CAPITOLUL IDREPTUL COMERŢULUI INTERNAŢIONAL. NOŢIUNE. OBIECT. SPECIFIC 1.1. Explicaţie preliminară Comerţul internaţional constituie o modalitate esenţială de realizare a circuitului mondial de valori şi

de cunoştinţe, care se concretizează în ansamblul operaţiunilor şi activităţilor, având ca obiect schimbul de produse şi servicii la scară mondială.

Nici un stat oricât de bogat şi de înzestrat din punct de vedere tehnic ar fi el, nu poate să producă tot ceea ce îi este necesar pentru continua sa dezvoltare, după cum nu poate să consume singur tot ceea ce este în măsură să producă. Toate statele lumii, indiferent de mărimea lor şi de potenţialul economic şi tehnico-ştiinţific de care dispun, au ceva de dat, dar şi ceva de primit din circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe.

Comerţul internaţional a cunoscut o creştere rapidă pe întreg parcursul anilor 90. Creşterea a fost condiţionată de următoarele fenomene principale:

a) Liberalizarea continuă a comerţului, în deosebi prin scăderea tarifelor vamale;b) întărirea grupărilor de comerţ regionale;c) creşterea inveatiţiilor în ţările în curs de dezvoltare;d) revigorarea înregistrată de comerţul exterior al ţărilor din Europa Centrală şi de Est. Desfăşurarea comerţului internaţional are loc într-un cadru juridic strict reglementat prin normele

juridice care consacră formarea, modificarea, executarea şi stingerea raporturilor juridice de comerţ internaţional, precum şi toate consecinţele juridice aferente unor asemenea împrejurări. Sunt normele dreptului comerţului internaţional, consfinţite prin convenţii internaţionale, prin legislaţiile naţionale ale statelor sau prin uzanţele comerciale internaţionale, liste foarte important ca toţi juriştii şi participanţii la comerţul internaţional să cunoască aceste norme, deoarece numai astfel ei vor putea contribui la asigurarea derulării raporturilor de comerţ internaţional într-un climat de legalitate şi justiţie internaţională.

Amplificarea şi diversificarea raporturilor comerciale şi de cooperare economică internaţională în epoca modernă, au generat profunde schimbări la nivelul dreptului comerţului internaţional, care reglementează aceste raporturi. Majoritatea domeniilor dreptului comerţului intrernaţional au cunoscut un proces înnoitor, materializat atât prin adaptarea instituţiilor sale tradiţionale la exigenţele vieţii economice modeme, cât şi prin apariţia şi extinderea unor instrumente juridice noi, perfect compatibile cu cerinţele şi interesele subiecţilor relaţiilor comerciale actuale.

întru menţionarea celor mai semnificative aspecte, putem remarca apariţia unor tipuri noi de contracte, extinderea şi diversificarea obiectului contractelor de cooperare economică internaţională, simplificarea metodelor de încheiere a contractelor ( de exemplu, prin schimb de mesaje transmise prin poşta electronică, fax, etc).

Au apărut noi tipuri de garanţii bancare, iar contractele clasice au cunoscut importante transformări. De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, care se încheie, de regulă, pe termen lung cu toate consecinţele pe planul conţinutului şi obiectlui contractului care decurg de aici sau contractul de schimb, ale cărui modalităţi de exprimare s-au diversificat foarte mult, îmbrăcând forma operaţiunilor complexe ( de contrapartidă, etc.).

Societăţile cu participare străină de capital, ca subiecte ale dreptului comerţului internaţional, şi-au extins volumul de activitate şi sfera de acţiune. în sfârşit, a cunoscut o puternică expansiune arbitrajul comercial internaţional, ca instrument specific de soluţionare a litigiilor care apar în domeniul comerţului internaţional şi cooperării economice internaţionale.

1.2. Noţiunea dreptului comerţului internaţional. Datorită importanţei majore pe care o prezintă comerţul internaţional în general şi cooperarea tehnico-

ştiinţifică în special, determinarea cadrului legal de desfăşurare a comerţului şi definirea grupării de norme juridice incidente în acest domeniu a reţinut atenţia oamenilor de ştiinţă din domeniul dreptului din diverse ţări ale lumii şi a servit drept obiect de preocupare chiar pentru O.N.U.

Astfel, regulile care trebuie să guverneze desfăşurarea comerţului internaţional sunt prevăzute în cel de-al şaselea principiu general al U.N.C.T.A.D., conform căruia acestea trebuie să fie compatibile cu realizarea progresului economic şi social, iar statele sau organizaţiile internaţionale sunt în imposibilitate de a adopta măsuri ce ar

stăngeni realizarea finalităţii arătate. Se impune ca toate statele să colaboreze pentru crearea unor condiţii proprii de desfăşurare a comerţului internaţional, în contextul cărora să se asigure ca prioritate creşterea rapidă a exporturilor din ţările în curs de dezvoltare, să fie favorizată expansiunea şi diversificarea comerţului în toate statele, fie ele la niveluri asemenănătoare de dezvoltare, la niveluri diferite de dezvoltare sau având sisteme economice şi sociale diferite.1

Dar, urmărind această finalitate economică, cel de-al şaselea principiu U.N.C.T.A.D. vizează implicit şi o finalitate juridică, deoarece reuşita colaborării intrerstatale pe plan economic comportă ca o condiţie necesară conlucrarea lor pe plan legislativ în vederea elaborării şi dezvoltării normelor de drept, naţionale sau internaţionale, adecvate comerţului internaţional.2

La cea de-a XXI-a sesiune a Adunării Generale a O.N.U. s-a propus adoptarea unei definiţii oficiale a dreptului comerţului internaţional. Conform acestei definiţii, "dreptul comerţului internaţional desemnează ansamblul de reguli care reglementează relaţiile comerciale de drept privat, punând în cauză mai multe ţări".3 Această definiţie nu a putut fi oficializată, deoarece ea nu cuprinde şi raporturile de drept internaţional public conexe sau aflate într-o strânsă legătură cu raporturile de drept al comerţului internaţional. Reprezentanţii mai multor state au obiectat, că de vreme ce această definiţie nu vizează şi raporturile menţionate, ea nu poate fi considerată completă.

în doctrina juridică conceptul de drept al comerţului internaţional a primit mai multe definiţii, într-o primă concepţie4 "dreptul comerţului internaţional este constituit din ansamblul normelor care reglementeză raporturile patrimoniale, cu caracter de comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau persoane juridice, care întrunesc calitatea de subiecte de drept pentru operaţiunea de export — import, inclusiv între asemenea persoane şi stat — dacă statul acţionează de jure gestiones — raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate juridică".

Alţi autori5, într-o accepţiune mai largă consideră, că dreptul comerţului internaţional este o materie pluridisciplinară ce grupează norme juridice de natură variată — drept internaţional public, drept internaţional privat, drept civil, drept administrativ etc. — reunite prin obiectul lor social şi juridic: disciplinarea raporturilor juridice care se nasc în cadrul comerţului internaţional, într-o accepţiune mai restrânsă "dreptul comerţului internaţional are ca obiect relaţiile patrimoniale şi personale nepatrimoniale între persoane fizice şi juridice pe baza egalităţii de drept, relaţii care seN nasc în cadrul colaborării economice internaţionale".6

în literatura de specialitate7 sunt criticate ambele aceste accepţiuni. Se consideră că accepţiunea mai largă este unilaterală, deoarece priveşte dreptul comerţului internaţional numai ca obiect de studiu în învăţământul juridic sau numai ca ramură a ştiinţei dreptului, iar nu şi ca domeniu distinct al realităţilor juridice. Cu referire la accepţiunea mai restrânsă, definiţia este criticabilă, deoarece pune semn de egalitate între noţiunea definită şi obiectul ei.

într-o altă concepţie8 "dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor care reglementează relaţiile comerciale internaţionale".

Unii autori9 consideră, "că dreptul comerţului internaţional este format din normele de drept care cârmuiesc relaţiile comerciale ce depăşesc cadrul intern al unui stat şi au aderenţe cu două sau mai multe sisteme de drept naţionale".

Alţi autori10 definesc dreptul comerţului internaţional "ca fiind un ansamblu de norme conflictuale, norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform, iar în anumite limite şi norme de drept internaţional public, prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe".

în concluzie, dreptul comerţului internaţional constituie ansamblul normelor de drept prin care se reglementează raporturile de comerţ internaţonal şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între participanţii la comerţul internaţional.11

1.3. Obiectul dreptului comerţului internaţional.Din însăşi noţiunea dreptului comerţului internaţional rezultă, că acesta are ca obiect raporturile de comerţ

internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică. Aceste raporturi se caracterizează prin egalitatea juridică a părţilor şi prin echivalenţa prestaţiilor la care acestea se obligă, şi sunt prin excelenţă raporturi patrimoniale. Asemenea raporturi se stabilesc între participanţii la circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe.

Trebuie să menţionăm, însă, că nu toate raporturile juridice patrimoniale care se formează în sfera relaţiilor comerciale internaţionale sunt obiect al dreptului comerţului internaţional, dar numai acelea, care se caracterizează prin două atribute coexistente şi anume: comercialitatea şi internaţionalitatea.

Apariţia, derularea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice comerciale internaţionale are loc printr-un complex de instrumente juridice din care se detaşează prin importanţa pe care o prezintă şi prin multitudinea de probleme pe care le ridică marea diversitate de contracte comerciale internaţionale.

Unele elemente extracontractuale, precum răspunderea civilă extracontractuală, faptele licite în măsura în care sunt conexe unor fapte de comerţ internaţional, intră în obiectul dreptului comerţului internaţional.

Obiectul dreptului comerţului internaţional cuprinde unele raporturi de drept naţional care, deşi sunt lipsite de atributul internaţionalităţii, au legătură strânsă cu raporturile comerciale internaţionale. Aşa este, de exemplu, statutul juridic al persoanei juridice, ca şi cel al comercianţilor — persoane fizice, participanţi la raporturile comerciale internaţionale. Este necesar ca subiecţii comerţului internaţional să-şi cunoască reciproc statutele lor juridice. Această cunoaştere este şi mai importantă atunci când este vorba de instituţii juridice din alte sisteme de drept, a căror reglementare legală diferă de aceea din dreptul nostru. Deşi cercetarea şi studierea unor asemenea instituţii ţin de domeniul obiectului dreptului comparat, ele nu rămân în afara dreptului comerţului internaţional.

De asemenea, obiectul dreptului comerţului internaţional cuprinde şi unele instituţii, care, deşi interesează dreptul comerţului internaţional, fac parte, cel puţin sub anumite aspecte, din obiectul altor materii juridice. De exemplu, contractul de leasing, contractul de factoring, bursele, deşi întră în aria de cuprindere a dreptului bancar, prezintă un deosebit interes şi pentru dreptul comerţului internaţional.

Soluţionarea litigiilor ce apar între participanţii la raporturile de comerţ internaţional, de asemenea prezintă interes pentru dreptul comerţului internaţional, deoarece jurisdicţia arbitrală este specifică acestui domeniu.

Aşadar, dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturi comerciale internaţionale, precum şi cele ce decurg din cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, instrumente juridice de realizare a acestora, raporturi juridice izvorâte din fapte juridice (licite sau ilicite) conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică internaţională, orice alte raporturi juridice, care, deşi formal aparţin domeniilor altor ramuri de drept, prezintă cotingenţe cu operaţiunile de comerţ internaţional, precum şi arbitrajul de comerţ internaţional.

1.4. Specificul dreptului corherţului internaţionaţional.Comerţului internaţional îi sunt caracteristice un set de exigenţe şi anume: rapiditatea operaţiunilor de

comerţ internaţional, încrederea reciprocă a partenerilor de afaceri, securitatea tranzacţiilor şi a creditului, certitudinea juridică etc. în armonie cu aceste caracteristici au fost adoptate norme de drept material şi conflictual uniform, precum şi reglementări specifice în legislaţiile naţionale. După cum s-a remarcat în doctrina juridică12, aceste reglementări specifice comerţului în general şi comerţului internaţional în special, urmăresc o dublă finalitate: simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale, precum şi ocrotirea creditului şi, deci, a creditorilor.

Celeritatea operaţiunilor de comerţ internaţional comportă în mod necesar simplificarea acestor operaţiuni. Condiţiile pieţei fiind schimbătoare, comercianţii sunt obligaţi să acţioneze operativ, căci orice ezitare ar putea fi în defavoarea lor. Deseori, aceştia trebuie să adopte decizii imediate, cum cele, de exemplu, în cazul operaţiunilor de bursă şi să încheie tranzacţii de mare valoare fără a avea timpul necesar pentru constituirea unor garanţii prin care să-şi protejeze banii angajaţi în operaţiunea respectivă, încrederea reciprocă a părţilor, executarea obligaţiilor comerciale cu bună credinţă, securitatea tranzacţiilor sunt elemente care dau certitudine juridică operaţiilor comerciale în general şi operaţiilor de comerţ internaţional în special.

Normele juridice prin care sunt reglementate raporturile de drept ale comerţului internaţional consacră un set de reguli privind simplificarea şi accelerarea operaţiunilor comerciale, în doctrina juridică13 aceste reguli au fost sintetizate după cum urmează:

a) Formalităţile cerute pentru validitatea actului juridic sunt minime şi uşor de îndeplinit. Astfel, în unele sisteme de drept naţional ca, de exemplu, dreptul român, dreptul francez, constituirea gajului comercial nu comportă cerinţa unui înscris, iar pentru valorile mobiliare date în gaj nu este necesară notificarea acestei operaţii către debitorul creanţei, aşa cum se cere în dreprul civil.14

b) în materie comercială majoritatea sistemelor de drept naţional nu reclamă o formulare anume pentru punerea în întârziere a debitorului. Se prevede, că punerea în întârziere poate rezulta din orice înscris, chiar dintr-o scrisoare obişnuită.

c) Normele dreptului comerţului internaţional consacră în materie de probaţiune principiul libertăţii probelor, potrivit căruia dovada unui contract comercial se poate face prin orice mijloace, chiar prin martori şi prezumţii, indiferent de valoarea acelui contract.

d) Termenele de prescripţie în materie comercială sunt mai scurte decât cele existente în dreptul civil.

e) Necesitatea simplificării procedurii de soluţionare a litigiilor ce apar din afacerile comerciale precum şi imperativul de a se asigura o rezolvare cât mai rapidă a unor asemenea litigii a determinat organizarea unei jurisdicţii speciale în domeniul comerţului interna ţional şi anume arbitrajul internaţional, organizat sub diverse forme, care funcţionează pe baza unei proceduri simplificate, caracterizată prin supleţe.

Specificul dreptului comerţului internaţional constă şi în setul de reguli consacrate în vederea ocrotirii creditului. Dintre aceste reguli doctrina juridică15 reţine următoarele:

1. Sunt edictate garanţii speciale în beneficiul creditorului, menite să neutralizeze riscul neexecutării sau executării necorespunzătoare a prestaţiei datorate de către debitor.

2. Se reglementează diferit, comparativ cu dreptul civil, daunele- interese pentru neexecutarea unei obligaţiuni ce are ca obiect suma de bani. In general, acestea sunt mai mari decât dobânda prevăzută de legea civilă.

3. Existenţa, în materie comercială, a unor reguli fie chiar de drept cutumiar, care oferă o mai mare supleţe în apreciere decât cele consacrate prin normele dreptului civil.

4. Principiul executării cu bună credinţă a contractelor ca şi teoria aparenţei în drept dobândesc în materie comercială valenţe noi comparativ cu cele ce le-au fost recunoscute în dreptul civil.

5. în dreptul comerţului internaţional uzanţele comerciale au o importanţă foarte mare, uneori prevalând în raport cu legea scrisă.

1.5. Delimitarea dreptului comerţului internaţional de alte discipline.Dreptul comerţului intertnaţional — dreptul internaţional privat. O caracteristică a raporturilor juridice

ale dreptului comerţului internaţional şi a raporturilor de drept internaţional privat o constituie elementul de internaţionalitate. însă sfera dreptului internaţional privat este mai largă, deoarece aici ne interesează orice element de extraneitate, pe când în dreptul comerţului internaţional ne interesează doar sediul sau domiciliul în străinătate a părţii contractante ori piaţa străină pe care se localizează obligaţia respectivă.

O altă distincţie este că raporturile juridice de drept al comerţului internaţional sunt de natură comercială, iar cele de drept internaţional privat provin din toate ramurile de drept, care fac parte din domeniul dreptului privat, în primul rând, din dreptul civil.

în fine, în dreptul internaţional privat preponderente sunt normele conflictuale. în dreptul comerţului internaţional pe lângă normele conflictuale mai sunt numeroase norme de drept substanţial, inclusiv de drept uniform.

Dreptul comerţului internaţional — dreptul civil şi dreptul procesual civil. Menţionăm că dreptul comerţului internaţional recurge la numeroase norme de drept civil şi procesual civil, însă este de remarcat identitatea normei de reglementare, respectiv cea a poziţiei de egalitate din punct de vedere juridic a părţilor, ceea ce este specific raporturilor de drept privat.

în raporturile de drept al comerţului internaţional subiecţii sunt comercianţi, persoane fizice sau persoane juridice, raporturile juridice au, de regulă, caracter patrimonial şi se caracterizează prin comer-cialitate, ceea ce nu vom întâlni în raporturile de drept civil.

Dreptul comerţului internaţional — drept comercial. Dacă ne raportăm la dreptul comercial vom găsi norme de drept comune, metodă de reglementare comună şi caracterul comercial al raportului juridic, ca şi la cele de drept al comerţului internaţional. Există, însă, o deosebire importantă, dată de caracteristica de interna-ţionalitate a raporturilor juridice, susceptibilă să atragă aplicarea unui sistem de drept străin.

Dreptul comerţului internaţional — dreptul internaţional public. Elementul de internaţionalitate caracterizează şi raporturile juridice de drept al comerţului internaţional şi raporturile juridice de drept

internaţional public. Dreptul internaţional public cârmuieşte până la un punct şi raporturi de drept al comerţului internaţional (tratate şi principii). Dar există deosebiri între subiecţii disciplinelo in cauza. Dacă în dreptul internaţional public subiectele raporturilor juridice sunt statele şi organizaţiile internaţionale, în cadrul dreptului comerţului internaţional subiectele raporturilor juridice sunt comercianţii, persoane fizice sau juridice şi numai rareori statul. Pe de altă pane, în dreptul comerţului internaţional subiectele se află într-o poziţie de egalitate juridică, chiar dacă uneori statul este parte în acest raport.

1.6. Precizări de terminologie.Pe plan terminologic disciplina în cauză a primit mai multe accepţiuni şi anume: drept internaţional privat

comercial, drept comercial internaţional, drept internaţional comercial.Toate aceste accepţiuni sunt criticate în doctrina juridică.16

Expresia "drept internaţional privat comercial" nu este adecvată, deoarece cuprinde numai o anumită categorie de norme juridice şi anume cele conflictuale în dreptul comerţului internaţional, dar exclude numeroase norme, care îşi găsesc aplicare în dreptul comerţului internaţional, cum ar fi normele de drept civil, de drept comercial, de drept adiministrativ, fînanciar-valutar, internaţional public etc., deci cuprinde doar o parte din întreg.

Denumirea "drept internaţional comercial" sugerează că este vorba de o parte a dreptului internaţional public, ceea ce este eronat.

Dreptul comerţului internaţional reglementează în principal, raporturile stabilite între comercianţi, persoane fizice sau juridice, chiar dacă unele din aceste raporturi sunt cârmuite de dreptul internaţional public.

Tot astfel, denumirea de "drept comercial internaţional" atât de I1 revent întâlnită în literatura de specialitate, cât şi în unele documente ale ONU17 este incorectă, deoarece nu toate sistemelede drept cunosc dualitatea drept civil — drept comercial. O a doua obiecţiune constă în faptul că această denumire creează impresia că .n fi vorba despre un drept al unor profesionişti aplicabil trans naţional, ceea ce este inexact.

CAPITOLUL IIRAPORTUL JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL2.1. Categorii de raporturi care iau naştere în cadrul relaţiilor de comerţ internaţional. Concept.Multitudinea raporturilor juridice care apar, se modifică ori se sting în cadrul circuitului mondial de valori

şi de cunoştinţe, sunt reglementate atât de norme ce fac parte din sistemele naţionale de drept, cât şi de norme ce aparţin dreptului internaţional public, în funcţie de această constatare, doctrina juridică a grupat raporturile respective după cum urmează:18

1. Raporturi ce se stabilesc între state suverane şi egale în drepturi, între state şi organizaţii interguvernamentale sau între asemenea organizaţii. Sunt raporturi din sfera economicului, dar având caracter interstatal, primesc incidenţa de reglementare a normelor de drept internaţional public.

2. Raporturi la care participă pe de o parte state ca purtătoare de suveranitate, iar pe de altă parte — comercianţii, persoane fizice sau persoane juridice. Aceste raporturi vizează politicile comerciale, fiscale şi vamale ale statelor şi se caracterizează prin subordonarea comer cianţilor faţă de organele de stat competente. Sunt raporturi de drept constituţional, administrativ, fiscal, vamal etc., reglementate de ramura de drept aferentă din sistemul de drept naţional.

3. Raporturi ce apar între comercianţii—persoane fizice şi persoane juridice, ca participanţi nemijlociţi la activitatea de comerţ inter naţional. Aceste raporturi sunt preponderent patrimoniale, dar pot avea şi caracter personal nepatrimonial şi sunt întemeiate pe egalitatea juridică a părţilor. Normele juridice care le reglementează aparţin dreptului civil, dreptului comercial sau dreptului comerţului internaţional, în funcţie de distincţiile specifice pe care le comportă fiecare sistem de drept.

4. Raporturi patrimoniale semiinternaţionale sau mixte, care au ca subiect, pe de o parte, statul care participă în dubla sa calitate de titular de suveranitate (deci subiect al dreptului internaţional) şi de persoană juridică (deci subiect de drept civil, naţional), iar pe de nltăparte comercianţi —persoane fizice sau persoane juridice din alt sfat (subiecţi de drept civil străin). Asemenea raporturi se stabilesc în temeiul acordurilor de

investiţii industriale, contractelor de concesiune sau de asistenţă tehnică. Raporturile menţionate sunt cârmuite de dreptul naţional competent, completat cu anumite principii şi norme de drept internaţional public.

în doctrina juridică19 raportul juridic de comerţ internaţional este definit ca "raportul patrimonial reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional, care se stabileşte între participanţii la comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare economică ţii tehnico-ştiinţifică (persoane fizice şi persoane juridice), subiecţi de drept aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării economice internaţionale şi al schimbului mondial de valori şi de cunoştinţe".

2.2. Identificarea raporturilor juridice de comerţ internaţionalPentru că nu orice raport juridic, chiar dacă ar avea în componenţa sa un element de extraneitate este un raport

de drept al comerţului internaţional, se recurge pentru identificarea acestor raporturi la două criterii şi anume: criteriul comercialităţii şi criteriul interna-U'onalităţii. Aceste două elemente definitorii determină specificitatea i aportului de comerţ internaţional comparativ cu raporturile juridice de drept naţional.

2.2.1. Comercialitatea. într-o accepţiune mai largă comerciali-latea desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial. La modul concret calificarea noţiunii de "comercial" aparţine dreptului naţional al fiecărui stat şi se face după criterii proprii.

Pentru determinarea comercialităţii, legislaţiile naţionale folosesc două elemente de distincţie şi anume:a) subiecţii de drept implicaţi şib) actele sau f aptele juridice concret săvârşite.Dacă se ia în considerare primul element, dreptul comercial va l uimi aplicare numai cu privire la

persoanele care au calitatea de comerciant. Concepţia fondată pe acest criteriu de distincţie este numită subiectivă. Dacă se ia în considerare cel de-al doilea element, dreptul comercial se va aplica numai actelor necesare vieţii comerciale. Concepţia care promovează acest criteriu de distincţie a fost numită obiectivă.

In literatura de specialitate20 s-a menţionat, că opoziţia dintre cele două concepţii este numai o aparenţă, deoarece delimitarea operată pe baza fiecăruia dintre cele două criterii menţionate nu este suficient de bine individualizată. O atare individualizare este susceptibilă de realizare numai cu condiţia să existe o noţiune precisă a comerciantului, a actului sau faptului de comerţ. Dar o atare condiţie lipseşte, deoarece legislaţiile naţionale din diverse ţări, nu definesc cele două noţiuni evocate.

Potrivit reglementărilor dreptului pozitiv, indiferent de concepţia consacrată prin acele reglementări, comerciantul se recunoaşte după natura actelor pe care le face, iar natura actelor respective este dependentă de calitatea celui care le săvârşeşte.21

Din punct de vedere istoric concepţia subiectivă s-a conturat odată cu regulile de desfăşurare ale comerţului, statornicite prin practici urmate şi repetate timp îndelungat în corporaţiile de negustori din evul mediu. Ea se fundează pe premiza, că dreptul comercial este un drept profesional, un drept al comercianţilor.

Conform concepţiei subiective, calitatea de comerciant a celui ce săvârşeşte un anumit act sau fapt juridic determină prin ea însăşi caracterul comercial al acelui act sau fapt, deci toate actele pe care le săvârşeşte un comerciant în exerciţiul comerţului său, sunt acte comerciale. Potrivit concepţiei subiective comercialitatea coboară de la persoană spre act şi penetrează în substanţa lui.

Aşadar, calitatea de comerciant devine criteriul esenţial pentru stabilirea caracterului comercial al tuturor actelor şi faptelor la săvârşirea cărora sunt implicate persoane ce ţin de o atare calitate.

Concepţia subiectivă o găsim în dreptul german şi în sistemele influenţate de el. După cum s-a remarcat în doctrina juridică22, concepţia subiectivă comportă cel puţin două dificultăţi majore şi anume: pe de o parte ea reclamă o determinare a profesiunilor comerciale sau măcar un clasament legal al acestora, pe de altă parte, nu toate actele săvârşite de un comerciant vizează exerciţiul profesiunii sale şi invers, din ce în ce mai mult, operaţiuni juridice specifice activităţii comerciale sunt făcute şi de către persoane ce nu au calitatea de comerciant.

Conform concepţiei obiective sunt considerate acte sau fapte de comerţ operaţiunile necesare vieţii comerciale, actele şi faptele comerciale prin ele însele, făcându-se abstracţie de calitatea celui care le săvârşeşte, în virtutea acestei premize comercialitatea urcă de la actul comercial prin natura lui la persoana care-1 săvârşeşte, parcurgând un traseu invers decât cel preconizat în cadrul concepţiei subiective. Este concepţia întâlnită în reglementările moderne, de exemplu în dreptul francez, întru susţinerea acestei concepţii aducem următoarele argumente: în numeroase sisteme de drept naţional au fost elaborate şi puse în aplicare coduri comerciale, iar în

unele ţări — coduri de comerţ internaţional, cu scopul de a reglementa o categorie de acte. Codul comercial este un cod al comerţului şi nu un cod al comercianţilor. Pentru aceleaşi acte trebuie aplicate aceleaşi reguli indiferent de calitatea acelora care le săvârşesc.

în virtutea concepţiei obiective se pot distinge două grupe de acte sau fapte de comerţ:- acte al căror caracter comercial decurge din natura sau din obiectul concret al operaţiunii; au acest caracter

toate actele menţionate de lege, precum: cumpărarea spre revânzare de bunuri mobile şi imobile, operaţiune cu care se asimilează schimbul şi locaţia, operaţiuni bancare, asigurările, intermedierea etc.;

- acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor, de exemplu, cambia, cecul, biletul la ordin etc.în doctrină s-a menţionat23, că orice comerciant are o viaţă civilă şi nu există nici o raţiune care să legitimeze

soluţia supunerii dreptului comercial actelor care sunt străine de comerţul său; pe de altă parte şi un necomerciant poate, în mod excepţional să acţioneze ca un comerciant în scopul de a obţine un beneficiu dintr-o operaţiune speculativă. Este necesar, însă, ca actele comerciantului, ca şi cele ale necomerciantului să fie analizate de la caz la caz pentru a se stabili corect natura lor juridică, precum şi regimul legal care le este aplicabil.

2.2.2. Internaţionalitatea. Cel de-al doilea criteriu pentru identificarea unui raport juridic ca fiind de drept al comerţului internaţional este dat de internaţionalitatea acestuia.

Sunt unele raporturi comerciale care se nasc sub imperiul legilor naţionale şi care îşi consumă toată existenţa juridică în interiorul ţării, fiind supuse în tot ceea ce le priveşte legilor naţionale. Asemenea raporturi prezintă interes pentru dreptul comerţului internaţional numai în situaţia în care caracterul lor comercial este dublat de caracterul lor internaţional.

Există raporturi juridice, care conţin elemente de extraneitate fie în însăşi structura lor (subiect, obiect), fie în circumstanţele de care persoană juridică (deci subiect de drept civil, naţional), iar pe de nltăparte comercianţi —persoane fizice sau persoane juridice din alt sfat (subiecţi de drept civil străin). Asemenea raporturi se stabilesc în temeiul acordurilor de investiţii industriale, contractelor de concesiune sau de asistenţă tehnică. Raporturile menţionate sunt cârmuite de dreptul naţional competent, completat cu anumite principii şi norme de drept internaţional public.

în doctrina juridică19 raportul juridic de comerţ internaţional este definit ca "raportul patrimonial reglementat prin normele dreptului comerţului internaţional, care se stabileşte între participanţii la comerţul internaţional sau la operaţiunile de cooperare economică ţii tehnico-ştiinţifică (persoane fizice şi persoane juridice), subiecţi de drept aflaţi într-o deplină egalitate juridică în cadrul colaborării economice internaţionale şi al schimbului mondial de valori şi de cunoştinţe".

2.2. Identificarea raporturilor juridice de comerţ internaţionalPentru că nu orice raport juridic, chiar dacă ar avea în componenţa sa un element de extraneitate este un raport

de drept al comerţului internaţional, se recurge pentru identificarea acestor raporturi la două criterii şi anume: criteriul comercialităţii şi criteriul interna-U'onalităţii. Aceste două elemente definitorii determină specificitatea i aportului de comerţ internaţional comparativ cu raporturile juridice de drept naţional.

2.2.1. Comercialitatea. într-o accepţiune mai largă comerciali-latea desemnează calitatea sau atributul unui raport juridic de a fi comercial. La modul concret calificarea noţiunii de "comercial" aparţine dreptului naţional al fiecărui stat şi se face după criterii proprii.

Pentru determinarea comercialităţii, legislaţiile naţionale folosesc două elemente de distincţie şi anume:a) subiecţii de drept implicaţi şib) actele sau f aptele juridice concret săvârşite.Dacă se ia în considerare primul element, dreptul comercial va l uimi aplicare numai cu privire la

persoanele care au calitatea de comerciant. Concepţia fondată pe acest criteriu de distincţie este numită subiectivă. Dacă se ia în considerare cel de-al doilea element, dreptul comercial se va aplica numai actelor necesare vieţii sunt lipsite de valenţa internaţionalităţii, fiind în imposibilitate să antreneze consecinţele juridice aferente acestei valenţe.

Pentru ca raportul juridic comercial în structura căruia există unul din cele două elemente de extraneitate la care ne-am referit să se analizeze ca un raport de comerţ internaţional, este necesar ca în structura lui să se regăsească şi un alt element de extraneitate susceptibil de a-i conferi valenţe de internaţionalitate. Uneori, în practica de comerţ internaţional un element de extraneitate este dublat de un alt asemenea element în raport de

specificul contractului respectiv. Astfel, în cazul vânzării internaţionale, pe lângă condiţia ca stabilimentul părţilor să se afle în state diferite, se mai cere ca obiectul contractului de vânzare să fie de natură a fi transportat de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat. Numai când ambele aceste cerinţe sunt satisfăcute contractul respectiv poate fi considerat un contract de vânzare internaţională.

Vânzarea comercială internaţională, reglementată de legile uniforme nu este o vânzare internă convertită prin adăugarea unui element de extraneitate. Un contract prin care un cetăţean străin cumpără anumite bunuri dintr-un magazin din Moldova nu este un contract de vânzare internaţională propriu-zisă şi rămâne în exteriorul arealului legilor uniforme incidente în acest domeniu. Acest contract tine de domeniul dreptului internaţional privat.

Convenţiile internaţionale, ca şi legile uniforme al căror obiect îl constituie raporturile juridice comerciale cu caracter internaţional, definesc ele însele asemenea raporturi, precizând totodată şi criteriile după care un raport juridic poate fi calificat ca fiind internaţional, spre a cădea astfel sub reglementarea acelor legi.26 Aceste criterii nu sunt general valabile pentru toate contractele, ci diferă de la un contract la altul în funcţie de natura şi specificul fiecărui contract. Aşa, de exemplu, în cazul contractelor ce prin specificul lor nu comportă un transfer de bunuri dintr-o ţară în alta, criteriul internaţionalităţii îl formează faptul obiectiv al sediului (ori reşedinţa) părţilor aflat în ţări diferite. Dacă un contract implică transmiterea de bunuri sau valori dintr-o ţară în alta elementul de interna-ţionalitate rezidă din însăşi faptul obiectiv al transferului, în contractele ce au ca obiect prestaţii de a face, iar executarea prestaţiei se înfăptuieşte pe teritoriul a cel puţin două state (cum este, de exemplu, transportul internaţional de mărfuri şi de persoane), faptul obiectiv al unei asemenea executări dă raportului juridic respectiv caracterul internaţional. Contractul de factoring în care alături de aderent, factor la export şi debitor se implică şi factorul la import, dobândeşte caracter de contract comercial internaţional tocmai datorită acestei implicări şi a plăţilor internaţionale antrenate de ea. Prin urmare în asemenea contracte, elementele de interna-ţionalitate se concretizează prin participarea la raporturile juridice al factorului la import şi prin caracterul de plăţi internaţionale a sumelor achitate de acesta aderentului.

în concluzie putem menţiona, că elementul de internaţionalitate este un element de extraneitate, dar nu orice element de extraneitate are şi valenţele unui element de internaţionalitate de natură să confere raportului juridic dat caracterul de raport de comerţ internaţional. Este element de internaţionalitate numai acel element de extraneitate ce prezintă suficientă relevanţă pentru a da raporului juridic, în structura căruia se integrează, puterea de a căpăta acţiunea unor norme juridice de drept al comerţului internaţional, creind acelui raport vocaţia de a se supune acelei acţiuni.27

Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din drepturile dobândite de subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv. Deoarece contractele de comerţ internaţional sunt sinalagmatice, fiecare dintre subiecţii raportului juridic de comerţ internaţional cumulează în persoana sa dubla calitate de creditor şi, totodată de debitor faţă de celălalt.

Unele contracte de comerţ internaţional, precum contractul de leasing, contractul de factoring etc. au un conţinut complex, implicând stabilirea între subiecţii de drept care participă la ele a mai multor raporturi juridice conexe, generate prin efectul unui acord de voinţe multivalent din punct de vedere juridic.

Alte raporturi juridice ca, de exemplu, cele pe care le concretizează titlurile de credit în comerţul internaţional, se caracterizează sub aspectul conţinutului lor prin încorporarea drepturilor creditorului în document care dobândeşte, astfel calitatea de hârtie de valoare şi poate fi obiect al dreptului de proprietate, al altor drepturi reale, precum şi al anumitor operaţii juridice.

De numeroase ori subiecţii raporturilor juridice de comerţ internaţional stabilesc conţinutul acestui raport, făcând trimitere la uzanţele codificate, precum INCOTERMS sau RAFTD. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport obliga-ţional, iar obiectul obligaţiei constă în ceea ce creditorul poate pretinde de la debitor şi acesta trebuie să îndeplinească.

Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii de natură patrimonială, spre deosebire de raporturile obligaţionale din domeniul dreptului civil, care pot avea ca obiect şi prestaţii de natură nepatrimonială.

Obiectul raportului juridic de comerţ internaţional se concretizează fie într-o prestaţie de a da, fie într-o prestaţie de a face. E firesc să fie aşa, deoarece asemenea raporturi se stabilesc în sfera circulaţiei mărfurilor, serviciilor şi cunoştinţelor.

Obligaţiile generate de faptele de comerţ internaţional sunt în cvasitotalitatea lor obligaţii de rezultat şi ca urmare, în majoritatea cazurilor prestaţia asumată de debitor va fi considerată executată numai când creditorul va obţine rezultatul scontat.

CAPITOLUL IIISUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC DE COMERŢ INTERNAŢIONAL3.1. Consideraţii generale.Multitudinea şi diversitatea raporturilor juridice care se stabilesc între participanţii la comerţul internaţional

comportă implicarea în asemenea raporturi a unei multitudini şi diversităţi de subiecţi de drept.După cum s-a remarcat în doctrina juridică28, sfera acestor subiecţi, ca şi denumirile sub care ei îşi

realizează participarea, diferă substanţial de la o legislaţie naţională la alta. Mai mult decât atât, în cadrul fiecărui sistem naţional de drept se pot distinge mai multe grupe de asemenea participanţi.

Subiecţii raporturilor juridice de comerţ internaţional pot fi clasificaţi in funcţie de ordinea juridică de apartenenţă în două grupe distincte, şi anume:

- subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state şi- subiecţi de drept ce aparţin ordinii juridice internaţionale.Din prima grupă fac parte agenţi economici şi uniunile economice internaţionale fără caracter guvernamental.

Subiecţii din această grupă formează categoria tradiţională de participanţi. Ei sunt prezenţi în majoritatea raporturilor de comerţ internaţional, iar calitatea lor juridică le este dată de dreptul naţional al ţării de origine.

Cei care alcătuiesc a doua grupă sunt statele şi organizaţiile internaţionale. Implicarea lor în raporturile de comerţ internaţional sunt de dată relativ recentă, fiind determinată de extinderea arealului comerţului internaţional şi la activităţile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică dintre state şi naţiuni.

Extinderea sferei participanţilor la raporturile de comerţ internaţional dincolo de limitele ei tradiţionale, în cadrul cărora erau cuprinşi numai subiecţi de drept naţional, s-a făcut cu depăşirea ariei conceptului de comerciant. După cum s-a remarcat în doctrina juridică, există incompatibilitate între calitatea de subiect de drept internaţional şi calitatea de comerciant.30 Prin calitatea de comerciant se desemnează o profesiune, iar prin calitatea de subiect de drept internaţional se desemnează o entitate politico-juridică cu caracter statal sau interstatal.

O a treia categorie de subiecţi de drept, care prin statutul lor juridic ocupă un loc aparte între participanţii la raporturile de comerţ internaţional, sunt societăţile transnaţionale sau multinaţionale. Potrivit unor opinii31 aceste societăţi nu pot fi integrate nici în categoria subiecţilor de drept internaţional şi nici în categoria subiecţilor de drept naţional. Unele dintre ele, ca de exemplu Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare etc. au calitate de subiecţi de drept internaţional, iar altele, precum Scandinavian Air System, nu au nici calitatea de subiect de drept naţional, fiind astfel concepute şi organizate încât să evite atât incidenţa legislaţiilor naţionale, cât şi impactul jurisdicţiilor naţionale. Statutul juridic al acestor societăţi fiind statornicit prin actele lor constitutive, de regulă, nu este subordonat vreunei legi naţionale şi nici unei legi internaţionle, deoarece până în prezent nu a fost adoptată o lege uniformă în privinţa lor. Nu putem afirma, însă, că asemenea societăţi se plasează în afara ordinii de drept existentă în statele pe teritoriile cărora îşi desfăşoară activitatea. Dimpotrivă, statele respective condiţionează juridiceşte prezenţa lor la viaţa economică pe acele teritorii de respectarea unor cerinţe minimale, prevăzute de legile naţionale care consacră anumite reguli obligatorii pentru toţi acei care se implică în desfăşurarea activităţii economice. Ca participanţi la raporturile de comerţ internaţional, societăţile transnaţionale pot fi asimilate, cel puţin sub anumite aspecte, cu subiecţii de drept naţional.

3.2. Subiecţii de drept internaţional.Subiecţii de drept internaţional pot fi clasificaţi în două subgrupe, şi anume:A.Statele şi

B.Organizaţiile internaţionale de state cu caracter interguver-namental.3.2.1.A. Statele. Conceptul de stat are ca element definitoriucalitatea de titular de suveranitate şi, în

această calitate, el se manifestă ca subiect de drept internaţional.Statul nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de persoane juridice, deoarece în toate cazurile el s-a

constituit prin voinţa proprie şi tot astfel şi-a asumat calitatea de subiect de drept.în virtutea atributului de legiferare, statul stabileşte statutul juridic al subiecţilor de drept naţional, iar ca

titular de suveranitate, statul participă la realizarea unor convenţii internaţionale prin care se crează organizaţii interguvernamentale ca subiecţi de drept internaţional.

Uneori statul participă la raporturile de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică internaţională, în cadrul acestor raporturi statul apare în dubla sa calitate de titular de suveranitate şi de subiect de drept civil.

Statul nu are calitatea de comerciant şi nici nu-şi revendică o atare calitate, deoarece având capacitate juridică, el poate să se implice în orice operaţiuni economice cu străinătatea.

Calitatea de titular de suveranitate conferă statului un loc aparte între ceilalţi subiecţi de drept internaţional. Fiind o entitatesui generis este inconfundabilă cu vre-o altă categorie de participanţi la raporturile juridice de comerţ internaţional.

Statul este o persoană juridică. Raporturile de comerţ internaţional sunt compatibile cu participarea statului ca titular de drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea Republica Moldova participă numai rareori în nume propriu la raporturile juridice internaţionale. Atunci când o face acţionează prin intermediul Ministerului Finanţelor.

Personalitatea juridică a statului nu este supusă regulilor privind dobândirea sau pierderea ei, stabilite de dreptul comun cu referire la celelalte persoane juridice. Deoarece personalitatea juridică a statului are caracter complex, raporturile juridice internaţionale în care se implică statul sunt diferite ca natură: atunci când statul stabileşte asemenea raporturi în calitate de titular de suveranitate, acestea sunt de drept internaţional public. Raporturile la care statul participă în calitate de titular al propriului patrimoniu şi în exercitarea gestiunii acestui patrimoniu, sunt*Be drept al comerţului internaţional.

3.2.2.B. Organizaţiile interguvernamentale. Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor interesate.

Organizaţiile interguvernamentale sunt subiecţi de drept derivaţi ai ordinii juridioa-internaţionale. Chiar de la constituire ele au un statut juridic propriu, care le stabileşte competenţa şi genurile de activitate ce urmează să le desfăşoare pentru atingerea scopurilor propuse de către statele fondatoare ale acestora. Organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de suveranitate, de teritoriu propriu şi de o populaţie asupra căreia să se exercite atribuţii de putere.

Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată prin convenţia internaţională de constituire a lor. Nu există o normă juridică care să stabilească limitele acestei capacităţi, însă nu se poate de afirmat că diferite organizaţii interguvernmentale au capacitate juridică identică.

în doctrina juridică s-a menţionat, că această capacitate urmează să fie determinată în fiecare caz în parte pe baza documentelor de constituire şi organizare a organizaţiei vizate.

Organizaţiile interguvernamentale au o capacitate juridică internaţională, căreia îi revine funcţia principală şi o capacitate juridică de drept privat ce are un rol auxiliar şi o funcţie complementară faţă de cea dintâi. Cu toate că organzaţiile interguvernamentale sunt, în principal, subiecţi de drept internaţional şi, deci, aparţin ordinii juridice internaţionale, în plan secundar ele se manifestă în anumite limite şi ca subiecţi de drept extern, integraţi în ordinea juridică naţională a fiecărui stat membru. Această integrare, chiar dacă se face în mod nesemnificativ, pune în discuţie problema distincţiei dintre asemenea organizaţii şi alţi participanţi la raporturile juridice interne din acele state, în doctrina juridică34, distincţia dintre organizaţiile interguvernamentale şi ceilalţi subiecţi de drept din ordinea juridică internă s-a făcut prin utilizarea cumulativă a trei criterii şi anume:

a) participarea pluristatală, care este un criteriu obiectiv ce sugerează şi defineşte sorgintea organizaţiilor interguvernamentale;

b) desfăşurarea unei activităţi de interes pentru mai multe state, care este criteriul finalist ce arată scopul în jurul căruia se centrează întreaga implicare a acestor organizaţii în viaţa juridică internă şi internaţională, şi

c) existenţa unui act constitutiv concretizat într-o convenţie internaţională sau într-un tratat internaţional, care este criteriul formal ce sugerează fundamentul juridic al calităţii de subiect de drept al organizaţiei respective.

In conformitate cu aceste criterii35 s-a apreciat, că aparţin ordinii juridice intrernaţionale formaţiunile colective înfiinţate printr-un tratat care le fixează un obiect de activitate cu caracter internaţional şi le asigură totodată posibilitatea de a participa în nume propriu la raporturi de drept internaţional, în literatura de specialitate36 s-a adăugat, că această posibilitate implică în realizarea ei şi capacitatea organizaţiilor interguvernamentale de a participa în nume propriu, în măsura în care este necesar pentru atingerea scopurilor lor, la raporturi de drept privat, făcând parte din ordinea juridică internă a ţărilor membre.

3.3. Societăţile transnaţionale (multinaţionale).în doctrina juridică37 societăţile transnaţionale sau multinaţionale au fost definite ca societăţi comerciale, care

chiar de la constituirea lor se fundează pe elemente fără caracter naţional, cum sunt: capitalul ce provine de la asociaţi din diferite ţări, stabilirea uneori a mai multor sedii principale în ţări diferite etc. şi care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu primeşte vocaţie nici una din legile naţionale, iar litigiile izvorâte din interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive sunt scoase (total sau parţial) din competenţa instanţelor naţionale, pentru a fi date spre soluţionare unor instanţe speciale.

Sub aspect economic38 societăţile transnaţionale sunt entităţi economice formate din unităţi legate între ele prin relaţii de proprietate sau de altă natură, care operează în două sau mai multe ţări, după un sistem de luare a deciziilor (în unul sau mai multe centre), permiţând elaborarea unor politici coerente şi a unei strategii comune, în cadrul cărora una sau mai multe dintre respectivele unităţi exercită o influenţă importantă asupra activităţii celorlalte, în special, pe linia utilizării resurselor, a asumării responsabilităţilor, a folosirii informaţiilor etc.

Prin natura organizării lor, prin investiţii directe sau de portofoliu, prin zonele de comerţ liber, care sunt totodată zone investiţionale, societăţile transnaţionale îşi desfăşoară activitatea pe mari spaţii, intensificând procesul de internaţionalizare a capitalurilor şi sporind gradul de concentrare şi centralizare a acestora. Acţionând în cele mai diverse domenii, societăţile transnaţionale îşi concentrează în ultimul timp tot mai mult atenţia asupra sferei financiar-valutare, iisupra programelor militare şi spaţiale, a cercetării ştiinţifice şi i clinice etc.

Societăţile transnaţionale exercită o influenţă deosebită asupra sistemului economic, social, politic şi juridic atât în ţările de origine, cât şi în cele în care operează.

Societăţile transnaţionale constituie unul dintre factorii impor-lanţi ai dezvoltării economice mondiale şi au devenit o putere capabilă să provoace, conform propriilor lor interese, schimbări (Icosebite, atât în cadrul relaţiilor internaţionale, cât şi în majoritatea sferelor vieţii politice şi sociale.

Puterea economică a societăţilor transnaţionale manifestă o continuă tendinţă de creştere. Este motivul care a determinat O.N.U. să iniţieze crearea unor organisme speciale, printre care Comisia Societăţilor transnaţionale şi Centrul Naţiunilor Unite pentru Societăţile transnaţionale.

Normele juridice aplicabile societăţilor transnaţionale se stabilesc în funcţie de structura acestor societăţi. Iniţial societăţile transnaţionale au apărut ca societăţi naţionale, cu toate că în realitate erau multinaţionale. Prima societate de acest gen39 a fost Compania franco — română de navigaţie aeriană, constituită în anul 1920 pentru efectuarea transportului de pasageri pe linia Paris-Bucureşti. l )eşi această societate era multinaţională, ea a primit naţionalitatea franceză, şi ca urmare a fost supusă legii franceze.

în cazul unor societăţi multinaţionale, legea naţională a unuia dintre participanţi se aplică numai în subsidiar. De exemplu, "La So-ciete Internationale de la Mosolle", constituită în anul 1956 printr-o convenţie încheiată între Germania şi Luxemburg este supusă, în principal, conform prevederilor convenţiei de constituire, regimului juridic stabilit prin acea convenţie, prin statutele dezvoltătoare, iar în subsidiar, legii germane referitoare la societăţile comerciale cu răspundere limitată.

Există societăţi transnaţionale în ale căror acte constitutive se evită orice referire la vre-un sistem naţional de drept, în privinţa lor primind aplicare numai normele stabilite prin statutele proprii. Din această categorie fac parte: Banca Internaţională pentru Reconstruc-(ie şi Dezvoltare (B.I.R.D.), Societatea Financiară Internaţională (S.F.I.) şi Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.).

Unele societăţi transnaţionale convin să-şi întregească normele consfinţite prin actele lor constitutive,' apelând la principiile comune ale sistemelor de drept din statele participante. Astfel, Societatea Air Afrique înfiinţată în anul 1961 pe baza tratatului semnat la Yaounde în Camerun de 11 state africane, deşi a primit naţionalitatea fiecăruia dintre statele participante, este guvernată numai de regulile instituite prin acest tratat şi prin statutele ei, chiar dacă acele reguli nu întotdeauna coincid cu normele juridice ce fac parte din sistemele de drept ale statelor contractante.

De obicei, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru litigiile ce ar putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor lor constitutive. Ele convin că asemenea litigii să fie supuse spre soluţionare unor instanţe speciale precum: tribunale internaţionale ad-hoc, organe internaţionale de jurisdicţie cum este, de exemplu, Curtea Internaţională de Justiţie, tribunale internaţionale de arbitraj.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică40, existenţa societăţilor transnaţionale învederează două aspecte contradictorii: unul pozitiv şi altul negativ. Aspectul negativ constă în sustragerea acestor societăţi de sub incidenţa legislaţiilor naţionale ale statelor semnatare ale convenţiei de constituire a lor, iar aspectul pozitiv decurge din consecinţele determinate de acesta împrejurare, concretizat în instituirea unor norme şi principii acceptate de statele contractante, care ar putea servi drept premize pentru elaborarea unor legi uniforme cu aplicabilitate mai largă la anumite categorii de raporturi la care dă naştere comerţul internaţional.

3.4. Subiecţii de drept naţional, participanţi la raporturile juridice de comerţ internaţional.3.4.1. Consideraţii generale. Participanţii cel mai des întâlniţi la raporturile juridice de comerţ internaţional

sunt subiecţi de drept naţional — persoane fizice şi persoane juridice. După cum s-a remarcat în doctrină,41

"subiecte ale raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate".Pentru desemnarea calităţii de comerciant legislaţia Republicii Moldova utilizează noţiunea de antreprenor42.

Conform prevederilor Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi* antreprenori pot fi: cetăţenii Republicii Moldova, cetăţenii străini, apatrizii, fie individual, fie în comun, orice persoană juridică, iar Statul şi autorităţile administraţiei publice locale sunt consideraţi antreprenori speciali, în concepţia legislatorului forma organizatorico-juridică a activităţii de antreprenoriat este "întreprinderea ", Utilizarea acestei noţiuni in contextul menţionat a fost criticată în literatura de specialitate. în Republica Moldova activitatea de antreprenor poate fi practi-rată sub una din următoarele forme juridice:45

a) întreprindere individuală;b) societate în nume colectiv;c) societate în comandită;d) societate pe acţiuni;e) societate cu răspundere limitată;f) cooperativa de producţie;g) întreprindere de arendă;h) întreprindere de stat şi întreprindere municipală.Deoarece problematica juridică a societăţilor comerciale este cercetată în dreptul comercial intern46, ne

vom referi doar la acele aspecte ale acestora, care prezintă interes pentru dreptul comerţului internaţional.în toate sistemele de drept naţional societăţilor comerciale li se i (-cunoaşte calitatea de comerciant şi de

persoane juridice. Drept nmsecinţă ele au statutul juridic rezervat comercianţilor, statut ce diferă de la o ţară la alta şi sunt supuse regimului juridic atribuit subiecţilor colectivi de drept.

în fiecare stat legile incidente în materie stabilesc condiţiile de constituire, organizare, înregistrare şi funcţionare a societăţilor < omerciale. Societăţile comerciale nu-şi limitează activitatea de comerţ numai pe teritoriul unde au fost constituite, dar stabilesc raporturi juridice de comerţ internaţional cu parteneri din diferite ţări.

Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferite sisteme de drept există, totuşi, trăsături comune ce caracterizează profesia de comerciant şi anume:

1. Exercită acte de comerţ obiective prin natura lor sau prin forma lor.2. Execută acte de comerţ în mod sistematic, permanent, cu titlu de profesiune obişnuită.3. Acţionează în numele şi pe contul său, ceea ce înseamnă o independenţă corespunzătoare şi

asumarea unui risc.

Putem concluziona, că este comerciant acela, care exercită acte de comerţ, făcându-şi profesia sa obişnuită. Cât priveşte societăţile i omerciale, acestea dobândesc calitatea de comerciantope legis. După cum s-a remarcat în doctrină47, în ce le priveşte această calitate rezidă în însăşi faptul constituirii lor şi se exprimă prin forma lor, indiferent de actele sau faptele pe care le săvârşesc. De aici şi consecinţa, că forma lor comercială (a societăţilor) şi nu natura actelor pe care le săvârşesc, le acordă calitatea de comerciant.

Dovada calităţii de comerciant se face pe baza unei prezumţii, care rezultă din momentul înscrierii în registrul comerţului.

Societăţile comerciale se caracterizează prin aceea, că au un statut juridic care cuprinde un complex de norme vizând o multitudine de aspecte, precum: disciplina financiar-contabilă, întinderea răspunderii, efectele încetării plăţilor, procedurile de executare colectivă asupra bunurilor debitorului pentru datoriile sale comerciale (de exemplu falimentul, concordatul, moratoriul etc.), procedurile executării şi garanţiile specifice profesiunii de comerciant.

O societate comercială este, pe de o parte un contract, iar pe de altă parte o persoană juridică.48 Fiind un contract, trebuie îndeplinite condiţiile de validitate ale oricărui contract (obiect, consimţământ, capacitate, cauză), precum şi anumite condiţii speciale: stipularea aporturilor, împărţirea beneficiilor şi pierderilor între participanţi şi intenţia de a lucra în comun, în raport de tipul de societate, legea mai poate cere şi alte condiţii precum: număr de membri, un capital minim, un anumit tip de societate etc. De exemplu în Republica Moldova băncile comerciale sunt constituite numai sub forma organizatorico — juridică de societăţi pe acţiuni. Uneori mai sunt cerute condiţii de formă: redactarea unui înscris, chiar în formă autentică, un anumit cuprins al înscrisului, o anumită publicitate etc. Contractul de societate are următoarele caracteristici:

— este un contract multilateral (participă mai multe persoane cu interese proprii);— spre deosebire de contractul sinalagmatic, contractul de societate este o uniune de interese, în

care participanţii au interese diferite;— este un contract cu executare succesivă, deoarece obiectul şi scopul contractului se realizează în

timp prin acte succesive pe toată durata de existenţă a societăţii;— este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare participant urmăreşte realizarea unui profit;— este un contract comutativ — obligaţiile fiecărei părţi sunt cunoscute din momentul încheierii contractului;este un contract comercial, deoarece este încheiat pentru

săvârşirea de acte de comerţ. Societatea comercială este şi o persoană juridică, caracter din care decurg următoarele consecinţe:

- orice societate comercială are un nume care trece pe firmă, are o naţionalitate diferită uneori de cea a asociaţilor. Dacă persoana fizică poate fi apatrid, societatea comercială întotdeauna are o naţionalitate;

- societatea are un patrimoniu iniţial, compus din aportul asociaţilor, care ulterior se compune din tot ceea ce dobândeşte societatea;

- societatea comercială răspunde în nume propriu pentru obliga- l.ile pe care şi le-a asumat;- fiecare societate poate să-şi asume obligaţii şi să dobândească drepturile ce sunt necesare pentru realizarea

obiectului de activitate.Acest principiu se întâlneşte în numeroase sisteme de drept, dar nu in toate. Spre exemplu, în sistemul de common law există aşa numita doctrină ultra vires49, potrivit căreia societatea comercială poate săvârşi doar acele acte juridice, prevăzute în documentele de constituire ale societăţii. In drepul german situaţia este alta — o societate poate face orice acte juridice, nefiind limitată de obiectul de activitate.

3.4.2. Activitatea internaţională a societăţilor comerciale.Participarea societăţilor comerciale la comerţul internaţional implică din partea acestora o activitate în

afara ţării pe teritoriul * .ireia îşi au sediul social. Această activitate pune problema recunoaşterii pe plan internaţional a personalităţii juridice a acestor societăţi. Legislaţia Moldovei recunoaşte personalitatea juridică a societăţilor < omerciale străine. Astfel, în categoria investitorilor străini sunt incluse persoanele fizice şi persoanele juridice străine, înregistrate în ţara de reşedinţă pentru desfăşurarea activităţii comerciale.50

După cum s-a remarcat în doctrina juridică,51 recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să i iceze persoanei juridice respective un regim mai favorizat compa-intiv cu subiecţii de drept

similari existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere. Dimpotrivă, personalităţii juridice recunoscute i se aduc unele limitări, şi anume:

a) societatatea străină nu poate dobândi prin efectul recunoaşterii personalităţii sale juridice mai multe drepturi decât cele ce i-au fost .itordate de lex societatis, ceea ce constituie o aplicare normală a l n incipiului respectului internaţional al drepturilor câştigate;

b) societatea străină nu poate dobândi în statul de recunoaştere drepturi pe care legea acelui stat nu le acordă societăţilor sale naţionale.

Limitările menţionate sunt prevăzute şi în textele Convenţiei de la Haga din l iunie 1956 asupra recunoaşterii personalităţii juridice a societăţilor, asociaţiilor şi fundaţiilor,52 care consacră principiul recunoaşterii de plano a personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine cu condiţia întrunirii cumulative a două cerinţe şi anume: - formalităţile de publicitate şi de înregistrare şi situarea sediului social principal să se afle pe teritoriul aceluiaşi stat. In alţi termeni, se cere ca ţara de constituire a societăţii să fie aceeaşi cu ţara sediului statutar. Dar convenţia menţionată nu face nici o referire la sediul real al societăţii comerciale, ceea ce ne face să conchidem, că în lumina textelor ei sediul real al societăţii nu prezintă relevanţă. De aici consecinţa, că personalitatea juridică dobândită în condiţiile prevăzute de convenţie, va putea să nu fie recunoscută într-un alt stat contractant a cărui legislaţie ia în consideraţie sediul real, dacă acesta este considerat, potrivit acestei legislaţii, că se află pe teritoriul său. Articolul 2 al Convenţiei de la Haga din l iunie 1956 precizează, că personalitatea juridică a unei societăţi comerciale străine va putea fi recunoscută într-un stat contractant ce ia în considerare sediul real doar atunci când legislaţia naţională a statului respectiv consideră, că acel sediu se află pe teritoriul altui stat, a cărui legislaţie naţională acordă şi ea importanţă sediului real.

Convenţia adoptă principiul potrivit căruia lex societatis este legea care determină dacă societatea respectivă are personalitate juridică sau nu. Totodată convenţia precizează unele atribute inseparabil legate de personalitatea juridică a unei societăţi comerciale, precum: capacitatea de a sta în justiţie, de a poseda bunuri, precum şi capacitatea de a încheia contracte şi alte acte juridice.

Cu privire la recunoaşterea internaţională a personalităţii juridice a societăţilor comerciale pe plan european au fost convenite şi alte acorduri interstatale. Menţionăm în acest sens Convenţia Europeană de stabilire a sediului societăţilor, elaborată la Strasbourg sub egida Consiliului Europei. Această convenţie tinde să asimileze societăţile naţionale cu cele străine. De asemenea, în cadrul Comunităţii Economice Europene a fost elaborată Convenţia asupra recunoaşterii mutuale a societăţilor, semnată la Bruxelles la 29 februarie 1968. în privinţa recunoaşterii personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine şi această convenţie consacră aceiaşi dublă exigenţă stabilită prin Convenţia de la Haga din l iunie 1956.

Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu duce la atribuirea unor drepturi nelimitate.

După cum s-a menţionat deja, există o dublă limitare a drepturilor a căror folosinţă o pot avea societăţile comerciale străine, în sensul că ele nu pot avea mai multe drepturi decât le atribuie lex societatis şi nici mai multe drepturi decât au societăţile comerciale locale sau naţionale. Pe de altă parte, legea locală poate impune unele condiţii pentru societăţile străine, care desfăşoară o activitate de comerţ exterior. Se au în vedere anumite limitări ale capacităţii lor subiec-tivale menite fie să protejeze interesele economice naţionale, fie să stimuleze activitatea comercială a agenţilor economici proprii. De exemplu, legea locală poate condiţiona desfăşurarea de către o societate comercială străină a unor activităţi comerciale pe teritorixil statului, respectiv de obţinerea unor autorizaţii administrative prealabile de la organele de stat competente. Un alt exemplu în acest sens este instituirea interdicţiei pentru societăţile comerciale străine sau cu capital integral străin de a dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care realizează obiective de investiţii în ţara de recunoaştere sau pe care ar dori să le utilizeze în armonie cu propriile lor interese.

3.4.3. Schimbarea naţionalităţii societăţilor comerciale. Sediul unei societăţi comerciale are, în principiu, un caracter stabil. Realitatea demonstrează, însă, că uneori el se schimbă. Transferarea sediului societăţii în altă ţară determină schimbarea naţionalităţii acelei societăţi comerciale. O atare măsură are caracter excepţional, fiind justificată numai de existenţa unor circumstanţe deosebite şi de aceea decizia privind adoptarea ei necesită un cvorum special la adunarea generală a asociaţilor. Transferarea sediului dintr-o ţară în alta poate avea loc pe două căi:

— prima constă în dizolvarea şi lichidarea societăţii din statuliniţial, în care există şi funcţionează şi crearea unei noi societăţi înalt stat;

— a doua cale este transferul internaţional de sediu dintr-o ţarăîn alta.

Prima variantă prezintă, însă, dezavantajul formalităţilor şi cheltuielilor pe care le implică procesul de dizolvare, respectiv, de constituire a noii societăţi şi, mai ales, pierderea continuităţii de personalitate juridică şi a avantajelor care decurg de aici. De aceea, în majoritatea cazurilor se recurge la transferul internaţional de sediu dintr-o ţară în alta, care este mai comod şi care are avantajul continuării personalităţii juridice a societăţii, cu toare consecinţele c.e decurg de aici.

Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale ridică unele probleme pe plan juridic şi anume:a) In primul rând este necesar a se şti ce lege guvernează transferul

în străinătate a sediului social.Intru rezolvarea acestei chestiuni e necesar să ţinem seama în primul rând de faptul că lex societatis a fost

dată tocmai de localizarea iniţială a sediului supus schimbării şi, în al doilea rând, de împrejurarea că legea ţării unde se transferă sediul respectiv nu rămâne indiferentă faţă de această transferare.

Astfel, se crează un conflict de legi pe fondul unei schimbări de competenţă legislativă. Prin urmare, transferarea societăţii comerciale în altă ţară va fi guvernată atăt de legea ţării unde sediul a fost fixat iniţial, cât şi de legea ţării unde acesta se transferă. Dar aceasta nu înseamnă că dispoziţiile legilor respective se suprapun în aplicarea lor. E necesar să menţionăm, că fiecare dintre aceste legi are un domeniu în care îşi exercită acţiunea. Astfel legea vechiului sediu social va cârmui condiţiile de formă ale transmiterii internaţionale ale acestuia, deoarece la momentul adoptării deciziei de transfer societatea se afla numai sub imperiul acelei legi în raport cu prevederile căreia se va stabili şi momentul când se produce transferul. Legea noului sediu social îşi va extinde incidenţa asupra contractului de constituire şi statutului societăţii, care vor trebui adaptate exigenţelor ei. De asemenea această lege va guverna modul de rezolvare a conflictului de legi în timp şi în spaţiu, intervenit ca urmare a adaptării deciziei de transferare a sediului social.

b) Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale poate să intervină şi ca o consecinţă a unei schimbări de suveranitate. Acesta ipoteză este rar întâlnită, dar nu este cu totul exclusă.53 De regulă, situaţia nou creată este reglementată sub toate aspectele de tratate internaţionale convenite între statele interesate. Diferenţiem, însă, două situaţii: prima — în care schimbarea de suveranitate se face în« baza unui tratat internaţional, iar tratatul respectiv prevede noul regim al acestor societăţi de recunoaştere a personalităţii juridice a acestora; a doua situaţie este când tratatul respectiv nu prevede nimic în legătură cu societăţile comerciale sau nu s-a încheiat nici un tratat, cazuri în care societatea dobândeşte de drept personalitatea juridică a noului stat.

c) a treia chestiune legată de schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale este schimbarea statutului ei juridic, determinată de exigenţele noii legi care o guvernează. Prin efectul schimbării naţionalităţii, societatea comercială dobândeşte o lex societatis nouă a cărei exigenţe diferă adeseori de cele formulate de vechea societate. O asemenea diferenţiere de cerinţe legale va determina modificări corespunzătoare în statutul juridic al societăţii respective.

3.4.4. Domeniul legii societăţii.Certitudinea raporturilor de comerţ internaţional precum şi normala lor desfăşurare depind în mare

măsură de certitudinea statutului juridic al societăţii implicate. De aici necesitatea de a asigura permanenţă, continuitate şi unitate statutului juridic al societăţii, fapt ce devine posibil prin a acorda legii societăţii un domeniu de aplicare cât mai larg, chiar extrateritorial. Dar prin puterea lor economică şi prin rolul lor în dezvoltarea economiei naţionale, societăţile comerciale pot atinge interesele majore ale ţării pe teritoriul care activează, urmărindu-şi propriile interese. De aceea statul respectiv este îndreptăţit să ia măsuri de apărare împotriva unor asemenea tendinţe, limitând caracterul extrateritorial al statutului juridic al societăţii naţionale sau străine. Tot astfel, legea locală poate interveni în acelaşi sens spre a apăra interesele cetăţenilor săi în raporturile cu societăţile comerciale străine, împrejurarea conduce adeseori la înlocuirea legii societăţii cu legea locală a statului pe teritoriul căruia se află sediul său social, în temeiul unor dispoziţii ce ţin de teritorialitatea legilor.

Alteori legea societăţii cedează în favoarea altor legi, care au vocaţia de a se aplica în mod normal în problema respectivă şi a căror competenţă nu este pusă în discuţie. Ele sunt considerate, potrivit sistemelor de drept în prezenţă, ca fiind normal competente. Asemenea legi prioritare sunt: Zer rei sitae cu privire la imobilele aflate în altă ţară, lex f ori cu privire la probleme de procedură sau lex Iod delicti cu privire la fapte producătoare de prejudicii etc. Uneori intră în joc excepţia de "ordine publică", pentru a înlătura aplicarea legii societăţii normal competentă.

Complexitatea raporturilor juridice la care participă societăţile comerciale din momentul constituirii lor şi până când îşi încetează existenţa, generează probleme conflictuale din cele mai complicate. Ne vom referi numai la câteva mai frecvent întâlnite în practica de comerţ internaţional.

Astfel, constituirea unei societăţi pe acţiuni implică emisiunea de acţiuni, iar dacă se fac împrumuturi pe piaţă, emisiunea de obligaţiuni. Contractul prin care se subscriu acţiunile este un contract de adeziune, prin urmare competentă este lex societatis ca lege a ofertantului. în cazul emisiunii de obligaţiuni este necesar să menţionăm, că aceasta nu modifică nici structura, nici mărimea capitalului social şi crează doar anumite lichidităţi financiare dublate de o creştere corespunzătoare a debitelor societăţii, în cazul emisiunii de obligaţiuni, în cazul în care legea nu ar conţine norme imperative şi ar permite aplicarea lui lex voluntatis (legea autonomiei), părţile ar putea deroga la alegerea unei alte legi aplicabile, în ipoteza la care ne referim, lex societatis va primi aplicare numai în lipsa desemnării de către părţi a unei alte legi aplicabile (lex causae).

După cum s-a remarcat în doctrina juridică54, lex societatis are o vocaţie generală, imperativă, cu privire la subscrierea acţiunilor şi numai supletivă cu privire la emisiunea de obligaţiuni.

Doctrina juridică55 a evidenţiat şi alte aspecte legate de aplicarea legii societăţii, şi anume:a) Condiţiile subscrierii acţiunilor (de exemlu, minimum de acţiuni) sunt de competenţa legii

societăţii. Dar dacă se cere admiterea titlurilor la cotă în bursă — se va aplica legea ţării unde se află bursa.b) Efectele contractului de subscripţie, vizând în general drepturile şi obligaţiile asociaţilor, sunt

cârmuite de lex societatis, fie că se ia în considerare contractul de subscripţie, fie că se ia în considerare caracterul instituţional al societăţii în care asociaţii s-au integrat acceptând statutul său juridic.

c) Obligaţia celui care subscrie acţiuni de a depune aportul subscris este cârmuită şi ea de lex societatis. în situaţia în care se urmăreşte executarea la bursă, ca fiind mai eficientă, atunci operaţia trebuie să fie admisă şi de lex societatis şi de legea ţării unde se află bursa, deoarece altfel executarea nu poate fi realizată.

d) Este de domeniul legii societăţii şi prescripţia extinctivă privind dreptul societăţii faţă de purtătorii ridurilor.

e) Aportul în natură poate să ducă la un conflict între lex societa tis, care este competentă să spună, dacă aportul este sau nu translativ de proprietate şi Zex rei sitae, care este competentă să determinecondiţiile transmiterii proprietăţii.

f) Evaluarea aportului în natură intră, de asemenea, în competenţa legii societăţii, deoarece această operaţiune se subsumează condiţiilor de constituire a societăţii. Această soluţie asigură totodată o unitate de evaluare în situaţia în care bunurile se află în ţări diferite.

g) Lex societatis guvernează şi funcţionarea societăţii, dar nuîntotdeauna în exclusivitate. Există situaţii când alte legi pot avea titluri mai puternice de a se aplica,

de exemplu, lex Iod delicti cu privire la responsabilitatea organelor de conducere atunci când acestea au comis acte ilicite ce implică aplicarea acestei legi.

i) Se integrează în domeniul de aplicare al legii societăţii şi dizolvarea acesteia. Lichidarea şi împărţirea supraactivului pun în prezenţă şi alte legi, precum: lex rei sitae şi lex f ori datorită naturii juridice a operaţiunilor pe care le implică (bunuri, procedură).

3.4.5. Sucursale, filiale şi reprezentanţe ale societăţilor comerciale. Activitatea unei societăţi comerciale în străinătate implică adesea, în raport cu volumul şi importanţa afacerilor, crearea unei sucursale. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nu utilizează noţiunea de sucursală. Legea instituţiilor financiare56 defineşte sucursala ca "orice persoană juridică în care o altă persoană juridică sau un grup de persoane acţionând în comun deţin:

— echivalentul de 50 la sută sau mai mult de acţiuni cu dreptde vot;

— o cotă substanţială care permite acestei alte persoane juridice sau grup de persoane să exercite un control real asupra manage mentului sucursalei şi activităţii ei".

în doctrina juridică sucursala este definită, în majoritatea cazurilor ca o structură fără personalitate juridică.57 Astfel, sucursala este o structură societară instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi de personalitate juridică, care funcţionează relativ independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de reprezentare, negociere şi executarea de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate.58

Sucursalele sunt supuse legii societăţii care a decis constituirea lor, fiind supuse totodată şi legilor ţărilor străine pe teritoriul cărora activează, dar numai în ce priveşte înfiinţarea lor. Sucursala poate fi acţionată în justiţie în ţara unde îşi are stabilimentul, dar numai pentru operaţiuni încheiate acolo, în anumite condiţii ele pot fi declarate în faliment în ţările respective, dar numai în ce priveşte bunurile aflate în ţara în care sucursala îşi are sediul.

Conform articolului 21 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, filiala se consideră o subdiviziune separată a întreprinderii, situată în altă parte şi care exercită unele din atribuţiile acesteia.

Filiala nu este persoană juridică şi nu dispune de patrimoniu propriu. Filiale fără personalitate juridică pot fi constituite numai de societăţile înregistrate în Republica Moldova.

Societăţile străine pot constitui filiale în Moldova, înregistrând aceste filiale la Camera înregistrării de Stat de pe lângă Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova, moment din care aceasta (filiala) dobândeşte statut de persoană juridică. Deşi filiala este total dependentă de societatea străină, ea are patrimoniu propriu şi este subor-donată legislaţiei Republicii Moldova. Or, orice filială are naţionalitatea ţării unde funcţionează şi este supusă legilor acelei ţări.

Statutul juridic al filialei este cârmuit de legea locală. Pentru filială această lege este lex societatis. Prin urmare legea societăţii constituente nu va avea nici un impact asupra acestui statut juridic. Singurul caz în care se poate pune problema aplicării ei la filială priveşte constituirea filialei care, deşi, în principiu, este supusă legii ţării de constituire, totuşi, devine posibilă numai dacă este acceptată şi de legea societăţii constituente, întrucât crearea de filiale constituie un mod de investiţii străine, legea locală ia adeseori unele măsuri impuse de această circumstanţă.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică,59 reprezentanţa (agenţia) este o entitate juridico-economică, care îndeplineşte o funcţie specializată, anume cea de intermediar între societatea care a constituit-o şi partenerii ei contractuali. Reprezentanţa nu poate fi organizată ca întreprindere producătoare de mărfuri, prestare de servicii, executantă de lucrări pentru clientelă, fapt ce o deosebeşte de sucursală şi de filială.

Reprezentanţa, având doar funcţia de intermediere, exercită atribuţii de comisionar sau de mandatar, în calitate de comisionar aceasta acţionează în raporturile cu terţii în nume propriu, dar pe seama şi în interesul societăţii comitente, în calitate de mandatar reprezentanţa încheie contracte cu terţii în ţara de sediu în numele şi pe seama societăţii pe care o reprezintă.

Conform Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi "reprezentanţa se consideră subdiviziunea separată a întreprinderii, încheie în numele acesteia tranzacţii şi înfăptuieşte alte acţiuni de drept."

3.4.6. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale.Fuziunea este modul de concentrare al societăţilor comerciale, care au aceeaşi naţionalitate sau naţionalităţi

diferite, în ultimul caz ea are caracter internaţional. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale este de natură să dea naştere la conflicte de legi foarte complexe, atât în privinţa principiului admisibilităţii fuziunii, cât şi în privinţa condiţiilor de realizare şi efectele fuziunii.

Fuziunea societăţilor comerciale poate avea loc pe două căi, şi anume:- prin contopire şi-prin absorbţie.Terminologia este convenţională, deoarece şi într-un caz şi în celălalt are loc o contopire de patrimoniu.

Contopirea constă în unirea patrimoniilor a două sau mai multe societăţi comerciale, care astfel îşi încetează existenţa, dând naştere unei societăţi noi. Absorbţia este încorporarea în patrimoniul unei societăţi, numită societatea absorbantă, a patrimoniilor altor societăţi, numite societăţi absorbite, care astfel îşi încetează existenţa, în ambele ipoteze odată cu reunirea patrimoniilor se produce şi o contopire a subiecţilor de drept, care este esenţială pentru orice fuziune.

Fuziunea este posibilă, dacă este permisă atât de către lex societatis a societăţii absorbite, cât şi legea noii societăţi create prin fuziune.

în privinţa efectelor fuziunii uneori se cere aplicarea cumulativă a tuturor legilor în prezenţă. De exemplu, în cazul transmisiunilor universale a patrimoniilor societăţilor care fuzioneză, pe lângă legile acestor societăţi, poate primi vocaţie şi legea ţării unde se află bunurile supuse transmisiunii, lex rei sitae, atunci când acestea se află în ţări diferite, căci, în general, legile naţionale pot avea dispoziţii diferite cu privire la transmiterea universală a acestora. Alteori este indicată o aplicare distributivă a legilor în prezenţă ca, de exemplu, aplicarea legii societăţii absorbite în privinţa ocrotirii creditorilor şi aplicarea legii noii societăţi în privinţa caracterului negociabil al acţiunilor emise de către această nouă societate.

3.4.7. Grupări de societăţi comerciale. Din punct de vedere economic, grupările societăţilor comerciale dau expresie procesului de concentrare a capitalurilor, care este un fenomen specific actualului stadiu de evoluţie a economiei de piaţă în ţările dezvoltate.

Grupările de societăţi comerciale se disting între ele prin gradul de integrare realizat între societăţile implicate în cadrul fiecărei asemenea structuri, în funcţie de acest criteriu, distingem trei tipuri de grupări de societăţi comerciale, şi anume:

a) gruparea de tip trust;b) gruparea de tip holding;c) gruparea de interes economic.A.Trustul. Trustul este o creaţie legislativă a dreptului englez şi american. Gruparea de tip trust constituie o

structură realizată prin reunirea mai multor societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă în cadrul căruia integrarea acestora este totală. Numărul de fondatori şi de beneficiari este nelimitat. Trustul poate fi utilizat în domenii foarte diverse şi, mai ales, la organizarea intereselor şi a grupurilor în colectivităţi deja constituite. Astfel, în S.U.A. în cadrul societăţilor pe acţiuni se pot forma grupuri numite "voting trust", obiectul cărora este organizarea acţionarilor majoritari într-un grup distinct. Procedura este următoarea: Acţionarii cedează acţiunile sau dreptul de vot unui trust care le utilizează ca un bun determinat. Doctrina juridică61 a remarcat, că tinzând a dobândi o putere singulară trustul a fost corelat ideii de monopol. Din acest punct de vedere, trustul desemneză grupul de persoane fizice sau juridice, care dispun de o putere dominantă ce-i asigură o poziţie de monopolizator.

In ce priveşte corelarea trustului cu grupul societar, trebuie să menţionăm, că, în primul rând, grupul de societăţi nu se formează întotdeauna potrivit unui interes de monopol şi, în rândul doi, ideia de monopol este opusă concurenţei libere şi loiale, încurajată şi protejată de legislaţia şi doctrina contemporană. Trustul este o entitate caracteristică zonei de comerţ Nord-Americane. în Germania acesta are similar konzern-ul.

Konzern-ul este o societate comercială de mari proporţii, care se constituie prin reunirea altor societăţi comerciale de proporţii mai reduse, sub o conducere unică, asigurată de către o întreprindere dominantă de care acestea sunt dependente. Prin urmare, formează konzern-ul întreprinderile dominante şi cele dominate.

întreprinderea dominantă este acea întreprindere din concern, care deţine participaţii majoritare în capitalul întreprinderilor dominate şi exercită asupra acestora controlul său.

întreprinderea subordonată este întreprinderea independentă juridic, a căror acţiuni sau părţi sociale aparţine în majoritate altei întreprinderi.

Konzern-ul este o creaţie a legislaţiei germane.B. Gruparea de tip holding, în doctrina juridică holding-ul a fost definit ca o societate (holding company),

a cărei activitate constă în deţinerea majoritară a acţiunilor altor societăţi (compcmies), precum şi controlul managementului acestora.62 De obicei, holdingul nu se angajează în alte afaceri, decât deţinerea majorităţii acţiunilor altor societăţi.63

Exercitarea dreptului de control permite societăţii holding să influenţeze, în armonie cu interesele sale specifice, strategia şi tactica societăţilor controlate. De regulă, holding-ul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său pe linie financiară, de management şi de comercializare a produselor.

Societatea holding poate fi creată atât direct, prin constituirea unei societăţi având un obiect de activitate specific holding-ului, cât şi prin transformarea unei societăţi comerciale simple, în această ultimă ipoteză, fiind

vorba de modificarea obiectului de activitate, se cere îndeplinirea tuturor formalităţilor cerute la constituirea unei societăţi.

Societatea care se transformă în holding cesionează activităţile sale anterioare şi se dedică exclusiv activităţii de control. Ea rămâne, însă, proprietară a patrimoniului său imobiliar, cât şi a fondului de mărci şi brevete pe care, deşi le transmite societăţilor sale filiale care le utilizează, îi asigură importante redevenţe. Holding-ul se poate obliga să asigure dividende stabile şi previzibile acţionarilor săi.

Un holding poate crea alte holding-uri pe care le va controla la fel ca şi pe societăţile -- filială. Pentru a realiza controlul şi coordonarea societăţilor aflate sub dominaţia sa, holdingul organizează în structura lui direcţii funcţionale sau servicii cu un astfel de rol.

Holdingul — persoană fizică se crează atunci când persoana în cauză deţine majoritatea acţiunilor în alte societăţi, controlează componenţa consiliului de administraţie ale acestora sau le conduce efectiv şi realizează activităţi ce constituie obiect specific de activitate al societăţilor comerciale.

De obicei, capitalul societăţii holding este mult mai mic decât capitalurile însumate ale tuturor societăţilor controlate. Totuşi, constituirea unui holding facilitează finalmente achiziţionarea societăţilor aflate sub control.

Unele legislaţii naţionale conţin dispoziţii normative, menite să limiteze abuzurile în acest domeniu, în Anglia şi S.U.A. societăţile controlate de un holding sunt denumite subsidiaries.

C. Gruparea de interes economic.Grupul de interese economice este o creaţie a legislaţiei franceze, preluată şi în cea germană, belgiană şi

comunitară. El permite membrilor să desfăşoare acţiuni comune şi să înfrunte concurenţa, respectând independenţa fiecăruia.

Grupul de interese economice, organizatoric şi funcţional sunt mai simple ca o societate şi mai eficiente ca o asociaţie. Se constituie pe baze contractuale, de agenţi economici preexistenţi — persoane fizice sau persoane juridice, chiar unităţi de stat.

Scopul grupului de interes economic nu este să obţină beneficii, ci să asigure beneficii societăţilor reunite. Dacă din activitatea grupului rezultă şi beneficii, acestea se împart pe măsura obţinerii lor.

Părţile sunt obligate să respecte clauzele contractuale sub sancţionarea răspunderii pentru daune. Faţă de terţi părţile răspund nemijlocit şi solidar. Membrii grupului de interes economic se bucură de drepturi individuale, precum: să fie informaţi cu stadiul afacerilor sociale, să profite de serviciile sau rezultatele grupului, să se retragă în condiţiile stabilite în contract şi numai dacă au îndeplinit obligaţiile ce le reveneau.

Administraţia grupului de interes economic este încredinţată unuia sau mai multor administratori persoane fizice, care pot exercita toate acţiunile ce intră în obiectul de activitate al grupului. Controlul se efectuează de cenzori persoane fizice.

3.4.8. Comercianţi persoane fizice.Comercianţii persoane fizice sunt subiecţi de drept naţional, care participă din ce în ce mai rar la raporturile

juridice de comerţ internaţional.Condiţia juridică a acestei grupe de participanţi nu a primit o reglementare unitară pe plan internaţional.Legislaţiile naţionale au adoptat concepţii diferite în ce priveşte definirea calităţii de comerciant cu referire la

persoanele fizice.Pentru comercianţii persoane fizice există două concepţii privind calificarea sa drept comerciant.Astfel, legislaţiile de inspiraţie germană au consacrat o concepţie subiectivă, potrivit căreia calitatea de

comerciant se dobândeşte din momentul înregistrării unei firme în registrul de comerţ, însă, în cadrul acestei concepţii există derogări în sensul că pentru anumite domenii (de exemplu asigurări, transport) calitatea de comerciant se dobândeşte şi fără a fi înregistrat în registrul de comerţ.

In concluzie menţionăm, că potrivit concepţiei subiective calitatea de comerciant se dobândeşte ca urmare şi prin efectul înscrierii în registrul de comerţ a unei iirme comerciale pe numele unei persoane fizice care este titulară a acestei firme. Este lipsit de importanţă faptul că persoana respectivă săvârşeşte acte sau fapte de comerţ cu titlu profesional sau numai în mod ocazional.

Potrivit unei alte concepţii, numită obiectivă, acceptată de legislaţiile de inspiraţie franceză, este recunoscută comerciant persoana fizică, care îndeplineşte cumulativ două condiţii şi anume:

a) săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ şib) activitatea comercială astfel exercitată să fie efectuată cu titlu profesional, fapt ce presupune ca

ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca finalitate asigurarea mijloacelor de existenţă pentru acela care o realizează.

In cadrul concepţiei obiective este irelevant dacă cel ce exercită activitatea comercială cu titlu profesional, săvârşind acte sau fapte de comerţ în nume propriu şi pe contul său, are sau nu are înregistrată o firmă comercială.

înscrierea în registrul de comerţ se face în ambele concepţii, rolul ei, însă, este diferit, în cadrul concepţiei subiective înscrierea are rol constitutiv, iar în cadrul concepţiei obiective ea are numai efect probator, crează doar prezumţia de comerciant.

Atât concepţia subiectivă, cât şi concepţia obiectivă pretind ca persoana fizică să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de lege pentru dobândirea calităţii de comerciant.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică,64 capacitatea de a săvârşi acte de comerţ nu se confundă cu capacitatea de a fi comerciant. Capacitatea necesară pentru săvârşirea actelor de comerţ este guvernată de legea care cârmuieşte capacitatea de a efectua acte de drept civil, adică lex personalis, căreia îi sunt supuse toate aspectele ce ţin de statutul personal.

în cadrul relaţiilor de comerţ internaţional interesează în mod deosebit capacitatea de a contracta şi de a-şi asuma obligaţii contractuale. Dar sunt şi alte probleme ce ţin de statutul personal şi care prezintă importanţă pentru comerţul internaţional. Ne referim la calitatea de căsătorit (mai cu seamă, cea de femeie măritată în unele sisteme de drept), regimul juridic al bunurilor soţilor etc.

Toate legislaţiile naţionale obligă pe comercianţi să ţină anumite registre, dintre care unele sunt obligatorii (de exemplu, registrul jurnal şi registrul inventar, care cuprinde şi bilanţul), iar altele sunt facultative. Obligativitatea registrelor este instituită cu scopul ocrotirii unor interese generale ale comerţului şi chiar să protejeze interesul propriu al comerciantului. Toate registrele comerciale, atât cele obligatorii, cât şi cele facultative servesc drept mijloace de probă. Cât priveşte rolul registrelor ca mijloace de probă, în doctrina juridică65 s-au făcut următoarele precizări:

a) Dacă registrele sunt invocate împotriva celui care le-a ţinut, acestea fac proba împotriva comerciantului respectiv, ca şi cum înscrierea din registru ar constitui o mărturisire a acestuia. Aşa este, de exemplu, ipoteza în care comerciantul neagă primirea unei mărfi care este înscrisă în registrul lui.

Proba ce rezultă din conţinutul registrelor comerciale poate fi combătută prin orice alte mijloace de probă admise de lege.

b) Dacă registrele sunt invocate de către comerciantul care le-a ţinut, se impune următoarea distincţie:

Dacă există contestaţie între doi comercianţi, registrele pot fi invocate ca mijloc de probă şi de către comerciantul căruia îi aparţin împotriva celuilalt cu condiţia ca ele să fie regulat ţinute. Există, deci, o derogare de la regula de drept comun, potrivit căreia nimeni nu-şi poate constitui lui însuşi o probă.

Instanţa, însă, poate trage prezumţii din registrele facultative şi chiar din cele neregulat ţinute.Dacă există o contestaţie între un comerciant şi un necomerciant, atunci registrele nu au forţă probantă,

deoarece necomerciantul, neavând obligaţia de a ţine registrele se va afla în imposibilitate de a se apăra împotriva registrelor comerciantului. Registrele ar putea servi în favoarea comerciantului doar ca un început de probă, care ar putea fi eventual completat cu alte mijloace de probă sau cu titlu de simple prezumţii. Numai în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi primeşte aplicabilitate regula de drept comun, conform căreia nimeni nu-şi poate constitui lui însuşi o probă.

în toate cazurile când este admisă proba cu înscrierile din registre este necesar ca registrele să fie comunicate părţii adverse care le reclamă (fapt ce contravine caracterului secret al afacerilor), ori să fie prezentate instanţei sau expertului numit de către aceasta.66

In toate legislaţiile naţionale sunt prevăzute norme juridice prin care se instituie comerciantului anumite obligaţii fiscale şi îndatoriri privind plata unor taxe către administraţia locală ce ţin de specificul activităţii comerciale.

în fine, în toată lumea pentru comercianţi există o procedură execuţională specială -falimentul, care se aplică numai lor pentru situaţia în care se află în încetare de plăţi. In cadrul procedurii de faliment comerciantul falit poate intra sub impactul a două instituţii juridice specifice prin excelenţa ei: concordatul şi moratoriul.

CAPITOLUL IVIZVOARELE DREPTULUI COMERŢULUI INTERNAŢIONAL4.1.Explicaţie preliminară.Totalitatea normelor juridice, care formează dreptul comerţului internaţional aparţin atât ordinii juridice

internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale ale statelor membre ale comunităţii de naţiuni. Prin natura sa dreptul comerţului internaţional implică două categorii de izvoare: interne şi internaţionale. Nu se poate stabili o ierarhie între aceste izvoare în funcţie de forţa juridică a fiecăruia dintre ele, dar această imposibilitate nu determină implicit şi o lipsă de diferenţiere de importanţă între componentele ansamblului pe care aceste norme îl formează. Prezenţa elementului de internaţiona-litate în structura raportului juridic de comerţ internaţional conferă un plus de importanţă izvoarelor internaţionale ale dreptului comerţului internaţional comparativ cu izvoarele de drept naţional al acestuia.

Raporturile de comerţ internaţional au o vocaţie primordială de a fi reglementate de norme juridice internaţionale, ceea ce situează aceste norme într-un plan prioritar şi aşează legile naţionale incidente într-un plan secundar. Normele ce aparţin ordinii juridice internaţionale, realizând o reglementare uniformă, înlătură complicaţiile pe care le comportă diferenţele de concepţie legislativă, exprimate în diferenţele de reglementare juridică atât de frecvent întâlnite. Dreptul uniform corespunde şi cerinţelor unei desfăşurări rapide a operaţiilor de comerţ internaţional, instituind reguli adecvate unor asemenea cerinţe.

4.2.Izvoarele interne.Studierea izvoarelor interne este importantă prin faptul, că de cele mai multe ori, după ce s-a soluţionat

problema conflictuală şi s-a determinat legea aplicabilă (lex causae), aceasta va fi o lege naţională.4.2.1. Dreptul comun general constituie izvor de drept al comerţului internaţional numai în măsura în

care legea comercială pe care el o completeză este ea însăşi un asemenea izvor. nian din 1804. El a fost introdus în mai multe ţări: Belgia, Luxemburg, Italia, România. Sub influenţa codului francez au fost elaborate coduri şi în alte ţări, precum: Spania, Portugalia, Chile, Venezuela, Bolivia.

Sistemul germano-elveţiano-italian are la bază Codul civil german din 1900, Codul civil elveţian din 1907 şi Codul obligaţiilor din 1911, Codul civil italian din 1942 şi care au influenţat substanţial codurile unor state, printre care Brazilia, Japonia, Turcia, Grecia ş.a.

Sistemul ţărilor nordice se caracterizează ca un sistem de tradiţie romanistă dar cu puternice influenţe de common-law şi germane.

Sistemul de common-law este un sistem judecătoresc şi a fost creat în Anglia. Este în viguare în Anglia şi în Ţara Galilor (nu s-a extins în Scoţia şi Irlanda), în S.U.A., Australia, Noua Zelandă şi în alte ţări care s-au aflat sub influenţa britanică.

Menţionăm în continuare unele izvoare interne ale dreptului comerţului internaţional din alte ţări:România — Codul comercial român din 1887, Legea nr.35/1991 privind regimul investiţiilor străine, Legea

58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale etc.S.U.A. — Codul Comercial Uniform (Uniform Commercial Code), care între anii 1957-1967 a fost adoptat, cu

unele amendamente de către toate statele americane, cu excepţia statului Louisiana, care aplică încă o legislaţie civilă de influenţă franceză. Legea uniformă a societăţilor în comandită simplă din 1976 cu amendamentele din 1985 (Revized Uniform Limited Partnership Act, 1976 with the 1985 amendments), Legea Uniformă a societăţilor de persoane (Uniform Partnership act) etc.

Anglia — Legea societăţilor de persoane din 1980 (Partnership Act), Legea societăţilor pe acţiuni din 1985 cu modificările ulterioare (CompanyAct), Legea arbitrajului din 1979 cu modificările ulterioare (Arbitra tion Act) etc.

Franţa — Codul comercial din 1807, Legea nr.66-537/1966 asupra societăţilor comerciale etc.Italia — Codul civil din 1942 conţine şi prevederi de drept al comerţului internaţional.Germania — Codul comercial din 1900, Legea asupra societăţilor pe acţiuni din 1965.Elveţia — Codul civil (1907) şi Codul obligaţiilor (Legea federală de completare a Codului civil elveţian) din

1911.Olanda — Codul civil, care din 1947 suferă un proces de permanentă modificare, fsndinţa fiind aceea de a

îngloba şi prevederile Codului comercial încă în vigoare, Legea falimentului din 1983 etc.

4.2.3. Uzanţele comerciale. Deoarece există o vădită tendinţă a legii scrise de a-şi extinde domeniul de aplicare asupra unui număr tot mai mare de relaţii comerciale, ponderea uzanţelor şi a cutumei în acest domeniu se află într-un continuu regres. Totuşi, doctrina juridică reţine printre izvoarele interne şi uzurile sau uzanţele.

Uzanţele comerciale constituie condensarea şi sedimentarea unor clauze convenite cândva şi acceptate tacit după aceea.71

O definiţie a uzanţelor părţilor şi o precizare a rolului lor juridic sunt făcute de Codul Comercial Uniform al S.U.A. în art.l-205(l), unde se menţionează că prin "uzanţă a părţilor (denumită "course of dealing") se înţelege o serie de activităţi între părţi, anterioare unei tranzacţii, care pot fi considerate în mod rezonabil ca stabilind între ele o bază comună de interpretare a expresiilor şi actelor lor".72

Doctrina juridică73 distinge mai multe categorii de uzanţe, clasificate în funcţie de mai multe criterii:1. în funcţie de întinderea aplicării lor în spaţiu şi după sfera lor de cuprindere, uzanţele pot fi:— locale— speciale şi— generale.Uzanţele locale sunt determinate după un criteriu geografic, iar aplicarea lor este limitată la o anumită

piaţă comercială, port, localitate sau regiune.Uzanţele speciale cuprind numai o ramură de activitate comercială (de exemplu, uzanţele statornicite în comerţul

cu cafea, cele existente în comerţul cu zahăr, cereale, lemn), contractele al căror obiect îl formează o anumită operaţiune comercială (uzanţele în domeniul contractelor de vânzare-cumpărare comercială, de prestări de servicii), sau o profesiune anume, precum cea a agenţilor de bursă etc.

Uzanţele generale se aplică la întreg ansamblul de relaţii comerciale. Aşa este, de exemplu, uzanţa potrivit căreia atunci când din contractul comercial lipseşte o stipulaţie privind calitatea mărfii, această calitate se determină la parametrii calităţii locale şi comerciale, în armonie cu uzanţele ce definesc concurenţa loială.

2. în funcţie de criteriul ce ţine seama de forţa juridică a uzanţelor, distingem uzanţe normative şi uzanţe convenţionale.

Uzanţele normative sunt acelea care, trăgându-şi forţa juridică dintr-o jurisprudenţă bine stabilită care le conferă autoritate proprie, dobândesc o putere similară normei de drept. La asemenea uzanţe face trimitere însăşi legea pentru completarea ei. De exemplu, Codul civil român dispune: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa".74 Un conţinut similar are şi articolul 1374 al Codului civil italian. De vreme ce legea trimite la anumite uzanţe pentru completarea ei, aceste uzanţe se integrează în conţinutul legii respective ca şi componente ale ei şi dobândesc aceeaşi forţă juridică, precum legea pe care o completează. Uzanţele normative pot constitui izvor al dreptului comerţului internaţional în măsura în care legea pe care ele o completează este ea însăşi izvor al dreptului comerţului internaţional.

Uzanţele normative îşi trag sorgintea din uzanţele convenţionale, create de către părţile contractante în temeiul autonomiei de voinţă, care, însă, cu timpul s-au transformat în uzanţe normative, (sau cutume).

Uzanţele convenţionale îşi trag geneza din voinţa contractanţilor, care în virtutea autonomiei de voinţă, au deplină libertate să stabilească potrivit aprecierii lor conţinutul contractului pe care 1-au perfectat. Uzanţele convenţionale în majoritatea cazurilor sunt premergătoare uzanţelor normative sau cutumelor. Uzanţele convenţionale se formează, de regulă, spontan, la iniţiativa unui partener contractual, fiind acceptate de celălalt partener contractual, dar ca urmare a satisfacţiei date ambilor contractanţi, aceştia le vor utiliza şi în raporturile lor viitoare şi le vor propune şi altor subiecţi de drept care convin să încheie contracte similare cu cel perfectat între acei care au statornicit uzanţa respevtivă.

Uzanţele convenţionale, fiind formate spontan prezintă incertitudine şi imprecizie. Dar aceste inconveniente pot fi înlăturate prin următoarele căi:

a) prin certificarea existenţei lor şi a conţinutului lor date de Camerele de Comerţ la cererea organului de jurisdicţie sau a părţii interesate, atunci când uzanţele sunt invocate în faţa instanţei de judecată sau a arbitrajului;

b) prin formularea ce uneori le-o dau organizaţiile profesionale din domeniul respectiv.

în ambele cazuri suntem în prezenţa intervenţiei unor organizaţii private pentru realizarea unei opere de codificare şi standardizare a uzanţelor comerciale. Astfel s-a întâmplat, de exemplu, în domeniul bancar, unde Camera de Comerţ internaţională de la Paris a codificat Uzanţele privind acreditivul documentar, însă, după cum s-a remarcat în doctrina juridică75 codificările realizate de către instituţii private nu sunt susceptibile de a transforma uzanţele comerciale în norme de drept obiectiv, ci le accentuează caracterul contractual, oferind celor interesaţi o imagine cât mai exactă asupra conţinutului lor astfel încât aceştia să se oblige în deplină cunoştinţă de cauză.

Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale. Formându-se spontan şi impunându-se în timp prin aplicare repetată, uzanţele comerciale nu-şi dobândesc forţa juridică prin trecerea unei perioade determinate de timp. Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa lor juridică fiind aceea a unei clauze contractuale. Temeiul autorităţii lor îl constituie acordul de voinţă expres, tacit sau, cel puţin, prezumat al părţilor. Aplicarea acestor uzanţe se plasează pe tărâmul principiului libertăţii de voinţă al părţilor.

Uzanţele convenţionale nu pot îndeplini funcţia de lex causae (adică de drept aplicabil contractului). Rolul lor se limitează la determinarea, precizarea şi completarea conţinutului contractului ori de câte ori au omis să facă aseasta chiar ele însele, sau făcând-o incomplet, au invocat uzanţele pentru a corecta insuficienţa, imprecizia sau incertitudinea datorate unei atare împrejurări.

Deosebirea între uzanţele normative şi cele convenţionale.Doctrina juridică76 menţionează următoarele criterii de distincţie între uzanţele normative şi cele

convenţionale:în raport cu scopul lor, uzanţele normative se disting prin aceea, că urmăresc ca finalitate să completeze ori

să suplinească legea, sau să înlăture aplicarea legii.Unii autori77 acceptă doar prima ipoteză, fiind de părere că uzanţele comerciale urmăresc ca finalitate

interpretarea, completarea şi precizarea conţinutului contractului, întru susţinerea acestor păreri sunt aduse următoarele argumente:

— denumirea de uzanţă normativă se legitimează pe de o parte că însăşi legea trimite la ele pentru completarea sa, iar pe de altă parte prin faptul că, realizând o completare a legii ele devin parte integrantă a acesteia şi dobândesc forţa juridică a ei;

cât priveşte uzanţele ce tind la înlăturarea legii acestea, prin ipoteză nu-şi pot trage forţa juridică din lege şi, totodată, ele nici nu pot înlătura aplicarea legii imperative. Asemenea uzanţe prin specificul şi prin originea lor sunt în esenţă convenţionale.

Un alt criteriu de distincţie între uzanţele normative şi convenţionale îl constituie forţa lor juridică.Uzanţele normative, având o legătură strânsă cu legea ţin de domeniul acesteia şi dobândesc puterea şi

autoritatea ei. Aceste uzanţe pentru a fi aplicate nu necesită acceptarea voluntară a părţilor şi nici cunoaşterea lor de către cei în cauză, în cazul în care părţile nu doresc să li se aplice uzanţele normative ele le pot înlătura, introducând în contract o clauză în acest sens. Deci, uzanţele normative primesc, în principiu, aplicare automată asemeni legii supletive în care se integrează. Dar aplicarea lor este condiţionată de inexistenţa unei manifestări de refuz din partea contractanţilor. Uzanţele convenţionale ţin de domeniul contractului şi pot fi aplicate contractului dat numai prin efectul acordului de voinţă a părţilor.

Uzanţele normative şi cele convenţionale se mai deosebesc şi sub aspectul probei existenţei şi conţinutului lor. Proba uzanţelor convenţionale nu cade în sarcina părţilor, deoarece asemenea uzanţe aparţin domeniului legii şi al autorităţii şi, deci, instanţa este obligată să le cunoască la fel cum este obligată să cunoască şi să aplice legea. Proba uzanţelor convenţionale şi a conţinutului lor ţine de obligaţia părţii care le invocă, deoarece aceste uzanţe au o natură contractuală şi îndeplinesc funcţii similare clauzelor contractuale. Cealaltă parte contractantă nu va putea fi obligată la mai mult decât la ce s-a dovedit împotriva sa.

Conflicte între uzanţe, între uzanţe şi legile civile, între uzanţe şi legile comerciale.Utilizarea uzanţelor în relaţiile comerciale poate provoca unele conflicte. Doctrina juridică78 a menţionat că pot

apărea conflicte între* uzanţe, uzanţe şi legile civile, uzanţe şi legile comerciale. De asemenea au fost propuse următoarele soluţii:

A. Conflictul între două uzanţe convenţionale invocate de părţi Acest conflict este echivalent cu conflictul dintre două stipulaţii contractuale. La soluţionarea conflictului prioritate va avea uzanţa care se plasează în timp mai aproape de data perfectării contractului, considerându-se că părţile s-au referit la acea uzanţă. Dacă între intervalul

de timp dintre momentul încheierii contractului şi momentul executării acestuia, uzanţa existentă la momentul încheierii contractului a fost înlocuită cu o altă uzanţă, are prioritate uzanţa existentă la contractare. Dacă părţile n-au stipulat o clauză contrară prin contract, ele sunt obligate juridic să respecte uzanţa respectivă.

B. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă.Uzanţa normativă are forţa juridică a legii supletive pe care o completează, însă legea supletivă are menirea de a suplini voinţa părţilor, în cazul în care părţile au invocat o uzanţă convenţională, această uzanţă reflectă voinţa lor şi, deci, această uzanţă are prioritate în aplicare.

C. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă.în cazul unui conflict între o uzanţă convenţională şi o lege supletivă existente concomitent, are prioritate

uzanţa, deoarece ea constituie o stipulaţie contractuală particulară, având caracter special în raport cu regula consacrată prin legea supletivă ce are caracter general. Legea supîetivă poate fi aplicată numai dacă părţile au prevăzut reglementarea respectivă. De vreme ce părţile au acceptat uzanţa convenţională, înseamnă că ele au optat pentru rezolvarea dată de acea uzanţă şi au înlăturat aplicarea legii supletive.

D. Conflictul între o uzanţă convenţională şi o lege imperativă (civilă sau comercială) existente concomitent.în cazul unui asemenea conflict are prioritate legea. Uzanţa convenţională având puterea unei stipulaţii

contractuale nu poate înlătura legea imperativă.E. Conflictul între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă sau comercială).în situaţia în care apare un conflict între o uzanţă normativă şi o lege imperativă (civilă sau comercială),

doctrina juridică79 face distincţie între două situaţii diferite şi anume:a) în situaţia în care uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) supletivă, conflictul se

rezolvă în favoarea legii im perative, deoarece această lege are forţă juridică superioară legii supletive;b) dacă, însă, uzanţa normativă completează o lege (civilă sau comercială) imperativă, rezolvarea

conflictului dintre acea uzanţă şi o altă lege (civilă sau comercială) imperativă se va face după regulile aplicabile conflictelor dintre legi imperative.

F. Conflictul între o uzanţă comercială şi o lege uniformă.în cazul în care ar apărea un conflict între o lege uniformă din materia comerţului internaţional (ce are caracter

supletiv) şi o uzanţă comercială stipulată de părţi în contractul lor, are prioritate uzanţa comercială.G. Conflictul între o uzanţă comercială (normativă sau convenţională) şi convenţia expresă a părţilor sau

dispoziţii ce ţin de ordinea publică.Convenţia expresă a părţilor înlătură aplicarea uzanţelor comerciale (normative sau convenţionale). De

asemenea, aplicarea uzanţelor comerciale (normative sau convenţionale) este înlăturată şi în cazul în care asemenea uzanţe contravin dispoziţiilor ce aparţin ordinii publice naţionale sau internaţionale.

Uzanţele se bucură de o aplicare relativ frecventă în comerţul internaţional. Aspectele multiple şi foarte variate ale relaţiilor de comerţ internaţional de azi ca şi dinamica lor rapidă fac ca reglementările naţionale şi convenţiile internaţionale să nu poată acoperi toate situaţiile litigioase care apar între subiecţii acestor relaţii. De asemenea, deseori nici părţile contractante nu pot prevedea în contractul lor toate ipotezele pe care practica le poate pune în faţa lor, iar în unele cazuri ele nici nu doresc acest lucru tocmai pentru a lăsa un câmp deschis de aplicare uzanţelor comerciale. Uzanţele au o capacitate mai mare de a se adapta noilor conjuncturi apărute în diferite domenii ale comerţului, rolul lor fiind de a colmata lacunele legislative şi contractuale, în unele ţări practica judiciară şi arbitrală constituie izvor de drept.

4.3. Izvoarele internaţionale.4.3.1. Convenţia internaţională. Convenţia internaţională constituie principalul izvor internaţional

al dreptului comerţului internaţional. Convenţia internaţională este acordul de voinţă între două sau mai multe state prin care se reglementează o anumită sferă de relaţii internaţionale, creând norme, modificând sau abrogând norme existente, în doctrina juridică80 s-a menţionat, că convenţia constituie documentul ce controlează relaţiile între naţiuni. Pe plan terminologic, convenţia internaţională primeşte în practica internaţională mai multe denumiri şi anume: tratat, acord, memorandum, notă diplomatică, gendemen's agreement, carta, concordat, compromis etc. (există circa 30 de denumiri).

Convenţia internaţională constituie izvor al dreptului comerţului internaţional numai când stabileşte norme ce reglementează relaţii din domeniul comerţului internaţional şi de cooperare economică şi tehnico — ştiinţifică internaţională.

Clasificarea convenţiilor internaţionale. Convenţiile internaţionale care constituie izvor al dreptului comerţului internaţional pot fi clasificate pe baza a două criterii, şi anume:

A. Conform criteriului ce are în vedere numărul statelor semna tare, deosebim:— convenţii bilaterale şi— convenţii multilaterale.Convenţiile bilaterale sunt perfectate între două state şi reglementează aspecte ale relaţiilor dintre aceste

state. Convenţiile bilaterale urmăresc ca scop final reglementarea colaborării în domeniul comercial, financiar-valutar, al cooperării în producţie, al transferului de tehnologie etc. Putem menţiona cu titlu de exemplu "Acordul privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale, cu privire la impozitele pe venit şi pe capital", semnat de Republica Moldova cu 12 state la nivel de Ministru de finanţe, printre care: Estonia, Letonia, Lituania (martie, 1998), Turcia (iulie,1998), Azerbaidjan (noiembrie, 1997), Rusia (aprilie,1996), Ungaria (aprilie,1995), România (februarie,1995), Ucraina (august,1995) etc.

In doctrina juridică81 s-a menţionat, că convenţiile bilaterale de natură economică reprezintă un mijloc politico-juridic deosebit de eficient şi de adecvat pentru formarea şi dezvoltarea unor norme de drept al comerţului internaţional, care să îmbine armonios imperativele colaborării economice internaţionale cu comandamentul respectării depline a suveranităţii naţionale.

Convenţiile internaţionale multilaterale se realizează cu participarea mai multor state şi reglementează raporturile ce interesează dezvoltarea relaţiilor dintre statele semnatare. Atunci când aceste convenţii se realizează cu participarea majorităţii statelor, ele prezintă importanţă la scară planetară. Menţionăm cu titlu de exemplu Carta ONU, acordurile GATT etc. Dacă la convenţiile internaţionale multilaterale participă numai state situate într-o anumită zonă geografică a lumii, ele prezintă interes numai la scară regională. Exemplu ne serveşte aici Tratatul de la Montevideo din 1981 prin care a fost înfiinţată Asociaţia Latino-Americană de Integrare, Tratatul de la Roma din 1957, Convenţia de la Stockholm din 1959 prin care a fost constituită Asociaţia Europeană a Liberului Schimb etc.

B. Potrivit criteriului ce are în vedere natura normelor instituite prin convenţiile internaţionale, criteriu ce se referă doar la convenţiile multilaterale, convenţiile se clasifică în:

— convenţii prin care se formulează norme de drept material uni form şi— convenţii prin care se instituie norme de drept conflictual uni form. Din prima grupă fac parte:— Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri (Viena, 11 aprilie 1980).

Republica Moldova a aderat la convenţie prin hotărârea Parlamentului nr.H5-XIII din 20.05.94., în vigoare pentru Moldova din 1.11.95.

— Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional (Ge neva, 21 aprilie 1961), ratificată de ţara noastră la 6.09.97. (hotă rârea Parlamentului nr.!331-XIII, în viguare din 05.03.98.).

— Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în legătură cu acesta (Varşovia, 1956).

— Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, (New York, 10 iunie 1958).— Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre (Bratislava, 1955).— Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre (Sofia, 1959)

etc. în cea de-a două grupă pot fi incluse:— Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin (Geneva, 7

iunie 1930).— Convenţia care reglementează unele conflicte în materie de cec (Geneva, 19 martie 1931).— Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile

corporale (Haga, 15 iunie 1955) etc.

Convenţiile multilaterale, ca izvor de drept internaţional, prezintă o importanţă deosebită, deoarece prin intermediul lor se instituie reguli cu aplicabilitate mai largă în care se regăsesc interesele mai multor state şi care dobândesc astfel semnificaţia de elemente definitorii ale ordinii juridice naţionale.

4.3.2. Uzanţe comerciale uniforme internaţionale. Uzanţele comerciale uniforme internaţionale constituie, alături de convenţia internaţională izvor internaţional al dreptului comerţului internaţional. Doctrina juridică82 a definit uzanţele comerciale uniforme internaţionale ca fiind reguli prin folosirea repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu obiceiurile practicate în diverse centre comerciale şi pe care practica comercială internaţională le-a pus în valoare, operând o anumită standardizare şi unificare a lor, realizată prin diverse metode, precum: adoptarea de condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu privire la grupe speciale de mărfuri, includerea într-un anumit contract comercial internaţional a unor condiţii generale de livrare.

Categorii de uzanţe comerciale uniforme internaţionale. Cele mai importante uzanţe comerciale uniforme internaţionale au fost standardizate sub egida Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, fiind cunoscute sub denumirea de INCOTERMS —Internaţional Rules for the Interpretation ofTrade Terms — Reguli Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste uzanţe au o largă aplicare în contractele comerciale de vînzare-cumpărare în zona europeană.

Corespunzător acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. — The Revised American Foreigh Trade Definitions — Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American. Dar în ultima perioadă există o tendinţă puternică de penetrare a regulilor INCOTERMS şi în zona tradiţională de aplicare a regulilor R.A.F.T.D.

în practica de comerţ internaţional sunt luate în considerare şi alte documente de codificare a uzanţelor comerciale întocmite sub egida Camerei Internaţionale de Comerţ din Paris, şi anume: Regulile şi uzanţele uniforme referitoare la creditul documentar (Publicaţia 500), Regulile şi uzanţele uniforme cu privire la incasoul documentar, (Publicaţia 522), Regulile şi uzanţele uniforme cu privire la garanţiile contractuale etc.

Sub egida Comisiei Economice Europene a ONU au fost întocmite mai multe contracte tip (standard contrczcts) şi condiţii generale de livrare (general conditions o/deh'very), toate tinzând la eliminarea practicii contractului de adeziune în comerţul internaţional. Astfel sunt, de exemplu, Condiţiile generale Model 312 pentru vânzarea de fructe (în special citrice), Model 125 pentru vânzarea de produse metalice, Model 410 pentru vânzarea de lemne tăiate (cherestea), Model 151 pentru vânzarea de cartofi etc.

Neavănd caracter normativ, prevederile uzanţelor comerciale internaţionale sunt obligatorii numai în măsura în care părţile le invocă prin contract. Ele constituie izvor de drept întrucât nu contravin legilor, întregesc contractul dintre părţi. Uzanţele comerciale facilitează tratativele şi accelerează încheierea contractelor, în funcţie de natura mărfii părţile pot face modificări acestor reguli în cadrul contractului dintre ele. La soluţionarea litigiilor se ţine seama atât de prevederile contractului cât şi de uzanţele comerciale consacrate prin practica comercială internaţională.

Uzanţele comerciale uniforme internaţionale se subsumează conceptului de cutumă, care are o accepţiune mai largă incluzând şi uzanţele comerciale necodificate. Cutuma este cel mai vechi izvor al dreptului internaţional, în prezent, pe măsura creşterii numărului de convenţii internaţionale şi a rolului acestora în reglementarea raporturilor juridice şi comerciale internaţionale, cutuma îşi pierde din importanţa sa ca izvor al dreptului comerţului internaţional.

Prin codificarea (standardizarea) uzanţelor comerciale internaţionale, acestea dobândesc o mai mare certitudine şi ca urmare, pentru domeniile lor de aplicare, constituie veritabile premise ale unui drept material uniform.

INCOTERMS. Cele mai cunoscute uzanţe şi mai frecvent inserate în contractele comerciale internaţionale de mărfuri, cel puţin în zona europeană, sunt uzanţele INCOTERMS.

Scopul INCOTERMS este de a oferi un set de reguli internaţionale pentru interpretarea celor mai utilizaţi termeni comerciali din comerţul internaţional. Astfel se evită nesiguranţa izvorâtă din interpretarea diferită a acestor termeni în diferite ţări sau cel puţin acest risc se reduce considerabil.

Necunoaşterea de către părţile contractante a practicii comerciale din ţările respective poate duce la neînţelegeri, dispute şi procese, cu toată pierderea de timp şi de bani pe care acestea le antrenează. Pentru a înlătura asemenea dificultăţi, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a publicat în 1936 un set de reguli

pentru interpretarea termenilor comerciali. Aceste reguli au fost modificate ulterior în 1953, 1967,1976,1980 şi 1990 pentru a fi puse de acord cu practica comercială curentă.

Motivul principal care a determinat revizuirea în 1990 a INCOTERMS a fost dorinţa de a adapta termenii respectivi la folosirea pe scară din ce în ce mai largă a schimbului electronic de date EDI — Electronic Data Exchange. Prezenta versiune 1990 dă părţilor această posibilitate în momentul în care trebuie să furnizeze diferite documente, cum ar fi: factura comercială, documentele necesare pentru vămuire, documentele care atestă livrarea mărfii sau documentele de transport.

Un alt motiv pentru revizuirea termenilor derivă din schimbarea tehnicilor de transport şi, în special, utilizarea încărcăturii prin containere, transportul multimodal şi traficul roii on — roii of cu vehicule rutiere şi vagoane de cale ferată folosite în transportul maritim pe distanţe scurte.

In INCOTERMS — 90 termenul Franco cărăuş (loc convenit) — FCA a fost adaptat cu scopul de a putea fi folosit pentru toate tipurile de transport şi de combinarea lor. In consecinţă, unii termeni care existau în varianta anterioară a INCOTERMS şi se refereau la modalităţile de transport specifice (FOR/FOT şi FOB Aeroport) au fost eliminaţi.

în cadrul activităţilor desfăşurate de grupul de lucru al Comisiei pentru Practici Comerciale din cadrul Camerei Internaţionale de Comerţ83, au fost făcute sugestii de a prezenta termenii comerciali într-un mod care să faciliteze citirea şi înţelegerea lor.

Termenii au fost grupaţi în patru categorii de bază, începând cu termenul potrivit căruia vânzătorul pune marfa la dispoziţia cumpărătorului, la sediul vânzătorului (termenul E), urmat de a doua categorie de termeni potrivit cărora vânzătorul trebuie să predea marfa cărăuşului desemnat de către cumpărător ( termenii F), continuând cu teremenii C potrivit cărora vânzătorul trebuie să încheie contractul de transport, dar fără să-şi asume riscul de pierdere sau de deteriorare a mărfii şi fără să suporte costurile suplimentare, care intervin datorită unor evenimente ce au loc după momentul încărcării şi expedierii şi, în sfârşit, termenii D potrivit cărora vânzătorul trebuie să suporte costurile şi riscurile legate de aducerea mărfii în ţara de destinaţie.

De asemenea, pentru toţi termenii, obligaţiile părţilor au fost grupate în 10 titluri, fiecare titlu reflectând poziţia vânzătorului şi a cumpărătorului în aceeaşi problemă.

INCOTERMS-90 reglementează exclusiv raporturile dintre vânzător şi cumpărător, vizând, în principal, aspecte de livrare a mărfurilor, transferul riscurilor de la vânzător la cumpărător, repartizarea cheltuielilor între partenerii contractuali, încheierea unor contracte de transport şi de asigurare a mărfii, îndeplinirea formalităţilor pentru export şi import, ambalarea şi marcarea mărfurilor. INCOTERMS-90 nu reglementează în mod expres transmiterea dreptului de proprietate între părţi, acesta rămânând a fi stabilit de părţile contractante, iar în caz contrar, intrând sub incidenţa legii ce guvernează contractul respectiv, de asemenea nu conţine clauze referitoare la cantitatea, calitatea şi preţul mărfurilor, rezilierea contractului de vânzare, soluţionarea unui eventual litigiu între părţi pe cale arbitrală etc.

EXW / Franco — fabrică în seamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care a pus marfa la dispoziţia cumpărătorului, la sediul său. El nu răspunde de încărcarea mărfii în mijlocul de transport pus la dispoziţie de către cumpărător şi nici de vămuirea mărfii la export, cu condiţia că părţile nu au convenit altfel. Cumpărătorul suportă toate costurile şi riscurile pe care le implică preluarea mărfii de la sediul vânzătorului până la destinaţia dorită. In cazul în care cumpărătorul nu poate să îndeplinească formalităţile pentru export, se recomandă a fi utilizat termenul FCA.

Potrivit celui de-al doilea termen FCA / Franco cărăuş, înseamnă, că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare în momentul în care a predat marfa cărăuşului desemnat de cumpărător, la locul sau punctul convenit. Dacă cumpărătorul nu indică un punct precis, vânzătorul poate să aleagă punctul de la locul sau raza teritorială menţionată unde cărăuşul urmează să preia marfa în custodia sa. în situaţia în care, potrivit practicii comerciale, este necesar sprijinul vânzătorului pentru încheierea contractului cu cărăuşul (cum este, de exemplu, transportul aerian sau feroviar), vânzătorul acţionează pe riscul şi pe cheltuiala cumpărătorului.

FÂS / Franco de-a lungul vasului înseamnă, că vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă de-a lungul vasului, pe chei sau pe şlepuri, barje sau pe bac, în portul de încărcare convenit. Aceasta înseamnă, că toate costurile şi riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment de cumpărător. Termenul FÂS implică obligaţia cumpărătorului de vămuire a mărfii pentru export şi nu trebuie

folosit în cazul în care cumpărătorul nu poate să îndeplinească formalităţile de export. Acest termen poate fi folosit numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare.

FOB / Franco la bord. Potrivit acestui termen vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare în momentul în care marfa a trecut pe balustrada vasului, în portul de încărcare convenit. Toate costurile şi riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt suportate din acel moment de către cumpărător. Termenul FOB implică obligaţia vânzătorului de vămuire a mărfii pentru export, în situaţia în care balustrada vasului nu prezintă importanţă, cum este în cazul transportului roll-on / roll-off, e mai bine de utilizat termenul FCA. în cazul termenului CFR / Cost şi navlu, vânzătorul trebuie să plătească navlul şi costurile necesare pentru aducerea mărfii în portul de destinaţie convenit, dar riscul de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum şi orice costuri suplimentare cauzate de evenimente ce au avut loc după ce marfa a fost livrată la bordul navei, se transferă de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa trece balustrada vasului în portul de încărcare. Vânzătorul asigură vămuirea mărfii pentru export, în cazul în care balustrada navei nu prezintă relevanţă, cum ar fi în cazul traficului roll-on / roll-off sau containerizat se recomandă a se folosi termenul CPT.

Potrivit termenului CIF / Cost Asigurare şi Navlu, vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca în cazul termenului CFR, dar suplimentar, el trebuie să efectueze asigurarea maritimă, care să acopere riscul cumpărătorului de pierdere sau deteriorare a mărfii în timpul transportului. Vânzătorul încheie contractele de asigurare şi plăteşte prima de asigurare, în cazul termenului CIF, vânzătorul este obligat să obţină asigurare pentru acoperire minimă. De asemenea vânzătorul trebuie să asigure vămuirea mărfii la export, în cazul în care balustrada vasului nu prezintă importanţă, este mai potrivit să se folosească termenul C/P.

în cazul utilizării termenului CPT / Fracht plătit până la..;, vânzătorul plăteşte frachtul pentru transportul mărfii la destinaţia convenită. Riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii, precum şi orice alte cheltuieli suplimentare, cauzate de evenimente ce au avut loc după ce marfa a fost predată cărăuşului, trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa a fost predată în custodia cărăuşului. Dacă pentru transportul mărfii la destinaţie se folosesc cărăuşi succesivi, riscurile trec de la vânzător la cumpărător în momentul în care marfa a fost predată primului cărăuş. Vânzătorul asişură vămuirea mărfii pentru export.

In cazul termenului CIP / Fracht şi asigurare plătite până la..., vânzătorul are obligaţii similare celor de la termenul CPT, însă suplimentar el trebuie să efectueze asigurarea pentru acoperirea riscului de pierdere sau deteriorare a mărfii în timpul transportului. Vânzătorul încheie contractul de asigurare şi plăteşte prima de asigurare, fiind obligat să obţină asigurarea pentru acoperirea minimă. DAF / Livrat la frontieră, înseamnă că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, vămuit&pentru export, la punctul şi locul convenit, la frontieră, dar înainte de punctul vamal de frontieră al ţării limitrofe. Termenul "frontieră" poate fi folosit pentru orice frontieră, incusiv cea a ţării exportatoare. Deaceea este foarte important să fie indicat în toate cazurile, după termenul DAF, punctul şi locul.

DES / Livrat pe navă înseamnă, că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la bordul navei, nevămuită pentru import, în portul de destinaţie convenit. Vânzătorul suportă toate cheltuielile şi riscurile legate de aducerea mărfii în portul de destinaţie convenit.

Potrivit termenului D£Q / Livrat la chei (taxe vamale plătite), vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care vânzătorul pune marfa la dispoziţia cumpărătorului, pe chei, în portul de destinaţie convenit, vămuită la import. Vânzătorul suportă toate riscurile şi costurile, inclusiv taxele vamale, alte taxe şi speze legate de livrarea mărfii până în acest punct. Se recomandă să nu fie folosit acest termen în cazul în care vânzătorul nu poate să obţină licenţa de import, în situaţia în care părţile convin ca vămuirea să fie asigurată de către cumpărător, care plăteşte şi taxele vamale, se folosesc cuvintele "taxele vamale neplătite" în loc de "taxe vamale plătite".

DDU / Livrat taxe vamale neplătite înseamnă, că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la locul convenit din ţara importatoare. Vânzătorul suportă costurile şi riscurile legate de aducerea mărfii în acest loc (cu excepţia taxelor vamale, a altor taxe şi speze oficiale care se plătesc la import, precum şi a costurilor şi riscurilor de îndeplinire a formalităţilor vamale). Cumpărătorul plăteşte toate costurile suplimentare şi suportă toate riscurile pentru nevămuirea la timp a mărfii pentru import. Dacă părţile convin ca vânzătorul să îndeplinească formalităţile vamale şi să suporte costurile şi riscurile aferente, aceasta trebuie menţionat în mod expres, prin adăugarea cuvintelor respective.

Şi, în sfârşit, în cazul ultimului termen DDP / Livrat taxe vamale plătite, se consideră, că vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost pusă la dispoziţia cumpărătorului, la locul convenit din ţara importatoare. Vânzătorul suportă toate riscurile şi costurile, inclusiv taxele vamale, alte taxe şi speze legate de livrarea mărfii, vămuite pentru import. Acest termen nu trebuie folosit în situaţia în care vânzătorul nu poate obţine licenţa de import, în situaţia în care părţile convin să excludă dintre obligaţiile vânzătorului suportarea unor taxe legate de importul mărfii, de exemplu, taxa asupra valorii adăugate - TVA —, aceasta trebuie să fie menţionat în mod expres, prin adăugarea cuvintelor "Delivered dutypaid, VATunpaid (...named place of desti.nati.ori), — Livrat taxe vamale plătite, TVA neplătită (...loc de destinaţie convenit). Termenul DDP reprezintă o obligaţie maximă pentru vânzător. Dacă părţile doresc ca INCOTERMS să se aplice contractului lor, este necesar ca ele să se refere expres la termenul care 1-au ales şi să indice ediţia care au avut-o în vedere. De asemenea, părţile au dreptul să modifice sau să completeze conţinutul termenului pe care 1-au ales.

CAPITOLUL VCONTRACTUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL5.1. Noţiunea, caracterele juridice şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale.5.1.1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului comercial internaţional. Contractul comercial internaţional este principalul instrument juridic de realizare a schimburilor economice

şi comerciale internaţionale.Contractul comercial internaţional este acordul de voinţă realizat între doi sau mai mulţi subiecţi ai dreptului

comerţului internaţional din state diferite în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice de comerţ internaţional. El constituie unicul instrument, care dă naştere la raporturi juridice comerciale bilaterale între partenerii de afaceri. Sfera contractului de comerţ internaţional cuprinde orice contract comercial convenit în raport cu străinătatea. Astfel putem menţiona: contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională, contractul de mandat comercial internaţional, contractul de transport internaţional de mărfuri şi de persoane, contractul internaţional de asigurare etc.

Specific contractului comercial internaţional (fapt ce rezultă din însăşi denumire) îi sunt două elemente şi anume: comercialitatea şi internaţionalitatea. Aceste două atribute trebuie să existe cumulativ, deoarece absenţa unuia din ele face ca acest contract să se situeze în sfera contractelor civile sau comerciale, supuse incidenţei exclusive a dreptului naţional. Elucidăm această situaţie prin următoarele exemple. Operaţiunea de introducere sau scoatere din ţară prin colete sau de către călători, în condiţiile legii, a unor bunuri de uz personal sau familial, deşi prezintă elemente de extraneitate, nu pot fi considerate contracte comerciale internaţionale din cauza absenţei caracterului comercial. Tot astfel, vânzarea comercială, asigurarea, mandatul comercial, comisionul atunci când sunt lipsite de elementul de internaţionalitate rămân simple contracte comerciale.

Pe plan terminologic se utilizează expresii diferite pentru desemnarea conceptului în discuţie, şi anume: contracte externe, contracte de comerţ internaţional, contracte comerciale internaţionale.

Diferenţa de terminologie nu înseamnă, însă, şi o diferenţă de semnificaţie juridică. Codul civil al Moldovei pentru desemnarea contractelor utilizează noţiunea de convenţie.84

într-o concepţie doctrinară de vădită exigenţă ştiinţifică, se consideră că termenii convenţie şi contract trebuie diferenţiaţi: primul este genul, iar cel de al doilea — specia.85 Convenţia este un acord de voinţe cu un obiect juridic, care cuprinde nu numai contractul, dar şi înţelegerile dintre oameni prin care se sting sau se modifică obligaţiile rezultate din contracte.86 Orice contract este o convenţie, însă nu orice convenţie este un contract.87 In dreptul francez această distincţie este legislativă. Astfel, Codul civil defineşte contractul ca o convenţie prin care una sau mai multe persoane se obligă faţă de una sau mai multe alte persoane de a da, a face sau a nu face ceva. 88 în terminologia Codului civil român termenii de contract şi convenţie sunt folosiţi ca sinonime.89

5.1.2. Caracterele juridice ale contractelor comerciale internaţionale.Cu toate că există o multitudine şi o diversitate de contracte comerciale internaţionale, acestea au un set

de caractere juridice prin care îşi exprimă specificitatea în raport cu contractele reglementate de dreptul comun.Astfel, contractele comerciale internaţionale:a) Sunt contracte cu titlu oneros. Toate contractele comerciale internaţionale urmăresc ca finalitate obţinerea

unui profit. Părţile la încheierea unui contract comercial internaţional urmăresc scopul obţinerii unui profit.

Cu toate acestea, în doctrina juridică90 s-a menţionat, că intru-siunea titlului gratuit în structura unor contracte comerciale internaţionale nu poate fi negată. Sunt menţionate cu titlu de exemplu: distribuirea gratuită de eşantioane, soldarea unor mărfuri şi licenţele neremunerate de brevete de invenţie, în realitate, însă, nici una dintre aceste operaţiuni nu rămâne în exteriorul titlului oneros.

Astfel, distribuirea de eşantioane fără plată urmăreşte exclusiv scopuri publicitare, de reclamă, având ca scop atragerea clientelei. O asemenea operaţiune se fundează pe dorinţa egoistă de a incita interesul virtualilor cumpărători pentru marfa oferită.

Vânzarea de mărfuri în regim de solduri, care în realitate este o vânzare sub cost, nu se fundează nici ea pe intenţia de avantajare generoasă a cumpărătorilor. Scopul este de a proteja interesul comerciantului de a evita pierderi încă mai mari, dacă nu ar lichida stocurile de mărfuri. De obicei, sunt soldate mărfuri existente în stoc, greu vandabile fie că sunt necompetitive din cauza parametrilor tehnico-calitativi inferiori, fie pentru că au ieşit din modă sau din sezon. Dacă asemenea mărfuri ar fi ţinute la preţ, vânzarea lor ar deveni, prin trecerea timpului, din ce în ce mai dificilă, iar în cele din urmă, chiar imposibilă. De asemenea, prin stocarea mărfii greu vandabile, în speranţa vânzării ei în viitor, comerciantul îşi blochează ineficient depozitele. Astfel, comerţul său nu va putea fi exercitat în condiţii optime de eficienţă.

In fine, contractul de licenţă gratuită a unui brevet de invenţie are în vedere avantaje ce rezultă din alte operaţii corelative, precum: livrarea de instalaţii adecvate pentru punerea în aplicare a licenţei respective, acordarea asistenţei tehnice necesare funcţionării normale a acelei instalaţii, precum şi pătrunderea pe acea piaţă cu produsele sale.

b) Sunt contracte sinalagmatice perfecte. Contractul sinalagmatic, sau bilateral, crează obligaţii reciproce, fiecare parte având şi drepturi şi obligaţii.

Reciprocitatea obligaţiilor determină implicit interdependenţa lor. De aici decurg următoarele consecinţe: posibilitatea invocării excepţiei de neexectitare, precum şi posibilitatea de a cere executarea contractului sau rezoluţiunea lui de către partea interesată în cazul în care partenerul său contractual nu-şi onorează obligaţia asumată prin contract. Drept exemplu de contracte sinalagmatice perfecte ne servesc: vânzarea-cumpărarea, transportul, mandatul, depozitul etc. Prin excepţie, contractul de gaj comercial îşi păstrează caracterul sinalagmatic imperfect, deoarece, în principiu, generează obligaţii inerente posesiei animo pignoris numai în sarcina creditorului garantat în măsura în care nu a prilejuit cheltuieli de conservare şi întreţinere, ce revin debitorului.

c) Sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sunt certe şi determinate (sau determinabile) din chiar momentul încheierii contractului. Aceasta este

regula, însă există şi o derogare de la ea. în activitatea de comerţ internaţional există şi contracte aleatorii. Aşa sunt, de exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul internaţional de reasigurare împotriva riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiilor depind de un eveniment viitor şi incert (alea).

d) Sunt contracte consensuale, deoarece se încheie în mod valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor. Contractul comercial internaţional se încheie, deci, prin manifestarea de voinţă a părţilor, fără a fi necesară vre-un fel de formă pentru formarea valabilă a contractului.

De regulă, părţile se înţeleg să consemneze în scris acordul lor de voinţă, dar aceasta nu pentru validitatea contractului, ci pentru a asigura mijlocul de probă privind încheierea şi conţinutul contractului. Suntem, deci, în prezenţa cerinţei ad probationem şi nu condiţiei ad validitatem.

Potrivit unor opinii92 contractele comerciale internaţionale sunt considerate acte sau fapte de comerţ, întru susţinerea acestei concepţii sunt aduse următoarele argumente: contractele comerciale internaţionale au întotdeauna caracter speculativ, fiecare dintre părţi, încheind contractul în ideia obţinerii unui profit. Or, finalitatea ce vizează obţinerea profitului ţine de specificul actelor sau faptelor de comerţ.

5.1.3. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale.Contractele comerciale internaţionale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, unele nespecifice, de

natură civilă şi altele specifice dreptului comerţului internaţional.

5.1.3.1. Clasificări după criterii nespecifice. In funcţie de criteriile nespecifice, contractele comerciale internaţionale se clasifică după cum urmează:

a) în raport cu efectele pe care le generează, contractele pot fi: constitutive, translative sau declarative de drepturi.

Contractele constitutive de drepturi crează pe seama părţilor, sau pe seama unui terţ anumite drepturi subiective, inexistente până atunci în patrimoniul titularului lor. Contractele constitutive vizează, de regulă, crearea drepturilor de creanţă ca, de exemplu, contractele de mandat, comision, depozit, transport etc. Uneori, prin efectul unor contracte comerciale internaţionale se constituie drepturi reale. De exemplu, contractul de ipotecă, utilizat, mai ales, în domeniul bancar, care generează un drept real accesoriu (dreptul de ipotecă) în favoarea creditorului garantat.

Contractele translative de drepturi produc ca efect transmiterea unor drepturi reale de la un titular la altul. Exemplu în această privinţă ne serveşte contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională ce are ca obiect principal transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii de la vânzător la cumpărător. Uneori contractele comerciale internaţionale produc ca efect numai transmiterea unui drept real de folosinţă. De exemplu, contractul de licenţă de brevet de invenţie, contractul de leasing.

Contractele declarative de drepturi, de exemplu, contractul de tranzacţie, sunt relativ rar întâlnite în practica de comerţ internaţional.

b) în funcţie de modul de executare, contractele comerciale internaţionale pot fi: cu executare instantanee, cu executare succesivă şi cu executare continuă.

Contractele cu executare instantanee, sau imediată, au ca obiect una sau mai multe prestaţii, care se îndeplinesc imediat. Asemenea contracte se întâlnesc relativ rar în comerţul internaţional.

Per a contraria, contractele cu executare succesivă sunt foarte frecvent întâlnite în comerţul internaţional. Aici ele prezintă regula. Specific acestor contracte este faptul, că obligaţiile părţilor sau, cel puţin, obligaţia ce revine uneia dintre ele, comportă o executare în timp printr-o serie de prestaţii de acelaşi fel, repetate la intervale de timp regulate sau neregulate. Exemplu ne serveşte aici contractul de leasing, în baza căruia utilizatorul se obligă să efectueze plata chiriei pentru folosirea bunului, eşalonat în timp, la intervale regulate, pe toată durata contractului.

în baza contractelor comerciale internaţionale cu executare continuă, debitorul desfăşoară o activitate neîntreruptă pe tot termenul contractului. Aşa este, de exemplu, contractul internaţional de furnizare a energiei electrice sau a gazelor naturale.

c) După corelaţia existentă între ele, contractele comerciale internaţionale se clasifică în: principale şi accesorii.

Contractele principale sunt acelea, care au valoare juridică de sinestătătoare şi nu depind de vre-un alt contract. Majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt principale. Menţionăm cu titlu de exemplu vânzarea comercială internaţională, transportul internaţional de mărfuri, mandatul comercial internaţional etc.

Contractele accesorii sunt acelea care nu au o existenţă şi o valoare juridică de sinestătătoare, ci depind de existenţa unui contract principal, încetarea contractului principal atrage în mod automat încetarea contractului accesoriu (accesorium sequiturprincipale). Au caracter accesoriu contractul de gaj comercial, fidejusiunea bancară,

ipoteca, în doctrina juridică93 s-a menţionat, că ceea ce este accesoriu în cazul acestor contracte nu este contractul, ci obligaţiile care nasc din el. De exemplu, obligaţiunea fidejusorului de a garanta datoria altcuiva, obligaţia constituitorului de gaj sau ipoteca de a garanta o anumită obligaţie a sa ori a altei persoane.

Conform doctrinei juridice94, importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că soarta juridică a contractului accesoriu depinde de soarta contractului principal, ceea ce înseamnă:

1. validitatea contractului accesoriu se apreciază în funcţie de validitatea contractului principal;2. rezilierea sau rezoluţiunea contractului principal atrage după sine rezilierea sau rezoluţiunea

contractului accesoriu;3. dacă s-a executat contractul principal, tot astfel se consideră şi contractul accesoriu.d) In funcţie de obiectul obligaţiilor pe care le generează, contractele comerciale internaţionale pot fi grupate

în trei subgrupe şi anume:— contracte ce dau naştere la obligaţii de a da,— contracte ce dau naştere la obligaţii de a face şi— contracte care generează obligaţia de a nu face.

Din prima subgrupă fac parte contractele translative de drepturi reale, precum şi cele care comportă o contraprestaţie pecuniară ca, de exemplu, plata preţului, plata unui comision sau plata unei chirii (în cazul contractului de leasing).

Din ce-a de-a doua subgrupă fac parte contractele de executare de lucrări, de exemplu antrepriza, sau cele de prestări de servicii: consulting, transport, mandat, comision etc.

Din ultima subgrupă fac parte acele contracte, în conţinutul cărora există obligaţia de a nu face concurenţă etc. Acest criteriu nu permite o delimitare riguroasă a celor trei subgrupe de contracte menţionate, deoarece fiecare contract generează obligaţii diferite sub aspectul obiectului lor. Astfel, un contract de vânzare comercială internaţională dă naştere întotdeauna atât la o obligaţie de a da, cât şi la o obligaţie de a face. Uneori el poate genera şi o obligaţie de a nu face, de exemplu, când cumpărătorul îşi asumă obligaţia ca pentru durata contractului convenit cu vânzătorul să nu se aprovizioneze cu marfă de acelaşi gen de la un alt furnizor.

Potrivit unei alte clasificări, realizată şi ea în funcţie de obiectul obligaţiilor generate de contractele comerciale internaţionale, distingem:

— contracte ce dau naştere la obligaţii de rezultat şi— contracte ce dau naştere la obligaţii de mijloace.De regulă, comercianţii îşi asumă obligaţii de rezultat, deoarece acestea sunt de esenţa comerţului. însă,

contractele comerciale internaţionale pot genera şi obligaţii de mijloace. Astfel, în contractele comerciale de vânzare-cumpărare internaţională, vânzătorul îşi asumă, atunci când este cazul, obligaţia de a depune toată sârguinţa pentru obţinerea autorizaţiei de export a mărfii obiect al contractului, iar cumpărătorul îşi asumă obligaţia de a depune diligentele corespunzătoare pentru obţinerea autorizaţiei de import a acelei mărfi ori de câte ori legislaţia ţării importatorului cere o astfel de formalitate.

Un alt criteriu de clasificare a contractelor comerciale internaţionale în funcţie de obiectul obligaţiilor pe care le generează, dar sub aspect preponderent economic, distinge:

— contracte de livrare de mărfuri ca, de exemplu: vânzarea-cumpărarea şi schimbul cu variantele lor;

— contracte de executare de lucrări cum sunt: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj, de proiectare, de engineering etc şi

— contracte de prestare de servicii, de exemplu: mandatul, comisionul, depozitul, transportul, consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare etc.

5.1.3.2. Clasificarea contractelor comerciale internaţionale pe baza criteriilor specifice.Clasificări mult mai importante ale contractelor comerciale internaţionale sunt date de criteriile

specifice acestui domeniu.a) In raport cu subiecţii de drept care participă la încheierea contractului, se disting:— contracte perfectate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state diferite.

Specific acestor contracte este faptul, că partenerii contractuali au calităţi şi natură juridică similară, precum comercianţi-persoane juridice şi comercianţi-persoane fizice, în doctrina juridică96 aceste contracte au fost numite obişnuite;

— contracte perfectate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi subiecţi aparţinând ordinii juridice naţionale din diferite state. Aceste contracte sunt numite "State Contracts", la care una din părţi este un stat, ce acţionează de jure gestionis, iar cealaltă parte este o persoană fizică sau juridică ce aparţine ordinii juridice interne a unui alt stat. în doctrina juridică aceste contracte au fost numite semiinternaţionale sau mixte.

b) în funcţie de obiect, contractele comerciale internaţionale au fost clasificate în doctrina juridică98 în cinci grupe şi anume:

— Contracte translative de drepturi. Prin efectul acestor contracte se operează o transmitere de drepturi reale sau de creanţă între părţi. Contractele translative de drepturi au fost clasificate în două subgrupe: contracte de livrare de materii prime, materiale şi produse, prin care se realizează transmiterea dreptului de proprietate asupra mărfii de la vânzător la cumpărător; cea de-a doua subgrupă o formează contractele prin

care se transferă temporar dreptul de folosinţă asupra unui bun determinat. De exemplu, închirierea de obiecte mobile, licenţa unor programe de informatică, brevete de invenţie, mărci de fabrică, de comerţ etc.

— Contracte pentru prestări de servicii, cu o gamă variată incluzând transportul, depozitul de mărfuri, mandatul, comisionul, serviciile bancare etc.

— Contracte de executare de lucrări. Asemenea contracte au ca obiect realizarea unor lucrări de construcţii sau a unor lucrări de montaj. Prototipul îl constituie contractul de antrepriză (de întreprindere). Sfera lucrărilor ce pot fi îndeplinite în baza unor contracte de acest gen cuprinde, în principal, edificarea de obiecte civile precum uzine, căi ferate, porturi etc.

— Contracte de cooperare economică internaţională. Prin intermediul acestor contracte se concretizează raporturile juridice de conlucrare între partenerii din ţări diferite în producţia de bunuri, în comercializarea unor mărfuri, în executarea unor lucrări, prestarea unor servicii sau în domeniul tehnico-ştiinţific. Contractele de cooperare economică internaţională instituie atât raporturi juridice stabilite ocazional între părţi, cât şi raporturi juridice de lungă durată (cum sunt, spre exemplu, cele instituţionalizate în cadrul unor societăţi mixte) şi învederând o anumită permanenţă.

— Contracte de aport valutar. Din această categorie fac parte cumpărarea de mărfuri din străinătate cu scopul reexportării lor, operaţiunile speculative realizate prin arbitrajul bancar etc.

c) In funcţie de complexitatea contractelor, distingem:— Contracte unitare. Sunt unitare acele contracte, care, potrivit naturii lor, comportă un singur

acord de voinţă între părţi. După cum s-a remarcat în doctrina juridică99, din punct de vedere structural, aceste contracte pot avea o structură monolitică, precum vânzarea comercială internaţională, mandatul comercial internaţional etc., ori o structură mixtă, de tipul antreprizei, îndeplinite cu materialele procurate de executantul lucrării. Cele două subgrupe de contracte unitare se diferenţiază sub aspectul purităţii conţinutului lor. Contractele de tip monolit au un conţinut pur şi cuprind numai elemente ce ţin de specificul unui anumit contract (de exemplu, depozitul regulat, transportul de mărfuri sau de persoane etc.).In cazul contractelor de tip mixt acordul unic de voinţă ce stă la baza lor dă naştere concomitent la drepturi şi obligaţii ce ţin de specificul a, cel puţin, două contracte de tip monolit diferite. Prin urmare, conţinutul unor asemenea contracte nu este pur, ci cuprinde o diversitate de elemente preluate din conţinutul altor contracte, dar pe care părţile le-au aşezat într-o legătură de conexitate, în contractul de antrepriză este absorbită o vânzare şi, ca urmare, conţinutul acestui contract cuprinde, pe lângă elementele specifice lui, o serie de elemente specifice vânzării. Prin acordul părţilor contractante vânzarea îşi pierde identitatea de sine, integrându-se în antrepriza care a absorbit-o şi a asimilat-o total. Exigenţele practicii impun, de regulă, gruparea contractelor unitare, care se leagă unele de altele, fără ca prin înmănunchere şă-şi piardă individualitatea sau autonomia.Astfel, orice vânzare comercială internaţională de mărfuri se completează cu poliţa de asigurare şi cu contractul de transport internaţional, cu o convenţie bancară de credit documentar, precum şi cu angajamentul de control calitativ, asumat de un organ de specialitate şi cu contracte încheiate cu diverşi intermediari (bro-ker, expediţionar etc.). Pluralitatea de raporturi juridice astfel asociate nu se constituie, totuşi, într-un ansamlu contractual complex, fiecare act juridic păstrându-şi trăsăturile proprii.

— Contracte complexe. Doctrina juridică100 a definit aceste contracte ca o structură juridică plurivalentă, subsumând o pluralitate de contracte distincte reciproc intercondiţionate, care formează împreună un ansnmblu contractual închegat şi coerent. Fac parte din grupa contractelor complexe contractul de leasing, contractul de factoring, contractul de construcţii-montaj, contractul de turism internaţional etc.

d) Pe baza duratei pentru care se încheie, contractele comerciale internaţionale se clasifică în:— Contracte de scurtă durată. Aceste contracte se încheie pentru operaţiuni ocazionale şi, de

regulă, se execută imediat, sau executarea lor nu depăşeşte un an. Asemenea contracte se întâlnesc rar în comerţul internaţional.

— Contracte de durată medie, care se încheie pe o perioadă de până la cinci ani. Aceste contracte prezintă avantaje pentru ambii parteneri contractuali şi sunt frecvent întâlnite în practică. Astfel, importatorul are siguranţa aprovizionării cu marfa dorită şi cerdtitudinea obţinerii serviciilor de care are nevoie pentru desfăşurarea în condiţii normale a activităţii sale comerciale. Exportatorul are siguranţa comercializării produselor şi, respectiv, serviciilor sale pe o piaţă sigură, pe o perioadă suficient de mare pentru ca afacerea respectivă să fie rentabilă.

— Contracte de lungă durată. Aceste contracte se încheie pe o perioadă mai mare de cinci ani. Contractele de lungă durată sunt preferabile în anumite ramuri ale comerţului şi anume: aprovizionarea cu materii prime şi energie, domeniu în care durata contractelor comerciale internaţionale este, în mod obişnuit de 15-25 ani.

Doctrina juridică a remarcat101, că regimul juridic al contractelor de lungă durată prezintă unele particularităţi în raport cu contractele de durată scurtă sau medie. Deoarece executarea contractelor de lungă durată se prelungeşte de-a lungul mai multor ani, devin necesare o serie de clauze preventive, care, pe de o parte, să le asigure derularea ritmică în cadrul programului global dinainte stabilit, iar pe de altă parte să menţină echilibrul valoric între prestaţiile reciproce, în eventualitatea producerii pe parcurs a unor perturbări economice, susceptibile să determine repercusiuni asupra preţurilor şi cursurilor valutelor.

5.2. Elementele contractului comercial internaţional. în lipsa unor reglementări speciale, condiţiile de validitate ale contractelor comerciale internaţionale sunt

cele de drept comun şi anume: capacitatea părţilor, consimţământul părţilor, obiectul şi cauza. 5.2.1. Capacitatea părţilor. Unele subiecte ale dreptului comerţului internaţional aparţin ordinii

juridice internaţionale, iar altele — ordinii juridice naţionale din diferite ţări. în funcţie de apartenenţa lor la ordinea juridică internaţională sau la ordinea juridică naţională, precum şi legea aplicabilă statutului lor juridic, aceştia au capacitate subiectivală şi capacitate de exerciţiu diferită ca întindere.

Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la contractele de comerţ internaţional este reglementată de lexpersonalis. Orice persoană este capabilă de a contracta în mod valabil atâta timp cât legea nu o declară incapabilă. Prin urmare, capacitatea de a contracta este regula, iar incapacitatea este excepţia.

în doctrina juridică s-a menţionat, că potrivit legii personale ar trebui să rezulte următoarele consecinţe:a) dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în orice ţară

se duce;b) dacă o persoană este considerată incapabilă potrivit legii sale personale, ea va fi considerată

astfel în orice altă ţară. în practica judiciară şi în legislaţia unor state îşi găseşte aplicare consecventă numai prima consecinţă. Situaţia este alta în ceea ce priveşte conse cinţa a doua: o persoană incapabilă după legea sa personală esteposibil să fie considerată capabilă în altă ţară. Se ajunge la această situaţie în cadrul teoriei interesului naţional, care constituie o limitare a sistemului legii naţionale.

Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este determinată de lex societatis.Organizaţiile interguvernamentale au un statut juridic special în ce priveşte capacitatea de a contracta.

Organizaţiile interguvernamentale, fiind create de statele semnatare a convenţiei de constituire a lor, au calitatea de subiecţi de drept derivaţi a căror capacitate juridică este subordonată realizării finalităţii avută în vedere la înfiinţarea acestora.

Şi statul ca parte contractantă dobândeşte un statut juridic special. Capacitatea statului suportă impactul atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor norme de drept internaţional.

5.2.2. Consimţământul părţilor. Consimţământul reprezintă voinţa internă de a încheia contractul, exteriorizată sau manifestată, într-o accepţiune mai largă, consimţământul este acordul de voinţă între două sau mai multe persoane, care încheie un contract sau un alt act juridic bilateral (sau multilateral).

Condiţiile de valabilitate ale consimţământului sunt următoarele:104

— să provină de la o persoană cu discernământ;— să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;— să fie exteriorizat, adică să fie manifestat în exterior;— să nu fie alterat de vre-un viciu de consimţământ (eroare, doi,violenţă, leziune). Un contract viciat de eroare, violenţă sau doi este nul, însă nulitatea este "relativă" şi nu "absolută". Consimţământul ca element al contractelor comerciale internaţionale prezintă unele particularităţi în raport

cu consimţământul ca element al contractelor civile. Astfel, în raporturile comerciale internaţionale sunt instituite anumite limitări ale erorii substanţiale, dublată de o extindere a cazurilor în care eroarea de drept dobân-deşte importanţă practică. De asemenea, validitatea consimţământului exprimat de state şi de organizaţiile

interguvernamentale ca părţi contractante, suportă impactul reglementărilor de drept internaţional public, care comportă exigenţe deosebite faţă de cele instituite prin normele dreptului privat.

Leziunea. Prin leziune se înţelege paguba ce rezultă pentru o parte contractantă din disproporţia existentă între prestaţiile reciproc stipulate în contractul respectiv. O parte contractantă este lezată când se obligă la o prestaţie care este disproporţională faţă de prestaţia ce i se promite de către cealaltă parte.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică106, în dreptul civil român leziunea are aplicaţie restrânsă atât în ce priveşte persoanele, cât şi în ceea ce priveşte actele juridice. Leziunea este admisă în privinţa minorilor, care au împlinit vârsta de 14 ani şi care încheie singuri, fără acordul părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere, însă, şi aprobarea prealabilă a autorităţii tutelare. Dacă un atare act produce minorului o vătămare, acesta dă drept la acţiune în anulare a actului respectiv.

Actele în privinţa cărora se pune problema leziunii sunt contractele comutative, deoarece numai acestea se încheie în vederea unor prestaţii a căror întindere este certă şi cunoscută din momentul încheierii contractului, în cazul contractului aleatoriu nu se poate vorbi de leziune, deoarece părţile au contractat, acceptând riscul pe care-1 prezintă elementul aleatoriu, esenţial într-un asemenea contract.

Sancţiunea care intervine este nulitatea relativă. Eroarea constă în credinţa greşită în care se poate afla una din părţile contractante în legătură cu contractul

încheiat sau în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui contract. Dacă falsa reprezentare vizează existenţa, natura sau efectele unui fapt, suntem în prezenţa unei erori de

fapt. Dacă falsa reprezentare vizează existenţa ori înţelesul unei norme juridice, suntem în prezenţa erorii de drept.în doctrina juridică există diferite opinii privind afectarea valabilităţii consimţământului de către eroarea de

drept. Potrivit unei opinii107, se consideră că eroarea de drept nu este viciu de consimţământ, deoarece există prezumţia de cunoaştere a legii şi nimeni nu se poate apăra, invocând necunoaşterea legii: nemo consetur ignorare legem. într-o altă opinie108, susţinută de majoritatea autorilor, se consideră, că eroarea de drept este viciu de consimţământ, întru susţinerea acestei opinii sunt prezentate următoarele argumente:

a) efectul erorii de drept este acelaşi cu efectul erorii de fapt şib) invocarea erorii de drept se face nu pentru a se sustrage aplicării legii, ci pentru aplicarea acesteia.în dreptul comerţului internaţional se admite, că prezumţia de cunoaştere a legii nu operează cu privire la

normele de drept dintr-un stat străin, iar eventualitatea unei informări incomplete asupra existenţei şi conţinutului acestor norme devine admisibilă. După cum s-a remarcat în doctrina juridică109, reglementările aplicabile într-o altă ţară nu pot fi atât de familiare subiectului de drept ca propria sa legislaţie. Se precizează, însă, că consimţământul nu este vulnerabil eo ipso ori de câte ori voinţa a fost influenţată de o eroare de drept. Se cere ca aceasta să prezinte gravitate.

In dreptul civil român, în raport cu efectele pe care le produce, eroarea poate fi:—Eroarea obstacol sau eroarea distructivă de voinţă, în acest caz, eroarea împiedică formarea contractului,

acesta fiind lovit de nulitate absolută. Eroarea obstacol există în următoarele cazuri:a) eroarea există asupra naturii contractului (error in negorio), de exemplu una din părţi remite un

lucru cu titlu de vânzare, iar cealaltă crede că îl primeşte cu titlu de donaţie;b) eroarea este asupra identităţii lucrului (error in corpore) ce constituie obiect al contractului, de

exemplu una din părţi crede că vinde un anumit lucru, iar cealaltă crede că a cumpărat un alt lucru. Eroarea viciu de consimţământ, în acest caz eroarea nu împiedică formarea contractului, dar

alterează voinţa părţii ce a căzut în eroare, se viciază consimţământul. Eroarea viciu de consimţământ atrage nulitatea relativă a contractului.

Eroarea este viciu de consimţământ111 când este fie cu privire la substanţa lucrului, fie cu privire la identitatea persoanei, dacă este vorba de un contract intuiţii personae.

în contractele comerciale internaţionale eroarea cu privire la substanţa lucrului este rar întâlnită, deoarece pare greu de admis ca un comerciant ce acţionează ca profesionist să se poată înşela cu privire la substanţa mărfurilor pe care le prelucrează sau le vinde în mod obişnuit.

Doctrina juridică a remarcat'12, că eroarea de fapt, dolul şi violenţa nu constituie viciu de consimţământ în contractele comerciale internaţionale.

Dolul constituie faptul de a surprinde, printr-o eroare provocată, consimţământul unei persoane şi de a o determina în acest mod să încheie un contract. O parte este indusă în eroare prin acţiunile viclene ale celeilalte, în dreptul civil dolul constituie o circumstanţă agravantă a erorii113.

în dreptul comerţului internaţional nu sunt considerate doi manifestările lipsite de gravitate, precum simpla exagerare în scop de reclamă a calităţilor mărfurilor oferite spre vânzare sau trecerea sub tăcere a unor defecte pe care cumpărătorul putea să le descopere singur.

Prin violenţă se înţelege folosirea unor mijloace de constrângere asupra unei persoane pentru a o determina să încheie un contract, în contractele comerciale internaţionale violenţa nu poate constitui viciu de consimţământ, deoarece perfectarea unor asemenea contracte are loc după negocieri prealabile între partenerii contractuali. Este greu de imaginat, că unul dintre partenerii de negocieri să fie constrâns prin violenţă de către celălalt partener pentru a accepta condiţiile de contractare impuse de acesta. De asemenea, majoritatea contractelor comerciale internaţionale se încheie prin corespondenţă. 5.2.3. Obiectul contractului constituie prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) la care părţile sau una dintre ele se obligă prin contract. Prestaţia care constituie obiect al contractului poate fi pozitivă — o obligaţie de a da ori una de a face (livrarea de mărfuri, executarea de lucrări), sau negativă — o obligaţie de a nu face (de exemplu, concurenţa neloială şi contraprestaţiile pecuniare: preţ, navlu, comision, prima de asigurare).

Obiectul contractului trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:—Sa fie determinat la momentul încheierii contractului sau determinabil în viitor, pe baza unor elemente

de determinare stabilite în contract. Caracteristic pentru contractele comerciale internaţionale este obiectul determinabil în viitor.

Dacă obiectul este un bun individual determinat, res certa, obiectul este determinat. Dacă obiectul contractului este un bun de gen, res genera, obiectul este determinabil, cu condiţia ca părţile să fi prevăzut criterii în acest scop, adică pentru "determinarea calităţii şi cantităţii.

— Să fie posibil, deoarece nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Această condiţie trebuie înţeleasă în sensul de imposibilitate abso lută114. Dacă obiectul este imposibil numai pentru debitor, dar nu şi pentru o altă persoană, adică imposibilitate relativă, obiectul contractului este posibil. Imposibilitatea poate fi materială sau juridică.

— Să fie licit şi moral, în contractele comerciale internaţionale caracterul licit al obiectului se raportează atât la ordinea juridică internaţională, cât şi la ordinea juridică naţională existentă în ţările de provenienţă a partenerilor contractuali. Astfel, comerţul cu droguri, precum şi comerţul cu sclavi contravin atât ordinii juridice internaţionale, cât şi ordinii juridice naţionale din statele membre ale comunităţii de naţiuni.

Determinarea obiectului prestaţiilor în natură, în contractele comerciale internaţionale prevalează obligaţiile cu obiect determinabil ulterior momentului realizării acordului de voinţă a părţilor, nefiind excluse obligaţiile cu obiect determinat. Prevalenta unor asemenea obligaţii se explică, pe de o parte, prin ponderea de masă ce o au în cadrul unor astfel de raporturi bunurile fungibile, definite în specia lor prin caractere generice (număr, greutate, măsură), iar, pe de altă patre, că în majoritatea cazurilor se contractează bunuri viitoare (care în momentul contractului se află în curs de fabricaţie, sau vor fi fabricate ulterior, sau pe care vânzătorul le va procura de pe piaţă).

Doctrina juridică a remarcat, că se recunoaşte caracter determinabil obiectului contractului numai atunci când există elemente suficiente pe baza cărora acesta să poată fi stabilit în timpul executării contractului. în situaţia în care este imposibilă definirea obiectului prestaţiilor în natură, contractul respectiv este lipsit de o clauză esenţială şi, ca urmare, va fi anulabil. O atare situaţie este foarte puţin probabilă în comerţul internaţional.

Determinarea obiectului prestaţiilor pecuniare. Preţul, în accepţiunea cea mai cuprinzătoare incluzând comisionul, navlul, primele de asigurare etc., apare deseori în comerţul internaţional ca un element determinabil în viitor. Părţile sunt libere să decidă în privinţa stabilirii criteriilor de determinare a valorii prestaţiilor pecuniare.

5.2.4. Cauza este scopul în vederea căruia partenerii contractuali îşi dau consimţământul. Pentru a asigura validitatea contractului comercial internaţional, cauza trebuie să fie licită şi morală. Condiţiile menţionate diferă în

funcţie de legea aplicabilă raporturilor juridice dintre părţi. Există, în general, o unitate de concepţie legislativă în toate legislaţiile naţionale privind criteriile de determinare a ceea ce este licit sau ilicit.

O particularitate a operaţiunilor de comerţ internaţional este că acestea se realizează nu numai prin acte juridice cauzale, ci şi prin acte juridice abstracte, care suiit valabile independent de cauza lor, precum cambia, biletul la ordin, cecul, conosamentul. Titlurile arătate, de natură strict formală, încorporează în document dreptul de creanţă pe care îl exprimă, în consecinţă, acesta poate fi valorificat de către posesorul legitim, făcând abstracţie de cauza raporturilor juridice exprimate în înscris.

5.3. Forma şi limba contractului comercial internaţional.5.3.1. Forma contractului. Contractele comerciale internaţionale pot fi încheiate verbal sau în formă scrisă.

Forma scrisă nu constituie o condiţie de validitate a contractului comercial internaţional, ci doar o cerinţă de ordin probator. Perfectarea contractelor comerciale internaţionale în formă scrisă prezintă multiple şi importante avantaje, dintre care doctrina juridică a remarcat următoarele:

— creează pentru părţi posibilitarea de a preciza în termeni clari conţinutul contractului (care în mod obişnuit este complex) şi, prin consecinţă, se reduce riscul apariţiei unor neînţelegeri ulterioare între partenerii contractuali atât cu privire la existenţa contractului, cât şi referitor la întinderea drepturilor şi obligaţiilor generate de acesta pe seama fiecăruia ditre ei;

— conferă certitudine momentului încheierii contractului şi delimitează astfel obligaţiile contractuale propriu-zise în raport cu negocierile precontractuale, lipsind de eficienţă juridică toate documentele anterioare care nu au fost inserate în contract;

— facilitează controlul şi supravegherea modului de executare a obligaţiilor contractuale, fapt ce prezintă o importanţă deosebită mai cu seamă în cazul contractelor de lungă durată.

Unele sisteme de drept naţional, de exemplu legislaţia franceză, admit posibilitatea încheierii contractelor verbale în raporturile comerciale. O asemenea posibilitate nu este agreată de doctrină, care accentuează dezavantajele contractelor verbale şi subliniază necesitatea de a se încheia contracte în formă scrisă.

Raporturile de comerţ internaţional se caracterizează prin celeritate şi subiecţii acestor raporturi nu au posibilitatea în toate cazurile să redacteze în scris contracte meticulos negociate. Uneori acordul de voinţă al partenerilor contractuali se realizează spontan, iar prestaţiile asumate prin contract încep să se execute imediat. Numai ulterior se redactează înscrisul constatator al contractului. Există însă situaţii, când nici nu se redactează un asemenea înscris, existenţa contractului fiind probată prin factura de livrare a mărfii şi prin documentele de plată a acesteia.

îndeplinirea formei scrise poate fi realizată în diferite moduri, particularizându-se în funcţie de felul cum se perfectează contractul. Astfel, contractele între prezenţi (inter praesentes) sunt constatate, de regulă, printr-un înscris unic în care sunt stipulate toate clauzele convenite de părţi şi pe care acestea îl semnează (sau, după caz, reprezentanţii lor autorizaţi). Acest înscris este supus formalităţilor dublului sau multiplului exemplar. Contractele încheiate între absenţi (inter absentes) nu se consacră printr-un înscris unic. Sigur, dacă părţile doresc ca acordul lor de voinţă să fie consemnat printr-un asemenea înscris, nimic nu le împiedică să facă acest lucru.

Practica relevă, că majoritatea contractelor comerciale internaţionale, încheiate între absenţi sunt realizate prin, cel puţin, două înscrisuri distincte, şi anume oferta şi acceptarea.

Contractele comerciale internaţionale, nefiind acte juridice solemne, nu se cere ca înscrisul constatator al unui astfel de contract să fie autentificat. Aceasta este regula, însă ea suportă o derogare şi anume: se cere înscris autentic atunci când în raportul obligaţional de natură comercială este necesară îndeplinirea unei operaţiuni juridice civile, pentru a cărei valabilitate însăşi legea civilă pretinde redactarea unui înscris autentic. Exemplul este constituirea unei ipoteci convenţionale.

— Nu există reguli imperative privind redactarea înscrisurilor prin care se constată existenţa şi conţinutul contractului comercial internaţional. Este important de reţinut, că dacă contractul iniţial a fost redactat în formă scrisă, această formă este obligatorie şi pentru orice modificare ulterioară adusă acestuia. în practica de încheiere a contractelor comerciale internaţionale există o tendinţă de simplificare a operaţiunii de redactare a înscrisului unic constatator al contractului. Astfel, părţile utilizează condiţiile generale, contractele-tip sau

contractele cadru, elaborate prin unificarea şi standardizarea uzanţelor comerciale domeniului căruia aparţine contractul concret perfectat.

5.3.2. Limba contractului, în sfera condiţiilor de formă se include şi limba de redactare a contractului, pe care părţile o aleg prin consens.

Contractele comerciale internaţionale, de cele mai multe ori se încheie în două sau trei exemplare originale, având conţinut identic, dar fiind redactate în limbi diferite. Un exemplar din contract se redactează în una din limbile de largă circulaţie internaţională şi constituie elementul de referinţă pentru ipoteza apariţiilor ulterioare a unor neînţelegeri între partenerii contractuali.

De obicei, părţile preferă limba, care conţine noţiuni, formule şi expresii adecvate tehnicii comerciale, capabile să redea specificul contractului şi care sunt în mod obişnuit utilizate în comerţul internaţional. De exemplu, limba engleză este frecvent utilizată ca limbă a contractelor din domeniul transportului maritim.

Alegerea limbii contractului de către părţi prezintă interes atât la momentul întocmirii documentelor iniţiale, cât şi ulterior acelui moment. De regulă, limba contractului este limba corespondenţei comerciale subsecvente, precum şi limba în care se va desfăşura procedura de soluţionare a unui eventual litigiu.

5.4. Dreptul aplicabil contractului comercial internaţional.

5.4.1. Explicaţie preliminară. Orice contract intern sau internaţional este cârmuit de o lege, deoarece numai ea îl poate valida şi permite contractului să producă efecte juridice. Pentru contractul comercial intern problema nu se pune, pentru că este firesc ca un astfel de contract să fie cârmuit de legea naţională a părţilor. Pentru contractul comercial internaţional problema se pune, deoarece nu există nici o lege care să se aplice în mod automat în comerţul internaţional, după cum nu există nici un sistem de drept care să nu poată fi aplicabil niciodată.

Comerţul internaţional implică posibilitatea apariţiei unor conflicte între dispoziţii normative comerciale ale diferitelor state sau între uzanţele comerciale ale acestora.

Prin elementul de extraneitate contractul comercial internaţional prezintă inevitabile legături cu mai multe legislaţii. Spre exemplu, dacă raporturile juridice au fost stabilite între o firmă din Moldova şi o altă firmă din Belgi^operaţiunea încheiată va avea legături cu dispoziţiile normative din cele două state. La o primă examinare fiecare dintre sistemele de drept ale acestor state pare îndreptăţit a reglementa contractul încheiat între comercianţii dintre cele două ţări. Dar, aplicarea cumulativă a legislaţiilor din ambele ţări este practc irealizabilă, datorită inevitabilelor deosebiri de fond dintre conţinutul celor două reglementări.

Pentru evitarea conflictului de legi părţile, în baza principiului lex voluntatis, prin folosirea clauzei electio juris, pot desemna explicit sau implicit legea aplicabilă contractului comercial internaţional, în cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa cu privire la această lege, determinarea ei revine organului de jurisdicţie compe-tent.

Atunci când părţile desemnează legea aplicabilă contractului lor, ele rezolvă, de regulă, această problemă înaintea negocierii unor aspecte specifice precum: transmiterea riscurilor între partenerii contractuali, modul şi procedura de recepţie, garanţiile de calitate, condiţiile de plată şi cele de credit. Uneori, însă, partenerii contractuali determină legea aplicabilă contractului în finalul discuţiilor, creîndu-se prin aceasta o dificultate în plus în procesul derulării tratativelor şi existând pericolul repunerii în cauză a ansamblului înţelegerilor convenite între aceştia. Mai mult decât atât, uneori părţile omit din neştiinţă să indice lex contractus, neexploatând astfel un factor însemnat al asigurării securităţii şi rentabilităţii contractuale.

5.4.2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către părţile contractante.

Determinarea dreptului aplicabil contractului se poate face în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor contractante şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui anumit sistem de drept.

Determinarea dreptului aplicabil de către părţi se mai numeşte şi "alegerea dreptului", deoarece părţile contractante în faţa mai multor "legi în conflict" cu privire la contractul lor, aleg sistemul de drept pe care îl cred mai apt de a guverna raporturile lor juridice (electio juris).

Alegerea dreptului aplicabil se poate face fie în mod indirect, atunci când se determină norma conflictuală de drept internaţional privat, care la rândul ei indică dreptul material aplicabil, fie în mod direct, atunci când se alege dreptul material aplicabil.

De obicei, determinarea legii aplicabile contractului se face prin însuşi contractul încheiat de părţi şi anume printr-o clauză a acestuia, denumită convenţional pactum de lege utenda. Această clauză contractuală constituie una din clauzele specifice contractelor comerciale internaţionale. Părţile, însă, se pot referi la o lege străină numai pentru a preciza conţinutul contractului lor. Astfel, în loc ca părţile să copieze dispoziţiile legii străine în contractul lor, ele fac în conţinutul contractului o referire la legea străină, din care să rezulte că ele convin ca, fie întregul contract sau numai anumite elemente sau efecte ale contractului să fie reglementate aşa cum sunt reglementate în legea la care se referă. De exemplu, părţile unui contract de vânzare-cumpărare internaţională în loc să indice în conţinutul contractului drepturile şi obligaţiile vânzătorului şi cumpărătorului, ele se referă la legea engleză Sale ofGoodsAct 1979 şi astfel drepturile şi obligaţiile lor contractuale vor fi cele arătate de această lege, ale cărei dispoziţii au fost inserate în contractul lor.

In doctrina juridică117 s-a menţionat, că părţile acţionând în acest mod nu aleg o lege aplicabilă contractului, ci ele desemnează doar pe această cale de trimitere (per relationem) dispoziţiile sau numai unele din dispoziţiile legii străine respective. Legea la care se referă părţile spre a determina astfel conţinutul contractului lor încetează de a mai fi lege din moment ce a fost inserată în contract şi de aceea ea nici nu poate da naştere la un "conflict de legi".

Legea la care se referă părţile numai pentru a determina conţinutul contractului lor poate fi orice lege din oricare ţară din lume, deoarece nu cu titlu "de lege", "sistem de drept" vor fi luate în consideraţie dispoziţiile sale, ci doar pentru a face din aceste dispoziţii simple clauze ale contractului lor. Legea străină la care se referă părţile nu îndeplineşte funcţia de "lege" aleasă de părţi pentru a guverna ^contractul lor (ea nu este menită să fie drept material aplicabil în privinţa contractului lor), ci dispoziţiile ei sunt convertite în clauze sau dispoziţii ale contractului. Ele sunt reduse la nivelul unui conţinut contractual cu toate consecinţele ce decurg de aici. în concluzie putem menţiona, că părţile se pot referi la o lege străină în două moduri şi anume: fie printr-un pactum de lege utenda, al cărei scop este ca legea străină respectivă să devină dreptul material aplicabil contractului lor (lex causae), fie prin recepţia în contract a legii străine.

Exprimarea voinţei părţilor cu privire la alegerea dreptului aplicabil are drept scop evitarea unui conflict de legi, soluţionându-1 anticipat. De aceea, voinţa părţilor astfel exprimată îndeplineşte funcţia unei norme conflictuale, denumită lex voluntatis. Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae} sistemul de drept al unui stat.

Posibilitatea acordată părţilor de a alege dreptul aplicabil contractului lor este recunoscută de aproape toate sistemele de drept, chiar dacă în privinţa determinării câmpului ei de aplicare există divergenţe. Chiar şi dreptul S.U.A. în Restatement Second of the Law of Conflict of Laws (1971) recunoaşte în mod expres acest drept părţilor contractante, în unele ţări precum Mexic, Algeria, Brazilia, Argentina, Venezuela principiul autonomiei de voinţă nu joacă nici un rol.

Fundamentarea normei lex voluntatis. Deoarece contractele sunt, prin excelenţă, expresia voinţei părţilor, este normal să li se permită părţilor să-şi exprime voinţa cu privire la legea aplicabilă contractului lor. Un alt temei al normei conflictuale lex voluntatis constă în aceea, că ea implică o egală recunoaştere a sistemelor naţionale de drept civil şi comercial, ca expresie a egalităţii suverane a statelor.

Desfăşurarea normală a relaţiilor comerciale internaţionale reclamă uniformizarea normelor conflictuale într-o măsură cât mai mare. Normele conflictuale ale diferitelor sisteme de drept au soluţii diferite , care intervin în cazurile în care părţile nu au ales lex con-tractus. Numai norma lex voluntatis este practic comună tuturor şi din motive atât teoretice cât şi practice ea trebuie păstrată.

Norma lex voluntatis răspunde cel mai bine necesităţilor comerţului internaţional de securitate şi previzibilitate. Ea permite părţilor să aleagă ca lex contractus dreptul material al acelei ţări, care corespunde cel mai bine specificului operaţiunii în discuţie, intereselor părţilor şi care le este cunoscut părţilor.

Prin Zex contractus, adică dreptul aplicabil contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respective, şi nu o anumită lege substanţială sau de drept material (deci nu o lege naţională privind vânzarea, dacă

în speţă este vorba de un contract de vânzare internaţională). Odată desemnată legea aplicabilă contractului, acesta intră sub regimul juridic al acelui sistem de drept, cu toate consecinţele care decurg de aici.

Limitarea domeniului de aplicare al normei lex voluntatis. Domeniul de aplicare al normei lex voluntatis este limitat de frauda de lege şi de ordinea publică de drept internaţional privat. Frauda de lege în dreptul internaţional privat118 este operaţia prin care părţile unui raport juridic, utilizând unele dispoziţii legale convenabile lor, eludează alte dispoziţii legale defavorabile acestora; părţile îşi crează în mod voit condiţii sau împrejurări prin care se sustrag de sub autoritatea unor dispoziţii legale imperative spre a face ca raportul lor să fie cârmuit de alte dispoziţii legale mai convenabile.

Frauda de lege presupune două elemente: unul obiectiv şi altul subiectiv. Elementul obiectiv constă în crearea artificială a unei legături contractului comercial internaţional cu legea unei anumite ţări. Elementul subiectiv constă în intenţia părţilor de a eluda normala aplicare a normei conflictuale lexvoluntatis prin evitarea sistemului juridic sub care s-a contractat. Dacă elementul obiectiv se poate proba relativ uşor, cel subiectiv — nu. Dacă frauda de lege este dovedită, alegerea de către părţi a legii contractului va fi înlăturată de organul de jurisdicţie şi înlocuită cu sistemul de drept care are o legătură reală cu contractul.

O altă limitare a normei lexvoluntatis ca de altfel, a oricărei norme conflictuale, o constituie ordinea publică de drept internaţional privat. Problema excepţiei de "ordine publică" se poate pune numai în privinţa legii străine luată în considerare cu titlu de lex causae, deoarece numai într-o atare situaţie pot fi apreciate dispoziţiile legii alese de părţi în raport cu principiile fundamentale ale legii forului.

Excepţia de ordine publică nu poate interveni în cazul referirii părţilor la o lege străină per relationem, deoarece nu este vorba de dispoziţiile unei legi, care ar contraveni ordinii publice locale, ci doar de stipulaţii contractuale a căror valoare se analizează în cadrul dreptului intern.

Aplicarea normei lex voluntatis este limitată şi de normele de drept material uniform. Normele de drept material uniform suprimă, în principiu, conflictele de legi pe care norma lexvoluntatis este chemată să le soluţioneze. De exemplu, ca urmare a aderării Republicii Moldova Ia Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980, în materia vânzării nu mai există conflicte de legi şi îşi găseşte aplicaţia automat dreptul material uniform din această convenţie.

Dreptul material uniform aplicabil unui contract comercial internaţional, oricât ar fi de cuprinzător, nu reuşeşte să acopere întreaga problematică. Pentru domenii neacoperite de normele uniforme de drept material reintră în joc normele conflictuale, în primul rând norma lex voluntatis, dacă, evident, normele de drept uniform nu indică o altă soluţie. De exemplu, Convenţia de la Viena —1980 prevede: "Problemele privind materiile cârmuite de prezenta convenţie şi care nu sunt rezolvate în mod expres de către ea, vor fi reglementate potrivit cu principiile generale din care ea se inspiră sau, în lipsa unor asemeni principii, în conformitate cu legea aplicabilă în temeiul normelor de drept internaţional privat".

în doctrina juridică120 s-a menţionat, că apare ca nejustificată absolutizarea principiului lex voluntatis în cazurile în care alegerea dreptului se datorează unei erori, cum ar fi optarea pentru o lege care anulează contractul sau nu cuprinde de fel reglementări susceptibile să se aplice raporturilor respective. Astfel, un contract de vânzare de măsline de către o firmă din Grecia unei firme din România, a fost supus printr-o clauză expresă legii române, care nu prevede nimic referitor la cultura măslinelor, în timpul executării contractului au apărut neînţelegeri privind calitatea mărfii livrate. S-a pus problema criteriilor de care depinde determinarea proprietăţilor calitative ale măslinelor şi modul de a se efectua calibrajul lor. Comisia de Arbitraj din Bucureşti a înlăturat parţial incidenţa legii române, aplicând-o pe cea greacă, deoarece cuprindea toate reglementările necesare în vederea soluţionării litigiului.

Relaţia lexvoluntatis — libertatea contractuală. Principiul libertăţii contractuale îşi găseşte aplicare atât în domeniul contractelor interne, cât şi a celor internaţionale, dar el funcţionează în domeniul normelor supletive, nu şi a celor imperative. Lex voluntatis, chair dacă este un reflex al principiului libertăţii contractuale, are o natură juridică deosebită: principiul libertăţii contractuale este un principiu de drept civil intern în timp ce lex voluntatis este o normă de drept internaţional privat. Prin urmare, în rezolvarea problemelor juridice ale contractului comercial internaţional se determină mai întâi care este limba contractului — în care scop apelăm la lex voluntatis ca normă conflictuală — şi numai apoi stabilim domeniul normelor imperative şi cel al normelor supletive din legea aplicabilă, apelând la principiul libertăţii contractuale.

Alegerea dreptului aplicabil în temeiul normelor lex voluntatis nu este influenţat de caracterul imperativ sau supletiv al normelor din legea aleasă de părţi pentru a guverna contractul.

Excluderea retrimiterii. Când părţile aleg un sistem de drept cu titlu de drept aplicabil (lex causae) se presupune, că ele au convenit să se refere la dreptul material al statului respectiv. Dacă s-ar alege şi normele conflictuale, s-ar putea ajunge la situaţia ca respectivul sistem de drept să refuze guvernarea contractului şi să trimită la un alt sistem de drept. Or, prin determinarea dreptului aplicabil de către părţi, acestea doresc să evite asemenea consecinţe.

Pentru aceste considerente, convenţiile internaţionale exclud retrimiterea în materie contractuală, dispunând că atunci când se prevede aplicarea legii unei anumite ţări, se înţelege că sunt aplicabile numai normele juridice în vigoare în acea ţară, cu excluderea normelor de drept internaţional privat.

în doctrina juridică s-a pus problema de a şti, dacă lex mercator este sau nu aptă să figureze în calitate de lex contractus. Este recunoscut pe plan mondial, că uzanţele comerciale internaţionale şi practica au contribuit substanţial la dezvoltarea dreptului comerţului internaţional.

în doctrina juridică unii autori au susţinut existenţa lex mercatoria122, iar alţii au contestat-o123. Astfel, s-a menţionat, că uzanţele comerciale nu pot fi considerate reguli de drept, deoarece nu se cunoaşte

exact conţinutul lex mercatoria şi nici momentul naşterii uzanţelor comerciale internaţionale, că nu există o societas mercatorum şi o structură a acesteia, dreptul fiind imanent unei organizaţii sociale şi că normele lex mer-catoria sunt lipsite de sancţiune juridică.

Dacă părţile raportează contractul lor exclusiv la uzanţele comerciale internaţionale sau exclusiv la principiile generale ale dreptului, poate apărea problema aplicării sau nu in globo a lex mercatoria. Unii autori124

se pronunţă în favoarea luării în considerare în ansamblu a lex mercatoria şi menţionează, că referirea părţilor numai la anumite uzanţe comerciale aduce în atenţie nu o problemă de opţiune, ci doar una de accente. Deasemenea, se menţionează că lex mercatoria este în curs de formare. Ea apare drept un sistem incomplet, deoarece nu priveşte aspecte legate de capacitate sau de consimţământ. Lex mercatoria este, însă, independentă faţă de sistemele juridice naţionale. In situiaţia aplicării uzanţelor comerciale, ca rezultat al voinţei exprese sau implicite a părţilor ea îşi află sprijinul în sistemele juridice naţionale, iar în absenţa voinţei partenerilor contractuali temeiul competenţei lex mercatoria este cel jurisprudenţial.

Doctrina juridică125 a remarcat, că în situaţia în care părţile desemnează lex mercatoria în calitate de lex contractus, instanţele de judecată au următoarele posibilităţi: să supună lex mercatoria condiţiilor legii străine aşa cum apar ele reglementate de dreptul internaţional privat al forului sau să procedeze la localizarea obiectivă a actului, ca şi cum ar lipsi legea care să guverneze contractul, în ambele cazuri "gardienii" lex mercatoria rămân arbitrii, aceştia punând în evidenţă şi interpretând normele dreptului naţional.

5.4.3. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de organul de jurisdicţie.

Cu toate avantajele pe care le prezintă alegerea sistemului de drept naţional care urmează să se aplice contractului comercial internaţional, practica demonstrează, că deseori părţile nu desemnează lex contractus. Probabil, motivul esenţial care determină încheierea unor contracte comerciale internaţionale fără ca părţile să se pronunţe asupra dreptului aplicabil, în special în cadrul contractelor de vânzare, este frecvenţa din ce în ce mai mare a încheierii unor asemenea contracte inter absentes, precum şi ca urmare a unor contracte simplificate, consecinţă a unor îndelungate relaţii de afaceri între parteneri.

Desemnarea dreptului aplicabil este mai dificilă atunci, când părţile la încheierea contractului nu au prevăzut, cel puţin implicit, legea aplicabilă, în asemenea situaţii nu pot fi admise interpretări ipotetice ale intenţiei părţilor în momentul încheierii contractului, astfel că se impune determinarea legii aplicabile pe baza unor criterii obiective şi prestabilite.

în lipsa unei desemnări convenite expres sau implicit de către părţi a lex contractus, această sarcină revine organului de jurisdicţie competent.

Atât doctrina juridică, cât şi practica internaţonală se referă la două criterii principale pentru determinarea dreptului aplicabil şi anume: lex loci actus (locul încheierii contractului) şi lex executionis (locul executării). Codul civil al Republicii Moldova consacră principiul lex loci actus (art.509).

în principal se aplică lex loci actus, iar în subsidiar -- lex loci executionis. Sunt însă situaţii, când faţă de particularităţile raporturilor dintre părţi, locul încheierii contractului poate fi lipsit de interes. Spre exemplu, contractul se poate încheia la un târg internaţional de mostre, unde părţile se aflau ocazional, într-un tren ori pe vapor în cursul unei călătorii de afaceri, în asemenea situaţii poate fi mult mai util a se recurge la lex executionis.

Norma conflictuală lex loci solutionis comportă unele adaptări şi excepţii în funcţie de particularităţile anumitor contracte. Astfel, în lipsă de electio juris, contractul de mandat este supus legii locului unde reprezentantul îşi exercită împuternicirea. Soluţia conflictuală menţionată, care acordă în mod justificat precădere legii locului executării asupra legii locului de încheiere a contractului, îşi menţine competenţa şi în celelalte contracte de intermediere, precum comisionul sau misitia. Aceasta pentru că, în toate cazurile ponderea cea mai mare în economia operaţiunii comerciale revine prestaţiei îndeplinite de mandatar, comisionar, misit.

în cazul contractului de asigurare dacă părţile nu au desemnat lex contractus, acesta va fi guvernat de legea statului unde se află sediul asigurătorului.

Tot astfel, contractelor bancare încheiate cu clienţii li se aplică, dacă părţile nu au desemnat lex contractus, legea de la sediul instituţiei financiare, în raporturile dintre două bănci din state diferite prevalează legea băncii care îndeplineşte în folosul celeilalte atribuţii de mandatar, comisionar ori alte obligaţii similare126.

în toate situaţiile evocate, practica arbitrală se întemeiază pe soluţii colizionale predeterminate din necesitatea de a asigura previzibilitate regimului juridic al actelor de comerţ internaţional, în sistemul de common law, în lipsă de electio juris se aplică legea care are cele mai strânse legături cu contractul (theproper law ofthe contract), fără ca ea să fie anticipat nominalizată127.

Un atare regim prezintă, totuşi, inconvenientul de a expune raporturile cu elemente de extraneitate unei vădite nesiguranţe sub aspectul legii care urmează să le guverneze, însă, sistemul englez de common law a trebuit să renunţe în parte, în cadrul Comunităţii Economice Europene, la norma conflictuală the proper law. Astfel, Convenţia privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale, încheiată la Roma la 19.06.1980 de C.E.E. acceptă competenţa legii care prezintă conexiunile cele mai apropiate cu contractul, instituind, totuşi, anumite prezumţii pentru identificarea ei128, în articolul 4(2) al Convenţiei se prevede, că legătura cea mai semnificativă există între contract şi ţara de sediu a părţii obligate să îndeplinească prestaţia în cadrul Convenţiei de la Roma din 1980, the proper law suferă însemnate circumstanţieri, destinate să remedieze insecuritatea juridică pe care o implică.

5.4.4. Domeniul de aplicare a legii contractului.Lex contractus se referă, în principiu, la formarea, efectele şi stingerea obligaţiilor contractuale. Această

soluţie este valabilă atât pentru cazul când legea contractului a fost aleasă de părţi, cât şi pentru situaţia când legea aplicabilă a fost stabilită de organul de jurisdicţie competent.

Lex contractus stabileşte dacă s-a încheiat sau nu contractul pe care una din părţi îl invocă, iar cealaltă îl contestă.

Dintre elementele care contribuie la formarea contractului atât consimţământul, cât şi viciile de voinţă care îl pot afecta, sunt cârmuite de lex contractus. Valoarea juridică a tăcerii depinde, însă, de legea ţării unde destinatarul îşi desfăşoară activitatea.

Tot lex contractus stabileşte regimul juridic al cauzei şi obiectului, determinând caracterul lor licit sau ilicit.Sunt, de asemenea, supuse legii contractului şi sancţiunile nere-spectării condiţiilor de fond. Prin urmare,

lex contractus primeşte aplicare în ce priveşte nulităţile, indicând persoanele îndreptăţite să invoce atât nulitatea pe calea acţiunii principale, cât şi pe cale de excepţie, precum şi posibilitatea confirmării actului anulabil.

Dispoziţiile legii contractului se aplică şi în privinţa prescripţiei extinctive.Forma contractului este guvernată, în principiu, de lex contractus. în situaţia în care legea aplicabilă

condiţiilor de fond impune, sub sancţiunea nulităţii, o formă solemnă, nici o altă lege nu este competentă să înlăture această cerinţă.

Efectele actului juridic de asemenea cad sub incidenţa legii contractului. Ea determină drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi limitele opozabilităţii actului juridic faţă de terţi. Interpretarea clauzelor contractuale este supusă aceleiaşi legi.

Adaptarea contractului, în situaţia intervenţiei unor evenimente imprevizibile pe parcursul executării lui, este şi ea supusă legii contractului.

Rezoluţiunea contractului este guvernată tot de lex contractus.

Executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţele neexecutării lor totale sau parţiale sunt guvernate de lex contractus.

în situaţia în care în contract au fost stipulate clauze de consolidare valutară, aspectele ce vizează moneda de cont sunt cârmuite de lex contractus. Spre deosebire de moneda de cont, moneda de plată cade sub incidenţa reglementărilor din ţara unde se efectuează prestaţia liberatorie. Alte aspecte ce intră în domeniul de aplicare al legii contractului sunt: punerea în întârziere a debitorului şi forma în care aceasta trebuie făcută (situaţie în care primeşte aplicare şi princiliul Zocus regit acrum); responsabilitatea contractuală; posibilitatea de a se invoca excepţia non adimpleti contractus; noţiunea de foiţă majoră; regimul juridic al clauzei penale.

CAPITOLUL VIFORMAREA CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL6.1. Demersuri precontractuale.Contractele comerciale internaţionale constituie opera voinţei părţilor şi au drept scop stabilirea unor

legături juridice între ele, care să faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese.Perfectarea contractului comercial internaţional comportă, de regulă, anumite demersuri precontractuale

pe care doctrina juridică le-a sintetizat, după cum urmează129:a) Demersuri exploratorii. In această etapă comerciantul procedea ză la prospectarea, investigarea şi

studiulpieţelor străine în scopul exercitării unei opţiuni în cunoştinţă de cauză cu privire la operaţiu nea comercială pe care doreşte să o efectueze.

Paralel cu prospectarea sistematică a unor pieţe străine sunt utilizate, în ţările preferate, mijloacele locale de propagandă comercială (de exemplu publicaţiile anuale: pentru Europa — Kompass, pentru S.U.A. — Moody's Industrial Manual sau Thomas Register, pentru Japonia — Trade Index of Japon, pentru Italia —Annuario Politecnico, pentru Spania — Podei, pentru Belgia şi Luxemburg — Repertoire Hallet etc.), de publicitate prin cele mai diverse mijloace: presă, radio, televiziune, difuzarea de pliante, broşuri, a unor cataloage de export şi chiar a unor mostre de reclamă. Organizarea unei asemenea campanii formează de multe ori obiectul unui contract de publicitate comercială.

b)Iniţierea dialogului contractual în situaţia în care după demer surile exploratorii făcute apare interes pe piaţa respectivă pentru produsele ori serviciile oferite, respectiv solicitate, se iniţiază nego cieri între virtualii parteneri contractuali. Dialogul contractual poate fi propus atât de exportator sau importator, precum şi de intermediari.Dar întotdeauna negocierile au un caracter facultativ, ele fiind o condiţie prealabilă încheierii contractului.

Dacă iniţiativa dialogului contractual aparţine exportatorului de produse sau de servicii ori executantului de lucrări, acesta lansează o ofertă publicitară. Atunci când iniţiativa aparţine importatorului, ea se va concretiza într-o cerere de ofertă adresată unui exportator dintr-o ţară străină.

Atât oferta publicitară cât şi cererea de ofertă pregătesc terenul pentru negocieri subsecvente130. Ele nu constituie manifestări de voinţă suficiente, prin ele însele, pentru a da naştere viitorului contract. Ambele avănd caracter facultativ, pot fi oricând retrase de către cel care le-a emis.

c) Desfăşurarea dialogului contractual. Formarea voinţei juridice a părţilor se realizează, de regulă, prin negocieri prealabile între ele care au ca punct de sprijin şi de referinţă oferta fermă, pentru cazul când propunerea de contractare aparţine exportatorului şi comanda, în situaţia când propunerea provine de la importator.

Perfectarea consimţământului presupune întrunirea a trei cerinţe esenţiale şi cumulative:— consensul părţilor prin care se exprimă asentimentul lor de a se lega juridiceşte;— concordarea deplină (sub aspectul conţinutului) între voinţele acestora şi— coexistenţa actelor voliţionale.Instrumentele care servesc pentru realizarea cerinţelor menţionate sunt oferta fermă şi comanda.Negocierea reprezintă o formă de comunicare între parteneri, un proces de tatonări, discuţii, schimb de

păreri etc., pentru realizarea unui acord de voinţă. Premisa esenţială a tratativelor o reprezintă menţinerea caracterului deschis al comunicării, asigurarea unui climat de lucru şi de cooperare între părţi131.

Comunicarea presupune o discuţie deschisă şi detaliată între partenerii de tratative, prin care aceştia îşi fac cunoscute unul altuia dorinţele, preferinţele, pretenţiile, opţiunile referitoare la obiectul, conţinutul şi executarea contractului pe care-1 negociază132. După cum s-a remarcat în doctrină133, în cadrul comunicării o importanţă deosebită prezintă limbajul utilizat. Acesta trebuie să asigure o discuţie directă, la obiect, bazată pe dialoguri concise, clare, pornind de la premisa, că negociatorul trebuie, în primul rând să convingă.

Negocierea desfăşurată în mod corect presupune un dialog care, dincolo de modul de finalizare, trebuie să se caracterizeze prin respectul reciproc134. Practica de afaceri arată, că în comunicarea dintre partenerii de negociere se recomandă respectarea unor cerinţe de ordin tehnic şi anume:

— discuţia să înceapă pe baza unui raţionament apt să deter mine reacţia partenerului;— fiecare dintre negociatori să accepte de la bun început, că discuţia poate ocaziona modificări în

propriul raţionament;— să se folosească o argumentare corectă, concretă şi convingătoare, adecvată situaţiei în

cauză;— punctele convergente, precum şi cele divergente să fie supuse unei permanente evaluări de natură

să permită fiecărui partener să-şi definească în mod clar poziţia;— să se încerce, cu tactul necesar, soluţionarea punctelor divergente.Un rol important în menţinerea caracterului deschis al comunicării revine disponibilităţii partenerilor la

concesii şi compromisuri, în vederea realizării unui acord reciproc acceptabil.Concesia este renunţarea unilaterală de către unul din partenerii de tratative la una sau mai multe din

poziţiile susţinute, în scopul creării condiţiilor pentru o înţelegere135.Compromisul înseamnă acordarea de concesii reciproce de către parteneriii de tratative în scopul deblocării

tratativelor şi a facilitării perfectării contractului.Argumentaţia reprezintă activitatea desfăşurată de către fiecare negociator pentru convingerea partenerului

să accepte condiţiile de contractare oferite. Ea presupune o cunoaştere reală a necesităţilor şi cerinţelor interlocutorului; prezentarea de probe suficiente în sprijinul fiecărei afirmaţii; evitarea superlativelor, a formulelor artificiale, a unor recomandări prea generale.

Argumentaţia trebuie să fie cât mai convingătoare şi să se bazeze pe probe, care sunt realizabile prin diferite mijloace: fotografii, grafice, articole, pasaje din cărţi, reviste, publicaţii oficiale, cazuri concrete de utilizare a produsului de către diferite firme, demonstraţii etc. Or, o demonstraţie făcută pe loc este considerabil mai eficientă decât o explicaţie detaliată.

Obiecţiile formulate de partener sunt argumentele invocate de acesta pentru a combate, total sau parţial, argumentaţia prezentată de partenerul său de negocieri, pentru a-1 determina să-şi modifice punctul de vedere privind condiţiile de contractare. Obiecţiile pot fi deforma sau reale. Obiecţiile de formă nu exprimă poziţii insurmon-i abile, dar se fac prin raţiuni tactice, inclusiv din dorinţa partenerului de a obţine concesii sau de a-şi promova mai eficient propriile interese. Obiecţiile reale vizează aspecte esenţiale ale condiţiilor de contractare oferite de către partenerul de negocieri, în lipsa unor contraargumente solide, obiecţiile reale pot determina eşecul tratativelor.

Prevenirea şi combaterea obiecţiilor — activitate ce presupune o pregătire foarte bună, cunoaşterea temeinică a obiectului negocierii precum şi mult tact şi abilitate — contribuie foarte mult la succesul sau insuccesul încheierii contractului, în formularea de obiecţii, precum şi în combaterea celor formulate de către partenerii de afaceri, este necesar să se aibă în vedere principiul obţinerii de avantaje reciproce, al asigurării condiţiilor acceptabile pentru partener de finalizare a tratativelor.

Finalizarea negocierilor. De obicei, negocierile se finalizează prin adoptarea unor decizii de către interlocutori în care se reflectă interesul lor comun de a perfecta contractul.

6.2. Oferta de a contracta.în doctrina juridică135 oferta de a contracta (sau oferta fermă) este definită ca propunerea pe care o

persoană (fizică sau juridică) o face altei persoane (fizice sau juridice) sau publicului în general, în vederea perfectării unui contract şi care dă expresie unei manifestări unilaterale de voinţă, ce prin natura şi finlitatea sa, îşi poate produce efectele specifice numai în măsura aducerii sale la cunoştinţa destinatarului.

Convenţia de la Viena, aprilie 1980, defineşte oferta în felul următor:137 "O propunere de încheiere a unui contract adresată uneia sau mai multor persoane determinate constituie ofertă, dacă este suficient de precisă şi denotă voinţa autorului ei de a se angaja în caz de acceptare. O propunere este suficient de precisă în cazul în care denumeşte mărfurile şi, expres sau implicit, stabileşte cantitatea şi preţul sau dă indicaţii care permit să le determine.

O propunere adresată unor persoane nedeterminate este considerată numai ca o invitaţie la ofertă, în afară de cazul în care persoana care a făcut propunerea nu a indicat în mod clar contrariul".

Principiile UNIDROIT vizând contractele comerciale internaţionale, în art.2.1., întitulat "Definiţia ofertei" prevede: o propunere de a încheia un contract va constitui o ofertă numai atunci, când va fi suficient de definită şi va exprima intenţia ofertantului de a se obliga din punct de vedere juridic în cazul unei acceptări138.

Oferta mai este numită policitaţiune sau propunere.Deseori în doctrina juridică,l39 termenul ofertă este utilizat numai pentru a desemna oferta de export

(expresie ce concretizează propunerea de contractare făcută de exportator), iar pentru desemnarea propunerii de import, parvenită de la importator, se utilizează termenul comandă.

Pentru a putea fi considerată ofertă, propunerea de contractare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii cumulative:

— Să fie fermă, adică să fie făcută cu intenţia de a se angaja din punct de vedere juridic. Aceasta înseamnă că, pe de o parte oferta trebuie să ateste voinţa ofertantului de a se obliga, iar pe de altă parte, trebuie să fie făcută fără rezerve140, în caz contrar, suntem în prezenţa unei oferte fără angajament, care constituie numai o invitaţie la negocieri viitoare. De regulă, oferta fermă se adresează unei persoane determinate, iar oferta fără angajament este, în principiu, adresată unor persoane nedeterminate, însă, nimic nu se opune ca o ofertă fără angajamernt să fie adresată unor persoane determinate.

— Să fie precisă şi completă, adică să conţină toate elementele contractului, astfel ca prin simpla acceptare să se realizeze încheierea contractului. O ofertă se consideră precisă şi completă dacă, de exemplu, determină mărfurile, explicit sau implicit, cantitatea şi preţul ori conţine alte indicaţii în baza cărora se poate face determinarea lor. Nu este necesar ca oferta să cuprindă clauze care se impun părţilor prin efectul dispoziţiilor legale imperative sau care rezultă din reglementările legale supletive. Interpretarea conţinutului ofertei se va efectua ţinându-se seama şi de negocieri, uzanţe, precum şi de orice regulă specială, susceptibilă de aplicare contractului respectiv.

— Să fie adresată unei sau mai multor persoane determinate. Este necesar ca oferta să fie adresată persoanei sau persoanelor cu care ofertantul intenţionează să încheie contractul.

Unele legislaţii141 consideră, că ofertele către persoane nedeter-minate sunt numai simple invitaţii de a face oferte şi, deci, contractul nu se poate forma prin simpla acceptare a condiţiilor pe care le indică.

Alte legislaţii, de exemplu Codul civil italian, consideră valabile numai ofertele publice. Legislaţia Japoniei recunoaşte ca fiind valabile numai ofertele publice de recompensă142. Alte sisteme de drept fac următoarea distincţie: trimiterea la liste de preţuri curente şi alte documente similare nu constituie oferte de a contracta, în timp ce expunerea de mărfuri cu indicarea preţurilor şi oferta de recompensă sunt considerate veritabile oferte143.

Distincţia dintre ofertă şi simpla invitaţie la negocieri prezintă importanţă practică, în situaţia în care oferta este acceptată, contractul este perfectat, iar părţile sunt obligate să treacă la executarea lui. Insă invitaţia la negocieri nu creează nici un fel de obligaţie juridică în sarcina invitatului ei, chiar dacă este acceptată de către destinatar.

Oferta poate fi făcută unei persoane presente sau unei persoane absente, în primul caz oferta poate fi acceptată imediat şi, deci, are loc perfectarea contractului, într-o atare ipoteză nu se pune problema efectelor ofertei, ci numai aceea a efectelor contractului. Atunci când oferta este făcută unei persoane depărtate, acceptarea nu poate surveni imediat, deci este necesară o perioadă de timp. în acest caz se pune problema efectelor ofertei până la acceptare.

6.2.1. Revocarea ofertei. Problema revocării ofertei nu se pune, în principiu, între persoane prezente (inter praesentes}, deoarece cei doi potenţiali parteneri contractuali fiind prezenţi, acceptarea trebuie exprimată imediat. Prin exepţie de la această regulă, ofertantul poate acorda celeilalte părţi un termen de reflecţie, situaţie în care oferta devine irevocabilă până la termenul indicat.

O situaţie diferită este în cazul ofertei între persoane absente (inter absentes), deoarece de această dată contractul se încheie prin corespondenţă. Prin urmare, înre momentul emiterii ofertei şi cel al informării ofertantului despre acceptarea ei există un anumit decalaj în timp.

Posibilitatea revocării ofertei necesită distincţia între situaţia în care oferta a ajuns la destinatarul ei şi situaţia când aceasta nu a ajuns la respectivul destinatar. Convenţia de la Viena din aprilie 1980 (art.15) prevede, că o ofertă produce efecte cănd ajunge la destinatar. O ofertă, chiar dacă este irevocabilă, poate fi retractată, dacă retractarea ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Regula este, că atâta timp, cât oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca necondiţionat, adică în mod liber şi fără nici o motivare, însă, o atare situaţie este posibilă numai când ofertantul transmite revocarea ofertei printr-un mijloc de comunicaţie mai rapid, decât acela utilizat de el pentru transmiterea ofertei.

Dacă oferta a ajuns la destinatar, e necesar să facem distincţie dacă oferta este cu termen sau fără termen, în primul caz ofertantul trebuie să menţină oferta până la expirarea termenului, după care oferta devine caducă, în cel de-al doilea caz, când oferta este fără termen, ofertantul poate să o revoce, dar după un termen rezonabil, în raport cu circumstanţele de fapt, pentru a da posibilitate destinatarului să se pronunţe asupra ei.

In acest sens Codul comercial uniform al S.U.A. prevede, că dacă oferta a fost făcută fără termen, aceasta trebiue menţinută un termen rezonabil, dar nu mai mult de trei luni144.

în sistemul elveţian, Codul obligaţiilor prevede, că obligativitatea ofertei fără termen expiră în momentul în care ofertantul se putea aştepta în mod normal să primească răspuns145.

Nu poate fi adoptată o soluţie exclusivă privind posibilitatea revocării ofertei, în practică aşa şi se întâmplă: ori se pleacă de la principiul irevocabilităţii, dar cu amendamente care permit, în anumite situaţii, revocarea ofertei, ori se porneşte de la principiul revocabilităţii, dar cu posibilitatea unei oferte irevocabile.

Majoritatea legislaţiilor admit, în afară de o stipulaţie contrară, revocabilitatea ofertei146, în această privinţă este urmată tradiţia dreptului roman clasic, unde revocarea ofertei se justifică prin absenţa unui act formal, singurul care putea genera acţiunea în dreptul comun.

Un alt grup de legislaţii consacră principiul irevocabilităţii ofertei147. Acest principiu se bazează pe exigenţa comerţului şi se pretinde, că oricine acceptă o ofertă în termenul prevăzut de ofertant, trebuie să fie sigur că, prin efectul acceptării sale, contractul este format.

Revocarea ofertei produce efecte juridice numai dacă a fost făcută mai înainte de încheierea contractului. Atunci când revocarea ofertei are loc ulterior acestui moment, în toate cazurile va fi lipsită de efecte juridice.

De asemenea, revocarea ofertei nu produce efecte juridice atunci când propunerea de contractare devine caducă.

O ofertă devine caducă în cazul în care termenul fixat de ofertant pentru acceptarea ei a expirat, fără ca răspunsul afirmativ al destinatarului privind propunerea de contractare să fi ajuns la cunoştinţa ofertantului. Situaţia este similară şi în cazul ofertei fără termen. De această dată caducitatea survine în momentul expirării unui termen rezonabil de la emiterea ofertei, fără ca în acest termen ofertantul să fi fost informat de către destinatar despre acceptarea propunerii de contractare.

Caducitatea oferei operează de plin drept, făcând inutilă retractarea ofertei. Dar ofertantul are dreptul să considere valabilă o acceptare tardivă, situaţie în care contractul se încheie ca şi cum nu ar fi intervenit caducitatea ofertei.

O ofertă, chiar irevocabilă, încetează când neacceptarea sa ajunge la ofertant148.Doctrina juridică a remarcat149, că oferta generează putere acceptării, permiţându-i destinatarului ofertei ca,

prin acceptarea ei, să o transforme dintr-o promisiune a ofertantului într-o obligaţie contractuală.6.3. Acceptarea ofertei.Potrivit dreptului material uniform150, acceptarea constituie o declaraţie sau o altă manifestare a

destinatarului, care exprimă acordul său la o ofertă.Principiile UNIDROIT vizând contractele comerciale internaţionale, în art.2.5.(l), întitulat "Modul de

acceptare" prevede: o declaraţie sau orice altă expresie, ce poate fi dedusă din comportamentul destinatarului ofertei, care exteriorizează acordul la ofertă a acestei persoane este acceptarea151.

Atât oferta, cât şi acceptarea au un caracter tranzitoriu, deoarece ele îşi încetează existenţa ca acte juridice din momentul întâlnirii lor într-un acord contractual. Ele pot, însă, să-şi piardă utilitatea juridică chiar înaintea acelui moment, fie prin revocare ori caducitate (în cazul ofertei) sau prin tardivitate (în cazul acceptării).

Acceptarea poate fi expresă sau tacită. Acceptarea expresă este răspunsul destinatarului ofertei, care conţine acordul acestuia privind propunerea de contractare a ofertantului. Acceptarea tacită se prezintă sub forma oricărui alt fapt juridic, care poate fi considerat echivalent al acceptării exprese. De exemplu, executarea, începutul executării sau cel puţin promisiunea de executare a contractului, deschiderea acreditivului, emiterea unei cambii.

In doctrina juridică152 s-a precizat, că voinţa de acceptare trebuie să rezulte dintr-un fapt pozitiv, care să o exprime fără echivoc. O atare voinţă nu poate fi dedusă dintr-o atitudine pasivă a destinatarului ofertei şi nici din tăcerea acestuia, deoarece tăcerea şi inacţiunea prin ele însele nu pot constitui acceptare.

Ofertantul nu poate institui ca mod de acceptare a propunerii sale de contractare tăcerea destinatarului ofertei. Prin urmare, trebuie considerată nulă orice clauză a ofertei, care prevede că tăcerea destinatarului valorează acceptarea153.

Aceasta este regula, dar ea nu are valoare absolută. Doctrina juridică154 şi chiar unele sisteme de drept, de exemplu cel român, admit că o atare regulă comportă următoarele excepţii:

—tăcerea valorează acceptare, atunci când însăşi legea recunoaşte tăcerii unele efecte juridice;— tăcerea valorează acceptare şi atunci când părţile prin voinţa lor concret exprimată (de exemplu

printr-un antecontract) au decis să-i recunoască o atare voinţă juridică;— tăcerea valorează acceptare ori de câte ori uzanţele statornicite între părţile contractante îi conferă

această forţă juridică.S-a apreciat155 că, în principiu, tăcerea nu echivalează cu o declaraţie de voinţă, dar există unele situaţii când

ea produce efectele juridice ale acceptării.Pentru a produce efectele care îi sunt specifice, acceptarea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:— să corespundă întru totul ofertei, să provină de la persoana căreia i-a fost adresată sau de la

reprezentantul ei autorizat; — să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fie— revocată; Acceptarea trebuie să corespundă exact ofertei. Aceasta decurge din însăşi esenţa contractului, care

reprezintă întâlnirea de voinţe identice în conţinutul lor. Lipsa de concordanţă între ofertă şi acceptare constituie un obstacol la formarea contractului. Un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine completări, limitări sau alte modificări, este o respingere a ofertei şi constituie o contraofertă. Cu toate acestea156, un răspuns care tinde să fie acceptarea unei oferte, dar care conţine elemente complementare sau diferite ce nu alterează în mod substanţial termenii ofertei, constituie o acceptare, în afară de cazul în care ofertantul, fără întârziere nejustificată, a relevat verbal diferenţele sau a adresat un aviz în acest scop. Dacă nu a făcut-o, termenii contractului sunt cei ai ofertei, cu modificările cuprinse în acceptare.

Dacă oferta a fost făcută unei anumite persoane, aceasta poate emite acceptarea. De asemenea, acceptarea ofertei poate fi făcută de către reprezentantul autorizat al destinatarului ofertei.

Acceptarea trebuie să intervină atunci, când oferta mai există încă. Numai acceptarea tempestivă, adică aceea care a fost exprimată şi transmisă ofertantului într-un anumit termen este valabilă.

în cazul unei oferte fără termen, aceasta trebuie considerată ca implicând un termen rezonabil, ţinându-se seama de toate împrejurările afacerii şi rapiditatea mijloacelor de comunicare utilizate de către ofertant. Prin urmare, în cazul unei oferte fără termen, oferta este nulă dacă nu este acceptată într-un termen rezonabil157. Unele sisteme de drept fixează, printr-un număr determinat de zile, termenul în care oferta trebuie să fie acceptată, înlo-cuindu-se astfel aprecierea instanţei printr-un criteriu obiectiv fixat de lege.

în cazul unei oferte cu termen, acceptarea îşi produce efectele numai dacă ajunge la ofertant în termenul stabilit. Dacă ofertantul a precizat un termen pentru acceptare, dar nu a indicat modul său de calcul, acest termen se calculează în mod diferit, în funcţie de mijlocul de comunicare utilizat. Astfel, termenul de acceptare fixat de către ofertant într-o telegramă sau într-o scrisoare începe să curgă din momentul predării telegramei spre expediere, sau la data care apare pe scrisoare, în lipsa ei, la data de pe plic. Termenul de

acceptare pe care ofertantul îl stabileşte priritr-un mijloc de comunicare internaţional (de exemplu, prin telefon, fax, telex), începe să curgă din momentul când oferta ajunge la destinatar.

Zilele nelucrătoare din cuprinsul termenului de acceptare sunt luate în calcul. Dacă ultima zi a termenului este nelucrătoare la sediul ofertantului, termenul se prelungeşte până la prima zi lucrătoare care urmează.

Termenul stabilit de ofertant pentru acceptarea ofertei poate fi prelungit de către el, fie din iniţiativă proprie, fie la solicitarea destinatarului ofertei.

Doctrina juridică159 a remarcat, că în cazul în care destinatarul ofertei ezită să accepte oferta sau face o contraofertă în termenul prestabilit de ofertant, el (adică destinatarul) poate reveni ulterior şi să accepte oferta ce i-a fost făcută, dacă se mai află în termen. Este necesar, însă, ca atitudinea sa ezitantă sau contrapropunerea făcută, să nu fi fost considerate de către ofertant expresia unui refuz neîndoielnic.

6.3.1. Acceptarea tardivă. Se numeşte tardivă acceptarea expresă, care ajunge la ofertant după expirarea termenului prestabilit de el sau în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată, considerată de la data expedierii ofertei.

Se consideră tardivă şi acceptarea, care a fost expediată de destinatarul ofertei în limitele termenului de acceptare (fie el prestabilit sau rezonabil), dacă ajunge la cunoştinţa ofertantului după expirarea acelui termen. Nu se ia în considerare circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării, fie că a fost cauza unei dereglări în funcţionarea serviciului poştal, cauzată de o grevă a funcţionarilor poştali, fie că a fost o culpă a oficiului poştal de expediere sau de destinaţie etc.

De regulă, acceptarea tardivă este lipsită de efecte juridice, adică nu duce la încheierea contractului. Potrivit reglementării uniforme, o acceptare tardivă produce, totuşi, efecte ca acceptare, dacă ofertantul fără întârziere îl informează pe destinatar fie verbal, fie printr-un aviz trimis în acest scop. Dacă scrisoarea sau alt înscris, conţinând o acceptare tardivă, denotă că a fost expediată în astfel de condiţii încât, dacă transmiterea ar fi fost regulată, ar fi parvenit la timp ofertantului, acceptarea tardivă produce efecte ca o acceptare, în afară de cazul în care, fără întârziere, ofertantul îl informează verbal pe destinatarul ofertei că el consideră că oferta sa a devenit caducă sau dacă îi adresează un aviz în acest scop160.

Cu privire la consecinţele juridice ale acceptării tardive există deosebiri în legislaţiile naţionale. Astfel în legislaţia SUA161 şi în legislaţia Japoniei162, acceptarea tardivă este considerată lipsită de efecte juridice. Legislaţiile Moldovei şi Braziliei îi acordă efecte juridice, dar numai cu titlu de o nouă ofertă (contraofertă)163. Unele sisteme de drept, precum cel român, cel italian, etc. acordă ofertantului posibilitatea de a considera valabilă acceptarea tardivă, cu condiţia de a informa imediat acceptantul despre acest fapt164. Potrivit altor legislaţii, ofertantul va plăti despăgubiri, dacă nu-1 informează pe acceptant despre întârzierea cu care a sosit acceptarea165.

Contractul este încheiat în momentul când acceptarea şi-a produs efectele.6.3.2. Revocarea acceptării. O acceptare poate fi retractată, dacă revocarea ei ajunge la ofertant mai înainte

ca acceptarea să fi produs efecte sau, cel mai târziu, în acel moment.Cu privire la problema retragerii acceptării, există divergenţe între diferite sisteme de drept. Legislaţiile care

adoptă teoria declaraţiunii sau a expedierii nu admit posibilitatea revocării acceptării odată ce a fost declarată sau expediată. Există, totuşi, câteva legislaţii care admit posibilitatea retragerii acceptării, cu condiţia ca revocarea să ajungă la ofertant înaintea acceptării166.

Legislaţiile care adoptă teoria recepţiei sau a informării, acordă acceptantului facultatea de a-şi retrage acceptarea atâta timp, cât aceasta nu a ajuns la cunoştinţa sau măcar în sfera de acţiune a ofertantului.

6.4. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.Perfectarea contractului comercial internaţional constituie finalizarea procedurii de formare a acestui

contract. Determinarea momentului încheierii contractului este una din cele mai controversate probleme în doctrina juridică de drept privat.

Contractul se încheie în momentul şi la locul în care, prin întâlnirea ofertei cu acceptarea se formează consimţământul.

Contractul comercial internaţional poate fi încheiat între parteneri care se află în prezenţă sau separaţi de mari distanţe.

6.4.1. Perfectarea contractului comercial internaţional între prezenţi (inter praesentes). în situaţia în care părţile sunt prezente fie personal, fie prin reprezentanţii lor autorizaţi, acordul de voinţă se realizează simultan, prin intervenirea schimbului ofertă-acceptare şi se concretizează prin semnarea contractului de către părţi. Contractul inter praesentes se încheie în momentul când părţile îl semnează şi la locul unde acestea se află. De obicei, data şi locul încheierii contractului sunt inserate în contract. Se pune problema care este momentul şi locul încheierii contractului prin telefon? Practica internaţională admite, că perfectarea contractului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică între părţi. E firesc să fie aşa, deoarece acordul de voinţă se realizează în cadrul convorbirii telefonice respective.

Conform sistemului common law contractul prin telefon se consideră încheiat la sediul acceptantului, iar în sistemul de drept neolatin locul perfectării contractului prin telefon este sediul ofertantului.

Dreptul german şi cel elveţian consacră regula, potrivit căreia contractul perfectat prin telefon este considerat a fi un contract încheiat între prezenţi, cu condiţia că^părţile sau reprezentanţii lor autorizaţi, au comunicat personal, încheierea contractului prin telefon se realizează în momentul când are loc convorbirea telefonică între părţi. Locul perfectării contractului prin telefon, conform dreptului german şi cel elveţian, este sediul firmei comerciale ofertante.

Doctrina juridică franceză apreciază, că un contract încheiat prin telefon trebuie considerat a fi încheiat inter praesentes sub aspectul momentului perfectării lui şi, totodată, inter absentes din punct de vedere al locului perfectării lui167.

Formulând o concluzie cu privire la încheierea contractului inter praesentes, doctrina juridică168 a constatat, că într-o atare ipoteză, realizarea acordului de voinţă se produce simultan, chiar dacă între momentul emiterii ofertei şi acela al acceptării ei se scurge un anumit interval de timp. Formarea simultană a acordului de voinţă al părţilor ţine de esenţa perfectării contractului între prezenţi.

6.4.2. Perfectarea contractului comercial internaţional între absenţi (inter absentes). Majoritatea contractelor comerciale internaţionale se încheie prin corespondenţă. Determinarea momentului perfectării contractului prin corespondenţă comportă determinarea momentului din care acceptarea ofertertei îşi produce efectele juridice, în dreptul comerţului internaţional se constată sub aspectul momentului formării contractului inter absentes divergenţe de concepţii grupate în 4 sisteme: a emisiunii (a declaraţiunii), a expedierii, a recepţiei şi a informării.

A.Sistemul emisiunii acceptării (sau al declaraţiunii). Potrivit acestui sistem contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul acceptă oferta, adică şi-a manifestat voinţa de acceptare, chiar dacă nu a comunicat această acceptare, deoarece în acel mo ment coexistă cele două consimţăminte.

Sistemul emisiunii (sau al declaraţiunii) acceptării poate fi criticat, deoarece:a) nu se poate stabili cu exactitate momentul încheierii contrac tului;b) destinatarul ofertei poate să revină asupra aceptării şi, deci, nu există certitudine cu privire

la momentul încheierii contractului.Acest sistem a primit consacrare legislativă în dreptul japonez şi cel sirian, precum şi în unele state din

America Latină.B.Sistemul expedierii acceptării. Conform acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în

care acceptantul a expediat răspunsul său printr-un trimis, scrisoare sau telegramă încredinţată poştei ori alt mijloc de comunicare, în sistemul expedierii acceptării răspunsul de acceptare iese de sub puterea destinatarului ofertei şi de sub riscul de a fi înlăturat oricând, aşa cum se întâmplă în sistemul precedent. Dar şi în acest sistem există posibilitatea ca aceptantul să revină asupra acceptării până în momentul în care aceasta ajunge la ofertant. Un alt dezavantaj este acela, că ofertantul ia cunoştinţă de încheierea contractului ulterior, când primeşte corespondenţa. Teoria expedierii acceptării o găsim în S.U.A., Brazilia, Chile, Columbia,Costa Rica, Honduras, Guatemala, Peru, Ecuador, Liban.

C.Sistemul recepţiei acceptării de către ofertant. Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofer tantul primeşte răspunsul de acceptare, indiferent dacă a luat sau nu cunoştinţă de acest răspuns.

S-a apreciat, că în sistemul recepţiei, contractul se consideră încheiat fără ca ofertantul să cunoască acceptarea din partea destinatarului159. Această obiecţie va fi de cele mai multe ori teoretică, deoarece cunoaşterea conţinutului corespondenţei are loc, de regulă, la primirea ei.

Teoria recepţiei este adoptată în legislaţiile Germaniei, Austriei, Elveţiei, Poloniei. Această teorie şi-a găsit consacrare şi în textele Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980. Astfel, art.23 al Convenţiei dispune: "Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea unei oferte produce efecte în conformitate cu dispoziţiile acestei convenţii". Art.18, alin.2 din aceeaşi convenţie precizează: "acceptarea unei oferte produce efecte în momentul în care indicaţia de acceptare parvine ofertantului". Art.24 al convenţiei în discuţie prevede: "In scopurile prezentei părţi a convenţiei, o ofertă, o declaraţie de acceptare sau orice altă manifestare de intenţie ajunge la destinatar când este făcută verbal, sau este predată destinatarului însuşi prin orice mijloace la sediul său, la adresa sa poştală, sau dacă nu are sediu ori adresă poştală — la reşedinţa sa obişnuită".

C. Sistemul informării Conform acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul în care ofertantul ia cunoştinţă de răspunsul de acceptare. Şi acest sistem este susceptibil de critică:

a) ofertantul poate arbitrar sau din neglijenţă să amâne cunoaşte rea răspunsului şi, deci, încheierea contractului;

b) nu se poate cunoaşte cu certitudine momentul în care ofertantul a cunoscut răspunsul de acceptare.Pentru a evita, cel puţin parţial, aceste neajunsuri în practică, se consideră că ofertantul a luat cunoştinţă de

răspuns la primirea corespondenţei, în acest fel, sistemul informării nu se confundă cu cel al recepţiei, deoarece în cadrul sistemului recepţiei contractul se încheie la data primirii corespondenţei, pe când în sistemul informării există numai prezumţia relativă (juris tantum), că s-a cunoscut răspunsul la primirea corespondenţei.

Ofertantul este liber să facă dovada, că fără nici o culpă din partea sa, a luat cunoştinţă despre conţinutul acceptării ulterior datei la care aceasta i-a parvenit la sediu.

Teoria informării este adoptată în legislaţiile română, spaniolă, egipteană, venezueleană, filipineză.In doctrina juridică s-a pus problema170 dacă determinarea momentului şi locului încheierii contractului, atunci

când părţile acţionează prin mandatari, urmează aceleaşi reguli ca şi atunci când ele acţionează direct şi nemijlocit.S-a admis171, că în cazul contractelor comerciale internaţionale încheiate prin prepuşii ofertantului sau ai

acceptantului, fie ei mandatari, agenţi de afaceri sau comisionari, determinarea momentului şi locului încheierii contractului comportă cu necesitate distincţia între situaţia în care aceştia acţionează în nume propriu şi ipoteza când ei acţionează în numele reprezentantului.

Dacă reprezentantul acţionează fără reprezentare, situaţia este similară aceleia în care acesta ar acţiona pentru sine şi nu pentru reprezentat.

Atunci când reprezentantul acţionează în baza unui mandat sau comision cu reprezentare, soluţia diferă în funcţie de întinderea împuternicirii dată acestuia de către reprezentant.

Doctrina juridică a reţinut172 următoarele soluţii:a) Dacă mandatarul este împuternicit numai să transmită oferta sau acceptarea către cealaltă parte

(aflată prin ipoteză, într-o altă ţară), contractul se consideră încheiat inter absentes. Situaţia este aceeaşi în cazul în care mandatarii părţilor au fost împuterniciţi să negocieze contractul, dar nu şi pentru a-1 semna.

b) în cazul în care mandatarul este împuternicit să încheie contractul, acesta se consideră încheiat între persoane prezente sau între absenţi, după cum reprezentantul şi terţul sunt de faţă ori se află la distanţă unul faţă de altul. Locul unde se află mandantul nu contează. Dacă, însă, contractul a fost supus condiţiei ratificării decătre reprezentat, în lipsa altei precizări a părţilor, ratificarea acţionează ca o condiţie suspensivă, îndeplinirea acestei condiţii are efect retroactiv, dar nu influenţează cu nimic momentul şi locul încheierii contractului.

6.4.3. Locul încheierii contractului comercial internaţional. Determinarea locului încheierii contractului depinde de concepţia adoptată cu privire la determinarea momentului încheierii contractului. Deasemenea, este important să facem distincţie între situaţiile când contractul se perfectează inter praesentes sau acesta se încheie inter absentes.

Atunci când contractul se încheie între persoane prezente, locul perfectării lui este acela unde are loc semnarea contractului.

în cazul perfectării contractului prin telefon, determinarea locului încheierii acestuia diferă în funcţie de concepţia adoptată:

— în sistemul emisiunii şi cel al expedierii acceptării, contractul comercial internaţional se consideră încheiat la locul unde vorbeşte acceptantul;

— în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la locul unde vorbeşte ofertantul.

în cazul contractelor încheiate inter absentes, determinarea locului încheierii acestora diferă în funcţie de concepţia adoptată cu privire la stabilirea momentului încheierii lor. Astfel, în sistemul emisiunii şi cel al expedierii acceptării, locul încheierii contractului este sediul sau reşedinţa acceptantului. în sistemul recepţiei acceptării şi cel al informării, contractul se consideră încheiat la locul unde se găseşte ofertantul.

In cazurile în care contractul se încheie fără a fi necesară comunicarea acceptării, contractul se consideră încheiat la locul unde se află acceptantul.

In situaţia acceptării tardive, locul încheierii contractului este la sediul sau, după caz, reşedinţa acceptantului, deoarece aici se recepţionează comunicarea făcută de ofertant privind valabilitatea acceptării tardive.

6.4.4. Importanţa momentului şi locului încheierii contractului. Determinarea momentului încheierii contractului prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

a) la momentul respectiv se stabileşte dacă părţile erau ori nu capabile de a încheia contractul. Astfel, o societate comercială, care nu era înmatriculată în acel moment în registrul comerţului nu avea capacitatea de a contracta (cu unele excepţii);

b) viciile voinţei, respectiv cauzele de nulitate absolută şi nulitate relativă, se determină în raport de momentul încheierii contractului;

c) până în momentul încheierii contractului fiecare parte îşi poate revoca oferta sau acceptarea;d) de regulă, efectele contractului se produc din momentul încheierii contractului, deci efectul

translativ de drepturi reale şi problema riscului se rezolvă în raport cu acest moment;e) momentul încheierii contractului interesează pentru calculul prescripţiei extinctive;f) în cazul conflictelor de legi în timp, momentul încheierii contractului determină legea

aplicabilă;g) legea în vigoare la data încheierii contractului, lege care este normal aplicabilă, urmează să

guverneze contractul în raport cu principiul tempus regit actum, aplicarea sa extinzându-se pe întreaga durată a executării obligaţiilor generate de contract;

h) vor putea exercita acţiune pauliană împotriva contractului numai creditorii a căror creanţă este anterioară momentului perfectării contractului;

i) în contractele translative de drepturi cum este, de exemplu, vânzarea unui bun determinat, transmiterea dreptului real de la vânzător la cumpărător, operează la momentul încheierii contractului şi tot din acel moment, în armonie cu principiul res perit domino, se transmit la cumpărător şi riscurile pieirii sau avarierii lucrului;

1) în cazul ofertei adresată unor persoane nedeterminate, momentul încheierii contractului în raport cu prima acceptare primită face ca acceptările ulterioare să rămână fără efect;

m) în funcţie de acest moment, se determină locul încheierii contractului.Locul încheierii contrastului prezintă interes sub următoarele aspecte:— în situaţia în care părţile nu au desemnat lex contractus, se va ; i plică principiul locus regit actum,

potrivit căruia legea competentă să guverneze contractul este lex Iod contractus, adică legea în vigoare la locul încheierii contractului în momentul perfectării acestuia;

— dacă părţile nu au prevăzut în contract arbitrajul competent să soluţioneze eventualele litigii ce pot apărea între ele în legătură cu executarea contractului, jurisdicţia competentă să soluţioneze aceste litigii va fi determinată în raport cu prevederile legii în vigoare la locul încheierii contractului;

— pentru interpretarea contractului se vor lua în considerare uzanţele existente la locul încheierii contractului.

6.4.5. Riscurile transmiterii corespondenţei la distanţă, încheierea contractelor comerciale internaţionale inter absentes comportă în mod necesar comunicări între partenerii de afaceri, care îşi au sediile sau domiciliile în ţări diferite. Asemenea comunicări se referă la ofertă, comandă, acceptarea ofertei, confirmarea comenzii, diferite documente bancare sau comerciale etc.

Transmiterea la distanţă a înscrisurilor menţionate comportă riscuri de pierdere, întârziere sau comiterea unor erori în redactarea prin mijloacele de comunicaţie utilizate a conţinutului lor. Realizarea unor atare riscuri crează anumite incertitudini, care finalmente pot genera un prejudiciu important partenerilor contractuali sau unuia din ei. Astfel, apare problema de a individualiza partea care urmează să suporte daunele corespunzătoare. Doctrina juridică173 a propus următoarele distincţii şi soluţii cu referire la această problemă:

a) Scrisoarea comercială trimisă prin poştă circulă pe riscul expeditorului, deoarece acesta îşi păstrează dreptul de proprietate asupra ei până la primirea de către destinatar. Se aplică în materie regula res perit domino şi de aici consecinţa, că riscurile pierderii sau întârzierii scrisorii ce conţine oferta sau acceptarea le suportăexpeditorul. Este irelevant sub acest aspect dacă transmiterea poştală s-a făcut sau nu recomandat cu aviz de primire sau cu valoare declarată, ori prin poşta rapidă (prin curier).

Felul în care s-a făcut expedierea prezintă interes numai în raporturile dintre expeditor şi serviciul de poştă (care îndeplineşte rolul de cărăuş).

b)Corespondenţa comercială transmisă prin poşta electronică, telex şi prin telefax. Doctrina juridică a menţionat174, că riscurile transmi terii declaraţiei de voinţă prin telex sunt supuse unui regim similar celor al scrisorilor comerciale, într-o altă opinie175 această analogie este considerată nejustificată, invocându-se argumentul, că situaţiile când comunicarea se expediază prin poştă şi când se trimite prin telex nu sunt similare, în primul caz poşta îndeplineşte numai rolul de cărăuş, transportând la destinaţia indicată de expeditor scrisoarea predată de acesta, în cea de-a doua situaţie serviciul telex presupune o altă operaţiune şi anume, reproducerea pe teleimprimator, de către operatoare, a telexului predat de expeditor spre transmitere.

Deoarece corespondenţa comercială transmisă prin poşta electronică, telex şi prin telefax este mult mai apropiată ca mod de realizare de aceea pe care o presupune comunicarea prin telegramă, . s-a opinat176, că problema riscurilor comiterii unor erori în transmiterea comunicării printr-o asemenea modalitate, urmează a fi rezolvată după regulile aplicabile riscurilor aferente transmiterii unor asemenea comunicări prin telegrame.

c) Comunicările prin telegrame. Folosirea telegramei ca mijloc de comunicare nu constituie prin ea însăşi o culpă, cu excepţia cazului dacă părţile au exclus această cale de transmisiune. Independent de o asemenea restricţie convenţională, expeditorul poate fi socotit culpabil dacă a utilizat termeni care ar putea înlesni o transmitere greşită. Astfel, cifrele referitoare la cantitatea mărfii, neprecizate în litere, sunt susceptibile de erori, în asemenea cazuri destinatarul trebuie să fie diligent pentru a remarca erorile evidente.

Expeditorul are posibilitatea de a se degreva de răspunderea datorată unei eventuale erori, cerând colaţionarea telegramei. Colaţionarea177 constă în verificarea textului telegramei de către oficiul de destinaţie, care cere oficiului de expediere repetarea textului telegramei, înainte ca telegrama să fie remisă destinatarului.

Dacă, totuşi, independent de culpa părţilor, se comite o eroare ce cauzează acestora sau uneia din ele un prejudiciu, doctrina juridică a remarcat178, că distribuirea riscurilor privind acel prejudiciu urmează a se face astfel:

— dacă transmiterea telegrafică eronată a împiedicat perfectarea contractului, riscurile incumbă expeditorului;

— dacă transmiterea telegrafică eronată 1-a determinat pe destinatar să execute în cadrul contractului un ordin, care nu a fost dat, ori să-1 îndeplinească în condiţii mai oneroase decât cele avute în vedere iniţial, riscurile corespunzătoare cad în sarcina destinatarului.

In doctrina juridică179 se citează ca exemplu clasic de eroare săvârşită cu ocazia transmiterii telegrafice a corespondenţei într-o relaţie comercială, următoarea speţă: ordinul adresat mandatarului comercial din străinătate să cumpere pentru mandant anumite mărfuri (ercauferi), dar care a parvenit cu termenul opus vercaufen (vindeţi), fiind executat ca atare.

6.4.6. Perfectarea contractului comercial internaţional pe bază de antecontract. Perfectarea contractului comercial internaţional pe bază de antecontract se utilizează, mai ales, în cazul contractelor de vânzare internaţională de mărfuri.

Antecontractul este convenţia prin care una sau ambele părţi se obligă pentru viitor să încheie un anumit contract, al cărui conţinut esenţial se determină prin chiar această convenţie180.

De exemplu, vânzătorul convine cu o altă persoană, obligându-se ca la un anumit preţ să-i vândă anumite bunuri, dacă acea persoană îşi va exprima voinţa de a le cumpăra, însă, antecontractul nu se confundă cu contractul de vânzare, deoarece antecontractul constituie numai o promisiune de încheiere a contractului, în anumite condiţii. Antecontractul nu se confundă cu oferta de a contracta sau cu acceptarea, deoarece acestea sunt acte unilaterale.

Antecontractul este un act juridic bilateral, deoarece indiferent dacă el conţine o promisiune unilaterală sau bilaterală de a contracta, comportă realizarea unui acord de voinţă, în baza căruia părţile sau numai una din părţi, îşi asumă obligaţia de a contracta în viitor în anumite condiţii.

Doctrina juridică a remarcat181, că decesul sau incapacitatea survenite după încheierea antecontractului, nu sting obligaţia părţii sau a părţilor de a contracta, deci antecontractul nu devine caduc, pe când în cazul ofertei, aceasta devine caducă.

CAPITOLUL VIICONŢINUTUL CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL711. Explicaţie preliminară.Conţinutul contractului comercial internaţional constituie totalitatea clauzelor contractuale, drepturile şi

obligaţiile părţilor, care sunt stipulate în contract prin acordul de voinţă al contractanţilor.Contractul comercial internaţional conţine atât clauze de drept comun, precum şi clauze specifice, determinate de

particularităţile acestor contracte. Clauzele specifice sunt, la rândul lor182, fie comune tuturor contractelor comerciale internaţionale (de exemplu, clauza prin care se determină dreptul aplicabil, clauza de arbitraj, clauza prin care se atenuează sau agravează răspunderea etc.), fie particulare — în principiu — pentru o anumită categorie de cont -racte, şi anume cele pe termen lung (clauzele de asigurare împotriva riscurilor valutare şi nevalutare).

în contractele comerciale internaţionale principiul libertăţii convenţiilor are valenţe juridice suplimentare faţă de dreptul comun, părţile putând include în contractul lor cele mai diverse clauze. Doctrina juridică a remarcat pe bună dreptate183, că multitudinea de stipulaţii contractuale, susceptibile de a fi induse în conţinutul unui astfel de contract, nu trebuie privită ca un conglomerat incoerent în cadrul căruia nu există o ordine prestabilită, bazată pe o ierarhizare valorică a lor în funcţie de importanţa şi chiar existenţa raportului juridic obligaţional dat. Astfel, de prezenţa unor clauze în contract depinde însăşi valabilitatea acestuia, de asemenea certitudinea şi securitatea juridică a tranzacţiei. Aceste clauze au fost numite în doctrina juridică clauze necesare184 sau clauze generale185.

Alte stipulaţii contractuale au menirea să creeze pentru părţi o anumită siguranţă în privinţa drepturilor şi obligaţiilor generate de contract pe seama lor. Sunt ceea ce doctrina juridică a numit clauze opţionale166. Aceste clauze pot lipsi din conţinutul contractului fără să influenţeze valabilitatea acestuia. Absenţa clauzelor opţionale din conţinutul contractului are drept consecinţă riscurile contractuale faţă de care părţile rămân mai puţin protejate.

7.2. Clauzele necesare în contractele comerciale internaţionale.Clauzele necesare se referă la identificarea părţilor contractante sau a reprezentanţilor lor autorizaţi, la conţinutul

economic al operaţiunii comerciale realizată prin contract, la unele aspecte privind executarea acestuia, la dreptul aplicabil, precum şi la jurisdicţia competentă să soluţioneze eventualele litigii dintre partenerii contractuali.

Doctrina juridică a remarcat187, că arealul clauzelor necesare cuprinde atât stipulaţii contractuale necesare pentru valabilitatea contractului (de exemplu, cele referitoare la identificarea părţilor, la obiectul contractului), cât şi clauze prin care se exprimă conţinutul economic al tranzacţiei, materializat pe plan juridic în contract. Omiterea unor clauze, de exemplu clauzele cu privire la calitatea mărfii sau la condiţiile de ambalare ale mărfii nu duce la ineficienta contractului pe plan juridic, dar poate crea dificultăţi în privinţa executării obligaţiilor contractuale şi incertitudini referitor la existenţa şi întinderea lor. Dreptul pozitiv nu precizează conţinutul clauzelor contractului comercial internaţional. Consider firesc acest lucru, deoarece de vreme ce părţile sunt libere să decidă ce clauze să fie inserate în contractul lor, cu atât mai mult au libertatea să determine conţinutul acestor clauze, în tăcerea legii, doctrina ju-

ridică188 a propus câteva repere pentru determinarea în linii generale a conţinutului clauzelor necesare, repere pe care le vom prezenta în continuare.

A. Clauza privind părţile contractante. Identificarea părţilor contractante constituie condiţia de validitate a raportului juridic respectiv. Prin urmare, în cuprinsul contractului trebuie precizate atributele de identificare a părţilor şi anume: denumirea, sediul şi forma juridică pentru contractanţii persoane juridice şi nume, prenume, domiciliu pentru contractanţii persoane fizice. De asemenea, se vor indica unele aspecte privind statutul juridic al părţilor, precum naţionalitatea persoanelor juridice şi cetăţenia persoanelor fizice, în situaţia în care partenerii contractuali dau împuternicire de reprezentare a lor altor subiecţi de drept, se vor preciza datele de identitate şi calitatea reprezentanţilor.

B.Clauze referitoare la obiectul contractului. După cum am menţionat, obiectul poate fi determinat la momentul încheierii contractului sau determinabil în viitor. Dacă contractul comercial internaţional are ca obiect o marfă, părţile trebuie să precizeze în conţinutul contractului elemente suficiente pentru identificarea şideterminarea acelei mărfi. Astfel se va indica denimurea exactă (deci, completă) a ei, tipul, seria şi caracteristicile specifice care idividualizează această marfă.

în situaţia în care părţile nu determină obiectul contractului, dar precizează elemente suficiente pe baza cărora el va putea fi determinat ulterior, acest contract este valabil şi executabil.

Majoritatea contractelor comerciale internaţionale au ca obiect bunuri viitoare, într-o atare situaţie contractul trebuie să conţină clauze prin care părţile să determine sau să indice criterii precise de determinare a caracteristicilor mărfii, în aşa fel încăt să fie posibilă punerea lor în fabricaţie sau procurarea lor de pe piaţă de către vânzător.

C.Clauze referitoare la cantitatea mărfii. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care constituie obiectul contractului *şi să precizeze unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de deter minare a cantităţii, precum şi documentul care atestă cantitatea.

în cazul în care se prevede o recepţie cantitativă, părţile trebuie să prevadă termenele şi condiţiile de efectuare a acesteia, precum şi locul recepţiei, care trebuie ales în fucţie de natura mărfii şi de necesitatea asigurării unor garanţii sporite de descoperire a eventualelor lipsuri cantitative.

în funcţie de specificitatea mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport, părţile pot insera în contracte clauze de toleranţă cantitativă. Asemenea clauze au repercusiuni pe planul răspunderii, constituind o modalitate a convenţiilor asupra răspunderii.

D.Clauze referitoare la calitate. Contractul comercial interna ţional trebuie să conţină clauze privind calitatea mărfurilor şi serviciilor care constituie obiectul lui. Este necesar ca părţile să indice în contract calitatea mărfii, locul, momentul şi modul de determinare a acesteia, precum şi documentul care o atestă. Vânzătorul răspundepentru îndeplinirea corectă a stipulaţiilor contractuale privind calitatea mărfii livrate.

Părţile vor stabili printr-o clauză expresă metodologia de determinare a calităţii, în această clauză se va preciza partea care propune •.pecificaţiile de calitate, natura acestor specificaţii, termenele şi modalităţile de aprobare de către cealaltă parte, precum şi consecinţele ce le au asupra contractului eventualele modificări ulterioare ale specificaţiilor.

Pentru a se asigura că marfa livrată corespunde calităţii prevăzute în contract, părţile stipulează o clauză prin care exportatorul se obligă să anexeze mărfii livrate atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a produsului sau alte documente de certificare a calităţii.

Recomandăm ca în contractul comercial internaţional să se stipuleze clauze privind controlul şi recepţia calitativă a mărfii. Această clauză va cuprinde şi o menţiune referitoare la locul unde va fi efectuat controlul respectiv, modalitatea tehnică de control şi documentele de control pe care cumpărătorul să-şi fundamenteze o eventuală reclamaţie de calitate. Controlul de calitate poate fi efectuat la locul de fabricare a mărfii, la locul de încărcare, de destinaţie, la unităţile beneficiare sau în orice alt loc, în funcţie de particularităţile mărfii şi condiţiile concrete de livrare.

în contract se va stabili modul de distribuire între părţi a cheltuielilor ocazionate de controlul calităţii mărfii, în acest sens, părţile pot face trimitere la o regulă INCOTERMS.

Părţile contractante trebuie să stipuleze o clauză referitoare la obligaţia de garanţie pentru calitatea mărfii, termenul de garanţie, modalităţile de remediere a lipsurilor calitative precum şi la sancţiunile aplicabile debitorului în cazul unor asemenea lipsuri.

în ceea ce priveşte căile de remediere a lipsurilor calitative, în contracte se includ clauze privind posibilitatea de reparare a mărfii defecte (cu indicarea părţii care poate proceda la reparare), condiţiile în care beneficiarul poate proceda la restituirea lotului de marfă în vederea înlocuirii lui (şi cui îi revine dreptul de a opta între reparare şi înlocuire), acordarea de bonificaţii, clauze de franşiză (pauşal), de rabat forfetar, condiţiile în care se poate refuza primirea mărfii etc.

în contract se pot prevedea condiţiile de acordare a asistenţei tehnice, de service şi de livrare de piese de schimb, ori de câte ori pentru astfel de operaţiuni nu se încheie contracte speciale.

E. Clauzele referitoare la reclamaţiile de cantitate şi calitative. Părţile includ în contractul comercial internaţional clauze privind condiţiile, termenele şi modalităţile de soluţionare a reclamaţiilor de cantitate şi calitate. Aceste clauze vor preciza conţinutul pe care trebuie să-1 aibă reclamaţia, documentele ce i se anexează pentru confirmarea deficienţelor, obligaţiile ce revin cumpărătorului până la soluţionarea reclamaţiei (de exemplu conservarea mărfii etc.) şi procedura de comunicare a reclamaţiei190.

Termenele de formulare a reclamaţiilor trebuie corelate cu termenele referitoare la recepţia cantitativă şi calitativă, precum şi cu termenul de garanţie (la mărfurile pentru care părţile stabilesc asemenea termene), în contract se vor preciza termenele şi condiţiile în care vânzătorul urmează să comunice cumpărătorului răspunsul său asupra reclamaţiei, consecinţele nerespectării acestor termene.

F.Clauze privind ambalajul şi marcarea. Părţile trebuie să stipuleze în contract o clauză din care să rezulte felul ambalajului, dacă trece în proprietatea cumpărătorului sau este numai împru mutat acestuia, în ultimul caz se va stabili termenul de returnare şi cine va suporta cheltuielile ocazionate de această operaţiune. Deasemenea, se va indica preţul ambalajului, măsurile de protecţie pentru mărfurile care se livrează neambalate etc. Clauzele privind marcarea ambalajului vor preciza conţinutul marcajului şi limba sau codul în care el se efectuiază.

G.Clauze privind obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare. Pentru executarea obligaţiei de livrare a mărfii părţile trebuie să stipuleze în contract clauze prin care să precizeze terme nele de livrare (indicându-se data calendaristică sau perioada de timp când trebuie să aibă loc livrarea). Dacă livrarea urmează a se face în tranşe, vor fi arătate termenele intermediare ca şi termenul final de livrare. De asemenea, trebuie menţionate condiţiile în prezenţa cărora pot fi modificate termenele de livrare stabilite şidocumentele care atestă efectuarea şi data livrării. Vor fi menţionate condiţiile în care livrarea poate fi refuzată.

în contract trebuie să fie incluse clauzele privind răspunderea furnizorului pentru nerespectarea termenelor de livrare (penalităţi, despăgubiri etc.) şi condiţiile rezoluţiunii.

H. Alte clauze prin care se reglementează condiţiile de livrare, momentul transmiterii riscurilor şi dreptului de proprietate asupra mărfii.

Stabilirea condiţiilor de livrare implică, în principal, indicarea termenului de livrare, a modalităţii, locului de livrare şi modului de suportare a cheltuielilor privind livrarea. Locul livrării mărfii şi repartizarea cheltuielilor de livrare pot fi determinate direct sau prin referire la o uzanţă codificată (INCOTERMS, R.A.F.T.D. etc). în contract trebuie să fie precizat momentul transmiterii dreptului de proprietate asupra mărfii. Regulile INCOTERMS nu se referă la acest aspect, în cazul în care contractul are ca obiect bunuri generice, din contract nu poate lipsi clauza referitoare la modul de,individualizare a acestor bunuri.

L Clauze referitoare la expediţia, transportul şi asigurarea mărfii în timpul transportului. Aceste clauze pot preciza obligaţiile părţilor fie direct, fie prin referire la INCOTERMS sau la alte uzanţe comerciale internaţionale.

încărcarea mărfii în mijlocul de transport, transportul şi descărcarea ei la locul de destinaţie convenit, precum şi asigurarea mărfii pe timpul transportului comportă importante cheltuieli. De aceea părţile trebuie să precizeze în contract modul de distribuire a acestor cheltuieli fie direct, fie prin recepţiunea contractuală a unei reguli INCOTERMS.

J. Clauza privind obigaţia de preluare a mărfii. Contractul comercial internaţional trebuie să conţină o clauză care să precizeze obligaţia cumpărătorului de a prelua marfa, menţionându-se condiţiile în care preluarea poate fi refuzată.

K. Clauze referitoare la preţ. De regulă, părţile determină prin contract preţul ca valoare totală, dar şi pe unitate de produs. Aceasta este regula, însă ea nu are valoare absolută. Sunt frecvente situaţiile când preţul nu este determinat, dar determinabil. Atunci când preţul este determinabil, de regulă, părţile stabilesc criteriile pentru calculul definitiv al preţului, indicând limitele maxime şi minime între care se va determina preţul.

Părţile au dreptul să stipuleze în contract orice clauze privind stabilirea şi plata preţului. De exemplu, vânzătorul poate să acorde cumpărătorului o reducere de preţ prestabilită, dacă acesta din urmă achită preţul până la o anumită dată, anterioară scadenţei convenite.

L. Clauze privind obligaţia de plată a preţului şi condiţiile de plată. Părţile vor stipula în contract obligaţia cumpărătprului de a plăti preţul ca o condiţie esenţială a contractului. Totodată se va menţiona modalitatea de plată (acreditivul documentar, incasso etc.), modul de garantare a plăţii, data şi locul plăţii, documentele necesare efectuării plăţii, instrumentele de plată.

în unele cazuri debitorul preţului condiţionează plata acestuia de îndeplinirea de către cealaltă parte a condiţiilor de calitate a mărfii livrate. O atare situaţie influenţează clauza contractuală privind condiţiile de plată. Astfel pentru decontarea plăţii banca cumpărătorului trebuie să primească nu numai documentele uzuale în acest scop (cele de livrare a mărfii, de transport etc.), dar şi cele care atestă calitatea mărfii (certificate de calitate etc.) sau chiar procesul verbal de efectuare a recepţiei calitative.

Prezenţa clauzelor necesare în conţinutul contractului comercial internaţional nu anulează principiul libertăţii convenţiilor, ci îl manifestă şi-i conferă valenţe juridice suplimentare191. Unele dintre aceste clauze sunt necesare pentru valabilitatea contractului, altele, însă, prezintă importanţă numai sub aspectul securităţii juridice şi certitudinii contractului.

Nu toate clauzele menţionate sunt obligatorii pentru contractul comercial internaţional. Dar conţinutul lui va fi complet numai în prezenţa tuturor acestor clauze. Orice contract este opera voinţei părţilor, iar acestea sunt libere să-i dea conţinutul dorit.

7.3. Clauze ce evocă aspecte strict juridice vizând contractul comercial internaţional.în această categorie doctrina juridică192 a inclus clauzele referitoare la răspunderea contractanţilor, la legea

aplicabilă contractului, la jurisdicţia competentă să soluţioneze litigiile între părţi. Omiterea acestor clauze din conţinutul contractului nu duce la nulitatea acestuia, dar poate determina anumite dificultăţi în stabilirea răs-punderii contractanţilor sau în determinarea legii aplicabile contractului etc.

A.Clauze privind răspunderea contractanţilor. Clauzele privind răspunderea contractanţilor trebuie să conţină precizări referitoare la sancţiunile aplicabile părţilor care nu-şi execută obligaţiile contractuale. Sancţiunile se prezintă sub formă de penalităţi, despăgubiri etc.

In conţinutul contractului comercial internaţional poate fi stipulată o clauză de exonerare de răspundere, mai ales clauza de forţă majoră. Părţile sunt libere să prevadă şi clauze privind rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către oricare dintre ele (pacte compromisorii).

în unele contracte părţile prevăd o clauză ale cărei consecinţe se răsfrâng pe tărâmul răspunderii contractuale şi anume clauza solve et repete193. Conform acestei clauze debitorul unei prestaţii contractuale (mai ales, a preţului) nu poate înainta o acţiune în rezoluţiune şi nici opune excepţii bazate pe neexecutarea obligaţiei corelative a celeilalte părţi, atâta timp cât el însuşi nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală. Efectul acestei clauze constă în stabilirea unei ordini de efectuare a prestaţiilor. Astfel, mai întâi trebuie plătit preţul (solve) şi apoi se pot face obiecţiuni privind neexecutarea obligaţiei de către cealaltă parte cu posibilitatea celui care a plătit pentru a-şi recupera prestaţia (repete).

B.Clauze referitoare la legea aplicabilă contractului. De obicei, părţile stipulează în contract o clauză prin care desemnează sistemul de drept aplicabil contractului lor cu referire la aspectele de fond şi efectele acestuia. Clauza prin care se realizează alegerea dreptului aplicabil (electio juris) se numeşte pactum de lege utenda. în situaţia în care părţile nu desemnează lex contractus, aceasta va fi determinată de către organul de jurisdicţie competent pe baza normei conflictuale incidenţă în cazul dat.

C.Clauze privind soluţionarea litigiilor. Uzual în contractele comerciale internaţionale părţile stipulează o clauză de arbitraj, prin care se exprimă voinţa comună a părţilor (negotium juris) ca un eventual litigiu ce ar putea apărea în legătură cu executarea contractului, să fie soluţionat pe calea arbitrajului, în cuprinsul clauzei de arbitraj părţile stabilesc felul arbitrajului (instituţionalizat sau ad-hoc), puterile conferite arbitrajului de a soluţiona litigiul şi alte elemente necesare pentru soluţionarea litigiului. Doctrina ju ridică194 menţionează că este necesar să se ţină seama de faptul, că funcţiile esenţiale ale clauzei de arbitraj sunt următoarele:

— să producă efecte obligatorii pentru părţi. Dacă s-a semnat un contract care cuprinde o clauză de arbitraj, părţile s-au legat să respecte sentinţa ce se va da;

— să înlăture intervenţia instanţelor judecătoreşti ordinare cu privire la soluţionarea litigiului (cel puţin până la pronunţarea sentinţei);

— să acorde arbitrilor puteri în sensul soluţionării litigiului dintre părţile contractante;— să permită organizarea unei proceduri care să conducă, în cele mai bune condiţii de eficienţă, la

ronunţarea unei sentinţe susceptibile de executare forţată.în contractele comerciale internaţionale, mai ales în cele complexe şi pe termen lung, părţile stipulează o clauză

de preîntâmpinare a litigiilor, în acest scop părţile convin să organizeze periodic întâlniri între reprezentanţii lor, pentru a evalua modul de desfăşurare a executării contractului, de a analiza eventualele dificultăţi apărute în legătură cu executarea obligaţiilor asumate şi a lua măsurile necesare pentru atenuarea sau eliminarea acelor dificultăţi. Dacă, totuşi, litigiile nu pot fi evitate, este preferabil ca acestea să fie soluţionate pe cale amiabilă, în acest sens, părţile stipulează în contract o clauză specială, prin care se obligă să rezolve eventualul litigiu pe calea concilierii.

D.Alte clauze stipulate în contract. Pe lângă clauzele menţionate mai sus, părţile sunt libere să includă în contract orice clauze speciale, determinate de particularităţile mărfii ori serviciului şi/sau de condiţiile executării contractului. Astfel, în contract poate fi stipulată o clauză prin care să se interzică transmiterea către terţe persoane de către una din părţile contractante, a bunurilor ce formează obiectul contractului, fără consimţământul celeilalte părţi. Părţile pot stipula o clauză prin care îşi asumă obligaţia de a se informa reciproc în caz de reorganizare sau schimbare a atributelor de identificare (denumire, sediu, formă organizatorico-juridică). De asemenea, părţile pot insera în contract o clauză prin care să declare caduce, la data încheierii contractului, documentele preparatorii întocmite în timpul negocierilor, cu excepţia celor pe care părţile le menţionează expres ca făcând parte integrantă din contract.

Doctrina juridică a remarcat195, că este obligatorie inserarea în contract a următoarelor menţiuni finale:— numărul de exemplare în care se încheie contractul (mini mum două) şi menţiunea că fiecare

parte primeşte câte un exem plar;— limba în care se redactează contractul şi exemplarul de referin ţă pentru ipoteza apariţiei unor

neînţelegeri între părţi privind intepretarea contractului;— data (luna şi anul) şi locul încheierii contractului. Este vorba de data semnării contractului de către

părţi, dacă s-a încheiat între persoane prezente; dacă contractul se încheie inter absentes, se va preciza data ofertei şi respectiv data acceptării.

Contractele încheiate atât inter praesentes, cât şi cele încheiate inter absentes, trebuie să fie semnate de către părţi sau de reprezentanţii lor autorizaţi, în cazul contractelor între absenţi, semnăturile apar, în principiu, pe ofertă şi acceptare.

O clauză specifică contractelor comerciale internaţionale este clauza "best efforte". Conform acestei clauze debitorul se obligă să depună efortul maxim pentru a realiza prestaţia la care s-a obligat faţă de creditor, în practica internaţională această clauză se întâlneşte mai cu seamă în contractele de consignaţie, de publicitate comercială, de agenţie exclusivă, de service, de vânzare exclusivă.

7.4. Clauze contractuale de asigurare împotriva riscurilor.7.4.1. Conceptul de risc. Dicţionarul explicativ al limbii române196 defineşte riscul ca "posibilitatea de a

ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă". Doctrina juridică a înregistrat o multitudine de definiţii, dintre care reţinem spre exemplificare următoarele.

Potrivit unei opinii197, riscurile sunt evenimente posibil de a se produce după încheierea contractului, independent de culpa uneia dintre părţi şi care dacă se realizează, pot provoca pierderi pentru, cel puţin una din părţi.

Intr-o altă concepţie198 riscul este un eveniment posibil şi nedorit, previzibil sau imprevizibil, producător de pagube materiale sau morale, ce se manifestă în raporturile dintre oameni şi în raporturile dintre om şi natură.

Dicţionarul de relaţii economice internaţionale199 menţionează, că riscul comercial este posibilitatea ca un eveniment viitor şi probabil să provoace consecinţe patrimoniale neprevizibile părţilor la un contract comercial internaţional, iar dacă acestea sunt negative, partea prejudiciată nu poate trage la răspundere pe debitor.

Potrivit altei opinii200, definirea conceptului de risc comercial trebuie să se facă, ţinând seama de următoarele repere:

— riscul este în esenţa sa un pericol pe fondul căruia se produc anumite inconveniente; în alţi termeni, riscul este un pericol susceptibil să genereze anumite inconveniente pentru debitorul unei obligaţii contractuale sau în general pentru subiectul de drept implicat într-o operaţie comercială;

— realizarea riscului este, prin ipoteză, incertă;— incertitudinea ce caracterizează riscul face ca realizarea lui să fie imprevizibilă;— imprevizibilitatea riscului face ca realizarea acestuia să fie întotdeauna fortuită;— consecinţele realizării riscului se concretizează, prin excelenţă, într-o pierdere materială, pe care

trebuie să o suporte debitorul obligaţiei, a cărei executare este împiedicată.în concluzie s-a conchis, că riscul este un pericol ce planează asupra oricărei relaţii contractuale şi, în

general, asupra oricărei operaţii comerciale, a cărei executare se prelungeşte în timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente, privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligaţiilor contractualmente asumate faţă de creditor şi a căror apariţie determină inevitabil anumite pierderi materiale pentru contractantul a cărui prestaţie nu se poate executa.

7.4.2. Geneza riscului. Unii autori menţionează201, că la originea riscului stă incertitudinea, care în domeniul raporturilor de comerţ internaţional, are la bază lipsa de informare, adică necunoaşterea sau cunoaşterea insuficientă a conjuncturii pieţelor externe şi a tendinţelor de evoluţie în perspectivă a acesteia. Necunoaşterea duce la ezitare, la incosistenţă, la inconstanţă în luarea deciziilor, în continuare autorii citaţi conchid, că sub auspiciile legii hazardului, incertitudinea poate să nu genereze risc. Acest fapt îi determină pe unii oameni să se conducă după această lege, asumându-şi riscuri mari, uneori cu efecte dezastruoase, în pofida posibelelor rezultate favorabile spectaculoase.

Această opinie a fost criticată în doctrină. Astfel, s-a menţionat202, că subiecţii raporturilor de comerţ internaţional nu sunt şi nici nu pot fi consideraţi nişte neavizaţi. Ei, fiind comercianţi, sunt profesionişti în domeniu şi ca urmare, nu li se poate reproşa nici ignoranţă, nici inabilitate. Raporturile de comerţ internaţional nu se stabilesc la întâmplare, între participanţi care acţionează în necunoştinţă de cauză. Subiecţii acestor raporturi decid să stabilească legături contractuale între ei după ce în prealabil se documentează, cu privire la conjunctura pieţii unde contractează, în prealabil ei analizează evoluţia în perspectivă a preţurilor şi a fluctuaţiilor previzibile ale cursurilor valutare pe piaţa monetară.

Riscurile comerciale pot fi: economice, politico-administrative, evenimente naturale etc. Riscurile economice se scindează, la rândul lor, în două subgrupe şi anume:

— riscuri valutare şi— riscuri nevalutare.Riscurile valutare constituie posibilitatea înregistrării de pierderi în operaţiunile comerciale internaţionale

din cauza modificării cursului de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă (sau de calcul).Riscurile nevalutare se concretizează în pericolul de a se produce modificări de conjunctură economică pe

o anumită piaţă comercială susceptibilă să influenţeze prestaţia asumată de către una din părţi. De exemplu, modificarea preţurilor la materiile prime, materiale, energie, forţă de muncă (salariilor); schimbarea tarifelor de transport, a primelor de asigurare, a taxelor vamale; modificarea dobânzilor bancare, a nivelului comisioanelor, a raportului dintre cerere şi ofertă etc.

Alte categorii de riscuri nevalutare ţin de situaţia materială şi de corectitudinea conduitei părţilor contractuale. Dintre acestea în doctrina juridică au fost menţionate:

— insolvabilitatea debitorului;— falimentul acestuia;— neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.Potrivit unor opinii204, riscurile contractuale nu trebuie privite ca o fatalitate, deşi producerea lor este

întotdeauna fortuită, dar ca o circumstanţă survenită pe parcursul executării contractului, care influenţează negativ executarea, dar ale cărei efecte nedorite de părţi pot fi evitate sau neutralizate de acestea (adică de către părţi) printr-un set de mijloace juridice la care ele pot apela într-un atare scop.

7.4.3. Clasificarea şi efectele generale ale clauzelor contrac tuale de asigurare împotriva riscurilor. Clauzele asigurătorii sunt stipulaţii contractuale, convenite de părţi pentru a evita sau a neutraliza riscurile valutare sau nevalutare la care se expun pe durata executării contractului.

Clauzele asigurătorii sunt susceptibile de mai multe clasificări, în dependenţă de mai multe criterii.205

A. Potrivit criteriului ce are în vedere felul riscurilor vizate, se disting:a) Clauze de asigurare împotriva riscurilor valutare sau clauze de variaţie a schimbului. Din această

categorie fac parte: clauza aur, clauze de consolidare valutară, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de opţiune a locului de plată etc.

b) Clauze de asigurare împotriva unor riscuri nevalutare, de regulă, de natură economică. Această grupă cuprinde: clauza de revizuire a preţului sau de indexare nemonetară, de postcalculare a preţului, precum şi clauza ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat, clauza de hardship (impreviziune) etc.

c) Clauza de forţă majoră, care urmăreşte ca finalitate evitarea consecinţelor nefavorabile ale unor riscuri politico-administrative sau ale calamităţilor naturale, atunci când acestea îndeplinesc anumite condiţii specifice.

B. După criteriul finalităţii urmărite, clauzele la care ne referim, pot fi clasificate în:a) Clauze de menţinere a valorii contractului. Aceste clauze vizează exclusiv prestaţia monetară şi urmăresc ca

finalitate menţinerea acestei clauze împotriva riscurilor valutare şi nevalutare. După cum s-a remarcat în doctrina juridică206, în noţiunea de prestaţie monetară intră: preţul, tariful serviciilor (inclusiv al transporturilor, de exemplu navlul la cele maritime), primele de asigurare, comisionul, ratele de credit, dobânzile etc. Sunt clauze de menţinere a valorii contractului: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii, clauza de revizuire a preţului, clauza de postcalculare a preţului.

Pe baza criteriului ce are în vedere natura riscurilor ce trebuie evitate, clauzele de menţinere a valorii contractului pot fi scindate în două categorii şi anume:

— Clauze pur monetare, care au drept scop evitarea riscurilor de fluctuaţie a valorii de schimb a monedei de plată faţă de moneda de referinţă. Fac parte din această categorie: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii şi clauza de opţiune a locului de plată.

— Clauze de menţinere a puterii de cumpărare a monedei de plată. Aceste clauze au drept scop apărarea valorii funcţionale a acesteia, adică a corelaţiei dintre cuantumul obligaţiei pecuniare a uneia dintre , părţi şi preţul real al bunurilor şi serviciilor de pe o anumită piaţă.In această categorie se includ: clauzele de revizuire a preţului şi cele de postcalculare a preţului.

b) Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări. Aceste clauze se referă atât la prestaţia monetară, cât şi la alte drepturi şi obligaţii ale părţilor şi anume: cele privind cantitatea şi calitatea mărfii, condiţiile de livrare, de plată etc. Fac parte din această grupă: clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat, clauza de hardship, precum şi cele de protecţie a concurenţei. Tot în această categorie se includ: clauza de ajustare cantitativă şi de forţă majoră.

In doctrina juridică s-a menţionat207, că orice criteriu de clasificare are numai valoare relativă, deoarece oricât de general ar fi el, nu poate cuprinde totalitatea aspectelor prin care se conturează specificitatea elementelor ce alcătuiesc o clasă distinctă în cadrul unui gen. S-a apreciat208, că unele clauze de menţinere a valorii, respectiv cele pur monetare, acţionează, în principiu, automat. Alte clauze de menţinere a valorii (cele de menţinere a puterii de cumpărare) şi unele clauze de adaptare (a ofertei concurente, a clientului cel mai favorizat şi de forţă majoră) operează frecvent automat, părţile având facultatea de a stipula în contract soluţia

negocierilor. Alte clauze de adaptare (de hardship şi de prevenire a măsurilor de protecţie a concurenţei) implică, în principiu, negocieri.

Autorul citat209 explică semnificaţia juridică a noţiunii de "acţiune • mtomată". Astfel, prin "acţiune automată" se înţelege faptul, că clauza respectivă îşi produce efectul prin ea însăşi (eo ipso), în mod direct, fără să fie necesare noi negocieri între părţi şi, în principiu, nici intervenţia arbitrului. Efectul automat comportă coexistenţa a două aspecte diametral opuse: unul negativ şi altul pozitiv. Aspectul negativ se concretizează în aceea că, din momentul îndeplinirii condiţiilor de risc la care clauza se referă, prevederea contractuală iniţială devine caducă şi chiar contractul în ansamblu poate deveni caduc. Părţile nu mai sunt obligate conform prevederilor iniţiale ale contractului. Aspectul pozitiv al acţiunii automate se exprimă prin faptul că din acelaşi moment vechea prevedere contractuală este înlocuită cu o nouă obligaţie în conformitate cu clauza. Pentru ca latura pozitivă a acţiunii automate să se producă, este necesr ca părţile să prevadă şi modalitatea de reconsiderare (recalculare) a prestaţiei pentru cazul producerii riscului vizat. Funcţionarea clauzei cu acţiune automată comportă notificări reciproce între părţi.

Cu privire la efectele generale ale clauzelor asigurătorii, trebuie făcută o distincţie în funcţie de modul în care clauzele acţionează.

Astfel, efectul automat se produce, de regulă, din momentul realizării ipotezei clauzei şi anume: când s-au acordat condiţii mai avantajoase (la clauza ofertei concurente şi a clientului cel mai favorizat) sau atunci când diferenţa de curs dintre valuta de plată şi cea de calcul depăşeşte procentul de toleranţă (la clauzele valutare). Regula trebuie să fie aceeaşi şi pentru ipoteza, când restabilirea echilibrului contractual s-a decis printr-o sentinţă arbitrală. Sentinţa arbitrală produce efecte atât pentru viitor, cât şi retroactiv (ex tune). în acest caz rolul arbitrajului se reduce la a constata existenţa condiţiilor prevăzute în cauză.

— în situaţia în care s-a prevăzut că restabilirea contractului se va face prin negocieri, chiar dacă factorul risc s-a produs, obligaţia stabilită iniţial rămâne în viguare, dacă:

— partea interesată nu solicită negocieri sau— în cadrul acestor negocieri părţile nu au ajuns la o înţelegere privind reaşezarea, iar în contract nu s-a

prevăzut o altă soluţie sau posibilitatea de a se apela, în subsidiar, la un organ de jurisdicţie pentru a se pronunţa în materie.

Atunci când reaşezarea contractului a fost decisă printr-o hotărâre arbitrală, aceasta face parte din contract numai de la data pronunţării şi, deci, va produce efecte numai pentru viitor (ex nune). Dacă în cadrul negocierilor s-a convenit reaşezarea contractului, acesta operează pentru viitor (ex nune), în lipsa unei menţiuni speciale în conţinutul clauzei.

Părţile au dreptul să includă în contractul lor clauzele asigurătorii indiferent de felul lor. Aceste clauze sunt specifice contractelor pe termen lung sau mediu, dar nimic nu se opune ca părţile să le prevadă şi în contractele de scurtă durată. Sigur, în contractele cu executare imediată sau dintr-o dată — ino ictu, utilizarea acestor clauze este inutilă.

7.5. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile valutare.7.5.1. Explicaţie preliminară. De regulă, prevenirea riscurilor valutare are loc prin inserarea de către părţi în

contractul comercial internaţional a unor clauze asigurătorii specifice şi anume: clauza aur, clauzele valutare, clauza de opţiune a monedei liberatorii etc. în situaţia în care părţile omit stipularea clauzelor asigurătorii, riscurile pot fi evitate prin utilizarea unor metode extracontractuale. De exemplu, încheierea de către creditorul prestaţiei pecuniare a unei operaţiuni de hedging valutar. Hedging-ul211 în sens larg înseamnă toate tehnicile pe care le pot utiliza firmele pentru a neutraliza, a minimaliza sau evita riscul valutar, în acest sens, în faza executării tranzacţiei exportatorii dispun de mai multe posibilităţi cum sunt:

a)Scontarea la o bancă comercială a documentelor de export, a cambiilor exprimate în monede străine, băncile reţinând o rată a dobânzii la creditul de scont pe care îl acordă exportatorului şi un cost al swap-ului pe care banca îl face. Exportatorul poate vinde apoi suma astfel încasată şi să o depună la bancă, cu rata dobânziiobişnuită la asemenea depuneri.

b)Acoperirea prin utilizarea pieţei valutare/orward saufuture212.Părţile contractante pot diminua riscurile valutare şi prin adoptarea unor măsuri contractuale şi

organizatorice, menite să asigure valorificarea optimă a termenului de livrare în condiţii optime, precum şi a termenului de plată, în funcţie de conjunctura de pe piaţa valutară. Drept exemlu doctrina juridică menţionează213

intensificarea livrării mărfii de către vânzătorul-creditor al preţului (în cadrul perioadei de livrare stabilită în contract) şi va scurta pe cât posibil perioada de încasare a preţului.

7.5.2. Clauzele valutare. Doctrina juridică2" a definit clauza valutară ca stipulaţia contractuală ce face parte din grupa clauzelor de menţinere a valorii contractului şi care urmăreşte ca scop protejarea părţilor din contractul comercial internaţional împotriva riscului aferent monedei de plată în raport cu moneda de cont, aleasă de comun acord de către contractanţi, în doctrina juridică215 aceste clauze mai sunt numite clauze de consolidare valutară. Clauzele valutare se caracterizează prin faptul, că părţile stabilesc două monede — una de plată, iar alta de cont. Prin corelarea acestor monede se determină reperul principal al echilibrului contractual.

Există trei categorii de clauze valutare şi anume:— monovalutare— multivalutare (plurivalutare), bazate pe un coş valutar stabilitde părţi şi—multivalutare (plurivalutare), bazate pe un cos valutar (unitatede cont) instituţionalizat (ă).A. Clauza monovalutară presupune luarea în considerare de către părţi a două monede diferite: una de

plată şi alta de cont. Moneda de plată este mai puţin stabilă, mai expusă fluctuaţiei şi deprecierii, iar moneda de cont este mai puternică, mai stabilă şi mai puţin fluctuantă.

Moneda de cont215 desemnează moneda aleasă de părţi, permiţând să se determine cantitatea de unităţi monetare pe care o va primi vânzătorul, cu ajutorul ei stabilindu-se valoarea obligaţiei monetare, datorată de debitor.

Moneda de plată este instrumentul utilizat de către debitor pentru a-şi onora obligaţia de plată. Această monedă permite să se determine cantitatea şi natura semnelor pe care la va primi vânzătorul, în alţi termeni, moneda de plată se referă la modul de plată ca instrument prin care obligaţia monetară va fi rambursată de către debitor (cum, în ce monedă), respectiv moneda ţării unde se efectuează plata217.

Moneda de cont poate să coincidă cu moneda de plată. Astfel, în cazul în care obligaţia monetară este exprimată în moneda în care ea trebuie rambursată (datoria unei sume în dolari a cărei plată trebuie efectuată în dolari) se poate menţiona, că moneda de cont coincide cu moneda de plată. Aceasta înseamnă, că prin aceeaşi monedă se măsoară cuantumul obligaţiei şi se efectuează şi plata sa. Prin clauza monovalutarâ părţile arată că preţul mărfii (lucrării, serviciului etc.) a fost stabilit, luând în considerare un anumit curs de schimb între moneda de plată şi moneda de cont la data încheierii contractului.

Totodată se precizează că, dacă la momentul plăţii acest curs se va schimba, preţul contractual se va recalcula în aşa fel încât să corespundă cursului modificat. Astfel, atunci când moneda de plată se va deprecia cu 10% faţă de moneda de cont, comparativ cu paritatea existentă între cele două monede la data încheierii contractului, preţul va creşte cu 10% la data plăţii. Per a contraria, dacă moneda de plată va înregistra o creştere cu 10%, preţul va suferi o scădere cu acelaşi procent. Aşadar, preţul se va modifica invers proporţional cu variaţiile monedei de plată faţă de cea de calcul. Prin efectul clauzei monovalutare, variaţiile de curs ale monedei de plată nu afectează valoarea reală a prestaţiei pecuniare primite de creditor. De regulă, clauza monovalutară operează automat. Nimic nu se opune, însă, ca părţile să stipuleze în contract, ta recalcularea preţului se va putea face numai prin negocieri.

Acţiunea clauzei monovalutare poate să fie condiţionată de părţi de existenţa unei variaţii de curs ajnonedei de plată peste un anumit procent, de exemplu + sau - 5%. în acesta situaţie, variaţiile care se încadrează în limitele acelui procent sunt lipsite de semnificaţie pe plan juridic.

Uneori, prin acorduri internaţionale de tip bilateral, procentul de recalcularte a preţului în caz de modificare a parităţii monedei în care este exprimat preţul este fixat imperativ, iar părţile contractante nu au dreptul de a negocia un alt procent.

Clauza monovalutară este eficentă numai dacă moneda de calcul este stabilă. Subiecţii raporturilor de comerţ internaţional evită să stipuleze în contracte clauza monovalutară, deoarece ea a devenit riscantă, existând pericolul ca acţiunea ei într-o situaţie dată să fie total ineficientă.

B. Clauza multivalutară, bazată pe un coş valutar stabilit de părţi. Sintagma coş valutar este denumirea convenţional atribuită mai multor valute luate la un loc şi utilizate ca etalon monetar în relaţiile internaţionale. Necesitatea coşului valutar a apărut în condiţiile în care nu a mai putut fi utilizat etalonul aur, iar celelalte etaloane (dolarul S.U.A., lira sterlină) au devenit instabile.

Stabilirea coşului valujar poate fi efectuată de către părţi printr-o clauză contractuală, saa de către un organism internaţional specializat, în ambele cazuri, însă, ea presupune alegerea valutelor care urmează să fie cuprinse în coşul valutar şi determinarea ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar.

Utilizarea metodei coşului valutar pune următoarele probleme:—alegerea monedelor care vor forma coşul de valute. Monedele se aleg în funcţie de importanţa acestora

pentru încasările şi plăţile firmei respective sau în funcţie de importanţa valutelor pe piaţa valutară şi financiară internaţională;

— stabilirea ponderii acestora în coş care poate fi egală sau diferenţiată de monede;— stabilirea modului de utilizare a coşului de valute pentru eventuala corectare a preţului.Importanţa coşului monetar este dublă: pe de o parte face posibilă măsurarea mai corectă a sensului

modificării unei anumite monede (a monedei tranzacţiei), iar pe de altă parte, deoarece deprecierile şi aprecierile pot să se compenseze, total sau parţial, în cadrul coşului poate rezulta mai multă stabilitate.

Atunci când stabilirea coşului valutar este făcută de către părţi, operaţiunea se concretizează într-o clauză contractuală multivalutară. Monedele pot avea pondere egală sau inegală în coş. De exemplu, un coş valutar poate avea următoarea structură: DM=40%; FF=25%; SFR =15%; Lira sterlină = 20%;

Alegerea valutelor care se includ în coş se face de către părţi, de comun acord, în funcţie de interesele lor, preferându-se acele monede, a căror fluctuaţie este relevantă pentru domeniul respectiv de activitate comercială.

Un exemplu de utilizare a coşului valutar arată astfel:Presupunem un contract de vânzare internaţională în valoare de 10.000 dolari S.U.A., care prevede clauza

de consolidare valutară pe baza următorului coş de valute: marca, francul francez, francul elveţian şi lira sterlină. Monedele au pondere egală în coş, iar cursurile de referinţă existente în momentul încheierii contractului erau urtmătoarele: 1$ = 1,60DM; 1$ = 5.60FF; 1$ = 1.45SF; Iliră sterlină =1,50$;

Contractul prevede clauza recalculării preţului, dacă cursul dolarului se va modifica, în raport cu moneda cursului de referinţă, cu mai mult de +/-!%.

Pentru a calcula o medie aritmetică simplă a cursurilor monedelor din coş, este necesar, evident, să recurgem la o exprimare în aceeaşi unitate monetară, adică să exprimăm cursul în dolari. Astfel, vom avea: 1DM = 0,62$; 1FF = 0,17$; 1SF = 0,68$; ILiră sterlină = 1,50$.

Calculăm valoarea unei unităţi monetare de coş (u.m.c.), ca medie aritmetică simplă a acestor coşuri, rezultând l u.m.c. = 0,74$. Preţul din contract exprimat în această monedă etalon devine egal cu 101.351$.

în momentul plăţii, se calculează din nou valoarea unei unităţi monetare de coş, în funcţie de mărimea cursurilor la data respectivă.

Presupunem, că în momentul plăţii, cursurile spot erau următoarele: 1$ = 1,50DM; 1$ = 5.50FF; 1$ = 1,40SF; ILiră sterlină = 1,45$. O unitate monetară de coş devine egală cu 0,75$.

Calculând coeficientul abaterii faţă de momentul încheierii contractului, s-a stabilit, că dolarul s-a depreciat cu 1,35%, în medie faţă de monedele de coş. Preţul se recalculează, pentru a se ţine seama de deprecierea dolarului, după cum urmează: Preţul revizuit = preţul în u.m.c. x valoarea actuală a unei u.m.c. Vom obţine: Preţul 101.351$. Rezultă, că prin aplicarea clauzei valutare pe baza coşului de valute, exportatorul a evitat o pierdere egală cu procentul deprecierii monedei în care va incasa.

C. Clauza multivalutară (sau plurivalutară) bazată pe un cpş instituţionalizat (sau unitate de cont instituţionalizată).

Conţinutul clauzei multivalutare bazată pe un coş instituţionalizat, precum şi modalitatea de calcul a modificărilor de curs, sunt stabilite de un organ internaţional specializat, formând o unitate de cont instituţionalizată. Introducerea acestei unităţi în practica valutară, rezidă în necesitatea sporirii lichidităţii statelor şi de creare a unor instrumente de evidenţă şi de decontare cu mai mare stabilitate. Cele mai cunoscute unităţi de cont instituţionalizate sunt: D.S.T., EURO, A.M.U.

D.S.T. (Drepturi Speciale de Tragere/ Special Drawing Rights/ Droit Speciales de Tirage) a fost introdusă în practica relaţiilor valutare de către Fondul Monetar Internaţional, începând cu anul 1969. D.S. T. este un ban de cont ce nu are acoperire reală. Este emisă de F.M.I. în tranşe periodice, alocate în conturile ţărilor membre proporţional cu cote de participare la fond219.

D.S.T. reprezintă coşul valutelor utilizate cel mai frecvent în operaţiunile comerciale internaţionale, şi anume: dolarul S.U.A., marca germană, lira sterlină, francul francez şi yenul japonez. Fiecare din aceste valute are un anumit coeficient de ponderaţie în calcularea valorii unităţii de cont în discuţie. Mărimea D.S.T. este calculată şi publicată zilnic de către Fondul Monetar Internaţional. Un D.S.T. reprezintă din punct de vedere valoric echivalentul a circa 1,25 dolari S U.A.

Deoarece D. S. T reprezintă coşul valutelor utilizate cel mai frecvent in operaţiunile comerciale internaţionale, părţile unui contract de vânzare internaţională pot recurge, în scop de consolidare valutară, la circuitul dintre D.S.T. şi moneda tranzacţiei.

Funcţiile principale ale D.S.T. sunt următoarele:a) completarea rezervelor valutare;b) procurarea de valută convertibilă dintr-o ţară membră, indicată de F.M.I.;c) răscumpărarea monedei naţionale aflată în străinătate;d) reducerea datoriei publice externe a statului;e) plata dobânzilor şi comisioanelor F.M.I.Odată cu adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutul F.M.I. în baza acordurilor de la Kingston

(1976), D.S.T. au devenit principalul etalon al sistemului monetar internaţional. D.S.T. sunt unităţi monetare de cont, cu funcţii limitate de activ internaţional de rezervă, emise pa baza încrederii reciproce dintre membrii F.M.I. Emiterea lor se face fără garanţii reale şi sunt destinate să asigure echilibrarea lichidităţilor internaţionale.

în cazul unor relaţii comerciale cu ţările Uniunii Europene, în locul D.S.T. se utilizează EURO, care a fost lansată la l ianuarie 1999, înlocuind E. C. U. Zona EURO este constituită pentru început din 11 ţări — membre ale Uniunii Europene, cu o populaţie de circa 300 mln. oameni. EURO deţine 19,4 la sută din produsul intern brut mondial şi o cotă de 18,6 la sută din comerţul mondial. Pe piaţa valutară a Republicii Moldova moneda EURO este utilizată în prezent doar la efectuarea unor tranzacţii interbancare numai prin cont, în numerar urmând să înceapă a circula începând cu anul 2002. Totodată, B.N.M. preconizează convertirea până la sfârşitul anului 1999 a unei treimi din rezervele sale valutare în EURO. Cursul EURO faţă de leul moldovenesc este stabilit după metoda cross-curs adică în funcţie de cotarea leului moldovenesc faţă de dolarul S.U.A. şi de valoarea monedei EURO în raport cu dolarul S.U.A.

Introducerea monedei unice europene şi dezvoltarea în Europa a unei mari pieţe financiare, oferă ţărilor din regiune, care nu sunt membre ale U.E., posibilitatea de a-şi corela monedele naţionale la o valută forte alternativă dolarului S.U.A.

în practica internaţională se mai utilizează şi A.M. U. (Asian Mone-tary [Mry). Aceasta constituie unitatea monetară de cont, care se utilizează, începând cu anul 1974, în cadrul Uniunii Asiatice de Clea-ring. Valoarea A.M.U. este egală cu l D.S.T.

7.5.3. Clauza aur. Potrivit acestei clauze debitorul are obligaţia să determine volumul datoriei în funcţie de paritatea metalică în aur a monedei de plată sau să-şi achite datoriile în aur.

Doctrina juridică a remarcat220, că această clauză îmbracă două forme şi anume:—clauza valoare-aur (gold-value clause), care se utilizează în cazul în care preţul contractual este exprimat într-o

valută, iar aurul este luat ca etalon al valorii acestei valute şi— clauza monedă aur (gold coin value), caracterizată prin aceea, că preţul este exprimat direct în aur şi

urmează a fi plătit în monedă de aur.Dintre acestea numai clauza valoare aur, denumită în continuare clauza aur, se înscrie în mecanismul

clauzelor de menţinere a valorii contractului. Specificul acestei clauze este faptul, că moneda de plată se raportează la etalonul aur. Conform clauzei aur, moneda de plată are o anumită paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului. Dacă acea paritate se va modifica (va creşte sau va scădea) până la data plăţii, preţul contractual se va modifica în mod corespunzător. Inevitabil acest preţ va fi rectificat în aşa fel, încât echivalentul lui în aur de la data plăţii să fie egal cu echivalentuMui în aur existent la data perfectării contractului.

Stipularea clauzei aur în contractele comerciale internaţionale este în interesul ambelor părţi: ea îl protejează pe debitor împotriva revalorizării monedei de plată, totodată, îl ocroteşte pe creditor contra riscului de devalorizare a acestei monede.

In majoritatea cazurilor, părţile contractuale stabilesc, că mecanismul clauzei aur va funcţiona automat, din moment ce se produce schimbarea valorii monedei de plată exprimată în aur. Uneori, însă, părţile prevăd, că rectificarea preţului originar se va face numai printr-un nou acord.

Condiţia esenţială pentru funcţionarea clauzei aur este ca moneda de plată să fie exprimată în aur, în princiiu, printr-o paritate oficială, însă îndeplinirea acestei condiţii presupune în mod obligatoriu ca aurul să îndeplinească rolul de etalon monetar. Această funcţie aurul a îndeplinit-o în perioada interbelică şi în perioada postbelică atâta timp cât a funcţionat sistemul monetar internaţional, instituit prin acordurile de Ia Bretton Woods din 1944221. în anul 1971 a fost suspendată convertibilitatea în aur a dolarului S.U.A., iar în 1978 s-a renunţat oficial la funcţiile monetare ale aurului. Astfel, aurul a devenit o simplă marfă, supusă legii cererii şi ofertei pe piaţă, care n 11 mai putea îndeplini rolul de etalon de valoare pentru monedele naţionale. Clauza aur în forma ei clasică şi-a pierdut utilitatea,

*l r; părând din categoria modalităţilor de menţinere a echilibrului• imtractual.Doctrina juridică a sugerat222 că, clauza aur ar putea fi folosită ii 11 r-o formă nouă, prin legarea preţului

contractual de preţul aurului l ic piaţa liberă, dar această clauză asigură numai o apărare parţială împotriva riscului valutar, deoarece preţul aurului cunoaşte fluctuaţii importante.

Clauza aur este utilizată în unele contracte de transport interna-(ional pentru calcularea despăgubirilor datorate de cărăuş în caz de pierdere sau deteriorare a mărfii. Temeiul juridic al acestei clauze îl constituie convenţiile internaţionale care reglementează contractele i espective, convenţii încheiate în perioada când aurul a jucat rolul de principal etalon monetar. Asemenea convenţii sunt: Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe Cosele (C.M.R.) de la Geneva din 1956, modificată şi completată prin Protocolul de la Geneva din 1978; Convenţia naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg în 1978; Convenţia de la Varşovia din 1929 de unificare a anumitor reguli relative la transportul aerian internaţional. Dar, după cum s-a remarcat în doctrina juridică223, în prezent "unitatea de cont" se întemeiază pe aur pentru calcularea despăgubirilor, conform convenţiilor internaţionale menţionate, numai în statele care nu admit ca etalon de valoare D.S.T.

7.5.4. Clauza de opţiune a locului de plată. Această clauză îi conferă creditorului dreptul de a încasa la scadenţă valoarea creanţei sale, calculată pe baza unei valute de cont, prestabilită prin contract în locul ales de acesta (de creditor) dintre cele convenite. Debitorul este obligat să efectueze plata în moneda locului ales de creditor.

Astfel, dacă părţile au convenit ca preţul să fie exprimat în dolari S.U.A. şi au stabilit ca locuri posibile de plată între care poate alege creditorul Paris şi Londra, în cauză vor exista două monede de plată: francul francez şi lira sterlină. Doctrina a remarcat224, că alegerea de către debitor a locului de plată, presupune implicit şi alegerea monedei de plată, care în toate cazurile va fi moneda locală.

Unii autori susţin225, că opţiunea locului de plată nu constituie o modalitate de evitare a riscului valutar, deoarece nu modifică prin ea însăşi valoarea prestaţiei monetare, ci numai schimbă locul, respectiv moneda de plată. Scopul principal al acestei clauze este acela de a se asigura creditorului încasarea creanţei în moneda în care are nevoie în momentul scadenţei. Autorul citat consideră clauza de opţiune a locului de plată ca o modalitate a clauzei monovalutare, deoarece adaptarea preţului la schimbările valutare intervine nu prin alegerea locului de plată, dar prin raportarea monedei de la locul ales al plăţii la moneda de cont. Intr-o altă opinie s-a menţionat226, că de vreme ce clauza de opţiune a locului de plată este calificată ca modalitate a clauzei monovalutare, ea trebuie privită înainte de toate, ca un instrument juridic pentru evitarea sau neutralizarea riscului valutar. Aceasta este şi rămâne finalitatea ei principală, chiar dacă prin stipularea sa creditorului i se crează şi facilitatea de a-şi procura direct de la debitor (şi nu de pe piaţa valutară) moneda de care are nevoie la momentul onorării creanţei sale.

7.5.5. Clauza de opţiune a monedei liberatorii. Prin această clauză părţile exprimă preţul convenit în două sau mai multe monede de plată, având în vedere paritatea existentă între acestea la data contractării şi prin care se autorizează creditorul, ca la scadenţă să aleagă între acele monede pe cea liberatorie şi să pretindă debitorului să efectueze plata în moneda astfel aleasă.

Partea care beneficiază de această clauză va aştepta un moment apropiat de data scadenţei pentru a decide, în funcţie de evoluţia monedelor în intervalul respectiv, care va fi moneda ce va servi drept monedă de plată, în literatura juridică s-a relevat227, că asemenea clauze sunt, în general, în conţinutul contractelor în favoarea creditorilor cărora le conferă mari avantaje. Dar, în practică, ţinând seama de inconvenientele corespunzătoare pe care le prezintă pentru debitor, ele nu cunosc o mare utilizare.

Doctrina a remarcat228, că, în ipoteza în care părţile cu ocazia stipulării clauzei în contract, nu au precizat cui aparţine alegerea, s-a prezumat că ea aparţine creditorului, însă, caracterul licit al opţiunii depinde de legea contractului şi interpretarea sa urmează să fie supusă acesteia.

Clauza de opţiune a monedei liberatorii are funcţia de menţinere a valorii contractului.Dacă opţiunea monedei liberatorii aparţine creditorului, acesta în mod firesc va prefera moneda al cărei curs a

crescut. Aceasta îl vadezavantaja net pe debitor, care va trebui să deconteze o valoare mai mare decât aceea avută în vedere la

data încheierii contractului.în unele cazuri, în practica comercială internaţională, dreptul de opţiune a monedei liberatorii este conferit

debitorului, în această ipoteză, dacă una din monedele de plată a suferit între timp o depreciere, debitorul va alege acea monedă pentru decontarea preţului. Acest fapt îl va dezavantaja pe creditor.

Doctrina juridică a menţionat229, că în funcţie de conţinutul său, clauza de opţiune a monedei liberatorii poate plasa riscul fie în sarcina debitorului (când opţiunea aparţine creditorului), fie în sarcina creditorului (dacă opţiunea aparţine debitorului).

7.6. Clauze asigurătorii menite să contracareze riscurile nevalutare.7.6.1. Explicaţie preliminară, în practica executării contractelor comerciale internaţionale, riscurile

nevalutare cel mai frecvent se manifestă sub forma riscului de preţ. Pe piaţă se produce o fluctuaţie permanentă a preţurilor, care uneori este cauzată de fluctuaţia monetară, alteori de diferite împrejurări ce pot surveni între momentul încheierii contractului şi cel al finalizării executării lui. Astfel, se poate modifica raportul dintre cerere şi ofertă datorită unor factori conjuncturali, care prin acţiunea lor pot influenţa pozitiv sau negativ, cererea sau oferta la anumite mărfuri (sau servicii), care constituie obiectul contractului.

Pentru neutralizarea riscului de preţ, părţile pot stipula în conţinutul contractului lor clauze de recalculare sau de postcalculare a preţului.

însă pe parcursul executării contractului pot surveni şi alte riscuri contractuale. De exemplu, pot surveni noi împrejurări, capabile să modifice condiţiile cu privire la îndeplinirea prestaţiilor asumate de părţi. Astfel, aceste condiţii devin mult prea oneroase sau chiar imposibile de realizat, ori îl pun pe debitor într-o situaţie net dezavantajoasă faţă de debitorii aceluiaşi creditor din alte raporturi obligaţionale similare.

Părţile pot evita aceste riscuri, stipulând în contract unele clauze de adaptare a acestuia la noile împrejurări şi anume: clauza clientului cel mai favorizat, clauza ofertei concurente, clauza de hardship sau de impreviziune, clauza de forţă majoră, clauze preventive faţă de diverse măsuri de protecţie a concurenţei.

7.6.2. Clauze de recalculare sau de revizuire a preţului, în doctrina juridică aceste clauze mai sunt numite şi clauze de indexare

a preţului230, clauză de escaladare a preţurilor sau clauză de preţ mobil231.Clauza de revizuire a preţului este stipulaţia contractuală prin care părţile stabilesc, că oricare dintre ele

este îndreptăţită să procedeze la recalcularea preţului contractual în situaţia în care între momentul încheierii şi executării contractului au intervenit modificări semnificative ale preţului materiilor prime, energiei, forţei de muncă sau ale altor elemente avute în vedere la stabilirea preţului contractual (de exemplu, primele de asigurare, tarifele de transport etc.). Scopul acestei clauze este232 de a proteja părţile împotriva riscurilor nevalutare, prin menţinerea puterii de cumpărare a monedei de plată. Doctrina juridică a propus233 următoarele variante a conţinutului clauzei de revizuire a preţului: "Vânzătorul are dreptul să majoreze preţurile indicate în prezentul contract, în cazul unei măriri a preţului materiilor, a tarifelor de transport maritim şi terestru şi a asigurării, spre a ţine seama de condiţiile din ziua livrării mărfii".

în funcţie de complexitatea elementului de referinţă (etalonului), clauzele de revizuire a preţului (de indexare nemonetară) au fost clasificate în doctrină234 în trei variante şi anume:

a) Clauza de revizuire cu indexare unică (sau specială), în această variantă preţul este exprimat într-o unitate de măsură uzuală, al unui produs determinat, de exemplu al unei tone de cărbune, al unui baril de petrol, al unei tone de cereale, al unui kw/oră energie electrică etc. De asemenea, părţile pot fixa ca element de raportare a preţului şi un indice statistic, care exprimă sintetic evoluţia preţurilor unui grup de produse determinate (eventual, dintr-o anumită ramură economică). S-a menţionat235, că etalonul unic trebuie astfel ales de contractanţi, încât să reflecte sintetic eventuala variaţie de valoare a întregului ansamblu de elemente, pe baza cărora s-a calculat preţul contractual. De regulă, produsul de referinţă este principala materie primă folosită pentru realizarea mărfii, care face obiectul contractului.

Este necesar ca părţile să precizeze documentul care stabileşte etalonul (indicele de referinţă), care poate fi: jurnalul unei burse de mărfuri, dacă valoarea etalonului este dată de o cotaţie bursieră (în

această situaţie trebuie să se indice bursa, data de referinţă, denumirea jurnalului etc.), jurnalul unei camere de comerţ sau al unei asociaţii profesionale, o publicaţie oficială, de exemplu, Publicaţia Biroului de statistică al O.N.U. etc.

Este posibil ca indicele de referinţă să nu poată fi utilizat la momentul executării contractului din diferite motive. De exemplu, el nu mai este publicat sau publicaţia avută în vedere şi-a încetat (temporar sau definitiv) apariţia. Dacă părţile nu convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată se poate adresa unui expert pentru a calcula nivelul indicelui respectiv, sau poate solicita instanţei de arbitraj numirea unui expert, dacă procedura arbitrală este deja

în curs.b) Clauza de revizuire cu indexare cumulativă (complexă). Această clauză se utilizează pentru varianta când

preţul contractului depinde de valoarea unei pluralităţi de elemente de referinţă privite cumulativ. De exemplu, materii prime, materiale, forţă de muncă — necesare pentru realizarea obiectului contractului.

Clauza de revizuire cu indexare cumulativă (complexă) se utilizează, mai ales, în contractele de antrepriză pentru lucrări de construcţii-montaj, cu precădere atunci, când antreprenorul foloseşte materiale şi forţă de muncă din ţara beneficiarului.

în cazul clauzei cu indexare cumulativă, părţile trebuie să indice formula de calcul pentru revizuirea preţului. Indicarea formulei se face direct sau indirect prin trimitere la o prevedere legală sau la o uzanţă standardizată, care astfel va fi recepţionată contractual. O asemenea formulă de calcul se găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi export, nr.!88-A şi 574A, elaborate de C.E.E./O.N.U. la Geneva în 1957. Formula este următoarea:

P=A(a + b_^+ciM.

100în formula expusă Px reprezintă preţ final de facturare, P0 este preţul iniţial al mărfii, arătat în contract; Mj

reprezintă media aritmetică sau ponderată a costurilor pentru materialele utilizate, raportată la data scadenţei, a livrării sau a termenului de rambursare, iar M0 — costurile respective la data avută în vedere pentru P0 (data contractului); Sj exprimă media salariilor/retribuţiilor (inclusiv sarcinile sociale) pentru categoriile de angajaţi din ramura corespunzătoare de producţie la data avută în vedere pentru Mp iar S0—-media aceloraşi salarii/retribuţii şi sarcini sociale la data stabilită pentru P0; a + b + c = 100 reprezintă coeficienţii forfetari, raportaţi

la elementele componente ale preţului iniţial şi a căror sumă este egală cu 100. Astfel, a corespunde cu o parte fixă (marjă de siguranţă), b exprimă partea aferentă materialelor utilizate, iar c redă partea ce revine salariilor/retribuţiilor (inclusiv sarcinile sociale)236.

c) Clauza de revizuire a preţului cu indexare generală. Această variantă presupune raportarea preţului contractual la valoarea tuturor bunurilor şi serviciilor care pot fi procurate cu cantitatea de monedă în care este exprimat acest preţ într-o zonă geografică determinată, în acest caz, elementul de referinţă este un indice statistic relevant pentru evoluţia preţurilor la nivelul macroeconomic pe întreaga ţară, pe ansamblul economiei unui oraş etc.

Mn

Clauza de indexare generală ce are drept scop menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată este mai puţin utilizată în practica contractuală internaţională. Motivul îl constituie dificultatea de a găsi un indice statistic de referinţă suficient de relevant pentru un anumit contract.

în doctrina juridică s-a remarcat237, că clauza de revizuire a preţului are în mod automat numai un efect negativ şi anume de a face ca preţul în prezenţa realizării criteriilor prevăzute în contract să devină caduc. Preţul vechi nu este înlocuit în mod automat printr-un nou preţ, ci în temeiul clauzei de» revizuire se deschide calea spre negociere. De aceea este necesar să se indice şi cum se va calcula noul preţ, precum şi dacă orice schimbare, oricât de mică a costurilor, va duce la revizuirea preţului. De asemenea, în cuprinsul clauzei de revizuire a preţului, părţile trebuie să precizeze, dacă recalcularea se va face la fiecare livrare parţială sau numai după livrarea (recepţia) finală.

7.6.3. Clauze de postcalculare a preţului. Aceste clauze sunt mai rar utilizate în practică. Clauzele de postcalculare a preţului au aceeaşi finalitate ca şi clauzele de revizuire a preţului şi anume: menţinerea preţului mărfii (serviciului sau lucrării) la parametrii conjuncturii existente pe piaţă în momentul finalizării executării prestaţiei asumate de debitor.

în baza acestei clauze creditorul (vânzătorul, antreprenorul, prestatorul de servicii, furnizorul etc.) dobândeşte dreptul de a stabili preţul sau a-1 definitiva (dacă la încheierea contractului acesta a fost prevăzut numai estimativ) după executarea integrală a obligaţiilor sau la termene intermediare convenite de părţi, pentru a se putea lua în calcul şi eventualele modificări economice intervenite pe parcurs. Clauza de postcalculare a preţului acoperă, de regulă, riscurile nevalutare şi anume modificările posibile în cheltuielile materiale şi salarii. Părţile contractante pot conveni ca această clauză să prevină şi riscurile valutare, datorate eventualelor diferenţe de curs valutar, înregistrate în aceeaşi perioadă.

Dintre clauzele de postcalculare a preţului cea mai larg utilizată în practică este "cost + fee" (cost şi cheltuieli), în acest caz termenul cost are semnificaţia de preţ de producţie (format din costurile materiilor prime, materialelor, energiei etc. consumate în procesul de producţie), iar termenul cheltuieli este utilizat pentru a desemna valoarea manoperei, incluzând salariile, profitul şi orice alte adaosuri la preţul de producţie.

Contractul în care se stipulează clauza "cost +fee" sunt denumite în doctrină238 contracte cu costuri rambursabile.

Postcalcularea preţului avantajează mai ales pe debitorul prestaţiei în natură, deoarece riscurile de mărire a costurilor le suportă în mod exclusiv celălalt contractant (beneficiarul). De aceea, de regulă, prin aceeaşi clauză părţile obligă pe furnizor să ţină o evidenţă contabilă pentru toate cheltuielile aferente contractelor care conţin o asemenea clauză şi conferă beneficiarului dreptul de a exercita un control permanent asupra acestor cheltuieli.

Clauza cost + fee prezintă pentru beneficiar avantajul că poate obţine ameliorarea produsului sau lucrării pe toată perioada executării contractului, în funcţie de ultimele inovaţii tehnologice. Doctrina juridică a menţionat239, că stipulaţia cost + fee îi impune cumpărătorului toate riscurile de instabilitate a preţurilor şi nu este recomandabilă la import.

7.6.4. Clauza ofertei concurente.Potrivit unei opinii240, prin clauza ofertei concurente promitentul (vânzătorul, prestatorul de servicii) se obligă

să acorde cocontractan-tului condiţiile mai avantajoase oferite acestuia de către un terţ în cadrul unei operaţiuni similare.

Formularea sub care această clauză a fost cel mai des întâlnită este următoarea241: "Dacă în cursul executării contractului, cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte concurente, emanând de la un furnizor cunoscut şi serios, făcută la un preţ inferior preţului contractului, toate celelalte elemente ale contractului, în special cele referitoare la calitate, cantitate şi termene de livrare rămânând aceleaşi, vânzătorul trebuie ca în termen de 10 zile de la primirea notificării scrise din partea cumpărătorului, să accepte condiţiile din oferta concurentă, în lipsa acordului vânzătorului cu cumpărătorul., acesta din urmă este eliberat de obligaţia de a cumpăra de la vânzător, iar contractul va înceta să producă efecte în termen de 10 zile de la primirea răspunsului".

O altă formulare a clauzei ofertei concurente ar putea fi următoarea242: "Dacă, pe parcursul contractului, cumpărătorul notifică vânzătorului primirea unei oferte de bună-credinţă, emanând de la o sursă sigură, independentă de grupul cumpărătorului, pentru furnizarea de bunuri de calitate egală, în condiţii şi pe baze comparabile... ".

Sau "...o ofertă ce conţine un preţ inferior celui de care beneficiază cumpărătorul, înţeles pentru totalitatea necesităţilor sale, ce emană de la un producător de pe piaţa europeană".

Clauza se numeşte a ofertei concurente, deoarece oferta este adresată beneficiarului clauzei de un terţ "concurent" al promiten-tului.

Clauza ofertei concurente acordă promitentului opţiunea de a accepta sau refuza condiţiile dintr-o ofertă, primită de beneficiarul clauzei de la un terţ. în caz de acceptare, contractul dintre părţi este modificat şi se execută în continuare în noile condiţii, în caz de refuz, contractul dintre părţi încetează, iar beneficiarul poate încheia un alt contract cu persoana care i-a făcut oferta, în condiţiile mai avantajoase ale acestuia.

Clauza respectivă se stipulează, de regulă, în contractele de aprovizionare pe termen lung, pentru a oferi cumpărătorului posibilitatea de a beneficia de schimbările de pe piaţă ce ar surveni ulterior momentului încheierii contractului şi care i-ar fi profitabile.

Se realizează astfel o adaptare a preţului mărfii la evoluţia pieţei, trăsătură prin care clauza ofertei concurente prezintă unele tangenţe cu clauza de revizuire a preţului, însă, spre deosebire de aceasta, adaptarea se realizează prin referire la oferta concurentă mai avantajoasă de care se poate prevala cumpărătorul, iar vânzătorul se află pus în faţa opţiunii pe care am menţionat-o mai sus.

Clauza ofertei concurente permite uneia dintre părţile contractante, de regulă, cumpărătorului, să se prevaleze faţă de cealaltă parte contractantă de o ofertă mai favorabilă, avansată de către un terţ concurent, pentru o operaţiune similară243.

Este posibil, însă, ca vânzătorul să fie acela, în favoarea căruia a fost stipulată clauza, într-o atare situaţie, vânzătorul va notifica partenerului contractual oferta prin care un cumpărător concurent al cocontractantului i-a propus un preţ superior celui fixat în contractul lor.

Doctrina juridică a remarcat244 pe bună dreptate, că s-ar putea ca oferta concurentă să emane de la o firmă neserioasă ori care se află în relaţii de prietenie cu cumpărătorul, deci oferta să fie de complezenţă. De asemenea, ea ar putea să se refere la o perioadă mai mică şi preţul să fie spot aşa cum se practică, de obicei, pentru cantităţi mici şi de scurtă durată.

O altă dificultate este cea a probei condiţiilor din oferta concurentă. Pentru a-şi produce efectele sale de concurenţă, oferta trebuie să fie comunicată vânzătorului. Ofertantul s-ar putea să nu fie de acord cu acest fapt, văzându-şi oferta divulgată.

O soluţie ar fi de a încredinţa unui terţ independent şi competent examinarea ofertei concurente, precum şi compararea condiţiilor din contract cu cele din ofertă. Teoretic această modalitate ar fi de natură să furnizeze vânzătorului dovezile necesare, asigurând totodată, discreţia în raport cu terţul ofertant, însă, din punct de vedere practic, desemnarea unui terţ independent şi competent nu s-ar putea să nu prezinte dificultăţi.

în principiu, cu ocazia stipulării clauzei ofertei concurente, părţile au în vedere, aşa cum am arătat, o opţiune de bază între două ipoteze şi anume: sau acceptarea din partea vânzătorului pentru a alinia condiţiile contractului celor din oferta concurentă, sau, în caz de refuz, dreptul cumpărătorului de a contracta cu terţul.

Fiecare dintre aceste ipoteze este susceptibilă de modalităţi diferite.Astfel, de cele mai multe ori, alinierea condiţiilor contractuale celor din oferta concurentă se realizează

în mod direct, prin adaptarea preţului la cel propus în oferta concurentă.în alte cazuri, însă, în locul unei adaptări automate părţile preferă renegocierea ori numai a preţului sau şi a

altor clauze contractuale, această tehnică de renegociere apropiind clauza ofertei concurente de clauza de hardship.

în conţinutul clauzei ofertei concurente trebuie să fie incluse şi problemele de ordin procedural. Este indicat să se precizeze cum se

va realiza notificarea de către posesorul ofertei concurente (scrisoare recomandată, telefon, fax, telex, poştă electronică) termenul pentru primirea răspunsului vânzătorului, precum şi dacă este necesară o notificare ulterioară a cumpărătorului referitoare la soarta contractului.

7.6.5. Clauza clientului cel mai favorizat. Clauza clientului cel mai favorizat este stipulaţia contractuală prin care promitentul (vânzătorul, furnizorul de bunuri sau de servicii) se obligă să acorde celuilalt contractant (cumpărător, beneficiar) cele mai favorabile condiţii pe care le-ar acorda eventual unui terţ cu privire la contracte având acelaşi obiect.

Uzual în practică această clauză este formulată astfel: "Dacă vânzătorul va consimţi faţă de un terţ condiţii mai favorabile în ansamblu decât cele stipulate în prezentul contract pentru cantitate şi calitate comparabilă, le va acorda de asemenea cumpărătorului din acest contract cu începere din ziua în care devin aplicabile în raporturile cu terţa persoană".245

Ca şi clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat apare în unele contracte de aprovizionare pe termen lung, dar are un domeniu mai larg. Astfel, ea poate fi aplicată şi în contractele de concesiune, de vânzare, precum şi în contractele de transfer de tehnologie. Scopul clauzei este de a permită adaptarea contractului de lungă durată la evoluţia condiţiilor pieţei, pentru a evita crearea pentru unul dintre contractanţi a unei situaţii dezavantajoase în raport cu aceea a terţului concurent.

Din momentul în care au fost acordate unui terţ condiţii mai favorabile, aceleaşi condiţii urmează să se aplice ex nune şi celuilalt partener din contractul iniţial. Alinierea contractului iniţial la condiţiile mai favorabile acordate de vânzător se va face automat, fără negocieri prealabile între părţi, deoarece într-o corectă conduită comercială nu se pot concepe negocieri, dacă în situaţii egale vânzătorul a consimţit altui client condiţii mai avantajoase.

In legătură cu aplicareaa clauzei clientului cel mai favorizat apare aceeaşi problemă ca şi la clauza ofertei concurente, şi anume cea a comparabilităţii probelor. Astfel, punerea în aplicare a principiului, conform căruia beneficiarul clauzei clientului cel mai favorizat este în drept să ceară adaptarea contractului dintre părţi în condiţiile mai favorabile pe care cocontractantul le-ar consimţi unui terţ, poate prezenta dificultăţi, dacă părţile nu au stabilit un anumit criteriu de apreciere a caracterului "mai favorabil" al condiţiilor din cele două contracte. Pentru a preîntâmpina asemenea dificultăţi este necesar ca părţile

să precizeze în conţinutul clauzei dacă comparaţia va purta numai asupra preţului sau dacă se va examina ansamblul condiţiilor contractuale (cantitate, calitate, modul de livrare a mărfii, condiţiile de ambalare ale acesteia, distribuirea între părţi a cheltuielilor de transport etc.).

în practica contractuală, unele din aceste clauze sunt astfel redactate, încât evită luarea în considerare a condiţiilor mai favorabile acordate unui terţ în împrejurări exepţionale, de exemplu pentru o piaţă foarte limitată sau pentru o cantitate mică de produse.

Doctrina juridică a remarcat,246 că în ceea ce priveşte proba acordării condiţiilor mai favorabile unei terţe persoane, problema se pune în alti termeni decât în cazul ofertei concurente, în ipoteza clauzei clientului cel mai favorizat există pericolul ca vânzătorul să nu-1 informeze pe partenerul său că a consimţit condiţii mai favorabile unui terţ.

Deosebirea este evidentă, deoarece în cazul clauzei ofertei concurente, cumpărătorul este întotdeauna interesat să prezinte această ofertă, deoarece contractul se va adapta în favoarea sa, problema constând numai în a verifica existenţa, sinceritatea şi conţinutul acestei pretinse oferte. Dimpotrivă, clauza clientului cel mai favorizat se aplică în defavoarea părţii care a contractat cu terţul. Există posibilitatea ca vânzătorul să nu anunţe partenerului său încheierea noului contract.

în baza clauzei clientului cel mai favorizat vânzătorul îşi asumă implicit obligaţia de a-1 informa pe cumpărător asupra conţinutului contractului convenit ulterior cu un alt client. Nerespectarea acestei obligaţii poate fi interpretată ca reprezentând o executare defectuoasă a contractului cu toate consecinţele aferente unei asemenea executări.

Uneori clauzele clientului cel mai favorizat nu prevăd modul în care contractantul va fi informat cu condiţiile mai avantajoase consimţite unui terţ. Alteori se stipulează numai, că partea care a contractat cu terţul se angajează să facă cunoscut acest fapt cocontractantului său, dar fără a organiza un anumit mod de control. Asemenea clauze riscă să nu poată fi aplicate dacă nu există între părţi relaţii de încredere bine stabilite.

Potrivit unei opinii247, un prim pas este făcut când clauza stabileşte dreptul de a cere să se dovedească în orice moment, că nici un terţ nu beneficiază de condiţii mai favorabile. Această dovadă poate rezulta dintr-un control direct al registrelor comerciale şi al conturilor bancare ale contractantului vizat. Unele dintre clauzele utilizate în practica contractuală prevăd efectuarea unui asemenea control fie de către

reprezentanţii cocontractantului, fie de către un terţ numit de comun acord de partenerii contractuali în calitate de controlor independent. Daca se constată, că vânzătorul a consimţit unui terţ condiţii mai favorabile, beneficiarul clauzei clientului cel mai favorizat poate să pretindă alinierea contractului la acele condiţii. Se pune, însă, problema din ce moment urmează să se realizeze respectiva aliniere: de la data încheierii contractului supus modificării sau de la data perfectării contractului cu terţul? Soluţia mai frecventă este cea a aplicării noilor condiţii

cu începere de la data la care terţul a beneficiat de aceste condiţii mai favorabile, cu rambursarea eventuală a ceea ce s-a plătit în plus în acest interval de către beneficiarul clauzei, dar fără efect retroactiv.

De regulă, în practică părţile formulează clauza clientului cel mai favorizat în sensul că aceasta operează automat,^ punerea ei în acţiune necomportând negocieri prealabile între părţi, însă, din punct de vedere teoretic nu este exclusă posibilitatea ca în contractele de mare complexitate, adaptarea să facă obiectul unor negocieri.

Spre deosebire de clauza ofertei concurente, clauza clientului cel mai favorizat nu ar putea da loc unui refuz de adaptare a contractului. Este dificil de imaginat ca o parte să refuze cocontractantului său iniţial condiţiile pe care el însuşi le-a consimţit unui terţ.

Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat este mai simplă decât cea a clauzei ofertei concurente. Din momentul în care a acordat unui terţ condiţii mai favorabile, vânzătorul trebuie să anunţe pe partenerul său, care urmează să benefiicieze de aceleaşi condiţii.

O problemă care ar putea face obiectul unei proceduri particulare în unele cazuri, este cea a divergenţei între părţi referitoare la interprtetarea caracterului "mai favorabil" al condiţiilor consimţite terţului. Dacă neînţelegerea persistă, acest diferend ar putea fi soluţionat, ca orice litigiu rezultând din contract, pe calea arbitrajului, dacă părţile au prevăzut această cale într-o clauză compromisorie din contract.

Domeniul de acţiune al clauzei clientului cel mai favorizat ar putea fi limitat în spaţiu ca, de exemplu, pentru clienţi din anumite ţări, şi tot astfel ar putea să se precizeze numai în cazul, când între condiţiile comparate ar exista un minim de diferenţă.

In practica comercială internaţională se întâlnesc cazuri, când clauza clientului cel mai favorizat este stipulată în contractul de bază în favoarea altor clienţi, care nu sunt părţi în contract. In acesta situaţie clauza ia forma stipulaţiei pentru altul.

Doctrina juridică a remarcat248, că această clauză poate fi cumulatăai clauza ofertei concurente, ambele să fie stipulate în favoarea uneia dintre părţi. Astfel, un cumpărător

poate cere să beneficieze de condiţiile mai favorabile pe care partenerul său le va acorda unui terţ (ckzuza clientului cel mai favorizat} şi, în acelaşi timp cumpărătorul poate cere vânzătorului să alinieze contractul la condiţiile care i se vor oferi cumpărătorului de către un terţ (clauza ofertei concurente). O astefl de stipulaţie contractuală permite părţii respective să beneficieze, după cum îi convine, de una sau de alta dintre cele două clauze. De asemenea, este posibil ca o clauză să fie stipulată în favoarea uneia dintre părţi şi alta în favoarea celeilalte părţi contractante.

7.6.6. Clauza de hardship (sau de impreviziune). Clauza de hardship este stipulaţia contractuală în temeiul căreia devine posibilă modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se produc, fără culpa contractanţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute în momentul stabilirii raportului juridic de oblgaţie, dar care, schimbând substanţial datele şi elementele avute în vedere de părţi în momentul contractării, creează pentru unul dintre contractanţi consecinţe mult prea oneroase pentru a fi echitabil ca acesta să le suporte singur249.

Clauza de hardship este o creaţie a practicii şinglo-saxone din domeniul dreptului comerţului internaţional. Doctrina juridică a remarcat, că această clauză corespunde noţiunii de "situaţie dificilă"250 sau de "duritate"251.

Efectele juridice ale clauzei de hardship variază după ordinea juridică, fiind recunoscute în unele sisteme juridice şi necunoscute în altele.

în principiu, clauza de hardship se bazează exclusiv pe autonomia de voinţă a părţilor contractante.Scopul urmărit prin clauza de hardship este menţinerea sau

restabilirea echilibrului contractual, în pofida oricărei împrejurări carear modifica elementele originare pe care s-a întemeiat contractul părţilor.Clauzele de adaptare pe care le-am analizat anterior, se distingde clauzele de hardship prin faptul, că ele vizează modificarea împrejurărilor originare datorită survenirii unor evenimente precise. Princonsecinţă, repercusiunile asupra contractului pot fi adesea organizate a priori, în timp ce împrejurările în care intervine clauza dehardship nu permit organizarea anticipată a readaptării, dar trebuiesă aibă loc o renegociere. '

Demarcaţia nu este, însă, absolută. De exemplu, unele clauze de adaptare, aşa cum este clauza clientului cel mai favorizat, prevăd o renegociere pe baza condiţiilor oferite terţului şi nu o aliniere automată.

Clauza dehardship se deosebeşte de clauza de forţă majoră. Astfel, clauza de hardship nu pune problema exonerării de răspundere a unei părţi, ci a reactualizării, reechilibrării prestaţiilor. Pe de altă parte, în timp ce forţa majoră este o clauză de neexecutare a obligaţiilor, evenimentele care pun în mişcare clauza de hardship nu împiedică executarea, căci aceasta este posibilă, dar în condiţii împovărătoare pentru debitor.

Utilitatea clauzei de hardship va fi apreciată în funcţie de modul în care sunt stabilite condiţiile aplicării sale, în special, cele considerate obligatorii pentru funcţionarea ei.

Practica contractuală internaţională reflectă faptul, că nu existăşi nu poate fi uniformitate în privinţa negocierii şi redactării clauzelorde hardship. "Dacă" şi "în ce" formă asemenea clauze sunt stipulateîn contract, va depinde foarte mult de contractul respectiv şi de legeanaţională sau sistemul de drept din ţara unde se încheie contractulsau la care acesta se referă. *

în doctrina juridică s-a menţionat252, că clauza de hardship este compusă din două părţi principale. Prima parte defineşte ipoteza în care clauza urmează să se aplice. Această parte comportă ea însăşi două aspecte, constând în stabilirea unor împrejurări mai mult sau mai puţin determinate şi în consecinţele pe care acestea le produc asupra relaţiilor contractuale. A doua parte a clauzei expune regimul aplicabil în caz de realizare a ipotezei: această parte are un aspect preponderent procedural, cuprinzând reguli privind notificarea, renegocierea şi chiar organizarea unei proceduri extrem de complexe, implicând recursul la terţi, arbirti sau experţi.

Pentru a justifica oportunitatea şi necesitatea readaptării contractului, schimbarea intervenită în economia acestuia trebuie să întrunească anumite caracteristici.

în primul rând, schimbarea împrejurărilor încheierii contractului va avea consecinţe numai dacă afectează grav relaţiile dintre părţi. De regulă clauzele de hardship sunt redactate printr-o formulă generală şi nu au în vedere survenirea unui eveniment concret ca un criteriu de readaptare a contractului. Clauzele vizează orice modificări grave a datelor iniţiale pe baza cărora părţile au contractat. Sub acest aspect clauza de hardship se deosebeşte de clauzele de menţinere a valorii, care prevăd numai modificări bine determinate şi circumstanţiale la cauze monetare sau financiare.

Pe de altă parte, spre deosebire de clauza de menţinerte a valorii stipulate numai în favoarea unei singure părţi (de cele mai multe ori, vânzătorul) şi în legătură cu un element foarte precis al contractului (preţul), în clauzele de hardship ambele părţi au dreptul să se prevaleze de modificarea împrejurărilor pentru a cere readaptarea contractelor, iar incidenţa schimbării este luată în considerare pentru ansamblul contractului.

în practica comercială internaţională, pentru redactarea clauzei de hardship sunt utilizare diferite formule. Formularea cea mai larg întâlnită include: "toate faptele care ar putea pune în pericol executarea în bune condiţii a contractului"253.

în practică, majoritatea clauzelor vizează, totuşi, survenirea unor împrejurări mai bine definite. Este posibil ca o clauză de hardship să se refere în anumite cazuri, la modificarea fundamentală a împrejurărilor juridice din momentul încheierii contractului. Astfel este posibilă o modificare a legislaţiei naţionale (în special, dacă părţile au supus contractul legislaţiei naţionale în viguare), situaţie în care aplicarea unei clauze de hardship poate fi luată în considerare.

în practica comercială internaţională, unele clauze se referă la evenimente mult mai specifice. De exemplu creşterea preţului materiei prime sau alte cauze care au drept consecinţă agravarea costurilor de fabricaţie.

Deseori conţinutul clauzei de hardship include o formulă generală, urmată de o enumerare exemplificativă a împrejurărilor specifice, în multe cazuri clauzele de hardship reiau ideia imprevizi-bilităţii, referindu-se la acesta în formulări diferite. Unele clauze se limitează în a pretinde numai ca schimbarea să fie datorată unor împrejurări extraordinare sau neprevăzute. O asemenea formulare nu este indicată254, deoarece acordă beneficiu repunerii în cauză a contractului şi părţii care s-a arătat pur şi simplu neprevăzătoare, neluând în considerare unele evenimente previzibile.

Potrivit unei opinii255, noţiunea de exterioritate convine mai mult decât cea de imprevizibilitate pentru a califica clauza de hardship. Caracterul de exterioritate se referă la evenimente, care scapă de sub controlul rezonabil al părţilor contractate şi de aceea nu se putea cere părţilor să le aibă în vedere în momentul încheierii contractului. Totodată această cerinţă necesită mai multe precizări.

a) Clauza de hardship trebuie să apară ca exterioară comportării părţilor, în sensul că modificarea situaţiei nu poate fi imputată părţiivictimă, deoarece ea se produce fără nici o culpă din partea acesteia.

b) Formulele utilizate în unele clauze de hardship. In consecinţă,urmează să se verifice dacă partea interesată se află sau nu în măsurade a evita schimbarea împrejurărilor sau, cel puţin, consecinţeleacestei schimbări.

c) Clauza de hardship este realizată când evenimentele considerate au drept consecinţă o modificare fundamentală a echilibruluicontractual în detrimentul uneia dintre părţi. Doctrina juridică amenţionat256, că nu gravitatea schimbărilor intervenite prezintăimportanţă, ci impactul acestora asupra elementelor care asigurăechilibrul contractual. Gravitatea situaţiei de hardship se apreciază,deci, nu în mod absolut, dar în raport cu echilibrul contractual.

în privinţa procedurii de renegociere a contractului, putem menţiona următoarele: în general, se prevede că partea care crede că există situaţia de hardship trebuie să anunţe cealaltă parte despre evenimentul care pretinde că a schimbat echilibrul contractului, despre gravitatea consecinţelor economice şi despre modul cum crede că se poate interveni spre a remedia situaţia. Qealaltă parte într-un termen stabilit prin contract, trebuie să ia o atitudine:

— să accepte propunerea;— să propună alte modalităţi de adaptare;— să refuze propunerea ce i se face.în situaţia în care părţile nu ajung la consens, partea interesată poate sesiza arbitrajul în condiţiile prevăzute în

contract prin clauza compromisorie. Misiunea arbitrului este aceea de a verifica dacă împrejurările invocate constituie starea de hardship.

Dacă arbitrajul consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive de hardship, contractul continuă să-şi producă efectele. Dacă, însă, se consideră că există situaţie de hardship, părţile sunt invitate să poarte negocieri în vederea adaptării contractului fie singure, fie apelând la un terţ sau la arbitraj. Obligaţia părţilor de a renegocia contractul rezultă fie din acordul lor, fie din sentinţa arbitrală. Unele contracte prevăd, că în lipsa unui acord între părţi cu privire la readaptarea contractului, acesta poate fi desfiinţat, în anumite condiţii şi în anumite modalităţi, la cererea părţii interesate. Dar această situaţie nu corespunde exigenţelor comerţului internaţional. Părţile pot încredinţa această sarcină în mod expres unui terţ, care ar urma să fixeze un nou preţ al mărfii, ţinând seama de circumstanţele cauzei.

în situaţia în care părţile au ajuns la consens sau când arbitrajul a dat o sentinţă pentru adaptarea contractului, în doctrina juridică s-a pus problema dacă un contract astfel adaptat este acelaşi cu contractul iniţial sau este un contract nou, apărut în urma unei novaţii. S-a arătat în acest sens că, în principiu, contractul adaptat supravieţueşte propriei sale modificări, urmând să fie executat în continuare cu schimbările ce i s-au adus, cu excepţia cazului când s-a stipulat, că modificarea globală echivalează cu o novaţie prin înlocuire de obiect. Doctrina juridică a remarcat258, că pe parcursul negocierilor contractul nu a încetat să existe, se impune părţilor şi a fortiori va produce întotdeauna efectele sale în cursul perioadei dintre survenirea schimbării şi realizarea adaptării.

Doctrina juridică recomandă259 ca părţile să definească statutul obligaţiilor lor contractuale pe parcursul renegocierii. Se precizează în acest sens, că atunci când părţile participă la renegociere în scopul de a readapta contractul, pot să stipuleze că executarea obligaţiilor ce sunt considerate ca fiind atinse de situaţia de hardship, trebuie să continuie conform clauzelor contractuale iniţiale şi în timpul renegocierii. Dacă, la sfârşitul renegocierii, părţile sunt de acord asupra adaptării contractului, condiţiile acestei adaptări trebuie să prevadă o

despăgubire pentru prejudiciul suportat de partea victimă, deoarece ea a trebuit să continue executarea obligaţiilor sale în timpul renegocierii.

în situaţia în care părţile sunt ţinute să adapteze contractul după renegociere, ele pot alege una din două posibilităţi, şi anume:

a) în contract să se stipuleze, că executarea obligaţiilor, care suntconsiderate ca fiind atinse de clauza de hardship, trebuie să continue în timpul renegocierii, precum şi în perioada proceduriiulterioare de soluţionare a litigiilor, dacă părţile nu ajung la consensîn privinţa adaptării contractului. Excepţie este cazul când arbitrajulsau terţii împuterniciţi cu soluţionarea litigiului decid altfel;

b) în contract să se stipuleze, că partea care invocă clauza dehardship are dreptul să suspende executarea obligaţiilor, considerate atinse de situaţia de hardship.

Schimbarea împrejurărilor care modifică în mod substanţial economia contractului comercial internaţional, ipoteză vizată prin clauza de hardship, corespunde în unele sisteme de drept noţiunii de impreviziune.

în unele ţări teoria impreviziunii nu a fost admisă de jurisprudenţacivilă, iar în altele impreviziunea este admisă pe cale jurisprudenţială sau legală.în ţări ca Franţa şi Belgia jurisprudenţa civilă a refuzat, în principiu, cu exepţia dreptului administrativ,

reechilibrarea contractului în cazul schimbării împrejurărilor. Astfel, în dreptul francez260, principiul puterii obligatorii a contractului, este respectat de toate organele jurisdicţionale şi anume: instanţe civile, comerciale, jurisdicţii arbitrale. El implică faptul, că judecătorul nu poate (în afara împrejurărilor excepţionale în care această putere îi este acordată în mod expres de legislator) să modifice un contract sau să dispenseze o parte de executarea acestuia, dacă condiţiile forţei majore nu sunt reunite.

Poziţia strictă a dreptului privat francez cu privire la impreviziune nu exclude, însă, posibilitatea utilizării de către părţi a clauzelor de adaptare.

Dreptul belgian a respins aplicarea teoriei impreviziunii, în baza principiuluipacta suntservanda. Această teorie a fost aplicată, totuşi, în contractele de lucrări publice sau furnituri.

După o anumită evoluţie, teoria impreviziunii a fost admisă în Germania, Elveţia, Spania şi ţările scandinave.în Germania, teoriei impreviziunii îi corespunde conceptul de Wegfall der Geschaftsgrundlage. Potrivit

acestui concept, regula este, că o schimbare necontrolabilă a împrejurărior în care s-a încheiat contractul, care conduce la un dezechilibru fundamental în cadrul contractului, făcând ca prestaţia părţii care nu a prevăzut şi nu a acceptat un asemenea risc să devină împovărătoare, justifică o adaptare sau reziliere a acelui contract.

Jurisprudenţa, bazându-se pe principiul bunei-credinţe, consacrat de Codul civil german261, a aplicat regula sus-menţionată unor evenimente care includ schimbările politice, modificarea substanţială a legislaţiei sau jurisprudenţei, în funcţie de care părţile au contractat în mod expres, sau în caz de nerealizare a scopului contractului, astfel cum a fost convenit de către părţi.

Codul elveţian al obligaţiilor consacră262 în domeniul contractelor de antrepriză de lucrări, dreptul judecătorului de a rezilia contractul sau de a dispune o adaptare a preţului convenţional, când executarea lucrării de lungă durată este împiedicată sau a devenit extrem de dificilă, datorită unor împrejurări extraordinare, imposibil de prevăzut.

Codul civil spaniol consacră principiul pacta sunt servanda, care rămâne regula de bază în materie.Totuşi, jurisprudenţa a admis, în mod foarte limitat, că echitatea ar putea justifica cu totul excepţional o

readaptare a contractelor, dacă împrejurări economice au schimbat echilibrul fundamental dincolo de ceea ce părţile puteau să prevadă. Condiţiile cu totul excepţionale în care teoria impreviziunii este admisă, sunt precizate în jurisprudenţa.

în ţările scandinave, jurisprudenţa a permis repunerea în discuţie a condiţiilor contractuale în prezenţa unor modificări a preţurilor. Astfel, vânzătorul este eliberat de obligaţia de livrare, când posibilitatea de a executa contractul devine imposibilă datorită unor împrejurări, care nu sunt de natură ca vânzătorul să le fi putut lua în considerare cu ocazia încheierii contractului. Aceste împrejurări sunt: distrugerea bunurilor — obiect al contractului prin război, prohibiţie de import sau alte cauze similare.

în dreptul englez teoriei impreviziunii îi corespunde teoria frustration. Doctrina juridică a remarcat263, că noţiunea de frustration acoperă şi domeniul forţei majore şi cel al impreviziunii.

In literatura juridică engleză se evită să se dea o definiţie a conceptului de frustration. în principiu, se enumera numai ipotezele în care s-au pronunţat instanţele, ţinând seama de natura contractului şi de evenimentele ce au intervenit în cursul executării acestuia. Totuşi, a fost dată o definiţie cu caracter mai general264 precizându-se, că potrivit doctrinei frustration, un contract poate fi reziliat (dis-charged), dacă după încheierea acestuia intervin evenimente care fac executarea sa imposibilă sau ilegală, ori în anumite situaţii similare.

în anul 1943 a fost adoptată The Law ofReform (Frustration Con-tracts) Act. Această lege prevede, că regulile sale se aplică în litigiile referitoare la un contract comercial internaţional guvernat de dreptul material englez, litigii supuse spre soluţionare instanţelor engleze şi pe cale arbitrală.

în unele ţări teoria impreviziunii este consacrată legislativ. Astfel, Codul civil italian din 1942 consacră265 o anumită concepţie a impreviziunii — eccessiva onerosita. în contractele cu executare continuă sau succesivă, partea a cărei prestaţie a devenit excesiv de oneroasă, ca urmare a unor evenimente extraordinare şi impre-vizibile, poate cere rezilierea contractului, dacă agravarea obligaţiei sale nu poate fi considerată ca un risc normal, adică un risc pe care partea trebuie să-1 suporte conform împrejurărilor în care contractul este încheiat. Cealaltă parte poate evita rezilierea, oferind o readaptare echitabilă a clauzelor contractuale. Posibilitatea de alegere aparţine cocontractantului debitorului victimă a imprevi-ziunii şi nu acestuia din urmă.

în privinţa unor ţări africane s-a remarcat266, că intervenţia judiciară în scopul ameliorării clauzelor riguroase ale contractului a fost acceptată în legile naţionale ale mai multor ţări africane, care au moştenit sistemul de drept civil.

Codul civil grec din 1946 prevede: dacă împrejurările pe care, ţinând seama de buna-credinţă şi de uzanţele admise în operaţiunile comerciale, s-au bazat părţile, în principal pentru încheierea unui contract sinalagmatic, s-au schimbat ulterior din motive extraordinare şi care nu puteau fi prevăzute, şi dacă în urma acestei schimbări, prestaţia debitorului a devenit prea oneroasă în raport cu contra-prestaţia celeilalte părţi, tribunalul poate, la cererea debitorului, să o adapteze după aprecierea sa în mod corespunzător sau să decidă chiar rezoluţiunea cntractului total, ori numai pentru partea încă neexecutată.

Codul civil egiptean din 1948 admite impreviziunea ca o excepţie de la principiul puterii obligatorii a contractului. Astfel se prevăd următoarele270: contractul este legea părţilor. El nu poate fi modificat nici revocat decât prin consimţământul lor reciproc sau pentru clauze prevăzute de lege. Totuşi, dacă în urma unor evenimente imprevizibile, cu un caracter de generalitate, executarea obligaţiei contractuale, fără a fi devenit imposibilă, devine oneroasă astfel încât ameninţă pe debitor cu o pierdere exorbitantă, judecătorul, în funcţie de împrejurări şi după ce a luat în consideraţie interesele părţilor, poate să modifice într-o măsură rezonabilă obligaţia devenită excesivă.

Codul civil argentinian dispune271: dacă o schimbare neprevăzută şi extraordinară a împrejurărilor are loc astfel încât executarea obligaţiilor unei părţi devine excesiv de oneroasă, acea parte poate intenta o acţiune în justiţie pentru a obţine rezilierea contractului. Cealaltă parte poate încerca să evite această situaţie, oferind pe contul său o îmbunătăţire economică corespunzătoare a obligaţiilor. Totuşi, judecătorului îi revine rolul să decidă asupra soluţiei.

Concluzionând putem menţiona, că în diferite legislaţii există deosebiri în problema impreviziunii. Recomandăm, ca în contractele comerciale internaţionale să fie stipulate clauze de hardship cât mai

clar redactate, pentru a se recurge cât mai puţin la legea aplicabilă contractului.7.7. Clauza de forţă majoră.în doctrina juridică272 clauza de forţă majoră este definită drept o stipulaţie contractuală, având caracterul

unui succedaneu sau substitut de clauză de adaptare atunci, când conţine prevederea potrivit căreia contractul se suspendă în caz de forţă majoră, urmând ca el să continue după perioada de suspendare, în noile condiţii care vor fi negociate între timp.

De asemenea se cere ca debitorul să aibă faţă de evenimentele invocate un comportament activ. Astfel el trebuie să-1 informeze pe creditor şi să depună toate eforturile pentru a readuce relaţiile contractuale la situaţia normală sau, cel puţin, să se mai salveze ceva. De cele mai multe ori clauza de forţă majoră se inserează în contractele comerciale internaţionale şi este pe cât de necesară, pe atât de greu de formulat. Din analiza

practicii contractuale se constată că, noţiunea de forţă majoră nu este cunoscută în toate sistemele juridice, iar dacă este recunoscută, ea primeşte interpretări diferite. Deaceea273, cu ocazia redactării clauzei de forţă majoră, există tendinţa de a defini şi chiar de a însoţi definiţia cu o serie de exemple, independent de accepţiunea dată acestui concept de lex contractus. După cum s-a remarcat în doctrina juridică274, cât priveşte definirea cazurilor de forţă majoră, în practica internaţională se confruntă

trei tipuri de definiţii:a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se

înţeleg împrejurările imprevizibile şi insurmontabile, care auîmpiedicat partea să execute contractul

b) O definiţie analitică, cuprinzând toate situaţiile imaginabile,care ar putea constitui cazuri de forţă majoră, fapte exoneratoarede răspundere sau scuze.

c) O definiţie mixtă, care cuprinde o formulare sintetică şi oenumerare exempZi gratia.Toate definiţiile menţionate conţin următoarele elemente: caracterul imprevizibil, insurmontabil (sau irezistibil)

şi exterior celui care îl invocă al unor fapte intervenite ulterior încheierii contractului şi care au împiedicat executarea acestuia, fără nici o vină din partea debitorului, aflat într-o imposibilitate absolută de a executa contractul.

Enumerarea împrejurărilor care constituie forţa majoră si întâlneşte cel mai des în acele clauze, în care o definiţie a forţe majore lipseşte, împrejurările cele mai frecvent invocate în enumerare sunt: calamităţile naturale, conflictele armate, conflictele de muncă, actele puterii publice, dificultăţile de transport şi de aprovizionare.

In majoritatea cazurilor, însă, evenimentele incluse în enumerare au rolul de a exemplifica noţiunea de forţă majoră în prealabil definită. Enumerările nu au un caracter limitativ, în majoritatea cazurilor ele sunt întroduse prin expresiile "în special" sau "de exemplu" şi se încheie cu formula: "...sau alte împrejurări asemănătoare" ori ere.

în toate aceste situaţii se pune problema corelaţiei noţiunii de forţă majoră cu enumerarea cazurilor respective, în sensul de a şti dacă împrejurările vizate constituie întotdeauna cazuri de forţă majoră sau numai atunci când ele corespund caracteristicilor generale ale noţiunii de forţă majoră.

Doctrina juridică a remarcat275, că însuşi principiul de a recurge la o enumerare este adesea discutabil, datorită problemelor dificile de interpretare care se pot ridica din punct de vedere teoretic, metoda cea mai bună constând într-o definiţie generală şi sintetică în care să poată fi cuprinse toate situaţiile în speţă.

Cu toate acestea, practica dominantă este în sens invers, fiind justificată prin grija de a reda cât mai bine intenţia părţilor în domeniul clauzelor exoneratorii.

Dar pentru ca forţa majoră să-şi producă efectul său exonerator de răspundere, se mai cer îndeplinite două condiţii şi anume: avertizarea de către debitor a cazului de forţă majoră şi dovada forţei majore.

Clauza cu privire la forţa majoră trebuie să cuprindă şi cerinţa enunţării imediate a cazului de forţă majoră şi modul în care trebuie să se facă aceasta. Dacă anunţarea cazului de forţă majoră nu se face în termenul prevăzut în contract, partea respectivă va fi obligată să dezdăuneze pe cocontractantul său de pagubele provocate prin neprimirea avizului, cu excepţia cazului dacă însăşi anunţarea a fost împiedicată printr-un fapt exonerator.

Cum anunţarea cazului de forţă majoră este esenţial să fie cu maximă operativitate, dovada acestei împrejurări poate fi efectuată şi ulterior. Dovada poate fi certificată de documente ce provin de la autorităţile competente ale ţării respective, spre exemplu, atestări ale Camerei de Comerţ, Institutului Meteorologic etc. însă, un asemenea certificat constată doar faptele, a căror interpretare revine părţilor şi arbitrilor.

în comerţul internaţional survenirea unei împrejurări de forţă majoră nu conduce, de obicei, la rezilierea contractului, dar la suspendarea lui. Pe durata suspendării părţile sunt libere să încheie contracte similare cu âjţi parteneri, în situaţia în care, după expirarea termenului prevăzut îişi contract, evenimentul de forţă majoră nu a încetat, contractul va fi reziliat sau renegociat. De regulă, dreptul de a solicita rezilierea este recunoscut cocontractantului părţii care s-a prevalat de clauza de forţă majoră, mai rar ambelor părţi. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980 reglementează exonerarea de răspundere în capitolul y secţiunea a IV Convenţia nu utilizează explicit noţiunea de forţă majoră,

dar consacră o definiţie sintetică, prevăzând în art.79, pct.l următoarele: "O parte nu este răspunzătoare de neexecutarea oricărei obligaţii ale sale, dacă dovedeşte că această neexecutare este determinată de o piedică independentă de voinţa sa şi nu se putea aştepta în mod rezonabil din partea ei să o ia în considerare la momentul încheierii contractului, să o prevină ori depăşească sau să prevină ori să-i depăşească consecinţele"276.

în dreptul comparat sunt evidenţiate deosebiri de reglementare şi de definire a noţiunii de forţă majoră.Astfel, în dreptul francez, în lipsa unei definiţii legale, a revenit jurisprudenţei şi doctrinei să procedeze la

aceasta, în temeiul articolului 1148 al Codului civil277, instanţele judecătoreşti admit exonerarea de răspundere a debitorului care nu a executat obligaţiile sale contractuale, ca urmare a intervenţiei după momentul încheierii actului, a unui obstacol extern, în mod normal imprevizibil şi irezistibil.

în dreptul civil român, împrejurarea de forţă majoră este externă, absolut imprevizibilă şi absolul invincibilă. Textul de lege prevede: "nu poate fi loc la daune interese când, din o forţă majoră sau dintr-un caz fortuit, debitorul a fost poprit de a da sau a face aceea, la care se obligase, sau a făcut ceea ce era poprit"278.

în dreptul spaniol se prevede279, că forţa majoră este un eveniment neimputabil debitorului, făcând imposibilă executarea obligaţiiloi contractuale.

Potrivit Codului civil italian280, debitorul care nu a executat prestaţia la care s-a obligat, este ţinut să plătească daune-interese, cu excepţia cazului dacă dovedeşte, că neexecutarea sau executarea cu întârziere a fost provocată de un obstacol independent de voinţa sa şi care 1-a pus în imposibilitate de a-şi îndeplini angajamentul luat.

în Grecia281 debitorul nu răspunde pentru neexecutarea prestaţiei pe care o datorează, dacă intervenţia unor circumstanţe mai presus de voinţa şi puterea sa au determinat imposibilitatea prestaţiei.

Codul comercial uniform al S.U.A. prevede282: cu excepţia cazului în care vânzătorul şi-a asumat obligaţii mai importante, întârzierea în livrare sau nelivrarea totală sau parţială de către vânzător nu constituie o încălcare a obligaţiilor contractuale, dacă executarea a devenit imposibilă datorită unui eveniment neprevăzut, a cărui inexistenţă a fost fundamentală pentru încheierea contractului, sau datorită respectării cu bună-credinţă a unei reglementări guvernamentale în S.U.A. ori în străinătate.

în sistemul de drept englez, frustation este un concept care acoperă atât împrejurările de hardship cât şi cele de forţă majoră.

7.8. Alte clauze stipulate în contractele comerciale internaţionale.7.8.1. Clauza primului refuz. Doctrina juridică a remarcat283 că, în baza clauzei primului refuz o parte

contractantă A se obligă faţă de cealaltă — beneficiar — B, de a-i propune să realizeze în viitor o anumită operaţie împreună cu preferinţă faţă de orice alt client; iar în cazul unui refuz al benefiziarului (B), celaltă parte (A) este liberă să trateze cu oricare alt client. Beneficiarul va avea, deci, opţiunea de a participa la această operaţiune, cu preferinţă faţă de oricare alt client, iar în cazul unui refuz din partea sa (primul refuz), cealaltă parte va putea să contracteze acea operaţie cu oricare alt client.

Clauza primului refuz se deosebeşte de clauza ofertei concurente. Clauza ofertei concurente permite adaptarea condiţiilor unui contract de lungă durată, în curs de executare, la conţinutul ofertei mai favorabile primite de la un terţ. Clauza primului refuz acordă o preferinţă pentru încheierea unei noi operaţii comerciale.

însă, în anumite împrejurări, aceste clauze se pot prezenta ca procedee alternative. Astfel, o întreprindere care urmăreşte aprovizionarea sa pe termen lung, dar în pas cu condiţiile schimbătoare ale pieţei, poate încheia fie un contract de lungă durată în care să se însereze clauza ofertei concurente, fie un contract pe termen scurt cu clauza primului refuz pentru încheierea unor contracte ulterioare.

Clauza primului refuz se distinge şi de clauza clientului cel mai favorizat. Clauza clientului cel mai favorizat are ca scop modificarea unui contract în curs, prin referire la condiţiile mai favorabile apărute în relaţiile uneia dintre părţile contractante şi un terţ, iar clauza primului refuz oferă beneficiarului o opţiune pentru o operaţie nouă, viitoare şi eventuală.

în doctrina juridică s-au conturat două opinii diferite cu referire la calificarea juridică a clauzei primului refuz. Astfel, unii autori consideră284, că aceasta este o clauză de adaptare a contractului la noile împrejurări, iar alţi autori285 încadrează clauza primului refuz în grupa clauzelor privind continuarea raporturilor contractuale (sau de opţiune).

Clauza primului refuz este frecventă în practica comercială anglo-saxonă, denumirea ei engleză fiind first refusal clause sau pre-emp-tion clause.

Doctrina juridică a menţionat286, că această clauză exprimă un antecontract unilateral, afectat de o condiţie suspensivă potestativă simplă din partea promitentului. Ea conţine un antecontract unilateral, deoarece dă naştere obligaţiei promitentului de a acorda preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi ai săi. Promisiunea se poate referi la orice operaţiune comercială pe care promitentul ar intenţiona să o încheie în viitor sau numai la o anumită operaţiune, mai exact un anumit contract, această din urmă situaţie fiind cea mai frecvent întâlnită în practică.

Totodată, s-a subliniat287, că promisiunea respectivă este afectată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să acordre preferinţe beneficiarului numai dacă în viitor se va decide să încheie acel contract. Beneficiarul288 urmează să decidă în termenul stipulat dacă este sau nu de acord, informându-I pe promitent. Acceptarea are ca efect perfectarea contractului ex nune (fără efect retroactiv), iar refuzul atrage caducitatea clauzei.

Condiţia este potestativă simplă289, deoarece realizarea ei nu depinde exclusiv de voinţa promitentului, ci şi de împrejurările care 1-ar putea determina în viitor să încheie contractul. Deşi este din partea promitentului, această condiţie nu atrage nevalabilitatea promisiunii la care se referă.

în practica internaţională nu a^fost convenită o formulă standard pentru clauza primului refuz, în virtutea principiului libertăţii convenţiilor, părţile pot formula diferit clauza primului refuz, determinându-i sfera de aplicare.

Faţă de marea diversitate a clauzelor primului refuz, în doctrina juridică s-a încercat o clasificare a modalităţilor mai frecvent utilizate290.0 primă clasificare este efectuată pe baza posibilităţilor de succesiune în timp a ofertelor făcute de un partener celuilalt partener şi terţului, în acest sens s-au distins două situaţii şi anume:

— promitentul trebuie să propună operaţiunea comercialărespectivă beneficiarului clauzei înaintea oricărei negocieri cu terţul;

— promitentul poate solicita mai întâi ofertele terţului cu condiţia,însă, de a nu accepta vreuna din ele înainte de a propune în prealabilbeneficiarului încheierea contractului în aceleaşi condiţii cu celeprevăzute în oferta terţului.

Deseori în practică cele două ipoteze se completează una pe alta în sensul că promitentul trebuie mai întâi să propună operaţiunea beneficiarului, iar numai dacă acesta refuză, promitentul poate să se adreseze unui terţ. Dar, înainte de a accepta oferta terţului, el trebuie să-i propună beneficiarului să contracteze cu el în condiţiile ofertei terţului şi numai după acest al doilea refuz el este în drept să contracteze cu terţul.

Unele clauze prevăd că, în caz de refuz al beneficiarului, promitentul îşi redobândeşte libertatea de a contracta cu terţul numai în cadrul unui anumit termen după expirarea căruia dreptul de preferinţă al beneficiarului renaşte.

în funcţie de gradul de libertate pe care îl are promitentul în alegerea unui alt partener când beneficiarul clauzei refuză oferta lui, se disting291, de asemenea, două situaţii:

— cazul în care promitentului i se recunoaşte libertatea de anegocia cu un terţ în orice condiţii şi

— cazul când promitentul poate contracta cu terţul numai întermeni comparabili cu aceia în care beneficiarul a refuzat să încheiecontractul.

în prima ipoteză clauza primului refuz riscă să devină iluzorie, deoarece ar fi suficient pentru a goli de conţinut dreptul de preferinţă al beneficiarului, ca promitentul să-i ofere acestuia să contracteze în condiţii inacceptabile, antrenând refuzul său pentru ca ulterior să propună terţului condiţii normale de contractare.

Pentru a evita consecinţele unor asemenea situaţii, doctrina juridică292 a propus următoarele principii:— angajarea răspunderii contractuale a promitentului, dacă

acesta ar căuta să lipsească de conţinut dreptul de preferinţă albeneficiarului, propunându-i condiţii vădit inacceptabile;

— în cazul în care beneficiarul refuză condiţiile normale oferite,promitentul nu este în mod necesar obligat să propună condiţiiidentice terţului. Dar dacă negocierea cu terţul tinde să conducă la

acordarea unor condiţii în mod net mai favorabile, promitentul vatrebui, înainte de a contracta cu terţul, să facă o nouă ofertăbeneficiarului, pe baza acestor condiţii modificate.

Din practica comercială internaţională rezultă, că unele dintre clauzele primului refuz caută să înlăture această sursă potenţială de litigii, precizând expres relaţiile ce trebuie să existe între condiţiile oferite de promitent beneficiarului şi terţului. De asemenea, se pune problema controlului din partea beneficiarului — după formularea primului refuz — a condiţiilor în care promitentul a contractat cu terţul.

Sub un alt aspect293, clauza primului refuz poate să interzică promitentului, anterior ofertei adresate beneficiarului, orice demers comercial, chiar prospectiv, faţă de diverşi clienţi, care ar putea să devină cumpărători, în lipsa unei asemenea restricţii, promitentul poate să întreprindă sondaje pe piaţa în cauză, înainte de a adresa beneficiarului oferta finală, în măsura în care urmăresc colectarea de date comparative referitor la preţuri curente, sortimente preferate etc.

Clauza primului refuz nu defineşte condiţiile viitorului contract. Acestea urmează a fi stabilite prin negocieri ulterioare, în baza cărora va fi perfectat acel contract. In conţinutul ei părţile indică doar un element de referinţă — anume condiţiile oferite de alţi clienţi ai promitentului, aflaţi într-o situaţie comparabilă în raport cu care vor fi conturate şi definitivate condiţiile contractului avut în vedere. Promisiunea devine operantă numai dacă beneficiarul va propune condiţii similare cu cele oferite de terţi. Totodată nici promitentul nu va putea oferi terţilor condiţii mai favorabile decât acelea pe care le-a propus în vederea contractării beneficiarului iniţial.

Aplicarea clauzei primului refuz implică organizarea unei proceduri, care constă în a prevedea formele şi termenele diferitelor notificări, privind intenţia promitentului de a se realiza o nouă operaţie comercială; decizia beneficiarului de a contracta cu cealaltă parte sau de a refuza, iar dacă este cazul şi în funcţie de tipul clauzei, comunicarea condiţiilor în care un terţ este gata să contracteze.

In practica comercială internaţională, numeroase clauze omit să reglementeze aceste chestiuni de procedură, lacună susceptibilă să provoace dificultăţi de aplicare.

Spre deosebire de clauza ofertei concurente şi a clientului cel mai favorizat, care stabilesc, de regulă, şi efectele ce se produc asupra contractului prin acceptare sau prin refuzul de adaptare, în raport cu condiţiile oferite sau consimţite unui terţ, precum şi anumite restricţii în aplicarea acestor clauze pentru a evita o repunere în cauză prea frecventă a contractului în curs de executare, în cazul clauzei primului refuz nu se pun asemenea probleme. Clauza primului refuz nu afectează contractele în curs, ci se referă numai la realizarea eventuală a unor noi operaţii comerciale.

Efectele clauzei primului refuz au fost sintetizate în doctrină, după cum urmează294:— Atâta timp cât condiţia suspensivă nu s-a realizat (pendente conditione), obligaţia promitentului de a

acorda preferinţă nu există, într-o altă concepţie295 această condiţie există, dar este considerabil inactuală. O atare obligaţie izvorăşte din clauza însăşi şi ţine de specificul acesteia. De aceea, conturarea sa ca realitate juridică se produce din chiar momentul când părţile au convenit clauza primului refuz, în continuare autorii citaţi menţionează, că obligaţia devine actuală numai în viitor, când promitentul se decide să perfecteze operaţiunea comercială vizată.

— în cazul în care condiţia se realizează (eveniente conditione),.idică promitentul se decide să încheie contractul, el este obligat să propună acest lucru, în primul rând

beneficiarului, în acest scop promitentul trebuie să-1 notifice pe beneficiar, în lipsa unei clauze exprese în sens contrar, notificarea nu este obligatoriu să se adreseze imediat beneficiarului, dar promitentul are dreptul de a testa piaţa pentru a se documenta asupra condiţiilor oferite de terţi, (de exemplu, nivelul preţurilor practicat în zonă), care vor constitui un element de comparaţie cu cele propuse de beneficiar.

— Opţiunea beneficiarului, respectiv dreptul acestuia de a acceptasau refuza contractul cu promitentul, este elementul pe care părţilepun accentul în cazul clauzei primului refuz. Dacă beneficiarul acceptă, în termenul stabilit sau uzual, contractul se încheie pentruviitor.

— Refuzul beneficiarului, precum şi tăcerea lui până la expirarea

termenului, atrage caducitatea clauzei şi oferă posibilitate promitentului de a lansa oferta de contractare unui terţ.

Dacă promitentul încalcă obligaţia de prioritate faţă de beneficiar şi încheie un contract cu terţul sau, cel puţin, îi face acestuia o ofertă completă şi fermă, beneficiarul are dreptul la daune-interese, în condiţiile dreptului comun, în lipsa unei prevederi speciale în cuprinsul clauzei. De obicei, daunele interese vor fi egale cu câştigul nerealizat de beneficiar ca urmare a neîncheierii contractului cu el.

în caz de litigiu între părţi, competenţa de a decide privind acordarea de daune-interese aparţine arbitrului în temeiul clauzei compromisorii stipulată în contract.

Domeniul de aplicare a clauzei primului refuz, cuprinde vânzarea-cumpărarea internaţională, contractul de societate, reglementat prin legi care aparţin altor sisteme naţionale de drept, contractele de cooperare economică internaţională ce au ca obiect realizarea în comun a unor unităţi productive pe teritoriul unuia din statele implicate etc.

7.8.2. Pactul de preferinţă.O variantă a promisiunii de vânzare o constituie pactul de preferinţă.Doctrina juridică a remarcat296, că prin pactul de preferinţă, proprietarul unui bun se obligă faţă de o

persoană (beneficiarul promisiunii) ca, în cazul în care va vinde bunul să îi acorde preferinţă, la preţ egal.O atare promisiune este un contract încheiat sub o condiţiepotestativă simplă, în cazul pactului de preferinţă, prornitentul nu se obligă să vândă bunul, ci numai să

acorde preferinţă beneficiarului promisiunii, în cazul în care s-ar decide să vândă bunul respectiv. Obligaţia asumată de promitent este o obligaţie de a face. în consecinţă, pactul de preferinţă nu poate avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului. Acest efect se va produce numai dacă prornitentul se va decide să vândă bunul şi, pe această bază, va conveni cu beneficiarul asupra bunului şi asupra preţului, în toate cazurile în care prornitentul nu-şi respectă obligaţia de a acorda preferinţă la vânzare şi vinde bunul altei persoane, beneficiarul va avea dreptul la plata unor despăgubiri pentru acopeririea prejudiciului suferit.

Efectele pactului de preferinţă sunt identice cu cele pe care le generează clauza primului refuz. Precizăm, însă, că în cazul pactului de preferinţă, prezintă relevanţă majoră pentru părţi obligaţia promitentului de a acorda prioritate beneficiarului, iar în cazul clauzei primului refuz accentul se pune pe dreptul beneficiarului de a avea primul refuz.

CAPITOLUL VIIIINTERPRETAREA ŞI EFECTELE CONTRACTULUI COMERCIAL INTERNAŢIONAL8.1. Interpretarea contractului.297

Atât interpretarea contractului în general cât şi interpretarea fiecărei clauze contractuale în parte prezintă o importanţă deosebită. Interpretarea contractului a fost definită în doctrina juridică298 ca fiind operaţiunea concretizată într-o activitate intelectuală specifică, prin care organul de jurisdicţie (arbitraj sau instanţă judecăto-rească de drept comun), cu prilejul soluţionării unui litigiu izvorât dintr-un contract încearcă să determine conţinutul concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor cărora le-a dat naştere.

Interpretarea contractului se analizează ca fiind o operaţiune logico-juridică contingenţă cu executarea contractului. Situaţiile conflictuale între părţi apar în timpul şi în legătură cu executarea contractului, avându-şi geneza, de cele mai multe ori, în interpretarea diferită dată de părţi anumitor stipulaţii contractuale.

Adeseori unele clauze ale contractului sunt obscure, conţinând formulări confuze sau inadecvate în raport cu specificul contractului încheiat de părţi. De aici decurge necesitatea interpretării contractului comercial internaţional. Interpretarea contractului se face conform principiului prioritâfii voinţei reale a părţilor contractante faţă de voința lor declarată. Această regulă este stabilită expres în textele Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980. Astfel, art.8 alin.l al convenţiei prevede: "în scopurile prezentei convenţii, indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie interpretate după intenţia acesteea, când cealaltă parte cunoştea sau nu putea să ignore această intenţie".

Dacă intenţia comună a părţilor nu poate fi stabilită, manifestarea de voinţă trebuie interpretată după un criteriu obiectiv. Convenţia de la Viena, 1980 prevede în acest sens: "...indicaţiile şi celelalte manifestări ale unei părţi trebuie interpretate potrivit cu semnificaţia pe care le-ar fi acordat-o o persoană rezonabilă, cu aceeaşi pregătire ca cealaltă parte aflată în aceeaşi situaţie" (art. 8, alin. 2). în continuare acest articol prevede: "pentru determinarea intenţiei unei părţi sau ceea ce ar fi înţeles o persoană rezonabilă, trebuie să se ţină seama de circumstanţele pertinente, îndeosebi de negocierile care au putut avea loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de uzanţe, şi de întreg comportamentul ulterior al părţilor".

Un alt principiu al interpretării contractului este cel al bunei-credinţe. Şi acest principiu şi-a găsit consacrare în Convenţia de la Viena, 1980. Art.7, alin.l al convenţiei prevede: "La interpretarea prezentei convenţii se va ţine seama de caracterul său internaţional şi de necesitatea de a promova aplicarea sa uniformă, precum şi de a asigura respectul bunei-credinţe în comerţul internaţional". Doctrina juridică a remarcat299, că acest principiu este menit să constituie o regulă fundamentală atât în ceea ce priveşte interpretarea clauzelor contractuale cât şi în ceea ce priveşte executarea contractelor.

Principiul bunei-credinţe se găseşte în numeroase legi naţionale. Asfel, Codul civil român prevede: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa"300. Codul comercial uniform al S.U.A. precizează: "Buna-credinţă în cazul unui comerciant înseamnă onestitate în atitudine (honestity in faci) şi respectarea unor norme comerciale rezonabile de loialitate profesională (fair dealing in the rrade)"301. Principiul bunei-credinţe se întâlneşte şi în Codul civil italian (art.1366), în Codul civil german B.G.B. (art.157) şi este cunoscut şi aplicat în practica comercială internaţională.

La interpretarea contractului se va ţine seama şi de negocierile ce au avut loc între părţi, de obişnuinţele care s-au stabilit între ele, de comportarea părţilor ulterior încheierii contractului precum şi de uzanţele comerciale internaţionale.

Doctrina juridică a subliniat302, că în relaţiile comerciale internaţionale există o regulă aproape universal cunoscută, potrivit căreia pentru interpretarea clauzelor contractuale trebuie să se ţină seama de sensul normal al acestor clauze, termeni sau expresii şi de practicile obişnuite în domeniile de activitate respective şi aceasta independent de intenţia părţilor sau de cunoaşterea acestor practici de către părţi.

De asemenea, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, Viena 1980, prevede în art.9, că părţile sunt legate prin uzanţele la care ele au consimţit şi de obişnuinţele care s-au stabilit între ele. în afară de convenţia contrară a părţilor, acestea sunt considerate că s-au referit în mod tacit şi pentru formarea sa, la orice uzanţă pe care o cunoşteau sau ar fi trebuit să o cunoască şi care, în comerţul internaţional, este larg cunoscută şi în mod regulat respectată de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere.

O clauză contractuală susceptibilă de mai multe înţelesuri, se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce. Acest principiu este exprimat adesea sub formula: "actus interpretandus est potius (magis) ut valeat quam ut pereat" şi este admis în majoritatea legislaţiilor precum şi în practica sistemelor de drept respective, în literatura de specialitate s-a remarcat303, că acest principiu este aplicabil a fortiori în cazul relaţiilor comerciale internaţionale, deoarece este de neconceput ca participanţii la aceste relaţii — deci profesionişti în materie — să fi inserat în contractul lor clauze fără intenţia ca ele să producă efecte juridice.

Stipulaţiile sau expresiile care pot primi două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, se interpretează în înţelesul care se potriveşte cel mai mult cu natura contractului respectiv.

Clauzele contractului se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăruia sensul care rezultă din întregul act. Această regulă se aplică şi atunci când părţile au prevăzut explicit în contract că anumite clauze sunt esenţiale, în acest caz clauzele esenţiale vor servi ca bază de interpretare pentru întregul act.

Un alt principiu al interpretării contractului este că, interpretarea se face după sensul acordat în practică, în cazul în care se utilizează expresii sau clauze obişnuite în comerţ, interpretarea lor se face după sensul în care se utilizează în practică şi este larg cunoscută în comerţul internaţional (art.9, alin.2 din Convenţia de la Viena, 1980). Contractele comerciale internaţionale conţin cel mai des referiri la unele expresii, formule sau clauze, care exprimă sintetic o operaţie juridică, de exemplu, condiţii de livrare a mărfii, de plată a preţului etc.

Astfel, este suficient să se stipuleze, că un contract de vânzare se încheie pe bază de condiţia E.X.W., ca aceasta să determine o sumul de efecte ale contractului cu privire la livrarea mărfii.

In comerţul internaţional multe contracte se încheie pe bază de condiţii generale şi de contracte-tip, care sunt elaborate în mod unilateral de către marile societăţi comerciale (în domeniul produselor industriale) sau de către asociaţiile profesionale interesate (de exemplu, în domeniul produselor agricole şi cel al materiilor prime). In ultimul timp aceste condiţii generale sunt elaborate de organisme internaţionale, precum: Comisia Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comerţului Internaţional, Comisia Economică pentru Europa a Naţiunilor Unite, Camera de Comerţ Internaţională din Paris.

în privinţa efectelor produse de aceste condiţii generale şi contracte-tip, în situaţia în care părţile nu s-au referit la ele în mod expres în contract, doctrina juridică a propus următoarele304: dacă condiţiile generale sunt elaborate în mod unilateral de către una din părţi şi oferite celeilalte, contractul ce urmează a se încheia ia aspectul unui contract de adeziune, în acest caz se pune problema ocrotirii aderentului, iar pentru aceasta soluţia cea mai indicată este de a se reţine, că stipulaţiile din condiţiile generale se vor aplica numai dacă aderentul ştia sau în mod normal ar fi trebuit să ştie, că cealaltă parte se va servi de aceste condiţii generale, în continuare autorul citat subliniază, că situaţia este asemănătoare şi impune aceeaşi soluţie, când condiţiile generale sunt elaborate de asociaţia profesională respectivă şi însuşite de către o parte contractantă, care le oferă spre contractare celeilalte părţi.

O altă regulă este: orice clauză convenită în mod expres de către părţi prevalează asupra oricărei stipulaţii din condiţiile generale cu care s-ar afla în conflict.

în caz de ambiguitate, clauzele propuse de una din părţi sunt interpretate în defavoarea acesteia. Această regulă de interpretare exprimată prin formula in dubio contra stipulanten are geneza în principul de generală aplicare din materia probaţiunii, conform căruia "sarcina probei incumbă celui care afirmă (un drept, o pretenţie), iar nu celui care neagă".

Practica arbirtală de comerţ intrernaţional a aplicat deseori principiul in dubio pro reo (debitare) — când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celuia care se obligă, în materia vânzării se aplică excepţia de la acest principiu, conform căreia "orice clauză obscură sau insidioasă se interpretează contra vânzătorului".

8.2. Forţa obligatorie a contractelor comerciale internaţionale.8.2.1. Obligativitatea contractului în raporturile dintre părţile contractante. Forţa obligatorie a contractului

în raporturile dintre părţi se concretizează în următoarele aspecte:— părţile contractante sunt obligate una faţă de cealaltă să execute întocmai prestaţiile asumate;— nici una din părţi nu poate revoca prin voinţa sa unilaterală contractul încheiat;— executarea obligaţiilor contractuale trebuie să se aducă la îndeplinire cu bună-credinţă.O altă exigenţă a principiului forţei obligatorii a contractului constă în imposibilitatea modificării pe cale

unilaterală de către una din părţi a contractului comercial internaţional. La fel ca şi revocarea contractului, şi modificarea lui poate avea loc numai prin acordul de voinţă al părţilor.

Doctrina juridică a remarcat305, că principiul forţei obligatorii a contractului prezintă câteva aspecte specifice în contractele comerciale internaţionale. Acestea se manifestă, fie prin întărirea efectelor acestui principiu, fie dimpotrivă, prin restrângerea lor.

Sub primul aspect în contractele comerciale internaţionale, datorită faptului că ele sunt, de regulă pe termen lung şi cu executare succesivă, intervenţia unui caz de forţă majoră nu are ca urmare imediată încetarea efectelor contractului, ci suspendarea temporară a forţei obligatorii a contractului. De asemenea, forţa obligatorie a contractului poate fi uneori afectată de împrejurări exterioare voinţei contractanţilor. Aşa este în cazul contractelor comerciale internaţionale intuitu personae (de exemplu, contractul de mandat comercial internaţional, contractul de antrepriză etc.) care, având la bază consideraţia pe care unul dintre contractanţi o poartă celuilalt contractant, încetează ca urmare a decesului părţii respective (în cazul persoanei fizice) sau datorită încetării activităţii persoanei juridice ale cărei calităţi au fost avute în vedere cu ocazia perfectării contractului.

Pe de altă parte, efectele principiului sunt deseori limitate sau înlăturate de părţi, mai ales în contractele pe termen lung prin inserarea în cuprinsul acestora a unor clauze asigurătorii împotriva riscurilor valutare şi nevalutare.

8.2.2. Obligativitatea contractului în raporturile cu terţii. Principiul relativităţii efectelor contractului, potrivit căruia aceste efecte se produc numai între părţile contractante iar nu şi faţă de

terţi şi-a găsit aplicare şi în practica contractuală şi arbitrală de comerţ internaţională, însă, în comerţul internaţional acest principiu prezintă unele particularităţi. Determinarea arealului principiului relativităţii efectelor contractelor comerciale internaţionale implică în mod necesar definirea conceptelor de părţi, terţi, şi succesori ai părţilor.

Sunt părţi persoanele fizice sau persoanele juridice care au încheiat nemijlocit sau prin reprezentare contractul. Se asimilează părţilor şi intermediarul (comisionar sau mandatar), care acţionând fără reprezentare, încheie contractul în nume propriu, dar pe seama reprezentatului.

Terţii sunt persoanele care nu au participat nici direct şi nici indirect (adică prin reprezentare) la încheierea contractului comercial internaţional şi sunt complet străini de acest contract, în categoria terţilor se include şi intermediarul (comisionar sau mandatar), care acţionând cu reprezentare, rămâne în exteriorul raportului juridic obligaţional.

Succesorii părţilor reprezintă o grupă intermediară de persoane, care, deşi nu au participat direct sau indirect la perfectarea contractului, suportă în anumite limite efectele acestuia datorită faptului că se află în anumite raporturi juridice cu părţile.

Majoritatea participanţilor la comerţul internaţional sunt comercianţii — persoane juridice din diferite state. Uneori ele sunt supuse fuziunii (prin absorbţie sau contopire) ori divizării (totale sau parţiale), situaţii ce comportă transmisiuni universale sau cu^titlu universal către alţi subiecţi de drept care sunt succesorii lor. între subiecţii comerţului internaţional deseori au loc cesiuni de creanţă sau de drepturi litigioase. Cesionarii au calitatea de succesori cu titlu particular ai cedenţilor. Succesorii în drepturi (fie universali, cu titlu universal sau cu titlu particular) suportă în mod diferenţiat impactul efectelor contractelor comerciale internaţionale încheiate de antecesorul lor de drept. Creditorii chirografari ai unui debitor comerciant sunt obligaţi să respecte contractele perfectate de acesta, dacă prin acele contracte nu le-au fost fraudate interesele lor.

Doctrina juridică a subliniat306, că persoanele care nu au participat (direct sau indirect) la încheierea contractului comercial internaţional ca şi acelea care nu au calitatea de succesori în drepturi ai acestora nu pot deveni debitori ai unei obligaţii generate de un asemenea contract. Insă, nimic nu se opune ca printr-un contract comercial internaţional să se creeze drepturi în favoarea unor persoane străine de acel contract. Se are în vedere stipulaţia pentru altul, care este compatibilă cu specificul contractelor la care ne referim.

Forţa obligatorie a contractului se extinde şi faţă de organul de jurisdicţie, investit cu soluţionarea litigiului. Arbitrajul sau instanţa judecătorească de drept comun nu are dreptul să modifice contractul sau să-1 desfiinţeze, cu excepţia cazului când părţile îi cer expres aceasta. Organul de jurisdicţie are dreptul să interpreteze contractul potrivit regulilor de interpretare instituite de lege şi să rezolve litigiile cu a căror soluţionare a fost investit.

8.3. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice în comerţul internaţional.8.3.1. Explicaţie preliminară. Contractele comerciale internaţionale sunt prin excelenţă sinalagmatice

iar reciprocitatea obligaţiilor izvorâte din ele, ţine de esenţa lor. Cauza obligaţiei uneia dintre părţi este reprezentarea obligaţiei celeilalte părţi şi invers. Fiecare contractant cumulează în persoana sa dubla calitate de creditor şide debitor faţă de celălalt contractant. De aici decurg următoarele efecte specifice ale contractelor comerciale internaţionale307:

— Dreptul creditorului de a refuza îndeplinirea propriei sale prestaţii dacă debitorul nu-şi execută prestaţia la care s-a angajat. Această situaţie este numită excepţia non adimpleti contractus sauexcepţia de neexecutare.

— Debitorul creditorului care şi-a executat la timp şi integral prestaţia la care s-a obligat are dreptul de a cere şi obţine pe cale judiciară sau arbitrală rezoluţiunea sau rezilierea contractului comercial internaţional ca sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei de către partenerul său contractual.

— Distribuirea între debitor şi creditor, în armonie cu anumite reguli specifice, a sarcinii riscului decurgând din neexecutarea fortuită a obligaţiei contractualmente asumată.

8.3.2. Excepţia de neexecutare a contractului. Excepţia de neexecutare (exceptio non adimpleti contractus) constituie un mijloc de apărare, care poate fi folosit atât de vânzător, cât şi de cumpărător. Doctrina analizează308 excepţia de neexecutare ca fiind un mijloc juridic cu valenţă dublă. Astfel, pe de o parte ea

reprezintă un mod de sancţionare a contractantului care nu şi-a executat prestaţia asumată, iar pe de altă parte, aceasta constituie un mijloc de apărare de care se poate prevala contractantul căruia i sepretinde executarea prestaţiei ce şi-a asumat-o de către partenerul

său contractual într-un moment când nici acesta nu-şi executase propria lui prestaţie.Excepţia de neexecutare îşi produce efectele în prezenţa următoarelor condiţii cumulative:— să existe o neexecutare, fie chiar parţială, dar importantă a

obligaţiilor asumate prin contract;— neexecutarea obligaţiilor să nu se datoreze faptei celui care

invocă excepţia de neexecutare, dar să fie determinată de o altăîmprejurare (de exemplu, forţa majoră), care nu-i este imputabilălui;

— prin natura sa, raportul contractual să comporte aplicarearegulii executării simultane a obligaţiilor celor două părţi.

Un exemplu care elucidează aplicarea excepţiei de neexecutare este următorul: într-un contract de vânzare internaţională cumpărătorul s-a obligat să deschidă un acreditiv cu două luni înainte de termenul de livrare, în situaţia în care nu şi-a executat obligaţia asumată, vânzătorul nu este obligat să efectueze livrarea, invocând excepţia non adimpleti contractus.

Deşi legislaţiile statelor nu au o concepţie unitară cu privire la această excepţie, ea este consacrată unanim în practică şi în doctrină. Invocarea excepţiei de neexecutare are ca efect suspendarea executării contractului. Suspendarea rămâne operantă până când partea care pretinde executarea obligaţiei de către partenerul său contractual, fără să-şi fi executat propria sa obligaţie, îşi modifică atitudinea, trecând la executarea prestaţiei ce-i revine.

8.3.3. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului comercial internaţional. Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a contractului comercial internaţional cu titlu de sancţiune, la cererea părţii care şi-a executat prestaţia pe motivul că cealaltă parte nu şi-a executat culpabil obligaţiile ce-i revin.

Doctrina juridică a remarcat309, că în relaţiile comerciale internaţionale rezoluţiunea are un domeniu mai restrâns de aplicare decât în circuitul civil lipsit de elemente de extraneitate. Reducerea se explică prin ponderea masivă a contractelor de lungă durată, care presupun în mod necesar prestaţii succesive. Chiar vânzarea-cumpărarea, care în dreptul comun este considerată ca un contract tipic cu executare instantanee, în dreptul comerţului internaţional se învederează ca fiind cu executare succesivă, care este supus rezilierii, iar nu rezoluţiunii. Or, sancţiunea rezoluţiei operează conform principiilor din dreptul comun doar în contractele cu executare imediată (uno ictu).

Desfacerea contractului comercial internaţional prin rezoluţiune constituie o sancţiune extremă, prin aplicarea căreia finalităţile urmărite de părţi prin încheierea lui sunt compromise definitiv. De aceea, recurgerea la această soluţie trebuie, pe cât posibil, evitată, în plus, motivaţii de ordin economic determină şi ele evitarea sancţiunii extreme a desfacerii contractului prin rezoluţie, substi-tuindu-i de cele mai multe ori soluţii tranzacţionale destinate, odată cu salvarea contractului, să asigure partenerilor, pe cât posibil, executarea în natură.

în cazul contractelor comerciale internaţionale rezoluţiunea comportă ca note de specificitate faptul, că debitorul se află, prin simpla ajungere la scadenţă, de plin drept în întârziere.

Efectele rezoluţiunii, indiferent dacă este judiciară sau convenţională, sunt următoarele:a) contractul se desfiinţează retroactiv (ex tune) din chiar

momentul încheierii lui. întocmai ca nulitatea, rezoluţiunea desfiinţează efectele contractului nu numai pentru viitor, dar şi pentrutrecut, însă, spre deosebire de nulitate, care intervine pentru cauzeanterioare sau concomitente încheierii contractului, rezoluţiuneaoperează pentru fapte intervenite ulterior formării sale valide şianume, pentru neexecutarea obligaţilor de către debitor;

b) părţile sunt repuse în situaţia anterioară;c) contractantul care şi-a executat prestaţia asumată ori s-a

declarat gata să o execute şi poate proba această împrejuare, este

îndreptăţit să pretindă şi să obţină despăgubiri de la cealaltă parte,pentru acoperirea prejudiciului suportat datorită neexecutăriicontractului de către partenerul său.

Rezilierea contractului constituie sancţiunea concretizată în desfiinţarea cu efecte numai pentru viitor (ex nune) a contractelor sinalagmatice cu executare succesivă, care se aplică în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiei de către una din părţi.

Rezilierea, ca şi rezoluţiunea, poate opera fie de plin drept, fie în temeiul unui pact compromisoriu convenit de părţi.

Spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea exclude efectul retroactiv, în consecinţă, prestaţiile executate până la momentul rezilierii, nu sunt supuse restituirii. De regulă, ulterior rezilierii nu se mai execută prestaţii în baza contractului desfiinţat. Dacă, totuşi, una din părţi ar executa careva acte şi după acest moment, prestaţiile respective se restituie celui care le-a executat.

Rezilierea constituie o sancţiune specifică pentru contractele cu executare succesivă, mai ales pentru cele de lungă durată.

8.3.4. Riscul contractual, în relaţiile comerciale internaţionale se constată o diversificare a riscurilor vădit mai accentuată decât în circuitul intern. Aceasta se explică prin existenţa unor împrejurări, precum evenimente politice externe (lovituri de stat, război), instabilitatea de pe pieţe (fluctuaţia costurilor de producţie, variaţia cursurilor de schimb, adoptarea unui nou sistem monetar) etc.

Neexecutarea contractului din cauza unor asemenea evenimente, ridică problema suportării riscurilor numai în cazul obligaţiilor de rezultat (de exemplu, fabricarea anumitor produse, transportarea unei cantităţi de marfă la destinaţia convenită etc.) iar nu şi în cazul obligaţiilor de mijloace (de diligentă sau prudenţă), deoarece acestea impun debitorului numai o comportare corectă care, dacă a fost urmată, prestaţia lui se consideră îndeplinită.

în cadrul obligaţiilor de rezultat, evenimentul fortuit poate face imposibilă, total sau parţial, executarea prestaţiei asumate ori să provoace distrugerea sau avarierea bunului ce constituie obiectul material al obligaţiei. In primul caz, pierderile constituie riscuri ale contractului, în celălalt — riscuri ale lucrului.

în continuare ne vom referi la două aspecte şi anume:a) cine suportă riscul contractului comercial internaţional şib) cum se distribuie aceste riscuri între părţile contractante?A. Riscurile contractului sunt suportate, de regulă, de către debitorul obligaţiei devenită imposibil de

executat (resperit debitori). El nu mai are dreptul să pretindă partenerului să-şi respecte obligaţia corelativă. Este, însă, de observat, că debitorul respectiv nu va putea fi obligat la despăgubiri faţă de creditorul prestaţiei devenită imposibil de executat. Astfel, în cazul contractului de leasing, dacă finanţatorul în calitate de locator nu pune la dispoziţia utilizatorului (locatar), din cauze fortuite, utilajul închiriat, suportă acest risc în sensul, că pierde chiria aferentă, în această situaţie utilizatorul (locatarul) nu este îndreptăţit să pretindă despăgubiri pentru faptul că n-a putut beneficia de folosinţa mijlocului de transport.

Prin excepţie, anumite riscuri contractuale sunt suportate de către creditorul obligaţiei neîndeplinite total sau parţial (resperit creditori). în relaţiile comerciale internaţionale această derogare operează în cazul devalorizării valutei contractuale: pierderea echivalentă cu scăderea parităţii între data contractării şi scadenţă cade, după cum ştim, în sarcina creditorului.

B. Riscurile lucrului, care constau în pierderea, distrugerea sau avarierea bunului ce formează obiectul contractului, fie din cauze naturale, fie ca efect al unor măsuri administrative (de exemplu, măsuri fitosanitare), revin proprietarului (res perit domino').

Aşadar, riscul lucrului este suportat de către contractantul care avea calitatea de proprietar în momentul producerii riscului fortuit. Această regulă se aplică numai contractelor translative de drepturi

Executarea contractului comercial internaţional, ca şi executarea oricărui contract, este dominată de principiul excecutării în natură a obligaţiilor asumate. Obligaţiile asumate prin contract, trebuie executate în natura lor specifică. Debitorul nu poate înlocui cu o altă prestaţie obiectul contractului convenit de comun acord cu creditorul, înlocuirea devine posibilă numai cu consimţământul acestuia din urmă.

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăşi la care s-a obligat debitorul, iar nu plata unui echivalent.

Ţinând seama de scopul în vederea căruia se încheie contractul comercial internaţional, doctrina juridică a remarcat311, că principiul evocat dobândeşte o importanţă cu totul aparte în raporturile de comerţ internaţional, într-adevăr, pentru dezvoltarea economică din fiecare ţară esenţial este executarea în natura lor specifică a obligaţiilor ce decurg din contractele internaţionale la care participă subiecţi din acea ţară. Numai astfel participarea la comerţul internaţional se confirmă ca benefică pentru progresul economic al ei.

Debitorul îşi execută obligaţia, de regulă voluntar, prin plată, în doctrina juridică plata este definită312 ca executarea efectivă a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei. Astfel definită, plata constituie modul normal sau firesc de stingere a obligaţiei, deoarece orice obligaţie ia naştere pentru a fi îndeplinită sau executată.

în limbajul curent prin plată se înţelege remiterea unei sume anumite de bani. în continuare autorul citat subliniază că plata în sens juridic nu se confundă cu plata în sensul curent. Astfel, de exemplu, vânzătorul care transferă dreptul de proprietate cumpărătorului sau antreprenorul care execută o anumită lucrare, ori cărăuşul care efectuează transportul, fac o plată în sens juridic. Plata se face de către debitor numit solvens, dar poate fi efectuată şi de către un codebitor solidar, de către un fidejusor sau de orice alt garant al debitorului, precum^ şi de către orice altă persoană interesată în stingerea datoriei, în mod normal cel care primeşte plata este creditorul. Faptul că intermediarul este împuternicit să mijlocească în străinătate contracte comerciale internaţionale în numele creditorului, fără să aibă dreptul de a încasa vre-o sumă pentru aceasta, nu poate justifica plata ce i s-a făcut de către debitor.

Plata are ca obiect prestaţia convenită de părţi pe care debitorul nu o poate modifica unilateral. Aducerea la îndeplinire a acestei prestaţii trebuie să aibă loc aşa cum a fost prevăzut în contract.

Plata efectuată într-o altă monedă decât cea prevăzută în con-iract este inadmisibilă. Aceasta constituie o modificare unilaterală a . i cordului stabilit de vânzător şi de cumpărător referitor la modul de stingere a obligaţiei, decurgând din creanţa de preţ. Creditorul nu poate fi silit să primească un alt lucru decât acela care i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare.

Locul plăţii în obligaţiile comerciale internaţionale este cel convenit expres de părţi în contract. Aşadar, în armonie cu principiul libertăţii convenţiilor, părţile determină locul plăţii fie direct, prin clauzele contractului, fie indirect, prin utilizarea unei formule preluată din regulile INCOTERMS sau RAFTD. Practica arbitrală de comerţ internaţional a admis posibilitatea părţilor de a determina locul plăţii prin voinţa lor expresă, în toare cazurile, indiferent de modalitatea de plată, inclusiv în plăţile bancare.

în situaţia în care părţile nu au determinat locul plăţii prin voinţa lor expresă, acesta va fi stabilit după regulile conform cărora, predarea bunurilor individual determinate se face la locul unde acestea se află în momentul încheierii contractului, iar în orice alt caz --la sediul debitorului (principiul cherabilităţii plăţii). O derogare de la regula cherabilităţii plăţii există în Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, care în art.57 prevede că, în cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească preţul într-un loc stabilit prin contract, acesta trebuie plătit la sediul vânzătorului.

Doctrina juridică a remarcat313, că determinarea locului de executare a obligaţiilor asumate prin contract prezintă importanţă sub un dublu aspect şi anume:

a) din punct de vedere economic ea serveşte ca şi criteriu pentrudistribuirea între părţi a cheltuielilor de executare;

b) din punct de vedere juridic, ea constituie un factor esenţialpentru stabilirea legii aplicabile plăţii.

Cât priveşte data plăţii, aceasta diferă după cum obligaţiile generate de contractele comerciale internaţionale sunt pure şi simple sau sunt afectate de modalităţi.

în cazul obligaţiilor pure şi simple, regula este că acestea trebuie executate la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.

Obligaţiile cu termen dobândesc exigibilitate numai la expirarea termenului.Obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă devin exigibile doar la realizarea acesteia. Iar în situaţia în care

aceasta nu se realizează într-un termen convenit, contractul se desfiinţează cu efect retroactiv.Pentru obligaţiile afectate de modalitatea termen suspensiv, doctrina juridică distinge314 între termene

esenţiale şi termene uzuale. Termenul esenţial rezultă fie din natura operaţiunii, fie din limbajul ferm al contractului. De specificul lui este, că executarea obligaţiei trebuie să se facă până la expirarea termenului, în caz contrar

contractul va fi reziliat (rezolvit) de plin drept, cu plata de către debitor a daunelor compensatorii. Constituie termen esenţial, de exemplu, data fixată pentru plecarea din port a unei nave. Până la această dată nava trebuie aprovizionată cu combustibil.

în cazul termenului uzual, care constituie regula în contractele comerciale internaţionale, exercitarea obligaţiei poate fi făcută, de regulă, şi după expirarea termenului. Dar, într-o atare ipoteză, debitorul este obligat să plătească daune de întârziere (moratorii).

Determinarea momentului când are loc executarea obligaţiei debitorului în plăţile efectuate prin decontare bancară prezintă unele aspecte specifice. Transferul unei sume de bani din contul debitorului în contul creditorului (beneficiarului) presupune un anumit interval de timp ori de câte ori operaţiunea este efectuată prin intermediul băncilor, care îşi au sediile în ţări diferite.

Doctrina juridică a remarcat pe bună dreptate315, că stingerea datoriei parcurge două etape distincte, una prin raportare lasolvens, cealaltă — la creditorul accipiens.

Solvens este definitiv desesizat de suma plătită din ziua debitării contului său de către banca prin intermediul căreia efectuează plăţile externe. Din acel moment valoarea se consideră irevocabil afectată creditorului. De aici consecinţa: dacă solvens a fost declarat în stare de faliment după debitarea contului său de către bancă, acea valoare nu mai face parte din masa falimentară şi este sustrasă urmării concursuale care îl priveşte. Tot astfel, în cazul în care banca debitorului ordonator i-a debitat contul, solvens nu mai poate fi obligat din nou să plătească preţul sau o parte din acesta. E firesc să fie aşa, deoarece solvens şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale faţă de accipiens, chiar dacă banca întrând în încetare de plăţi, nu a mai creditat contul acestuia din urmă.

Faţă de creditor (beneficiar) plata se consideră îndeplinită şi creanţa stinsă la data când banca care efectuează decontările externe a creditat contul său cu suma ce reprezintă preţul contractual. Până la această dată solvens datorează dobânzi, dacă plata are loc cu depăşirea scadenţei convenite.

Deoarece creditarea contului lui accipiens are loc înainte ca acestasă-şi fi dat explicit asentimentul, se discută natura juridică a operaţiunii efectuate de bancă.Unii autori316 califică această decontare ca fiind o gestiune a intereselor altuia, pe care creditorul în calitate de

gerat, fiind avertizat de bancă asupra consumării ei, o ratifică ulterior cu efect retroactiv, într-o altă opinie317, banca acţionează ca mandatară a creditorului accipiens, aprobarea sa posterioară confirmând, tot retroactiv, validitatea decontării.

Alţi autori318 nu agrează nici una din aceste opinii, deoarece nu surprind esenţa problemei. Se menţionează, că participarea băncii lui accipiens la realizarea creanţei clientului său nu are loc nici în calitate de garant, nici în calitate de mandatar, dar în baza obligaţiilor asumate de aceasta faţă de el prin contractul bancar convenit. Din acel contract rezultă dreptul clientului de a avea un cont operaţional la banca respectivă, dar şi obligaţia acesteia de a înscrie în contul respectiv toate operaţiunile de creditare şi de debitare care-1 vizează. Debitorul poate fi ţinut faţă de creditorul său să execute mai multe obligaţii de natură similară, pjecum plăţi în numerar sau livrări succesive ale aceleiaşi mărfi, într-o atare situaţie se pune problema stabilirii unei ordini de preferinţă pentru stingerea datoriilor, dacă suma decontată este insuficientă pentru a stinge toate datoriile ajunse la scadenţă sau dacă totalul cantităţii de marfă este insuficientă pentru acoperirea cantităţii pentru livrare în trimeste consecutive.

Doctrina juridică a remarcat319, că ordinea de preferinţă a stingerii obligaţiilor urmează a se determina în armonie cu două reguli, dintre care una are caracter general, iar alta — caracter special.

Regula generală cere pentru cazul când există două datorii de aceeaşi natură, ambele exigibile, ca plata să se impute asupra celei mai oneroase dintre ele, iar dacă sunt egale sub acest aspect, asupra celei mai vechi. Este considerată ca fiind mai oneroasă aceea dintre datoriile concurente, care este asigurată printr-o garanţie reală sau printr-o garanţie personală.

Regula specială se aplică prin excelenţă creanţelor în numerar, în armonie cu exigenţele acesteia, plata se impută după cum urmează:

— atunci când o datorie este purtătoare de dobânzi, imputaţia plăţii se face mai întâi asupra dobânzilor, iar numai după acoperirea integrală a acestora se va face şi asupra capitalului restant;

— dacă o creanţă exigibilă include, pe lângă dobânzi, şi alte cheltuieli cuvenite creditorului, iar suma achitată de debitor este insuficientă pentru a stinge toate datoriile, plata făcută se impută asupra cheltuielilor,

diferenţa rămasă se impută asupra dobânzilor, iar dacă mai rămâne ceva imputaţia se va răsfrânge şi asupra capitalului.

în relaţiile comerciale internaţionale se admite ca principiu, că o datorie pecuniară să poată fi stinsă printr-o plată făcută în aur, în valute sau devize. Cel mai frecvent, însă, plăţile internaţionale se efectuează în valută. La baza plăţilor externe stă valuta în cont. Valuta în numerar este foarte rar folosită ca instrument de plată în comerţul internaţional. Aici regula este că decontările se efectuează prin decontările bancare. Modalităţile de decontare utilizate în practica plăţilor internaţionale sunt: ordinul de plată, incasso, acreditivul documentar etc.

8.4.2. Executarea indirectă (sau prin echivalent). Dacă executarea în natură a obligaţiei nu este posibilă, creditorul are dreptul la executarea obligaţiei prin echivalent sau la dezdăunări, care reprezintă echivalentul prejudiciului suportat datorită neexecu-tării, sau executării necorespunzătoare a obligaţiei. Dezdăunările se mai numesc despăgubiri sau daune-interese. Despăgubirile se acordă fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unor sume prestate periodic.

Doctrina juridică a definit320 executarea indirectă a obligaţiei ca fiind dreptul creditorului de a pretinde şi a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care 1-a suportat, ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei.

Executarea indirectă a obligaţiei se mai numeşte executare prin echivalent. S-a remarcat321, că există două categorii de despăgubiri sau daune-interese, şi anume:

a) daune-interese moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suportat de creditor ca urmare a executării cu întârziere aobligaţiei;

b) daune-interese compensatorii, care reprezintă prejudiciulsuportat de creditor ca urmare a neexecutării totale sau parţiale aobligaţiei.

c) 8.4.3. Răspunderea contractuală în raporturile de comerţ internaţional.d) 8.4.3.1. Condiţiile generale ale răspunderii contractuale în raporturile de comerţ internaţional.

Potrivit unei opinii322, pentru intervenţia răspunderii contractuale în raporturile de comerţ internaţional, sunt necesare trei condiţii cumulative şi anume: culpa debitorului, prejudiciul suportat de creditor şi legătura de cauzalitate dintre neexecutare şi paguba respectivă. Alţi autori subliniază323, că angajarea acestei răspunderi este subordonată existenţei cumulative a patru condiţii, adăugând la cele trei menţionate în prima opinie şi existenţa unei fapte ilicite, care constă în nerespectarea obligaţiei asumate prin contract.

e) Ne raliem celei de-a doua opinii, care reflectă mai corect realitatea. Nu putem vorbi despre răspundere în general, deci nici despre răspunderea contractuală, fără a menţiona printre condiţiile esenţiale ale acesteia sursa ei, factorul care o generează şi o declanşează, adică fapta ilicită.

f) Fapta ilicită a debitorului constituie neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei. Drept consecinţă a unei asemenea conduite a debitorului, creditorul suportă un prejudiciu pe care debitorul este obligat să-1 repare, plătind o sumă de bani, sau executând o altă prestaţie cu titlu de despăgubiri.

g) De regulă, obligarea debitorului la plata despăgubirii se face printr-o hotărâre arbitrală, sau printr-o sentinţă judecătorească.

h) Obligarea la daune-interese nu este condiţionată de punerea prealabilă a debitorului în întârziere de către creditor.

i) Debitorul care nu plăteşte la scadenţă, se foloseşte între timp de sumele ce i le datorează creditorului, îmbogăţindu-se fără justă cauză. Datorită neexecutării la timp a obligaţiilor contractuale, creditorul suportă prejudicii, deoarece în comerţ operaţiunile de credit sunt în mod obişnuit interdependente.

j) Prejudiciul. Debitorul este obligat la plata de daune-interese pentru neexecutarea obligaţiei sau pentru întârzierea executării acesteia. Insă, obligarea lui la despăgubirea creditorului este subordonată existenţei unui prejudiciu, care să se fi produs în detrimentul creditorului, în situaţia în care nu există prejudiciu, acţiunea în despăgubire provocată de creditor, urmează a fi respinsă ca fiind lipsită de interes.

Culpa debitorului. Neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei trebuie să fie imputabilă debitorului, adică să se datoreze culpei sau relei lui credinţe. Dacă debitorul nu a putut executa obligaţia datorită cazului fortuit sau de forţă majoră, deci, unei cauze străine (din care face parte şi culpa

creditorului), el nu va fi obligat la despăgubiri. Aceste clauze exonerează de răspundere. Efectul exonerator de răspundere al cazului fortuit sau de forţă majoră se produce numai atunci când evenimentul se consumă după încheierea contractului. Fiind o împrejurare de fapt, acest eveniment este supus aprecierii tribunalului arbitrai sau, după caz, instanţei de drept comun.

Dacă producerea cazului fortuit sau de forţă majoră are loc la o etapă anterioară încheierii contractului, se va considera că debitorul, aflându-se în cunoştinţă de cauză, a apreciat că poate executa la timp, chiar în condiţiile existente prestaţia asumată. Drept consecinţă, el nu va putea fi exonerat de răspundere pentru neexecutare sau pentru executare întârziată.

Cazul fortuit şi de forţă majoră îşi pierde efectul exonerator de răspundere şi atunci când producerea lui are loc din cauza culpei debitorului. Eficienţa unei asemenea culpe atrage răspunderea debitorului în orice împrejurări.

Fapta unui terţ se subsumează conceptului de cauză străină şi produce efect exonerator de răspundere pentru debitor numai în cazul când prin felul în care a fost săvârşită întruneşte cerinţele cazului fortuit sau de forţă majoră.

Doctrina juridică a remarcat324, că este admisibil ca părţile să atribuie efecte exoneratoare de răspundere chiar unor împrejurări ce nu au nici caracter invincibil şi nici caracter imprevizibil pentru ele.

Raportul de cauzalitate. Răspunderea debitorului este condiţionată şi de existenţa unui raport cauzal între fapta păgubitoare, concretizată în neexecutarea sau executarea defectuoasă a prestaţiei de către debitor şi prejudiciul suportat de creditor.

8.4.3.2. Convenţiile asupra răspunderii în contractele comerciale internaţionale. Părţile contractante pot să agraveze sau să diminueze întinderea răspunderii debitorului. Dar pentru ca o asemenea convenţie să fie eficientă din punct de veder juridic, ea trebuie perfectată anterior producerii prejudiciului suportat de creditor.

Creditorul poate renunţa la despăgubire şi după producerea prejudiciului. Dar o atare renunţare dobândeşte o altă semnificaţie juridică, decât aceea a unei convenţii limitative de răspundere.

Clauzele limitative de răspundere se deosebesc esenţial de celede forţă majoră, prin faptul că ele au ca efect degrevarea (totală sau parţială) a debitorului de răspundere în

condiţiile în care acesta este vinovat pentru neexecutarea obligaţiei sale, în timp ce clauzele de forţă majoră exonerează pe debitor de răspundere numai dacă acesta nu este în culpă.

Convenţiile limitative de răspundere nu trebuie identificate nici cu convenţia de asigurare pentru riscurile răspunderii civile. Această din urmă convenţie are ca finalitate numai preluarea de către asigurător a consecinţelor ce decurg pentru debitor din neexecutarea obligaţiei contractuale ce-i incumbă.

Modificarea condiţiilor generale ale răspunderii se poate face acţionându-se în diferite planuri, precum325:a) prin transformarea de către părţi a unei obligaţii de rezultat

într-o obligaţie de diligentă sau prudenţă;b) prin instituirea de către părţi a unor decăderi din dreptul

creditorului de a reclama neexecutarea sau executarea defectuoasăde către debitor a prestaţiei asumate, stabilindu-se termene foartescurte în acest sens.

Doctrina juridică a menţionat326, că în comerţul internaţional clauzele limitative de răspundere îmbracă, de regulă, una din următoarele forme:

a) clauze prin care răspunderea este limitată în timp. De exemplu,părţile prevăd decăderea creditorului din dreptul de a formulareclamaţii privind cantitatea sau calitatea mărfii sau serviciului, dupăexpirarea unei perioade de timp convenite.

b) clauze prin care se limitează sfera daunelor pentru care serăspunde. Astfel, părţile pot prevedea că se răspunde numai pentrudaunele directe şi previzibile la data încheierii contractului. Asemenea clauze prezintă importanţă mai ales când Zex causae în speţăeste un sistem de drept, care admite o răspundere agravată, deexemplu şi pentru daunele indirecte sau imprevizibile la data

încheierii contractului.c) clauze prin care se plafonează răspunderea la un cuantum

predeterminat. Astfel, în comerţul internaţional este uzual să selimiteze nivelul despăgubirilor datorate de debitor, pentru neexecutarea obligaţiei contractuale, la un nivel maxim stabilit de părţi încontract. O asemenea soluţie este consacrată şi în unele convenţiiinternaţionale, mai ales în materia transporturilor internaţionalede mărfuri.

d) clauze prin care se reduce nivelul răspunderii, de exemplu, prin transformarea unei obligaţii de rezultat într-o obligaţie de mijloace. O asemenea clauză este uzuală în contractele internaţionale de antrepriză de construcţii montaj, atunci când se prevede, în favoarea antreprenorului, că acesta este ţinut să respecte în executarea prestaţiei regulile profesionale şi uzanţele de specialitate, e) clauze prin care se suprimă solidaritatea pasivă a codebitorilor, care constituie regula în comerţ, inclusiv cel internaţional.

Pentru a limita abuzul părţilor, care ar periclita principiul egalităţii juridice dintre ele — abuz posibil, mai ales, în cazul contractelor de adeziune din partea părţii care le redactează, convenţiile internaţionale interzic anumite clauze limitative de răspundere.

8.4.3.3. Repararea prejudiciului, în mod normal repararea daunelor constă în echivalentul bănesc al pierderii efective suportate de creditor, cât şi a câştigului nerealizat, stabilite în limita pagubei directe şi previzibile. Evaluarea daunelor-interese se poate face pe trei căi, şi anume:

— legală, adică prin lege;—judiciară, adică de tribunalul arbitrai sau de către instanţa judecătorească de drept comun şi

— convenţională, adică de către părţi prin contractul lor.8.5. Executarea silită în natură. Regula în ce priveşte executarea contractelor comerciale internaţionale

este executarea voluntară, în natură a prestaţiei asumate de debitor. Există, însă, posibilitatea ca debitorul să nu-şi execute voluntar obligaţia ce-i revine, într-o atare ipoteză, creditorul poate cere executarea silită a obligaţiei neexecutată voluntar.

Executarea silită a obligaţiei are semnificaţia unei plăţi, căci creditorul obţine pe această cale obiectul creanţei sale. O astfel de plată, nefiind executată de bună-voie este o plată silită.

Numai în situaţia în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, nici pe cale silită, se va proceda la executarea prin echivalent a acesteia.

8.6. Stingerea obligaţiilor comerciale internaţionale altfel decât prin plată. Modul firesc de stingere a oricărei obligaţii comerciale internaţionale este plata. Prin plată se realizează creanţa creditorului. Acesta, obţinând prestaţia datorată de debitor, dreptul său de creanţă se stinge.

însă, obligaţiile comerciale internaţionale pot fi stinse şi altfel decât prin plată. Un alt mod de stingere a obligaţiei, decât prin plată este compensaţia.

Compensaţia este un mod de stingere a două obligaţii reciproce între două persoane, până la concurenţa celei mai mici dintre ele. Compensaţia poate fi legală, convenţională sau judiciară, în toate cazurile, însă, ea produce acelaşi efect ca şi plata, adică stingerea obligaţiei.

Obligaţiile comeriale internaţionale mai pot fi stinse şi prin darea in plată. Prin darea în plată se înţelege327 acea operaţiune juridică, potrivit căreia debitorul execută către creditorul său o altă prestaţie decât aceea care a format obiectul obligaţiei, de exemplu, în loc de o sumă de bani se predă un lucru de o valoare echivalentă.

Darea în plată (dario în solutum) se poate face numai cu consimţământul creditorului, deoarece acesta nu poate să primească altă prestaţie decât aceea care formează obiectul obligaţiei.

În comerţul internaţional primesc aplicare şi unele dintre modurile de stingere a obligaţiilor, care nu duc la realizarea creanţei creditorului. Aşa sunt remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuită de executare.

Remiterea de datorie este renunţarea creditorului cu titlu gratuit la prestaţia care formează obiectul obligaţiei, adică iertarea de datorie328. Dacă iertarea creditorului n-ar fi cu titlu gratuit, n-ar mai fi remitere de datorie, ci novaţie, sau dare în plată.

Obligaţia se poate stinge când executarea ei a devenit imposibilă datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vre-o culpă din partea debitorului.

CAPITOLUL XICONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL11.1.1. Noţiune. Caracteristici.Deplasarea mărfurilor de la producător la cumpărător şi cumpărătorii din altă ţară este asigurată

prin cointractul de transport internaţional.Contractul de transport este acordul de voinţă încheiat între transportator (cărăuş) şi expeditor prin care

transportatorul se obligă să deplaseze un bun sau bunuri individualizate ca încărcătură într-un anumit termen, luându-le în primire de la locul de plecare şi predându-le la locul de destinaţie în schimbul unui preţ (taxa de transport sau tarif).

în literatura de specialitate s-a remarcat379 că, prin natura sa, contractul de transport se caracterizează prin existenţa unor raporturi patrimoniale, reglementate potrivit principiului echivalenţei prestaţiilor.

Contractul de transport este autonom în sensul că raporturile pe care se stabileşte sunt independente de cele dintre expeditor şi beneficiar, care au la bază un alt contract, de obicei de furnizare, care este impozabil cărăuşului.

Contractul de transport este un contract unitar380 şi de sinestătător, în conţinutul căruia se îmbină elemente, care în individualitatea lor, se aseamănă cu elemente specifice altor contracte (de antrepriză, de locaţiune, de lucrări, depozit), dar care în ansamblul lor conferă acestui contract o natură juridică proprie. Unii autori au menţionat381, că nu orice deplasare de lucruri dintr-un loc în altul formează obiectul unui contract de transport, dar numai atunci când transportul se face pe baza obligaţiei asumate de cărăuş în acest sens şi le-a luat în primire, în prealabil, la locul de încărcare, şi le va preda la locul de destinaţie. Deci, nu vor fi considerate contracte de transport acelea, care, deşi constau într-o deplasare materială dintr-un loc în altul a unor lucruri, aceasta nu s-a făcut cu predarea prealabilă a lor. Din această categorie se consideră că fac parte: deplasarea prin conducte, transportul de energie electrică şi cel informaţional (care, de regulă, se fac prin reţelele proprii de transport), contractul de remorcaj, contractul de expediţie etc.

Contractul de transport internaţional de mărfuri are următoarele caractere juridice: este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, este comutativ, consensual, are un caracter real şi un conţinut economic.

Transportul de mărfuri şi schimburile dintre ţări se efectuează în conformitate cu o serie de convenţii internaţionale, unele încheiate la nivel guvernamental, altele — între organizatori sau întreprinderi de transport din ţări diferite. Având caracter multilateral, aceste convenţii reglementează domenii distincte de trasnsporturi (auto, maritim, aerian etc.)

11.2. Contractul internaţional de transport maritim de mărfuri.11.2.1. Cadrul juridic. Pe plan internaţional au fost elaborate mai multe convenţii pentru reglementarea

transportului maritim. Astfel, în 1924 s-a încheiat la Bruxelles Convenţia internaţională pentru unificarea unor norme de drept privind conosamentul şi care este cunoscută sub denumirea de "Regulile de la Haga"382. în 1968 Regulile de la Haga au fost modificate de Protocolul de la Bruxelles, devenind Regulile de la Haga-Visby. în 1978, sub auspiciile UNCîTRAL, se adoptă la Hamburg Convenţia privind transportul de mărfuri pe mare, cunoscută sub denumirea Regulile de la Hamburg.

Conform prevederilor Regulilor de la Hamburg (art.2, pct.3) acestea se aplică numai contractelor de transport de mărfuri pe mare, constatate prin conosament, sau un document similar (booking note), cu excluderea contractului de charter party.

Convenţiile internaţionale menţionate cuprind prevederi referitoare la conţinutul conosamentului, la obligaţiile cărăuşului, reglementând, în special, răspunderea acestuia pentru avarierea sau pierderea mărfii, cazurile de limitare sau de exonerare de răspundere.

Alte convenţii internaţionale elaborate în această materie sunt: Convenţia de la Bruxelles din 1924 şi 1957 referitoare la limitarea răspunderii armatorilor; Convenţia de la Bruxelles referitoare la competenţa penală în materie de abordaj şi alte evenimente, din 1952; Convenţia de la Atena referitoare la transportul persoanelor şi bagajelor pe mare din 1974; Convenţia privind capacitatea navelor de la Londra, 1969; Convenţia pentru ocrotirea

vieţii pe mare de la Londra, 1974; Convenţia O.N.U. asupra transportului multimodal internaţional de mărfuri de la Geneva din 1980 etc.

11.2.2. Noţiune. Categorii ale conractului. Transportul de mărfuri pe mare, care în ultima perioadă este utilizat cel mai frecvent datorită costului relativ redus şi capacităţii de încărcare mari, se realizează, în principal, pe baza contractului de navlosire. Regulile de la Hamburg, 1978 definesc contractul de transport maritim ca fiind acel contract prin care cărăuşul se obligă faţă de încărcător, contra unei sume de bani numită navlu să transporte mărfuri pe mare de la un port maritim la altul.

în doctrina juridică383, contractul de navlosire a fost definit ca un contract prin care armatorul, numit navZoscmt, se obligă ca, în schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dispoziţia celeilalte părţi, navlositorul, nava aptă pentru transport sau o anumită capacitate a acesteia, în vederea deplasării mărfii pe mare până la destinaţie.

Unele legislaţii naţionale384 reglementează distinct contractul de navlosire, căruia îi atribuie numai semnificaţia de contract de închiriere de nave şi acela de transport maritim. Alte legislaţii385 definesc numai contractul de transport maritim.

însă distincţia menţionată este considerată artificială, deoarece contractul de navlosire are şi el ca finalitate tot transportul de mărfuri pe mare. în acest sens opinia majoritară defineşte contractul de navlosire (lato sensu) ca acordul prin care armatorul se obligă ca, în schimbul unei sume de bani, fie să transporte mărfuri pe mare, fie să pună la dispoziţia altei persoane, navlositorul, nava sa în totalitate sau în parte, pentru transportul de mărfuri386.

Contractul de navlosire se poate concretiza sub două forme şianume:— contractul de charter-party, care se utilizează mai ales atunci când efectuarea transportului se face cu

nave tramp şi are ca obiect mărfuri de masă;— conosamentul precedat sau nu de charter-party, care se utilizează, de regulă, la transportul cu nave de linie

a unor mărfuri ambalate în colete, containere.Navlosirea propriu-zisă (stricto sensu) poate să îmbrace următoarele forme:a) Contractul de navlosire voyage charter se încheie între armator şi navlositor pentru transportul mărfurilor

pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive, contra unui navlu, calculat, de regulă generală, în raport cu cantitatea încărcăturii (per tonă de marfă sau m3).

în lipsa unei stipulaţii contrare, navlositorul este obligat să încarce şi să stivuiască marfa, să plătească navlul, raportat la tona de marfă încărcată.

Navlul costituie chiria sau preţul perceput de navlosant (armator) de la navlositor, prin efectul contractului de navlosire, în schimbul punerii la dispoziţia acestuia din urmă a navei sale sau a unei capacităţi de încărcare a ei în vederea transportării de mărfuri pe apă. Dacă navlositorul nu a folosit toată capacitatea închiriată şi convine în acest sens cu armatorul, i se poate restitui jumătate din navlu, care se achită, de obicei, înainte de începerea executării contractului. De asemenea părţile pot stipula ca navlul să fie plătit ca o sumă globală, cuprinzând şi acel navlu mort, plătit pentru capacitatea de navă neutilizată de navlositor.

Armatorul are următoarele obligaţii:— să suporte toate cheltuielile de întreţinere a navei şi a echipa

jului şi, în acest sens, să asigure buna stare tehnică de navigabilitatea navei;

— să asigure combustibilul şi lubrifianţii necesari voiajului afretat;— să asigure apa potabilă necesară;— să angajeze echipajul şi să asigure hrana acestuia;- să suporte cheltuielile auxiliare ale transporturilor (taxe de canal, portuare etc.).Tot armatorului îi revine răspunderea pentru expluatarea tehnică şi comercială a navei.b) Contractul de navlosire time-charter, prin care navlositorul închiriază nava de la armator pentru o

perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi calculat la capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de obicei, la bursele de navlu.

De cele mai multe ori navlositorul utilizează acest tip de contract pentru transportul materialelor prime: ţiţei, minereuri, cărbune, cereale etc. Intervalul de" timp convenit cu armatorul îi oferă posibilitatea să-şi asigure cu marfă tonajul maritim afretat.

Navlositorul este obligat să achite chiria, hire, în avans, de obicei în rate lunare. Chiria se calculează în raport de tonaj, deadweight şi se plăteşte pe toată durata contractului la nivelul convenit iniţial.

Navlositorul răspunde pentru exploatarea comercială a navei, suportă cheltuielile legate de deplasările navei în intervalul de timp convenit, asigurând combustibilul, plătind taxele de strâmtori, canal, portuare.

Armatorul este obligat să asigure buna stare tehnică de navigabilitate a navei, să angajeze şi să plătească echipajul, să suporte cheltuielile de întreţinere a acestuia, să asigure nava contra riscurilor mării, în principiu, armatorul răspunde pentru exploatarea tehnică a navei.

c) Contractul de navlosire demise charter sau charter by demise, în baza acestui contract armatorul se obligă, în schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare {hire), să pună la dispoziţia navlositorului întreaga navă pentru un anumit timp. în acest caz navlositorul devine armator chiriaş, dobândind posesia şi controlul deplin asupra vasului respectiv.

Navlositorul suportă toate cheltuielile ocazionate de întreţinerea navei, a echipajului pe care-1 angajează, precum şi cheltuielile ocazionate de mişcarea navei. Navlositorul este obligat să consulte pe armator şi să .obţină acordul acestuia în legătură cu persoana căpitanului şi a mecanicului-şef, precum şi atunci, când face'reparaţii în sala maşinilor ori procedează la modificări în structura navei. Navlositorul este obligat să întreţină tehnic navigabilitatea navei, procedând periodic la ridicarea acesteia pe uscat pentru curăţire şi vopsire. Navlositorul este obligat, de asemenea, să plătească chiria convenită anticipat, pe tranşe de timp, de regulă, lunar.

Armatorul este obligat să predea marfa în bună stare tehnică de navigabilitate, predare care se face pe baza unei expertize tehnice, realizată pe cheltuiala navlositorului. La expirarea perioadei de închiriere, restituirea navei către armator, în bună stare de navigaţie, se realizează tot pe bază de expertiză tehnică, dar pe cheltuiala armatorului.

Navlositorul poartă răspundere pentru exploatarea tehnică şi comercială a navei.11.2.3. Conţinutul contractului de navlosire. Conţinutul charter-party este exprimat prin clauzele exprese

stipulate de părţi, dar şi prin clauzele subînţelese, care sunt luate în considerare ori de câte ori părţile nu stabilesc altfel prin convenţia lor.

în practică contractele charter-party sunt redactate pe formulare tipizate, cuprinzând o serie de clauze generale referitoare la numele şi sediul părţilor, modalităţile de calculare a navlului, nava şi caracteristicile acesteia, obligaţiile părţilor, precum şi clauze specifice fiecărui transport de mărfuri.

Clauzele şi obligaţiile subînţelese sunt stabilite pe cale cutumiarfl şi sunt angajante pentru armator şi navlositor deopotrivă. Dacă prin încălcarea obligaţiilor subînţelese scopul comercial este prejudicial, navlositorul poate cere rezilierea contractului şi îl poate obliga pe navlosant la plata daunelor. Clauzele subînţelese în contract au în vedere atât obligaţii ale navlositorului, cât şi ale armatorului. Astfel, obligaţiile subînţelese ale armatorului sunt următoarele:

— să garanteze buna stare de navigabilitate a navei (seaworthiness), asigurându-i calităţile tehnice necesare voiajului, precum şiechipajului reglementar, aparatele şi documentaţia de navigaţiespecifice, aprovizionarea cu combustibil, lubrifianţi, provizii şi altefurnituri necesare întâmpinării riscurilor obişnuite de navigaţie.Această obligaţie decurge din calitatea armatorului de proprietar alnavei, el răspunzând ca un armator obişnuit şi prudent de o diligentacuvenită (due diligence} pentru neexecutarea acestei obligaţii,armatorul răspunde cu toată averea sa de pe apă şi de pe uscat;

— să manifeste "surgumţa potrivită" pentru ca nava să înceapăşi să continue transportul cu grija cuvenită astfel încât marfa săajungă la destinaţie în stare bună;

- să execute transportul fără abateri nejustificate de la traseu. Transportul trebuie realizat pe ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la rută fiind permise numai în cazuri de necesitate,

în caz de pericol pentru navă sau pentru încărcătură, pentru viaţa celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi pe mare.

Conform clauzelor subînţelese, navlositorul nu are dreptul (prin încărcătorul său) să încarce pe navă fără aprobarea armatorului mărfuri periculoase, răspunzând pentru prejudiciile şi acccidentele produse de asemenea mărfuri, îmbarcate fără să fi fost comunicat căpitanului caracterul lor periculos.

în fine, potrivit unei clauze subînţelese, părţile sunt obligate să nu zădărnicească scopul comercial, economic al contractului. Această clauză operează ca o condiţie rezolutorie implicită a contractului intervenit între armator şi navlositor.

Prin clauzele explicite ale contractului părţile îşi asumă, de regulă, următoarele obligaţii:Armatorul este obligat:a) să aducă nava la locul de încărcare menţionat în contract sau

cât mai aproape se poate merge în siguranţă. Această obligaţie areîn vedere şi portul sau locul de descărcare;

b) să pună la dispoziţie nava în bună stare de navigabilitate, stare care se apreciază în raport de specificul transportului concret;

c) să ia măsurile necesare prin intermediul căpitanului ca navasă rămână pe toată durata transportului în bună stare de

navigabilitate;d) să efectueze transportul pe ruta uzuală sau ruta convenită şi

cu cea mai mare viteză rezonabilă;e) să descarce marfa în portul de descărcare sau cât mai aproape

se poate merge în siguranţă şi în acest scop, să distivuiască marfa,să o coteze şi să o ridice în hambar, să treacă marfa peste copastiepentru a fi preluată de destinatar; trebuie să dispună de mâna delucru necesară şi de instalaţiile cerute de realizarea descărcăriimărfii387. Descărcarea mărfii presupune consemnarea momentelorprincipale ale acestei activităţi într-o serie de documente, numite"rapoarte zilnice de descărcare", pe baza cărora în final agentul naveiîntocmeşte cargo-raportul (out-time reporte ofinward cargo), în carese specifică denumirea navei, mărfurile descărcate, cantitateaacestora, eventualele lipsuri sau deteriorări constatate, şi care esteun înscris important pentru situaţia în care destinatarul mărfii arformula un protest în legătură cu calitatea sau cantitatea acesteia.

Navlositorul are următoarele obligaţii:a) să aibă marfa pregătită pentru încărcare şi adusă la locul de

încărcare, conform cutumei: "marfa aşteaptă nava şi nu invers";b) să umple spaţiile navei încărcând, în lipsa unei stipulaţii

contare, "un carie plin şi complet";c) să facă o stivuire bună a mărfurilor pe navă, îndeplinind toate

operaţiile aferente, inclusiv procurarea eventuală de saci, legareaacestora, arimarea mărfii;

d) să plătească navlul, care se stabileşte pe bază de tarif latransportul cu nave de linie, sau pe baza cotaţiilor la bursele denavlu, în cazul transportului cu nave tramp. La stabilirea navluluitrebuie să se precizeze cine suportă cheltuielile de încărcare-descărcare a mărfurilor, inserându-se în acest scop clauze specifice.

Normele de încărcare şi descărcare a mărfurilor diferă de la port la port, în funcţie de capacitatea lui de dotare şi de operare, de poziţia geografică pe care o are, de regimul juridic al adminisraţiei portuare, de condiţiile de climă ale zonei în care se află portul, de numărul sărbătorilor legale, de tipul de navă şi de felul de marfă ce

se operează.

încărcarea şi descărcarea mărfurilor trebuie să se efectueze în termenul prevăzut în contract sau în uzanţele portuare.

Timpul normal afectat navlositorului pentru încărcarea navei poartă denumirea de stalii şi curge după expirarea termenului de răgaz acordat navlositorului din momentul aceptării notice-ului care atestă sosirea navei. Staliile curg după împlinirea termenului de răgaz şi se calculează pe zile consecutive, zile curgătoare, zile pline, zile lucrătoare de 24 ore, zile lucrătoare de 24 ore consecutive, zile lucrătoare pe timp favorabil388.

Există stalii reversibile, care se calculează cumulat pentru încărcare/descărcare în ambele porturi şi stalii ireversibile, care se determină separat pentru portul de încărcare şi separat pentru portul de descărcare şi nu se pot cumula389.

Dacă încărcătorului nu-i este suficient timpul de stalii, căpitanul poate acorda contrastalii potrivit prevederilor contractuale. Contra-staliile constau în timpul suplimentar folosit pentu încărcarea mărfurilor după curgerea staliilor. Pentru contrastalii navlositorul plăteşte o sumă în plus armatorului, menită să acopere prejudiciul suportat prin staţionarea prelungită a navei în port. Valoarea în bani a contrastaliilor, care în fond sunt penalizări, se numeşte demur-rage.

Superconrastaliile (contrastalii extraordinare), de regulă, nu trebuie să fie mai mari decât dublul contrastaliilor. Supercontrastaliile generează penalizări mai mari decât cele prevăzute pentru contrastalii, convenţional putând duce la rezilierea contractului.

Dacă navlositorul foloseşte pentru încărcare un timp inferior staliilor, armatorul plăteşte acestuia o sumă numită despath money.

Staliile, contrastaliile şi despath money se consemnează în time-sheet. Dacă time-sheet-u\ nu se poate întocmi, căpitanul întocmeşte el un proces-verbal (statement offacts) pe baza căruia se va redacta ulterior de către părţi time-sheet-u\.

Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii statale diferite, contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional, în asemenea situaţii părţile contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea aplicabilă contractului. Dacă părţile nu au ales legea aplicabilă, practica jurisdicţională a relevat trei soluţii în ce priveşte determinarea legii incidente şi anume:

a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care coincide şi cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul căruia îşi are sediul una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica judecătorească franceză, belgiană, portugheză;

b) contractul de charter-party este supus legii locului de descărcare,ca fiind legea locului executării principale a contractului. Aceastăsoluţie şi-a găsit aplicarea în practica judecătorească din Brazilia,Chile, Argentina, Grecia;

c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Aceastăsoluţie este consacrată în art.2 al Codului italian al navigaţiei din1942, care prevede: "Contractul de locaţie, de navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a aeronavei,cu excepţia cazului când părţile dispun altfel";

d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediulcărăuşului, acesta fiind partea cu obligaţia caracteristică. Aceastăsoluţie este relativ recentă şi pare să câştige teren, fiind consacratăexpres şi în dreptul internaţional privat al unor ţări.

în practica comercială se utilizează şi contractele-tip de charter-party, care sunt elaborate, de obicei, de către armator sau asociaţii de armatori. Aceste contracte conţin clauze expres prevăzute referitoare la executarea şi conţinutul contractului, instanţele de arbitraj competente cu soluţionarea litigiilor, răspunderea cărăuşului pentru neexecutarea sau executarea parţială ori necorespunzătoare a contractului. Contractele-tip, numite standard charter-party sau charter-party tip, facilitează tranzacţiile, fiind cunoscute ambelor părţi contractante şi putând fi adaptate, în unele clauze la transportul concret de mărfuri, prin acordul părţilor. Asemenea

contracte-tip sunt editate de asociaţiile internaţionale de armatori, fiind specializate pe categorii de mărfuri transportate.

11.2.4. Contractul de transport sub conosament.11.2.4.1. Noţiune. Funcţii. Potrivit Convenţiei de la Hamburg din 1978, art.7, conosamentul este

documentul care face dovada unui contract de transport de mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către cărăuş, precum şi obligaţia acestuia de a livra mărfurile contra prezentării documentului. Aceiaşi obligaţie rezultă din menţiunea în document, că mărfurile trebuie să fie eliberate unei persoane numite, la ordin sau la purtător.

în doctrină conosamentul este definit390 ca documentul eliberat (semnat) de comandantul navei, prin care se atestă că marfa a fost încărcată pe navă sau a fost preluată de navă pentru încărcare, în vederea transportării până la portul de destinaţie.

Sunt uzuale următoarele denumiri în limbi străine: Connaissement (l. franceză), Konnossement (1. germană), Bill ofLading (1. engleză).

Conosamentul se întocmeşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut identic, care formează un set sau un joc. Între acestea, un număr de exempare au valoare negociabilă şi trebuie s,i cuprindă menţiunea: "toate exemplarele având acelaşi conţinut .ş/ aceeaşi dată, oricare din el fiind executat, celelalte exemplare devin nule şi fără valoare". Exemplarele negociabile trebuie să fie identice, iar eventualele corecturi admise ca excepţie sub semnătura emitentului trebuie trecute pe toate aceste exemplare. De obicei, pe lângă exemplarele originale se emit o serie de copii cu valoare probatorie, dintre care una este păstrată de căpitanul navei (capitain's copy). Toate exemplarele negociabile se remit încărcătorului.

Conosamentul se eliberează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte o funcţie dublă, şi anume:

a) face dovada încheierii contractului de transport între cărăuşşi încărcător, atestând ambarcarea mărfii la bord;

b) totodată încorporează această marfă, fiind un titlu reprezentativ al ei391.

Deoarece eliberarea conosamentului se realizează de către căpitan sub semnătura acestuia, după preluarea mărfii, conosamentul aflat în mâna încărcătorului probează încheierea contractului de transport, menţiunile cuprinse făcând dovada până la proba contrară. Dacă conosamentul însoţeşte un contract de charter-party preexistent, eliberarea lui probează începutul de executare a c/iarter-parţy-ului.

Dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter-party între armator şi încărcător, conosamentul întocmit de căpitan ţine loc şi de contract.

în acest sens doctrina şi practica anglo-saxonă consideră conosamentul "o dovadă excelentă a contractului de transport, încheiat chiar prin booking note (nota de rezervare de spaţiu)"392.

Ca titlu reprezentativ al mărfii, conosamentul este un titlu de valoare, care încorporează marfa încărcată la bordul navei pentru a fi transportată, posesia legitimă a conosamentului valorând proprietatea asupra mărfii ce se transportă.

Conosamentul este un titlu de credit, care poate circula prin andosare, pe calea girului precum cambia şi pe baza căruia se pot împrumuta bani. De asemenea, este un titlu de garanţie reală, pe baza căruia se poate garanta un credit. In acest caz se andosează cu formula girului "fn garanţie".

11.2.4.2. Conţinutul conosamentului. Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate, în raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:

— numele şi sediul cărăuşului;— denumirea navei;— numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;— numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat deîncărcător;— denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea loraparentă;

— parametrii calitativi esenţiali;— cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii

mărfurilor (tone, metri cubi, bucăţi, colete etc.);— modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;

— portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portulsau porturile de transbordare;

— locul şi data emiterii conosamentului;— menţionarea navlului; după caz, şi menţiunea "navlul plătit

anticipat" (freightprepaidsaufreightpaid), care se utilizează în cazullivrărilor C.I.F. sau C.F.R.;

— perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare,dacă acest lucru s-a convenit între părţi;

— numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantulnavei (de regulă, trei exemplare originale);

— principalele clauze şi condiţii de transport;— declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcatepe punte;— data încărcării mărfurilor pe navă, însoţită de expresia "shipedon board" (încărcat la bord).Dacă marfa nu a fost încărcată la bord dar numai preluată pentru încărcare şi s-a eliberat un conosament

sau un alt document cu menţiunea "preluat pentru încărcare" (received for shipment), încărcătorul poate cere cărăuşului substituirea acestui document cu conosamentul "shipped on board" în momentul încărcării;

— denumirea convenţiilor internaţionale care guvernează conosamentul;

— limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit caaceasta să fie mai mare decât cea prevăzută în convenţie.

11.2.4.3. Categorii de conosamente. Conosamentele pot fi clasificate în dependenţă de mai multe criterii393. Astfel:

a) în funcţie de corelaţia lor, există:— Conosamentul nominativ. Este acel conosament, care conţine

numele beneficiarului. Strict juridic se poate transmite numai princesiune, însă, majoritatea statelor 1-au asimilat prin lege cu principiiledreptului cambial, putând astfel să fie transmisibil prin gir.

— Conosamentul la ordin, care conţine clauza "la ordin" dupăcare urmează numele beneficiarului, care îl poate andosa unei altepersoane (îl vinde pe calea girului). Prin excepţie, giranţii nu sunt şigaranţi,

— Conosamentul la purtător, cel care conţine clauza "la purtător"fără numele beneficiarului, beneficiar fiind întotdeauna posesorul.Se transmite prin simpla tradiţiune. Se utilizează foarte rar, deoareceoricine intră în posesia lui devine proprietarul mărfii, indiferent demijlocul prin care 1-a dobândit.

b) în funcţie de momentul încărcării mărfii pe nave, se disting:— Conosamentul "încărcat la bord" (shipped on board B/L). Se

eliberează în baza "ordinului de imbarco" (mate's receipt~) emis deofiţerul secund, responsabil de încărcarea şi descărcarea mărfurilor.

— Conosamentul "primit spre încărcare" (receivedfor shipmentB/L). Se utilizează, mai ales, în transportul mărfurilor cu nave de

linie. Băncile îl acceptă ca document negociabil dacă acest lucru afost convenit între părţi.

c) In funcţie de distanţa de transport acoperită, există:— Conosamentul direct (through B/L). Se utilizează pentru

transportul "din poartă în poartă", acoperind întreaga distanţă de laexpeditor şi până la destinatar, indiferent de modalitatea de transport: rutieră, fluvială, aeriană, maritimă şi de mijlocul de transportfolosit, încărcătorul intră în relaţie numai cu primul cărăuş care, încalitate de cărăuş principal, răspunde de predarea mărfii la destinaţie.Participanţii la lanţul de transport eliberează fiecare documentul detransport specific rutei şi mijlocului de transport pentru care seangajează.

— Conosamentul de serviciu. Este eliberat din ordinul cărăuşuluiprincipal de către fiecare participant la lanţul de transport maritim.Nu este negociabil.

— Conosamentul oceanic sau maritim. Acoperă transportul de laun port maritim sau oceanic la altul.

d) în funcţie de continuitatea transportului, distingem:— Conosamentul cu transbordare. Se referă la loturi de mărfuri

(de regulă loturi mici), care urmează să fie duse până într-un portîn care există un flux mare de transport, de unde urmează să fiepreluate de alte nave.

— Conosamentul fără transbordare. Se referă la transportul direct din portul de expediţie la cel de destinaţie, fără folosirea unuiport intermediar în care marfa să fie transferată în altă navă.

e) în funcţie de emitent, există:— Conosamentul elibera^ de cărăuş. Se eliberează de comandantul

navei ca mandatar al cărăuşului.— Conosamentul eliberat de agentul cărăuşului, în unele porturi

cărăuşul dispune de agenţi împuterniciţi să emită în numele săuconosamente.

— Conosamentul eliberat de operatorul multimodal şi casa deexpediţie internaţională. Acest conosament acoperă întregul lanţ detransport "din poartă în poartă". Se eliberează, de regulă, în numelearmatorilor implicaţi. Dacă firma de expediţie internaţională estemembru FIATA, aceasta poate elibera conosamentul în nume propriu.Conosamentul de acest tip se numeşte "FIATA B/L". Conosamenteleeliberate de casele de expediţie, care nu sunt membre FIATA —"conosamentul de casă" (House B/L) nu pot fi negociate fărămenţiunea expresă în acreditiv.

f) în funcţie de modul de realizare a transportului, avem:— Conosamentul convenţional, care se utilizează în cazul

transportului cu nave exploatate în sistemul tramp (ad-hoc). Acesteatransportă mărfuri de masă, în cantităţi mari, la un preţ redus.

— Conosamentul de linie, care se utilizează în cazul transportuluicu nave de linie, programate, cu orar şi rute prestabilite.

Clauzele conosamentului nu se negociază de fiecare dată ca în sistemul tramp şi se modifică mai greu.11.3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.11.3.1. Noţiune. Caracteristici. Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină

modalitate de transport.

Volumul mărfurilor transportate pe cale fluvială depinde de numărul şi capacitatea navelor fluviale, de gradul şi constanţa stării de navigabilitate a fluviilor, de dotarea porturilor ca instalaţii de manipulare, precum şi de existenţa unor depozite, care să facă legătura între transportul fluvial şi celelalte modalităţi de transport.

în majoritatea cazurilor, la intrarea în mare există porturi flu-vial-maritime, unde pot opera atât nave fluviale, cât şi maritime. Există şi nave moderne "fluvial-maritime", care pot efectua transportul fără transbordarea mărfii atât pentru tronsonul fluvial, cât şi pe tronsonul maritim.

Cele mai lungi reţele de navigaţie sunt în S.U.A., Brazilia, China, Olanda, Franţa, Belgia, Germania, Ucraina şi Rusia. Navigaţia fluvială se utilizează, mai ales, pentru transportul de materii prime şi materiale, precum şi de containere, în Europa cele mai importante fluvii pentru navigaţie internaţională sunt: Dunărea, Elba şi Rinul.

Contractul de transport fluvial se încheie între cărăuş şi expeditor. El se manifestă sub forma scrisorii de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document). Scrisoarea de transport fluvial este un document prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile expeditorului, în cantitatea şi calitatea descrise, pentru a fi transportate până într-un port numit şi să le predea destinatarului.

De cele mai multe ori, cadrul juridic al efectuării unui asemenea transport este configurat prin acorduri bilaterale de comerţ şi navigaţie, perfectate între statele riverane sau prin înţelegeri bi— şi multilaterale, intervenite între armatorii din statele riverane.

Transportul de mărfuri pe Dunăre este reglementat în aspectele lui esenţiale, prin Convenţia de la Bratislava, perfectată în anul 1955 de întreprinderile de navigaţie din România, Bulgaria, Ungaria şi ex -Cehoslovacia, la care au aderat şi întreprinderile similare din ex-lugoslavia (1967), Germania şi Austria (1968). Această convenţie defineşte condiţiile generale de navlosire în transportul de mărfuri pe Dunăre. Ea este însoţită de un tarif unic de transport, care a fost modificat prin Convenţia de la Budapesta privind tarifele internaţionale de transport al mărfurilor pe Dunăre, încheiată în anul 1979 de către întreprinderile de navigaţie fluvială din ţările riverane şi care a intrat în viguare în anul 1980.

Prevederile Convenţiei de la Bratislava se aplică contractelor de transport de mărfuri pe Dunăre, la care participă ca parte oricare dintre întreprinderile de navigaţie semnatare ale acesteia.

Contractele de transport internaţional fluvial de mărfuri care nu cad sub incidenţa acestei convenţii, vor fi supuse regulilor generale aplicabile oricăror contracte de navlosire, legii desemnate de părţi (potrivit principiului lex vo/imfaris), iar în tăcerea părţilor, legii determinate de normele conflictuale uniforme.

Convenţia de la Bratislava stabileşte, că "transportul mărfurilor în trafic internaţional pe Dunăre se va efectua în condiţiile convenţiei atâta timp cât pentru unele transporturi nu sunt stabilite alte condiţii speciale". De aici rezultă că, în cazuri concrete părţile la contratul fluvial de navlosire pot conveni clauze diferite de reglementările prevăzute în convenţie.

Dacă părţile contractante (navlosantul fiind o întreprindere semnatară a convenţiei) convin expres ca executarea transportului să se facă conform Convenţiei de la Bratislava, regulile consacrate de convenţie se vor aplica cu titlu imperativ.

Conform Convenţiei de la Bratislava, contractul de transport de mărfuri pe Dunăre se încheie prin conosament şi scrisoare de trăsură fluvială.

Conosamentul se întocmeşte de oraganizaţia de transport în temeiul ordinului de încă**şre, semnat de expeditor şi atestă primirea mărfii pentru transport. Scrisoarea de trăsură fluvială se întocmeşte de către expeditorul mărfii şi confirmă existenţa contractului/de transport, însoţind marfa până la destinaţie. Ambele documente se întocmesc pe formulare tipizate şi cuprind anumite menţiuni obligatorii referitoare la condiţiile de transport şi se redactează în limba cărăuşului, precum şi în limbile rusă sau franceză.

11.3.2. Obligaţiile părţilor. Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea achitării către navlosant a unei penalităţi de 50 % din tariful de transport aferent cantităţii de marfă nepredată. Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă aceeaşi penalitate.

Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în contul expeditorului sau destinatarului. No-tice-ul se înmânează de către organizaţia de transport la orice oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic, fără întrerupere, inclusiv în zilele nelucrătoare.

Organizaţia de transport este obligată să stabilească termene pentru efectuarea transportului pentru întreaga perioadă de navigaţie, care se comunică odată cu deschiderea navigaţiei.

Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie. Deasemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el încărcarea sau să-1 supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt efectuate de către acesta.

Convenţia de la Bratislava stabileşte, că transportatorul răspunde pentru pierderea sau avarierea mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficiale angros de la locul de destinaţie în ziua predării mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu le-a putut evita. De asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este datorată stării ambalajului al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu ocazia primirii mărfurilor.

Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava prevede termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenele de prescripţie al acestor reclamaţii sau acţiuni.

In principiu, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în momentul avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii.

11.4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri.11.4.1. Cadrul juridic. Transportul feroviar internaţional se realizează cu vagoane, locomotive şi utilaje

pentru încărcare, descărcare, manipulare care aparţin, în principal, administraţiilor de cale ferată din diferite ţări şi, în subsidiar, unor firme particulare specializate.

Pe plan internaţional au fost elaborate convenţii care cuprind reguli uniforme aplicabile căilor ferate participante la transport. De asemenea, între ţările limitrofe există şi convenţii bilaterale referitoare la cooperarea între staţiile feroviare de frontieră, prin care se limitează modul de vămuire, modul de primire/prezentare a vagoanelor, modul de transbordare etc.

Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri este cârmuit, în principal, de norme uniforme. Din această categorie face parte, mai întâi, Convenţia referitoare la transporturile internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transporte Intemationaux Feroviares), încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961. Convenţia cuprinde două părţi:

A. Reguli uniforme privind contractul de transport feroviarinternaţional al călătorilor şi bagajelor — CIF (ConventionInternationale Relative Aux Transports des Voyageurs).

B. Reguli uniforme privind contractul de transport internaţionalferoviar al mărfurilor — CIM (Convention Internationale Relative AuxTransports des Marchandises).

în forma sa actuală CIM a fost convenită în anul 1980 şi a intrat în vigoare la l mai 1985. Ea cuprinde mai multe anexe şi anume:

— Condiţiile speciale privind transportul mărfurilor periculoaseîn transportul feroviar internaţional;

— Regulamentul privind transportul mărfurilor în containere;— Regulamentul privind încărcarea şi fixarea încărcăturilor pe

vagoane descoperite;— Regulamentul pentru transportul mărfurilor perisabile;— Regulamentul pentru transportul mărfurilor pe palete;— Regulamentul de transport al vagoanelor particulare;— Regulamentul privind transportul feroviar al mesageriilor.

Din textul convenţiei rezultă că se referă la contracte cu caracterinternaţional. Această condiţie este îndeplinită dacă staţia feroviară de predare şi cea de destinaţie a mărfii sunt

situate în două state diferite, adică transportul străbate teritoriile a cel puţin două state contractante. Prevederile convenţiei sunt obligatorii atât pentru calea ferată, cât şi pentru predător şi destinatar. Anurnitor categorii de

transporturi expres determinate în convenţie li se aplică regulamentele specifice adiţionale la textul Convenţiei.

Convenţia prevede expres că, în lipsa unor dispoziţii cuprinse în textele ei, în înţelegerile speciale dintre state, în dispoziţiile complementare adoptate pentru executare în tarifele internaţionale, se aplică dispoziţiile legilor şi regulamentelor naţionale referitoare la transport din fiecare stat.

11.4.2. Scrisoarea de trăsură internaţională. Deşi la executarea unui transport internaţional contribuie două sau mai multe întreprinderi de cale ferată din două sau mai multe state, contractul de transport se încheie între predătorul mărfurilor şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în nume propriu, cât şi în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului internaţional respectiv

Contractul de transport se consideră încheiat din momentul în care staţia a preluat marfa şi a confirmat primirea prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Contractul de transport internaţional feroviar de mărfuri se încheie sub forma unui document tipizat, numit scrisoare de trăsură feroviară (Răii WaybilV). Ea trebuie redactată în limba oficială a ţării de predare şi se traduce în limba franceză, germană, engleză sau italiană, potrivit CIM.

Scrisoarea de trăsură internaţională se întocmeşte în mai multeexemplare, şi anume:a) originalul, care însoţeşte transportul pe tot parcursul împreună

cu documentele comerciale anexate şi se eliberează destinataruluiodată cu marfa şi cu documentele comerciale;

b) foaia de expediţie, care este oprită de staţia de destinaţie şicare serveşte la decontarea cheltuielilor de transport între căile ferate.Foaia de expediţie se eliberează într-un număr de exemlare egal cunumărul căilor ferate participante la transport;

c)avizul şi adeverinţa de primire, care însoţesc marfa până ladestinatar, pentru notificarea destinatarului şi confirmarea primirii

mărfii de către acesta;d) duplicatul, care rămâne în posesia predătorului după aplicarea

ştampilei staţiei de expediţie, care atestă predarea mărfii şi constituiedovada preluării taxelor de transport total sau parţial. Duplicatul sefoloseşte de predător la încasarea contravalorii mărfii expediate;

e)matca scrisorii de trăsură, care rămâne în staţia de frontieră aţării de expediţie;f) certificatul scrisorii de trăsură, care însoţeşte transportul până

la frontiera ţării de expediţie. Se foloseşte pentru antecalculareataxelor de transport şi pentru reclamarea reducerilor indirecte lacăile ferate de tranzit;

g) copta scrisorii de trăsură, care rămâne la staţia de expediere.Scrisoarea de trăsură internaţională conţine menţiuni obligatorii, dar poate cuprinde şi menţiuni facultative.

Menţiunile obligatorii sunt următoarele:— numele şi adresa predătorului;- denumirea staţiei şi al căii ferate de primire a mărfii;— locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;— nota de transport;— denumirea staţiei de destinaţie;— numele şi adresa destinatarului;— denumirea şi cantitatea mărfii;— felul ambalajului în vederea unei identificări a mărfii;— numărul coletelor;— felul vagonului, numărul şi marca de proprietate a acestuia;

- enumerarea documentelor anexe obligatorii, precumdocumentele vamale, certificatele veterinare, buletinul de analiză,listele specificative.

Menţiunile facultative se referă la:— francarea şi aplicarea tarifelor;— localitatea de vămuire;— transportul mărfurilor până la domiciliul destinatarului;- indicaţii speciale de expediere a mărfii sau de reexpediere.Menţiunile facultative nu creează obligaţii căii ferate, ele constituie doar indicaţii de detaliu privind pe

destinatar.11.4.3. Obligaţiile părţilor. Predătorului îi revin, în principal, următoarele obligaţii:a) Să predea marfa pentru transport. Predătorul este obligat să predea cărăuşului marfa ambalată potrivit

naturii sale specifice, astfel încât să poată fi transportată până la destinaţie în starea în care a fost primită. Staţia de încărcare are dreptul să refuze marfa prezentată la încărcare în ambalaj necorespunzător, încheind un proces-verbal în acest sens şi remiţându-1 predătorului.

Marfa predată pentru transport trebuie să fie marcată astfel, încât să poată fi uşor deosebită de mărfurile altor expeditori, conţinând în acest scop pe colete semne distincte aplicate clar şi imprimate astfel, încât să nu poată fi înlăturate. De asemenea, marfa trebuie etichetată pentru facilitarea manipulării mărfii respective, fără riscuri pentru integritatea lor în timpul transportului. Operaţiunea comportă aplicarea de etichete sau tăbliţe pe\marfă, care să cuprindă menţiunile pentru scrisoarea de trăsură: seninele şi numele coletelor, denumirea staţiei şi a căilor ferate de predare şi de destinaţie, numele predătorului şi al destinatS'fţdui.

In situaţia în care predătorul îşi^asumă obligaţia de a încărca el însuşi marfa în vagoane, acesta trebuie să respecte instrucţiunile staţiei de predare, să folosească întreaga capacitate de încărcare ce i-a fost pusă la dispoziţie şi să respecte destinaţia vagoanelor respective.

b) Să plătească (în majoritatea cazurilor) taxele de transport. Această obligaţie se referă atât la taxele de transport propriu-zise, cât şi la cele accesorii, care reprezintă plata prestaţiilor speciale, accesorii transportului respectiv. Ambele taxe sunt cuprinse în tarifele de mărfuri.

Conform prevederilor Convenţiei C./.M., predătorul efectuează plata integrală sau parţială a taxelor de transport în limitele stipulate în scrisoarea de trăsură şi anume:

— franco tarif de transport — predătorul plăteşte numai tariful de transport propriu-zis, însă pe întreg parcursul;

—franco tarif de transport inclusiv — predătorul ia în sarcina sa şi alte taxe, în afara tarifului propriu-zis, pe care trebuie să le menţioneze;

—franco tarif de transport până la punctul x — punctul unde se află joncţiunea tarifelor între ţările limitrofe. Predătorul achită tariful de transport, până la staţia nominată, exclusiv taxele accesorii;

—franco tarif de transport inclusiv până la punctul x—predătorul plăteşte tariful de transport şi taxele accesorii până la punctul x. De la punctul nominat tarifele de transport şi taxele accesorii se plătesc de către destinatar;

- franco toate taxele — predătorul achită toate taxele până lastaţia de destinaţie;

—franco pentru (indică o sumă determinată) — predătorul indică în staţia de predare suma exprimată, de obicei, în moneda ţării de predare.

Obligaţiile cărăuşului. Cărăuşul are următoarele obligaţii:a) Obligaţia principală este aceea de a transporta toată marfa încredinţată de predător la destinaţia

indicată de acesta. Executarea obligaţie respective este dependentă de următoarele condiţii:— predătorul să se fi conformat dispoziţiilor cuprinse în ConvenţiaC.I.M.;- la efectuarea transportului să nu se opună anumite împrejurări

ce nu pot fi evitate sau prevenite de calea ferată şi a căror înlăturarenu depinde de ea.

Potrivit Convenţiei C.I.M., calea ferată este eliberată temporar de obligaţia de a transporta marfa la destinaţie, dacă autorităţile competente ale unui stat din parcurs adoptă măsuri restrictive referitoare la suspendarea temporară a primirii unor mărfuri, excluderea unor mărfuri de la transport sau admiterea lor la transport numai în anumite condiţii.

în aceste situaţii calea ferată în cauză trebuie să informeze în timp util celelalte căi ferate din parcurs.In cadrul obligaţiei de a transporta marfa la destinaţie, calea ferată este obligată să îndeplinească formalităţile de

vamă şi administrative, formalităţi în vederea cărora predătorul are obligaţia să anexeze la scrisoarea de trăsură autorizaţiile de export-import, certificatele sanitar-veterinare şi certificatele fitosanitare, indicând şi staţia de cale ferată unde trebuie îndeplinite formalităţile vămuirii.

Obligaţia de a transporta marfa la destinaţie trebuie executată într-un anumit termen, numit termen de executare. Acest termen se stabileşte fie de către căile ferate participante la transport, fie prin tarifele internaţionale aplicabile de la staţia de predare la staţia de destinaţie. Dacă în contract nu sunt prevăzute termenele de executare, transportul feroviar de mărfuri se va realiza conform prevederilor Convenţiei C.I.M.

Termenul de executare cuprinde un termen de expediere, un termen de transport şi termene suplimentare.

Potrivit Convenţiei C.I.M. termenul de expediere (termen fix) reprezintă timpul necesar efectuării operaţiilor comerciale şi tehnice în staţia de predare şi cea de destinaţie.

Termenul de transport reprezintă timpul necesar efectuării transportului propriu-zis al mărfurilor de la staţia de predare până la staţia de destinaţie, fiind raportat la mărimea distanţei dintre cele două staţii.

Termenele suplimentare sunt acordate în plus căii ferate când se produc cauze independente de aceasta, de predător sau de destinatar ori^de felul mărfurilor transportate.

In ceea ce priveşte executarea transportului într-un anumit termen, Convenţia C.I.M. reglementează şi situaţiile în care intervin aşa-numitele impedimente la transport, determinate de suspendarea traficului, blocarea liniilor de cale ferată, inundaţii, accidente, calamităţi naturale, distrugeri, raţiuni de ordine publică etc.

în situaţiile menţionate calea ferată va decide dacă cere instrucţiuni de la predător sau dacă continuă transportul până la destinaţie pe altă rută posibilă.

b) Să elibereze marfa destinatarului indicat de expeditor. Aceastăobligaţie presupune atât predarea mărfii, cât şi eliberearea scrisoriide trăsură. \

Eliberarea mărfurilor operează numai după achitarea integrală a taxelor de transport. Calea ferată din staţia de destinaţie este obligată ca, din proprie iniţiativă sau la solicitarea destinatarului, să verifice starea mărfii: ilor, întocmind un proces-verbal comercial, care să constate eventualele pierderi totale sau parţiale ori avarierea mărfii. Procesul-verbal comercial, a cărui copie se înmânează destinatarului, trebuie să se întocmească, de regulă, în prezenţa acestuia şi să stabilească elementele necesare pentru a preciza pierderile sau avariile suportate de marfă, precum şi cauzele producerii acestora (art.28, pct.5 C.I.M.).

Dacă mărfurile nu au fost eliberate destinatarului în 30 de zile de la expirarea termenului de executare a contractului de transport, acesta este în drept să-şi valorifice pretenţiile faţă de cărăuş.

Dacă în staţia de destinaţie se produc împrejurări care fac imposibilă predarea mărfurilor destinatarului, calea ferată este obligată să ceară instrucţiuni expeditorului şi este obligată să le respecte.

11.4.4. Răspunderea părţilor. Expeditorul şi cărăuşul răspund pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate. Astfel, expeditorul poartă răspundere pentru exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi pentru pagubele create de starea mărfurilor şi ambalajelor, de insuficienţa marcajului, de fapta culpabilă a însoţitorilor mărfurilor. Prin urmare, predătorul este obligat să suporte toate consecinţele care decurg din înscrierea în scrisoarea de trăsură a unor menţiuni incomplete, inexacte (de exemplu, cu privire la natura mărfii) ori din înscrierea menţiunilor în alte rubrici ale documentului de transport decât în cele special rezervate.

Expeditorul va suporta şi toate consecinţele lipsei sau stării defectuoase a ambalajului, răspunzând faţă de destinatar pentru pierderea şi avariile ivite pe parcurs din cauza ambalajelor necorespunzătoare şi faţă de calea ferată pentru prejudiciul suportat de aceasta din cauza transportului mărfii ambalate incorect.

Calea ferată care a primit marfa pentru transport răspunde de executarea transportului pe întregul parcurs până la eliberare. Primind mărfurile pentru transport, însoţite de scrisoarea de trăsură internaţională, calea ferată din staţia de predare acţionează atât în nume propriu, cât şi în numele celorlalte căi ferate din parcurs, care preiau succesiv marfa şi participă la executarea transportului.

Căile ferate din parcurs răspund solidar pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin. Astfel, cărăuşul răspunde pentru pierderea totală sau parţială a mărfii aflate în transport, pentru avarierea acesteia, pentru întârziere în executarea transportului sau pentru pierderea documentelor specificate în scrisoarea de trăsură şi anexate acesteia.

în caz de pierdere totală sau parţială a mărfurilor, cărăuşul este obligat să restituie taxele de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli, dacă acestea nu au fost incluse în preţul mărfii. Pentru întârziere în executarea contractului de transport calea ferată plăteşte despăgubiri, calculate în raport cu taxele de transport aferente căii ferate care a provocat întârzierea.

Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere pentru întârziere în transport pentru pierderea totală sau parţială a mărfii în următoarele cazuri:

— forţa majoră;— natura mărfurilor transportate;— dispoziţii greşite ale expeditorului sau destinatarului;— încărcare sau descărcare necorespunzătoare efectuate de ex

peditor sau destinatar;— transportul în vagoane descoperite;— neglijenţa însoţitorului;— ambalarea incorectă;— calamităţi naturale;— dispoziţii ale guvernelor statelor de parcurs.11.5. Contractul internaţional auto de mărfuri.11.5.1. Noţiune. Caracteristici. Cadrul juridic. Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în

poartă (door to door). Transportul direct permite o mai bună conservare a mărfii şi reducerea cheltuielilor cu ambalarea şi manipularea intermediară. De regulă, prin intermediul transportului rutier se expediază mobilă, legume şi fructe, bunuri de larg consum, articole electronice, articole de cosmetică şi farmacie.

Contractul internaţional de transport auto de mărfuri este un contract încheiat între expeditor şi cărăuş, prin care cărăuşul se obligă faţă de expeditor ca în schimbul unei taxe de transport să transporte anumite mărfuri şi să le elibereze la destinaţia stabilită. Acest contract poartă denumirea de scrisoare de trăsură internaţională (7n-ternational Consignment Note).

Contractul de transport auto de mărfuri se consideră încheiat când marfa a fost încărcată în autocamion, iar conducătorul auto a semnat scrisoarea de trăsură, de preluare a mărfii. Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa până la destinaţie, iar al treilea rămâne la cărăuş.

Scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare autocamion în parte, chiar dacă lotul de marfă expediat este mai mare şi se încarcă pe mai multe autocamioane, aparţinând aceluiaşi cărăuş.

în materia transportului auto internaţional au fost adoptate mai multe convenţii internaţionale, cele mai importante dintre ele, perfectându-se sub egida1 Comisiei Economice a O.N.U. pentru Europa şi a Uniunii Internaţionale a Transporturilor Rutiere.

în principal, se aplică Convenţia referitoare la Transportul Internaţional Rutier — C.M.R. (Convention Relative aux Contrat de Transport Internaţionale de Marchandises par Route), adoptată la Geneva, la 19.05.1956 şi modificată prin Protocolul încheiat la Geneva la 5.07.1978. Principala reglementare a C.M.R. se referă la contractul de transport internaţional.

Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar porţiuni când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în răspunderea cărăuşului rutier.

Cadrul juridic se completează cu:— Convenţia vamală referitoare la transporturile internaţionale

de mărfuri sub acoperirea carnetului T.I.R. (Convention Douanniere

relative awc transports internationaux des marchandises sous le carnet "TIR"), adoptată la Geneva la 15.01.1959 şi renegociată tot laGeneva în 1975;

— Convenţia vamală referitoare la carnetul ATA., încheiată laBruxelles în 1961;

— Convenţia asupra circulaţiei rutiere şi Protocolul privindsemnalizarea rutieră din 1949 revăzut în 1968.

11.5.2. Scrisoarea de trăsură internaţională. Aceasta atestă până la proba contrarie, încheierea contractului de transport în condiţiile menţionate în documentul respectiv, precum şi primirea mărfurilor de către transportator.

La încheierea contractului de transport auto în trafic internaţional, expeditorul şi transportatorul completează şi carnetul T.I.R., valabil pentru un singur transport şi un singur vehicul.

în carnetul T.I.R. se înscriu date referitoare la transport precum, denumirea mărfii, cantitatea, valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului şi destinatarului, ţara de plecare şi de destinaţie, numărul de înmatriculare a vehiculului. Carnetele T.I.R. se verifică, împreună cu marfa, la birourile vamale (de predare, de trecere şi de destinaţie) şi se aplică sigiliile vamale.

Efectuarea transportului auto presupune existenţa şi a unei autorizaţii de transport necesară vehiculului. Aceste autorizaţii pot fi date pentru un voiaj tur-retur, care trebuie să se realizeze într-un anumit interval de timp, precizat în acordurile bilaterale sau pot fi date pentru un număr nelimitat de călătorii, fiind vorba de autorizaţii de timp, cuprinzând perioade de valabilitate. Aceste autorizaţii de transport sunt valabile pentru un singur autovehicul şi nu sunt transmisibile. Obţinerea unei autorizaţii de transport, care uneori poate fi o autorizaţie specială, referitoare la un tip particular de autovehicul, cade în sarcina transportatorului. Autorizaţiile de trans- port se eliberează în conformitate cu reglementările interne ale fiecărui stat de către organele competente ale acestuia. Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă:

a) Numele şi adresa expeditorului şi a cărăuşului;b) Locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;c)Locul şi data primirii mărfii pentru transport;d) Locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;e) Numele şi adresa destinatarului;O Denumirea mărfii şi felul ambalajului; g) Numărul coletelor, menţionându-se şi marcajele respective; h)

Cantitatea exprimată în kg, precum şi în alte unităţi, după caz (metri liniari, metri cubi, bucăţi, perechi etc.); i) Instrucţiunile privind formalităţile vamale;

j) Menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin C.M.R.k) Menţiuni privind modul de plată a taxelor de transport;1) Termenul în care transportul trebuie efectuat, în unele situaţii se prevăd penalizări pentru fiecare zi de

întârziere;m) Valoarea declarată a mărfii, în cazul în care se declară valoarea mărfii, iar cărăuşul ia asupra sa răspunsul

pentru întreaga valoare, se vor mări în mod corespunzător şi tarifele de transport;n) Instrucţiunile expeditorului cu privire la conservarea calităţii mărfii în timpul transportului şi

manipulărilor;o) Lista documentelor remise cărăuşului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire sau deteriorare

a lor;p) Menţionarea expresă de interzicere a transbordării mărfii în situaţia în care în contractul de vânzare-

cumpărare se stipulează acest lucru.Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi de a prezenta la

transport mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El răspunde faţă de transportator de toate prejudiciile pe care acesta le-ar suporta din cauza înscrierii incomplete sau incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură. Expeditorul răspunde şi pentru întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor care trebuie să însoţească marfa până la eliberarea ei. Tot expeditorului îi revine obligaţia de încărcare a mărfurilor în

autovehicul. El trebuie să se încadreaze în termenul de încărcare/descărcare stabilit de normele interne ale ţării de încărcare.

Cărăuşul este obligat să verifice exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură referitoare la starea aparentă a mărfii şi ambajajelor, la numărul-epletelor, marcajele şi numerele acestora. De/asemenea, cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii şi în timpul convenit. El poartă răspundere pentru pierderea totală sau parţială a mărfurilor, avarierea lor sau întârziere în executarea transportului.

O marfă poate fi considerată pierdută, dacă au trecut 30 de zile de la termenul de elberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, dacă au trecut 60 de zile de la data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate pretinde despăgubirea ce se cuvine pentru marfa pierdută. Cărăuşul este obligat să despăgubească pe expeditor cu o sumă egală cu valoarea

mărfii pierdute.Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot conduce la refuzul de

plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător.Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv băncile pot, în cazul unor menţiuni pe scrisoarea de trăsură, să

refuze plata.Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau cantitatea mărfii sau

ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a făcut în stare aparent bună.11.6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.11.6.1. Noţiune. Caracteristici. Cadrul juridic. Cea mai dinamică modalitate de transport este cea

aeriană, în traficul internaţional aerian au apărut linii aeriene specializate în transportul de mărfuri. La aceasta au contribuit, în primul rând, rapiditatea derulării expediţiei, reducerea în mod constant a preţului de transport, confortabilitatea primirii şi expedierii mărfurilor, siguranţa şi cooperarea existentă între companiile aeriene.

Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte, numită cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe de transport, să transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le elibereze la acea destinaţie. Este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi, conform reglementărilor uniforme în materie, are caracter internaţional dacă punctul de plecare şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state sau dacă cele două puncte fiind situate pe acelaşi teritoriu, aeronava survolează teritoriul unui stat terţ unde face o escală.

Pe plan internaţional, în domeniul transportului aerian au fost elaborate convenţii bi- şi multilaterale. Sunt de menţionat:

1. Convenţia de la Varşovia din 1929. Prin acest acord s-au pus bazele contractului de transport aerian, materializat prin "scrisoarea de transport aerian". Sunt reglementate documentele folosite în transportul internaţional aerian — biletul de călătorie, buletinul de bagaje — şi sunt precizate drepturile şi obligaţiile cărăuşului aerian.

2. Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933reglementează măsurile de control ce pot fi luate de aeroporturipentru protecţia sanitară, fito sau veterinară cu privire la accesulaeronavelor, echipajelor acestora, pasagerilor, bagajelor şi mărfurilorîn general şi, în special atunci când există suspiciuni de contaminare.De asemenea, sunt prevăzute documentele specifice care trebuie săexiste la bordul navei, documente ce trebuie prezentate la controlautorităţilor din statul respectiv.

3. Convenţia de la Chicago din 1944, care este principalul instrument juridic în domeniul aviaţiei civile internaţionale. Se referă la:

— utilizarea teritoriului şi spaţiului aerian;— asigurarea navigaţiei aeriene civile;— stabilirea regulilor de zbor şi a zonelor interzise;— înmatricularea şi controlul aeronavelor;— modul de efectuare a formalităţilor vamale;— stabilirea drepturilor de folosire a aeroporturilor;

— procedurile pentru securitatea aeronavelor în primejdie;— standardizarea instalaţiilor şi a sistemelor de navigaţie aeriană;— modul de anchetare a accidentelor;— precizarea documentelor care trebuie să stea la bordul navei

aeriene.Convenţia prevede şi cele cinci "libertăţi ale aerului", şi anume:a) dreptul de a traversa teritoriul fără a ateriza;b) dreptul de a ateriza pentru raţiuni necomerciale;c) dreptul de a debarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri

îmbarcate pe teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava;d) dreptul de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri, cu

destinaţia spre teritoriul statului a cărui naţionalitate o are aeronava;e) dreptul de a îmbarca pasageri, corespondenţă şi mărfuri

provenind din teritoriul oricărui alt stat contractant.Convenţia mai prevede şi normele de organizare şi funcţionare a Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale

(ICAO -International Civil Aviation Organization), precum şi obligaţiile ce revin părţilor contractante de a colabora la organizarea şi desfăşurarea transporturilor aeriene internaţionale.

Cu ocazia Conferinţei de la Chicago din 1944 au fost elaborate şi alte acorduri, şi anume: Acordul cu privire la serviciile aeriene internaţionale de tranzit; Acordul cu privire la transportul aerian internaţional; Acordul privind rutele aeriene provizorii.

4. Protocolul de la Haga"rfm 1955 este actul prin care s-au efectuat uneleprecizări în Convenţia de la Varşovia din 1929. S-a precizat, că documentele de transport prevăzute în Convenţie fac dovada contractului de transport până la proba contrarie. De asemenea, s-a limitat răspunderea cărăuşului aerian şi timpul de întocmire a reclamaţiilor privind pierderea sau avarierea mărfurilor sau bagajelor transportate.

5. Convenţia de la Haga din 1970 se referă la reglementări privindcombaterea actelor de violenţă ce pot fi săvârşite la bordul navelorşi de reprimare a capturării ilicite de aeronave.

6. Convenţia de la Montreal din 1971 a adus unele completări laConvenţia de la Haga din 1970.

în vederea asigurării unor servicii de calitate, companiile de navigaţie cooperează între ele în diferite forme, încheind contracte dintr-un domeniu sau altul de activitate, care permit acordarea de servicii prompte şi realizarea de încasări din cesionări sau partajări reciproce de servicii.

7. Asociaţia Internaţională a Transportului Aerian IATĂ (International Air Transport Association), organizaţie neguvernamentală,constituită în 1945 la Havana, la care participă companiile detransporturi aeriene internaţionale din state-membre ale OACI. IATĂs-a înfiinţat în 1933 la Haga, şi-a încetat activitatea în 1939 şi şi-areluat-o în 1945 prin Conferinţa de la Havana.

Prevederi esenţiale:a) se fixează condiţiile de transport IATĂ;b) zonele survolate se împart în trei zone:

1. America de Nord, America de Sud şi insulele adiacente,Groenlanda şi Insulele Hawai.

2. Europa, Africa şi insulele adiacente, Orientul Mijlociu, inclusivIran.

3. Asia şi insulele adiacente, Australia, Noua Zelandă şi insuleleOceanului Pacific.

Acestea sunt, de fapt, zone tarifare.11.6.2. Forme de cooperare în domeniul transportului internaţional aerian.

Intre companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai astfel ele pot acorda servicii de

calitate.Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniu sau altul, care permit fiecărei societăţi să

acorde servicii prompte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de servicii sau să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază recomandările IATĂ.

Contractul INTERUNE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni convin să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot îmbarca, în acest scop IATĂ a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest sens.

Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi:a) în prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele

acestora de a-si recunoaşte reciproc documentele de transport,precum şi modul de soluţionare a reclamaţiilor, procedurile dearbitraj şi jurisdicţie.

b) în partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşulle acordă companiei care realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de călătorie, scrisori de transport). Nivelul acestor comisioane este mai mare pentru vânzărilecătre Europa, Asia şi America de Nord.

c) Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilorpentru transporturile executate în baza documentelor de transportemise de cele două părţi contractante, modul de decontare reciprocăa soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a diferenţelorde curs valutar.

394Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale se încheie între două companii aeriene, care se

angajează să se reprezinte reciproc pe piaţa celeilalte părţi, ca reprezentant general de vânzări, de legătură cu autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile respectării instrucţiunilor şi regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile efectuate. Se deosebeşte de contractul INTERLINE prin aceea că agentul general poate transfera total sau parţial obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte companii sau persoane, care devin un fel de subagenţi.

Contractul de operare în pool395. în scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe aceeaşi rută încheie contracte "de operare în pool" (operare în comun, în cartel), prin care se stabilesc: partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau reduceri de la tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie folosite, în acest fel traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în pool.

Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură serviciile necesare la sol396, în contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de handling. Contractul de handling este reciproc, în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent

de handling. în situaţia în care n-ar exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în numerar, imediat după prestarea serviciilor sau chiar în avans.

11.6.3. Scrisoarea de transport aerian — Air Waybill. Contractul internaţional de transport aerian se încheie, de regulă, sub formascrisorii de transport aerian internaţional, cunoscută sub denumireade Air Waybill sau Air Consignment note. Scrisoarea de transport arenumai o valoare probatorie, care confirmă încheierea contractuluişi primirea mărfii de către cărăuş, în lipsa ei contractul poate fidovedit prin mijloacele de probă din dreptul comun.

Scrisoarea de transport aerian se încheie în trei exemplare originale şi mai multe copii. Primul exemplar original este semnat de expeditor şi rămâne la cărăuş. Al doilea exemplar original este semnat de expeditor şi de cărăuş, însoţeşte marfa până la destinaţie şi se predă destinatarului. Al treilea exemplar original este semnat de cărăuş după primirea mărfii şi rămâne la expeditor pentru a fi negociat. Copiile scrisorii de transport sunt folosite pentru a confirma primirea de către destinatar, pentru îndeplinirea formalităţilor vamale şi pentru realizarea unor decontări pentru prestaţii etc.

Potrivit Convenţiei de la Varşovia, scrisoarea de transport aerian poate fi întocmită şi sub forma unui titlu reprezentativ al mărfurilor, ipoteză în care va urma regimul general al titlurilor de valoare.

Scrisoarea de transport aerian trebuie să conţină următoarele menţiuni principale:a) punctul de plecare şi de destinaţie;b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia;a) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul

ambalajului, marcajul şi starea mărfii predate la transport;c) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndepli

nirii formalităţilor vamale, fiscale, fito-sanitare şi de altă natură;d) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa

agentului acestuia, care urmează să preia marfa pe aeroportul dedestinaţie;

e) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transportşi a celor accesorii;

f) numele şi adresa expeditorului.11.6.4. Conţinutul contractului. Expeditorul este obligat să în

tocmească corect scrisoarea de transport internaţional, să procurecărăuşului toate celelalte documente necesare pentru marfă învederea îndeplinirii formalităţilor vamale sau de poliţie, să aducămarfa la aeronavă în stare bună şi ambalată corespunzător.

Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru orice daună suportată de acesta sau de orice altă persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor insuficiente. Expeditorul răspunde şi pentru faptul, că la preluarea mărfii nu a trimis instrucţiunile cu privire la operaţiunile tehnice sau comerciale, pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona în cunoştinţă de cauză.

Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi să o descarce la destinaţie, să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze. Eliberarea mărfurilor se face după ce destinatarul achită creanţele care grevează marfa în favoarea cărăuşului, care are un drept de retenţie asupra mărfurilor aflate la bordul mijlocului de transport până la achitarea de către beneficiarii transportului a tuturor sumelor datorate transportatorului.

Cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii. EI este răspunzător de daunele cauzate prin întârziere în executarea transportului, putându-se exonera numai dacă dovedeşte că a luat toate măsurile necesare pentru evitarea pagubelor sau că s-a aflat în imposibilitate de a lua măsurile necesare.

Potrivit Convenţiei se operează o prezumţie de pierdere a mărfii dacă transportatorul nu eliberează marfa în 7 zile, calculate de la data la care marfa ar fi trebuit să fie pusă la dispoziţia destinatarului. Cărăuşul este răspunzător şi pentru pierderea sau avarierea mărfurilor, dacă faptul cauzator de prejudicii s-a produs în timpul transportului aerian, adică în perioada în care transportatorul are paza juridică a mărfii, respectiv perioada în care mărfurile se află în aerodrom, la bordul navei, într-un loc determinat de o aterizare în afara aerodromului sau sunt în curs de transbordare.

Cărăuşul este exonerat de răspundere sau răspunde limitat, dacă atestă că paguba provine din culpa reclamantului sau că este vorba de o culpă comună, ori că pierderea provine din natura sau viciul mărfii. Limitarea răspunderii transportatorului nu operează dacă cel interesat dovedeşte că paguba este rezultatul faptei cărăuşului sau a prepusului săi, care au acţionat cu culpă sau doi. Conform prevederilor Convenţiei, orice clauză stipulată de părţi în sensul înlăturării răspunderii cărăuşului sau limitării acesteia sub nivelul stabilit prin normele Convenţiei este nulă.

Dacă marfa primită de destinatar a fost avariată, acesta trebuie să întocmească un protest imediat ce a descoperit acest lucru, dar nu mai târzitrtte-7 zile pentru bagaje şi 14 zile pentru mărfuri. Pentru cazurile de întârziere protestul poate fi înaintat, în cel mult, 21 de zile de la data primirii mărfii de către destinatar.

La transporturile\uccesive, efectuate de mai multe companii de transport, răspunderea^ este solidară, a tuturor companiilor aeriene participante.

Dacă transportul se execută combinat prin utilizarea mai multor modalităţi de transport, dispoziţiile Convenţiei de la Varşovia se aplică numai pentru transportul aerian.

Prin protocolul de la Haga s-a limitat răspunderea cărăuşului până la nivelul de 25.000 franci aur (franc aur: unitate monetară, care reprezintă 6,5 miligrame aur cu titlu de 0,900 aur fin), pentru fiecare kg de bagaj sau marfă.

Expeditorul are dreptul să retragă marfa de transport, pe aeroportul de plecare, în timpul călătoriei sau chiar de la destinaţie, precum şi să dispună predarea mărfii altei persoane, decât cea menţionată în contractul de transport aerian.

Cărăuşul execută aceste dispoziţii ulterioare încheierii contractului, cu obligaţia expeditorului de a plăti eventualele costuri suplimentare. Dacă executarea ordinelor nu este posibilă, cărăuşul este obligat să-1 avertizeze pe expeditor despre acest lucru.

Destinatarul, de asemenea are dreptul de modificare ulterioară a contractului de transport aerian după socirea mărfii la locul de destinaţie. Astfel, destinatarul poate solicita eliberarea mărfii unei altre persoane sau continuarea transportului până în altă localitate, cu suportarea tuturor cheltuielilor suplimentare.

Dacă destinatarul refuză primirea mărfii sau nu poate fi găsit, cărăuşul îl notifică pe expeditor pentru a dispune asupra mărfii.

11.6.5. Taxele de transport şi taxele accesorii. Acestea se suportă fie de expeditor, fie de către destinatar, în raport cu condiţiile de francare, care pot fi, de regulă, franco uzină, franco aeroport plecare, franco aeroport destinaţie, franco domiciliul destinatarului. Cât priveşte plata taxelor de transport aerian şi a taxelor accesorii, aceasta se poate face charges prepaid (CP), charges collect (CC) sau cash on delivery (COD).

Sistemul CP se utilizează mai ales în condiţiile de livrare franco aeroport destinaţie. Acest sistem presupune ca expeditorul să achite la predarea mărfii şi taxele de transport şi cele accesorii pe întreg parcursul, atât cele cunoscute anticipat, cât şi cele care pot apare pe parcurs.

Sistemul CC se utilizează în condiţiile de livrare franco aeroport plecare, când marfa se predă destinatarului. Conform acestui sistem toate taxele de transport şi cele accesorii, care apar atât în aeroportul de plecare, cât şi cele care apar în aeroportul de sosire se plătesc de către destinatar, cu condiţia ca acest lucru să fie acceptat de legislaţia naţională.

La orice expediţie CC există obligaţia expeditorului de a achita taxele de transport şi taxele accesorii, dacă destinatarul nu poate fi identificat sau refuză preluarea mărfii.

La sistemul COD intră în discuţie nu numai taxele de transport, ci şi valoarea mărfii. Sunt anumite societăţi de transport care încheie contracte cu o companie de transport aerian, cu plata la preluarea mărfii de la depozitele companiei aeriene. Prin urmare, ultimul cărăuş, (dacă participă mai multe companii de transport aeriene), nu eliberează marfa destinatarului decât dacă acesta achită taxele de transport şi taxele accesorii, precum şi contravaloarea mărfii indicată de predător. Pentru a folosi această formă este necesar acceptul tuturor companiilor de transport implicate.

11.6.6. Scrisoarea de transport aerian în trafic consolidat, în scopul reducerii costului de transport pe calea aerului se foloseşte tot mai frecvent traficul consolidat.

Prin trafic consolidat se înţelege gruparea mai multor expediţii pe aeroportul de plecare pentru un singur aeroport de destinaţie şi un singur destinatar397.

Gruparea expediţiilor se realizează de casa de expediţii, care colectează expediţiile de la rnai mulţi exportatori şi întocmeşte o singură scrisoare de transport, înscriind ca destinatar tot o casă de expediţie corespondentă, care efectuează primirea întregii cantităţi. Această formă de trafic este avantajoasă pentru expeditor, deoarece reduce costurile de transport, de asemenea şi pentru companiile aeriene, întrucât se obţine o economie de forţă de muncă în activitatea de expediţie şi de întocmire a documentelor. Această formă de trafic este avantajoasă şi pentru destinatar,

deoarece casa de expediţie corespondentă realizează, de regulă, transportul până la domiciliul destinatarului, întocmind şi formalităţile necesare de import.

Scrisoarea de transport aerian consolidat se numeşte "Maşter Air Waybill" (MAWB) şi este însoţită de un "Manifest de consolidare". Concomitent, casa de expediţie consolidatoare întocmeşte câte o scrisoare de transport aerian de casă pentru fiecare expediţie (HAWB — House Air Waybill). în această scrisoare de casă, la rubrica "expe-ditor" se înscrie întreprinderea exportatoare, iar la rubrica "destinatar" se trec numele şi adresa cumpărătorului.

HAWB este un titlu de credit transmisibil prin andosare. Scrisoarea de casă se emite în două exemplare: unul pentru fiecare destinatar şi altul pentru fiecare expeditor. La ambele se anexează câte un set de documente comerciale identice, convenite în contractul de vânzare-cumpărare^Primul însoţeşte marfa, iar al doilea se prezintă la bancă pentru încasarea preţului mărfii.

Casa de expediţie destinatară preia de la compania aeriană mărfurile în conformitate cu^şcrisoarea de transport aerian consolidat şi cu manifestul de consolidare, în baza scrisorilor de transport aerian de casă, casa de expediţie destinatară efectuează în afară de gruparea de distribuţie şi transportul de la aeroport până la domiciliul fiecărui

cumpărător.Preţul de transport pe care îl percepe casa de expediţie consolidatoare de la exportator este mai mic decât cel

pe care 1-ar fi plătit exportatorul companiei aeriene, în cazul efectuării unui transportdirect.Casa de expediţie care apare ca destinatar în scrisoarea de transport aerian consolidat primeşte pentru

activitatea de degrupare un comision de la casa de expediţie consolidatoare. Taxele de transport şi distribuţie se percep fie de la casa de expediţie consolidatoare, fie de la cumpărător, în funcţie de condiţia de livrare şi înţelegerea existentă între cumpărător sau vânzător şi cărăuş.

Această formă de consolidare a mărfurilor se numeşte consolidare directă. Există şi aşa-numita consolidare prin reexpediere, respectiv consolidarea efectuată într-un alt aeroport, decât cel de plecare. Documentele rămân aceleaşi ca şi la consolidarea directă.

11.7. Contractul de transport multimodal internaţionalde mărfuri.11.7.1. Cadrul juridic. Sub auspiciile UNCITRAL au fost organi

zate succesiv, la Geneva, între 12-30 noiembrie 1979 şi între 8-24mai 1980 două conferinţe O.N.U., care s-au finalizat prin elaborarea•şi adoptarea Convenţiei Naţiunilor Unite asupra transportului

multimodal internaţional de mărfuri. Scopul acestei Convenţii este asigurarea dezvoltării ordonate a transportului multimodal internaţional în interesul tuturor statelor, cu respectarea "problemelor particulare ale ţărilor de tranzit şi facilitarea formalităţilor vamale în acord cu acestea" (Preambul).

11.7.2. Noţiune. Caracteristici. Transportul multimodal estetransportul de mărfuri efectuat cu, cel puţin, două moduri de transport diferite, în temeiul unui contract de transport multimodal,pornind de la un loc situat în statul unde mărfurile sunt preluate decătre antreprenorul de transport multimodal până la locul desemnatpentru livrare într-un stat diferit (art.l, pct.l al Convenţiei).

Contractul de transport multimodal este contractul în baza căruia un antreprenor de transport multimodal se obligă, în schimbul plăţii unui navlu să execute sau să facă să se execute un transport multimodal (art.l, pct.3).

Contractul de transport multimodal se încheie între expeditor şi antreprenorul de transport multimodal care acţionează în numele şi pe contul său, asumându-şi răspunderea executării contractului (art.l, pct.2).

Un contract de transport multimodal va fi supus reglementării Convenţiei de la Geneva, dacă locul de preluare a mărfii de către antreprenorul de transport sau locul de predare a mărfii de către acesta, stabilite conform acordului părţilor, sunt situate într-un stat parte la Convenţie.

Antreprenorul de transport multimodal este obligat să livreze marfa preluată de la expeditor la locul stabilit şi destinatarului indicat în contract. El poartă răspundere pentru prejudiciul ce rezultă din pierderea sau avarierea mărfii, precum şi din întârzierea în livrare.

Precizând condiţiile în care marfa se poate considera pierdută, avariată sau se poate vorbi de întârziere în livrare (art.16), Convenţia stabileşte şi limitele minime ale răspunderii antreprenorului (art.18), prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale acesteia.

CAPITOLUL XIIINTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

12.1.1. Caracteristici generale. Noţiunea generică de intermediari cuprinde o varietate mare de agenţi şi reprezentanţi comerciali al căror regim juridic şi tehnică comercială sunt sensibil diferite.

Pe plan internaţional s-au depus eforturi de unificare a dreptului material aplicabil intermedierii în activitatea comercială internaţională. Ele s-au concretizat în Convenţia asupra reprezentării în domeniul vânzării internaţionale de mărfuri, elaborată sub auspiciile UNIDROIT şi adoptată la Geneva la 17.02.1983, cât şi în Convenţia asupra legii aplicabile contractelor de intermediere şi reprezentare, adoptată la 16.06.1977 sub egida Conferinţei de drept internaţional privat de la Haga. Republica Moldova nu este parte la convenţiile menţionate.

Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de către intermediar a persoanei pentru care acţionează. Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o persoană, numită reprezentant, încheie acte juridice cu terţe persoane în numele şi contul altei persoane, numită reprezentat. Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:

a) existenţa a trei persoane — reprezentat, reprezentant şi terţapersoană, parte în contractul perfectat;

b) reprezentantul să acţioneze în numele şi contul reprezentatului,în situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia

(nomine aliena), dar în nume propriu (nomine proprio), însă în toate cazurile în contul luidominus negotti, reprezentarea este imperfectă. Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii esenţiale:

a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndepliniriiactului juridic, în cursul negocierii sau ulterior perfectării raportuluijuridic (în ultimul caz se dă sub forma ratificării);

c)b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilorinteresaţi, pe calea declaraţiei exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce; reprezentantul să lucreze în limitele împuternicirii primite;

d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.

Dacă reprezentarea îndeplineşte condiţiile menţionate, produce efectul său fundamental şi anume: contractul perfectat de reprezentant devine un act propriu al reprezentatului, respectiv se localizează în gestiunea lui ca orice contract pe care l-ar fi încheiat personal. Ca urmare, actul juridic încheiat între reprezentant şi terţa persoană se consideră încheiat între prezenţi sau între absenţi, în funcţie de locul şi modul de manifestare a voinţei acestora, fiind fără relevanţă locul unde se află reprezentatul.

Reprezentarea poate fi generală, când reprezentantul este abilitat să încheie toate actele necesare reprezentatului sau numai o anumită categorie a acestora, şi specială, când împuternicirea se eliberează pentru încheierea unui act determinat, pe contul reprezentatului.

Contractul delimitează, de obicei, teritoriul pe care îşi desfăşoară activitatea reprezentantul, precum şi durata valabilităţii mandatului, în contract se poate stabili şi sarcina pentru reprezentant de a transmite informaţii comerciale curente cu privire la conjunctura pieţei, la metodele de lucru şi la activitatea firmelor concurente de pe piaţa respectivă.

Reprezentantul trebuie să-1 informeze pe partenerul reprezentat cu dispoziţiile privind reglementarea comerţului exterior în ţara respectivă (regimul autorizaţiilor de import, modificările regimului vamal etc.).

în relaţiile de reprezentanţă se poate prevedea clauza de exclusivitate, prin care firma exportatoare se obligă să acorde unui singur reprezentant dreptul de a plasa produsele sale. De asemenea, se poate prevedea clauza prin care agentul reprezentant este obligat să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi exportatori.

12.2. Contractul internaţional de mandat comercial.12.2.1. Noţiune. Caractere specifice. După cum consideră majoritatea autorilor398, contractul de mandat

comercial este acel contract prin care o persoană, numită mandatar se obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei persoane, numită mandant, o afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ în ceea ce priveşte pe mandant.

Mandatul comercial se deosebeşte esenţial de mandatul civil în sensul următor399:a) Ca act de comerţ, deci profitabil ambelor părţi, mandatul

comercial este un contract cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat pentru activitatea pe care o desfăşoară, de regulă printr-o sumăstabilită forfetar şi precizată în contract, la încheierea acestuia.

b) Mandatul comercial nu poate fi revocat pe cale unilaterală, adnutum, ca mandatul civil. Mandatul comercial poate fi revocat numaidacă se dovedesc motive întemeiate.

c) Dacă în dreptul civil mandatul poate fi legal sau convenţional,mandatul comercial în toate cazurile apare numai în urma unui contract, prin care se stabilesc limitele lui.

d) Reprezentarea nu mai este de esenţa mandatului comercial,dar numai de natura lui. De aici consecinţa, că mandatul comercialse prezintă sub două forme şi anume:

— mandatul cu reprezentare, când mandatarul încheie actul juridic cu terţul în numele şi pe seama mandantului. Aceasta înseamnăcrearea de raporturi juridice directe între mandant şi terţ, cudispariţia mandatarului din cercul contractual;

— mandat fără reprezentare, când mandatarul încheie actul juridic în nume propriu, dar în contul mandantului. în acest caz, deşise creează relaţii directe între mandant şi terţ, subzistă drepturileterţului împotriva mandatarului şi cele ale mandatarului împotrivaterţului.

e) Mandatarul beneficiază de o garanţie concretizată într-un dreptde retenpe asupra a tot ce primeşte pentru mandant până la momentul achitării de către acesta din urmă a tot ce-i datorează.

în baza mandatului comercial mandatarul dobândeşte posibilitatea de a încheia şi acte, care nu sunt expres prevăzute în cuprinsulîmputernicirii primite, dacă acesta se încadrează în conceptul demandant aparent, potrivit obiceiului locului şi uzanţelor şi corespund necesităţilor mandantului. Mandantul este liber să confirme oricând actele săvârşite de mandatar cu depăşirea împuternicirii, nefiind necesar ca ratificarea să fie făcută în forma scri

sului autentic. 12.2.2. încheierea, efectele şi încetarea contractului. Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie să aibă capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi pentru el. Mandatarul, de regulă, încheie acte juridice cu terţul nomine alieno, exprimându-1 şi angajându-1 pe mandant, motiv pentru care nu i se cere să aibă capacitatea de comerciant. El trebuie să exprime o voinţă neviciată şi să aibă discernământ. Nu trebuie să aibă neapărat capacitatea de a încheia actul juridic respectiv, deoarece este angajată capacitatea mandan-tului în raportul contractual cu terţul şi nu cea a mandatarului. Dar există şi situaţii în care se cere condiţia ca mandatarul să aibă capacitatea de a săvârşi acte de comerţ, însă, asemenea situaţii se referă numai la mandatul fără reprezentare, când mandatarul încheie contractul cu terţul nomine proprio şi este parte în acel contract (deci, se manifestă în calitate de comerciant).

Mandatarul este obligat să îndeplinească mandatul în conformitate cu împuternicirea dată şi cu instrucţiunile mandantului, îndepăr-tându-se de la ele sau depăşindu-le numai dacă nu poate obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire este în interesul mandantului. De asemenea, el este ţinut să informeze mandantul de executarea mandatului sau chiar de mersul îndeplinirii acestuia, răspunzând cu diligenta unui bun comerciant pentru neexecutare.

După cum s-a remarcat în doctrina juridică400, pentru mandatul comercial este mai potrivit ca subordonarea mandatarului faţă de mandant să privească numai instrucţiunile privind condiţiile de încheiere a actului juridic şi obligaţia mandatarului de a-1 informa pe mandant asupra executării mandatului.

Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului, când prin contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.

Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre împuternicirea în temeiul căreia acţionează (contemplaţia domini). Deoarece mandarul acţionează nomine alieno, el trebuie să îi comunice terţului calitatea sa de reprezentant şi limitele împuternicirii de care dispune. Terţul este interesat să cunoască poziţia juridică a celui cu care încheie actele juridice, pentru a putea stabili efectele actelor încheiate.

Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru îndeplinirea împuternicirii sale. Dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele cheltuieli, mandantul trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului.

Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De asemenea, mandatarul este obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea mandatului. Prin cheltuieli de executare se au în vedere sumele de bani avansate de mandatar pentru îndeplinirea mandatului, precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele suportate cu ocazia îndeplinirii mandatului.

Contractul de mandat comercial încetează fie prin expirarea termenului eventual fixat pentru executarea sa, fie prin executarea totală a împuternicirii, fie prin moartea mandatarului, deoarece este un contract intuitu personae, fie prin renunţarea mandatarului.

Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie să mai conţină:— numele şi adresa celor două părţi;— definirea obiectului de activitate;— definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două

părţi, sistemului de comunicaţii şi de informare;

— delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şidesfăşoare activitatea;

— durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fieretras;- penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorareaobligaţiilor asumate;— reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe

calea arbitrajului internaţional.

în contract trebuie să se precizeze dacă agentul îşi rezervă dreptul să reprezinte şi alte firme. Se are în vedere faptul, că agentul este un profesionist şi activitatea lui, de regulă, nu se poate rezuma la un singur contract de reprezentare decât numai în cazuri de excepţie. De cele mai multe ori, agentul cere să i se dea dreptul de exclusivitate pe piaţa în care acţionează401.

In unele cazuri exportatorul nu este interesat să-şi restrângă posibilităţile de desfacere la un singur canal şi de aceea el refuză acordarea dreptului de exclusivitate, cu excepţia cazurilor când produsul este greu vandabil.

în legătură cu contractul internaţional de mandat pot apărea şi unele probleme conflictuale402, decurgând din caracterul internaţional al acestui contract. Aceste probleme conflictuale se vor soluţiona pe baza principiilor generale. Capacitatea părţilor se determină potrivit prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului internaţional de mandat comercial sînt guvernate de lex voluntatis. în situaţia în care părţile nu desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea locului de executare, care, de obicei, este legea sediului mandatarului, primeşte incidenţă cu referire la contract. Această soluţie adoptată pe scară largă de practica internaţională, asigură un regim juridic unitar contractului internaţional de mandat comercial, implicând aplicarea lui lex loci executionis atât fondului şi efectelor raportului contractual dintre mandant şi mandatar, cât şi deseori actului încheiat de mandatar cu terţul.

12.3. Contractul internaţional de comision.12.3.1. Noţiune. Caracteristici. Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită

comisionar, se obligă faţă de cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume propriu, dar în contul comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată procentual la cifra de afaceri şi numită comision403.

Caracteristic contractului de comision, contract comercial este, înainte de toate faptul că, spre deosebire de mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul nomine proprio, dar în contul comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de intermediere dintre comitent şi comisionar. Majoritatea legislaţiilor naţionale consacră o concepţie similară404.

încheind actul cu terţul în nume propriu, dar în contul comitentului, comisionarul acţionează ca un mandatar fără reprezentare. Comisionarul reprezintă pe comitent, deoarece efectele actului juridic încheiat cu terţul se vor răsfrânge în patrimoniul comitentului, însă această reprezentare este imperfectă, deoarece comisionarul încheie actul în nume propriu, rămânând doar el parte la contract, obligat faţă de terţi.

Operaţia de comision prezintă avantaje pentru ambii contractanţi. Astfel, comisionarul primeşte o remuneraţie proporţională cu volumul afacerilor încheiate prin intermediul lui. Pe de altă parte, comitentul este absolvit de grija contractului şi a supravegherii, comisionarul fiind mai în măsură să cunoască piaţa respectivă, atât sub aspectul exigenţelor ei, cât şi din punctul de vedere al clientelei, al posibilităţilor economice. Comitentul beneficiază de competenţa şi prestigiul pe care le are comisionarul în zona respectivă.

12.3.2. Elemente specifice. Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi nu poate fi revocat pe cale unilaterală.

Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de comerţ cu terţul din împuternicirea sa

şi pe contul său.Acţionând faţă de terţ nomine proprio, comisionarul este un comerciant şi trebuie să justifice capacitatea

necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o profesie din operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care îl produc.

în baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai împotriva comisionarului nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl deosebeşte de contractul de mandat, care conferă mandantelui un drept la acţiune atât împotriva terţilor cu care a contractat mandatarul, cât şi contra mandatarului, când acesta a garantat îndeplinirea obligaţiilor asumate de către terţii contractanţi. Contractul de comision, ca orice contract de intermediere, implică o operaţie triunghiulară, între comitent, comisionar şi terţ, în următoarele condiţii405:

a) Relaţiile de reprezentare propriu-zise stabilite între comitent şi comisionar, aşa-numitele raporturi interne, sînt considerate ca relaţii de mandat. Această afirmaţie are suportul în prevederile unor legislaţii naţionale406. Comisionarul va fi obligat să îndeplinească operaţia comercială pentru care 1-a împuternicit comitentul, conformându-se instrucţiunilor primite de la acesta şi dându-i socoteala de executarea lor.

Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu şi de îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat clauza deZ credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului executarea prestaţiei de către cocontractant.

Pentru activitatea sa comisionarul este plătit de către comitent prin comision. Comitentul, de asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile suportate cu ocazia executării împuternicirii şi să-1 despăgubească de pierderile suportate. în principiu407, comisionul se calculează procentual la cifra de afaceri, realizată în profitul comitentului de către comisionar, având şi caracter de cointeresare a acestuia şi se datorează, de obicei, din momentul în care a fost încheiat actul juridic cu terţul. Dacă contractul de comision are şi o clauză star del credere, comisionul datorat este mai mare, în concordanţă cu obligaţia suplimentară de garanţie asumată de comisionar.

în legislaţiile naţionale ale unor state se prevede408, că plata comisionului de către comitent este garantată, deoarece asemenea mandatarului şi comisionarul are un privilegiu şi un drept de retenţie asupra mărfurilor ce le deţine de la comitent sau pentru acesta, precum şi asupra preţului lor, până în momentul în care comitentul achită comisionul şi despăgubeşte pe comisionar de cheltuielile făcute cu îndeplinirea afacerii cu care a fost însărcinat. Doctrina juridică a remarcat409, că această garanţie nu este un simplu drept de retenţie, care presupune ca creanţa sa să fie în legătură directă cu cauza deţinerii bunului, ci un drept de gaj, deoarece bunurile comitentului deţinute de comisionar nu sunt în relaţie directă cu plata comisionului ori a cheltuielilor făcute cu îndeplinirea împuternicirii primite.

b) în ceea ce priveşte cea de-a doua latură a operaţiei de comision, respectiv raporturile cu terţul, legislaţiile în viguare consideră că, tratând afacerile în nume propriu, numai comisionarul este răspunzător faţă de terţul cocontractant.

Tratând în nume propriu, comisionarul este acela care se obligă faţă de terţi, după cum şi aceştia sînt obligaţi să execute contractul încheiat cu comisionarul faţă de acesta şi nu faţă de comitent, cu care nu se găsesc în nici un raport juridic.

Doctrina juridică a remarcat410 că, indiferent dacă comisionarul şi-a asumat sau nu obligaţia del credere faţă de comitent, acesta are acţiune numai împotriva comisionarului, iar nu şi împotriva terţului cocontractant, spre deosebire de mandant, care are acţiune atât împotriva terţului cu care a contractat mandatarul, cât şi împotriva mandatarului, dacă intervine o convenţie ducroire. în acest sens, majoritatea legislaţiilor naţionale prevăd, că comitentul nu are acţiune împotriva persoanelor cu care a contractat comisionarul şi nici acestea nu au acţiune împotriva comitentului. Această soluţie porneşte de la ideia411, că reprezentarea realizată de comisionar fiind imperfectă, contractul de comision nu stabileşte raporturi directe între comitent şi terţ, parte în contractul cu terţul fiind numai comisionarul, care este şi singurul abilitat să-1 acţioneze.

în privinţa contractului internaţional de comision apar anumite probleme conflictuale. Astfel, atunci când comitentul şi comisionarul au sediile în state diferite, se pune problema legii aplicabile contractului. Capacitatea părţilor va fi stabilită de legea personală, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc incidenţa legii desemnate de părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice principiul lex voluntatis, sarcina determinării lui lex causae revine judecătorului.

Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă legii locului de executare. Deseori locul de executare coincide cu sediul comisionarului.

12.4. Contractul internaţional de curtaj.12.4.1. Noţiune. Contractul internaţional de curtaj este un con

tract prin care o persoană, numită curtier, se obligă ca în schimbulunei sume de bani, numită curtaj, să procure celeilalte părţi, numităclient, un cocontractant.

12.4.2. Caractere specifice, în toate cazurile curtierul este uncomerciant independent, care acţionează în nume propriu şi al căruicomerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie.Rolul său este de a pune în legătură pe client cu un partener decomerţ în scopul încheierii unui contract. Curtierul înlesneşte afacerifără a interveni în contract şi nu poartă nici o răspundere referitor

la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere aintermediat-o. Prezentând clientului un cocontractant, curtierul esteobligat doar să garanteze fiecăruia identitatea celuilalt, furnizândpărţilor toate informaţiile referitoare la afacerea ce urmează să fieperfectată.

Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie, numită curtaj. Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii contractului respectiv (mijlocit, intermediat). Astfel, codul elveţian al obligaţiilor prevede412: "curtierul are dreptul la remuneraţia sa imediat ce indicaţia pe care a dat-o sau negocierea pe care a condus-o se finalizează cu încheierea contractului".

în practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte dreptul de a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă acesta nu a fost executat. în activitatea comercială, având nevoie de anumite cunoştinţe spre a putea discuta în mod util încheierea de afaceri, curtierii profesionişti s-au specializat pe domenii. Astfel, există curtieri maritimi, specializaţi în încheierea de operaţii de închiriere sau vânzare de nave; curtieri de transport, care se ocupă de găsirea mijloacelor de transport pentru clienţi; curtieri de publicitate, care pun în legătură întreprinderi de presă, de cinema, de radiodifuziune şi de televiziune cu comercianţi interesaţi în publicitate; curtieri de vânzare de imobile; curtieri de spectacole, care tratează cu publicul pentru antreprenorii de spectacole etc.413

împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul (domiciliul) în state diferite conferă contractului de curtaj caracter internaţional.

în cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului este guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efectele acestui contract primesc incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.

în situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională oscilează între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în vigoare în statul unde a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în vigoare la sediul reprezentatului.

Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea (care este ţara unde el îşi are sediul). Această soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist. Atunci când curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul supunerii contractului internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost încheiat sau urmează a fi încheiat contractul intermediat de curtier. 12.5. Contractul internaţional de agent.

12.5.1. Noţiune. Contractul de agent (agency)414 este un contract încheiat între o parte, numită agent, care se obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei părţi, numită principal, într-o altă opinie415, agentul mai este numit reprezentant, iar principal — reprezentat.

Codul elveţian al obligaţiilor defineşte agentul416 ca fiind cel care îşi asumă cu titlu permanent angajamentul de a negocia încheierea de afaceri pentru unul sau mai mulţi mandanţi sau de a le încheia în numele şi pe contul lor, fără a fi legat de aceştia printr-un contract de muncă.

Agentul comercial este intermediarul care cu titlu de profesie obişnuită negociază şi încheie vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul producătorilor sau comercianţilor. Uneori agentul se poate comporta ca un curtier, procurând reprezentatului parteneri de afaceri. Dar, în această situaţie contractul de agenţie diferă, totuşi, de contractul de curtaj, deoarece activitatea agentului nu se limitează la o anumită afacere ocazională.

în S.U.A. există şi subagenruZ417, care este persoana autorizată de agent pentru a-1 ajuta să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de principal, însă, pentru angajarea subagentului, agentul trebuie să aibă permisiunea expresă sau tacită a principal. Subagentul este subiectul controlat atât de agent, cât şi de principaZ418.

Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală, calculată la cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului. Caracterul de contract cu titlu oneros al contractului de agent este subliniat şi de dreptul de retenţie al agentului asupra bunurilor pe care le are de la principaZ sau pentru acesta, în legătură cu îndeplinirea obligaţiilor sale, până în momentul în care reprezentatul (principal) achită comisionul convenit şi-1 despăgubeşte pe agent pentru cheltuielile efectuate în legătură cu reprezentarea419.

12.4.2. Caracteristici. Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scrisă şi pentru o perioadă determinată. Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi îl poate denunţa în scris420.

în S.U.A. contractul de agent poate fi încheiat şi printr-o manifestare expresă sau tacită a luiprincipaZ421. însă, pentru unele cazuri forma scrisă a contractului este cerută ad validitatem. Astfel, împuternicirea eliberată unui agent pentru o perioadă mai mare de un an trebuie să fie făcută în formă scrisă, în unele state ale S.U.A. autorizaţia agentului pentru a vinde pământ trebuie să fie în formă scrisă şi semnată de principal.

în contractul de agent se practică, în principiu, stipularea clauzei de exclusivitate, conform căreia agentul are monopolul afacerior de o anumită categorie ale comerciantului reprezentat, pe un anumit teritoriu422.

Contractul de agent prezintă interes pentru ambele părţi. Astfel, serviciile prestate de agent pentru principal sunt deosebit de utile. Agentul, interesat în încasarea unui comision cât mai ridicat, va urmări realizarea unei cifre de afaceri cât mai mari, preocupându-se de prospectarea, controlul şi supravegherea pieţei de desfacere, în plus, agentul profesionist independent cunoaşte mai bine piaţa din zona sa teritorială de activitate, preferinţele clientelei pe care şi-a format-o, uzanţele locale, legislaţia în viguare, facilitând realizarea afacerilor reprezentatului. Pentru agent, intermediar de profesie, comisionul este sursa sa de beneficiu şi justifică interesul său pentru această activitate de reprezentare.

Agentul nu se găseşte în relaţii de subordonare faţă de reprezentat. Constatarea se referă la situaţia sa în general, inclusiv ipoteza în care el se comportă ca uncomis-voiajor, colectând pentru reprezentat comenzi ce le trimite spre apreciere acestuia din urmă, care va încheia operaţia juridică direct cu terţul.

Agentul este obligat să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze asupra intereselor acestuia ca un bun comerciant423.

Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru executarea obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie ducroire cu mandantul424. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra afacerilor reprezentatului (principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se comportă ca un mandatar cu reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu terţii în numele şi pe seama reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia.

Reprezentatul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului acestuia, punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este obligat să plătească agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie suplimentară pentru clientela dobândită.

12.6. Contractul internaţional de consignaţie.12.6.1. Noţiune. Caracteristici. Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită

consignant, încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute la un anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i pentru această activitate o sumă stabilită sub formă de cotă procentuală din preţul vânzării, numită comision. Specificul acestei forme de vânzare constă în interpunerea în raporturile dintre furnizor şi cumpărător a consignatarului, care îndeplineşte funcţii de intermediar. Din acest punct de vedere, doctrina a menţionat următoarele425: consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, consignantul deţine (prin analogie) poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre deosebire, însă, de acesta consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie numai acte de vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi mai asumă o serie de obligaţii, decurgând din faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să le desfacă propriillor săi clienţi.

Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de consignant.încheierea contractului de consignaţie impune îndeplinirea de către părţi a condiţiilor de capacitate cerute de

lege. Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele juridice de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, deoarece el încheie contractele nomine proprio. De regulă, consignatarul este un comerciant, care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.

Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros.12.6.2. Obligaţiile părţilor. Deoarece în temeiul contractului de consignaţie, consignantul îl împuterniceşte pe

consignatar să încheie anumite acte juridice pe seama consignantului, doctrina juridică a remarcat426, că între părţi apar raporturi juridice asemănătoare celor izvorâte din contractul de mandat referitor la raporturile dintre mandant şi mandatar.

Consignantul are următoarele obligaţii:— Să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile convenite. El răspunde pentru

cantitatea şi calitatea produselor.Remarcăm, că prin contractul de consignaţie nu se transmite consignatarului dreptul de proprietate asupra

bunurilor care i-au fost încredinţate. Rămânând titular al dreptului de proprietate, consignantul va putea dispune oricând de bunurile încredinţate consignatarului, cu excepţia unei stipulaţii contrare în contract.

în calitatea sa de proprietar al bunurilor, consignantul are dreptul să controleze şi să verifice oricând bunurile încredinţate consigna- tarului, putând proceda la inventarierea lor. De asemenea, el poate modifica oricând în mod unilateral, condiţiile de vânzare, dacă în contract nu se prevede altfel.

— Să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului. Remuneraţiapoate fi stabilită forfetar (o sumă fixă) ori procentual (în raport depreţul bunului) în contractul de consignaţie.

Dacă prin contract nu s-a prevăzut retribuţia cuvenită consignatarului, acesta va avea dreptul numai la "suprapreţurile" ce le va obţine din vânzări, adică la diferenţa între preţurile efectiv realizate din vânzările făcute şi preţurile prevăzute în contractul de consignaţie sau notele, facturile şi dispoziţiile consignantului.

— Să restituie cheltuielile făcute de consignatar cu îndeplinireaînsărcinării primite. Dacă pentru îndeplinirea însărcinării primite,consignatarul a făcut anumite cheltuieli, consignantul are obligaţiasă restituie sumele de bani respective.

Prin cheltuieli efectuate în executarea însărcinării se înţeleg sumele avansate pentru conservarea şi desfacerea bunurilor predate în consignaţie, în cazul când s-a convenit astfel prin contractul de consignaţie. Totodată cheltuielile includ şi despăgubirile cuvenite consignatarului pentru prejudiciul suportat în executarea contractului.

Consignatarul este obligat:— Să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfu

rilor primite, în vederea identificării bunurilor date în consignaţie,consignatarul este obligat să păstreze bunurile în starea în care aufost primite (ambalaje originale, etichete, mărci intacte etc.) şi să ledepoziteze în locul cuvenit.

De asemenea, consignatarul trebuie să ia toate măsurile pentru conservarea bunurilor ce i-au fost încredinţate de consignant. Consignatarul răspunde pentru orice lipsă, pierdere sau deteriorare provenită din culpa sa sau a prepuşilor săi. Consignatarul este ţinut să comunice fără întârziere consignantului viciile mărfurilor, în caz contrar prezumându-se că le-a primit în bună stare.

Consignatarul are o serie de obligaţii ce derivă din calitatea sa de intermediar, şi anume: el trebuie să asigure mărfurile contra riscurilor, să procedeze la vânzare în termenele şi în condiţiile convenite şi să deconteze consignantului sumele primite de la clienţi cu titlu de preţ.

— Să execute mandatul dat de consignant. Pentru executarea însărcinării primite, consignatarul trebuie să acţioneze în limitele împuternicirii date de consignant.

în absenţa unei stipulaţii contractuale ori a unei dispoziţii scrise a consignantului asupra condiţiilor vânzării, consignatarul poate vinde bunurile numai contra numerar şi la preţurile curente ale pieţei. Prin contract consignat."irul poate fi autorizat să vândă bunurile pe credit, cu precizarea condiţiilor unei atare vânzări.

— Să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndepliniriimandatului său.Deoarece consignatarul acţionează pe baza împuternicirii consignantului, el trebuie să-1 informeze pe

consignant, la termenele stabilite în contract, cu privire la vânzările efectuate. Informaţia trebuie să cuprindă bunurile vândute contra numerar şi cele vândute pe credit. Pentru vânzările pe credit trebuie să se indice numele şi adresa fiecărui debitor, suma datorată, termenul de plată şi cambiile sau garanţiile primite.

Bunurile primite în consignaţie fiind vândute pe seama consignantului, consignatarul este obligat să remită consignantului la termenele prevăzute în contract, preţul tuturor mărfurilor vândute.

Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, dacă acesta nu a fost vândut în termenul convenit. In caz de faliment al consignatarului, consignantul va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat.

12.7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere.12.7.1. Explicaţie preliminară, în înţelesul său larg, activitatea de intermediere include şi unele activităţi sau

forme de comercializare a mărfurilor sau a prestărilor de servicii în care instituţia reprezentării, în sensul ei juridic, nu se regăseşte şi în care operaţiunile se desfăşoară de către o persoană (care are calitatea de comerciant) în numele şi contul său, însă şi în interesul unei alte persoane, căreia îi înlesneşte desfacerea sporită a mărfurilor sau a volumului de servicii prestate. Intermedierea constă, deci tocmai în această activitate de interpunere între producător şi consumatorul final, facilitând intensificarea continuă a cifrei de afaceri.

Din categoria activităţilor comerciale cu funcţii apropiate de intermediere fac parte concesiunea, franchising-vi, depozitarea de mărfuri etc.

12.7.2. Contractul de concesiune comercială.Prin contractul de concesiune comercială exclusivă un comerciant independent, numit concesionar, primeşte

dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui producător, numit concedent, pe care le comercializează în nume şi în cont propriu. Trăsăturile specifice ale contractului de concesiune comercială sînt următoarele427:

a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să le vândă numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract. Concesionarul se obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit în contract şi să nu cumpere mărfuri similare de la un alt producător. Pentru ca activitatea de comercializare prin concesiune exclusivă să fie eficientă, prin contract se poate stipula obligaţia concesionarului de a comercializa mărfuri care să depăşească un anumit plafon, să deţină un anumit stoc de piese de schimb, să-şi organizeze comercializarea într-un anumit stil experimentat sub aspectul rezultatelor, să efectueze publicitatea locală etc.

b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent,în nume şi cont propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clienteleilocale pe care şi-o formează. Prin această trăsătură specifică, concesiunease deosebeşte de contractul de reprezentanţă: reprezentantul nucumpără şi revinde pe contul său, dar se rezumă să îndeplinească actede comerţ, în numele şi în contul reprezentatului. In cazul concesiuniireprezentarea lipseşte, în timp ce aceasta constituie, de regulă, unuldin elementele contractului de reprezentanţă.

c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţdintre cel de cumpărare şi cel de vânzare şi încasarea unui comisionaşa cum se practică în cadrul celorlalte forme de intermediere.

d) în practica comercială durata contractului de concesiune estescurtă, de regulă, un an şi în funcţie de rezultate poate fi reînnoit.Specific este faptul că refuzul de reînnoire a contractului nu poateduce la solicitarea de daune-interese (cu excepţia unui abuz dedrept). Totodată, nici concesionarul nu mai este legat de concedent,iar ca urmare poate prelua o altă concesiune pentru aceleaşi mărfuri,folosind mijloacele şi reţeaua comercială creată.

Contractul de concesiune generală prezintă avantaje pentru ambele părţi. Concedentul îşi măreşte volumul vânzărilor, pătrunde pe noi pieţe, fără să investească fondurile într-o reţea proprie de comercializare. Mai mult, viteza de rotaţie a fondurilor circulante creşte prin efectul cumpărării mărfurilor de către concesionar şi nu predarea lor în depozit (consignaţie), cum este în cazul reprezentării sau al consignaţiei.

Concesionarul are avantajul că, beneficiind de marca de fabrică a concedentului, care trebuie să fie cu o reputaţie de preferinţă notorie, îşi asigură monopolul comercializării acelor mărfuri pe raza teritorială stabilită, evitând concurenţa altor firme.

De asemenea, prin contract concedentul se obligă să aprovizioneze pe concesionar în mod ritmic şi, uneori în condiţii avantajoase de credit pe care nu le-ar putea obţine de la alţi producători.

în funcţie de poziţiafie piaţă a producătorului şi a comerciantului, concesiunea poate îmbrăca şi alte forme, decât aceea de exclusivitate.

Astfel, în practică se utilizează contractul de concesiune cu clauza de exclusivitate a aprovizionării numai de la un anumit producător, beneficiind în schimb de credite fără dobândă şi de alte avantaje, pe care le acordă concedentului. în cazul unor asemenea contracte, concedentul poate să încheie concesiuni şi cu alţi concesionari, care activează în cadrul aceleiaşi raze teritoriale. De asemenea, se pot încheia contracte de concesiune cu clauza de exclusivitate de vânzare, în care monopolul comercializării unor mărfuri produse de un anumit producător concedent îl deţine concesionarul, care poate în acelaşi timp să se aprovizioneze şi din alte surse. La această formă de concesiune se recurge în situaţia în care concesionarul are o reţea puternică de desfacere, iar concedentul este un producător mai puţin cunoscut pe piaţa respectivă.

12.7.3. Contractul de franchising.Corespunzător concesiunii reglementată şi răspândită în Europa, în S.U.A. a cunoscut o dezvoltare

spectaculoasă o altă formă de comercializare a mărfurilor şi serviciilor, denumită franchising. în Republica Moldova franchising ~ ui este reglementat prin Legea nr.1335 - XIII din 01.X.1997 cu privire la franchising. Multe firme, printre care Coca-Cola, Pepsi-Cola, Tapeware (ambalaje din plastic), Howard Jhonson şi Hilton (hoteluri, moteluri etc.) îşi datorează dezvoltarea rapidă acestei forme de comercializare.

Contractul de franchising are ca obiect acoradrea de către un comerciant-producător, numit franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-u\ şi asistenţă unui comerciant persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise free.

Elementul principal într-un contract de franchising îl constituie, dreptul de a folosi marca de fabrică, comercială sau de serviciu a unei firme de renume mondial. Se înţelege că firma care cedează acest drept nu se poate separa de necesitatea supravegherii producţiei şi serviciilor care se furnizează pe diferite segmente de piaţă sub marca sa. De aceea, punerea la dispoziţia franchisee a licenţei şi cunoştinţelor sale tehnice şi exercitarea controlului tehnic şi comercial apar ca necesităţi obiective.

în sensul larg al cuvântului428 în operaţiunile de franchising intră orice operaţiune de vânzare indirectă, respectiv contractul de comision, consignaţie, mandat comercial, concesiune comercială etc.

în sensul strict al cuvântului429 franchisingul se referă numai la dreptul unei persoane franchisee, câştigat contractual de a beneficia de marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa franchiser-ului.

Practica arată că în S.U.A. franchisingul s-a dezvoltat, în special, în următoarele domenii: vânzare de automobile, alimentaţia publică, industria de turism şi hotelieră. Expansiunea lui s-a realizat sub diferite forme: vânzări, subantrepriză de fabricaţie şi prestări de servicii, prin utilizarea mărcilor de fabrică şi de comerţ notorii.

Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract, sînt următoarele:a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de

comerţ sau de servicii, după caz;b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-\i\,

sau a unui proces deja existent de fabricaţie şi de distribuţie;

c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătiriiprofesionale, instalării, conducerii etc.

d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv,scutind pe franchisee de cheltuieli de publicitate;

e) să stabilească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor,să asigure aprovizionarea ritmică, constituirea stocurilor, completreacolecţiilor, modelelor;

f) pentru acordrea dreptului de comercializare şi asistenţeiprimeşte de la franchisee:

— taxa de intrare (remunerarea/îrmei "mamă" pentru acordarea

dreptului de a folosi marca şi sistemul de lucru al acestuia);— o redevenţă stabilită în procente sau ca o cotă fixă din

desfacerile realizate de franchisee.Franchisee-ul, cu toate că este un comerciant independent, prin contractul încheiat se obligă la

următoarele:a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite defran-

chiser, renunţând oarecum la independenţa sa;b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu

respectarea strictă a condiţiilor contractuale;c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contrac

tului;d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea

pune în aplicare formula de lucru a franchiser-ului;e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respec

tarea strictă a metodelor, tehnicilor de comercializare sau de prestarede servicii şi privitor la calitatea publicităţii efectuată pe plan local;

f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportândunele penalizări.

Din drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile într-un contract de franchising, rezultă că această formă de comercializare conţine ca elemente, respectiv împrumută caracteristicile proprii ale contractelor de: vânzare cu monopol, licenţe de patente şi mărci, know-how, de reprezentare430.

Activitatea şi asistenţa acordată defranchiser pentru promovarea vânzărilor pe care le realizează/ranchisee-ul este complexă, începând de la acordarea de credite şi continuând în faza de organizare-dotare, precum şi pentru însuşirea tehnicilor de comercializare sau de prestare a serviciilor prin: pregătirea personalului în faza iniţială, continuarea pregătirilor pentru desemnarea unui consilier, care va lucra la început alături de franchisee, acordarea de asistenţă în conducere, promovare, marketing.

. De asemenea, pentru facilitarea vânzărilor, franchiser-ul elaborează un catalog de produse şi servicii. Catalogul prevede preţurile de vânzare cu amănuntul sau ale fiecărei categorii de servicii, în aceste condiţii, preţurile sînt numitorul comun şi instrument de promovare.

Contractul de franchising s-a extins în ultimul timp şi în Europa, având perspective de expansiune şi în comerţul internaţional, împrejurarea se explică prin avantajele pe care el le prezintă ca modalitate de comercializare a produselor şi serviciilor, şi anume:

a) atrage folosirea reciprocă a resurselor materiale ale partenerilor;

b) dă posibilitate franchiser-ului să creeze acest sistem dedimensiuni mai mari decât i-ar permite propriile mijloace;

c) permite franchiser-ului să-şi extindă activitatea printr-o reţeamai densă, fără risipirea mijloacelor, crescând totodată prestigiul"mărcii" sale;

d) franchiser-ul face importante economii prin eliminarea unorcheltuieli (salarii, local, publicitate regională);

e) franchisee beneficiază de reputaţia mărcii firmei "mamă", ceeace îi asigură o clientelă sigură şi expansiunea operaţiunilor;

f) franchisee-ul are asigurată extinderea operaţiunilor sale comerciale cu investiţie minimă şi în timp scurt;

g) are asigurată exclusivitatea operaţiunilor în zona respectivăsub marca franchiser-ului;

h) franchisee-ul poate folosi brevete sau procedee tehnologice şi asistenţă tehnică ale franchiser-ului;i) firma "mamă" acordă sprijin în obţinerea de credite, formarea personalului, procurarea unor mijloace;1) se anihilează concurenţa prin exclusivitatea teritorială;m) franchisee-ul deşi acordă firmei "mamă" unele drepturi de control, îşi păstrează independenţa mijloacelor

şi a acţiunilor. El este un executant cu unele drepturi.Pentru reuşita operaţiunilor defranchising, produsele şi serviciile care fac obiectul acţiunii trebuie să aibă o

anumită originalitate, piaţa să fie potenţial mare, iar poziţia /rarzc/iisee-ului să nu fie în inferioritate în raport cu firmele concurente.

12.7.4. Contractul internaţional de depozit.Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană, numită deponent, încredinţează

spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul sau mai multe bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani (taxa de depozit) să le conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere431.

Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării efective a bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul, iar încălcarea acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul se obligă să nu folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei (dacă s-a prevăzut expres în contract) şi să le restituie la cerere.

Constituind acte de comerţ, depozitarea mărfurilor în depozite are importante funcţii în comerţul internaţional, printre care principala este că înlesneşte vânzarea-cumpărarea.

Spre deosebire de contractul civil de depozit, care este gratuit, contractul comercial de depozit are caracter oneros, depozitarul fiind remunerat pentru serviciile sale prin taxa de depozit, care se stabileşte în raport de cantitatea mărfii depozitate (mai exact spaţiul de depozitare afectat) şi de durata depozitării, în situaţia în care deponentul nu achită taxa de depozitare, depozitarul are drept de retenţie asupra bunurilor ce i-au fost date în depozit.

Depozitul comercial este întotdeauna voluntar, deponentul având libertatea să-1 aleagă pe depozitar. Deponentul are obligaţia să remită depozitarului bunul sau bunurile — obiect al contractului, ambalate şi etichetate potrivit naturii lor specifice. El are, însă, facultatea de a reclama oricând restituirea bunurilor date în depozit, chiar înaintea expirării unui termen fixat în contract, în afara obligaţiei de plată a taxei de depozitare, deponentului îi revine obligaţia să-1 despăgubească pe depozitar pentru cheltuielile efectuate pentru păstrarea bunurilor.

în comerţul internaţional, depozitul constituie o activitate comercială, care se realizează, dacă obiectul lui îl constituie mărfurile, de către adevărate întreprinderi oragnizate sub formă de depozite generale, antrepozite, docuri etc.

Această activitate apare ca necesitate în numeroase situaţii, cum ar fi: ipoteza în care producătorul nu găseşte imediat cumpărător sau când acesta din urmă nu se prezintă la timp să preia marfa cumpărată, ori când dintr-un motiv oarecare vasul destinat să transporte marfa nu soseşte la termen în portul de încărcare etc.

Frecvenţa unor asemenea situaţii face ca organizarea de magazii generale, antrepozite, docuri etc. să fie o activitate comercială foarte rentabilă. Contractul internaţional de depozit constituie instrumentul juridic care stabileşte cadrul păstrării mărfii în asemenea magazii generale. El se încheie în formă scrisă, comportând întocmirea a trei înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de depozit şi warantuL Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare probatorie, constituind dovada existenţei contractului de depozit. Recipisa de depozit şi warantul sînt titluri de credit nominative, la purtător sau la ordin, în care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului.

Pentru ca recipisa de depozit şi warantul să poată fi negociate ca titlu de credit, ele trebuie să conţină o serie de menţiuni obligatorii:

— denumirea şi sediul depozitului general;— numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile

depozitate şi data emiterii documentelor;— numele şi sediul deponentului;— natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;

- plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;— termenul de păstare a bunurilor depozitate.

Transmiterea acestor titluri se face prin gir. în cazul în care aufost girate ambele titluri — recipisa de depozit şi warantuZ — proprietatea mărfurilor depozitate se

transferă asupra girantului. Girul warantului conferă giratarului numai un drept de gaj asupra mărfurilor, iar girul recipisei de depozit — dreptul de a dispune de ele, însă cu respectarea dreptului posesorului warantului.

Spre deosebire de dreptul continental, care reglementează atât recipisa de depozit, cât şi warantuZ, dreptul englez nu cunoaşte sistemul titlului dublu, depozitele generale, emiţând numai recipisa de depozit. Prin urmare, gajarea mărfurilor se face numai prin girarea acestei recipise. Soluţia adoptată de dreptul continental prezintă avantajul, că prin folosirea separată a warantului pot fi obţinute credite numai pe baza înmânării acestui document creditorului, operaţie ce are ca efect gajarea mărfurilor fără predarea efectivă a lor în posesie creditorului. Practica comercială relevă faptul, că negocierea deplină, fără nici un drept al unor terţe persoane, se realizează prin girarea concomitentă a recipisei şi warantului. Posesorul legal al ambelor titluri, legitimat prin girul neîntrerupt al acestora, este şi proprietarul mărfurilor înscrise în el.

Normele de drept incidente în materie obligă pe deponent să ridice mărfurile în termenul stabilit sau, în lipsa unui asemenea termen, după scurgerea unei perioade de timp, de regulă un an, de la data depozitării. Dacă deponentul nu ridică mărfurile, depozitarul poate să procedeze la vânzarea lor prin licitaţie publică. De asemenea, poate să ceară vânzarea mărfurilor depozitate şi giratarul warantului neplătit la scadenţă şi care a protestat ridul respectiv.

Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului, pe teritoriul căruia funcţionează. Cele mai însemante depozite internaţionale de mărfuri se află în marile centre comerciale şi industriale, în porturi libere şi în alte porturi cu trafic comercial ridicat, în marile aeroporturi cu caracter comercial, în centrele organizatoare de târguri şi expoziţii internaţionale.

Sînt situaţii când depozitarea se face pe contul importatorului, care nu a trimis la termenul convenit mijlocul de transport pentru preluarea mărfii.

în comerţul internaţional se practică varietăţi ale depozitului regulat, şi anume: depozitul pentru paza şi supravegherea unor bunuri cum sînt obiectele preţioase, blănurile, covoarele, automobilele etc.

Numeroase operaţii comerciale implică în derularea lor şi un contract de depozit. De exemplu, vânzarea prin consignaţie comportă stabilirea între consignatar şi consignant şi a unui raport juridic de depozit în baza căruia cel dintâi dobândeşte şi calitatea de depozitar al mărfurilor celui de-al doilea. Tot astfel, contractul de concesiune comercială comportă pentru concesionar şi calitatea de depozitar al mărfurilor concedentului. în turismul internaţional se practică pe scară largă depozitul hotelier, în baza căruia bunurile clienţilor cazaţi într-un hotel sînt date în depozit (pentru pază) hotelierului.