigurărilor maritime şi fluviale.

Competenţa teritorială este alternativă şi în ipoteza aşa-numitei alegeri de domiciliu (mai exact, alegerea instanţei), prin convenţia părţilor, făcută înainte de sesizarea instanţei, dacă alegerea s-a făcut în favoarea părţii care, ulterior, va declanşa procesul civil, deci în favoarea viitorului reclamant. Într-o astfel de situaţie, reclamantul poate să sesizeze fie instanţa aleasă prin convenţie, fie instanţa competentă teritorial potrivit regulilor de drept comun. Dacă însă, alegerea instanţei a fost făcută în interesul ambelor părţi sau în interesul exclusiv al celui ce va fi chemat în judecată, deci în interesul pârâtului, nu mai poate fi vorba de o competenţă teritorială alternativă, ci reclamantul este ţinut să acţioneze la instanţa aleasă prin convenţie,

În toate cazurile de competenţă teritorială alternativă, alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului (art. 12 C.proc.civ.). După ce a făcut această alegere, reclamantul nu mai poate reveni asupra ei, deoarece instanţa pe care a sesizat-o este competentă să soluţioneze pricina, iar pârâtul nu ar putea cere declinarea competenţei şi nici instanţa nu ar putea să o dispună din oficiu2.

C. Competenţa teritorială exclusivă (excepţională)

Conform art. 159 pct. 3 C.proc.civ., necompetenţa teritorială este de

ordine publică dacă părţile nu o pot înlătura, iar art. 19 C.proc.civ. dispune că părţile pot conveni, prin înscris sau prin declaraţie verbală în faţa instanţei, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, au competenţă teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 C.proc.civ.

Din interpretarea „per a contrario” a art. 19 C.proc.civ., rezultă că, atunci când competenţa teritorială aparţine unei anumite instanţe, fără

1 Se aplică în cazul în care se solicită acordarea pensiei de întreţinere sau majorarea acesteia, dar nu şi atunci când debitorul obligaţiei de întreţinere cere reducerea sau sistarea pensiei. 2 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1688/1971, în Repertoriu 1969-1975, p. 355; dec. nr. 1304/1979, în C. D., 1979, p. 239; C.S.J., s.com., dec. nr. 608/1994, în B. J. 1994, p. 291; dec. nr. 593/1995 şi dec. nr. 52/1995, în B. J. 1995, p. 386 şi p. 392; dec. nr. 755/1997, în B. J. 1997, p. 483; C. A. Bacău, dec. civ. nr. 402/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 28; C. A. Ploieşti, sec. com. şi de cont. adm., dec. nr. 132/1998, în Culegere de practică judiciară 1998, p. 287.



85

posibilitatea pentru părţi de a stabili o altă instanţă, aceasta este exclusivă. Astfel:

• conform art. 13 C.proc.civ., acţiunile privitoare la bunuri imobile se fac exclusiv la instanţa în raza căreia se află situate imobilele; când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, acţiunea se va face la instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă acestea se află în vreuna din circumscripţiile în care este situat imobilul, iar în caz contrar la oricare din aceste instanţe;

• art. 14 C.proc.civ. stabileşte că în materie de moştenire, cererile sunt de competenţa instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului1:

a) cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare (de exemplu cererile pentru anularea unui testament, cererile pentru constatarea validităţii unui testament sau cererile pentru executarea dispoziţiilor testamentare);

b) cererile privitoare la moştenire şi cele privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia (de exemplu, petiţia de ereditate, cererea pentru anularea certificatului de moştenitor, cererea pentru reducerea liberalităţilor, cererea pentru raportul donaţiilor, cererea de partaj);

c) cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia din moştenitori ori împotriva executorului testamentar (de exemplu, cererea pentru predarea legatelor particulare, cererile prin care creditorii ridică pretenţii împotriva succesiunii)2.

• art. 15 C.proc.civ. prevede că cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării în fapt sunt de competenţa instanţei locului unde societatea îşi are sediul principal3.

Sfârşitul lichidării în fapt are loc în momentul în care este împărţit întregul activ al societăţii. Litigiile ivite în timpul lichidării sunt de competenţa instanţei prevăzute de art. 15 C.proc.civ. fiind fără relevanţă, sub acest aspect, faptul că s-a pronunţat hotărârea de lichidare.

• potrivit art. 16 C.proc.civ., cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul principal al debitorului4.

Art. 16 C.proc.civ. se aplică atunci când litigiul este privitor la comercianţi, societăţi agricole sau grupuri de interes economic, aflaţi în insolvenţă (art. 1 din Legea nr. 64/1995).

1 Prin ultimul domiciliu al defunctului, urmează să înţelegem ultima locuinţă efectivă a acestuia, iar nu neapărat domiciliul înscris în actul de identitate. 2 Dispoziţia art. 14 pct. 3 îşi găseşte aplicare însă numai dacă creditorul succesiunii cheamă în judecată pe moştenitori, nu şi atunci când aceştia din urmă cheamă în judecată pe un creditor al succesiunii, situaţie în care se aplică dreptul comun. 3 Potrivit art. 63 din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale „cererile şi căile de atac prevăzute de prezenta lege, de competenţa instanţelor judecătoreşti, se soluţionează de tribunalul locului unde societatea îţi are sediul principal, în afară de cazul în care legea dispune altfel”. 4 Textul reglementează atât competenţa materială a instanţei (tribunalul), cât şi competenţa teritorială în acest gen de litigii. Pentru instanţa competentă în situaţia în care cererea este introdusă de administratorul sau lichidatorul judiciar împotriva unor terţi, a se vedea Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 152



86

• în pricinile care nu privesc bunuri, competenţa teritorială este exclusivă, caracterul de ordine publică sau de ordine privată al normelor de competenţă teritorială rezultând din coroborarea art. 159 pct. 3 C.proc.civ. cu art. 19 C.proc.civ. Astfel, cu titlu de exemplu: în materie de divorţ, art. 607 C.proc.civ. stabileşte competenţa în favoarea judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, însă numai atunci când cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte în circumscripţia acestei instanţe; dacă soţii nu au avut domiciliu comun sau nici unul din ei nu mai locuieşte în circumscripţia instanţei ultimului domiciliu comun, competenţa aparţine instanţei domiciliului pârâtului, iar când pârâtul nu are domiciliul în ţară este competentă judecătoria de la domiciliul reclamantului1.

În cazul unor litigii, care nu se referă la bunuri, când legea nu prevede expres instanţa competentă din punct de vedere teritorial, se va aplica regula de drept comun înscrisă în art. 5 C.proc.civ., deci competenţa va aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, dar va fi o competenţă teritorială exclusivă.

Secţiunea 4 – Prorogarea competenţei

Sunt cazuri în care competenţa unei instanţei primeşte o adevărată

extindere în sensul că instanţa competentă să soluţioneze cererea cu care a fost sesizată de către reclamant devine competentă să rezolve şi cereri care, în mod obişnuit, nu intră în competenţa sa.

Prorogarea competenţei poate interveni în temeiul legii (prorogarea legală), al unei hotărâri judecătoreşti (prorogare judecătorească) sau în temeiul convenţiei părţilor (prorogare convenţională sau voluntară).

A. Prorogarea legală

Prorogarea legală a competenţei intervine în cazurile expres

prevăzute de lege: art. 9, art. 17 şi art. 164 C.proc.civ. Astfel: 1. Potrivit art. 9 C.proc.civ., instanţa sesizată de reclamant devine

competentă să soluţioneze litigiul şi în raport cu pârâţii care domiciliază în circumscripţiile altor instanţe;

2. Conform art. 17 C.proc.civ., cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.

Textul are în vedere următoarele situaţii: a. cazul în care reclamantul, prin aceeaşi acţiune, valorifică mai multe

drepturi, formulând mai multe capete de cerere, care – dacă ar fi formulate separat – ar putea atrage diverse competenţe;

b. cazul în care, în cursul unui proces, se formulează cereri cu caracter incidental privind luarea de măsuri asigurătorii2, asigurarea dovezilor sau luarea unor măsuri provizorii3, va fi competentă să le soluţioneze tot instanţa sesizată cu acţiunea principală.

1 Instanţa de la domiciliul reclamantului este competentă şi în cazul în care domiciliul pârâtului este necunoscut. 2 Sunt măsuri asigurătorii: sechestrul asigurător, sechestrul judiciar şi poprirea asiguratorie. 3 De exemplu, cererea de încredinţare a minorului pe timpul procesului de divorţ.



87

Dacă cererile incidentale sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti, prorogarea poate să opereze, chiar dacă s-ar nesocoti norme de competenţă materială sau teritorială exclusivă, întrucât art. 17 C.proc.civ. este înscris în titlul „Dispoziţii speciale” ceea ce înseamnă că legiuitorul a avut intenţia de a deroga de la normele anterioare de competenţă materială şi teritorială1.

Însă, dacă cererile incidentale ar fi de competenţa unor organe de jurisdicţie din afara sistemului instanţelor judecătoreşti, prorogarea nu poate avea loc, cu încălcarea normelor de competenţă generală, pentru că nu există un temei legal pentru aceasta. Pentru a evita riscul pronunţării unor hotărâri contradictorii, până la soluţionarea cererii incidentale de către organul de jurisdicţie competent, instanţa va putea suspenda judecata în condiţiile art. 244 pct. 1 C.proc.civ.

c. instanţa sesizată cu acţiunea principală este competentă să soluţioneze şi cererea reconvenţională, precum şi cererile de intervenţie voluntară sau forţată;

d. dacă judecarea cererii incidentale ar întârzia judecarea cererii principale, legea prevede în anumite cazuri posibilitatea disjungerii, caz în care, instanţa care a devenit competentă prin efectul prorogării în baza art. 17 C.proc.civ. îşi va păstra competenţa de a soluţiona cererea incidentală şi ulterior disjungerii2.

3. Potrivit art. 164 C.proc.civ., conexitatea constituie, de asemenea, un caz de prorogare legală de competenţă. Aşadar, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi ale căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură. Întrunirea poate fi făcută de judecător chiar dacă părţile nu au cerut-o. Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi investite, afară numai dacă amândouă părţile cer trimiterea lui la una din celelalte instanţe. Când una din pricini este de competenţa unei instanţe şi părţile nu o pot înlătura, întrunirea se face la acea instanţă.

Nu se confundă conexitatea (art. 164 C.proc.civ.) cu litispendenţa (art. 163 C.proc.civ.). La litispendenţă există triplă identitate de elemente (aceleaşi părţi, obiect şi cauză) iar la conexitate numai o legătură între elemente, cel mult părţile putând să fie comune. În concluzia, în cazul

1 Pentru un punct de vedere contrar, a se vedea I. Deleanu, op. cit., I, p. 504. 2 „Dacă cererea de partaj de bunuri comune este disjunsă de cererea principală de divorţ, cererea accesorie rămâne să fie soluţionată de aceeaşi instanţă care soluţionează cererea principală de divorţ” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3238/1999, B.J./1999, p. 109; „Cererea de partaj are caracter accesoriu şi revine, potrivit art. 17 C.proc.civ., în căderea instanţei competente să judece cererea principală de desfacere a căsătoriei, în speţă judecătoriei. Prorogarea de competenţă în favoarea judecătoriei, referitoare la cererea de partaj de bunuri comune a operat de la data sesizării instanţei – data cererii de chemare în judecată – şi operează pe tot parcursul soluţionării cauzei. Împrejurarea că instanţa învestită să judece acţiunea principală şi cererea accesorie dispune ulterior judecata deosebită a cererii accesorii nu produce efecte juridice asupra competenţei materiale a acesteia” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 3111/2000, Pandectele române nr. 2/2001, p. 142.



88

litispendenţei ambele instanţe fiind competente să judece, nu are loc o prelungire de competenţă şi nu suntem în cazul prorogării de competenţă1.

B. Prorogarea judecătorească Prorogarea judecătorească de competenţă intervine în temeiul unei

hotărâri judecătoreşti. a) în cazul delegării instanţei (art. 23 C.proc.civ.); b) în cazul recuzării tuturor judecătorilor unei instanţe ori atunci când

din cauza recuzării nu se poate alcătui completul de judecată (art. 33 C.proc.civ.);

c) în caz de strămutare a pricinilor (art. 40 alin. 3 C.proc.civ.); d) în caz de admitere a recursului şi casare cu trimitere spre

rejudecare la o altă instanţă decât cea care a judecat fondul, dar egală în grad (art. 312 alin. 5 C.proc.civ.);

e) administrarea unei dovezi prin comisie rogatorie (art. 169 alin. ultim C.proc.civ.), însă prorogarea competenţei este parţială, în sensul că vizează numai administrarea probei respective, iar nu şi soluţionarea fondului2.

În toate aceste situaţii, cauza va fi soluţionată nu de instanţa competentă în mod obişnuit, ci de către o instanţă egală în grad, stabilită prin hotărâre judecătorească, iar calea de atac împotriva hotărârii pronunţate de această instanţă va fi soluţionată de instanţa superioară acesteia şi nu de instanţa superioară celei care în mod obişnuit ar fi trebuit să rezolve cererea.

C. Prorogarea convenţională Prorogarea convenţională a competenţei intervine în temeiul unei

înţelegeri a părţilor, în acele cazuri în care legea permite părţilor să deroge de la regulile de competenţă pe care le stabileşte, deci în cazul competenţei teritoriale reglementate de norme de ordine privată.

Prorogarea convenţională a competenţei poate rezulta din inserarea în contractul încheiat de părţi a unei clauze atributive de competenţă sau dintr-o convenţie separată prin care părţile convin ca, în caz de litigiu, pricina să fie judecată de o altă instanţă decât cea care este în mod normal competentă. Convenţia se poate face şi verbal, însă numai în faţa instanţei alese, care va lua act de înţelegerea părţilor în încheierea de şedinţă.

Convenţia trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a. părţile să aibă capacitate procesuală de exerciţiu, iar

consimţământul lor să fie liber şi neviciat; b. convenţia părţilor să fie expresă; c. în convenţie să se determine exact instanţa aleasă; d. instanţa aleasă de părţi să nu fie necompetentă absolut.

1 A.Hilsenrad, I.Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 127, I,.Stoenescu, S.Zilberstein, Teoria generală, p. 192-193; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 181; Florea Măgureanu, op. cit., p. 184. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, op. cit., p. 158.



89

Uneori, legea se opune convenţiei părţilor asupra competenţei anterior naşterii dreptului la acţiune (de exemplu, în materie de asigurare, potrivit art. 11 alin. 2 C.proc.civ.).

O formă de manifestare a convenţiei părţilor privind prorogarea competenţei o constituie aşa-numita alegere de domiciliu, când părţile stabilesc competenţa în favoarea instanţei de la domiciliul ales. Dacă această alegere s-a făcut în favoarea părţii care va fi chemată în judecată (pârâtului) sau a ambelor părţi, reclamantul urmează să sesizeze instanţa de la domiciliul ales. Dacă alegerea s-a făcut în favoarea celui ce va introduce cererea de chemare în judecată (reclamantului), acesta are opţiunea de a sesiza fie instanţa de la domiciliul ales, fie instanţa competentă potrivit legii.

În situaţia în care părţile au stabilit competenţa în favoarea altei instanţe decât cea care, în mod normal, este competentă, potrivit legii, să soluţioneze pricina şi totuşi reclamantul sesizează această din urmă instanţă, pârâtul va putea cere declinarea competenţei, însă numai până la prima zi de înfăţişare, deoarece competenţa are un caracter relativ1.

Secţiunea 5 – Incidente procedurale cu privire

la instanţa sesizată

Este posibil, ca deşi instanţa sesizată să fie competentă, să nu existe la această instanţă cerinţele necesare pentru judecată ori pentru pronunţarea hotărârii în condiţii de deplină obiectivitate. De aceea legiuitorul a prevăzut posibilitatea stabilirii unei alte instanţe care să judece, prin instituţiile delegării instanţei şi strămutării pricinilor. Pe de altă parte, este posibil ca instanţa sesizată să nu fie competentă sau, în orice caz, să fie contestată.

1. Delegarea instanţei Potrivit art. 23 C.proc.civ. în situaţia în care datorită unor împrejurări

excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece pricina.

Textul a fost introdus în Codul de procedură civilă odată cu modificările aduse acestuia în anul 1948. Se au în vedere situaţii în care din motive cu totul excepţionale: război, cutremure, inundaţii, catastrofe, instanţa competentă să soluţioneze pricina nu poate să funcţioneze o perioadă mai îndelungată.

2. Strămutarea principiilor Potrivit art. 37 C.proc.civ., când una din părţi are două rude sau afini

până la gradul al patrulea inclusiv printre magistraţii sau asistenţii judiciari ai instanţei, cealaltă parte poate cere strămutarea pricinii la o altă instanţă de




90

acelaşi grad. Strămutarea poate fi cerută şi pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică1.

Strămutarea apare ca o formă de prorogare judecătorească a competenţei, întrucât prelungirea competenţei instanţei la care s-a strămutat litigiul constituie efectul direct al hotărârii judecătoreşti prin care s-a admis cererea de strămutare.

Din prevederile legii rezultă că strămutarea pricinii de la o instanţă la alta poate fi cerută pentru următoarele motive:

a) când una din părţile aflate în proces are două rude sau afini până la gradul al patrulea inclusiv, printre magistraţii instanţei (dacă partea avea o singură rudă sau afin se putea cere recuzarea şi procesul continua să se judece la instanţa competentă);

b) atunci când desfăşurarea procesului la instanţa competentă ar pune în pericol siguranţa publică;

c) când există bănuiala legitimă că procesul, judecându-se la instanţa competentă în mod normal, nu s-ar realiza o judecată obiectivă. Bănuiala este legitimă ori de câte ori se poate presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi ştirbită datorită: împrejurărilor pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiei părţilor ori vrăjmăşiei locale şi este de presupus că judecătorii pot fi părtinitori cu partea care cere strămutarea etc.2

Cererea de strămutare pentru rudenie şi afinitate, ca şi pentru bănuiala legitimă, poate fi făcută de partea interesată, iar pentru motiv de siguranţă publică, numai de procurorul de la parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Strămutarea pe motiv de rudenie trebuie cerută înainte de începerea oricăror dezbateri, iar pentru celelalte motive, se poate cere în orice stare de judecată a pricinii.

Instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare este instanţa ierarhic superioară când strămutarea se cere pe motiv de rudenie şi afinitate şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie când motivele invocate sunt bănuiala legitimă sau siguranţa publică.

Procedura de soluţionare este identică, indiferent de motivul de strămutare. Cererea se judecă în camera de consiliu, cu citarea părţilor, fiind aplicabile dispoziţiilor art. 85 C.proc.civ. Preşedintele instanţei poate solicita dosarul pricinii, putând dispune (fără citarea părţilor) suspendarea judecării cauzei şi comunicând măsura instanţei de la care se solicită strămutarea.

Potrivit art. 40 alin. 4 C.proc.civ.3, hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac, nici ordinară, nici extraordinară4.

Dacă se admite cererea de strămutare, litigiul este deferit spre soluţionare altei instanţe de grad egal cu cea de la care acesta s-a

1 A se vedea:Viorel Mihai Ciobanu, Unele probleme referitoare la hotărârea de strămutare a pricinilor civile, A.U.B., 1983, p. 67-68. 2 Florea Măgureanu, op. cit., p. 177 3 Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 92/11.09.1996, publicată în M. Of. nr. 297/20.11.1996, a respins excepţia de neconstituţionalitate a art. 40 alin. 4 C.proc.civ. 4 C.S.J., sec. civ., dec. nr. 1482/2000, Pandectele române nr. 1/2001, p. 126.



91

strămutat1, caz în care, prin hotărârea de strămutare se va indica şi în ce măsură actele îndeplinite de instanţă anterior strămutării urmează a fi menţinute; când lipsesc aceste menţiuni, se vor reface toate actele de procedură îndeplinite de instanţa de la care litigiul s-a strămutat.

Când hotărârea a fost casată cu trimite spre rejudecare de către o instanţă de control judiciar învestită prin strămutare, cauza se va trimite spre rejudecare altei instanţe din raza teritorială a instanţei care a pronunţat casarea, iar nu instanţei a cărei hotărâre s-a casat.

Dacă se admite cererea de strămutare, instanţa de la care se strămută litigiul va fi înştiinţată imediat; când această instanţă a îndeplinit acte de procedură sau a judecat între timp cauza, actele de procedură săvârşite ulterior strămutării, ca şi hotărârea pronunţată sunt desfiinţate de drept, prin efectul admiterii cererii de strămutare.

3. Excepţia de necompetenţă Necompetenţa este situaţia în care o instanţă judecătorească este

sesizată cu o pricină civilă pe care nu o poate soluţiona întrucât nu are competenţa să o judece.

Mijlocul procedural de invocare a necompetenţei instanţei la care litigiul se află pe rol, în curs de judecată, este excepţia de necompetenţă.

Excepţia de necompetenţă se invocă în mod diferit, după cum norma de competenţă ce se consideră că ar fi fost încălcată este absolută (competenţa generală, materială, sau teritorială exclusivă) sau relativă (competenţa teritorială, în celelalte cazuri decât cea exclusivă)2.

Excepţia de necompetenţă absolută poate fi invocată de oricare dintre părţi, procuror sau instanţă din oficiu, în orice fază a judecăţii.

Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute, aşadar, viciile necompetenţei absolute nu pot fi acoperite prin voinţa expresă sau tacită a părţilor3.

Dacă necompetenţa absolută nu a fost ridicată în faţa primei instanţe poate fi invocată direct în apel ori în recurs, prin cererea de apel sau recurs, ori, cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sub sancţiunea decăderii4.

Excepţia de necompetenţă relativă poate fi invocată numai de către pârât în faţa primei instanţe, până la prima zi de înfăţişare. Mai mult, excepţia

1 „Întrucât strămutarea poate fi dispusă numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a cerut strămutarea, înseamnă că prorogarea se referă numai la competenţa teritorială, indiferent dacă aceasta are un caracter relativ sau absolut, nu însă şi la competenţa materială” – C. A. Ploieşti, dec. nr. 2336/1996, B.J./1993-1997, p. 608. Pentru determinarea instanţei competente să judece recursul, în cazul în care după ce s-a declarat recurs împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, a fost strămutată judecarea fondului, a se vedea M. I. Rusu, Câteva probleme ivite în practica judiciară cu privire la instituţia strămutării cauzelor în materie civilă, Pandectele române nr. 1/2004, p. 237-241. 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 43-44; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 442-443. 3 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 188/1955; C. D. vol. II, 1955, p. 108; dec. nr. 1797/1957, L. P. nr. 7/1958, p. 84. 4 Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 743/1967, R.R.D. nr. 9/1967, p. 167; Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1376/1976, în R.R.D. nr. 1/1977, p. 63 şi dec. nr. 1671/1977, R.R.D. nr. 4/1978, p. 62.



92

de necompetenţă relativă trebuie invocată înainte altor excepţii, înainte de a se intra în dezbaterea fondului, sub sancţiunea decăderii din dreptul de a mai putea invoca această excepţie1. Se înţelege că pârâtul nu va putea ridica excepţia, pentru prima dată în faţa instanţei de apel sau de recurs2.

Având în vedere caracterul dispozitiv al normelor ce reglementează această competenţă, părţile pot conveni expres sau tacit să deroge de la dispoziţiile legii prorogând competenţa instanţei.

Procedura de judecată a excepţiei este aceeaşi, indiferent dacă se invocă necompetenţa absolută sau relativă.

Soluţii: 1. dacă se respinge excepţia de necompetenţă, instanţa pronunţă o

încheiere interlocutorie, care poate fi atacată cu apel/recurs numai odată cu fondul;

2. dacă se admite excepţia,instanţa pronunţă o hotărâre de declinare a competenţei, stabilind astfel instanţa/organul cu activitate jurisdicţională competent(ă);

3. când competenţa ar aparţine unui organ al statului fără activitate jurisdicţională, instanţa pronunţă o hotărâre prin care respinge acţiunea ca inadmisibilă.

Când se constată că litigiul este de competenţa unui organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române, potrivit art. 157 din Legea nr. 105/19923.

Hotărârea de declinare a competenţei produce două efecte: a. dezînvesteşte instanţa sesizată prin introducerea cererii de

chemare în judecată; b. învesteşte instanţa în favoarea căreia s-a pronunţat declinarea de

competenţă. Învestirea instanţei se face la data rămânerii irevocabile a hotărârii şi

nu de la data pronunţării ei4. Potrivit art. 158 C.proc.civ., hotărârea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se trimite la instanţa competentă, imediat ce hotărârea a rămas definitivă sau irevocabilă. Excepţie face situaţia în care calea de atac împotriva hotărârii de declinare a competenţei este exercitată chiar de partea care a cerut declinarea competenţei, caz în care, fiind vorba de un abuz de drept, urmărindu-se tergiversarea judecăţii, dosarul se trimite de îndată instanţei care a fost stabilită ca fiind competentă.

Hotărârea de declinare a competenţei are putere de lucru judecat numai în ceea ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte. Instanţa căreia i se 1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 202-203; Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 443. 2 Trib. reg. Bucureşti, sec. a III-a civ., dec. nr. 242/1957, în L. P. nr.10/1958, p. 110. 3 Potrivit art. 29 din Legea nr. 187/2003 privind competenţa de jurisdicţie, recunoaşterea şi executarea în România a hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate între statele membre ale Uniunii Europene, „în cazul în care pârâtul domiciliază pe teritoriul unui stat membru este chemat în judecată în faţa unei instanţe române care nu este competentă, potrivit prezentei legi, iar pârâtul nu se înfăţişează în instanţă, instanţa română îşi declară din oficiu lipsa de competenţă soluţia fiind aceeaşi, respectiv, se va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române. 4 Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1070/1972, C.D. 1972, p. 258-259.



93

trimite dosarul are dreptul să-şi verifice competenţa şi dacă se consideră necompetentă, poate la rândul ei să-şi decline competenţa, ivindu-se astfel un conflict de competenţă.

Potrivit art. 105 alin. 1 C.proc.civ., actele de procedură întocmite de un judecător necompetent sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia probelor care rămân câştigate cauzei şi care nu vor fi refăcute de instanţa competentă decât pentru motive temeinice (art. 160 C.proc.civ.).

4. Conflictele de competenţă Există conflict de competenţă în situaţia în care două sau mai multe

instanţe judecătoreşti ori alte organe cu activitate jurisdicţională se consideră deopotrivă competente să soluţioneze un litigiu sau se consideră toate necompetente şi îşi declină reciproc competenţa1. În primul caz conflictul se numeşte pozitiv, iar în cel de al doilea negativ, însă în ambele situaţii se impune soluţionarea conflictului fie pentru a se evita pronunţarea unor hotărâri contradictorii (în cazul conflictului pozitiv), fie pentru că interesul reclamantului de a obţine o hotărâre trebuie satisfăcut (în cazul conflictului negativ).

Pentru a exista conflict pozitiv trebuie ca cel puţin două instanţe să se fi declarat competente, iar în cazul conflictului negativ trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

a. să existe două sau mai multe instanţe sesizate cu aceiaşi pricină (aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză);

b. instanţele să se fi declarat necompetente prin hotărâri rămase irevocabile;

c. cel puţin una dintre instanţe să fie competentă să soluţioneze cererea care a generat conflictul;

d. declinările între instanţele sesizate să fie reciproce. Conflictele de competenţă dintre instanţele judecătoreşti, pozitive sau

negative, se rezolvă pe calea regulatorului de competenţă de către instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict (art. 22 C.proc.civ.)2:

a. conflictul ivit între două judecătorii de circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal (alin. 1);

b. dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă (alin. 2);

1 Conflictele de competenţă nu pot să apară între secţiile sau completele de judecată ale aceleiaşi instanţe, împărţirea pe secţii şi complete fiind doar o chestiune de administrare a instanţei. 2 În cazul conflictelor pozitive se poate recurge, înainte de a se solicita pronunţarea unui regulator, şi la excepţia de necompetenţă, dacă se pretinde totuşi că una dintre instanţe este necompetentă sau la excepţia de litispendenţă când ambele cereri de află în faţa instanţelor de fond. Numai dacă excepţia de necompetenţă sau cea de litispendenţă se resping conflictul devine actual şi se va folosi procedura regulatorului de competenţă – vezi pentru amănunte I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 208-210.



94

c. dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (alin. 3).

Eventualul conflict de competenţă ivit între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă se rezolvă de către instanţa supremă,însă hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie constituie, simultan, atât declinator de competenţă, cât şi regulator de competenţă1.

Conform art. 21 C.proc.civ., instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului; suspendarea judecării pricinii se dispune printr-o încheiere. Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi dacă va constata că există conflict de competenţă, va stabili instanţa competentă şi va trimite dosarul acestei instanţe. Hotărârea poartă denumirea de regulator de competenţă. Regulatorul poate fi atacat cu un recurs în termen de 5 zile de la comunicare cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă. Judecata recursului se face fără citarea părţilor (art. 22 alin. 5 C.proc.civ.).

Hotărârea rămasă irevocabilă se bucură de putere de lucru judecat. După această dată, dosarul se trimite instanţei care a fost stabilită ca fiind competentă, instanţa respectivă fiind obligată, dacă nu au apărut temeiuri noi, neverificate de instanţa care a pronunţat hotărârea, să judece cauza, nemaiputând să-şi verifice competenţa2.

Potrivit art. 22 alin. 2 C.proc.civ. există conflict de competenţă şi în cazul în care el se iveşte între instanţele judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională. În acest caz, conflictul se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict, după aceeaşi procedură3.

Teme de control

1. Care este competenţa teritorială. 2. Care este competenţa materială. 3. Care este competenţa specială.

1 „În sistemul procedurii civile, sesizarea instanţei în drept să hotărască asupra conflictului de competenţă constituie un atribut exclusiv al instanţei înaintea căreia s-a ivit conflictul. Rezultă, deci, că nici una dintre părţile din proces nu poate cere instanţei competente să se dea regulator de competenţă, întrucât o asemenea cererea nu se încadrează în prevederile legale” – C.S.J., sec. civ., dec. nr. 204/1996, B.J./1996, p. 94. 2 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Teoria generală, p. 214. 3 De asemenea, conflictul de competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un tribunal arbitral se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict.



95

Test de evaluare

1. Instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă, deci ele judecă: a. toate procesele şi cererile, fără nici o excepţie; b. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa

Curţii Constituţionale şi a Curţii de Conturi; c. toate procesele şi cererile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa

altor organe; b. toate procesele, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor

organe. 2. Litigiile comerciale nepatrimoniale sunt de competenţa: a. judecătoriei; b. tribunalului; c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; d. curţii de apel. 3. Cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine, sunt de competenţa: a. judecătoriei; b. tribunalului; c. Curţii Europene a Drepturilor Omului; d. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 4. Cererile îndreptate împotriva unei asociaţii sau societăţi fără personalitate juridică, se introduce: a. la instanţa sediului ei principal; b. la instanţa domiciliului persoanei căreia, potrivit înţelegerii dintre asociaţi i

s-au încredinţat preşedinţia sau direcţia asociaţiei sau societăţii; c. la instanţa domiciliului reclamantului, în lipsa existenţei persoanei

prevăzute la lit. b; d. la instanţa domiciliului reclamantului. 5. Procesele şi cererile în materie de expropriere sunt de competenţa: a. judecătoriei; b. tribunalului; c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; d. comisiei jurisdicţionale de la registrul comerţului. 6. Strămutare pentru motiv de rudenie sau afinitate se poate cere: a. de partea care are o rudă sau afini de cel mult gradul al patrulea printre

magistraţii instanţei; b. de una dintre părţi, dacă cealaltă parte are printre magistraţii instanţei o

rudă sau afin până la cel mult gradul al patrulea; c. de una dintre părţi, dacă cealaltă parte are printre magistraţii instanţei

două rude sau afini până la cel mult gradul al patrulea; d. de partea care are o rudă sau afini de cel mult gradul al doilea printre

magistraţii instanţei.



96

7. Cererea de strămutare pentru motive de rudenie sau afinitate se depune la: a. instanţa ierarhic superioară; b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; c. instanţa pe rolul căreia se află dosarul; d. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau instanţa ierarhic superioară. 8. Hotărârea asupra cererii de strămutare: a. se dă numai motivat; b. nu este supusă nici unei căi de atac, ordinară sau extraordinară; c. dispune obligatoriu ca toate actele efectuate înainte de admiterea cererii

de strămutare să fie refăcute; d. poate fi atacată numai cu recurs. 9. Conflictul de competenţă se judecă: a. în şedinţă publică; b. în camera de consiliu; c. cu citarea părţilor; d. în şedinţă publică sau în camera de consiliu. 10. Hotărârea ce constituie regulator de competenţă: a. poate fi atacată numai odată cu fondul; b. nu poate fi atacată cu nici o cale de atac; c. poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunţare; d. poate fi atacată cu recurs în 5 zile de la comunicare. 11. Tribunalul: a. soluţionează căile extraordinare de atac de retractare îndreptate împotriva

hotărârilor judecătoriei din raza sa teritorială; b. soluţionează cererile de strămutare de la o judecătorie la alta din raza sa

teritorială, pe orice motiv; c. rezolvă conflictul de competenţă dintre o judecătorie din raza sa şi un

organ cu activitate jurisdicţională sau un tribunal arbitral; d. rezolvă conflictul de competenţă dintre două curţi de apel. 12. Cererea împotriva unei persoane juridice de drept privat se introduce: a. la instanţa sediului ei principal; b. la instanţa domiciliului persoanei căreia i s-a încredinţat administrat; c. la instanţa domiciliului reclamantului; d. numai la instanţa locului unde ea are reprezentanţă, pentru obligaţiile ce

urmează a fi executate în acel lor sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentant sau din fapte săvârşite de acesta.



97

13. Conflictul de competenţă între o instanţă judecătorească şi un organ cu activitate jurisdicţională se soluţionează de: a. acea instanţă judecătorească; b. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; c. instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict; d. judecătorie. 14. Există conflict pozitiv de competenţă: a. când două sau mai multe instanţe judecătoreşti se declară deopotrivă

competente să judece aceiaşi pricină; b. când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat

necompetente de a judeca aceiaşi pricină; c. când două pricini având aceleaşi părţi, obiect şi cauză se află pe rolul a

două instanţe de acelaşi grad, deopotrivă de competente; d. în caz de strămutare a pricinilor. 15. În caz de admitere a cererii de strămutare pricina se trimite spre judecată: a. instanţei superioare celei de la care s-a strămutat; b. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; c. unei alte instanţe cu competenţă materială diferită faţă de instanţa de la

care s-a strămutat; d. unei alte instanţe de acelaşi grad. 16. În cazul în care instanţa constată că cererea de chemare în judecată este de competenţa unui organ al statului fără activitate jurisdicţională: a. instanţa va declina competenţa; b. instanţa va respinge cererea ca inadmisibilă; c. instanţa va respinge cererea ca neîntemeiată; d. instanţa va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor

judecătoreşti române. 17. Tribunalul are competenţă materială să judece: a. cererea în materie comercială al cărei obiect este evaluabil şi are o

valoare de 100.000.000 lei; b. cererea în materie comercială al cărei obiect are o valoare de 1 miliard lei; c. cererea în materie civilă al cărei obiect are o valoare de 1 miliard lei; d. conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor

instanţe. 18. Cererile în materia reorganizării judiciare şi a falimentului: a. sunt de competenţa curţii de apel în circumscripţia căreia îşi are sediul

principal debitorul; b. sunt de competenţa exclusivă a tribunalului în circumscripţia căruia îşi are

sediul principal debitorul; c. sunt de competenţa tribunalului sau curţii de apel, după caz, în

circumscripţia căreia îşi are sediul principal debitorul; d. sunt de competenţa judecătoriei.



98

19. Când pârâtul, în afară de domiciliul său, are în chip statornic o îndeletnicire profesională, cererea se poate face şi la instanţa locului acelei îndeletniciri: a. orice obligaţii; b. toate obligaţiile patrimoniale; c. obligaţii patrimoniale care sunt născute în acel loc; d. toate obligaţiile personale. 20. Cererea de partaj a bunurilor comune, între care se află şi un imobil, formulată în cadrul procesului de divorţ este de competenţa instanţei: a. de la domiciliul pârâtului; b. din raza căreia se află bunul imobil; c. de la domiciliul reclamantului; d. de divorţ.

Capitolul V – Actele de procedură şi termenle procedurale


99

Capitolul V – Actele de procedură şi termenele procedurale

Obiective specifice

• actele de procedură; • termenele procedurale;

Secţiunea 1 – Actele de procedură

1. Noţiune. Clasificare Problematica organizării şi desfăşurării procesului civil este de interes

general şi de aceea legiuitorul nu a lăsat la latitudinea părţilor, judecătorului sau organelor auxiliare aspectele care privesc conţinutul şi modul de îndeplinire ale actelor de procedură, reglementându-le în mod amănunţit.

Codul de procedură civilă nu dă o definiţie actului de procedură însă, în procedura civilă, prin act de procedură se înţelege atât operaţiunea juridică, cât şi actul scris care o constată, act scris considerat el însuşi o operaţiune juridică1.

Actul de procedură civilă a fost definit ca fiind orice manifestare de voinţă făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate2.

Actele de procedură pot fi clasificate pe baza mai multor criterii. Astfel, în funcţie de modul de efectuare, actele de procedură se

clasifică în: • acte scrise (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea

reconvenţională, încheierile, hotărârile etc.); • acte orale (depoziţiile martorilor, răspunsurile la interogatoriu etc.).

De reţinut că actele de procedură orale se consemnează în scris. În raport de organele sau persoanele care le întocmesc ori de la

care emană, actele de procedură se împart în: • acte ale părţilor (cererea de chemare în judecată, întâmpinarea,

cererea de exercitare a unei căi de atac, cererea de punere în executare a unei hotărâri etc.);

• acte ale instanţei (încheierile, hotărârea judecătorească etc.); • acte ale organelor auxiliare justiţiei (actele organelor de executare,

procesele-verbale de luare a măsurilor asiguratorii, dovezile privind comunicarea actelor de procedură etc.);

• acte ale altor participanţi la proces (depoziţiile martorilor, întocmirea şi depunerea raportului de expertiză etc.). 1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 455. 2 I. Leş, Tratat, p. 245.



100

În funcţie de conţinutul lor, distingem: • acte de procedură care conţin o manifestare de voinţă (cererea de

chemare în judecată, întâmpinarea, cererea de exercitare a unei căi de atac etc.);

• acte de procedură care constată o operaţiune procedurală (citaţia, procesul-verbal de sechestru, somaţia etc.).

În funcţie de natura lor sau de locul de îndeplinire, actele de procedură sunt:

• judiciare, dacă se îndeplinesc în faţa instanţei (pronunţarea hotărârii, interogatoriul etc.);

• extrajudiciare, dacă se îndeplinesc în cadrul procesului, dar nu în faţa instanţei de judecată (expertiza etc.).

2. Condiţii privind îndeplinirea actelor de procedură

Orice act de procedură pentru a fi valabil trebuie să întrunească

următoarele condiţii: a. să îmbrace forma scrisă Această condiţie este necesară pentru dovedirea existenţei actului de

procedură, pentru conservarea acestuia, pentru realizarea controlului judiciar şi, de asemenea, pentru a stabili clar voinţa părţilor.

b. din cuprinsului actului scris care îl constată să rezulte că au fost respectate cerinţele impuse de lege În cazul actelor de procedură orale, verificarea respectării prescripţiilor legale se face cu ajutorul actelor de procedură scrise ce au fost întocmite pentru consemnarea actelor orale.

c. să fie întocmit în limba română Dacă una din părţi nu cunoaşte limba română, ea are dreptul de a lua

cunoştinţă de actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii prin interpret (art. 128 din Constituţie, art. 14 din Legea nr. 304/2004).

Secţiunea 2 – Termenele procedurale

1. Noţiune. Clasificare

Legea reglementează modul de îndeplinire a actelor de procedură şi conţinutul lor dar stabileşte şi anumite intervale de timp în care acestea trebuie întocmite.

Termenul procedural este definit ca fiind intervalul de timp înăuntrul căruia trebuie îndeplinite anumite acte de procedură sau, dimpotrivă, este oprită îndeplinirea altor acte de procedură1.

Termenele procedurale pot fi clasificate după mai multe criterii, dintre care reţinem:

a. în funcţie de caracterul lor, termenele pot fi:

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 458.



101

- imperative (peremptorii), sunt acelea înăuntru cărora trebuie îndeplinit un act de procedură (de exemplu, termenul prevăzut de art. 301 C.proc.civ. pentru declararea recursului care este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel);

- prohibitive (dilatorii), sunt acelea înăuntru cărora legea interzice efectuarea vreunui act de procedură (de exemplu, termenul de 15 zile prevăzut de art. 500 alin. 1 C.proc.civ.);

b. după modul în care sunt stabilite, termenele pot fi: - legale, sunt acelea pe care legea le stabileşte în mod expres (de

exemplu, art. 22 alin. 5, art. 89 alin. 1, art. 170 alin. 1 C.proc.civ. etc.). Aceste termene sunt în principiu fixe şi nu pot fi prelungite sau scurtate de judecător ori de părţi. În mod excepţional legea îngăduie fie prelungirea termenului (de exemplu, art. 303 alin. 5 C.proc.civ. în ce priveşte posibilitatea preşedintelui instanţei de a prelungi termenul de recurs cu 5 zile), fie scurtarea acestuia (de ex. art. 89 alin. 1 C.proc.civ. permite instanţei să scurteze termenul de 5 zile pentru înmânarea citaţiei în pricinile urgente);

- judecătoreşti, sunt acelea pe care le fixează instanţa în cursul soluţionării procesului precum: termenele de înfăţişare a părţilor, a martorilor, pentru efectuarea unei cercetări la faţa locului etc.

- convenţionale, sunt acelea pe care părţile le pot fixa în cursul judecăţii (de exemplu, termenul arbitrajului care, potrivit art. 341 alin. 2 C.proc.civ., se fixează de către părţi).

c. după sancţiunea nerespectării lor, termenele procedurale se clasifică în:

- absolute, sunt acele termene care, în caz de nerespectare, afectează eficacitatea sau valabilitatea actelor de procedură (de exemplu, termenul de exercitare a căilor de atac; termenul lăsat debitorului pentru a-şi executa de bună voie obligaţia, termenul de perimare etc.);

- relative, sunt acele termene care, în caz de nerespectare nu afectează validitatea actelor de procedură, ci atrag doar sancţiuni disciplinare sau pecuniare pentru cei care se fac vinovaţi de nerespectarea termenului (de exemplu, termenul de 7 zile fixat pentru pronunţare, termenul de 5 zile în care trebuie să se pronunţe completul de divergenţă etc.);

d. după durata lor, termenele pot fi: pe ore, zile, săptămâni, luni şi ani ( art. 101 C.proc.civ.). Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte modul de calcul al termenelor procedurale.

Există situaţii când legea arată un moment până la care se poate face actul de procedură. Amintim, în acest sens, art. 50 alin. 2 C.proc.civ., potrivit căruia cererea de intervenţie în interes propriu se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor. De asemenea, potrivit prevederilor art. 383, 579 C.proc.civ. actul trebuie făcut, „de îndată”, „de urgenţă” etc.

2. Modul de calcul al termenelor procedurale

Modul de calcul al termenelor procedurale este stabilit în mod expres prin dispoziţiile art. 101 C. proc civilă, făcându-se distincţie între termenele stabilite pe zile, ore, săptămâni, luni şi ani.



102

Potrivit legii, termenele pe zile se calculează pe „zile libere” neintrând la socoteală ziua când termenul a început să curgă şi nici ziua când acesta s-a sfârşit.

S-a considerat că legiuitorul a adoptat sistemul cel mai avantajos pentru partea în favoarea căreia a fost instituit termenul, respectiv acela al termenului exclusiv. Aceasta înseamnă că nu se ia în calculul termenului de procedură nici ziua când el a început să curgă – dies a quo - şi nici ziua când acesta se sfârşeşte – dies ad quem1.

În cazul termenelor statornicite pe ore acestea încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare.

Un atare mod de calcul presupune ca în calculul termenului să nu se ia în considerare perioada de timp scursă în ziua îndeplinirii actului de procedură. În acest fel, părţile au la dispoziţie un termen mai lung cu câteva ore decât acela expres determinat de lege.

Termenele statornicite pe ani, luni sau săptămâni se sfârşesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare.

Termenul care, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârşeşte într-o lună care nu are o asemenea zi se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.

Legea mai prevede că termenul, care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul zilei de lucru următoare. Rezultă deci că zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului intră în calcul.

S-a considerat că asemenea prevederi constituie dispoziţii de favoare pentru părţi oferindu-le posibilitatea de a folosi în mod efectiv întreaga durată a termenului fixat de lege. Asemenea dispoziţii procedurale se regăsesc în marea majoritate a legislaţiilor procesuale2.

De o importanţă deosebită pentru calculul termenelor procedurale sunt punctul de plecare şi punctul de împlinire al acestora.

În legătură cu punctul de plecare, dispoziţiile art. 102 alin. 1 C.proc.civ. stabilesc că termenele încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură, dacă legea nu dispune altfel.

Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de procedură se face, potrivit legii, din oficiu de instanţa de judecată prin agenţii procedurali ai acesteia sau prin orice alt salariat al său, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instituţii, în ale căror circumscripţii se află cel căruia i se comunică actul. În cazul în care o asemenea modalitate de comunicare nu este posibilă, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovada de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.

Legea mai prevede şi situaţiile în care se aplică principiul echipolenţei în ceea ce priveşte stabilirea punctului de plecare al termenelor procedurale:

a) termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a cerut comunicarea, de la data când a cerut-o (art. 102 alin. 2 C.proc.civ.);

1 I. Leş, Tratat, p. 275. 2 I. Leş, Tratat, p. 276.



103

b) termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută o dată cu somaţia de executare (art. 284 alin. 2 C.proc.civ.);

c) dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socoteşte comunicată la data depunerii cererii de apel (art. 284 alin. 3 C.proc.civ.).

Prima situaţie a fost interpretată în sensul că se are în vedere ipoteza în care partea cere să se comunice actul de procedură părţii adverse care nu cunoaşte actul de procedură şi doreşte să-i afle conţinutul, întrucât dacă l-ar fi cunoscut cererea nu ar avea nici un sens şi nici o eficienţă1.

Celelalte două situaţii se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte curgerea termenului de recurs, potrivit art. 301 C.proc.civ..

Prin derogare de la regula înscrisă în art. 102 alin.1 C.proc.civ., există situaţii în care termenele procedurale încep să curgă de la alte momente decât comunicarea cum ar fi: pronunţarea (art. 158 alin. 3, art. 253 alin. 2, art. 281 alin. 1, art. 582 alin. 1 C.proc.civ.), încuviinţarea probei (art. 170 alin. 1, art. 186 alin. 2 C.proc.civ.), afişarea unor acte ( art. 504 alin. 2 C.proc.civ.).

Punctul de împlinire al termenului procedural este acela în care efectul acestuia s-a realizat, încetând posibilitatea de a mai efectua actul în vederea căruia termenul a fost acordat (în cazul termenelor imperative), sau, dimpotrivă, născându-se dreptul de a îndeplini anumite acte de procedură (în cazul termenelor prohibitive)2.

Actele de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul poştal înainte de împlinirea lui (art. 104 C.proc.civ.).

Dispoziţia citată s-a considerat ca fiind de o utilitate practică cu totul deosebită întrucât oferă părţilor posibilitatea de a evita sancţiunea decăderii prin îndeplinirea actului chiar în ultima zi a termenului şi, mai cu seamă, atunci când ele se află într-o localitate îndepărtată de sediul instanţei3.

De regulă, termenele procedurale curg în mod continuu şi fără posibilitatea de a fi întrerupte sau suspendate.

Cu toate acestea, legea instituie dreptul părţilor de a fi repuse în termenul de exercitare a căii de atac ori, de îndeplinire a actului de procedură atunci când fac dovada împiedicării îndeplinirii acestora printr-o împrejurare mai presus de voinţa lor.

Mai sunt prevăzute şi alte cazuri speciale de întrerupere a cursului termenelor procedurale (ca în cazul întreruperii termenului de exercitare a apelului prin moartea părţii - art. 285 C.proc.civ. - sau prin moartea mandatarului - art. 286 C.proc.civ.; în cazul întreruperii termenului de perimare - art. 249 C.proc.civ.) sau de suspendare a cursului termenului procedural (ca în cazul suspendării perimării - art. 250 C.proc.civ.).

În caz de întrerupere va începe să curgă un nou termen, fără a fi luat în considerare timpul scurs înainte de întrerupere. În caz de suspendare cursul termenului va continua de la punctul la care s-a oprit, incluzându-se şi timpul scurs înaintea suspendării termenului.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 462. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I,p. 463. 3 I. Leş, Tratat, p. 273.



104

Secţiunea 3 – Sancţiunile pentru nerespectarea condiţiilor referitoare la actele de procedură şi termenele procedurale

Sancţiunile procedurale au, în toate situaţiile, un rol deosebit de

important întrucât ele sunt destinate să contribuie la o optimă administrare a justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale activitatea judiciară, bazată pe confruntarea unor interese contradictorii, nu s-ar putea realiza în condiţii proprii unui stat de drept. Consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne pur formală, în lipsa unor sancţiuni care să intervină pentru a impune o conduită adecvată participanţilor la activitatea judiciară1.

În procesul civil distingem sancţiuni precum: • nulitatea actelor de procedură; • obligaţia de a completa sau de a reface actul îndeplinit cu

încălcarea prescripţiilor legii; • decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului; • obligaţia de a despăgubi pe partea vătămată prin încălcarea

formelor procedurale; • perimarea cererii prin care a fost învestită instanţa; • prescripţia dreptului de a obţine executarea silită; • sancţiuni pecuniare; • sancţiuni disciplinare. În afara celor de mai sus există şi alte instituţii care evocă caracterul

specific de sancţiune procedurală, cum ar fi: socotirea ca neavenit a apelului sau recursului făcut de cel care intervine în interesul uneia dintre părţi, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs (art. 56 C.proc.civ.); refuzul fără motive temeinice al unei părţi de a răspunde la interogatoriu sau, dacă nu se înfăţişează, situaţie care îndreptăţeşte instanţa de a socoti asemenea împrejurări ca pe o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice (art. 225 C.proc.civ.); neluarea în seamă a adăugirilor, ştersăturilor sau schimbărilor în cuprinsul hotărârii dacă nu sunt semnate de judecător (art. 265 C.proc.civ.); respingerea cererii de divorţ ca nesusţinută atunci când, în prima instanţă, reclamantul lipseşte nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul (art. 616 C.proc.civ.) etc.

1. Nulitatea actelor de procedură

Nulitatea este acea sancţiune procedurală ce intervine în cazul actului de procedură care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de efectele lui fireşti2. 1 I. Leş, Tratat, p. 278. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 465. Autorul realizează şi o critică asupra opiniilor vizând efectele nulităţii asupra actelor de procedură la care neregularitatea nu ar avea nici o influenţă asupra valorii lor şi a actelor considerate inexistente, datorită lipsei unor elemente esenţiale necesare existenţei lor.



105

Nulităţile se clasifică după următoarele criterii: a) după cum sunt sau nu sunt anume prevăzute de lege, nulităţile

pot fi exprese (de exemplu, în art. 43 alin 2, art. 88 alin. 2, art. 95 alin. 4, art. 100 alin. 3 C.proc.civ.) sau virtuale (de exemplu, art. 105 alin. 2 teza finală C.proc.civ.);

b) după cum privesc forma exterioară sau intrinsecă a actului de procedură, nulităţile pot fi extrinseci, vizând încălcarea unor condiţii externe ale actului de procedură (de exemplu, competenţa, greşita compunere a instanţei etc.) sau intrinseci, vizând nerespectarea condiţiilor proprii actului de procedură1;

c) după cum nulitatea intervine pentru nerespectarea condiţiilor proprii unui act de procedură sau datorită dependenţei acelui act de un alt act de procedură, nulităţile pot fi proprii sau derivate. Această clasificare prezintă interes din punctul de vedere al efectelor nulităţii;

d) după caracterul normelor încălcate, nulităţile pot fi absolute (dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost încălcate norme imperative) sau relative (dacă, la întocmirea actului de procedură, au fost încălcate norme dispozitive);

e) după întinderea efectelor distructive, nulităţile pot fi totale (sancţiunea vizează întregul act de procedură) sau parţiale (când o parte a actului de procedură rămâne neafectată).

Art. 105 C.proc.civ. prevede următoarele cazuri de nulitate a actelor de procedură:

„Actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule.

Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.”

Primul alineat al acestui articol stabileşte un caz de nulitate necondiţionată de existenţa unei vătămări. S-a considerat că, un asemenea caz de nulitate, priveşte instanţa necompetentă deoarece competenţa este aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti de a judeca o anumită pricină. Sunt avute în vedere atât normele de competenţă generală cât şi normele de competenţă jurisdicţională sub cele două forme: materială şi teritorială.

Sub acest aspect, dispoziţiile art. 160 C.proc.civ. prevăd, cu caracter derogatoriu, că, în cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice.

Deci, noţiunea de competenţă nu se raportează la completul de judecată, la judecător, ci la instanţa de judecată deoarece numai aceasta poate fi competentă şi nu judecătorul care funcţionează la acea instanţă2.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 469. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 470-471.



106

Potrivit celui de-al doilea alineat al articolului prezentat, nulitatea intervine dacă sunt întrunite cumulativ mai multe condiţii: să existe un act de procedură îndeplinit cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, actul astfel îndeplinit să fi produs părţii o vătămare şi vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură.

În literatura de specialitate s-a precizat că vătămarea cauzată de abaterea de la norma legală nu se confundă cu interesul, ambele fiind condiţii indispensabile dar nu şi suficiente pentru invocarea nulităţii, fiind necesar şi ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului respectiv1.

Vătămarea poate îmbrăca forma prejudiciului material însă are o sferă mai largă precum: amânarea procesului, împiedicarea părţii de a-şi pregăti apărarea etc.

Constatarea existenţei vătămării este lăsată la aprecierea instanţei, pe baza împrejurărilor cauzei şi a finalităţii produse prin nerespectarea formei procedurale, ori poate cere părţii care o invocă să facă dovada unei asemenea vătămări.

Potrivit art. 108 alin. 4 C.proc.civ., nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt.

În cazul nulităţilor anume prevăzute de lege vătămarea se prezumă iar cealaltă parte trebuie să dovedească inexistenţa vătămării pentru ca astfel nulitatea să nu mai poată interveni.

Legea mai prevede şi condiţia ca vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Aceasta înseamnă că părţile sunt datoare, ori de câte ori este posibil, să stăruie pentru înlăturarea nulităţii prin alte mijloace procesuale pe care le au la îndemână, după cum judecătorul poate să dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură, prin refacerea sau completarea lor.

S-a arătat că, în situaţia în care instanţa dispune refacerea în întregime a actului de procedură, nu suntem în prezenţa înlăturării vătămării, ci trebuie să se dispună mai întâi anularea actului iar apoi efectuarea aceluiaşi act cu respectarea formelor prevăzute de lege2.

În literatura juridică au fost identificate şi alte cazuri de nulitate în afara celor prevăzute de art. 105 C.proc.civ., menţionându-se: netimbrarea sau insuficienta timbrare a cererilor (art. 20 din Legea nr. 146/1997), greşita compunere sau constituire a completului de judecată (art. 304 pct. 1 C.proc.civ.), nerespectarea termenelor prohibitive (art. 434 C.proc.civ.), lipsa capacităţii procesuale a părţii.

În ceea ce priveşte mijloacele de invocare a nulităţii actelor de procedură, acestea diferă în funcţie de momentul invocării nulităţii, precum şi de caracterul normelor încălcate.

Este de precizat că invocarea nulităţii actelor de procedură se impune întrucât nulitatea se cere să fie declarată de instanţele de judecată, în caz contrar actele de procedură rămân valabile şi îşi produc efectele fireşti urmare a epuizării căilor care puteau conduce la anularea lor.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 472. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 474.



107

Dacă procesul civil este în curs de desfăşurare, pe toată durata sa – în primă instanţă, în căile de atac sau cu ocazia executării silite – încălcarea formelor procedurale, intrinseci sau extrinseci, se invocă pe calea excepţiei (de nulitate, de necompetenţă, privind nelegala citare a părţilor în proces etc.).

Nulitatea absolută a actelor de procedură, intervenind urmare a îndeplinirii acestora cu încălcarea unor norme imperative, poate fi invocată de parte interesată, de instanţă din oficiu şi chiar de procuror în orice stare a pricinii.

Nulitatea relativă a actelor de procedură, ce intervine urmare a nesocotirii unor norme dispozitive, poate fi invocată numai de partea protejată prin dispoziţia legală încălcată şi într-un anume termen, la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune concluzii pe fond.

Instanţa se pronunţă asupra excepţiei, după caz, prin încheiere sau prin hotărâre (sentinţă, decizie). Dacă excepţia se respinge se pronunţă o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai odată cu fondul. Dacă excepţia se admite se pronunţă o încheiere, în cazul în care instanţa rămâne în continuare investită, ori o hotărâre, regimul juridic al acestora fiind cel de drept comun dacă legea nu prevede în mod expres altfel.

Declararea de către instanţă a nulităţii unui act de procedură are ca efect scoaterea acestuia din cauză ca fiind lipsit de efectele pe care i le dă legea. Mai exact, nulitatea va afecta atât operaţiunea juridică lipsind-o de efecte, cât şi actul sau actele încheiate, când este cazul, pentru constatarea acelei operaţiuni (de exemplu, nulitatea comunicării citaţiei - operaţiune juridică - va atrage şi nulitatea dovezii de primire sau a procesului verbal încheiat de agentul procedural)1.

Nulitatea unui act de procedură nu atrage nulitatea actelor precedente sau care l-au urmat, dacă acestea sunt independente de actul nul.

Articolul 106 alin. 1 C.proc.civ. prevede că, anularea unui act de procedură atrage şi nulitatea actelor următoare în măsura în care aceste nu pot avea o existenţă de sine stătătoare (de exemplu, anularea citaţiei atrage şi nulitatea hotărârii pronunţate deşi partea nu a fost legal citată).

S-a exprimat opinia potrivit căreia deşi textul de lege enunţat prevede sancţiunea nulităţii asupra actelor următoare actului declarat nul, acesta se referă la iradierea nulităţii şi asupra actelor anterioare sau concomitente unui asemenea act2.

În principiu, actele nule pot fi refăcute în faţa aceleiaşi instanţe (de exemplu, refacerea expertizei, amânarea cauzei şi citarea în mod legal a părţii în proces etc.).

Dacă nulitatea se constată de o instanţă superioară aceasta va anula actele de procedură iar, în ceea ce priveşte refacerea lor, soluţia depinde de felul casării, dacă este cu reţinere sau cu trimitere.

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478. 2 I. Leş, Tratat, p. 297.



108

S-a menţionat1 că nulitatea lipseşte actul de efecte doar în ceea ce priveşte funcţia sa procedurală. Dacă însă actul cuprinde manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt, ele îşi vor produce efectele (de exemplu, o cerere de chemare în judecată lovită de nulitate poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară ori poate servi ca un început de probă scrisă, actul autentic nul pentru vicii de formă păstrează putere probatorie de înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi etc.).

2. Decăderea

Decăderea a fost definită, în mod concis, ca fiind o sancţiune care determină stingerea unui drept procedural ce nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege2.

O atare definiţie evocă două din trăsăturile definitorii ale decăderii: stingerea unui drept procedural şi neexercitarea dreptului înăuntrul termenului procedural fixat de lege.

Potrivit art. 103 alin. 1 C.proc.civ., neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei.

Există şi alte norme juridice care prevăd în mod expres sancţiunea decăderii (art. 138 alin. 3, art. 170 alin. 3, art. 186 alin. 2, art. 287 alin. 2, art. 610 C.proc.civ.) sau prin folosirea unor expresii echivalente (art. 136 C.proc.civ.).

Sancţiunea decăderii poate interveni, aşadar, nu numai atunci când legea stabileşte un termen fix pentru exercitarea unui drept sau pentru îndeplinirea unui anumit act de procedură iar partea a lăsat să expire acel termen fără a beneficia de el, ci şi atunci când se prevede că exercitarea unui drept trebuie să se facă într-un anumit moment procesual (la prima zi de înfăţişare, înainte de începerea oricărei dezbateri etc.) ori într-o anumită ordine în efectuarea actelor de procedură pe care partea nu a respectat-o (nulitatea relativă a actului de procedură se acoperă dacă nu a fost invocată de partea interesată la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond)3.

Decăderea îşi produce efectele numai dacă a fost constatată de către instanţă. Mijlocul procedural de invocare a decăderii este excepţia, dacă procesul este în curs. Dacă a intervenit o hotărâre de fond, decăderea poate fi invocată, în anumite condiţii, şi prin intermediul căilor de atac.

Dacă decăderea nu a fost pronunţată de instanţă, actul de procedură făcut peste termen rămâne valabil şi îşi produce efectele fireşti, iar, dacă toate căile de atac care permiteau să se constate sancţiunea nu mai pot fi folosite, sancţiunea devine definitiv inoperantă.

S-a afirmat că încălcarea oricărei norme procedurale, fie ea imperativă, fie dispozitivă, poate fi sancţionată numai prin intervenţia justiţiei,

1 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 478. 2 I. Leş, Tratat, p. 299. 3 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p. 481.



109

din acest punct de vedere toate decăderile fiind, întocmai ca şi nulităţile, judiciare1.

Decăderea mai poate fi înlăturată dacă există o dispoziţie expresă a legii în acest sens ( art. 186 alin. 4 C.proc.civ.), dacă priveşte pe una din părţile legate printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, iar cel puţin una din părţi a efectuat actul de procedură în termen (art. 48 alin. 2 C.proc.civ.) sau dacă partea care putea invoca decăderea renunţă la acest drept. În această din urmă situaţie, trebuie îndeplinite mai multe condiţii: termenul să fie reglementat de norme dispozitive, partea să aibă capacitate deplină de exerciţiu, renunţarea să intervină numai după ce termenul a expirat, renunţarea să fie strict personală şi expresă.

Dacă termenul este prevăzut de o normă imperativă, decăderea poate fi invocată de către oricare din părţi, de instanţă din oficiu sau de procuror, în orice stadiu al procesului, dacă legea nu limitează în mod expres momentul până la care se poate invoca (de exemplu, potrivit art. 310 C.proc.civ., dacă nu se dovedeşte la prima zi de înfăţişare că recursul a fost depus peste termen sau dacă această dovadă nu reiese din dosar, el se va socoti făcut în termen).

Dacă norma ce prevede termenul are caracter dispozitiv, decăderea poate fi invocată numai de partea interesată şi numai la primul termen de judecată care are loc după cunoaşterea motivului decăderii, în caz contrar partea fiind ea însăşi decăzută din dreptul de a o mai invoca mai târziu2.

Decăderea se opune celui împotriva căruia a curs termenul legal imperativ. Cu toate acestea, potrivit art. 103 C.proc.civ. decăderea nu operează în cazul în care partea nu dovedeşte că a fost împiedicată să acţioneze în termen printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. În acest caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării.

Rezultă aşadar, în condiţiile arătate, posibilitatea repunerii în termen a părţii, o asemenea cerere fiind de competenţa instanţei învestită cu soluţionarea actului de procedură respectiv sau a căii de atac.

În cazul în care s-a cerut repunerea în termen cu privire la un act de procedură care trebuie îndeplinit înainte de pronunţarea hotărârii, şi în cazul în care priveşte exercitarea unei căi de atac iar repunerea în termen a fost admisă, instanţa se pronunţă printr-o încheiere interlocutorie care nu poate fi atacată decât o dată cu hotărârea de fond.

Dacă cererea de repunere în termenul de exercitare a unei căi de atac a fost respinsă instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge atât cererea de repunere în termen cât şi calea de atac (ca tardivă).

3. Sancţiuni pecuniare

De regulă, atunci când una din părţi îşi exercită în mod abuziv drepturile procedurale este pasibilă de a primi o pedeapsă pecuniară

1 I. Leş, Tratat, p. 307. 2 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat I, p.482.



110

(amenda civilă) a cărei limite şi condiţiile de impunere sunt stabilita de prevederile legale în vigoare1.

Asemenea sancţiuni pot primi şi alţi participanţi la procesul civil. Potrivit art. 108 ind. 1 C.proc.civ., instanţa poate sancţiona

următoarele fapte săvârşite în legătură cu procesul, astfel: 1. cu amendă judiciară de la 500.000 lei la 7.000.000 lei: a) introducerea, cu rea-credinţă, a unor cereri vădit netemeinice; b) formularea, cu rea-credinţă, a unei cereri de recuzare sau de

strămutare; c) obţinerea, cu rea-credinţă, a citării prin publicitate a oricărei părţi; d) obţinerea, cu rea-credinţă, de către reclamantul căruia i s-a respins

cererea, a unor măsuri asigurătorii prin care pârâtul a fost păgubit; e) contestarea, cu rea-credinţă, a scrierii sau semnăturii unui înscris; 2. cu amendă judiciară de la 300.000 lei la 5.000.000 lei: a) neprezentarea martorului legal citat sau refuzul acestuia de a

depune mărturie când este prezent în instanţă, în afară de cazul în care acesta este minor;

b) neprezentarea avocatului, a reprezentantului sau a celui care asistă partea, ori nerespectarea de către aceştia a îndatoririlor stabilita de lege sau de către instanţă, dacă în acest mod s-a cauzat amânarea judecării procesului;

c) refuzul expertului de a primi lucrarea sau nedepunerea lucrării în termenul fixat, ori refuzul de a da lămuririle cerute;

d) neluarea de către conducătorul unităţii în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii;

e) neprezentarea unui înscris sau a unui bun, de către cel care îl deţine, la termenul fixat în acest scop de către instanţă;

f) refuzul sau omisiunea unei autorităţi ori a altei persoane de a comunica la cererea instanţei, la termenul fixat în acest scop, datele care rezultă din actele şi evidenţele ei;

g) cauzarea amânării judecării sau executării silite de către cel însărcinat cu îndeplinirea actelor de procedură;

h) împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor ce revin judecătorilor, experţilor desemnaţi de instanţă în condiţiile legii, agenţilor procedurali precum şi altor salariaţi ai instanţei;

i) nerespectarea de către executorul judecătoresc a obligaţiei de a depune la dosarul instanţei actele de executare, potrivit dispoziţiilor art. 373 ind. 1 alin. 3.

Amenda nu se va aplica persoanelor la care se referă punctul 2 al alineatului (1), dacă motive temeinice le-au împiedicat să aducă la îndeplinire obligaţiile ce le revin.

Potrivit art. 108 ind. 2 C.proc.civ., nerespectarea de către oricare dintre părţi sau de către alte persoane a măsurilor luate de către instanţă

1 V. Daghie, I. Apostu, E. Guriţă, op. cit., p. 87.



111

pentru asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei de judecată se sancţionează cu amendă de la 300.000 lei la 2.000.000 lei.

Nerespectarea de către orice persoană a dispoziţiilor privind desfăşurarea normală a executării silite se sancţionează, de către preşedintele instanţei de judecată, la cererea executorului cu amendă de la 500.000 lei la 5.000.000 lei.

O dată cu aplicarea sancţiunii se va stabili în ce constă abaterea săvârşită.

Legea mai prevede că, cel care, cu intenţie sau din culpă, a pricinuit amânarea judecării sau a executării silite prin una din faptele prevăzute în art. 108 ind. 1 sau 108 ind. 2 C.proc.civ., la cererea părţii interesate, va putea fi obligat de către instanţa de judecată ori, după caz, de către preşedintele instanţei de executare, la plata unei despăgubiri pentru paguba cauzată prin amânare (art. 108 ind. 3 C.proc.civ.).

Amenda şi despăgubirea se stabilesc prin încheiere executorie, care se comunică celui obligat, dacă măsura a fost luată în lipsa acestuia.

Împotriva încheierii cel obligat va putea face cerere de reexaminare în termen de 15 zile de la data la care a fost luată măsura sau de la data comunicării încheierii, după caz, prin care să solicite, motivat, să se revină asupra amenzii ori despăgubirii sau să se dispună reducerea acestora.

Cererea de reexaminare se soluţionează prin încheiere irevocabilă, dată în camera de consiliu, de către instanţa de judecată ori de preşedintele instanţei de executare care a aplicat amenda sau despăgubirea.

3. Sancţiuni disciplinare

Există situaţii în care neobservarea unei dispoziţii a legii procesuale nu afectează valabilitatea actelor de procedură deoarece părţilor nu li se poate imputa nimic1.

Dar judecătorul sau personalul aparţinând organelor autorităţii judecătoreşti poate fi sancţionat disciplinar pentru nerespectarea formelor procedurale prevăzute, de regulă, de termene relative. Intră în această categorie dispoziţiile: art. 257 alin. 1 C.proc.civ. (depăşirea termenului de 5 zile în care ar trebui să se pronunţe completul de divergenţă), art. 260 C.proc.civ. (nerespectarea termenului de 7 zile în care se poate amâna pronunţarea), art. 264 C.proc.civ. (depăşirea termenului de cel mult 3 zile în care se motivează hotărârea).

Materia răspunderii disciplinare a judecătorilor este reglementată de prevederile art. 98-101 din capitolul II al Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, iar pentru personalul auxiliar de specialitate răspunderea disciplinară este prevăzută de art. 148-151 din capitolul IV, Secţiunea III a Hotărârii C.S.M. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti.

Legea mai prevede dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale ce nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a




112

stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (art. 96 din Legea nr. 303/2004).

Teme de control

1. Prezentaţi actele de procedură. 2. Prezentaţi termenele procedurale.



113

Test de evaluare 1. Termenul pe zile în procesul civil: a. se calculează pe zile libere, actul de procedură putând fi efectuat în tot

cursul zilei; b. se calculează pe zile pline, actul de procedură fiind considerat făcut în

termen dacă se trimite în acest termen prin poştă, recomandat; c. se calculează pe zile libere, actul procedural putând fi depus însă numai în

orele în care serviciile instanţei funcţionează; d. se calculează cu luarea în considerare atât a zilei când a început să curgă

cât şi a zilei în care se sfârşeşte. 2. Nulitatea absolută a actelor de procedură intervine: a. în cazul încălcării unor norme imperative; b. în cazul încălcării unor norme dispozitive; c. în cazul încălcării unor norme imperative sau dispozitive, după caz; d. condiţionat de existenţa unei vătămări. 3. În cazul nulităţilor exprese: a. cel ce invocă nulitatea trebuie să dovedească producerea unei vătămări; b. cel ce invocă nulitatea nu trebuie să dovedească producerea unei

vătămări; c. anularea actului intervine numai dacă astfel vătămarea poate fi înlăturată; d. sunt încălcate norme cu caracter dispozitiv. 4. Nulitatea unui act de procedură: a. atrage nulitatea actelor subsecvente în mod necondiţionat; b. atrage nulitatea actelor subsecvente independente de actul declarat nul; c. atrage nulitatea actelor subsecvente dependente de actul declarat nul; d. nu are nici o influenţă asupra actelor de procedură îndeplinite pe baza

acestuia. 5. Nulitatea relativă a unui act de procedură: a. poate fi invocată de oricare dintre părţile din proces; b. poate fi invocată doar de partea protejată căreia i-a produs o vătămare; c. poate fi invocată în orice stare a pricinii; d. conduce în mod automat la anularea actului respectiv. 6. Nulitatea prevăzută de art. 105 alin. 1 C.proc.civ.: a. este o nulitate absolută necondiţionată de existenţa unei vătămări; b. este o nulitate relativă condiţionată de existenţa unei vătămări; c. vizează alcătuirea greşită a completului de judecată; d. nu vizează încălcarea normelor de competenţă generală, materială şi

teritorială.



114

7. Decăderea intervine numai în caz de nerespectare a: a. termenelor legale prohibitive; b. termenelor judecătoreşti; c. termenelor relative; d. termenelor legale imperative. 8. Sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii necondiţionate: a. actele de procedură îndeplinite de un funcţionar necompetent; b. actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent; c. actele de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale; d. actele de procedură, dacă acestea au produs părţii o vătămare. 9. Actele de procedură trimise prin poştă sunt considerate îndeplinite în termen dacă: a. au fost predate recomandat la oficiul poştal după împlinirea termenului; b. au fost predate la oficiul poştal înainte de împlinirea termenului; c. au fost primite la registratura instanţei în afara orelor de serviciu a

acesteia; d. registratura instanţei a refuzat primirea actelor de procedură respective. 10. Dacă partea dovedeşte că a fost împiedicată în îndeplinirea actului de procedură în termenul legal printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei: a. decăderea nu mai operează dacă instanţa competentă se pronunţă în

acest sens; b. decăderea operează indiferent de poziţia instanţei competentă; c. termenul de decădere este considerat suspendat; d. termenul de decădere se consideră împlinit. 11. Prin act de procedură se înţelege: a. operaţiunea juridică pe care o constată actul de procedură respectiv; b. actul scris constatator; c. atât operaţiunea juridică cât şi actul scris care o constată; d. o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile. 12. După locul de îndeplinire, actele de procedură se clasifică în: a. acte ale părţilor, ale instanţei sau ale altor participanţi la procesul civil; b. acte scrise sau acte orale; c. acte judiciare sau acte extrajudiciare; d. acte care conţin o manifestare de voinţă sau acte care constată o

operaţiune procedurală. 13. După caracterul lor, termenele procedurale se clasifică în: a. termene legale sau judecătoreşti; b. termene convenţionale; c. termene absolute sau relative; d. termene imperative sau prohibitive.



115

14. Termenele procedurale pe ore se calculează: a. pe ore libere, neintrând la socoteală ora când a început să curgă şi nici

ora când termenele s-au sfârşit; b. de la miezul nopţii zilei următoare; c. în ziua îndeplinirii actelor de procedură; d. corespunzător orei de plecare. 15. Termenul de procedură care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat: a. se consideră împlinit în ziua respectivă; b. se prelungeşte până la sfârşitul zilei de lucru următoare; c. se consideră împlinit în ultima zi lucrătoare anterioară zilei respective; d. zilele de sărbătoare din cuprinsul termenului procedural nu intră în calcul. 16. Punctul de împlinire al termenului procedural este acela : a. în care efectul termenului s-a realizat ; b. care curge de la comunicarea actului de procedură; c. care curge de la pronunţare; d. curge în mod continuu, fără posibilitatea de a fi întrerupt sau suspendat. 17. După caracterul normelor încălcare, nulităţile pot fi : a. proprii sau derivate ; b. extrinseci sau intrinseci ; c. totale sau parţiale ; d. absolute sau relative. 18. Nulitatea unui act de procedură : a. îşi produce efectele necondiţionat ; b. trebuie declarată de instanţa de judecată ; c. trebuie declarată de părţile din proces ; d. atrage, în mod automat, nulitatea actelor următoare acestuia. 19. Decăderea îşi produce efectele : a. numai în cazul încălcării termenelor legale prohibitive ; b. numai dacă a fost constatată de instanţa de judecată ; c. numai dacă părţile din proces cer expres acest lucru ; d. în toate cazurile, cu participarea procurorului. 20. Sancţiunile pecuniare pot fi aplicate : a. doar părţilor din proces ; b. doar altor participanţi la procesul civil; c. atât părţilor cât şi altor participanţi la procesul civil; d. instanţei de judecată, pentru rea credinţă sau gravă neglijenţă.

Răspunsurile Testelor de autoevaluare


116

Răspunsurile Testelor de autoevaluare

Capitolul I : 1.a; 2.c; 3.a; 4.b; 5.b; 6.d; 7.c; 8.a; 9.a; 10.c; 11.d; 12.b; 13.d; 14.c; 15.c; 16.a; 17.d; 18.a; 19.b; 20.c; Capitolul II : 1.b; 2.b; 3.a; 4.d; 5.c; 6.c; 7.a; 8.a; 9.b; 10.a; 11.d; 12.c; 13.a; 14.c; 15.c; 16.d; 17.d; 18.d; 19.a; 20.b; Capitolul III : 1.b; 2.b; 3.b; 4.a; 5.d; 6.a; 7.d; 8.b; 9.d; 10.a; 11.c; 12.c; 13.a; 14.b; 15.c; 16.c; 17.b; 18.d; 19.a; 20.c; Capitolul IV : 1.c; 2.b; 3.b; 4.b; 5.b; 6.c; 7.a; 8.b; 9.b; 10.d; 11.c; 12.a; 13.c; 14.a; 15.d; 16.b; 17.d; 18.b; 19.c; 20.d; Capitolul V : 1.c; 2.a; 3.b; 4.c; 5.b; 6.a; 7.d; 8.b; 9.b; 10.a; 11.c; 12.c; 13.d; 14.b; 15.b; 16.a; 17.d; 18.b; 19.c; 20.c;

Documents

Drept Procesual Civil1 Prof Apostu Ioan 2010