Universitatea “Dunărea de Jos” FACULTATEA DE ŞTIINŢE

JURIDICE, SOCIALE ŞI POLITICE

RĂDUCAN OPREA RAMONA MIHAELA OPREA

DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

MASTER

Galaţi – 2009

CAPITOLUL IINTRODUCERE ÎN DREPTUL EUROPEAN AL AFACERILOR

1

Dispoziţiile articolului 38 din Statutul Curţii internaţionale de Justiţie evidenţiază, în mod indirect, o bună parte dintre izvoarele dreptului1 internaţional, izvoare care nu pot fi considerate astfel şi pentru dreptul comunitar. Aceasta, deoarece sorgintea dreptului comunitar nu se regăseşte numai în tratatele institutive, ci şi în practica instituţiilor şi a statelor membre şi chiar în sistematizarea normelor, realizată de însăşi Curtea de Justiţie.

Preponderenţa izvoarelor dreptului comunitar, din punct de vedere cantitativ, este dată atât de tratatele institutive (ca izvoare primare, principale), cât şi de alte reguli cuprinse în documentele (actele) adoptate de către instituţiile comunitare în aplicarea acestor tratate (ca izvoare derivate, secundare).

În sens larg, însă, dreptul comunitar este dat de: ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridică comunitară, unele dintre ele chiar nescrise; principiile generale de drept sau jurisprudenţa Curţii de Justiţie; normele de drept a căror provenienţă se află în afara ordinii juridice comunitare, provenind din relaţiile externe ale Comunităţilor; dreptul complementar provenit din actele convenţionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor.

Dreptul primar comunitar european este constituit din 3 tratate institutive ale Comunităţilor, tratate care au fost permanent modificate, completate şi adaptate noilor realităţi. Toate acestea au condus la apariţia unui număr mare de instrumente convenţionale, proprii unei Comunităţi sau alteia ori comune celor 3 la un loc.

1.1. Izvoarele dreptului european al afacerilor1.1.1. Izvoarele primareO trecere sistematizată în revistă pune în evidenţă existenţa

următoarelor izvoare primare:

A. Tratatele originare. Astfel, pentru Comunitatea europeană a cărbunelui şi oţelului (CECA) principalul instrument este Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951, care a intrat în vigoare la 23 iulie 1952. Este reînnoit de numeroase anexe şi protocoale adiţionale (exemplu: protocoalele asupra statutului Curţii de Justiţie şi asupra privilegiilor şi imunităţilor) care au valoare de tratate, uneori.

Pentru Comunitatea economică europeană (CEE) şi Comunitatea europeană a energiei atomice (CECA sau EURATOM) există cele 2 Tratate de la Roma, din 25 martie 1957, însoţite de numeroase anexe şi protocoale, între care cel mai important defineşte Statutul Băncii europene de investiţii (BEI), la care se adaugă, în mod deosebit, protocoalele, semnate la 17 aprilie 1957 Ja Bruxelles, asupra privilegiilor şi imunităţilor privind Curtea de Justiţie. Toate acestea au intrat în vigoare la 14 ianuarie 1958.

B. Tratatele şi actele modificatoare. Sunt mai greu de prezentat exhaustiv deoarece modificările şi completările aduse tratatelor originare rezultă nu numai din tratatele propriu-zise, ci şi dintr-o gamă destul de

1 Daniel Sandru, Societăţile comerciale în Uniunea Europeană, Ed. “Universitară”, Buc., 2006, pag. 23-25.

2

numeroasă şi diversă de alte documente (acte normative) ale instituţiilor comunitare (în cadru] procedurilor simplificate de revizuire) sau din alte acte de natură particulară, cum este cazul deciziilor pretinzând o ratificare a statelor membre.

Oprindu-ne numai la modificările cele mai importante, care au avut relevanţă asupra celor 3 Comunităţi, amintim:

- instrumentele care instituie instituţiile comune ale celor 3 Comunităţi (Convenţia relativă la anumite instituţii comune, semnată şi intrată în vigoare în acelaşi timp cu Tratatele de la Roma; Tratatele instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor şi Protocolul unic asupra privilegiilor şi imunităţilor, semnate la Bruxelles Ia 8 aprilie 1965, intrate în vigoare în august 1967);

- tratatele referitoare la bugetul Comunităţilor, ce au urmărit ca scop pe acela al sporirii puterii financiare a Parlamentului european (Tratatul de la Luxemburg, din 22 aprilie 1970, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1971 şi Tratatul de la Bruxelles, din 22 iulie 1975, intrat în vigoare la 1 iunie 1977);

- Decizia din 21 aprilie 1970, privind la înlocuirea contribuţiilor financiare prin resurse proprii ale Comunităţilor, întemeiată pe articolele 231 al Tratatului CEE şi 173 al Tratatului CEEA, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1971, în prezent înlocuită prin Decizia din 24 iunie 1988;

- actele de aderare, multiple şi de natură diversă care adaptează şi completează tratatele anterioare, sunt, de asemenea, izvoare primare ale dreptului comunitar.

- AUE a fost semnat la Luxemburg şi la Haga, la 14 febr. 19S6, de 9 din cele 12 state membre, şi la 28 februarie 1986 şi de către celelalte trei state membre (Italia, Danemarca şi Grecia). A intrat în vigoare în iulie 1987, şi nu s-a limitat la a modifica cele 3 tratate institutive şi la a completa Tratatul CEE. ci s-a dat şi o bază juridică Consiliului european şi cooperări politice europene.

- Tratatul de la Maastricht, din 1993;- Tratatul de la Amsterdam, din 1999;- Tratatul de la Nisa. din 2003.

1.1.2. Izvoarele derivate ale dreptului comunitar european (dreptul derivat comunitar european)

Această a doua categorie de izvoare ale dreptului comunitar este formată din ansamblul actelor unilaterale ale instituţiilor, nemaifiind, deci, în prezenţa unui drept convenţional, ci în prezenţa unui drept „legiferat”, adică a unui grup de reguli (acte, norme realizate chiar de către Comunitate, în şi pentru aplicarea tratatelor).

Caracteristica principală a Comunităţilor europene este aceea conform căreia capacitatea de a crea reguli de drept este instituţionalizată, adică este conferită anumitor organe (instituţii) ce o exercită după o procedură prealabil stabilită. Suntem în prezenţa unei puteri normative comparabilă cu cea legislativă. În acest sens, deşi redactorii tratatelor au fost reţinuţi în folosirea termenilor „lege” sau „legislaţie”, Curtea de Justiţie nu mai ezită astăzi, cel puţin în domeniul Tratatului CEE (care tratat nu este decât un cadru foarte flexibil), să evoce „sistemul legislativ al Comunităţilor”.

3

Denumirea oficială a izvoarelor derivate (secundare) o găsim atât în art. 234 al Tratatului CEE, în care se arată că „pentru îndeplinirea misiunilor şi în condiţiile prevăzute în tratat, Consiliul şi Comisia hotărăsc regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize”, cât şi în articolele 61 al Tratatului CEEA şi 4 al Tratatului CEC A.

Cele 3 tratate, la articolele menţionate, cuprind, pe lângă lista diferitelor categorii de acte, şi o prezentare, cu caracter sistematic, a efectelor juridice specifice fiecăreia dintre ele. De aici rezultă că natura unui act nu depinde de denumirea sa, de autoritatea care l-a adoptat, ci de obiectul său şi de conţinutul privind definiţiile furnizate, astfel, prin tratat.

A. RegulamentulEste principalul izvor al dreptului comunitar. Prin acesta se exprimă,

îndeosebi, puterea legislativă a Comunităţilor. Art. 249 din Tratatul CE dă efectelor sale juridice o definiţie completă şi fără ambiguitate, care îi conferă o natură şi o eficacitate absolut comparabile cu cele ale legii în sistemele naţionale.

Regulamentul, ca şi legea, are o influenţă generală. El conţine prevederi generale şi impersonale, statuând prin abstracţie. Este, de fapt, condiţia funcţionării normative care i se cere în sistemul tratatului. Nu se confundă cu decizia2.

Obligativitatea, o altă caracteristică a regulamentului, face ca acesta să se deosebească de recomandări şi avize. Acestea din urmă, potrivit art. 249 al Tratatului CE, „nu obligă”. Regulamentul, fiind obligatoriu în toate dispoziţiile sale, interzice orice aplicare incompletă. Se deosebeşte şi de directivă, care nu leagă decât în privinţa rezultatului. Prin regulament, autoritatea comunitară dispune de o putere normativă completă. Puterea comunitară poate nu numai să prescrie un rezultat, ci să impună şi modalităţile de aplicare şi execuţie considerate oportune.

Regulamentul este direct aplicabil în orice stat membru, adresându-se direct subiectelor de drept intern din statele membre, deoarece conţine drepturi şi obligaţii pentru acestea.

B. DirectivaReprezintă o formă a legislaţiei cu două trepte de aplicare. Se

aseamănă tehnicii legii-cadru completată prin decretele de aplicare. Se circumscrie voinţei redactorilor tratatelor de a oferi instituţiilor, pe lângă regulament, un instrument de armonizare juridică, o formulă fondată pe împărţirea de sarcini şi colaborarea între nivelul comunitar şi nivelul naţional. Este mai flexibilă şi mai fidelă particularităţilor naţionale, special adoptată pentru a asigura funcţia de apropiere a legislaţiei comunitare de legislaţiile naţionale.

În termenii art. 249 din Tratatul CE, „directiva leagă statul membru destinatar în privinţa rezultatului de atins”, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ce priveşte formele şi mijloacele. Fiecare dintre termenii definiţiei scot în evidenţă deosebirile esenţiale dintre directivă şi regulament.

În principiu, directiva nu are o influenţă generală, adresându-se, de regulă, numai anumitor state membre. Când, totuşi, aceasta se adresează

2 Daniel Sandru, op. cit., pag. 26-27.

4

tuturor statelor membre (situaţie frecvent întâlnită), ea se prezintă ca un procedeu de legislaţie indirectă. Curtea calificând-o atunci ca „act având o influenţă generală”.

Directiva nu este direct aplicabilă, deşi la prima vedere acest lucru nu este evident. Tocmai de aceea, Curtea de Justiţie a admis că, în unele condiţii particulare, anumite directive nu sunt lipsite de efect direct în statele membre, fapt care mai estompează diferenţa dintre regulament şi aceste directive.

C. DeciziaEste caracterizată de art. 249 al Tratatului CE ca „act obligatoriu în

toate elementele sale pentru destinatarii desemnaţi”. Decizia nu are întotdeauna aceleaşi efecte, dar îndeplineşte funcţii multiple în sistemul tratatelor.

Spre deosebire de regulament, decizia nu are o influenţă generală, ci vizează îndeosebi aplicarea prevederilor tratatelor la situaţii particulare. În acest caz, ea este asimilată actelor naţionale şi constituie, în mâinile autorităţilor comunitare, un instrument de execuţie administrativă a dreptului comunitar. O decizie poate stabili, unuia sau mai multor state, un obiectiv a cărui realizare trece prin edictarea de măsuri naţionale cu influenţă internaţională (exemplu: decizia de accelerare a suprimării unor impozite vamale).

Contrar directivei, decizia este obligatorie în toate elementele ei, nu numai în ce priveşte rezultatul de atins. Ea poate fi, deci, legitim foarte detaliată şi poate să prevadă chiar mijloacele cu care se poate îndeplini rezultatul impus. Statele au posibilitatea să aleagă numai forma juridică a punerii în aplicare în cadrul ordinii juridice naţionale.

Decizia nu presupune respectarea principiului unităţii în materia aplicabilităţii directe, spre deosebire de regulament care-l cere (principiul) aplicat cu prisosinţă. Fiind obligatorie expres pentru destinatarii săi. decizia are, evident, un efect direct când destinatarul este un particular sau o acţiune, adică modifică prin ea însăşi situaţia juridică.

D. Recomandarea şi avizulSe disting din ansamblul instrumentelor ce fac parte din

nomenclatorul dreptului comunitar derivat prin aceea că „nu leagă”, adică nu au forţă de constrângere şi, deci, nu sunt izvoare de drept în adevăratul înţeles al cuvântului. Se constituie, totuşi, în instrumente foarte utile de orientare a comportamentelor şi legislaţiilor. Dacă avizele adresate de Comisie acţiunilor sau statelor nu exprimă, de fapt, decât o opinie (exemplu: avizul din 25.09.1978 adresat de Comisie guvernului irlandez, relativ la armonizarea anumitor dispoziţii în sens social, în domeniul transporturilor rutiere), recomandările Comisiei şi Consiliului invită să se adopte o regulă sau alta de conduită, aparţinând unor tipuri de directive neobligatorii şi jucând concret un rol nenegociabil de “sursă indirectă de apropiere a legislaţiilor naţionale”.

1.1.3. Normele de drept care provin din angajamentele externe ale Comunităţilor europene

5

Diferitele categorii de angajamente externe ale Comunităţilor, care se multiplică şi se diversifică prin participarea crescândă la relaţiile internaţionale, constituie adevărate izvoare de drept pentru ordinea juridică comunitară.

CAPITOLUL IIARMONIZAREA DREPTULUI EUROPEAN AL AFACERILOR

ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE

6

Operaţiunile comerciale, influenţate de dreptul integrării3 (şi, de toate consecinţele acestui proces), au avut consecinţe dintre cele mai diverse; totuşi, nu putem eluda impactul pe care schimburile comerciale le-au avut asupra operatorilor. Astfel, s-a făcut un salt de la operaţiunile comerciale (actul de comerţ) la instrumentul care făcea posibile aceste operaţiuni (societăţile).

Scopul libertăţii de stabilire a fost de a desfiinţa orice fel de barieră pe care frontiera naţională o ridică în calea exercitării aptitudinilor antreprenoriale şi organizaţionale ale companiilor din fiecare stat membru, pentru a da esenţă obiectivului privind utilizarea efectivă a resurselor din cadrul pieţei interne. Societăţile comerciale au luat locul statelor, având cel mai important rol în economia mondială. în contextul globalizării, acestea acţionează dincolo de graniţele statelor în care s-au constituit.

Aplicarea Tratatului CE s-a realizat, în domeniul societăţilor, la început, prin armonizarea anumitor instituţii din domeniul dreptului material al societăţilor comerciale. Desigur această operă legislativă, care se regăseşte în cele 12 directive, deşi eficientă în anumite puncte, a lăsat posibilitatea dezvoltării unor entităţi noi, proprii sistemului pieţei unice. Societăţile comerciale - în special societăţile pe acţiuni şi societăţile cu răspundere limitată - au fost supuse unui proces continuu de armonizare.

A doua etapă de integrare a entităţilor comerciale în cadrul Comunităţilor europene a fost propunerea pentru adoptare, a unei reglementări privind statutul societăţii europene. Aşa cum vom observa, acest proiect, s-a dezvoltat mai târziu şi în direcţia societăţii cooperative europene. „Societatea europeană” a urmat un drum sinuos, prima acţiune a Comunităţilor vizând adoptarea unei reglementări referitoare la grupul european de interes economic (1985). Corolarul legislaţiei armonizate în materia entităţilor europene este adoptarea unei reglementări - în 2001 - privind societatea europeană.

Metoda de reglementare este de două categorii: armonizare şi uniformizare.

Prima categorie se referă la armonizarea anumitor aspecte din legislaţiile naţionale, în care societăţile comerciale trebuie să îndeplinească anumite condiţii comune tuturor statelor membre; armonizarea dreptului societăţilor comerciale s-a realizat prin directive - lăsând la latitudinea statelor anumite aspecte, obligaţia acestora fiind teleologică. în multe din cele 12 directive statele nu au avut o marjă de interpretare prea largă, dat fiind caracterul strict al acestui domeniu.

A doua categorie de reglementări se referă la o legislaţie europeană uniformă, care, în cazul grupului de interes economic are o sorginte naţională - franceză, dar care, în forma ultimă - societatea europeană - se constituie într-o soluţie novatoare din punct de vedere juridic. Reglementarea acestor entităţi s-a realizat prin regulamente - acestea aplicându-se direct - fără a fi transpuse de către state. Deşi sub aspect tehnic regulile comunitare sunt uniforme, totuşi regulamentele lasă posibilitatea statelor de a interpretare sau de a institui condiţii suplimentare pentru entităţile la care facem referire (GEIE, SE, SEC) sau de a aplica legislaţia naţională.

3 Daniel Sandru, op. cit., pag. 5-7

7

James Hanlon a subliniat că toate directivele ţintesc spre o „armonizare”, „apropiere” sau „coordonare” fără să se solicite statelor membre să introducă o lege uniformă în materia societăţilor, sau numai cu privire la anumite forme juridice de societate comercială (de exemplu, în cazul societăţilor pe acţiuni). O propunere de uniformizare a dreptului societar european ar fi respinsă întrucât există instituţii şi tradiţii diferite, chiar şi în cadrul aceluiaşi sistem de drept (romano-germanic), dar şi între cele două bazine juridice (romano-germanic şi anglo-saxon).

În Regulamentul referitor la societatea europeană se prevede în preambul (pct. 4) că actualul cadru juridic „în care întreprinderile trebuie să îşi desfăşoare activităţile în cadrul Comunităţii se bazează încă, în principal, pe legislaţia internă, şi, din această cauză, nu mai corespunde cadrului economic în care ele trebuie să se dezvolte pentru a permite atingerea obiectivelor enunţate la art. 18 din Tratat (libera circulaţie a persoanelor). Această situaţie prezintă un obstacol serios în calea grupării unor societăţi aparţinând unor state membre diferite.”

Din punct de vedere cronologic cele două procese au avut loc aproape concomitent; în practică armonizarea legislaţiilor a fost primul pas, urmată de uniformizarea anumitor domenii.

În doctrină s-a subliniat (în 1994) că progresul armonizării în domeniul dreptului societăţilor comerciale este încă dezamăgitor. Provocărilor adresate de europenizarea afacerilor nu li s-a răspuns corespunzător; în general, reglementările din ultimii ani sunt în materii tehnice şi constituie obstrucţii în privinţa dreptului de stabilire. Din 1994 şi până în prezent s-au realizat modificări şi - chiar dacă nu există o reglementare uniformă - este important rolul societăţii europene, ca entitate care să satisfacă regulile comerţului global actual.

2.1. Armonizarea dreptului comercial european în materia societăţilor comerciale

Este esenţială asigurarea, în măsura în care este posibil, a unităţii economice şi juridice în cadrul Comunităţii. În acest scop, trebuie adoptate dispoziţii pentru crearea, alături de societăţile reglementate de către dreptul naţional specific, de societăţi care să deruleze activităţi în baza dreptului creat de către un regulament comunitar direct aplicabil în toate statele membre.

Dispoziţiile unui astfel de regulament vor permite crearea şi administrarea societăţilor cu o dimensiune europeană, libere de obstacolele provenite din disparitate şi din aplicarea teritorială, limitată a dreptului naţional al societăţilor comerciale4.

Fără a se aduce atingere nevoilor economice care pot apărea în viitor, dacă obiectivul esenţial al regulilor juridice care reglementează SE trebuie atins, trebuie să fie posibilă cel puţin crearea unei astfel de societăţi, atât pentru a permite societăţilor din diverse state membre să fuzioneze ori să creeze o societate holding, cât şi pentru a permite societăţilor şi altor persoane juridice care exercită activităţi economice şi care sunt reglementate de către legislaţia diverselor state membre să înfiinţeze Filiale comune.

4 Idem, pag. 8-9.

8

Este necesar ca să se permită unei societăţi pe acţiuni, cu sediul statutar şi cu sediul administrativ central în Comunitate, să se poată transforma într-o SE fără a trece prin lichidare, cu condiţia ca aceasta să aibă o filială într-un stat membru, altul decât cel în care se află sediul său statutar.

Dispoziţiile naţionale aplicabile societăţilor anonime care oferă propriile acţiuni prin ofertă publică, precum şi tranzacţiilor cu valori mobiliare trebuie să se aplice, de asemenea, în situaţia în care o SE este înfiinţată prin intermediul unei oferte publice de valori mobiliare, precum şi SE care doresc să utilizeze astfel de instrumente financiare.

SE trebuie să ia forma unei societăţi pe acţiuni, care reprezintă forma cea mai potrivită, atât în privinţa finanţării cât şi a managementului, pentru nevoile unei societăţi care exercită activităţi la scară europeană. Pentru asigurarea faptului că astfel de companii au dimensiuni rezonabile, trebuie fixat un capital minim, astfel încât acestea să aibă un patrimoniu suficient, fără a împiedica IMM-urile să înfiinţeze SE.

O societate europeană trebuie să fie administrată în mod eficient şi supravegheată corespunzător. Trebuie avut în vedere că în prezent, în Comunitate, există două sisteme diferite de administrare a societăţilor anonime. Deşi unei SE trebuie să i se permită alegerea între cele două sisteme, trebuie definite în mod clar responsabilităţile care revin celor însărcinaţi cu administrarea şi celor însărcinaţi cu supravegherea.

În baza regulilor şi principiilor generale ale dreptului internaţional privat, în situaţia în care o întreprindere controlează o alta supusă unui sistem juridic diferit, drepturile şi obligaţiile sale în privinţa protecţiei acţionarilor minoritari şi a terţilor sunt reglementate de către legea întreprinderii controlate, fără a se aduce atingere obligaţiilor impuse asupra întreprinderii care exercită controlul prin propria lege, de exemplu, în ceea ce priveşte cerinţa de elaborare a conturilor consolidate. „Fără a se aduce atingere consecinţelor oricărei coordonări ulterioare a legilor statelor membre, în prezent, nu sunt necesare reguli specifice pentru SE în acest domeniu. Regulile şi principiile generale ale dreptului internaţional privat trebuie, prin urmare, aplicate atât unei SE care exercită controlul, cât şi societăţii controlate. Trebuie specificată regula astfel aplicabilă în situaţia în care o SE este controlată de către o altă întreprindere şi, în acest scop, trebuie făcută referire la legea care reglementează societăţile anonime în statul membru în care SE are sediul său statutar”.

2.2. Teorii referitoare la recunoaşterea societăţilor în Europa şi deciziile CJCE în materie

În Europa coexistă două teorii referitoare la sediu: teoria înmatriculării5 (pe care o are în vedere CJCE, aparţinând Danemarcei, Marii Britanii, Irlandei şi Olandei) şi teoria sediului real (pe care o regăsim în Franţa, Germania, Luxemburg, Portugalia, Belgia, Spania, Grecia de exemplu).

În primul sistem, din momentul înmatriculării societatea în cauză este obligată să respecte toate dispoziţiile referitoare la regimul său juridic, fiind guvernată de aceste legi oriunde va fi funcţiona. În cazul în care sediul principal este mutat dintr-o ţară în alta a Comunităţii nu se pun probleme

5 Ibidem, pag. 21-22.

9

juridice; situaţii complicate pot apărea în cazul sediilor secundare, mai precis în situaţia sucursalelor, a acelor entităţi care nu au personalitate juridică.

În al doilea sistem, legea aplicabilă este aceea a locului unde îşi află centrul intereselor principale ale comerciantului, situaţia care poate fî dovedită, de la stat la stat, prin diferite modalităţi; teoria sediului real a apărut mai târziu, în Franţa şi Germania secolului al XlX-lea şi îşi are fundamentul în protejarea intereselor locale.

Doctrina „sediului real” prezintă unele dezavantaje, întrucât este incertă şi arbitrară în ceea ce priveşte efectele iar, în ceea ce priveşte locul unde se află societatea, controlul va deveni şi mai dificil în condiţiile dezvoltării comerţului electronic.

Adoptarea teoriei înmatriculării poate încuraja Europa să realizeze un pas mai departe în domeniul societăţilor comerciale, fiind promovate cele mai mici standarde precum şi „legal arbitration”, adică posibilitatea alegerii statului cu cea mai oportună legislaţie.

În decizia Comisia c. Franţa Comisia a introdus a introdus o acţiune, în virtutea art. 169 din Tratatul CEE, care urmărea recunoaşterea faptului că neacordând, în Franţa, sucursalelor şi agenţiilor societăţilor de asigurare stabilite într-un alt stat membru beneficii fiscale în aceleaşi condiţii ca şi societăţilor franceze, Franţa nu a respectat obligaţiile ce rezultă din Tratatul CEE, în special art. 52.

În cazul Segers s-a decis că dispoziţiile art. 52 şi 58 din Tratatul CEE trebuie interpretate în sensul că ele se opun ca autorităţile competente ale unui stat membru să refuze unui director de societate beneficiul unui regim naţional de asigurare în caz de boală pentru faptul că societatea a fost constituită în conformitate cu legislaţia unui alt stat membru unde îşi are şi sediul social, chiar dacă aceasta nu desfăşoară activităţi economice.

Într-o acţiune prejudiciară s-a arătat că art. 52 din Tratatul CE se opune ca legislaţia unui stat membru să oblige societăţile stabilite în acest stat membru pentru a creea, prin intermediul acesteia filiale în alte state membre, subordonează dreptul la o scutire fiscală condiţiei ca activitatea societăţii holding să consiste în deţinerea majoritară a acţiunilor filialelor stabilite în statul membru respectiv.

În circumstanţele litigiului, art. 5 din Tratatul CE nu impune judecătorului naţional nici să interpreteze legislaţia într-un sens conform dreptului comunitar nici să nu aplice legislaţia într-o situaţie străină câmpului de aplicare a dreptului comunitar.

În speţa Centros, direcţia şi controlul societăţii erau în Danemarca (locul unde urma să-şi desfăşoare activitatea), asociaţii erau danezi, directorul era danez, societatea era înregistrată în Marea Britanie; Curtea nu a pus niciodată în discuţie faptul că recunoaşterea societăţii ar depinde6 de legile daneze, acolo unde exista „sediul real” şi de aplicarea principiului sediului real (societatea ar fi trebuit să îndeplinească condiţiile legii daneze). Aşa cum s-a arătat, în cazul Daily Mail potrivit legislaţiei britanice în materia dreptului societar, o societate ca reclamanta, constituită potrivit acestei legislaţii şi având sediul statutar (registered office) în Marea Britanie, poate să stabilească sediul de afaceri şi al

6 Ibidem, pag. 23-24.

10

administraţiei în afara acestei ţări tară să piardă personalitatea juridică sau calitatea de societate a dreptului britanic.

Potrivit legislaţiei fiscale din Marea Britanie aplicabilă în speţă, numai societăţile care au reşedinţa fiscală în această ţară sunt, în general, supuse impozitelor britanice. Reşedinţa fiscală este definită ca locul unde se situează centrul de afaceri.

Articolele 52 şi 58 trebuie să fie interpretate în sensul că acestea nu conferă nici un drept - potrivit dreptului comunitar aplicabil în speţă -unei societăţi constituită în conformitate cu legislaţia unui stat membru, şi având acolo sediul statutar, de a-şi transfera centrul de afaceri într-un alt stat membru în timp ce în primul stat îşi păstrează personalitatea juridică (Par 24, CJCE, Af. 81/87).

S-a considerat că prin decizia Daily Mail Curtea a dat un semnal clar referitor la o implicare în relaţia tradiţională a conflictelor de legi şi libertatea de stabilire, rămânând la latitudinea statelor soluţionarea problemei (fie prin acorduri încheiate de statele membre, fie prin armonizarea regulilor în cadrul CE). Decizia a reprezentat un pas înapoi în materia unei protecţii riguroase a dreptului de stabilire. Prin excluderea sediului principal din aplicarea art. 43 şi 48, CJCE a creat un efect descurajant în ceea ce priveşte mobilitatea transfrontalieră a societăţilor. Într-o altă opinie, pe care o considerăm judicioasă, se arata că în speţă nu se punea în primul rând problema recunoaşterii (autoritatea daneză ar fi recunoscut societatea dacă ar fi funcţionat în Marea Britanie) ci pe aceea a aplicării dreptului material în domeniul societăţilor comerciale.

În prezent, prin Regulamentul Consiliului nr. 1346 din 2000 din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvenţă este permisă deschiderea procedurii principale de insolvenţă în statul membru în care se află centrul intereselor principale ale debitorului. „Centrul intereselor principale” trebuie sa corespundă locului în care debitorul îşi conduce în mod obişnuit interesele şi poate, prin urmare, să fie verificat de către terţi. Regulamentul se aplică numai procedurii în cadrul căreia centrul intereselor principale ale debitorului este situat în cadrul Comunităţii. Prin această dispoziţie a fost ales sistemul sediului real.

În cel mai recent caz, „Uberseering” Curtea a aplicat din nou regulile referitoare la libertatea de stabilire, admiţând posibilitatea ca o companie olandeză să-şi mute centrul afacerilor în Germania.

CAPITOLUL IIIGRUPURILE EUROPENE DE INTERES ECONOMIC

3.1. Necesitatea reglementării grupurilor europene de interes economic la nivel comunitar

Grupul european de interes economic este o primă etapă7 în reglementarea la nivel european a societăţilor comerciale, proces care s-a

7 Ibidem, pag. 42-44.

11

definitivat prin reglementarea societăţii europene. Acest proces este diferit de armonizarea legislaţiilor naţionale în domeniul dreptului societăţilor comerciale deoarece prin armonizare se urmăreşte unificarea unor reguli pentru societăţi comerciale deja existente în statele membre. Apariţia grupului european de interes economic şi a societăţii europene reprezintă încununarea unui efort de cooperare transnaţională în materia societăţilor.

Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E. - sunt recunoscute şi pot funcţiona, în condiţiile legii, în ţările membre ale Uniunii Europene precum şi în România.

În doctrina dreptului comerţului internaţional se subliniază că pentru promovarea intereselor exportatorilor, aceştia se pot grupa în una din următoarele forme: asociaţiile de export; grupurile (europene) de interes economic şi societăţile comerciale. Deşi toate acestea au personalitate juridică, se subliniază că societăţile comerciale au importanţa cea mai mare în raporturile juridice internaţionale.

Grupul european de interes economic a fost reglementat prin Regulamentul Consiliului (CEE) nr. 2137/85 din 25 iulie 1985 privind Grupul European de Interes Economic (GEIE). GEIE reprezintă prima etapă dintr-un proiect de uniformizare a regulilor societare europene, proiect care a ţinut aproape 30 de ani. Această nouă structură permite constituirea de filiale comune comunitare precum şi realizarea de fuziuni transnaţionale.

3.2. Constituirea GEIE. Regimul juridic al GEIE în RomâniaGrupul european de interes economic este acea asociere dintre

două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar: 1. companii sau firme, în sensul art. 165 alin. (2) din versiunea

consolidată a Tratatului instituind Comunitatea Europeană, precum şi alte persoane juridice de drept public sau privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al Uniunii Europene şi care îşi au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană; dacă, conform legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă sau altă persoană juridică nu este obligată să aibă un sediu social, este suficient ca centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare a acestei companii, firme sau a altei persoane juridice să fie situat pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană;

2. persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de alta natură pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană.

Grupul european de interes economic trebuie să fie alcătuit din minimum:

a) două companii, firme sau alte persoane juridice, din cele menţionate la pct. 1, ale căror centre principale de conducere şi de gestiune a activităţii statutare sunt situate în state membre diferite;

12

b) două persoane fizice, din rândul celor menţionate la punctual 2, care îşi desfăşoară activitatea principală în state membre diferite; sau

c) o companie, firmă sau altă persoană juridică, în sensul menţionat la pct. 1, al cărei centru principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare se găseşte într-un stat membru, şi o persoană fizică, din rândul celor menţionate la pct. 2, care îşi desfăşoară activitatea principală într-un alt stat membru.

Legislaţia europeană adoptă, în privinţa sediilor secundare, teoria înmatriculării. Potrivit Regulamentului, „orice sediu al grupării situat într-un stat membru, altul decât cel în care se află adresa oficială, se înregistrează în statul respectiv.”

În ceea ce priveşte sediul principal, art. 12 din Regulament subliniază că adresa oficială menţionată în contractul de constituire a unei grupări trebuie să fie situată în Comunitate. Adresa oficială trebuie să fie stabilită fie: (a) acolo unde gruparea îşi are administraţia centrală fie (b) acolo unde unul din membrii grupării îşi are administraţia centrală sau, în cazul unei persoane fizice, unde îşi desfăşoară activitatea principală, cu condiţia ca gruparea să îşi desfăşoare o activitate acolo.

În articolele următoare este reglementată posibilitatea mutării sediului în interiorul Comunităţii, distingându-se între posibilitatea de a determina o schimbare a legislaţiei aplicabile sau nu. „Legea aplicabilă contractului de constituire a unui GEIE, cu excepţia chestiunilor referitoare la statutul sau calitatea persoanelor fizice şi la calitatea persoanelor juridice, şi, pe de altă parte, la organizarea internă a unei grupări, este legislaţia naţională a statului în care se găseşte adresa oficială, după cum se specifică în contractul de constituire a grupării.”

Potrivit art. 23 din legea românească în materie, „grupul european de interes economic se constituie în baza unui contract de asociere, denumit act constitutiv, şi se înregistrează în registrul special desemnat în acest scop de statul membru pe teritoriul căruia grupul îşi stabileşte sediul”. Desigur, această normă juridică nu este un exemplu de armonizare a dreptului societăţilor comerciale întrucât nu precizează dacă GEIE are sau nu personalitate juridică în România.

Actul constitutiv al grupului stabileşte modul de organizare a grupului şi trebuie să cuprindă următoarele menţiuni obligatorii:

a) denumirea grupului, precedată sau succedată de expresia „Grup European de Interes Economic”, sau de iniţialele „G.E.I.E.”, dacă aceste expresii sau iniţiale nu constituie deja o parte a denumirii;

b) sediul grupului;c) obiectul de activitate al grupului;d) numele/denumirea, firma, forma juridică, domiciliul/sediul şi, dacă

este cazul, codul de înregistrare şi locul înmatriculării fiecărui membru al grupului;

e) perioada pe care va funcţiona grupul, cu excepţia cazului când aceasta este nedeterminată.

3.3. Soluţia Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJCE) referitoare la denumirea GEIE

13

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a decis8 că articolul 5 lit. a din Regulamentul nr. 2137/85 privind instituirea GEIE - articol referitor la denumirea GEIE -, trebuie interpretat în sensul că denumirea unui GEIE trebuie să conţină cuvintele „grup european de interes economic” sau iniţialele „GEIE” în timp ce alte elemente care trebuie să figureze în denumire pot fi impuse de dispoziţiile de drept naţional, aplicabile în statul membru în care grupul respectiv îşi are sediul.

Recursul prejudicial a fost făcut în cadrul unei proceduri în care Amtsgericht Frankfurt am Main a refuzat înmatricularea în registrul comerţului, secţiunea A a întreprinderii în curs de constituire „European Information Technology Observatory - Europaische Wirtschaftliche Interessenvereinigung” (menţionată în continuare „EITO”) având sediul la Frankfurt am Main, pe motivul că potrivit dreptului german un Europaische Wirtschaftliche Interessenvereinigung, adică un grup european de interes economic, poate să aibă numai o denumire pur personală sau o denumire personală combinată cu menţiuni complementare, în timp ce nu poate fi înmatriculată în cazul în care denumirea sa este compusă din elemente pur descriptive ale obiectului întreprinderii.

CJCE a subliniat că regulamentul prevede, că denumirea unui GEIE trebuie să conţină cuvintele „grup european de interes economic” sau iniţialele „GEIE”, dar nu se referă la conţinutul denumirii. Rezultă că exigenţele în această privinţă pot, conform art. 2 par. 1 din Regulament, să fie impuse de dispoziţiile de drept intern aplicabile în statul membru în care grupul îşi are sediul.

Prin urmare, art. 5 lit. a din Regulament trebuie interpretat în sensul că denumirea unui GEIE trebuie să conţină cuvintele „grup european de interes economic” sau iniţialele „GEIE”, în timp ce alte elemente care trebuie să figureze în denumirea sa pot fi impuse de dispoziţiile de drept intern aplicabile în statul membru în care grupul respectiv îşi are sediul.

Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România filiale, precum şi sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.

Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru grupurile de interes economic române.

Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autorizării prevăzute de Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.

CAPITOLUL IVSOCIETATEA EUROPEANĂ

4.1. Istoricul adoptării unei reglementări unitareIstoricul reglementării are în vedere propunerile franceze9 şi

olandeze de la jumătatea secolului al XX-lea. Deşi nu era prea clară

8 Ibidem, pag. 46-47.9 Ibidem, pag. 47-48.

14

natura juridică a societăţii europene, proiectul viza o societate pe acţiuni europeană a cărei reglementare să fie uniformă (diferită de armonizarea în materie).

Astfel, s-a discutat despre societate europeană de tip multinaţional dar conceptul de multinaţional sau transnaţional are în vedere o structură care în centru există societate-mamă şi care, prin mijloace juridice adecvate (constituirea de filiale, sucursale, franciză) îşi extinde activitatea la nivel internaţional.

De fapt, noua entitate juridică avea o fizionomie proprie - nemaiîntâlnită - de fapt, o societate europeană (care să împrumute elemente din toate legislaţiile şi care să fie comune şi acceptate de către toate statele membre).

Proiectul iniţial (1958) a lost conceput de către Peter Sanders şi M. Thibierge dar la propunerea Comisiei, Consiliul a constituit un grup de lucru (1967) care în 1970 a înaintat acestuia proiectul final.

Ulterior prezentării de către Comisie, în 1970, a propunerii de Regulament privind statutul societăţii anonime europene, amendată în 1975, activităţile privind armonizarea dreptului naţional al societăţilor comerciale au realizat progrese substanţiale, astfel încât, în domeniile în care funcţionarea unei SE nu are nevoie de reguli comunitare uniforme, se poate face referire la legislaţia care reglementează societăţile anonime în statul membru în care aceasta are sediul statutar.

Consiliul European întrunit la Bruxelles în 1987 şi-a exprimat dorinţa rapidei intrări în vigoare a unui astfel de statut.

După mai multe eşecuri în ceea ce priveşte această reglementare a urmat surpriza de la Nisa. Ultimul stat care se mai opunea încă acestui proiect - Spania - a fost convins.

Statutul societăţii europene (denumit în continuare SE) este una din măsurile care trebuia adoptată de către Consiliu înainte de 1992 enumerată în Cartea albă privind realizarea pieţei interne aprobată de către Consiliul European.

Reglementarea societăţii europene este recentă, actele cu impact asupra acestei materii fiind:

- Regulamentul Consiliului (CE) nr. 2157/2001 din 8 octombrie 2001 privind statutul societăţii europene (SE)

- Directiva 2001/86/CE din 8 octombrie 2001 pentru completarea statutului Societăţii europene în ceea ce priveşte implicarea angajaţilor

4.2. Necesitatea reglementării societăţii europeneÎn adoptarea textului referitor la societatea europeană au existat

două raţiuni superioare: obiectivul juridic, de integrare economică europeană10 şi obiectivul social.

Realizarea pieţei interne şi îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale pe care aceasta o atrage în întreaga Comunitate implică nu numai eliminarea barierelor comerţului, dar şi adaptarea structurilor de producţie la dimensiunea comunitară. În acest scop, este esenţial ca întreprinderile

10 Idem, pag. 49-51.

15

a căror activitate nu este limitată la satisfacerea unor nevoi pur locale să poată concepe şi întreprinde reorganizarea activităţilor proprii la nivel comunitar.

Organizarea activităţii la nivel comunitar se poate realiza fie prin entităţi juridice cu personalitate juridică (sucursale, birouri, puncte de lucru, reprezentanţe) fie prin entităţi care deţin personalitate juridică (filiale). Există dezavantaje în ambele situaţii: în primul caz, entităţile fără personalitate juridică pot funcţiona numai pe baza unor acorduri de reciprocitate între statele implicate, iar în cazul al doilea funcţionarea societăţii se face pe baza regulilor naţionale, diferite de la stat la stat.

O astfel de reorganizare presupune că întreprinderile existente în diverse state membre să aibă posibilitatea punerii în comun a potenţialului lor prin fuziuni. Astfel de operaţiuni pot fi derulate doar prin respectarea regulilor de concurenţă instituite în Tratat.

Operaţiunile de restructurare şi cooperare care implică întreprinderi din diverse state membre generează dificultăţi juridice şi psiho-sociale, precum şi probleme fiscale. Armonizarea dreptului societăţilor comerciale din statele membre prin directive întemeiate pe art. 44 poate remedia unele dintre aceste dificultăţi. Totuşi, o astfel de armonizare nu exonerează societăţile supuse diverselor sisteme juridice de la obligaţia de alegere a formei societăţii reglementată de către o legislaţie naţională determinată.

Cadrul juridic în care întreprinderile trebuie să îşi deruleze propriile activităţi în Comunitate este încă întemeiat în mare măsură pe legislaţiile naţionale şi, prin urmare, nu mai corespunde cadrului economic în care acestea trebuie să se dezvolte, în situaţia în care trebuie atinse obiectivele din art. 18 din Tratat. Această situaţie formează un obstacol considerabil pentru crearea de grupuri de societăţi comerciale din diverse state membre.

„Statutul acoperă o gamă restrânsă de probleme, cele mai multe fiind doar parţial soluţionate şi lăsând opţiuni deschise Statelor Membre sau chiar companiilor.” Autorul subliniază că reglementarea nu este cea dorită de adepţii uniformizării dreptului societăţilor; sunt mai degrabă reguli disparate şi posibilităţi de atenuare a efectelor uniformizatoare.

4.3. Obligaţiile statelor membre şi dispoziţii referitoare la sediuStatele membre sunt obligate să asigure faptul că dispoziţiile

aplicabile societăţilor europene în temeiul Regulamentului nu conduc fie la discriminarea provenită dintr-un tratament diferenţiat nejustificat al societăţilor europene în comparaţie cu societăţile anonime, fie la restricţii disproporţionate asupra înfiinţării unei societăţi europene ori asupra transferului sediului său statutar.

Sediul statutar al SE este situat în interiorul Comunităţii, în acelaşi stat membru în care se află administraţia sa centrală. Un stat membru poate impune, în mod suplimentar, SE înmatriculate pe teritoriul său obligaţia de situare a sediului administrativ central şi a sediului statutar în acelaşi loc.

În Preambul se subliniază că având în vedere caracterul specific şi comunitar al SE, regimul „sediului real” adoptat de către acest regulament în privinţa SE nu aduce atingere legislaţiei statelor membre şi nu

16

prejudecă alegerile care se pot face pentru alte texte comunitare în materia dreptului societăţilor comerciale. Art. 64 instituie controlul statelor asupra SE putându-se ajunge la dizolvarea acestora dacă sediul nu corespunde declaraţiilor. Art. 64 par. 4 arată că „în situaţia în care se stabileşte, fie la iniţiativa autorităţilor, fie a oricărei părţi interesate, că o SE are sediul central al administraţiei pe teritoriul unui stat membru prin încălcarea art. 7, autorităţile acelui stat membru informează fără întârziere statul membru în care este situat sediul statutar al SE despre acest lucru.” În doctrină se menţionează că tehnologia informaţiilor şi comunicării ar putea să facă fără sens conceptul de „administraţie centrală”.

Art. 293 din Tratat prevede că statele vor începe negocieri pentru a garanta cetăţenilor lor recunoaşterea reciprocă a societăţilor, menţinerea personalităţii juridice în cadrul transferului sediului dintr-o ţară în alta şi posibilitatea fîziunii unor societăţi spuse unor legislaţii naţionale diferite.

Potrivit art. 8 din Regulament, sediul statutar al unei SE poate fi transferat în alt stat membru în conformitate cu par. 2-13 ale aceluiaşi articol. Un astfel de transfer nu poate genera nici dizolvarea SE şi nici crearea unei noi persoane juridice noi.

Paragraful 2 al art. 8 prevede că organul director sau de administrare elaborează o propunere de transfer şi o publică, rară a aduce atingere formelor suplimentare de publicitate prevăzute de către statul membru în care se află sediul statutar. Propunerea trebuie să menţioneze actuala denumire,” sediul statutar şi numărul de înmatriculare al SE şi trebuie să cuprindă:

a) sediul statutar propus pentru SE;b) statutul propus al SE, incluzând, dacă este cazul, noua sa

denumire;c) consecinţele pe care transferul le poate avea asupra implicării

angajaţilor;d) calendarul propus;e) toate drepturile prevăzute pentru protecţia acţionarilor şi/sau

creditorilor.Organul director sau de administrare elaborează un raport care să

explice şi să justifice aspectele juridice şi economice ale transferului şi care să explice implicaţiile transferului pentru acţionari, creditori şi angajaţi (par. 3).

În situaţia în care o SE este supusă controlului de către o autoritate naţională de supraveghere financiară conform directivelor comunitare, dreptul de formulare a opoziţiei în privinţa transferului sediului statutar se aplică şi acestei autorităţi.

Ea poate fi atacată cu recurs în faţa unei autorităţi judecătoreşti.O societate europeană nu poate transfera sediul său statutar dacă

au fost demarate proceduri de dizolvare, lichidare, insolvabilitate sau suspendare de plăţi ori alte proceduri asemănătoare împotriva acesteia.

O societate europeană care a transferat sediul său statutar în alt stat membru este considerată, în privinţa oricărui litigiu apărut anterior transferului ca sediul său statutar în statul membru în care SE a avut sediul statutar înainte de transfer, chiar dacă este intentată o acţiune împotriva SE ulterior transferului.

17

4.4. Domeniul de aplicare al RegulamentuluiRegulile privind implicarea angajaţilor în SE sunt instituite11 în

Directiva 2001/86/CE, şi astfel acele dispoziţii fac parte indisociabilă din acest regulament, ele trebuind să fie aplicate concomitent.

Regulamentul nu acoperă alte domenii de drept, cum ar fi impozitarea, concurenţa, proprietatea intelectuală ori insolvabilitatea. În consecinţă, dispoziţiile legislaţiei din statele membre şi cele ale dreptului comunitar sunt aplicabile în domeniile de mai sus şi în alte domenii neacoperite de către regulament.

Directiva 2001/86/CE este desemnată să asigure faptul că angajaţii au un drept de implicare în problemele şi deciziile care afectează activitatea SE. Alte probleme de drept social şi de dreptul muncii, în special dreptul angajaţilor la informare şi consultare astfel cum este reglementat în statele membre, sunt reglementate de către dispoziţiile naţionale aplicabile, în aceleaşi condiţii, societăţilor anonime.

Intrarea în vigoare a acestui regulament trebuie să fie diferită, astfel încât fiecare stat membru să poată încorpora în dreptul său naţional Directiva 2001/86/CE şi să instituie în avans mecanismul necesar pentru constituirea şi funcţionarea SE cu sediile statutare pe teritoriul acestora, astfel încât regulamentul şi directiva să poată fi aplicate concomitent.

O societate a cărui sediu statutar nu este în Comunitate trebuie să fie autorizată să participe la constituirea unei SE, cu condiţia ca acea societate să fie constituită în baza dreptului unui stat membru, să aibă sediul statutar în acel stat membru şi să aibă o legătură reală şi continuă cu economia unui stat membru, potrivit principiilor instituite în Programul general din 1962 privind eliminarea restricţiilor asupra libertăţii de stabilire. O asemenea legătură există, în special, dacă o societate are un sediu în acel stat membru şi din care derulează operaţiunile sale.

O societate europeană trebuie să aibă posibilitatea să transfere sediul său statutar în alt stat membru. Protecţia adecvată a intereselor acţionarilor minoritar care se opun transferului, a creditorilor şi a titularilor altor drepturi trebuie să fie proporţională. Un astfel de transfer nu trebuie să afecteze drepturile apărute anterior transferului.

Regulamentul nu aduce atingere nici unei dispoziţii care poate fi inserată în Convenţia din 1968 de la Bruxelles sau în orice text adoptat de către statele membre sau de către Consiliu pentru înlocuirea acestei convenţii, în privinţa regulilor jurisdicţiei aplicabile în cazul transferului sediului statutar al unei societăţi anonime dintr-un stat membru în altul.

Activităţile instituţiilor financiare sunt reglementate de către directive specifice şi de către dispoziţiile naţionale de transpunere a acestor directive şi regulile naţionale suplimentare de reglementare a acestor activităţi sunt deplin aplicabile unei SE.

O dată ce obiectivele acţiunii avute în vedere, astfel cum sunt menţionate anterior, nu pot fi atinse în mod adecvat de către statele membre, în măsura în care este instituită o societate anonimă la nivel european şi, prin urmare, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, Comunitatea poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii consacrat în art. 5 din Tratat. În conformitate cu principiul

11 Ibidem, pag. 53-56.

18

proporţionalităţii prevăzut în acel articol, acest regulament nu excede ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.

4.5. Societatea cooperatistă europeanăSocietatea cooperatistă europeană (instituită în iulie 2003) prin

Regulamentul (CE) nr. 1435/2003 al Consiliului din 22 iulie 2003 privind statutul societăţii cooperative europene (SCE) facilitează dezvoltarea activităţilor transfrontaliere a cooperativelor prin instrumente juridice adecvate.

În Preambulul Regulamentului se subliniază că „realizarea pieţei interne şi îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale în întreaga Comunitate care decurge din aceasta înseamnă nu numai că obstacolele în calea schimburilor comerciale ar trebui eliminate, ci şi că structurile de producţie ar trebui adaptate la dimensiunea comunitară a pieţei. În acest scop, este esenţial ca întreprinderile, indiferent deforma lor juridică, ale căror activităţi nu sunt destinate să răspundă exclusiv nevoilor existente la nivel local, să fie în măsură să-şi planifice şi să-şi reorganizeze activităţile la nivel comunitar.”

Nici regulamentul referitor la societăţile europene şi nici regulamentul referitor la GIEE nu este un instrument adaptat la specificul întreprinderilor cooperative.

În privinţa sediului se adoptă o soluţie mixtă arătându-se că „sediul social al SCE se situează în interiorul Comunităţii, în acelaşi stat membru pe al cărui teritoriu se află şi administraţia sa centrală. Un stat membru poate, de asemenea, să impună societăţilor înmatriculate pe teritoriul lui obligaţia de a avea administraţia centrală şi sediul social în acelaşi loc.”

CONCLUZII

Directivele Uniunii Europene în materia societăţilor comerciale reprezintă un aspect al activităţii legiuitoare a organizaţiei. Acestea reflectă atât stadiile prin care CE şi, mai apoi UE, au trecut, şi anume realizarea unor proiecte, care din lipsa unui sprijin politic, au fost retrase; reglementarea diferitelor materii s-a realizat pas cu pas. Ca o concluzie generală referitoare la respectarea directivelor, de către statele membre,

19

în transpunere şi de către societăţi, ca principale destinatare, putem afirma au fost puţine litigii şi că reglementările au fost respectate.

Se poate observa că, la nivelul UE, au fost armonizate reguli disparate în materia societăţilor comerciale, cele mai multe se referă la societăţile pe acţiuni (unele reglementări se referă şi la societăţile în comandită pe acţiuni, ca formă derivată a SA); au fost avute în vedere şi societăţile cu răspundere limitată - care, în aproape toate ţările membre - au un capital social nesemnificativ şi, în consecinţă, sunt necesare reguli specifice de protejare a terţilor.

În urma analizei statutului Grupului European de Interes Economic putem afirma că apariţia acestui instrument de colaborare comercială europeană a fost pasul prim, major spre instituirea unei societăţi europene. Interesul pentru această formă juridică este din ce în ce mai mare – sunt constituite câteva sute de GEIE - şi consecinţele asupra schimburilor comerciale sunt verificabile; acestea nu numai că au crescut, dar există posibilitatea alegerii formei juridice convenabile agenţilor economici pentru diferitele schimburi comerciale.

Deşi Regulamentele în domeniul societăţii europene şi al societăţii cooperatiste europene sunt un pas înainte pe calea uniformizării dreptului societăţilor în Uniunea Europeană, mai sunt etape de parcurs. Începutul realizat prin reglementarea societăţii europene, chiar incomplet şi criticabil aduce unele avantaje în materie, cum ar fi: posibilitatea constituirii de societăţi europene, alegerea metodei de funcţionare, delocalizarea SE spre statele care vor avea o legislaţie complementară favorabilă.

20