1

Drept Roman.

Succesiuni, obligatii, garantii, contracte.

Prof. univ. dr. Emil Molcuţ

Cursuri predate la seria a II-a

2

Succesiunile

Dreptul succesoral roman cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementeaza

transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai, insa in epoca foarte veche

transmiterea patrimoniului de la defunct catre mostenitorii sai nu implica ideea de succesiune,

deoarece in conceptia vechilor romani nu exista patrimoniu fara titular, astfel incat la moartea

persoanei drepturile sale patrimoniale (cele reale si de creanta) se sting, iar mostenitorul nu

dobandeste acelasi drept, ci un drept nou prin luarea in stapanire a bunurilor succesorale.

Aceasta conceptie s-a oglindit si pe plan terminologic, dovada ca cel mai vechi

termen/cuvant prin care a fost desemnat mostenitorul este "heres" care provine de la "herus" =

stapan. Mai tarziu, pornind de la principiul continuitatii persoanei defunctului, romanii au admis

ca drepturile patrimoniale trec asupra mostenitorilor, iar din acel moment in terminologia juridica

romana au aparut termenii de succesiune si de succesor.

Dreptul succesoral roman a evoluat sub influenta a 2 tendinte:

1. Tendinta decaderii formalismului

Retinem ca la origine actele succesorale erau conditionate de respectarea unor forme

solemne, foarte complicate. De exemplu, cel mai vechi testament roman a imbracat forma unei

legi pe care a votat-o poporul, iar mai tarziu asistam la decaderea formalismului pentru ca, in

dreptul clasic, testamentul sa se poata intocmi prin simpla manifestare de vointa a persoanei.

2. Tendinta ocrotirii rudeniei de sange

Vreme de aproape 5 secole agnatiunea (rudenia civila) a fost unicul fundament al

succesiunii, iar rudele de sange care nu erau si rude civile nu aveau vocatie succesorala, nu puteau

veni la succesiune. Dar spre sfarsitul republicii, familia romana a suferit o serie de transformari, in

primul rand prin generalizarea unor acte ca emanciparea fiului de familie sau casatoria fara manus.

Fata de aceste transformari, pretorul indeplinind rolul creator a realizat o serie de reforme, prin

care a chemat la succesiune si rudele de sange care nu erau si rude civile. Aceste reforme

pretoriene au fost dezvoltate prin reforme imperiale, iar in vremea imparatului Justinian rudenia

de sange a devenit unicul fundament al succesiunii.

3

Romanii au cunoscut 3 sisteme succesorale:

a) succesiunea ab intestat (fara testament) sau succesiunea legala:

Este cea mai veche si se deschidea atunci cand nu exista testament sau testamentul nu era

intocmit in mod valabil. Ea este denumita si succesiune legala intrucat a fost reglementata prin

dispozitiile din Legea celor XII table. Potrivit acelor dispozitii exista 3 categorii de mostenitori legali:

1. Heredes sui - faceau parte toti aceia care prin moartea lui pater familias deveau persoane

sui iuris, adica fii, fiicele, femeia casatorita cu manus in calitate de fiica, adoptatul si adrogatul.

Nepotii din fii faceau parte din aceasta categorie de mostenitori numai daca tatal lor predeceda

bunicului. Acei nepoti din fii veneau la succesiune prin reprezentare, in sensul ca ei urcau in rangul

succesoral al tatalui lor si dobandeau partea din succesiune care s-ar fi cuvenit tatalui, daca acesta

ar mai fi trait. Spre exemplu, daca vin la succesiune 2 fii si 2 nepoti de fiu, mostenirea se imparte

la 3, caci fiecare din fii dobandeste o treime, iar cei 2 nepoti vor dobandi impreuna o treime. In

lipsa acestora veneau la succesiune cei din categoria a II-a, adica cei mai apropiati agnati cu

precizarea ca in materie succesorala cuvantul "agnati" desemneaza numai colateralii, nu toate

rudele civile. Prin urmare, in materie succesorala cei mai apropiati agnati sunt cei mai apropiati

colaterali. Dar, aceasta categorie de mostenitori nu este fixa, ci este mobila deoarece in lipsa unor

agnati apropiati sunt considerati agdnatus proximus, agnatii foarte indepartati. Spre exemplu,

daca exista frati ei sunt agdnatus proximus, daca acestia nu exista, atunci agdnatus proximus sunt

verii primari etc..

Pe de alta parte, potrivit Legii celor XII table daca cel mai apropiat agnat repudia

succesiunea, acea succesiune devenea vacanta in sensul ca nu revenea urmatoarei categorii de

mostenitori intrucat potrivit Legii celor XII table, colateralii nu pot veni la succesiune prin

reprezentare, iar daca nu existau nici colaterali atunci veneau la succesiune cei din categoria a III-

a, gentilii, care imparteau bunurile succesorale in parti egale. Ca o amintire a epocii in care membrii

gintii exercitau proprietatea colectiva asupra pamantului. Insa, acest sistem succesoral a devenit

anacronic spre sfarsitul epocii vechi de vreme ce fiul de familie emancipat nu putea veni la

succesiune in familia de origine intrucat nu mai era ruda civila cu acea familie, nu mai era agnat.

De asemenea, mama si copii rezultati din casatoria fara manus nu se puteau mosteni reciproc

intrucat nici ei nu erau rude civile. Toate aceste transformari amenintau sa slabeasca legaturile de

familie, la care romanii tineau foarte mult.

De aceea, pretorul a intervenit si a initiat o serie de reforme in vederea ocrotirii rudeniei

de sange pe taram succesoral, iar sistemul creat prin reformele pretoriene a fost denumit

"bonorum posesio" sau "mostenire pretoriana". In acest sistem exista 4 categorii de mostenitori

pe care ii denumim mostenitori pretorieni:

4

1. Bonorum posesio unde liberi (in calitate de fii);

2. Bonorum posesio unde legitimi (in calitate de rude civile);

3. Bonorum posesio unde cognati (in calitate de rude de sange);

4. Bonorum posesio unde vir et uxor

Din prima categorie faceau parte toti fii de familie, inclusiv fiul de familie emancipat care

venea la succesiune in calitate de ruda de sange.

Din a doua categorie faceau parte agnatii si gentilii, incat la prima vedere s-ar parea ca prin

aceasta reforma pretorul nu a modificat dispozitiile din Legea celor XII table. In realitate, si de data

aceasta pretorul a facut o inovatie intrucat in sistemul pretorian daca cel mai apropiat agnat

repudia succesiunea, ea nu devenea vacanta ca in Legea celor XII table, ci trecea asupra urmatoarei

categorii de mostenitori.

Din a treia categorie faceau parte anumite rude de sange care nu erau si rude civile. Spre

exemplu, mama si copiii rezultati din casatoria fara manus se mosteneau reciproc in calitate de

rude de sange.

Din a patra categorie faceau parte barbatul si femeia casatoriti fara manus, care se

mosteneau reciproc numai daca nu existau rude de sange.

Aceste reforme au fost dezvoltate ulterior prin reforme imperiale astfel, in vremea imparatul

Hadrian a fost dat senatus consultul Tertullian, iar in vremea lui Marc Aureliu s-a dat senatus

consultul Orfitian.

2. Agdnatus proximus

3. Gentiles

b) succesiunea testamentara;

c) succesiunea deferita contra testamentului;

Prin senatusconsultul Tertullian s-a prevazut ca mama vine la succesiune copiilor rezultati

din casatoria fara manus in calitate de ruda legitima, ceea ce inseamna ca ea a fost ridicata din a

3-a categorie de mostenitori pretorieni in categoria a 2-a. Prin senatusconsultul Orfitian s-a

prevazut ca acei copii care erau rezultati din casatoria fara manus vin la succesiunea mamei lor in

calitate de fii, ceea ce inseamna ca ei au fost ridicati din a 3-a categorie de mostenitori pretorieni

in prima categorie.

5

Imparatul Justinian a initiat o ampla reforma unificatoare prin care a creat 4 categorii de

mostenitori:

Din prima categorie faceau parte descendentii care ii eliminau pe toti ceilalti. Din a doua

categorie faceau parte ascendentii, fratii si surorile buni si copii lor. Din categoria a treia faceau

parte fratii si surorile consangvini si uterini si copii lor. Erau frati si surori consangvini aceia care

proveneau din acelasi tata, dar nu si din aceeasi mama. Iar frati si surori uterini erau aceia care

proveneau din aceeasi mama, dar nu si din acelasi tata. Din a patra categorie faceau parte

colateralii mai indepartati.

Pe langa succesiunea legala, romanii au cunoscut si succesiunea testamentara care era

deferita pe baza unui testament, iar testamentul este actul solemn prin care o persoana denumita

testator instituie unul sau mai multi mostenitori pentru ca acestia sa-i execute ultima vointa, desi

in definitiile clasice ale testamentului nu se mentioneaza instituirea de mostenitori, ci numai

caracterul solemn si caracterul de ultima vointa ale testamentului. Cu toate ca in textele clasice

instituirea de mostenitori este mentionata frecvent, dar nu este mentionata in definitiile care s-au

dat testamentului.

La origine puteau fi instituiti mostenitori numai herezi, adica numai aceia care faceau parte

din I categorie de mostenitori legali. Ulterior, s-a admis sa fie instituiti mostenitori si colaterali mai

indepartati, iar in dreptul clasic s-a admis sa fie instituite si persoane straine de familie. In principal,

cel instituit mostenitor era un executor testamentar care trebuia sa execute ultima vointa a

testatorului, adica sa imparta bunurile succesorale in conformitate cu dispozitiile din testament.

Totodata, prin testament puteau fi favorizati unii dintre mostenitorii instituiti, in sensul ca primeau

mai mult decat ceilalti. De asemenea, mostenitorul instituit putea fi grevat cu sarcina de a

transmite anumite bunuri individual determinate din succesiune, unor persoane straine de familie

cu titlul de legat.

Tot prin testament se putea dezrobi un sclav sau se putea numi un tutore. In epoca veche,

romanii au cunoscut 3 forme solemne de testament:

1. Testamentul calatis comitiis este cel mai vechi si imbraca forma unei legi pe care o vota

Comitia Curiata denumita si Comitia Calata, in sensul ca ultima vointa a testatorului trebuia sa fie

aprobata de popor, ceea ce inseamna ca in acest stadiu, poporul nu avea calitatea de martor

colectiv, ci calitatea de legiuitor. Insa, aceasta forma de testament prezinta unele inconveniente.

In primul rand el era accesibil numai patricienilor, nu si plebeilor, intrucat plebeii nu faceau parte

din Comitia Curiata. In al doilea rand, Comitia Curiata nu era convocata in fiecare zi, ci numai de 2

ori pe an. De aceea a fost creat testamentul in procirtur sau testamentul in fata armatei gata de

lupta.

6

2. Testamentul in procinctu presupunea o declaratie solemna a legionarului in fata unitatii

miliare, centurii din care facea parte, iar membrii centuriei aveau rolul unui martor colectiv. Acest

testament era accesibil tuturor cetatenilor romani, dar numai acelora care faceau parte din

legiunile de juniori combatante si care aveau o varsta intre 17-46 ani. Pe cand, cei mai in varsta,

care faceau parte din legiunile de seniori necombatante nu isi puteau face testamentul in aceasta

forma. Iata de ce s-a creat testamentul per es et libram sau testamentul prin rana si balanta, care

este o aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si care a evoluat in 3 faze.

3. Testamentul per aes et libram

Cele 3 faze:

- Mancipatio familiae

- Testamentul per es et libram public

- Testamentul per es et libram secret

In prima faza, testatorul transmitea bunurile succesorale cu titlul de proprietate prin

mancipatiune unui executor testamentar denumit emptor familiae sau cumparator al bunurilor

succesorale, dupa care intre testator si emptor familiae se incheia o conventie de buna credinta

denumita pact fiduciar prin care testatorul ii arata lui emptor familiae cum sa imparta bunurile

succesorale. Dar in aceasta faza testamentul prezenta inconveniente, executarea lui depindea de

buna credinta a lui emptor familiae, intrucat conventia de buna-credinta incheiata intre parti nu

era sanctionata juridiceste, iar daca emptor familiae nu executa ultima vointa a testatorului,

mostenitorii instituiti nu aveau actiune impotriva si nu-l puteau constrange pe cale judiciara sa

execute dispozitiile din testament.

Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua in care testatorul nu mai transmitea

bunurile succesorale cu titlu de proprietate, ci cu titlu de detentiune, incat emptor familiae

devenea un simplu detentor si daca nu executa ultima vointa a testatorului, mostenitorii instituiti

aveau actiune impotriva lui si il puteau constrange prin proces sa execute dispozitiile din

testament. Totusi, si in aceasta faza testamentul prezenta inconvenientul ca pactele fiduciare,

conventiile de buna-credinta erau incheiate in forma verbala de fata cu martorii si astfel numele

mostenitorilor instituiti erau cunoscute inca din momentul intocmirii testamentului, iar unii dintre

cei instituiti puteau avea interesul sa grabeasca moartea testatorului.

Iata de ce s-a trecut la faza a treia in care pactul fiduciar, conventia de buna-credinta, se

incheia in forma scrisa, iar inscrisul purta sigiile martorilor, de regua 7, urmand ca acel inscris sa

fie desfacut numai dupa moartea testatorului cand se aflau si numele mostenitorilor instituiti.

7

Curs II

In dreptul clasic romanii au cunoscut 3 forme nesolemne de testament: testamentul noncupativ,

pretorian si militar.

Testamentul noncupativ se intocmea in forma verbala in prezenta a 7 martori.

Testamentul pretorian se intocmea in forma scrisa si purta sigiliile celor 7 martori, iar testamentul

militar nu presupunea respectarea unor conditii de forma, ci numai exprimarea clara a vointei testatorului.

Pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesar ca testatorul, martorii,

mostenitorii si legatarii sa aiba capacitate testamentara care era denumita testamenti factio si care era de

doua feluri: testamenti factio activa si testamenti factio pasiva.

Testamenti factio activa este aptitudinea persoanei de a-si intocmi testamentul sau de a asista in

calitate de martor la intocmirea unui testament. Regula era ca au testamenti factio activa toti aceia care

sunt capabili de fapt si de drept. Cu toate acestea, au fost admise si unele exceptii, spre exemplu fiul de

familie care era soldat in legiune si avea ulpe culium (bunuri proprii) in calitate de soldat denumit peculium

castrense putea dispune prin testament de acest peculium.

De asemenea, sclavii publici aveau dreptul sa dispuna prin testament de jumatate din peculiul lor.

La origine, femeia sui iuris nu isi putea face testamentul, ea se afla sub tutela agnatilor ei, dar

Imparatul Hadrian a initiat o reforma prin care femeia sui iuris putea sa isi faca testamentul insa cu

autoritatis tutoris.

Testamenti factio pasiva este capacitatea persoanei de a veni la succesiune in calitate de mostenitor

sau de legatar. In mod simetric, aveau testamenti factio pasiva cei capabili de fapt si de drept, dar si in acest

caz s-au admis exceptii. Spre exemplu, sclavul propriu sau sclavul altuia puteau fi instituiti mostenitori dupa

cum putea fi instituit mostenitor si fiul de familie, insa sclavul si fiul de familie nu puteau accepta

succesiunea fara aprobarea expresa a lui dominus/pater familias.

Femeia putea fi instituita mostenitor, dar catocenzorul a propus o lege prin care femeile nu puteau

veni la mostenirea unui patrimoniu evaluat mai mare de 100 000 de asi.

De asemenea, pentru ca un testament sa fie intocmit in mod valabil era necesara instituirea de

mostenitori, despre care Gaius spunea ca instituirea de mostenitori este fundamentul juridic al oricarui

testament, iar instituirea presupunea respectarea unor conditii de forma si de fond. Astfel, instituirea de

mostenitori se facea in fruntea testamentului in sensul ca orice testament incepea cu instituirea de

mostenitori care trebuia sa fie facuta in termeni imperativi si solemni. Spre exemplu, daca era instituit

Octavian, testatorul scria "Octavius heres esto"/"Octavian sa fie mostenitor"; iar conditiile de fond ale

8

instituirii si-au gasit expresia in doua principii fundamentale ale dreptului succesoral roman. Potrivit primului

principiu, "Nemo pro parte testatus pro parte in testatos decedae potes" = nimeni nu poate muri in parte cu

testament si in parte fara testament. Prin efectul acestui principiu, mostenirea legala nu se putea deschide

alaturi de mostenirea testamentara iar daca testatorul dispunea numai pentru o parte din bunurile sale, cel

instituit pro parte dobandea totusi intreaga succesiune pentru ca altminteri ar fi insemnat ca mostenirea

legala sa se deschida alaturi de mostenirea testamentara ceea ce nu era permis. Potrivit celui de-al doilea

principiu "Semer heres, Semper heres" = o data mostenitor, pt totdeauna mostenitor, nefiind permisa

instituirea de mostenitor cu termen deoarece succesiunea este un mod de dobandire a proprietatii iar

proprietatea nu are caracter temporar ci caracter perpetuu.

Alaturi de instituirea de mostenitori, romanii au cunoscut si substituirea de mostenitori care este

tot o instituire dar de gradul 2 sau conditionala, intrucat daca cel instituit mostenitor nu dobandea

succesiunea se deschidea mostenirea legala iar pentru a preveni o asemenea situatie s-a creat substituirea

de mostenitori, astfel incat daca succesiunea nu revine celui instituit sa nu se deschida succesiunea legala

ci sa vina la mostenire cel substituit. Substituirea este de 3 feluri:

- substitutio vulgaris

- substitutio pupilaris

- substitutio cvasipupilaris

Substituirea vulgara este cea obisnuita, prin urmare se deschide atunci cand cel instituit nu vrea

sau nu poate sa dobandeasca succesiunea.

Substituirea pupilara se face numai pentru ipoteza in care cel instituit moare inainte de varsta

pubertatii (<14 ani).

Substituirea cvasipupilara se facea numai pentru ipoteza in care cel instituit si-ar fi pierdut

mintile/ar fi innebunit.

Pe langa mostenirea legala si testamentara, romanii au facut si succesiunea deferita contra testamentului,

care este o aplicatiune a principiului simetriei in materie succesorala, deoarece in conceptia vechilor romani

asa cum testatorul isi poate institui descendentii ca mostenitori, tot asa testatorul isi poate dezmosteni

descendentii cu conditia sa respecte anumite forme solemne, astfel: fiii de familie erau dezmosteniti

individual prin cuvinte solemne, spre exemplu, daca era dezmostenit Octavian se utiliza formula "Octavius,

filius meus, exheres esto" .

Fiicele si nepotii de fii erau dezmosteniti in bloc, toti impreuna prin formula solemna "Ceteri omnes

exheredes sunto" iar daca era dezmostenit un fiu fara respectarea formelor solemne, testamentul era

"ruptum", nu isi producea efectele. Daca insa, erau dezmosteniti fara respectarea formelor solemne fiice si

nepoti, testamentul nu era nul ci se rectifica astfel incat cei dezmosteniti fara respectarea formelor solemne

sa dobandeasca totusi o parte din succesiune. Aceleasi efecte se produceau si in cazul omisiunii iar

omisiunea apare atunci cand descendentii nu sunt nici instituiti nici dezmosteniti, doar omisi.

9

Cu timpul, insa, spre sfarsitul republicii, ideile romanilor in materie succesorala au evoluat si, astfel,

s-a impus ideea de officium, in virtutea careia testatorul avea indatorirea de a-si iubi rudele apropiate, adica

descendentii, ascendentii, fratii si surorile. In noile conditii, daca testatorul isi dezmostenea rudele apropiate

chiar cu respectarea formelor solemne, cei dezmosteniti aveau posibilitatea sa atace testamentul in justitie

printr-o actiune speciala denumita querela inoficiosi testamenti, adica plangere pentru testamentul inoficios

(lipsit de oficiu). Aceasta actiune era intentata in fata tribunalului centumvirilor, iar centumvirii anulau

testamentul, afirmand ca testatorul a fost nebun, prin urmare incapabil de fapt, intrucat numai un nebun

isi poate dezmosteni rudele apropiate. Insa, existau si cauze care justificau dezmostenirea acelor rude, spre

exemplu tentativa de omor justifica dezmostenirea, dar acele motive nu erau prevazute in legi, enumerate,

ci erau lasate la aprecierea centumvirilor, la aprecierea tribunalului, iar de a lungul timpului, a secolelor, s-

a constatat ca practica tribunalului nu este unitara, ci este contradictorie, si, de aceea, imparatul Iustinian

a intocmit o lista cu toate cauzele care justifica dezmostenirea rudelor apropiate si o alta lista cu toate

cauzele care justifica intentarea creeri in oficiosi testamenti.

Alte texte romane se refera la dobandirea mostenirii, iar in functie de dobandirea mostenirii,

mostenitorii se clasifica in 3 categorii: heredes sui et necesarii, heredes necesarii, heredes extranei sau

voluntarii.

Din prima categorie faceau parte toti aceia care, prin moartea lui pater familias deveneau persoane

sui iuris, adica toti aceia care faceau parte din prima categorie de mostenitori legali. Acesti mostenitori erau

denumiti necesari intrucat succesiunea le revenea de drept automat incat in cazul lor nu se punea nici

problema acceptarii, nici problema repudierii de vreme ce le revenea automat. Acesti mostenitori puteau

veni si la succesiunea legala si la succesiunea testamentara, daca erau instituiti ca atare in testament.

Din a doua categorie faceau parte sclavii instituiti mostenitori si erau denumiti necesari intrucat si

lor succesiunea le revenea de drept, astfel incat nici nu trebuiau sa o acepte, nici nu o puteau repudia, dar

ei puteau veni numai la succesiunea testamentara.

Din a treia categorie faceau parte persoanele straine de familie cu precizarea ca in materia

dobandirii mostenirii colateralii erau considerati straini de familie. Acesti mostenitori aveau posibilitatea fie

sa accepte succesiunea, fie sa o repudieze. De aceea se mai numeau voluntarii. Daca intelegeau sa accepte

succesiunea, era necesar sa recurga la una din formele acceptarii mostenirii, forme care erau in numar de

3: cretio, pro herede gestio si nuda voluntas.

Cretio este o forma de acceptare care presupunea pronuntarea unor cuvinte solemne iar testatorul

ii putea impune mostenitorului instituit sa accepte succesiunea in aceasta forma.

Pro herede gestio inseamna administrare in calitate de herede (mostenitor), astfel incat acela care

facea un act de administrare a bunurilor succesorale se considera ca a inteles sa accepte succesiunea. Spre

exemplu, daca cel instituit vindea un bun din succesiune se interpreta ca a acceptat succesiunea in mod

tacit.

Nuda voluntas este o forma de acceptare expresa dar nesolemna pentru care o mostenire sa fie

acceptata in mod valabil era necesar sa se intruneasca/respecte anumite conditii pe care le numim

conditiile acceptarii mostenirii.

10

In primul rand, era necesar ca acela care accepta succesiunea sa aiba capacitatea de a se obliga,

deoarece o succesiune cuprinde, pe langa lucruri corporale si drepturi de creanta si o serie de datoriri care

trebuie platite de acela care dobandeste succesiunea.

In al doilea rand era necesar ca cel care dobandeste succesiunea sa aiba ius capiendi sau dreptul de

a culege o mostenire. Acest drept de a culege mostenirea a fost creat in vremea lui Octavian Augustus prin

legile Iulia si Papia Poppaea cunoscute sub denumirea de "Legi caducare".

Acele legi cuprind doua categorii de dispozitii pe care le denumim "pars nuptiaria" si "pars

caducaria".

Prin dispozitiile lui pars nuptialia s-a prevazut ca femeile intre 20 si 50 de ani si barbatii intre 25 si

60 de ani trebuie sa traiasca in regimul casatoriei si sa aiba copii, iar prin dispozitiile din pars caducaria s-a

prevazut ca cei necasatoriti (celibatarii, celibes) nu pot primi nimic din succesiune iar cei care erau casatoriti

dar nu aveau copii dobandeau numai jumatate din succesiune, iar daca in acelasi testament erau instituite

si persoane care intruneau conditiile legilor caducare, partea caduca din succesiune le reenea lor si daca

nu existau asemenea mostenitori atunci mostenirea revenea statului.

Pe de alta parte, acceptarea succesiunii genera/producea si anumite efecte juridice. Primul efect

al acceptarii este confuziunea patrimonilor, ceea ce inseamna ca patrimoniul defunctului se contopea cu

patrimoniul mostenitorului. Acest efect al acceptarii putea genera consecinte pagubitoare si pentru

mostenitori si pentru creditorii defunctului. Consecintele pagubitoare pentru mostenitori se produceau

atunci cand succesiunea era incarcata de datorii, deoarece mostenitorii raspundeau pentru datoriile

succesorale ultra vires hereditatis adica dincolo de limitele activului succesoral (activ = lucruri corporale si

creante). Prin urmare, dupa ce activul succesiunii se epuiza, mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile

succesorale din bunurile proprii.

De aceea, pretorul a intervenit si a creat ius abstinendi sau dreptul de a se abtine in virtutea caruia

mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile succesorale numai intra vires hereditatis, prin urmare numai in

limitele activului succesoral.

In acelasi sens, Imparatul Iustinian a creat beneficium inventarii sau beneficiul de inventar conform

caruia acel mostenitor care facea un inventar al bunurilor succesorale raspundea pentru datoriile

succesiunii numai intra vires hereditatis. Confuziunea patrimonilor de a genera consecinte pagubitoare si

pentru creditorii defunctului atunci cand mostenitorul era insolvabil deoarece dupa contopirea celor doua

patrimonii, creditorii defunctului veneau in concurs cu creditorii mostenitorului si, intrucat mostenitorul

era insolvabil, creditorii defunctului nu isi puteau realiza creantele integral ci numai in parte.

Pretorul a intervenit si a creat separatio bonorum prin care bunurile defunctului au fost separate

de bunurile mostenitorului iar creditorii defunctului isi puteau valorifica drepturile de creanta integral pe

seama bunurilor defunctului, urmand sa se realizeze confuziunea patrimoniilor numai dupa ce creditorii

defunctului isi valorificau drepturile de creanta.

11

Curs III

Al doilea efect al acceptarii mostenirii este dobandirea proprietatii iar in legatura cu acest efect

trebuie sa distingem intre situatia in care exista un singur mostenitor instituit si situatia in care exista mai

multi mostenitori. Daca exista un singur mostenitor acela va dobandi toate lucrurile corporale, toate

drepturile de creanta si toate datoriile succesorale; iar daca exista mai multi mostenitori se pune problema

stabilirii raporturilor dintre co-mostenitori.

Cat priveste creantele si datoriile acestea se impart de drept intre co-mostenitori pe cand lucrurile

corporale sunt dobandite in indiviziune si daca acei co-mostenitori doresc sa obtina iesirea din indiviziune

au la dispozitie actio familiae hercisundae sau actiunea de iesire din indiviziune.

Al treilea efect al acceptarii este collatio bonorum sau raportul bunurilor: daca unul dintre

mostenitori a dobandit anumite bunuri de la defunct in timpul vietii acestuia si doreste sa vina la succesiune

trebuie sa faca raportul bunurilor, adica sa adauge acele bunuri la masa succesorala.

Un caz tipic de collatio bonorum este collatio dotis collatio sau raportul bunurilor dotale. Avand in

vedere faptul ca femeia casatorita fara manus primeste cu ocazia casatoriei anumite bunuri de la pater

familias cu titlul de dota, dar o asemenea femeie are vocatie succesorala in familia de origine cu conditia

sa adauge bunurile dotale la masa succesorala.

Un caz atipic de collatio bonorum este collatio emancipati caci prin reforma pretorului, fiul de

familie emancipat a fost chemat si el la succesiune in calitate de ruda de sange cu conditia sa adauge la

masa succesorala toate bunurile pe care le-a dobandit in calitate de persoana sui iuris. Acest act de raport

al bunurilor este atipic intrucat emancipatul nu adauga la masa succesorala bunuri primite de la pater

familias, ci bunuri dobandite prin munca proprie, dar, asa cum mostenitorul instituit putea sa accepte

succesiunea, tot asa de bine, in virtutea principiului simetriei, el putea sa si repudieze succesiunea,

repudiere care se facea printr-o simpla manifestare de vointa si care genera/producea anumite efecte

juridice, astfel: daca erau mai multi mostenitori si unul dintre ei repudia succesiunea atunci venea la

mostenire substituitul daca exista un substituit. Daca nu exista un substituit atunci se producea

acrescamantul ceea ce inseamna ca partea din succesiune repudiata revenea celor care au acceptat

succesiunea. (se impartea egal lor) Acrescamantul se producea de drept, automat. Daca exista un singur

mostenitor instituit care repudia succesiunea venea la mostenire substituitul, daca exista unul, iar daca nu

exista se deschidea mostenirea legala. Daca nu existau nici mostenitori legali succesiunea devenea vacanta

si trecea asupra statului.

Alte texte din materia succesiunii se refera la sanctiunea mostenirii iar in legatura cu sanctiunea

mostenirii trebuie sa distingem intre mostenirea civila si mostenirea pretoriana caci mostenirea civila era

sanctionata prin hereditatis petitio sau petitiunea de hereditate iar cea pretoriana era sanctionata prin

intervictul quorum bonorum.

12

Petitiunea de hereditate este o actiune care se dadea cu titlu universal intrucat ea avea ca obiect o

masa de bunuri spre deosebire de actiunea in revendicare care era data cu titlu particular caci purta asupra

unor bunuri individual determinate. Pentru intentarea petitiunii de hereditate erau necesare anumite

conditii. In primul rand era necesar ca reclamantul sa nu posede bunurile succesorale. In al doilea rand,

reclamantul trebuia sa faca dovada calitatii sale de mostenitor civil spre deosebire de acela care intenta

actiunea in revendicare si care trebuia sa faca dovada dreptului de proprietate al tuturor autorilor sai, proba

pe care Cicero o considera diabolica. In al treilea rand paratul trebuia sa fie posesor al bunurilor succesorale,

bunuri pe care le putea poseda fie pro herede fie pro possessore. Poseda bunurile succesorale pro herede

atunci cand credea ca el este adevaratul mostenitor civil si le poseda pro possessore atunci cand stia ca nu

este mostenitor civil (era de rea credinta) dar ii opunea reclamantului calitatea sa de posesor prin cuvintele

"posideo quia posideo" (??). Totodata, daca petitiunea de hereditate putea fi intentata si impotriva

posesorilor fictivi denumiti ficti posesores si erau posesor fictiv acela care se oferea procesului simuland ca

este posesor pentru ca intre timp adevaratul posesor sa poata deveni proprietar prin uzucapiune precum

si acela care distruge bunurile succesorale cu intentie si intrucat cel ce se ofera procesului precum si cel ce

distruge bunurile succesorale sunt de rea credinta.

Prin senatusconsultul Juventian s-a prevazut ca reaua credinta tine loc de posesiune intrucat

posesorii fictivi sunt chemati in justitie pentru ca sunt de rea credinta. Acelasi senatusconsult a mai prevazut

ca paratul de buna credinta va raspunde numai in limitele imbogatirii sale, pe cand cel de rea credinta a

raspunde pentru tot ce lipseste din succesiune.

Mostenirea pretoriana este sanctionata prin interdictul quorum bonorum care presupune o

procedura in doua faze (ambele faze se petrec in fata pretorului). In prima faza reclamantul afirma ca este

mostenitor pretorian iar pretorul ii recunoaste aceasta calitate fara a verifica daca ii intruneste conditiile

necesare pentru a fi mostenitor pretorian, insa aceasta recunoastere are numai o valoare teoretica

deoarece reclamantul nu este pus in posesia bunurilor succesorale. In faza a doua pretorul verifica daca

reclamantul intruneste conditiile necesare pentru a fi mostenitor pretorian si daca se convinge ca le

intruneste atunci elibereaza interdictum quorum bonorum prin care reclamantul este pus in posesia

bunurilor succesorale.

Sanctiunea mostenirii pretoriene este inferioara sanctiunii mostenirii civile deoarece prin

interdictul quorum bonorum reclamantul dobandeste numai lucrurile corporale din succesiune, nu

dobandeste si drepturile de creanta, de aceea pretorul a initiat o noua reforma prin care a pus la dispozitia

reclamantului toate actiunile pe care defunctul le adusese impotriva debitorilor sai si astfel reclamantul

putea sa valorifice si drepturile de creanta din succesiune.

Alte texte se refera la legate si fideicomise.

Legatul este o dispozitie formulata in termeni imperativi si solemni grevand pe mostenitorul

instituit prin care testatorul dispune de un bun individual determinat in profitul unei persoane care este

denumita legatar. Prin urmare legatul este o dispozitie (o clauza) inclusa in testament care trebuie sa fie

formulata in termeni imperativi si solemni, clauza prin care testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita

un bun individual determinat din succesiune unei persoane pe care o denumim legatar iar bunul transmis

pe aceasta cale se numeste bun legat.

13

Legatul figura in fruntea testamentului imediat dupa instituirea de mostenitor si in functie de

formele solemne pe care le presupunea. Imbraca 4 forme:

1) Legatul per vindicationem

2) Legatul per damnationem

3) Legatul per praeceptionem

4) Legatul sinendi modo

1) Legatul per vindicationem: testatorul transmite lucrul individual determinat cu titlu de

proprietate direct legatarului si de aceea, in mod exceptional, in legatul per vindicationem nu figureaza si

numele mostenitorului pentru ca lucrul legat nu este transmis ci de testator iar daca mostenitorul il

impiedica pe legatar sa intre in stapanirea lucrului legat atunci legatarul in calitatea sa de proprietar va

intenta impotriva mostenitorului actiunea in revendicare.

2)Legatul per damnationem: Testatorul il obliga pe mostenitor sa transmita un anumit lucru

legatarului iar daca mostenitorul nu isi executa obligatia legatarul va avea impotriva mostenitorului o

actiune personala denumita actio ex testamento.

La inceputul dreptului clasic a fost dat senatusconsultul neronian prin care s-a prevazut ca un legat

per vindicationem nul pentru nerespectarea unor conditii de forma sau de fond poate fi considerat valabil

ca legat per damnationem iar jurisconsultii au facut un pas mai departe si au spus ca de vreme ce un legat

per vindicationem nul poate fi considerat valabil ca legat per damnationem cu atat mai mult un legat per

vindicationem valabil poate fi considerat valabil si ca legat per damnationem. Aceasta interpretare subtila

a avut efecte pe planul sanctiunii legatelor deoarece in functie de interesele sale, beneficiarul unui legat

per vindicationem se putea considera fie legatar per vindicationem, fie legatar per damnationem. Astfel,

daca beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de lucrul legat atunci se considera legatar per

vindicationem, intenta actiunea in revendicare si intra in posesia lucrului legat deoarece actiunea in

revendicare este o actiune arbitrara si duce la condamnarea asupra lucrului.

Daca, insa, beneficiarul legatului per vindicationem avea nevoie de bani atunci se consdiera legatar

per damnationem, intenta actio ex testamento care este actiune personala si obtinea condamnarea la plata

unei sume de bani.

14

3) Legatul per preceptionem: a fost creat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitorii instituiti

deoarece prin acest legat unul dintre mostenitori dobandea si calitatea de legatar. Era in acelasi timp si

mostenitor si legatar. In acest caz se executa mai intai legatul per preceptionem si numai dupa aceea

mostenirea se impartea in parti egale intre toti mostenitorii, impartire la care participa si cel care a fost

legatar.

4) Legatul sinendi modo este un legat cu titlul de permisiune, caci mostenitorul avea numai obligatia de a

nu-l impiedica pe legatar sa intre in posesia lucrului legat. Dar legatele presupun si respectarea unor conditii

de fond. In primul rand legatarul trebuia sa aiba testamenti factio pasiva deoarece el urma sa dobandeasca

un bun din succesiune. In al doilea rand executarea legatelor apasa asupra mostenitorului. La origine

legatele erau incluse in testament in vederea favorizarii unor mostenitori. In timpul asta au fost incluse in

testament in profitul unor persoane straine de familie iar unele testamente erau incarcate cu atat de multe

legate incat dupa executarea lor activul mostenirii se epuiza iar mostenitorul trebuia sa plateasca datoriile

succesorale din bunurile proprii. De aceea mostenitorii voluntari au inceput sa repudieze succesiunile

incarcate cu multe legate in paguba creditorilor defunctului care nu isi mai puteau valorifica drepturile de

creanta.

Au fost date 3 legi prin care s-a ingradit libertatea de a dispune prin legat. Este vorba despre legea furia

testamentaria, legea Voconia si legea Falcidia.

Prin legea furia testamentaria s-a prevazut ca lucrul legat nu poate avea o valoare mai mare de

1000 de asi.

Prin legea Voconia s-a prevazut ca legatarul nu poate dobandi mai mult decat mostenitorul, insa

cele doua legi nu s-au dovedit eficiente pt ca testatorul putea include in testamentul sau un numar nelimitat

de legate mici, mai mici de 1000 de asi iar in final se ajungea la acelasi rezultat (epuizarea activului

succesoral).

Legea Falcidia (40 I.Hr) : mostenitorul trebuie sa dobandeasca cel putin o patrime din succesiunea

care i s-ar fi cuvenit potrivit mostenirii legale, iar daca acea patrime nu se forma, toate legatele erau reduse

proportional pana la formarea acelei patrimi.

A treia conditie de fond a legatelor si-a gasit expresia in regula catoniana, singura legura din dreptul

roman care poarta numele autorului. Potrivit acestei reguli, un legat care este nul in momentul intocmirii

testamentului va ramane nul pentru totdeauna. Prin efectul acestei reguli, judecatorul nu mai putea lua in

considerare noile imprejurari ivite in intervalul de timp cuprins intre momentul intocmirii testamentului si

momentul mortii testatorului. Spre exemplu, daca testatorul dispune prin legatul per vindicationem de un

bun care nu ii apartine acel legat este nul dar ulterior, dupa intocmirea testamentului este posibil ca

testatorul sa devina proprietar al acelui lucru. In noua situatie legatul s-ar putea executa si totusi el ramane

nul.

Fideicomisul este actul de ultima vointa prin care o persoana denumita disponent sau dispunator

roaga o alta persoana denumita fiduciar sa transmita un bun sau o parte din succesiune altei persoane care

15

este denumita fidecomisar. Fideicomisul putea fi intocmit in mod valabil si in cadrul testamentului si in

afara testamentului dar fideicomisul era inclus in testament atunci calitatea de fiduciar o avea chiar

mostenitorul instituit. Daca fideicomisul era intocmit in afara testamentului puteau fi ocolite toate

conditiile de forma si de fond ale testamentului.

La origini fideicomisul a fost sanctionat numai pe taram moral si religios dar din vremea lui O.A a

fost sanctionat si pe taram juridic.

Pe langa fideicomisul obisnuit romanii au cunoscut si fideicomisul de familie. Prin acest fideicomis

disponentul il ruga pe fiduciar sa transmita un bun din succesiune altei persoane din aceeasi familie care la

randul ei avea aceeasi obligatie, ceea ce inseamna ca prin mecanismul fideicomisului de familie ,

fideicomisarul se transforma la randul lui in fiduciar avand aceeasi obligatie. pe aceasta cale s-a asigurat

pastrarea lucrurilor de valoare in sanul aceleiasi familii.

Romanii au cunoscut si fideicomisul de ereditate. Prin acesta disponentul il ruga pe fiduciar sa

transmita fideicomisarului o parte din succesiune sau chiar intreaga succesiune. Acest fideicomis genera o

serie de complicatii atunci cand fideicomisul de ereditate era cuprins in testament iar calitatea de fiduciar

o avea mostenitorul instituit intrucat mostenitorul fiduciar trebuia sa transmita bunurile succesorale

fideicomisarului dupoa ce avea si obligatia sa plateasca datoriile succesorale din bunurile proprii si de aceea

mostenitorii fiduciari au finceput sa repudieze succesiunile incarcate cu fideicomise de ereditate.

Consecinta a fost ca s-au dat 2 senatusconsulte: Pagasian si Trebelian prin care relatiile dintre mostenitorul

fiduciar si fideicomisar au fost reglementate de asa maniera incat mostenitorul sa dobandeasca totusi o

parte din succesiune.

16

Curs IV

Obligatii

Materia obligatiilor prezinta o importanta cu totul deosebita, deoarece, in primul rand,

obligatiile sunt oglinda juridica a economiei de schimb, adica a productiei si a circulatiei banilor.

In al doilea rand, conceptele, notiunile, principiile si institutiile pe care romanii le-au creat in

materia obligatiilor au fost receptate (preluate) in dreptul modern fara adaptari, fara modificari

semnificative, adica in forma pura. Aceasta materie cuprinde doua parti:

I. Partea generala, sau teoria generala a obligatiilor;

II. Partea speciala, sau izvoarele obligatiilor.

La partea generala vom studia regulile si principiile care se aplica tuturor izvoarelor de

obligatii, adica reguli comune, generale.

La partea speciala vom studia fiecare izvor de obligatii in parte, intr-o anumita succesiune.

Textele romane au transmis doua definitii ale obligatiei. Prima ii apartine lui Paul (Iulius

Paulus) iar cea de-a doua imparatului Justinian. Intrucat definitia lui Justinian este apropiata de

cea moderna, ne oprim asupra acesteia.

Potrivit lui Justinian, obligatio est iuris vilculum quo necesitate arstrigimur alicuius

solvende rei, secundum nostre civitatis iura. Asadar, obligatia este o legatura de drept prin care

suntem constransi a plati ceva, potrivit dreptului cetatii noastre. Din aceasta definitie rezulta ca

obligatia este un raport juridic pe care noi, modernii, il denumim raport juridic obligational iar

romanii il denumeau vinculum iuris. Acest raport juridic presupune intrunirea a trei elemente:

- subiectele

- obiectul

- sanctiunea

17

Subiectele obligatiei sunt creditorul si debitorul. Creditorul este subiectul activ al

obligatiei, intrucat el are dreptul sa pretinda o plata drept pe care o denumim creanta sau drept

de creanta. Debitorul este subiectul pasiv, intrucat el poate fi constrans pe cale judiciara sa faca

plata.

Obiectul obligatiei este desemnat in definitie prin cuvantul plata. Cuvantul plata

desemneaza dare, facere si praestare. Cuvantul dare desemneaza obligatia de a transmite

proprietatea sau de a constitui un alt drept real. Cuvantul facere desemneaza obligatia de a

presta un serviciu pentru creditor iar cuvantul prestare desemneaza obligatia de a procura

folosinta unui lucru fara a constiui un drept real. In zilele noastre cuvantul prestare sau

prestatiune desemneaza orice obiect al obligatiei, prin urmare, intre prestatiune si plata noi

punem semnul egalitatii, pe cand la romani cuvantul prestare avea un sens mai restrans.

Obiectul obligatiei presupune intrunirea anumitor conditii. In primul rand, 1) obiectul

obligatiei trebuie sa fie licit si moral adica sa fie in conformitate cu cerintele normelor de drept

si ale celor de morala (ale bunelor moravuri).

2) Obiectul obligatiei trebuie sa fie posibil iar imposibilitatea este de doua feluri: fizica si

juridica. Imposibilitatea fizica apare atunci cand se promite ceea ce nu exista in natura iar

imposibilitatea juridica apare atunci cand se promite un lucru nepatrimonial (extra-patrimoniu)

3) Obiectul obligatiei trebuie sa fie determinat sau cel putin determinabil.

4) Obiectul obligatiei trebuie sa constea intr-o prestatiune pe care debitorul o face

creditorului sau, deoarece obligatiile sunt guvernate de principiul relativitatii si produc efecte

numai intre parti, intre creditor si debitor, nu si fata de tertele persoane.

5) Obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor.

Sanctiunea: intrucat, daca debitorul nu face plata de buna voie, atunci creditorul poate

intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna credinta pentru a-l

constrange pe cale judiciara, prin proces, sa isi execute obligatiile.

Pe langa sensul generic de raport juridic, cuvantul obligatie are si alte sensuri, astfel:

cuvantul obligatiei desemneaza si dreptul de creanta al creditorului, dupa cum desemneaza si

datoria pe care debitorul trebuie sa o plateasca. Sensul cu care este utilizat cuvantul obligatie

rezulta din context.

18

Textele romane ne-au transmis numeroase criterii de clasificare a obligatiilor, dintre care

cele mai importante sunt trei:

1. Izvoarele 2. Sanctiunea 3. Subiectele sau numarul participantilor la raportul obligational Prima clasificare a obligatiilor in functie de izvoare a fost facuta de Gaius, care, initial,

spunea ca obligatiile izvorasc fie ex contractu fie ex delicto, dar mai tarziu Gaius si-a dat seama ca

exista si alte izvoare de obligatii care nu sunt nici contracte, nici delicte si pe care le-a denumit

varie cauzarum figurae, adica alte izvoare de obligatii.

Imparatul Justinian a transmis o clasificare cvadripartita:

1. Din contracte 2. Din cvasicontracte 3. Din delicte 4. Din cvasidelicte. Cele mai importante izvoare de obligatii sunt contractele, iar contractele sunt conventii

generatoare de obligatii sau o conventie care genereaza drepturi de creanta si datorii. La romani

contractele se clasificau in functie de trei criterii: sanctiune, efectele si forma sau modul de

formare.

In functie de sanctiunea lor contractele sunt de drept strict si de buna credinta.

Contractele de drept strict sunt interpretate de judecator ad-literam, fara a lua in considerare

intentia sau vointa reala a partilor, pe cand contractele de buna credinta sunt interpretate de

judecator cu scopul de a stabili care a fost intentia partilor atunci cand au incheiat contractul.

In functie de efectele lor contractele sunt unilaterale si bilaterale. La contractele

unilaterale una dintre parti are numai calitatea de creditor iar cealalta parte numai calitatea de

debitor (ex: imprumutul de consumatiune). La contractele bilaterale ambele parti au in acelasi

timp si calitatea de creditor, si calitatea de debitor. (ex: contractul de vanzare).

Cu timpul, insa, s-a constatat ca exista contracte bilaterale imperfecte, acelea care se

nasc unilaterale dar pe parcursul executarii pot deveni bilaterale. Spre exemplu, contractul de

depozit este unilateral de momentul formarii sale deoarece in acel moment numai depozitarul

are obligatia de a institui lucrul dat in pastrare la cererea deponentului. Daca, insa, depozitarul

face cheltuieli pe cont propriu, necesitate de conservarea (pastrarea) lucrului, atunci are dreptul

la despagubiri pe care trebuie sa le plateasca deponentul, iar din acel moment contractul devine

bilateral.

In functie de forma lor, contractele se clasifica in solemne si nesolemne. Contractele

solemne sunt conventii imbracate in anumite forme solemne si in functie de aceste forme ele se

clasifica, la randul lor, in: contracte in forma religioasa, in forma verbala, in forma autentica si in

19

forma scrisa. Contractele nesolemne sunt conventii ale partilor care nu presupun respectarea

unor conditii de forma si se clasifica, la randul lor, in contracte reale, contracte consensuale si

contracte nenumite.

Contractele reale, spuneau romanii, se formeaza in re, asadar se formeaza prin conventia

partilor insotita de remiterea materiala a lucrului. Ele sunt in numar de 5: mutuum (sau

imprumutul in vederea consumatiunii), fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

Contractele consensuale se formeaza prin simpla manifestare de vointa a partilor si de aceea

jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia contractelor consensuale a marcat momentul de maxima

abstractizare a tehnicii juridice prin care se creeaza obligatiile. Aceste contracte sunt in numar de patru:

vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

Contractele nenumite se formeaza prin conventia partilor, insotita de executarea obligatiei de

catre una dintre parti, ceea ce inseamna ca pentru una dintre parti, formarea contractului coincide cu

executarea sa.

Obligatiile izvorasc din quasicontracte = fapte licite care genereaza efecte similare cu cele ale

contractelor, de altminteri cuvantul quasicontract vine de la quasi ex contractu , "ca si din contract". Spre

exemplu, nepotiorum gestio sau gestiunea de afaceri este administrarea bunurilor unei persoane fara

stirea ei. Acest fapt licit genereaza efecte juridice similare cu cele ale contractului de mandat deoarece

jurisconsultii au interpretat ca cel ce administreaza bunurile altuia fara vreo imputernicire se comporta ca

si cand ar fi primit o imputernicire.

Delictele sunt fapte ilicite cauzatoare de prejudicii care genereaza obligatia de a repara prejudiciul

cauzat sau de a plati o amenda.

Quasidelictele sunt tot fapte ilicite cauzatoare de prejudicii si genereaza efecte identice cu cele

ale delictelor, ceea ce inseamna ca in dreptul roman nu existau criterii de forma sau de fond pentru a

distinge intre delicte si quasidelicte iar acest concept de quasidelict a aparut datorita mentalitatii

conservatoare a romanilor, care aveau obiceiul sa intocmeasca anumite liste. Astfel, au intocmit o lista a

delictelor, considerand, in mod naiv, ca viata sociala nu mai poate scoate la iveala si alte fapte ilicite

cauzatoare de prejudicii, ceea ce nu s-a intamplat.

Obligatiile se clasifica si in functie de sanctiunea lor in obligatii civile si obligatii naturale.

Obligatiile civile sunt sanctionate prin actiune in justitie, astfel incat daca debitorul nu isi executa

obligatia de bunavoie, creditorul va intenta impotriva lui o actiune personala de drept strict sau de buna

credinta cu scopul de a-l constrange pe cale judiciara sa isi execute obligatia, sa faca plata.

Obligatiile naturale nu sunt sanctionate pe cale de actiune in justitie ci pe cale de exceptiune,

astfel incat, daca debitorul obligat natural nu isi executa obligatia de bunavoie, creditorul nu are actiune

impotriva lui, nu il poate chema in justitie si nu il poate constrange prin proces sa isi execute obligatia.

Daca, insa, debitorul, obligat natural face plata de bunavoie el nu poate repeta, adica nu poate intenta cu

succes actiunea in repetire pt a obtine restituirea platii pe care a facut-o de bunavoie. Si daca, totusi,

debitorul va intenta actiunea in revenire, creditorul se va apara cu succes opunandu-i exceptiunea lucrului

datorat si platit, prin care ii arata judecatorului ca debitorul nu se afla in situatia aceluia care a facut plata

lucrului datorat si se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.

20

La obligatiile cu pluralitate de subiecte, partile se aflau pe picior de egalitate aceste obligatii se

clasificau la randul lor in obligatii conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Cele conjuncte sunt guvernate

de principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor, astfel, daca existau mai multi creditori, fiecare creditor

putea pretinde numai partea lui de creanta iar daca erau mai multi debitori fiecare debitor putea fi tinut

(urmarit in justitie) numai pentru partea lui, de unde rezulta ca la obligatiile conjuncte avem mai multe

obiecte (atatea obiecte cate parti sunt) si un singur raport juridic obligational care se va stinge si ultimul

dintre creditori (daca sunt mai multi) isi va fi valorificat partea sa din creanta.

La romani regula era ca obligatiile cu pluralitate de subiecte sunt conjuncte dar partile aveau

posibilitatea sa incheie o conventie speciala prin care obligatia de pluralitate de subiecte devenea solidara.

In cazul obligatiilor coreale, daca existau mai multi creditori, oricare dintre ei putea valorifica intreaga

creanta iar daca erau mai multi debitori, fiecare putea achita intreaga datorie. La obligatiile reale avem

atatea raporturi juridice cate parti sunt. Daca unul dintre creditori isi valorifica dreptul de creanta toate

celelalte raporturi juridice se sting din lipsa de obiect.

In concluzie, obligatiile conjuncte se caracterizeaza prin unicitate de raport juridic si prin

pluralitate de obiecte iar obligatiile coreale se caracterizeaza prin unicitate de obiect si pluralitate de

raporturi juridice.

Curs V

Elementele contractelor

Pentru ca un contract sa se formeze in mod valabil este necesar sa fie intrunite anumite

elemente pe care le denumim elementele contractelor si care sunt de 2 feluri: elemente esentiale

si accidentale. Cele esentiale sunt denumite astfel deoarece in lipsa lor contractul nu se poate

forma iar in dreptul roman ele sunt in numar de 3: obiectul, consimtamantul si capacitatea.

Conceptul de "obiect" al contractului avea la romani 2 sensuri : in primul sens, obiectul

contractului se confunda cu efectele sale adica se confunda cu obligatia pe care o genera. In al 2-

lea sens (larg), obiectul contractului se confunda cu obiectul obligatiei ce consta fie in dare, fie in

facere, fie in prestare. Dar, in legatura cu obiectul contractului trebuie sa retinem ca la romani

contractele nu erau translative de proprietate, ci numai generatoare de obligatii astfel incat daca

debitorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru,era necesar ca in executarea

acelei obligatii sa se recurga la un alt act ulterior si distinct de contract.

21

Ex : daca vanzatorul se obliga sa transmita proprietatea asupra unui lucru trebuia sa

recurga la alt act prin care sa-si execute obligatia de a transmite proprietatea (mancipatiune, in

iure cessio), pe cand in zilele noastre contractul de vanzare este translativ de proprietate, astfel

incat in momentul incheierii contractului cumparatorul dobandeste automat calitatea de

proprietar iar vanzatorul are numai obligatia de a transmite posesiunea lucrului, iar daca nu isi

executa aceasta obligatie cumparatorul in calitatea sa de proprietar il va chema in justitie prin

actiunea in revendicare.

Consimtamantul este manifestarea de vointa a unei parti in sensul dorit de cealalta parte

iar in dreptul roman existau cauze care duceau la inexistenta sau la distrugerea consimtamantului

si cauze care duceau la vicierea sa. Cauzele care duceau la inexistenta consimtamantului sunt :

violenta fizica, neseriozitatea si eroarea.

Violenta fizica ducea la inexistenta contractului, intrucat victima se afla in imposibilitatea

de a-si exprima vointa.

Neseriozitatea aparea atunci cand consimtamantul era dat in gluma. Consimtamantul

este dat in gluma in imprejurari care exclud intentia persoanei de a se obliga.

Eroarea este gresita reprezentare a unor imprejurari. De regula, la romani, eroarea nu

afecta consimtamantul, dar in 4 cazuri determinate eroarea ducea la inexistenta

consimtamantului. Este vorba despre error in negotio, error in persona , error in corpore si error

in substantia.

Error in negotio este eroarea cu privire la natura juridica a contractului si apare atunci

cand o parte intentioneaza sa incheie un anumit contract iar cealalta parte crede ca este vorba

despre alt contract. Spre exemplu, daca Primus intentioneaza sa vanda un lucru iar Secundus

crede ca i se doneaza, nu exista consimtamant, nici contract.

Error in persona este eroarea cu privire la identitatea uneia intre parti. Spre exemplu

Primus intentioneaza sa incheie contractul cu S, in considerarea calitatilor lui S si in realitate

incheie contractul cu Tertius, si in acest caz nu exista nici consimtamant, nici contract.

Error in corpore este eroarea cu privire la lucrul sau la obiectul material al contractului.

Spre exemplu P intentioneaza sa cumpere fondul cornelian iar S crede ca este vorba despre

fondul claudian, nici aici nu exista consimtamant.

Error in substantia este eroarea cu privire la calitatile esentiale ale lucrului si se numesc

esentiale acele calitati ale lucrului care determina partile sa incheie contracte. Spre exemplu P

intentioneaza sa cumpere un candelabru pentru ca e confectionat din argint iar S crede ca e vorba

despre un candelabru din arama. Insa, pe langa cauze care duc la inexistenta consimtamantului,

exista si cauze care-l viciaza iar viciile de consimtamant nu duc la inexistenta contractului, ci

numai la posibilitatea anularii sale prin utilizarea unor procedee juridice indirecte. Viciile de

consimtamant sunt doua : teama sau metus si dolul. In textele romane teama este denumita vis

civica adica violenta civica, constand in amenintarea cu un rau prin care o persoana este

22

determinata sa incheie contractul. La origini, in epoca foarte veche, violenta psihica nu afecta

consimtamantul, intrucat vechii romani spuneau "coacta voluntas sed tamen voluntas"= o vointa

constransa este totusi o vointa.

Pe de alta parte in epoca foarte veche toate contractele au fost solemne iar incheierea lor

era conditionata de respectarea unor forme solemne si de prezenta martorilor. De aceea nu

putea fi exercitata violenta psihica in fata martorilor, dar spre sfarsitul republicii au inceput sa

apara contracte nesolemne care se formau prin simpla manifestare de vointa a partilor, iar in

noile imprejurari violenta psihica a devenit posibila si s-a practicat pe taram contractual, de aceea

pretorul a venit in sprijinul victimei violentei psihice prin doua mijloace procedurale, actio metus

si exceptio metus.

Actio metus era pus la dispozitia victimei violentei psihice pentru a lua initiativa

procesului in vederea anularii contractului incheiat sub imperiul amenintarilor iar exceptio metus

era pusa la dispozitia victimei pentru a se apara cu succes atunci cand autorul violentei psihice

intenta actiune in justitie, cerandu-i victimei sa execute obligatia pe care si-a asumat-o sub

imperiul amenintarilor. Intrucat indiferent de calitatea procesuala pe care o avea victima castiga

intotdeauna procesul, se ajungea pe cale indirecta la anularea contractului.

Dolul consta in manoperele dolozive, mijloacele viclene prin care una dintre parti o

determina pe cealalta sa incheie contractul. Si dolul a fost sanctionat catre sfarsitul republicii de

Antilliul Gallius - a creat actio de dolo si exceptio doli.

Capacitatea: prin ea intelegem aptitudinea, posibilitatea persoanei de a incheia un

contract. Regula era ca au deplina capacitate de a contracta persoanele sui iuris care sunt

capabile de fapt, pe cand persoanele alieni iuris aveau o capacitate limitata de a contracta, spre

exemplu fiul de familie nu putea contracta in nume propriu, ci numai imprumutand capacitatea

lui pater familias, si cu conditia ca prin efectele contractului situatia lui pater sa devina mai buna

din punct de vedere patrimonial.

Pe langa elementele esentiale exista si elemente accidentale ale contractului, care sunt

denumite astfel intrucat contractul se poate naste in mod valabil si in lipsa lor, aceste elemente

fiind introduse in contract numai la initiativa partilor. Cele mai importante elem accidentale ale

contractului sunt termenul si conditia.

Termenul este un eveniment viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea

unui drept, de unde rezulta ca termenul este de doua feluri: evenimentul viitor si sigur de care

depinde exigibilitatea unui drept se numeste termen suspensiv ,iar evenimentul viitor si sigur de

care depinde stingerea unui drept se numeste termen extinctiv. Prin urmare termenul suspensiv

nu suspenda existenta dr de creanta ci numai exigibilitatea sa,adica suspenda numai posibilitatea

valorificarii unui drept de creanta pe cale judiciara, caci un drept de creanta este exigibil cand

poate fi valorificat de posesor. Cand contractul se incheie prin termen suspensiv, dreptul de

creanta se naste la incheierea contractului, dar poate fi valorificat numai la implinirea termenului.

Spre exemplu, P ii promite lui S sa ii plateasca 100 la calendele lui aprilie (1 aprilie), in acest caz

23

dreptul de creanta se naste la incheierea contractului dar devine exigibil numai la implinirea

termenului suspensiv.

Daca creditorul intenteaza o actiune in justitie inainte de indeplinirea termenului

suspensiv, actiunea va fi respinsa intrucat dreptul nu e exigibil. Daca dupa indeplinirea termenului

suspensiv creditorul va intenta o noua actiune, si aceasta va fi respinsa din lipsa de obiect

deoarece dreptul de creanta al creditorului s-a stins cu ocazia primului proces prin efectul

extinctiv al lui litis contestatio. De aceea la romani creditorul trebuia sa fie foarte atent intrucat

daca intenta actiunea inainte de indeplinirea term suspensiv el pierdea nu numai procesul, ci si

dreptul de creanta.

Daca insa, debitorul plateste de bunavoie inainte de indeplinirea termenului suspensiv,

nu va putea intenta cu succes actiunea in revenire si nu va putea cere restituirea platii pe care a

facut-o de bunavoie incat el nu se afla in situatia aceluia care a facut plata lucrului nedatorat ci

se afla in situatia aceluia care a executat o obligatie.

Termenul extinctiv duce la stingerea dreptului de creanta; spre exemplu, debitorul

promite sa plateasca o suma de bani lunara/anuala pana la moartea creditorului cand dreptul de

creanta se stinge.

Conditia este evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unui

drept ; si ea este de doua feluri, caci evenimentul viitor si nesigur de care depinde nasterea unui

drept se numeste conditie suspensiva iar evenimentul viitor si nesigur de care depinde stingerea

unui drept se numeste conditie rezolutorie . Asadar, in cazul contractului incheiat sub conditie

suspensiva dreptul de creanta nu ia nastere in momentul incheierii contractului, ci numai daca

se indeplineste conditia. Spre exemplu P ii promite lui S sa-i plateasca 100 daca se va intoarce din

Egipt cu corabia lui T.

Daca creditorul sub conditia suspensiva intenteaza actiunea inainte de indeplinirea

conditiei, acea actiune va fi respinsa pentru ca nu are obiect si daca dupa indeplinirea conditiei

suspensive el va intenta o noua actiune, noua actiune va fi admisa deoarece prima actiune nu a

avut obiect si, neavand obiect, efectul extinctiv al lui litis contestatio nu a putut opera pentru ca

nu se poate stinge ceea ce nu exista.

Efectele obligatiilor

In dreptul roman obligatiile genereaza efecte normale si accidentale. Efectele normale ale

obligatiei constau in executarea ei pentru ca titularul creantei sa isi poata valorifica dreptul, dar

in legatura cu executarea obligatiilor trebuie sa distingem intre obligatiile contractuale si cele

delictuale, deoarece obligatiile contractuale sunt guvernate de principiul relativitatii sau

principiul relativitatii efectelor contractelor. Potrivit acestui principiu "res inter aios acta ais

neque nocere neque prodese potest"= contractele incheiate intre unii nici nu vatama,nici nu

profita altora. Contractele produc efecte numai intre parti dar prin notiunea de parti trebuie sa

intelegem :

24

1) persoanele care au incheiat contractul;

2) mostenitorii acelor persoane ;

3) creditorii chirografari ai persoanelor care au incheiat contractul.

Din principiul general al relativitatii efectelor contractelor se desprind alte 3 principii cu

aplicatiune speciala:

1) Principiul nulitatii stipulatiunii pentru altul

2) Principiul nulitatii promisiunii pentru altul

3) Principiul nereprezentari in contracte

Stiupulatiunea pentru altul s-a impus in legatura cu utilizarile pe care le-a avut

stipulatiunea in dreptul roman. Stipulatiunea este un contract solemn in forma verbala incheiat

prin intrebare si raspuns si imbraca doua forme: stipulatiunea obisnuita si stipulatiunea pentru

altul. In cazul celei obisnuite, potrivit lui Gaius, P il intreaba pe S "promiti sa imi dai 100?" iar S

raspunde "promit". Aceasta stipulatiune e valabila intrucat ea urmeaza sa-si produca efectele

intre parti pe cand la stipulatiunea pentru altul P il intreaba pe S "promiti sa ii dai 100 lui T?" -

aceasta stipulatiune e nula si fata de P si fata de T .

Fata de P e nula intrucat P nu are interes in contract, ori de la conditiile obiectului

obligatiei stim ca obiectul obligatiei trebuie sa prezinte interes pentru creditor; fata de T este

nula intrucat T nu este parte a contractului. Stipulatiunea pentru altul prezinta interes practic

Spre exemplu daca P are o creanta de 100 fata de S si o datorie de 100 fata de T ,prin plata facuta

de S lui T se vor stinge 2 datorii, cea a lui S fata de P si a lui P fata de T.

De aceea romanii au creat un procedeu juridic prin care desi stipulatiunea pentru altul

ramane nevalabila, ea devine totusi executorie iar acest procedeu este denumit stipulatio

poene(stipulatiunea unei penalitati). Potrivit acestui mecanism, dupa ce se incheie stipulatiunea

pentru altul, se mai incheie o stipulatiune, stipulatiunea penalitatii, ocazie cu care P il intreaba

pe S "daca nu ii vei plati 100 lui T ,promiti sa imi platesti mie 500?" iar S spune "promit". Aceasta

stipulatiune a penalitatii e valabila, si de aceea S va prefera sa execute stipulatiunea nevalabila

pentru ca altfel va trebui sa o execute pe cea valabila si sa plateasca de 5 ori mai mult. Iata cum

desi stipulatiunea pentru altul a ramas nevalabila ,totusi ea a devenit executorie intrucat S are

tot interesul sa o execute .

Promisiunea pentru altul - P ii promite lui S ca T ii va da 100. Si aceasta promisiune e nula

atat fata de P cati si fata de T. Fata de P , ea este nula intrucat P nu a promis fapta sa ; fata de T

e nula intrucat T neparticipand la incheierea contractului, nu a promis nimic, dar si promisiunea

pentru altul prezinta utilitate practica si de aceea prin interventia jurisconsultilor forma sa a fost

modificata, iar potrivit formei modificate P ii promite lui S ca va proceda de asa maniera incat sa

il determine pe T sa ii dea 100. Aceasta promisiune este valabila intrucat P a promis fapta sa. Daca

T nu ii plateste lui S ceea ce i-a promis P, atunci S va intenta actiunea impotriva lui P cu succes.

25

Curs VI

Al treilea principiu cu aplicatiune speciala care decurge din principiul general al relativitatii

efectelor contractelor este cel al nereprezentarii in contracte. Prin reprezentarea in contracte intelegem

procedeul juridic conform caruia un pater familias denumit reprezentat se obliga prin contractul incheiat

de un alt pater familias denumit reprezentant. Multa vreme, secole de-a randul, romanii nu au admis

reprezentarea in contracte pentru ca se opunea principiului relativitatii. Pe de alta parte, in epoca foarte

veche, in conditiile economiei naturale inchise, contractele se incheiau foarte rar, erau adevarate

evenimente in viata cetateanului, asadar problema reprezentarii nu se punea.

Spre sfarsitul republicii, o data cu inflorirea comertului, a afacerilor, cetatenii romani erau

interesati in mod frecvent sa incheie contracte in acelasi moment in locuri diferite, astfel incat

reprezentarea in contracte a devenit o necesitate juridica. De aceea s-au initiat o serie de reforme prin

care s-a admis mai intai reprezentarea imperfecta in contracte iar mai apoi chiar si reprezentarea

perfecta dar numai in anumite cazuri, caci in functie de efectele sale reprezentarea in contracte este

perfecta si imperfecta.

In cazul reprezentarii perfecte in contracte, persoana reprezentantului dispare in sensul ca

efectele contractului se produc direct asupra reprezentatului, caci, desi contractul este incheiat de

reprezentant, reprezentatul devine fie creditor fie debitor, pe cand la reprezentarea imperfecta,

reprezentatul se obliga alaturi de reprezentant iar creditorul are doi debitori, si de reprezentant si de

reprezentat. In cazul in care creditorul intentioneaza sa il urmareasca in justitie pe reprezentant va intenta

impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care l-a incheiat cu reprezentantul. Daca insa

intentioneaza sa il urmareasca pe reprezentat, va intenta impotriva lui o actiune utila, care va avea o

formula redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei a figura numele reprezentantului,

deoarece el a incheiat contractul, pe cand in contentatio va figura numele reprezentatului pentru ca el

participa la dezbaterile procesului si urmeaza sa suporte efectele sentintei.

In functie de calitatea reprezentantului, reprezentarea in contract este activa si pasiva. Atunci

cand reprezentantul are calitatea de creditor reprezentarea se numeste activa iar atunci cand

reprezentantul are calitatea de debitor reprezentarea se numeste pasiva. Prin urmare, reprezentarea

imperfecta in contracte este intotdeauna pasiva.

Primul pas in directia reprezentarii in contracte s-a facut prin sistemul actiunilor cu caracter

alaturat, sistem care a fost creat in legatura cu sporirea capacitatii de a se obliga a fiului de familie, caci

asa cum se stie, in epoca veche fiul de familie nu putea incheia contracte in nume propriu ci numai

imprumutand capacitatea lui pater familias si cu conditia ca prin efectele acelui contract pater familias sa

26

devina creditor, insa un asemenea sistem a putut functiona numai cata vreme contractele au fost

unilaterale deoarece numai la contractele unilaterale o parte are calitatea de creditor iar cealalta parte

calitatea de debitor. Spre sfarsitul republicii au aparut contractele bilaterale in cazul carora ambele parti

aveau in acelasi timp si calitatea de creditor si calitatea de debitor. In acest stadiu de evolutie fiul de

familie nu-i putea face situatia mai buna fara a o face in acelasi timp si mai rea, asadar fiul de familie nu

mai putea contracta.

Pretorul a initiat o reforma prin care a admis ca in cinci cazuri determinate fiul de familie sa se

poata obliga in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp cu caracter alaturat si pe pater familias astfel

incat creditorul avea doi debitori: si pe fiul de familie si pe pater familias. In cazul in care creditorul

intentiona sa il urmareasca pe fiu, intenta impotriva lui actiunea directa izvorata din contractul pe care il

incheiase cu fiul, si daca intentiona sa il urmareasca pe pater familias intenta impotriva lui actiunea cu

caracter alaturat care avea o formula redactata cu transpozitiune.

Actiunile cu caracter alaturat sunt in numar de 5 si sunt denumite: actio quod iuso, actio

exercitoria, actio institoria, actio de peculio et de in rem verso (actiune cu privire la peculium si la castig),

actio tributoria.

Actio quod iuso era acordata impotriva lui pater familias atunci cand il imputernicise pe filius sa

incheie un anumit contract.

Actio exercitoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un

comert pe mare.

Actio institoria se dadea impotriva lui pater atunci cand il imputernicise pe fiu sa exercite un

comert pe uscat.

Actio de peculio et de in rem verso se dadea impotriva lui pater atunci cand filius exercita acte de

comert cu bunurile aflate in peculiul sau fara stirea si fara aprobarea lui pater familias.

Actio tributoria era data impotriva lui pater atunci cand fiul facea acte de comert cu bunurile din

peculiul sau fara aprobarea expresa a lui pater familias, cu toate ca pater a cunoscut si a tolerat acele acte

de comert.

Din mecanismul acestor actiuni rezulta ca sistemul actiunilor cu caracter alaturat intruneste unele

din conditiile necesare reprezentarii in contracte, de vreme ce un pater familias se obliga prin contractul

pe care nu l-a incheiat el insusi ci fiul de familie insa acest sistem nu intruneste toate conditiile necesare

reprezentarii in contracte, caci el nu functioneaza in relatiile dintre doi patres familiae ci numai in relatiile

dintre pater familias si filius familias.

Pretorul a mai initiat o reforma prin care a dat actio exercitoria si actio institoria impotriva acelui

pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa exercite un comert pe mare sau pe uscat.

Din acel moment reprezentarea in contracte a fost data elaborata, dar ea nu se aplica pe scara generala

numai la contractele incheiate in legatura cu un comert pe mare sau pe uscat. Pasul urmator a fost facut

de jurisconsulti care a creat o noua actiune denumita actio quadi institoria, actiune acordata impotriva

27

acelui pater familias care l-a imputernicit pe un alt pater familias sa incheie un anumit contract indiferent

in ce domeniu, ceea ce inseamna ca din acel moment reprezentarea in contracte s-a aplicat pe scara

generala la toate contractele, dar numai in forma imperfecta de vreme ce si reprezentantul si

reprezentatul erau debitori. Creditorul il putea urmari pe reprezentant prin actiunea directa iar pe

reprezentat prin actio quasi institoria.

Cu timpul, insa, romanii au admis si reprezentarea perfecta in contracte, dar nu pe scara generala

ca in zilele noastre, ci numai in anumite cazuri. Astfel, ei au admis un caz de reprezentare perfecta activa

si doua cazuri de reprezentare perfecta activa si pasiva.

Reprezentarea activa a fost admisa in cazul reprezentantului insolvabil. Deoarece in sistemul

nereprezentarii, daca reprezentantul incheia un contract si devenea creditor, dreptul de creanta intra in

patrimoniul reprezentantului, urmand ca prin acte distincte reprezentantul sa transmita valoarea acelei

creante asupra reprezentatului. Daca, insa, reprezentatul devenea insolvabil el era supus executarii silite

iar bunurile sale erau vandute de catre creditorii sai, intre care si reprezentatul, si intrucat reprezentatul

venea in concurs cu ceilalti creditori ai reprezentantului el nu isi putea valorifica dreptul de creanta

integrala ci numai in parte, proportional cu valoarea creantei sale. De aceea, s-a admis ca ori de cate ori

reprezentantul devine insolvabil, dreptul de creanta sa nu mai intre in patrimoniul sau ci sa treaca direct

in patrimoniul reprezentatului. Astfel, reprezentatul nu mai venea in concurs cu creditorii reprezentatului

ci isi valorifica dreptul integral pe seama debitorului. Asa cum s-a vazut pe taram contractual, in materie

contractuala, fiul de familie nu are o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu, pe cand in materie

delictuala fiul de familie avea o deplina capacitate de a se obliga in nume propriu in sensul ca el raspundea

in nume propriu pentru delictul comis. Insa, raspunderea fiului de familie, desi proprie, avea loc in conditii

speciale, deoarece fiul de familie nu avea patrimoniu propriu iar aceasta raspundere a functionat in doua

sisteme pe care le denumim: sistemul noxalitatii si sistemul actiunilor noxale.

Sistemul noxalitatii: daca fiul de familie comitea un delict, pater familias avea doua posibilitati.

Prima, sa abandoneze pe fiul delincvent in mainile victimei delictului pentru ca victima sa isi poata exercita

dreptul de razbunare. A doua, pater familias avea posibilitatea sa ii plateasca victimei o suma de bani,

rascumparand dreptul de razbunare al victimei, situatie in care fiul de familie ramanea sub puterea lui

pater familias. Cu timpul, insa, romanii au constatat ca nu exista si a treia posibilitate, aceea de a face

dovada nevinovatiei presupusului delincvent, de aceea au fost create actiunile noxale.

Actiunea noxala: era pusa la dispozitia victimei pentru a o intenta impotriva lui pater familias al

presupusului delincvent de a verifica daca pater familias intentioneaza sau nu sa faca dovada nevinovatiei

presupusului delincvent, de unde rezulta ca pater familias nu era obligat sa se judece, iar daca nu accepta

sa se judece, se revenea la sistemul noxalitatii cu cele doua variante ale sale. Daca pater familias accepta

sa se judece dar pierdea procesul in sensul ca nu putea face dovada nevinovatiei presupusului delincvent,

atunci iarasi se aplica sistemul noxalitatii. Daca pater familias accepta sa se judece si castiga procesul

facand dovada nevinovatiei presupusului delincvent, atunci fiul de familie era exonerat de raspundere,

ramanea sub puterea lui pater.

Pentru intentarea actiunilor noxale erau necesare anumite conditii: in primul rand era necesar sa

fie vorba despre un delict privat, deoarece numai delictele private puteau fi rascumparate prin plata unei

sume de bani. In al doilea rand, actiunea noxala era intentata cu succes numai impotriva acelui pater

familias care il avea sub puterea sa pe presupusul delincvent intregul interval de timp cuprins intre

momentul intentarii actiunii si momentul lui litis contestatio. Daca in acel interval de timp presupusul

28

delincvent trecea sub puterea altui pater familias, victima trebuia sa intenteze o noua actiune impotriva

noului pater familias, potrivit adagiului autentic roman: Noxa caput sequitur. Delictul il urmeaza pe

delincvent, ceea ce confirma ca raspunderea fiului de familie este proprie, iar pater familias era chemat

in justiie nu pentru ca raspunderea ar fi apasat asupra lui, ci pentru ca fiul de familie nu avea patrimoniu.

In al treilea rand era necesar ca victima sa nu il fi avut sub puterea sa pe presupusul delincvent niciun

moment in intervalui de timp cuprins intre momentul comiterii delictului si momentul intentarii actiunii

in justitie, intrucat daca victima l-ar fi avut sub puterea sa un singur moment pe presupusul delincvent, in

acel interval de timp si-ar fi putut exercita dreptul de razbunare iar daca nu l-a exercitat inseamna ca a

renuntat la el, iar daca a renunat la dreptul de razbunare inseamna ca a renuntat si la actiunea noxala,

caci actiunea noxala nu este altceva decat reflexul pe plan juridic al dreptului de razbunare, cu alte cuvinte,

cine renunta la dreptul de razbunare, renunta si la actiunea noxala.

Pe langa efectele normale, obligatiile genereaza si efecte accidentale, constand in neexecutarea

lor, iar in legatura cu neexecutarea obligatiilor romanii au creat 6 figuri juridice pe care le denumim cazul

fortuit, forta majora, culpa, dolul, mora si custodia, astfel incat acela care nu isi executa obligatia se va

incadra in una din cele 6 figuri juridice. Alta posibilitate nu exista. In anumite cazuri debitorul care nu isi

executa obligatia va trebui sa plateasca despagubiri pentru neexecutare, iar in alte situatii el va fi exonerat

de raspundere.

Cazul fortuit este evenimentul neprevazut care face imposibila executarea obligatiei cu toate ca

debitorul a luat masurile obisnuite de paza. Asadar, prin natura sa, cazul fortuit poate fi prevenit daca se

iau masuri exceptionale de paza, dar de regula debitorul nu este obligat sa ia masuri exceptionale de paza

si de aceea, tot de regula debitorul va fi exonerat de raspundere pt interventia cazului fortuit (ex: furtul

sclavului indatorat)

Forta majora este evenimentul neprevazut si de nestabilit care face imposibila executarea

obigatiei, cu alte cuvinte forta majora nu poate fi prevenita indiferent de masurile de paza care s-ar lua,

si de aceea debitorul va fi exonerat de raspundere intotdeauna, fara exceptie, pentru interventia fortei

majore (ex: cutremure, inundatii etc.)

29

Curs VII

Culpa in dreptul roman imbraca doua forme: culpa delictuala si culpa contractuala.

Culpa delictuala presupune un fapt, o actiune prin care delincventul ii provoaca victimei un

prejudiciu. Din acea actiune se naste pentru delincvent obligatia de a repara prejudiciul cauzat sau de a

plati o amenda. In cazul culpei delictuale vinovatia delincventului se manifesta fie sub forma unei greseli,

fie sub forma intentiei iar jurisconsultii precizau ca judecatorul trebuie sa ia in considerare si cea mai mica

greseala a delincventului.

In textele juridice culpa delictuala este denumita si culpa acviliana deoarece a fost reglementata

prin legea Acvilia (adoptata spre sfarsitul Republicii).

Culpa contractuala este vinovatia debitorului obligat prin contract, care se manifesta in intervalul

de timp cuprins intre momentul incheierii contractului si momentul in care obligatia trebuia sa fie

executata. In cazul culpei contractuale vinovatia debitorului se poate manifesta fie sub forma neglijentei,

fie sub forma neindemanarii.

Prin urmare, la culpa contractuala vinovatia nu se poate manifesta sub forma intentiei. In vremea

lui Justinian s-a facut distinctie intre culpa lata si culpa levis.

Culpa lata este o neglijenta grosolana pe care n-ar comite-o nici cel mai neglijent administrator.

Culpa levis este o neglijenta mai putin grava. La randul ei, culpa levis putea fi apreciata de

judecator fie in abstracto fie in concreto, apreciere care se facea prin comparatie, astfel:

La aprecierea in abstracto a culpei levis comportarea debitorului fata de bunul datorat era

comparata cu comportarea unui bun administrator (bonus vir) pe cand la aprecierea in concreto a culpei

levis comportarea debitorului cu bunul datorat era comparata cu felul in care isi administra bunurile

proprii.

Pentru debitor era mai grava aprecierea in abstracto a culpei levis deoarece la o asemenea

apreciere ori de cate ori manifesta cea mai mica neglijenta fata de bunul datorat debitorul era gasit in

culpa pentru ca un bun administrator nu este neglijent.

La aprecierea in concreto debitorul era gasit in culpa numai daca era neglijent fata de bunul

datorat dar era diligent (bun administrator fata de bunurile sale).

Daca, insa, debitorul era neglijent si fata de bunul datorat si fata de bunurile sale nu mai era in

culpa pentru ca, de felul lui, era un om neglijent. Fireste, judecatorul facea o apreciere in abstracto sau in

conceto a culpei levis in functie de dispozitiile legii.

30

Dolul este vinovatia debitorului obligat prin contract care se manifesta sub forma intentiei, ceea

ce inseamna ca debitorul distruge lucrul datorat cu buna stiinta si de aceea raspunderea pentru dol este

mai grava decat raspunderea pentru culpa astfel debitorul va raspunde pentru dol si la contractele in care

are un interes si la contractele in care nu are un interes. Pentru culpa, insa, debitorul va raspunde numai

la contractele in care are un interes.

Mora, in sens juridic, inseamna intarziere vinovata si este de doua feluri: mora debitoris si mora

creditoris.

Mora debitoris inseamna intarziere vinovata a debitorului iar debitorul este pus in intarziere

numai daca datoria sa este exigibila si obligatia nu a fost executata din vina sa. In dreptul postclasic s-a

mai cerut si o somatie denumita interpelatio (interpelare). Principalul efect al morei debitoris este

perpetuatio obligationis adica perpetuarea obligatiilor in sensul ca din momentul punerii sale in intarziere,

debitorul nu mai poate sa invoce interventia cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de baza

astfel incat sa previna interventia cazului fortuit.

Mora creditoris inseamna intarzierea motivata a creditorului care refuza sa primeasca plata cu

toate ca ii este oferita in conformitate cu clauzele cuprinse in contract. Daca debitorul constata cu martori

refuzul creditorului de a primi plata, are dreptul sa abandoneze lucrul datorat intr-un loc public cu efectul

ca datoria sa se stinge.

Custodia este o forma a raspunderii obiective in sensul ca debitorul nu poate sa invoce interventia

cazului fortuit ci trebuie sa ia masuri exceptionale de paza. Aceasta raspundere obiectiva putea fi stabilita

prin conventia partilor sau prin dispozitiile din legi. Spre exemplu, la romani, hangii, corabierii etc

raspundeau in mod colectiv intrucat ei nu puteau spune ca bunurile calatorilor au fost furate. Ei erau

obligati sa ia masuri exceptionale de paza. Fireste, ei nu raspund pt interventia fortei majore.

Daca debitorul este gasit in culpa, daca a comis un dol, daca a fost pus in intarziere sau daca s-a

obligat sa raspunda pentru custodia si nu si-a executat obligatia este considerat vinovat pentru

neexecutarea obligatiei si va trebui sa plateasca despagubiri denumite daune interese care sunt de doua

feluri: daune interese judecatoresti, daune interese conventionale.

Daunele interese judecatoresti erau stabilite de judecator cu ocazia judecarii procesului, iar

judecatorul putea stabili valoarea despagubirilor fie in mod obiectiv fie in mod subiectiv, astfel: daca

debitorul nu isi executa obligatia de a preda un anumit lucru, judecatorul il va condamna sa plateaca

valoarea acelui bun. In acest caz el stabileste valoarea despagubirilor in mod obiectiv. Daca, insa, debitorul

nu isi executa obligatia de a face (ex: de a presta un serviciu) judecatorul va stabili valoarea despagubirilor

in mod subiectiv caci va lua in considerare si paguba efectiva suferita de creditor prin neexecutare si

castigul de care a fost privat prin neexecutarea obligatiei.

Paguba efectiva este denumita damnum iar castigul de care a fost privat creditorul este denumit

lucrum. Pornind de la cei doi termeni, comentatorii de mai tarziu au creat expresiile damnum emergems

si lucrum sersams.

31

Damnum emergems inseamna paguba care se arata si lucrul sersams inseamna castigul care

lipseste.

Daunele interese conventionale erau stabilite de parti printr-o stipulatiune speciala prin care

partile stabileau de comun acord ce suma de bani trebuie sa plateasca debitorul in ipoteza in care nu isi

executa obligatia din vina sa.

Drepturile reale sunt in principiu perpetue intrucat ele nu se sting prin exercitare ci dimpotriva,

se consolideaza, pe cand drepturile de creanta sau personale sunt prin excelenta temporare de vreme ce

ele se sting prin exercitare. Cu alte cuvinte, in momentul exercitarii dreptul de creanta se si stinge. La

romani existau moduri voluntare de stingere a obligatiilor si moduri nevoluntare.

Modurile voluntare sunt denumite astfel intrucat presupun manifestarea de vointa a partilor si

sunt in numar de 5:

- plata;

- darea in plata;

- novatiunea;

- compensatiunea;

- remiterea de datorie;

Plata sau solutio este modul firesc, obisnuit de stingere a obligatiilor. Cu alte cuvinte, de regula,

obligatiile se sting prin plata. Plata poate consta fie in dare fie in facere fie in prestare. Pentru ca plata sa

fie valabila sunt necesare anumite conditii:

1. Plata poate fi facuta de debitor sau de alta persoana. In principiu, plata poate fi facuta de oricine,

deoarece pe creditor nu il intereseaza cine plateste, ci il intereseaza sa isi valorifice dreptul de creanta.

Totusi, in doua cazuri plata poate fi facuta numai de debitor: atunci cand debitorul se obliga sa transmita

proprietatea asupra unui lucru numai el poate plati pentru ca numai el este proprietar, precum si atunci

cand obligatia este contractata intuitu personae, adica in considerarea calitatilor exceptionale ale

debitorului (spre exemplu un anumit arhitect).

2. Plata poate fi primita de creditor sau de reprezentantul sau care poate fi conventional sau legal.

Reprezentantul conventional este mandatarul iar reprezentantul legal este tutorele. Daca plata este

facuta unui pupil (cel pus sub tutela) fara autoritatis tutoris plata este valabila, dar nu este si liberatorie,

ceea ce inseamna ca debitorul poate fi pus sa mai plateasca o data.

3. Plata trebuie sa fie integrala, incat debitorul nu poate face plata in rate fara aprobare expresa a

creditorului.

4. Locul platii se stabileste de regula prin contract. Daca nu se stabileste prin contract atunci se deduce

din natura obligatiei, si daca nu se poate deduce nici din natura obligatiei plata poate fi facuta oriunde, cu

conditia sa nu fie un loc nepotrivit. Daca debitorul nu plateste la scadenta atunci creditorul va intenta

actiunea la domiciliul debitorului.

5. Daca debitorul are mai multe datorii fata de acelasi creditor si fata de o singura plata atunci se pune

problema imputatiei platii, adica se pune intrebarea: care dintre datoriri se stinge prin plata facuta? Daca

32

debitorul precizeaza ce datorie intentioneaza sa stinga atunci se va stinge acea datorie. Daca nu precizeaza

se va stinge datoria cea mai oneroasa si este considerata cea mai oneroasa datoria care produce cele mai

mari dobinzi.

6. Proba platii se facea in epoca veche cu martori sau prin juraminte. La inceputul dreptului clasic proba

platii se facea si prin acte scrise denumite chitante, care, puteau fi redactate fie in mod obiectiv, fie in

mod subiectiv. Chitantele redactate in mod obiectiv proveneau de la debitor, care utiliza formula solemna

"a spus ca are". Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului numai daca purtau sigiliile martorilor.

Chitantele redactate subiectiv proveneau de la creditor care utiliza formula solemna "am scris ca am

primit". Asemenea chitante ii erau opozabile creditorului chiar daca nu purtau sigiliile martorilor.

7. Forma platii era guvernata de principiul simetriei sau principiul corespondentei formelor. Potrivit

acestui principiu o obligatie se stinge prin utilizarea unor forme identice cu cele care au creat-o, dar

intrebuintate in sens invers, astfel: daca o obligatie se nastea prin arama si balanta, ea trebuia sa se stinga

tot prin arama si balanta sau daca o obligatie se nastea printr-un act intocmit in forma scrisa ea se stingea

tot prin utilizarea formei scrise. In fine, daca obligatia se nastea dintr-un contract verbal incheiat prin

intrebare si raspuns, ea se stingea tot prin intrebare si raspuns. In acest sens Gaius spune, in vederea

nasterii obligatiei, Primus il intreaba pe Secundus "Promiti sa-mi dai 100?" iar Secundus raspunde

"Promit!". Pentru ca aceasta obligatie sa se stinga Secundus il intreaba pe Primus "Oare ceea ce ti-am

promis ai primit?" iar Primus raspunde "Am primit." . Daca principiul simetriei era respectat, obligatia se

stingea chiar daca nu se facea plata efectiva, iar daca se facea plata efectiva, dar principiul simetriei nu

era respectat obligatia nu se stingea.

Darea in plata (datio in solutum) presupune schimbarea obiectului obligatiei, ceea ce inseamna

ca debitorul ii remite creditorului sau un alt lucru decat cel stabilit prin contract. Asadar, darea in plata

este, de fapt, tot o plata, dar cu schimbarea obiectului obligatiei. Aceasta schimbare de obiect se putea

face prin conventia partilor cand darea in plata era denumita voluntara sau prin dispozitiile legii, cand

darea in plata era denumita necesara, obligatorie.

Novatiunea (novatio) se realizeaza prin inlocuirea unei obligatii vechi cu o obligatie noua. Aceasta

operatiune juridica este denumita si "novarea unei obligatii", operatiune care nu are o forma proprie

deoarece novatiunea se facea fie prin stipulatiune, fie prin contractul literis. Contractele care nu au fost

create in vederea realizarii novatiunii ci in alte scopuri dar au fost adaptate de asa maniera incat sa poata

fi utilizate si in vederea novarii unei obligatii si de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca nu exista

novatiune consensuala, in sensul ca obligatia izvorata dintr-un contract consensual nu poate fi inlocuita

prin alt contract consensual ci numai prin stipulatiune sau prin contractul literis. Si novatiunea presupune

intrunirea anumitor conditii:

1. O obligatie veche.

2. O obligatie noua.

3. Acelasi obiect.

4. Un element nou.

5. Intentia de a nova obligatia.

33

Curs VIII

Novatiunea presupune in primul rand o obligatie veche care nu presupune conditii speciale in

sensul ca ea poate fi civila, pretoriana, de drept strict, de buna-credinta sau chiar o obligatie naturala.

Obligatia noua era intotdeauna o obligatie de drept strict, intrucat ea izvora fie din stipulatiune,

fie din contractul literis care sunt contracte de drept strict si de aceea, de regula, prin efectul novatiunii,

situatia debitorului se inrautatea caci obligatia de drept strict este de riguroasa interpretare.

In al treilea rand, novatiunea presupune in dem debitum (acelasi obiect, aceeasi datorie), intrucat

daca noua obligatie ar avea un alt obiect nu s-ar realiza o navatiune ci s-ar crea o noua obligatie alaturi

de cea veche. De aceea romanii spuneau ca prin novatiune obiectul vechii obligatii este transmis in noua

obligatie.

Totusi, in dreptul pretorian s-a admis realizarea novatiunii cu schimbare de obiect, solutie pe

care a imbratisat-o si imparatul Justinian cu conditia ca partiile sa manifeste in mod expres intentia de a

schimba obiectul obligatiei.

In al patrulea rand, novatiunea presupune alicvi locvi (un element nou) ca sa poata face distinctie

intre cele 2 obligatii, iar in legatura cu elementul nou trebuie sa distingem intre novatiunea care se

realizeaza intre aceleasi persoane si novatiunea cu schimbare de creditor sau cu schimbare de debitor

denumita novatio internovas personas.

Atunci cand novatiunea se realiza intre aceleasi persoane, elementul nou putea consta in

introducerea unui termen, a unei conditii sau suprimarea lor daca exista. Iar la novatio inter novas

personas elementul nou consta fie in schimbarea creditorului fie in schimbarea debitorului. Daca se facea

o novatiune cu schimbare de creditor, era necesar si consimtamantul vechiului creditor, deoarece in

spatele novatiunii cu schimbare de creditor se ascundea o cesiune de creanta (o transmitere a dreptului

de creanta) care fireste nu se putea face fara consintamantul vechiului creditor.

Novatiunea cu schimbare de debitor nu presupunea consimtamantul vechiului debitor – pe

creditor nu-l intereseaza cine plateste, plata poata fi facuta de catre oricine.

Novatiunea presupune animus novandi (intentia de a nova obligatia).

In epoca veche si in epoca clasica, intentia partilor de a nova rezulta chiar din forma contractelor intrucat

ori de cate ori stipulatiunea sau contractul literis se utilizau in vederea novarii unei obligatii aveau o forma

aparte, speciala din care rezulta intentia partilor de a nova.

34

In dreptul postclasic, pe fondul decaderii formalismului pe taram contractual, intentia partilor de a nova

se prezuma. Exemplu: daca erau intrunite primele patru conditii ale novatiunii se prezuma ca este

intrunita si cea de a cincea. Intrucat sistemul prezumtilor este echivoc, Imparatul Justinian a cerut partilor

sa-si manifeste expres intentia de a nova obligatia.

Alt mod voluntar de stingere a obligatiilor este compensantiunea (compensatio).

Compensantiunea consta in cumpanirea a doua creante si datorii reciproce astfel incat executarea sa

poarte numai asupra diferentei. Compensantiunea prezinta avantujul ca doua obligatii diferite se sting

print-o singura plata.

Exemplu: daca Primus ii datoreaza lui Secundus 50 iar Secundus ii datoreaza lui Primus 100, prin

efectuarea compensantiunii Secundus plateste diferenta de 50 si astfel se sting ambele obligatii.

De acea Modestin spunea: “compensatia este scaderea unor datorii si creante unele din altele.”

La romani, compensantiunea a imbracat doua forme:

compensatiunea conventionala – se realiza din initiativa partilor si nimic nu se opunea ca partile

sa-si compenseze creantele si datoriile reciproce din propria initiativa

compensatiunea judiciara – daca partile nu se intelegeau atunci compensantiunea era facuta de

judecator cu ocazia judecarii procesului, solutionarii cauzei; dar in epoca veche pe cand se aplica

procedura legisactiunilor, compensatiunea judiciara nu a fost posibila pentru ca nu existau

exceptiuni

Se aplica principiul nulitatii de gestiune, conform caruia in acelasi proces numai reclamantul poate sa-si

formuleze pretentiile, iar daca paratul are de formulat la randul lui anumite pretentii fata de reclamant,

trebuie sa declanseze alt proces, un nou proces.

La inceputul dreptului clasic s-a admis compensantiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor

reciproce care izvorasc din acelasi contract de buna credinta. Imparatul Marcus Aurelius a initiat o reforma

prin care s-a admis compensatiunea judiciara in cazul creantelor si datoriilor reciproce care izvorau din

contracte diferite, unilaterale si de drept strict. Prin reforma sa, Imparatul Marc Aurelius a pornit de la

principiul conform caruia acela care pretinde ceea ce trebuie sa restituie, comite un dol.

Exemplu: daca reclamantul are o creanta de 100 fata de parat si paratul are o creanta de 50 fata de

reclamant, iar reclamantul pretinde 100, paratul ii va cere pretorului sa introduca in formula o exceptiune

de dol pentru reclamantul ceea ce trebuie sa restituie. In faza a doua a procesului, ca sclav al formulei,

judecatorul verifica daca exceptiunea este intemeiata si constatand ca exceptiunea este intemeiata va

pronunta o sentinta de absolvire pentru ca in procedura formulara exceptiuniile sunt absolutorii astfel

incat reclamantul va pierde si procesul si dreptul de creanta in intregime. Procesul il va pierde prin efectul

exceptiunii de dol, iar dreptul de creanta il va pierde in intregime prin efectul extinctiv al lui litis

contestatio.

Iata de ce, reclamantul are tot interesul sa efectueze compensatiunea din proprie initiativa si sa ceara

numai diferenta (50) pentru ca altminteri pierde si procesul si creanta in intregime.

35

Obligatiile se sting si prin remiterea de datorie.

Remiterea de datorie: inseamna iertare de datorie si se realizeaza prin moduri civile si prin moduri

pretoriene.

Modurile civile sunt aplicatiuni ale principiului simetriei in sensul ca partile respecta toate formulele

solemne necesare platii dar nu se face si plata efectiva cu toate acestea, obligatia se stinge de vreme ce

principiul simetriei a fost respectat.

Prin urmare mijloacele civile prin care se realizeaza iertarea de datorie sunt expresii ale principiului

simetriei si sunt in numar de trei:

solutio per et es libra – inseamna plata prin arama si balanta si se utiliza in vederea stingerii

obligatiilor rezultate din mancipatiune, in virtutea principiului simetriei era necesar sa se respecte

toate conditiile de forma ale mancipatiunii:

o prezenta partilor (creditor si debitor)

o prezenta a cel putin 5 martori cetateni romani

o prezenta lui cantaragiului (libirpens) si a balantei

in acest cadru debitorul pronunta anumite cuvinte solemne si simula ca face plata desi nu platea

nimic dar obligatia se stingea de vreme ce principiul simetriei fusese respectat

accentilatio literis – aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractul incheiat in

forma scrisa caci obligatia izvorata din forma scrisa se va stinge tot prin utilizarea formei scrise

accentilatio verdis – aplicarea principiului simetriei la obligatiile izvorate din contractele solemne

in forma verbala incheiate prin intrebare si raspuns intrucat obligatia izvorata din intrebare si

raspuns se stinge tot prin intrebare si raspuns

Modurile pretoriene:

pactum de non pentendo – “pactul pentru ca sa nu ceara” fiind o simpla conventie prin care

creditorul declara ca renunta la dreptul sau de creanta; iar daca dupa incheierea acelui pact

creditorul intenteaza totusi actiunea impotriva debitorului cerandu-i sa plateasca acesta se va

apara cu succes pe cale de exceptiune caci ii opune creditorului exceptio pacti prin care actiunea

creditorului este paralizata

contrario consensu – “acord in sens contrat” fiind o aplicatiune a principiului simetriei la obligatiile

izvorate din simpla conventie, deoarece obligatiile izvorate din simpla conventie se sting tot prin

simpla conventie

36

Pe langa modurile voluntare de stingere a conventilor, romanii au cunoscut si moduri nevoluntare de

stingere a obligatiilor care sunt denumite si moduri fortate sau moduri necesare, deoarece nu presupun

manifestare de voninta a partilor; sunt in numar de cinci:

imposibilitatea de executare – apare atunci cand debitorul datoreaza un lucru individual

determinat care piere fara vina sa; pentru ca obligatia sa se stinga prin imposibilitatea de

executare, debitorul trebuie sa nu fie in culpa, sa nu fi comis un dol, sa nu fie pus in intarziere si

sa nu fie obligat pentru custodia;

debitorul este exonerat de raspundere numai daca datoreaza un lucru individual determinat care

piere prin interventia fortei majore sau prin interventia cazului fortuit cu precizarea ca debitorul

obligat pentru custodia nu poate sa invoce interventia cazului fortuit deoarece el raspunde in mod

obiectiv si trebuie sa ia masuri exceptionale de paza pentru a preveni interventia cazului fortuit

fireste, problema imposibilitatii de executare nu se pune atunci cand debitorul datoreeza un lucru

de gen, de vreme ce lucrurile de gen nu pier

confuziunea – consta in intrunirea calitatilor de creditor si de debitor asupra uneia dintre parti fie

prin mostenirea creditorului de catre debitor fie prin mostenirea debitorului de catre creditor

in legatura cu aceasta contopire sunt necesare anumite precizari referitoare la obligatiile cu

pluralitate de subiecte astfel: daca titularul creantei, creditorul, il mosteneste pe debitorul

principal se va stinge si datoria garantului;

daca insa creditorul il mosteneste pe garant, datoria debitorului principal nu se stinge

la obligatii cu pluralitate de subiecte in care partile se afla pe picior de egalitate trebuie s

distingemintre obligatiile conjuncte si obligatiile coreale;

astfel la obligatiile conjuncte care sunt divizibile, daca creditorul il mosteneste pe unul dintre

debitori toti ceilali debitori vor ramne obligati si pe mai departe pentru partea lor din datorie;

obligatiile coreale care sunt solidare, daca creditorul il mosteneste pe unul din debitori ceilalti

debitori vor ramane obligati si pe mai departe

moartea - deoarece vechii romani nu admiteau ideea de transmitere a obligatiilor, creantelor si

datoriilor nici intre vii nici pentru cauza de moarte, deoarece in conceptia lor obligatia este oglinda

juridica a dreptului de razbunare iar acesta este intransmisibil

cu timpul insa, pornind de la principiul contin uitatii persoanei defunctului, romanii au admis ca

obligatiile pot trece la mostenitori

in epoca clasica transmiterea creantelor si datoriilor catre mostenitor a devenit regula iar

netransmiterea lor a fost o exceptie

Exemplu: in dreotul clasic nu se puteau transmite la mostenitori creantele si datoriile izvorate din

delictele de vatamare corporala pentru ca acele delicte respira razbunare si ca atare nu pot fi

transmise la urmasi dupa cum potrivit lui Gaius nu puteau fi transmise la urmas datoriile unor

garanti

capitis deminutio – desfiintarea personalitatii; in materia stingerii obligatiilor avem in vedere

numai cazul adrogatiunii; adrogatiunea este actul pe care o persoana sui iuris denumita adrogat

trece sub puterea altei persoane sui iuris denumita adrogant

37

prin efectul adrogatiunii, adrogantul devine persoana alien iuris iar bunurile sale trec in

patrimoniul adrogantului astfel incat datoriile adrogantului se sting ( nu mai are patrimoniu) iar

creditorii adrogatului nu-si pot valorifica drepturile de creanta nici pe seama adrogatului pentru

ca nu mai are bunuri nici pe seama adrogantului deoarece se opune principiul relativitatii efectelor

contractelor;

pretorul a considerat ca este echitabil ca adrogantul sa preia creantele adrogatului fara sa-i preia

si datoriile si de aceea el a creat restitutio in integrum o capitis deminutionem sau restitutio in

integrum din cauza desfintarii personalitatii prin care era desfintat actul adrogatiunii in relatiile

dintre creditorii adrogatului si adrogat

astfel incat creditorii adrogatului isi puteau valorifica drepturile de creanta pe seama bunurilor

adrogatului si numai dupa aceea daca mai ramaneau bunurile adrogatului treceau in patrimoniul

adrogantului

Curs IX

Cel de-al cincilea mod nevoluntar d stingere a obligatiilor este prescriptia extinctiva. Prin cuvantul

prescriptio, romanii intelegeau efectele pe care trecerea timpului le produce asupra unor drepturi. Atunci

cand, prin trecerea timpului, o stare de fapt se transforma intr-un drept, prescriptia era denumita

achizitiva. Spre ex, uzucapiunea. Iar atunci cand, prin trecerea timpului, un drept se stinge, prescriptia

este denumita extinctiva.

La origini, obligatia nu se putea stinge prin trecerea timpului, deoarece la acea epoca se aplica

principiul simetriei, principiul corespondentei formelor, astfel incat drepturile si datoriile nu se stingeau

prin trecerea timpului, ci prin respectarea formelor solemne. Dar, spre sfarsitul epocii vechi, au aparut

obligatiile pretoriene care erau sanctionate prin actiuni pretoriene si care se stingeau daca nu erau

valorificate in termen de un an, de vreme ce actiunile pretoriene figurau in edictul pretorului care era

valabil in termen de un an.

In dreptul postclasic a fost introdusa prescriptia extinctiva generala, de 30 de ani, astfel incat

dreptul de creanta care nu era valorificat in 30 de ani de la scadenta, se stingea proin efectul prescriptiei

extinctive.

38

Transmiterea obligatiilor/ Transfertul obligatiilor

La origini, romanii nu au admis ideea de a transmite obligatiile, deoarece obligatiile erau

percepute ca razbunare. Cu timpul insa, odata cu dezvoltarea economiei de schimb, creantele si datoriile

ocupau locul central in patrimoniuul cetateanului.De aceea, transmiterea obligatiilor a devenit o

necesitate juridica. Cum dreptul roman a oglindit in permanenta cerintele practicii, s-au creat procedee

juridice indirecte prin care s-a putut realiza si transmiterea drepturilor de creanta, si transmiterea

datoriilor.

Transmiterea drepturilor de creanta se numeste cesiune de creante si consta in transmiterea

dreptului de creanta de la vechiului creditor la noul creditor. Vechiul creditor este denumit cedent. Noul

creditor este denumit cesionar. Debitorul este denumit debitor cedat.

Primul procedeu juridic prin care s-a realizat cesiunea de creanta a fost novatiunea cu schimbare

de creditor, dar atunci cand se recurgea la novatiune nu se realiza propriu-zis o cesiune de creante, de

vreme ce obligatia veche era inlocuita cu o obligatie noua, iar cesionarul nu dobandea acelasi drept, ci un

drept nou izvorat din noua obligatie.

In al doilea rand, prin efectul novatiunii, accesoriile vechii creante se sting, adica se sting si

exceptiunile, si garantiile vechii creante, astfel incat cesionarul dobandeste un drept mai putin sigur.

In al treilea rand, novatiunea cu schimbare de creditor nu se putea face fara consimtamantul

debitorului care trebuia sa se oblige fie de stipulatiune, fie prin contractul literis fata de noul creditor.

Fata de aceste inconveniente, romanii au recurs la un procedeu juridic mai bine adaptat la

cerintele cesiunii de creante care este denumit mandatum in rem suam sau mandatul in propriu interes,

care este o aplicatiune a mandatului judiciar. Mandatul judiciar obisnuit se incheie in interesul

mandantului, intrucat mandantul il imputerniceste pe mandatar sa-l urmareasca in justitie pe creditor si

sa valorifice un drept de creanta, dupa care mandatarul are obligatia de a transmite valoarea acelei

creante asupra mandantului, astfel incat valoarea creantei intra in patrimoniul mandantului, dovada ca

mandantul se incheie in interesul sau. Pe cand la mandatum in rem suam, mandatarul este imputernicit

sa valorifice un drept de creanta, dupa care pastreaza valoare acelei creante pentru sine, incat valoarea

creesantei intra in patrimoniul mandatarului. Acest mandat a cunoscut o evolutie in 3 faze:

1. Sistemul cesiunii de actiuni 2. Sistemul actiunilor utile 3. Sistemul perfectionat prin reforma imparatului Justinian

In prima faza nu se realiza propriu-zis o transmitere a dreptului de creanta, ci numai o transmitere

a actiunii in justitie prin care urma sa se valorifice dreptul de creanta, actiune care avea o formula

redactata cu transpozitiune, caci in intentio a formulei se mentiona numele mandantului, pentru ca

mandantul era titularul dreptului de creanta, iar in condemnatio se mentiona numele mandatarului,

deoarece mandatarul participa la proces si suferea efectele sentintei. Insa acea actiune era transmisa prin

contractul de mandat, contract care este prin excelenta revocabil, iar daca mandantul revoca mandatul,

mandatarul nu mai putea intenta actiunea impotriva debitorului, deoarece disparea temeiul juridic al

39

acelei actiuni. Asa se face ca situatia mandatarului se consolida abia in momentul lui litis contestatio cand

dreptul initial care era al mandantului se stingea si se nastea un nou drept al carui titular era mandatarul.

Fata de aceste inconveniente s-a trecut la faza a doua, in care, din momentul incheierii

contractului de mandat, mandatarul devenea titularul unei actiuni proprii denumita actiune utila si care

nu mai depindea de soarta mandatului, astfel incat, chiar daca mandatul era revocat, mandatarul il putea

urmari in justitie pe debitor. Totusi, si in aceasta faza persista inconvenientul ca mandantul avea si el o

actiune proprie pe care o denumim actiune directa. Si astfel, debitorul avea 2 creditori, si pe mandatar

care il putea urmari prin actiunea utila, si pe mandant, care il putea urmari prin actiunea directa. Daca

mandantul se grabea sa intenteze impotriva debitorului actiunea directa, atunci actiunea utila a

mandatarului ramanea fara obiect. De aceea, imparatul Justinian a initiat o reforma prin care a stabilit ca,

din momentul in care mandatarul il someaza pe debitor sa faca plata, datoria debitorului se va stinge

numai prin plata facuta catre mandatar, caci daca ii platea mandantului, debitorul ramanea obligat. Din

acel moment, mandantum in rem suam a devenit un procedeu juridic perfect adaptat la cerintele cesiunii

de creanta.

Garantiile

Garantiile sunt procedee juridice pe care romanii le-au creat pt a-i pune pe creditori la adaport

pentru consecintele eventualelor insolvabilitati ale debitorilor si sunt in numar de 2:

1. Garantii personale

2. Garantii reale

Garantiile personale sunt procedee juridice prin care un debitor accesor denumit garant se

alatura debitorului principal, promitandu-i creditorului ceea ce i-a promis si debitorul principal. Daca

debitorul principal se dovedeste insolvabil, atunci creditorul isi valorifica dreptul de creanta pe seama

garantului.

In epoca veche, romanii au creat 2 garantii personale denumite sponsio si fidepromissio. Sponsio

este cea mai veche garantie personala si se formeaza prin intrebare si raspuns. Ea este denumita sponsio,

deoarece, la intrebarea creditorului, garantul raspunde prin verbul spondeo, caci dupa ce se incheia

contractul dintre creditor si debitorul principal, se mai incheia un contract intre creditor si garant, ocazie

cu care creditorul intreba "idem dari spondes?", adica "promiti acelasi lucru?", iar garantul raspundea

spondeo. Intrucat se obliga prin pronuntarea verbului spondeo, cel mai vechi garant a fost denumit

sponsor. Dar in conceptia vechilor romani, verbul spondeo avea voicatia speciala de a atrage favoarea

zeilor Romei si de aceea el putea fi pronuntat numai de cetatenii romani, nu si de peregrini. Asa se explica

faptul ca multa vreme in epoca veche peregrinii nu au putut deveni garanti.

Odata cu dezvoltarea comertului, romanii au fost interesati ca si peregrinii sa poata deveni

garanti. De aceea au creat o noua garantie personala, care se forma tot prin intrebare si raspuns cu

deosebirea ca la intrebarea creditorului garantul raspundea prin verbul fidepromito. Acesti garanti erau

denumiti fidepromisori, iar garantia era accesibila si peregrinilor.

40

Curs X

Beneficiul de discutiune

In virtutea beneficiului de discutiune garantul care este urmarit in justitie are dreptul de a-i cere

debitorului sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca debitorul principal se dovedeste

insolvabil , abia atunci sa intenteze o noua actiune impotriva garantului.

Dar acest beneficiu nu a putut fi valorificat in practica deoarece se opunea efectului extinctiv al

lui litis contestatio si de aceea imparatul Justinian a desfiintat in mod expres efectul extinctiv al lui litis

contestatio, astfel incat creditorul putea foarte bine sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si

daca se dovedea insolvabil, putea sa intenteze o noua actiune impotriva garantului (asa cum se intampla

si astazi). Dupa 4 ani imparatul Justinian a mai dat o constitutiune imperiala prin care a spus ca titularul

creantei este obligat sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal.

Garantiile reale

Sunt procedee juridice prin care debitorul atribuie un anumit lucru creditorului sau, fie sub forma

transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma constituirii unei ipoteci cu efectul ca, la scandenta,

daca debitorul nu-si plateste datoria , creditorul isi poate valorifica dreptul de creanta pe seama lucrului

atribuit cu preferinta fata de creditorii chirografari.

Rezulta ca romanii au cunoscut 3 garantii reale:

Fiducia

Se formeaza prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau cu titlu de proprietate

prin mancipatio sau prin in iure cesio, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite ca

va retransmite proprietatea asupra lucrului daca debitorul isi plateste datoria la scadenta. Prin urmare,

fiducia este o conventie grefata, fie de mancipatiune, fie de in iure cesio. Prin efectul acestei garantii,

creditorul devine proprietar al lucrului dat in garantie si totodata debitor conditional intrucat, daca

debitorul plateste la termen, creditorul devine debitor, avand obligatia de a restitui lucrul dat in garantie.

41

Pentru creditor fiducia este o garantie convenabila de vreme ce devine proprietar al lucrului, pe cand

situatia debitorului prezinta dezavantaje deoarece, dupa ce plateste datoria, debitorul se transforma in

creditor si devine titular al unei actiuni personale pe care o poate intenta impotriva fostului creditor.

Insa, titularii actiunilor personale nu se bucura nici de dreptul de preferinta, nici de dreptul de urmarire,

incat, daca debitorul devine insolvabil, creditorul vine in concurs cu ceilalti creditori, astfel incat va

dobandi doar o parte din valoarea lucrului dat in garantie, iar daca acel lucru ajunge in mana tertilor

persoane, debitorul nu poate urmari lucrul in mainile tertilor intrucat nu are dreptul de urmarire!

Fata de aceste dezavantaje s-a format o alta garantie pe care noi o denumim gaj (piglus).

Gajul

Se formeaza prin transmiterea unui lucru de catre debitor creditorului sau cu titlu de posesiune

prin traditiune, transmitere insotita de o conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea

asupra lucrului daca debitorul isi va fi platit datoria la scandenta.

Prin urmare, este o conventie grefata prin traditiune si prezinta avantajul ca debitorul,

transmitand numai posesiunea ramane proprietar, astfel incat la scadenta daca isi plateste datoria in

calitatea lui de proprietar va intenta actiunea in revendicare si se va bucura atat de dreptul de preferinta,

cat si de dreptul de urmarire.

Totusi, si gajul prezinta dezavantajul ca debitorul nu poate garanta si alte datorii cu acelasi lucru,

de aceea romanii au creat ipoteca.

Ipoteca

Fata de fiducie si de gaj, ipoteca este o garantie reala mult mai bine adaptata la cerintele unui

sistem economic intemeiat pe marfa si pe credit. Cu atat mai mult cu cat, prin ipoteca sunt satisfacute pe

deplin interesele ambelor parti de vreme ce lucrul grevat cu ipoteca ramane in stapanirea debitorului care

il foloseste conform destinatiei sale economice si numai daca la scandenta debitorul nu-si plateste datoria

atunci, si numai atunci, creditorul are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde pentru a-si

valorifica dreptul de creanta.

Multa vreme s-a afirmat ca in mod gresit ca ipoteca romana nu ar fi originala ca ar fi fost

preluata/imprumutata intr-o forma gata elaborata de la greci. Cert este ca ipoteca romana nu este

imprumutata ci este originala deoarece pe baza textelor jurisconsultilor de la inceputul sec. I d.H putem

reconstitui procesul formarii ipotecii romane, caci ipoteca romana s-a format in cadrul unui proces care a

evoluat in 4 faze distincte:

Dreptul de retentie

A aparut in relatie cu mosierii si arendasii. Avand in vedere ca incepand din epoca lui Octavian

Augustus, intre mosieri si arendasi se incheiau contracte de locatiune in baza carora, arendasul primea

spre folosinta un tert obligandu-se sa plateasca in schimb o suma de bani sau o parte de recolta. Acea

obligatie a arendasului trebuia garantata cumva, dar gajul nu se putea aplica in acele relatii deoarece

presupune transmiterea lucrului in mainile creditorului ori arendasul se instala pe mosie numai cu

inventarul agricol, iar daca n-ar fi dat in garantie, n-ar fi avut cu ce lucra pamantul.

42

Si atunci s-a admis ca inventarul agricol sa ramana in stapanirea arendasului pana la scadenta. Iar

daca la scadenta, arendasul nu platea, mosierul exercita dreptul de retentie si intra in stapanirea acelui

inventar agricol. Dar, in aceasta faza, ipoteca prezinta dezavantajul ca inventarul agricol putea fi retiunit

numai cata vreme se afla pe mosie. Si de aceea s-a trecut la faza a doua.

Interdictul salvian

In cadrul acestui interdict inventarul agricol putea fi retinut chiar daca era transportat in afara

mosiei, dar nu putea fi urmarit in mainile tertilor si astfel, s-a trecut la faza a treia (actiunea serviana) in

care mosierul putea urmari inventarul agricol oriunde si in mainile oricui, ceea ce inseamna ca era titularul

unui drept real cu precizarea ca acel drept real nu avea aplicatiune generala si se putea naste in relatiile

dintre mosieri si arendasi.

De aceea s-a trecut la faza a patra (quasiserviana) in care, pe baza unei simple conventii, orice

creditor putea intra in posesia unui lucru al debitorului si il putea vinde daca debitorul nu-si platea datoria

la scadenta. Ceea ce inseamna ca, din acel moment, ipoteca a dobandit o aplicatiune generala.

Initial actiunea prin care era sanctionata ipoteca s-a numit quasiserviana, iar mai tarziu actio

ipotecaria (ipoteca e de origine greaca).

Textele romane ne infatiseaza mai mult tipuri de ipoteci. Astfel, se mentioneaza ipoteca nascuta

din conventia partilor sau conventionala, ipoteca tacita, ipoteca privilegiata, ipoteca testamentara si

ipoteca publica/autentica.

De regula, secole de-a randul, ipoteca romana a fost conventionala, adica se nastea din simpla

conventie a partilor.

Cea tacita se nastea din textul legii sau din obiceiurile juridice, iar in acest caz vointa creditorul de

a ipoteca era prezumata.

Ipoteca privilegiata are prioritate fata de alta ipoteci indiferent de data constituirii lor. O

asemenea ipoteca o exercita statul roman asupra bunurilor cetatenilor.

Ipoteca testamentara se constituia prin clauza inclusa in testament pentru a se asigura executarea

unor legate.

Ipoteca publica a fost creata in legatura cu posibilitatea debitorului de a ipoteca acelasi lucru de

mai multe ori cu conditia sa declare ipotecile anterioare. Dar, intrucat, de regula, ipoteca se nastea din

conventia partilor si nu presupunea forme de publicitate, unii debitori se antedateze ipotecile, datand o

ipoteca mai recenta inaintea uneia mai vechi si intrucat se aplica principiul prior tempore potio iure

(primul in timp, mai tare in drept) creditorul cu cea mai veche ipoteca avea prioritate fata de ceilalti

creditori ipotecari.

Daca, insa, ipoteca era antedatata creditorul ipotecar devenea primul in timp, in mod fraudulos si

atunci pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda in epoca postclasica, imparatul Nero a creat

43

ipoteca publica. Aceasta ipoteca presupunea respectarea unor forme de publicitate, constand fie in

transcrierea ipotecii intr-un registru public, fie in constituirea ei prin inscris privat contrasemnat, subscris

de cel putin 3 martori. Ori aceasta ipoteca denumita publica avea prioritatea fata de ipotecile

conventionale, indiferent de data constituirii lor. Din acel moment nu a mai fost posibila antedatarea lor.

Ipoteca prezinta anumite caractere:

Este un drept real, de vreme ce creditorul ipotecar are si dreptul de preferinta si dreptul de

urmarire;

Este conventionala de regula, de vreme ce secole de-a randul s-a format prin simpla conventie a

partilor;

Poate fi generala. La origine in sec 1 ipoteca a fost speciala, in sensul ca ea purta asupra unor

lucruri individual determinate mobile/imobile. Cu timpul insa in sec 2-3 apare ipoteca generala,

caci potrivit jurisconsultilor de la sf sec. 2 (Paul, Justinian) tot ce se poate vinde, se poate si ipoteca.

Astfel, se putea ipoteca o recolta viitoare, dreptul de servitutite, nuda proprietate, dreptul de

creanta sau o masa de bunuri.

Are caracter indivizibil. In virtutea acestui caracter, ipoteca apasa in intregime asupra fiecarei

parti din lucru si garanteaza in intregime fiecare parte din datorie.

o Primul aspect al caracterului indivizibil se invedereaza atunci cand lucrul ipotecat trece la

mostenitori si cu toate ca fiecare mostenitor dobandeste numai o parte din lucrul

ipotecat, oricare dintre ei va putea fi urmarit pentru intreaga datorie.

o Al doilea aspect se invedereaza atunci cand debitorul plateste o parte de datorie, dar

daca mai are de platit un singur ban, creditorul va intra in posesia intregului lucru ipotecat.

Ipoteca are un caracter clandestin, secret, OCULT. Deoarece se constituie prin conventia partilor

nu presupune forme de publicitate, iar tertii nu au de unde sa stie ca un lucru a mai fost ipotecat.

Din acest caracter clandestin decurg 2 posibilitati de frauda.

o In primul rand, debitorul poate ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara sa declare

ipotecile anterioare. Din aceasta posibilitate de frauda decurg anumite consecinte:

Daca in virtutea principiului prio tempore creditorul ipotecar anterior in rang isi

valorifica dreptul de ipoteca, iar celelalte ipoteci se sting din lipsa de obiect, daca

nu cumva exista o ipoteca generala.

Daca creditorul ipotecar posterior in rang valorifica primul dreptul de ipoteca, tot

in virtutea principiului prio tempore, creditorul ipotecar anterior in rang il cheama

in justitie, castiga procesul si il deposedeaza de creditorul ipotecar posterior in

rang.

Pentru a se combate aceasta posibilitate de frauda, s-a creat delictul destelionat si astfel debitorul

care ipoteca acelasi lucru de mai multe ori fara de declare ipotecile anterioare, era pedepsit pe taram

delictual cu plata unei amenzi!

Pentru a se mai combate frauda s-a creat si dreptul de a oferi o suma de bani (jus oferende

pecuniae). In virtutea acestui drept, creditorul ipotecar posterior in rang avea dreptul sa-l dezinterseze pe

44

creditorul ipotecar anterior in rang platindu-i creanta si astfel ipoteca anterioara se stingea, iar creditorul

care exercita jus oferende pecuniae devenea cel mai vechi creditor ipotecar si putea sa valorifice dreptul

de ipoteca.

In al doilea rand, consta in antedatarea ipotecii, posibilitate de frauda care a fost combatuta prin ipoteca

publica.

Ipoteca este un drept accesoriu care se stinge odata cu obligatia pe care o garanteaza. Insa, acest

caracter al ipotecii se verifica atunci cand obligatia s-a stins prin efectul prescriptiei extinctive de

30 de ani deoarece ipoteca se prescria in 40 de ani, iar daca obligatia se stinge prin prescriptia de

30 de ani inseamna ca ipoteca ii supravietuieste vreme de 10 ani, astfel incat ne avem in fata unei

ipoteci fara obiect ceea ce nu se poate admite si de aceea, Paul a spus ca prin prescriptia generala

de 30 de ani obligatia nu se stinge integral, ci se transforma intr-o obligatie naturala, astfel incat

vreme de 10 ani, ipoteca garanteaza totusi o obligatie si anume obligatie naturala, dar acest text

e modificat/interpolat de comisarii lui Justinian.

Ipoteca genereaza si anumite efecte pe care le denumim jus posidendi si jus distrahendi. In virtutea

lui jus posidendi, daca debitorul nu-si plateste datoria la termen, creditorul are dreptul sa intre in posesia

lucrului grevat pe ipoteca, iar in virtutea lui jus distrahendi, creditorul are dreptul de a vinde lucrul

ipotecat, dar, prin exercitarea lui jus distrahendi se incalca un principiu fundamental al dreptului roman

deoarece creditorul ipotecar dobandeste lucrul grevat cu titlu de posesiune, dar il poate transmite cu titlu

de proprietate si astfel se incalca principiul conform caruia nimeni nu poate transmite altuia mai mult

decat are el insusi, ori in cazul nostru creditorul este singurul posesor, dar poate transmite proprietatea

adica mai mult decat are.

Curs XI

Izvoarele obligatiilor

Potrivit lui Justinian, obligatiunile izvorasc din contracte, quasicontracte, delicte si quasidelicte,

dintre care cele mai importante sunt contractele, iar contractele, in functie de modul lor de formare se

clasifica in solemne si nesolemne.

La randul lor contractele solemne se clasifica in contracte in forma religioasa, in forma verbala,

in forma autentica si in forma scrisa.

Contractele in forma religioasa sunt: sponsio religiosa, ius iurandum libertum.

Contractele in forma verbala: sponsio laica, stipulatiunea si dotis dictio (constituirea de dota).

45

Contractele in forma autentica: nexum.

Contractul in forma scrisa: literis.

Toate aceste contracte au unele trasaturi proprii. In primul rand, cu o singura exceptie, ele sunt

orale. In al doilea rand, toate sunt unilaterale. In al treilea rand, toate sunt de drept strict (de riguroasa

interpretare).

Cel mai vechi contract roman este sponsio religiosa. Acesta a aparut in epoca regalitatii pe cand

romanii nu faceau inca distinctie intre drept si religie. Acest contract se formeaza prin intrebare si raspuns,

dupa care partile pronuntau un juramant religios, deoarece in conceptia vechilor romani, aceia care isi

respecta juramantul se bucura de gratia zeilor iar cei care nu il respecta sunt loviti de mania zeilor.

Contractul este denumit sponsio religioasa deoarece la intrebarea creditorului, debitorul raspunde prin

verbul spondeo si pentru ca partile invoca favoarea zeilor prin pronuntarea juramantului religios.

Dupa acest model a aparut, ceva mai tarziu, dar tot in epoca foarte veche, ius iurandum liberti,

juramantul dezrobitului, contract prin care dezrobitul isi asuma obligatia de a presta anumite servicii care

presupunea o calificare pentru patron, servicii denumite opere fabriles. Incheierea acestui contract

presupunea prestarea a doua juraminte succesive. Primul juramant era prestat inainte de actul dezrobirii

si producea efecte numai pe plan religios si moral, deoarece sclavul nu se putea obliga in nume propriu

pe taramul dreptului civil. Al doilea juramant era prestat dupa actul dezrobirii si producea efecte pe plan

juridic, deoarece dezrobitul avea capacitatea necesara pentru a se obliga in nume propriu. Acest contract

a supravietuit in mod sigur pana in vremea lui Gaius (epoca clasica), desi Gaius il mentioneaza in mod

gresit intre contractele verbale.

Primul contract in forma verbala este sponsio laica. Acest contract se formeaza tot prin intrebare

si raspuns, dar nu mai presupune pronuntarea juramantului religios, dovada ca a aparut dupa ce romanii

au facut distinctie intre drept si religie. Cu toate acestea, sponsio laica pastreaza anumite urme ale

caracterului religios, de vreme ce verbul spondeo avea vocatia speciala de a atrage favoarea zeilor romei,

de aceea pelegrinii nu puteau pronunta acest verb. Asa se face ca la inceputul epocii vechi peleginii nu

puteau contracta la Roma.

Cu timpul, insa, pe fondul dezvoltarii economiei de schimb, romanii au fost interesati ca si

pelegrinii sa poata incheia contracte si astfel a fost creat un nou contract in forma verbala care se forma

tot prin intrebare si raspuns, cu deosebirea ca la intrebarea creditorului, debitorul raspundea prin alt verb

cu inteles similar. Spre exemplu, fidepromitto. Contractul incheiat prin intrebare si raspuns la care aveau

acces si pelegrinii a fost denumit stipulatiune. Dupa aparitia stipulatiunii, sponsio laica nu a iesit din uz ci

a continuat sa se aplice, dar numai in relatiile dintre cetatenii romani. Cu timpul, pe la inceputul epocii

clasice, jurisconsultii considerau ca sponsio laica este o aplicatiune a stipulatiunii, desi nu era adevarat, si

de aceea, jurisconsultii clasici afirma in mod gresit ca stipulatiunea este cel mai vechi contract roman.

Totodata, ei mai afirma ca stipulatiunea este cel mai important contract roman, ceea ce este adevarat, in

primul rand pentru ca principiile care guverneaza materia obligatiilor contractuale au fost elaborate de

jurisconsulti cu ocazia cercetarii stipulatiunii, iar in dreptul clasic a stipula echivala cu a contracta.

Stipulatiunea este cel mai important contract roman intrucat avea o functie generala in virtutea

careia stipulatiunea putea imbraca in haina juridica orice conventie a partilor si astfel, prin stipulatiune,

46

se puteau realiza diverse operatiuni juridice. Spre exemplu, prin stipulatiune se putea constitui o garantie

personala, se putea face o novatiune, se puteau crea obligatii coreale, se putea realiza operatia juridica a

vanzarii, imprumutul gratuit, imprumutul cu dobanda sau donatiunea.

Atunci cand stipulatiunea era utilizata in vederea realizarii operatiunii juridice a donatiunii,

debitorul promitea o suma de bani cu toate ca in prealabil nu primise nimic de la creditor. Daca se realiza

imprumutul gratuit, atunci debitorul ii promitea creditorului sa ii plateasca suma de bani pe care o primise

in prealabil. Daca se facea un imprumut cu dobanda debitorul promitea o suma de bani cu toate ca in

prealabil primise o suma mai mica.

Tot asa, prin stipulatiune se putea realiza operatia juridica a vanzarii. O asemenea operatie juridica

presupunea doua stipulatiuni: o stipulatiune prin care vanzatorul promitea sa transmita lucrul si a doua

prin care cumparatorul promitea sa plateasca pretul. Mai tarziu, spre sfarsitul republicii, au aparut

contracte cu functii speciale, contracte prin care partile realizau o singura operatiune juridica. Spre

exemplu, prin contractul consensual de vanzare se putea realiza numai operatia juridica a vanzarii astfel

incat contractele cu functii speciale au preluat functiile stipulatiunii dar stipulatiunea nu a iesit din uz, ci

s-a aplicat in paralel. Astfel, aceeasi operatiune juridica se putea realiza si prin stipulatiune si printr-un

contract cu functie speciala, la alegerea partilor.

Caracterele stipulatiunii:

1) Stipulatiunea este un contract verbal, de vreme ce se formeaza prin intrebare si raspuns.

2) Este un contract solemn, deoarece partile trebuie sa pronunte anumite cuvinte intr-o anumita

ordine, iar cel care formuleaza intrebarea este denumit stipulant, pe cand cel ce promite este denumit

promitent.

3) Stipulatiunea presupune congruentia (potrivire), caci ori de cate ori stipulatiunea avea ca obiect

o suma de bani, suma de bani din intrebare trebuia sa corespunda cu cea din raspuns.

4) Stipulatiunea este un act continuu, caci raspunsul trebuie sa urmeze intrebarile iar intre

intrebare si raspuns nu trebuie sa se interpuna alta operatiune juridica.

5) Este un contract unilateral, intrucat stipulantul este numai creditor, promitorul numai debitor.

6) Este un contract de drept strict, de riguroasa interpretare, astfel incat daca stipulantul face

dovada ca au avut loc intrebarea si raspunsul, castiga procesul, chiar daca in realitate promitentul nu

primise in prealabil nimic de la stipulant sau primise mai putin.

7) Stipulatiunea presupunea unitate de timp si de loc, ceea ce inseamna ca partile trebuiau sa se

afle la un anumit moment in acelasi loc ca sa poata avea loc intrebarea si raspunsul. (acelasi loc inseamna

aceeasi localitate) Daca debitorul dovedea ca in ziua in care creditorul afirma ca ar fi avut loc intrebarea

si raspunsul, una dintre parti a lipsit din localitate un singur moment stipulatiunea era considerata nula

pentru ca nu era intrunita conditia unitatii de timp si de loc.

8) Stipulatiunea are un caracter abstract, in sensul ca din modul ei de formare nu rezulta motivul

pentru care debitorul se obliga, de aceea jurisconsultii clasici spuneau ca in cazul stipulatiunii nu exista o

unitate organica intre forma actului si scopul urmarit de parti. Unitate care exista in cazul contractelor cu

caracter concret. In spatele stipulatiunii se poate ascunde orice operatie juridica. Profitand de acest

47

sistem, bancherii au inceput sa practice imprumutul cu dobinzi camataresti, caci profitand de situatia

presanta in care se aflau anumite persoane le ofereau cu imprumut anumite sume de bani cu conditia ca

debitorul sa promita prin stipulatiune o suma mai mare, ceea ce nu rezulta din forma actului. Imprumutul

cu dobanda a devenit un flagel la romani.

In epoca clasica si cea postclasica stipulatiunea a suferit o serie de transformari. In primul rand s-

a admis ca stipulatiunea sa fie incheiata si in alta limba decat cea latina (spre ex limba greaca). In al doilea

rand, s-a renuntat la congruentia, iar daca nu exista congruenta atunci stipulatiunea era totusi valabila dar

pentru suma cea mai mica. In al treilea rand stipulatiunea era mentionata prin inscrisuri, prin acte scrise

in care se arata ca intrebarea si raspunsul au avut loc, mentiuni care se puteau face chiar si in scrisoare,

ceea ce era foarte practic, partile nemai deplasandu-se, insa stipulatiunea prin scrisoare prezenta o serie

de dificultati deoarece s-a mentinut conditia unitatii de timp si de loc, iar daca debitorul nu vedea ca una

dintre parti a lipsit din localitate un singur moment in ziua in care inscrisul mentionat ca ar fi avut loc

intrebarea si raspunsul actul era nul. Justinian a atenuat printr-o constitutiune imperiala aceasta conditie

de timp si de loc, precizand ca debitorul va putea obtine anularea stipulatiunii numai daca dovedeste ca

una dintre parti a lipsit din localitate intreaga zi in ziua in care inscrisul mentioneaza ca ar fi avut loc

intrebarea si raspunsul.

Proba stipulatiunii s-a facut la origine cu martori iar mai tarziu, dupa ce s-a generalizat forma

scrisa proba se facea prin inscrisuri. Era suficient ca stipulantul sa faca dovada ca au avut loc intrebarea si

raspunsul pt a castiga procesul. Pe judecator nu il interesa daca a primit sau nu ceea ce a cerut. Profitand

de acest sistem, s-a generalizat imprumutul cu dobanda ruinatoare pentru debitor, motiv pentru care

pretorul a venit in sprijinul debitorilor prin doua mijloace procedurale: o exceptiune de dol si o actiune in

justitie.

Prin exceptiunea de dol debitorul care era chemat in justitie afirma ca a primit o suma de bani

mai mica decat cea pe care a promis-o iar prin actiune debitorul ii cerea creditorului sa ii remita inscrisul

in care se mentiona ca ar fi avut loc intrebarea si raspunsul. Acest sistem, insa, nu a fost eficient deoarece

debitorul atunci cand opunea exceptia de dol se transforma din parat in reclamant, cu atat mai mult

debitorul avea calitatea de reclamant atunci cand intenta actiunea pentru a cere remiterea. Materia

probatiunii este guvernata de principiul omus probandi incumbi actor (sarcina probei apasa asupra

reclamantului), ori debitorul, in calitatea lui de reclamant trebuia sa faca o proba negativa, adica proba ca

in toate momentele anterioare incheierii stipulatiunii i-a fost imposibil sa primeasca efectiv suma pe care

a promis-o.

Imparatul Caracalla a facut un pas mai departe si a creat alte doua mijloace procedurale. A creat

exceptio non numerate pecuniae si o actiune denumita querera non numerande pecuniae. In noul sistem

Caracalla a rasturnat sarcina probei. Astfel, daca debitorul era chemat in justitie intenta exceptio non

numerate pecuniae si cu toate ca devenea reclamant sarcina probei apasa asupra creditorului care avea

calitatea procesuala de parat. Cu atat mai mult, atunci cand intenta querera debitorul avea calitatea de

reclamant si totusi proba trebuia sa fie facuta de creditor, care era parat. Aceasta reforma a afectat grav

principiile care guverneaza materia probatiunii, dar ea se justifica pe plan moral pentru ca este o reforma

favorabila debitorului. Pe plan juridic ea se justifica prin faptul ca stipulantul in calitatea sa de creditor are

de facut o proba pozitiva care nu prezinta dificultati.

48

Contractul in forma autentica se numeste nexum. Natura juridica a acestui contract a fost

controversata multa vreme intre romanisti pana cand in anul 1966 prin lucrarea intitulata nexum ... Cicero.

Nexum este o aplicatiune a lui in iure cesio si ca se incheie in forma unui proces fictiv, simulat. Prin acest

contract se asigura aservirea muncii debitorilor insolvabili. Avem in vedere faptul ca in epoca veche.

Debitorii insolvabili erau supusi executarii silite asupra persoanei. Pentru a se evita executarea silita

asupra persoanei debitorului insolvabil s-a admis ca acesta sa munceasca pentru creditor un numar de zile

in contul datoriei pe care nu o putea plati. In acest scop, pe baza unei intelegeri prealabile partile se

prezentau in fata pretorului. Creditorul participa la procesul fictiv in calitate de asa-zis reclamant iar

debitorul in calitate de parat. In acest cadru creditorul afirma in cuvinte solemne ca munca debitorului ii

este aservita pentru suma de (se preciza suma) pana la data de (se preciza data). Din acel moment pretorul

ratifica afirmatia creditorului prin cuvantul "Adico" iar debitorul insolvabil devenea Nexus si trebuia sa

munceasca pentru creditor in contul datoriei. Formal era om liber dar era tratat in fapt ca si cand ar fi fost

sclav, de aceea nexii s-au rasculat in repetate randuri. Titus Livius afirma ca la un moment dat, nexii s-au

rasculat afirmand ca nu vor mai lupta pentru Roma si ca prefera sa fie sclavi in strainatate decat in propria

cetate.

Titus Livius mai spune ca tribunatul a fost creat in urma unei rascoale a nexilor. In anul 326 IHr s-

a dat o lege numita poetelia papilia prin care s-a interzis transformarea in nexii a debitorilor insolvabili cu

exceptia acelora care datorau in baza unui delict (erau delincventi).

Contractul literis a aparut in legatura cu obiceiul bancherilor romani de a tine un registru al

incasarilor si al platilor, caci registrul bancherului avea doua coloane: o coloana in care se mentionau

sumele incasate de bancheri, coloana numita accepta si o alta coloana in care erau mentionate sumele

platite de bancheri denumite expensa. De aceea registrul bancherului era denumit Codex Accepti et

Exepensi. De regula acest registru indeplinea numai o functie probatorie in sensul ca prin acest registru

erau mentionate creante si datorii izvorate din alte acte juridice. Totusi, in doua cazuri registrul

bancherului indeplinea functii creatoare sau functii generatoare de obligatii. Este vorba despre inlocuirea

unui debitor cu alt debitor (novatiune cu schimbare de debitor) si despre schimbarea cauzei unei obligatii

sau schimbarea temeiului juridic al unei obligatii.

49

Curs XII

Contractele reale

Contractele nesolemne pot fi: contracte reale, consensuale si nenumite.

Contractele reale se formeaza prin conventia partilor insotita de emiterea materiala a

lucrului si sunt in numar de 5: mutuum, fiducia, gajul, comodatul si depozitul.

Remiterea materiala a lucrului nu se face la toate contractele reale cu acelasi titlu juridic,

astfel, la mutuum si la fiducia lucrul este transmis cu titlu de proprietate, la gaj este transmis cu

titlu de posesiune, iar la comodat si la depozit cu titlu de detentiune.

Contractele reale sunt bilaterale imperfecte, cu exceptia lui mutuum care este unilateral.

Sunt de buna credinta cu exceptia lui mutuum care este de drept strict.

I. Mutuum - contractul prin care se realizeaza operatiunea juridica de imprumut de

consumatiune.

Prin acest contract creditorul promite sa restituie debitorului lucrul de acelasi fel, calitate

si in aceeasi cantitate cu cele pe care le-a primit in vederea consumatiunii, si intrucat lucrurile

sunt destinate consumatiunii, ele trebuie sa fie transmise cu titlu de proprietate.

Doar lucrurile consumptibile nu sunt lucruri nec mancipii deci transmiterea lor se facea

prin traditiune, caci mutuum este o conventie grefata pe traditiune.

Caracteristici:

1. contract nesolemn

2. contract real

3. contract unilateral

4. contract de drept strict

5. act de drept al gintilor, de vreme ce conventia partilor este grefata pe traditiune prin

excelenta de drept al gintilor, de aceea mutuum a fost un contract accesibil si peregrinilor

6. are titlu gratuit

50

Cu toate acestea, vechii istorici afirma ca la romani imprumutul cu dobanda a fost un adevarat

flagel, inca din cele mai vechi timpuri, imprumut care s-a practicat si inainte si dupa aparitia lui

mutuum.

Inainte de aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda s-a realizat prin stipulatiune,

deoarece, in virtutea caracterului abstract al stipulatiunii, bancherul ii remitea debitorului o

anumita suma de bani dupa care se incheia stipulatiunea prin care debitorul promitea sa

plateasca o suma mai mare decat cea initiala. Dupa aparitia lui mutuum, imprumutul cu dobanda

se putea realiza fie printr-o stipulatiune, fie prin mutuum insotit de stipulatiune

Daca se realiza prin stipulatiune, acea stipulatiune era denumita stipulatio sortis et uzurarum

adica stipulatiunea capitalului si a dobanzilor, iar daca se realiza prin mutuum si stipulatiune, mai

intai se incheia mutuum, care era contract cu titlu gratuit si prin care debitorul promitea sa

plateasca suma pe care a primit-o efectiv, iar prin stipulatiune se mai obliga sa plateasca o suma

(dobanda). Acea stipulatiune era denumita stipulatio uzurarum, adica a dobanzilor.

Fata de aceasta practica de natura sa-l ruineze pe debitor, acestia s-au rasculat si au fost luate

anumite masuri. Prin Legea celor XII Table: dobanda nu poate fi mai mare decat a 12-a parte din

capital(8,33%), dar se pare ca in acea epoca dobanda curgea lunar (intr-un an capitalul se dubla).

La inceputul secolului IV prin legea licinia sextia s-a prevazut ca dobanda platita trebuie sa fie

scazuta din capital, iar de la sfarsitul secolului IV s-a dat legea Genucia prin care imprumutul cu

dobanda a fost interzis.

Cu timpul au fost create o serie de procedee juridice prin care dispozitiile legii Genucia au

putut fi incalcate.

Unele complicatii au aparut in legatura cu posibilitatea de a se imprumuta a fiului de familie.

La romani fiul de familie nu putea incheia contracte in nume propriu, dar catre sfarsitul republicii

s-au admis 5 cazuri in care fiul de familie sa se oblige in nume propriu, obligandu-l in acelasi timp

cu caracter alaturat si pe pater familias. In aceasta ipostaza, creditorul putea sa-l urmareasca fie

pe fiul de fam, fie pe pater familias

Daca insa fiul de familie se obliga fara autorizatia lui pater familias atunci creditorul trebuia

sa astepte pana la moartea lui pater familias cand fiul venea la mostenire, dobandea bunuri si

putea fi urmarit in justitie, dar acest sistem era riscant pentru bancheri pentru ca fiul putea sa

moara inaintea lui pater sau pater sa dea faliment.

Din cauza acestor conditii, un fiu de familie pe nume Macedo, inglobat in datorii si urmarit

insistent de creditori n-a mai primit bani cu imprumut de la bancheri, motiv pentru care tanarul

Macedo si-a ucis tatal ca sa vina la mostenire sa dobandeasca bunurile lui pater, sa plateasca si

eventual sa faca alte imprumuturi. In acel moment, romanii si-au dat seama ca sunt amenintati

de propria familie si astfel Senatul a adoptat o hotarare denumita senatusconsultus macedonian

prin care s-a prevazut ca fiul de familie care nu poate fi urmarit in justitie cat timp traieste pater

familias sa nu poata fi urmarit nici dupa moartea lui pater. Consecinta in practica a fost ca

51

bancherii nu mai acordau imprumuturi fiilor de familie care nu aveau bunuri, astfel, nemaiavand

datorii, fii de familie nu mai trebuiau sa-si ucida parintii.

II. Fiducia - aplicatiune a mancipatiunii fiduciare si se formeaza prin transmiterea

unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatiune sau in iure cesio.

Transmiterea era insotita de o conventie prin care cel ce primeste lucrul promite sa-l

restituie fie la plata datoriei, fie la termen, fie la cerere, de unde rezulta ca prin fiducie se puteau

realiza 3 operatiuni juridice: constituirea unei garantii reale, imprumutul in vederea folosintei si

pastrarea/depozitarea unui lucru.

Atunci cand fiducia era utilizata in vederea constituirii unei garantii reale, contractul se

forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cesio de

catre debitor creditorului sau. Transmiterea era insotita de o conventie prin care creditorul

promitea sa retransmita proprietatea asupra acelui lucru, daca debitorul ii va fi platit datoria la

scadenta. Aceasta aplicatiune a fiduciei a fost denumita de catre Gauis fiducia cum creditore sau

fiducia cu creditorul. Mai tarziu, aceasta operatiune juridica a fost preluata de gaj.

Atunci cand fiducia era utilizata in vederea realizarii imprumutului de folosinta, contractul

se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de proprietate prin mancipatio sau in iure cesio de

catre creditor debitorului sau, in vederea folosintei, transmitere insotita de o conventie prin care

debitorul promitea sa retransmita lucrul la termenul stabilit.

In fine, atunci cand fiducia se utiliza in vederea realizarii operatiei juridice a

pastrarii/depozitarii unui lucru, contractul se forma prin transmiterea unui lucru cu titlu de

proprietate prin mancipatio sau in iure cesio in vederea pastrarii, transmiterea insotita de o

conventie prin care debitorul promitea sa retransmita lucrul la cererea creditorului.

Aceste 2 aplicatiuni ale fiduciei au fost denumite de Gaius fiducia cum abico.

Mai tarziu, spre sfarsitul Republicii, functia realizarii imprumutului de folosinta a fost

preluata de comodat, iar functia pastrarii unui lucru a fost preluata de depozit.

Asa cum s-a putut constata, atunci cand definim contractul real de fiducie, nu utilizam

termenii de creditor si debitor, atunci cand folosim definitia fiduciei utilizam termenii deoarece

la fiducia cum creditore, lucrul este transmis de debitor creditorului sau, pe cand la fiducia cum

abico, lucrul este transmis de creditor debitorului sau.

Fiducia prezinta inconvenientul ca cel ce transmite lucrul cu titlu de proprietate are la

dispozitie numai o actiune personala astfel incat el nu poate exercita nici dreptul de preferinta,

ceea ce inseamna ca vine in concurs cu alti creditori si ca nu poate urmari bunurile in mainile

tertilor achizitori. Fata de faptul ca functiile fiduciei au fost preluate de alte contracte, ea a iesit

din uz.

52

III. Gajul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de posesiune de catre

debitor, creditorului sau prin intermediul traditiunii, transmitere insotita de o

conventie prin care creditorul promite sa retransmita posesiunea asupra lucrului

daca debitorul isi plateste datoria la termen.

Prin urmare gajul indeplineste o singura functie juridica in sensul ca prin gaj se realizeaza

o singura operatiune juridica, cea a constituirii unei garantii reale. Prezinta avantajul ca lucrul

este transmis cu titlu de posesiune, astfel inacat debitorul ramane proprietar al lucrului dat in

gaj, iar in calitate de proprietar, dupa ce-si plateste datoria va putea intenta actiunea in

revendicare si poate exercita atat dreptul de urmarire cat si dreptul de preferinta. Gajul este

avantajos si pt creditor deoarece debitorul nu poate intra in posesia lucrului inainte de a-si plati

datoria, intrucat daca ar intra in posesie inainte de plata datoriei ar comite furtul posesiunii

(furtum posesionis).

Pe de alta parte, situatia creditorului este asigurata si in raport cu tertele persoane

deoarecr creditorul are calitatea de posesor si se poate apara de terti prin interdictele posesorii.

Un alt avantaj al gajului decurge din faptul ca partile puteau incheia o conventie speciala

denumita conventia de anticreza pe baza careia creditorul putea retine fructele produse de

lucrul dat in garantie in contul dobanzii, cu toate ca prin gaj se realizeaza numai operatiunea

juridica a constituirii unei garantii reale, totusi contractul de gaj nu se confunda cu garantia de

gaj deoarece sunt situatii in care contractul de gaj se formeaza in mod valabil, dar nu se formeaza

si garantia:ex:daca debitorul transmite cu titlu de garantie un titlu care nu-i apartine, contractul

de gaj se formeaza, dar nu se formeaza si garantia, sau daca o persoana transmite un lucru in

vederea garantarii unei datorii inexistente, contractul se formeaza, dar nu si garantia deoarece

n-ar avea obiect.

Fiind un contract bilateral imperfect, gajul este sanctionat prin doua actiuni:

1. Actio pigmera ticia directa, pusa la dispozitia debitorului pt a cere dupa plata

datoriei restituirea lucrului dat in garantie;

2. Actio pigmera ticia contraria, data creditorului pt a-i cere debitorului sa

despagubeasca pentru cheltuielile de conservare a lucrului pastrat in garantie;

53

IV. Comodatul - contractul real prin care se realizeaza operatiunea juridica a

imprumutului de folosinta.

Se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin traditiune, in vederea

folosintei de catre o parte denumita comodant, celelalte parti denumita comodatar transmitere

insotita de o conventie prin care comodatarul promite sa restituie lucrul la termenul stabilit.

Si comodatul este o conventie grefata pe traditiune, dar spre deosebire de gaj, lucrul nu

se transmite cu titlu de posesiune, ci cu titlu de detentiune si fiind un simplu detentor,

comodatarul nu are mijloace proprii de aparare, iar daca este chemat in justitie de o terta

persoana, neavand mijloace proprii de aparare, sa se adreseze comodantului pt ca acesta in

calitatea sa de proprietar sa-i asigure protectia fata de pretentiile tertilor.

Fiind un contract destinat imprumutului de folosinta, comodatul poarta asupra unor

lucruri neconsumptilbile. Totusi, s-a admis ca acest contract sa aiba ca obiect si lucruri

consumptibile, spre exemplu monede rare care se imprumutau pt a fi expuse in galantar.

De asemenea, de regula, comodatul purta asupra unor lucruri mobile, dar s-a admis sa

poarte si asupra lucruri imobile.

Comodatuleste contract cu titlu gratuit, caracter prin care se deosebeste de locatiunea

unui lucru.

Comodatarul avand interes in contract, el va raspunde atat pentru dol cat si pentru culpa

si va trebui sa se comporte fata de lucrul luat cu imprumut ca un bun administrator. Gaius spune

ca in anumite situatii comodatarul raspunde in mod obiectiv si raspunde si pentru custodie.

Comodatul este un contract bilateral imperfect, sanctionat prin actio comodati directa si

actio comodati contrario.

Actio comodati directa este pus la dispozitia comodantului pt a cere restituirea

lucrului la termenul stabilit.

Actio comodati contrario este pusa la dispozitia comodatarului pt a cere

despagubiri in ipoteza in care a facut cheltuieli pe cont propriu, necesitate de

pastrarea lucrului.

54

V. Depozitul - se formeaza prin transmiterea unui lucru cu titlu de detentiune prin

traditiune, in vederea pastrarii de catre o parte denumita deponent celeilalte parti

denumita depozitar, transmitere insotita de o conventie prin care depozitarul

promite sa restituie lucrul la cererea deponentului incat si depozitul ca si

comodatul este o conventie grefata pe traditiune, iar lucrul se transmite cu titlu

de detentiune.

Depozitarul nu are mijloace proprii de aparare in relatiile cu tertii, dar, spre deosebire de

comodant, depozitarul nu poate folosi lucrul dat in pastrare, incat daca l-ar folosi ar comite furtul

folosintei(uzus). Depozitul poatta numai asupra unor lucruri mobile si este un contract cu titlu

gratuit, neavand interes. Depozitarul va raspunde numai pt dol, nu si pentru furt.

Operatiunea juridica a depozitului, a pastrarii unui lucru s-a practicat inainte de aparitia

contractului de depozit, pe baza unei simple conventii care insa nu era sanctionata pe taram

contractual, ci pe taram delictual, astfel incat acela care refuza sa restituie la cerere lucrul dat in

pastrare era pedepsit potrivit Legii celor XII Table, trebuind sa plateasca dublul valorii lucrului dat

in pastrare.

Inainte operatia juridica a depozitului s-a realizat prin fiducia, iar incepand din vremea lui

Octav Augustus aceasta s-a realizat prin contractul de depozit.

Actiuni:

Actio depoziti directa era pusa la dispozitia deponentului pentru a cere restituirea lucrului

dat in pastrare;

Actio depoziti contraria era pusa la dispozitia depozitarului pt a cere despagubiri daca a

facut cheltuieli pe cont propriu necesitate de pastrarea lucrului transmis;

Pe langa depozitul obisnuit, romanii au cunoscut si 3 forme exceptionale:

1. depozitul necesar (mizerabil)

2. depozitul sechestru

3. depozitul neobisnuit

55

Curs XIII

Formele exceptionale ale depozitului

1) Depozitul necesar(mizerabil) se formeaza in conditii exceptionale, cand deponentul nu

are posibilitatea sa se adreseze unei persoane de incredere,ex in cazul unui incendiu proprietarul

depune lucrurile sale in mainile primului venit, nu poate alege, de aceea depozitul necesar este

sanctionat mai grav, adica la dublul valorii lucrului dat in pastrare.

2) Depozitul sechestru a aparut in legatura cu unele exigente ale procedurii civile,caci

atunci cand 2 persoane se aflau in proces cu privire la proprietate asupra unui lucru,acele

persoane aflate in litigiu se intelegeau cu a 3-a persoana(depozitarul) sa pastreze obiectul litigios

pana la solutionarea procesului,urmand ca depozitarul sa remita acel lucru celui care castiga

procesul. In acest caz, lucrul este transmis cu titlu de posesiune,depozitarul devine posesor ,spre

deosebire de depozitul obisnuit la care depozitarul e simplu detentor deoarece la depozitul

obisnuit daca depozitarul este chemat in justitie de un tert neavand mijloace proprii de aparare

se adreseaza deponentului sa-i asigure protectia juridica,pe cand la depozitul sechestru acest

sistem nu poate functiona,deoarece depozitarul nu stie inca cine este proprietar si are nevoie de

mijloace proprii de aparare,caci in calitatea sa de posesor se apara fata de pretentiile tertului prin

interdictele posesorii.

3) Depozitul neobisnuit(neregulat) a aparut in legatura cu operatiunile bancare, avand in

vedere faptul ca la romani, inca din epoca veche, persoanele fizice, cetatenii romani, depuneau

anumite sume de bani in mainile bancherului in vederea pastrarii cu titlu de proprietate, urmand

ca bancherul sa restituie deponentului suma de bani depusa spre pastrare si sa plateasca o

dobanda.

La randul lui, bancherul dadea acea suma de bani cu imprumut altor persoane, percepand

o dobanda mai mare, iar diferenta dintre cele doua dobanzi reprezinta castigul bancherului, insa

natura juridica a acestei operatiuni juridice a fost controversata intre jurisconsulti, astfel : Paul

sustinea ca aceasta operatie juridica nu e un depozit, ci un mutuum pentru ca poarta asupra unor

lucruri consumptibile ca si mutuum si pentru ca banii sunt transmisi cu titlu de proprietate, nu cu

titlu de detentiune ca la depozitul obisnuit.

Papinian a spus ca in ipoteza in care vedem in aceasta operatie juridica un mutuum, care

este contract de drept strict, atunci obligatia bancherului de a plati dobanda va trebui asumata

tot printr-un contract de drept strict (stipulatiune) alaturat lui mutuum. Daca vedem in aceasta

operatie juridica un depozit care este contract de buna-credinta, atunci obligatia bancherului de

a plati dobanda putea izvori dintr-o simpla conventie. S-a impus opinia lui Papinian.

56

Contractele consensuale: printre contractele nesolemne figureaza si cele consensuale care se

formeaza prin simpla conventie a partilor. De aceea jurisconsultii clasici spuneau ca aparitia

contractelor consensuale marcheaza momentul de maxima abstractizare a tehnicii juridice prin

care se creaza obligatia. Ele sunt in numar de 4: vanzarea, locatiunea, societatea si mandatul.

I. Vanzarea consensuala e contractul prin care o parte denumita vanzator se obliga sa

transmita posesiunea linistita asupra unui lucru celeilalte parti denumita cumparator,

care se obliga sa plateasca pretul. Cu toate ca vanzarea consensuala a aparut abia spre

sfarsitul republicii, operatiunea juridica a vanzarii s-a realizat inca din epoca foarte veche

mai intai prin mancipatiune, iar mai tarziu prin doua stipulatiuni. Insa, vanzarea prin

mancipatiune prezinta incovenientul ca formarea actului coincide cu executarea sa, in

sensul ca remiterea lucrului si plata pretului erau conditii fara de care mancipatiunea nu

era valabila.

Odata cu dezvoltarea comertului, oamenii de afaceri erau interesati sa disocieze formarea

actului de executarea sa. Paartile erau interesate, spre exemplu, sa se vanda o recolta viitoare

sau cumparatorul avea interesul sa cumpere un anumit lucru dar nu avea bani lichizi la incheierea

actului si de aceea s-a recurs la realizarea operatiei juridice a vanzarii prin doua stipulatiuni:

printr-o stipulatiune vanzatorul se obliga sa transmita un lucru, iar prin a doua, cumparatorul se

obliga sa plateasca suma si astfel formarea vanzarii s-a disociat de executarea sa,caci obligatiile

partilor se executau prin ulterioare si distincte. Daca vanzatorul se obliga prin stipulatiune sa

transmita proprietatea asupra unui lucru mancipi, se recurgea la mancipatiune pt executarea

obligatiei.

Faptul ca operatiunea vanzarii s-a realizat prin doua stipulatiuni este atestat si de dubla

denumire a vanzarii consensuale, care era denumit emptio venditio(cumparare-vanzare)

deoarece contractul consensual de vanzare a luat nastere prin unirea a doua stipulatiuni.

Vanzarea consensuala care se formeaza prin simpla conventie a partilor a aparut la sfarsitul

Republicii, s-a practicat intai in dreptul public. Se pare ca initial in domeniul privat vanzarea

consensuala s-a practicat intre cetateni si peregrini iar mai tarziu si in relatiile dintre cetateni. In

mod sigur vanzarea consensuala era sanctionata la inceputul secolului I, intrucat Cicero ne-a

transmis o lista a actiunilor de buna-credinta, lista pe care figureaza actio empti si actio venditi,

actiuni prin care era sanctionata vanzarea consensuala si pe care, spune Cicero, le cunostea si

profesorul sau.

Vanzarea consensuala presupune intrunirea anumitor elemente care sunt in numar de trei:

consimtamantul, obiectul si pretul.

57

Consimtamantul este manifestarea de vointa a vanzatorului in sensul dorit de cumparator.

De regula se considera ca vanzarea consensuala este incheiata. Daca formarea contractului era

conditionata de respectarea unor forme solemne, contractul se incheia la intrunirea celor forme

iar in vremea lui J a aparut vanzarea in forma scrisa.

In acest stadiu se considera ca vanzarea consensuala e incheiata numai in momentul

redactarii inscrisului.

Obiectul consta in lucruri mobile, imobile, drepturi reale, drepturi de creanta si intr-o

universalitate de bunuri. Totusi, desi de regula vanzarea purta asupra unor lucruri corporale

existente in momentul incheierii conventiei, s-a admis si vanzarea unor lucruri viitoare (emptio

rei speratae, o recolta viitoare). Mai mult, putea fi vanduta si speranta (emptio spei) adica

vanzarea sperantei ca va apare un anumit lucru.

Pretul presupune intrunirea anumitor conditii:

1. Trebuia sa fie in pecunia numerata adica sa constea intr-o suma de bani, intrucat daca ar

fi constat intr-un lucru, atunci vanzarea s-ar fi confundat cu schimbul.

2. Trebuia sa fie verum (real), sa nu fie simulat, fictiv, caci daca era fictiv vanzarea se

confunda cu donatia.

3. Trebuia sa fie certum (determinat sau cel putin determinabil). Din dreptul postclasic s-a

admis ca pretul sa fie fixat de o terta persoana.

4. Trebuie sa fie justum=echitabil ,cu toate ca multa vreme lucrurile puteau fi vandute la

orice pret.In dr postclasic s-a stabilit ca pretul trebuie sa reprezinte cel putin jumatate din

valoarea comerciala a lucrului .

Pe de alta parte, vanzarea consensuala produce si anumite efecte, constand in obligatiile

partilor. Astfel, vanzatorul are obligatia de a pastra lucrul, obligatia de a preda lucrul, obligatia

de a garanta pt evictiune, obligatia de a garanta pentru vicii.

Cumparatorul are obligatia de a plati pretul .

Vanzatorul avea obligatia de a pastra lucrul deoarece in intervalul de timp cuprins intre

momentul incheierii contractului si momentul predarii lucrului acel lucru se afla in stapanirea

vanzatorului, bun pe care trebuia sa il administreze ca un bun pater familias (un bun

administrator), ceea ce inseamna ca el raspundea pentru culpa levis in abstracto.

Daca lucrul era individual determinat si pierea fara vina vanzatorului, atunci se aplica regula

emptoris est periculum, adica riscurile pentru cumparator, in sensul ca cel ce cumpara lucrul

trebuia sa plateasca pretul desi nu primea nimic in schimb, regula care nu e corecta deoarece in

acel interval de timp lucrul se afla in proprietatea vanzatorului care ar fi trebuit sa suporte

riscurile potrivit adagiului res perit domino (lucrul piere pentru proprietar). Cu timpul s-au initiat

58

mai multe reforme prin care regula emptoris est periculum a fost atenuata. Spre exemplu partile

puteau incheia o conventie speciala alaturata contractului de vanzare prin care vanzatorul isi

asuma riscurile in contract.

Vanzatorul are obligatia de a preda lucrul. Asa cum rezulta din definitie,lucrul nu era transmis

cu titlu de proprietate, ci cu titlu de posesiune linistita denumita vacuam possessionem tradere,

o posesiune care trebuie sa asigure in fapt toate avantajele proprietatii. Pe de alta parte Paul

spunea ca vanzatorul trebuie sa transmita posesiunea linistita a lucrului si sa se abtina de la orice

dol astfel incat ori de cate ori vanzatorul avea calitatea de proprietar trebuia sa transmita chiar

proprietatea, astfel ar fi comis un dol. Regimul juridic al vanzarii a fost elaborat cu multa

subtilitate in sensul ca atunci cand vanzatorul nu era proprietar, el transmitea numai posesiunea,

iar daca vanzatorul era proprietar trebuia sa transmita proprietatea.

Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru evictiune. Prin evictiune intelegem

deposedarea de un lucru pe cale judiciara, ceea ce presupune ca cumparatorul era chemat in

justitie de un tert care facea dovada ca e adevaratul proprietar si astfel cumparatorul era evict.

Pentru a evita acest lucru cumparatorul ii cerea vanzatorului sa-i asigure protectia fata de

pretentiile tertului, iar daca vanzatorul nu voia sau nu putea sa-i asigure protectia si cumparatorul

era evins, trebuia sa garanteze pentru evictiune, obligatie care a evoluat in functie de formele

prin care s-a realizat operatiunea juridica a vanzarii.

Astfel, la vanzarea prin mancipatiune cumparatorul evins avea impotriva vanzatorului actio

auctoritatis prin care dobandea dublul pretului pe care l-a platit intrucat actio auctoritatis avea

fundament delictual. Daca vanzarea se facea prin doua stipulatiuni era necesar sa se incheie a

treia stipulatiune prin care vanzatorul isi asuma obligatia de a garanta pentru evictiune. Dupa

aparitia contractului consensual de vanzare era necesar sa se incheie o stipulatiune speciala

pentru evictiune alaturata contractului de vanzare. Cu timpul, insa, acea stipulatiune speciala a

fost atat de frecventa ca a devenit presupusa. Din acel moment obligatia de a garanta pentru

evictiune izvora chiar din contractul consensual de vanzare.

Vanzatorul avea obligatia de a garanta pentru vicii iar viciile sunt defecte ale lucrului care il

fac impropriu scopului pentru care a fost cumparat sau ii micsoareaza valoarea. In legatura cu

evolutia acestei obligatii trebuie sa distingem intre epoca anterioara aparitiei vanzarii

consensuale si epoca posterioara. Inainte de aparitia vanzarii consensuale, la vanzarea facuta prin

mancipatiune, vanzatorul raspundea pentru vicii numai daca mancipatiunea avea ca obiect un

teren si numai in doua cazuri, cand vanzatorul transmitea o suprafata de teren mai mica decat

cea declarata si cand afirma ca terenul este liber de orice sarcini si in realitate era grevat cu ipoteci

sau cu servituti.

In primul caz cumparatorul avea la dispozitie actio de modo acri prin care obtinea dublul

valorii suprafetei de teren data in minus iar in al doilea caz el obtinea dublul pretului pe care l-a

platit. Daca insa vanzarea se realiza prin doua stipulatiuni, era necesar sa se incheie o stipulatiune

speciala pentru vicii, alaturata stipulatiunii pentru evictiune.

59

Dupa aparitia vanzarii consensuale trebuie sa distingem intre sistem drept civil si sistemul

introdus de edil. Potrivit dreptului civil vanzatorul raspundea pt vicii numai daca atribuia lucrului

calitati pe care nu le avea si daca era de rea-credinta, stiind ca lucrul prezinta defecte dar nu

declara.

Edilii au introdus raspunderea obiectiva pentru vicii dar numai la vanzarile care aveau loc in

targ. Acest sistem a fost sanctionat prin doua actiuni: actio rechiditoria si actio quanti minoris.

Prin actio rechiditoria cumparatorul obtinea desfiintarea contractului cu restituirea reciproca

a prestatiunilor insa cumparatorul nu era interesat mereu sa intenteze actio rechiditoria pentru

ca defectele nu erau prea grave si de aceea s-a creat actio quanti minoris prin care cumparatorul

obtinea diferenta dintre pretul pe care l-a platit si pretul pe care l-ar fi platit daca ar fi stiut ca

lucrul prezinta acele defecte.