FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO-CATOLICĂ

EDITH STEIN (1891-1942)

Lucrare scrisă la Istoria Bisericii

IAŞI 2014

Cuprins

Introducere

Cap. I. Deșteptarea (1891-1914)

Cap. II. Planurile Providenţei (1914-1922)

1. Convertirea

2. Botezul

Cap. III. Un Instrument în Mâinile Domnului (1923-1931)

Cap. IV. O Dorinţă Dintotdeauna Münster-Köln (1932-1933)

Cap. V. Carmelul Din Köln (1933-1938)

Cap. VI. Ofranda (1939)

1. „Facă-se voia ta” (1940-1941)

2. ,,Precum în cer așa și pe pământ” (1942)

3. Holocaustul

Cap.VII. Opera Scrisă

Concluzie

Bibliografie

Introducere

Dumnezeu ştie ce va face cu mine.

Nu am nevoie să-mi fac griji.

Edith Stein

(Scrisoare către sora Adelgundis, 28 aprilie 1931)

Cum să facem cunoştinţă mai bine cu adevăratul chip al lui Edith Stein, dacă

nu căutând în autoportretul său, ce ni se înfăţişeză cu limpezime, din faţă, din profil

un pic şters, în nenumăratele sale scrieri şi în corespondenţa în care, pe tot

parcursul existenţei sale, ea s-a străduit cu tenacitate să caute adevărul, mai întâi în

filozofie, în teologie şi în fenomenologie, înainte de a-l descoperi şi de a-l

proclama, în cel care este însuşi Adevărul? Într-o scrisoare din 12 februarie 1933

către Maica Petra Brüning, ea îşi afirma astfel siguranţa de sine, după toate aceste

incertitudini: „Ştiu că am alături de mine pe cineva în care pot avea încredere fără

nici o rezervă, şi acesta este lucrul care-mi oferă calm şi putere”1.

Evreică de origine, convertită la religia creştină, devenită călugăriţă în

Ordinul Carmelului sub numele de Tereza-Benedicta a Crucii, Edith Stein a fost

una dintre numeroasele victime ale Shoah-ului, provocate de barbaria nazistă.

Victimă fortuită, cum au fost atâtea altele; în ciuda tuturor eforturilor pe care le-a

făcut în mod legitim pentru a scăpa de masacrul ce ameninţa poporul evreu căruia îi

aparţinea şi pe care nu l-a renegat niciodată, citind diferitele sale opere - cărţi,

eseuri, conferinţe sau corespondenţă -, s-ar putea spune că ea era călăuzită de o

vocaţie misterioasă, deplin conştientă şi acceptându-şi liber destinul, către un

sacrificiu extrem al propriei vieţi, către martiriu; aşadar, către religia pe care

hotărâse să şi-o aleagă în ciuda tuturor obstacolelor, cu încrederea deplină pe care o

evocă.

Deşi vedem sufletul uman în singurătate şi mizerie, deşi suntem martori la

ceea ce-l năpădeşte, la căderile şi ridicările sale, suntem însoţiţi de certitudinea că

1 EDITH STEIN, Chemins vers le silence intérieur, Parole et Silence, Saint-Maur, 1998, 45.

4

acesta este făurit de mâinile lui Dumnezeu, că drumul şi ţelul său stau într-un mod

vizibil în faţa strălucirii Celui Veşnic, care le-a dat poruncă îngerilor să vegheze

asupra lui.

În căutarea pasionantă a „sensului fiinţei umane” şi a unei explicaţii a lumii,

Edmund Husserl, creatorul fenomenologiei, împreună cu principalii săi discipoli,

Max Scheler şi Adolf Reinach, au fost, la Göttingen şi la Freiburg-în-Breisgau,

primii săi mentori. Aceştia au fost înlocuiţi de sfântul Toma de Aquino, pe care l-a

tradus, de sfântul Augustin, apoi de sfânta Tereza din Avila şi de sfântul Ioan al

Crucii, în clipa în care i-a descoperit şi după ce şi-a pierdut total credinţa ebraică.

Din acel moment, ea a considerat că persoana, entitatea formată din trup şi din

suflet nu se poate explica şi înţelege decât numai prin Dumnezeu care reprezintă

izvorul şi finalitatea acestuia. De aici decurge o fenomenologie a sufletului, pe care

ea o expune în următorii termeni: „Punctul central al sufletului îl reprezintă locul

unde vocea conştiinţei se face auzită şi unde se adăposteşte libera decizie. Prin

urmare, acest loc al liberei decizii trebuie să fie şi cel al liberei comuniuni cu

Dumnezeu”2.

Căutarea fierbinte a adevărului, care reprezintă motorul existenţei lui Edith

Stein, îşi găseşte forma desăvârşită în viaţa contemplativă, în momentul când

directorii ei spirituali şi-au dat, după multe ezitări din cauza împrejurărilor,

consimţământul ca ea să îmbrace veşmântul de carmelită. Persecuţia nazistă o

urmăreşte de la Carmelul din Köln, în Germania, la cel din Echt, în Olanda.

Deportată în lagărul de la Auschwitz-Birkenau, va muri într-o cameră de gazare,

împreună cu sora ei, Roza, convertită şi ea la religia creştină şi devenită soră

terţiară în Ordinul Carmelului.

Cuvintele de mai jos, scrise cândva de ea, pun în lumină aceste două vieţi,

unite în acelaşi destin şi aceeaşi strălucire:

Ceea ce credem uneori că înţelegem din povestea vieţii noastre nu e decât o

reflectare fugitivă a misterului lui Dumnezeu şi va rămâne până în ziua în care totul

va fi dezvăluit. Marea mea bucurie o constituie speranţa în lumina ce va veni.

Credinţa într-o parte secretă a istoriei noastre trebuie să ne întărească neîncetat, mai

2 E. STEIN, Chemins vers le silence intérieur, 47.

5

ales atunci când ceea ce ne este dat să vedem în afară (în ce ne priveşte pe noi sau

pe ceilalţi) ar face să ne scadă orice curaj3.

Edith Stein a fost declarată fericită la 1 mai 1987, la Köln, sub numele de

Tereza-Benedicta a Crucii, de către papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), care va

proceda la canonizarea ei solemnă, în bazilica „Sfântul Petru” din Roma, la 11

octombrie 1998.

La 1 octombrie 1999, papa Ioan-Paul al II-lea a proclamat-o pe Tereza-

Benedicta a Crucii drept co-patroană a Europei, împreună cu sfânta Brigitta din

Suedia(1303-1373), şi sfânta Ecaterina de Siena (1347-1380).

3 E. STEIN, La Puissance de la Croix, Nouvelle Cité, Montrouge 1982, 56.

Capitolul I

Deșteptarea (1891-1914)

Ne aflăm în această lume pentru a servi omenirea.

Edith Stein

Edith Stein s-a născut la Breslau, la 12 octombrie 1891, într-o familie

evreiască, din care ea este cel de-al unsprezecelea copil. Patru dintre aceştia au

murit la o vârstă fragedă. Edith s-a născut în ziua uneia dintre cele mai mari

sărbători religioase evreieşti, Yom Kippour (sărbătoarea ispăşirii păcatelor), în care

credinciosul este invitat să-şi reconstruiască legătura sa cu Dumnezeu. Mama ei,

foarte legată de religia strămoşilor, va acorda întotdeauna o mare importanţă acestei

coincidenţe dintre naşterea ultimului ei copil şi ziua de Shabbat Shabbaton, zi de

post, de penitenţă, de regret şi de iertare, ceea ce reprezenta pentru ea semnul unei

atenţii speciale a lui Dumnezeu, ca un semn de bunăvoinţă4.

Tatăl său, Siegfried Stein (1843-1893), era neguţător de lemne. El a murit în

mod neprevăzut din cauza unei insolaţii, în luna iulie 1893, în cursul unei călătorii

de afaceri. Edith nu împlinise încă doi ani.

Cu un temperament coleric şi, fără îndoială, un pic cam „încăpăţânată”, Edith

a fost în acelaşi timp un copil dotat cu frumoase calităţi de amabilitate, de farmec,

de inteligenţă, care au făcut-o să fie foarte repede apreciată de profesorii şi

camarazii ei de la şcoala Viktoria (liceu de stat), unde intră în octombrie 1897, şi

ale cărui cursuri le-a urmat până în 1908. Din 1908 şi până în 1911, a fost elevă în

secţia ştiinţifică a unui alt liceu asociat cu primul5. Hotărâtă, entuziastă, Edith a

avut încă din adolescenţă o pasiune pentru studii. Dorinţa de a cunoaşte, de a şti sau

de a învăţa, caracterizează personalitatea ei.

La vârsta de treisprezece ani, Edith traversează o profundă criză de

adolescenţă. Închisă în ea, tulburată, ea voia, fără îndoială, să se elibereze de

4 Cf. RICHARD GOULET, „Yom Kippur”, în Dictionnaire du Judaïsme, Enciclopaedia

Universalis Albin Michel, Paris 1998, 832-833.

7

autoritatea mamei sale. Cum refuza să meargă la şcoală, este trimisă la sora ei mai

mare, căsătorită cu Max Gordon, medic dermatolog instalat la Hamburg. Ea rămâne

aici timp de zece luni. Influenţa acestei familii care renunţase la orice practică

religioasă sporeşte necredinţa lui Edith, deja îndepărtată de credinţă. Ea însăşi

declară că a fost atee de la vârsta de treisprezece ani până la douăzeci şi unu. „Aici,

la Hamburg, în deplină conştiinţă şi printr-o hotărâre liberă, am renunţat la

rugăciune”. Evocând această criză, ea va ţine să precizeze: „Setea mea de adevăr

era singura mea rugăciune”. Această aspiraţie naturală către adevăr, în care ea îl

descoperă pe Dumnezeul evangheliei, reprezintă aspectul esenţial al personalităţii

sale.

Îşi începe cu entuziasm studiile superioare la Universitatea din Breslau. De la

Paştele anului 1911 şi până la cel al anului 1913, studiază filozofia, germana şi

istoria. Psihologia, ale cărei studii le începuse, o decepţionează profund:

descriptivă, mecanicistă, cantitativă, această ştiinţă nu ajuta în nici un fel la

luminarea conţinutului profund al persoanei umane. Căutarea sa de adevăr nu putea

decât să o facă să se rătăcească sau să se simtă frustrată.

Atrasă de renumele lui Husserl5, profesor la Universitatea din Göttingen

6 din

1906, Edith, care resimte nevoia unor „noi inspiraţii”, se înscrie la această instituţie

pentru a urma cursurile fondatorului fenomenologiei: lectura Cercetărilor logice

(Logisches Untersuchungen, 1900)7 va reprezenta pentru ea un far luminos care-i

va călăuzi destinul.

Edith va face parte din primul „cerc fenomenologic”, compus, în special, din

Adolf Reinach8, Theodor Conrad

9 şi , Hans Lipps

10, Max Scheler

11, Jean Hering,

5 Edmund Husserl 1859-1938.

6 Universitatea din Göttingen a luat ființă în anii 1732-1734, ea fost întemeiată de regele George al II-

lea al Marii Britanii. Universitatea a fost deschisă în anul 1737, ea se va dezvolta repede, ajungând să aibă

aproape 1000 de studenți, cea ce o face să se numere în timpurile acelea, printre cele mai mari universități

din Europa. 7 Cercetările logice, scrie ea, au făcut impresie mai ales fiindcă ele apăreau ca o îndepărtare radicală de

idealismul critic de inspiraţie kantiană şi neo-kantiană. S-a văzut în el o „nouă scolastică”, deoarece

atenţia se îndepărta de la subiect pentru a se îndrepta către lucru: procesul de cunoaştere părea a fi din nou

un act receptiv, care-şi primea legea de la lucruri, şi nu - ca în criticism - o alegere determinată care fixa ea

legea lucrurilor. Toţi tinerii fenomenologi erau nişte realişti convinşi. 8 Adolf Reinach 1883-1917, a fost un filosof german, fenomenolog.

9 Theodor Conrad 1857-1915, a fost un important politician al Germaniei, provenind dintr-o familie

creștină. 10

Hans Lipps 1889-1941, fenomenolog german, la baza gândirii sale se află o filosofie existențialistă.

8

Dietrich von Hildebrand şi alţii. Multe dintre aceste personalităţi şi-au înscris

numele în istoria filozofiei.

În „Societatea de filozofie” unde a fost admisă, Edith face cunoştinţă cu Max

Scheler12

, care a exercitat asupra ei o influenţă profundă, descoperindu-i o altă lume

dincolo de raţionalism.

Pentru mine, ca pentru mulţi alţii, influenţa sa a fost în acei ani de o mare

importanţă, cu mult dincolo de domeniul filozofiei. Nu ştiu în ce an Scheler se

îndreptase către Biserica Catolică, probabil nu cu multă vreme înainte. Era, în orice

caz, în perioada când era plin de idei catolice şi ştia să se facă purtătorul lor de

cuvânt cu toată scânteierea spiritului său şi cu toată elocinţa lui. Am intrat astfel

pentru prima oară în contact cu acest univers care-mi era până atunci total

necunoscut. Acest lucru nu m-a condus încă spre credinţă. Dar el a deschis pentru

mine porţile unor „fenomene” prin faţa cărora nu mai puteam trece cu ochii închişi.

Nu degeaba ni se cerea fără încetare să privim lucrurile în faţă, eliberându-ne de

orice prejudecată şi să dăm la o parte „ochelarii de cal”. Barierele prejudecăţilor

raţionaliste în care crescusem fără să ştiu căzură dintr-o dată şi universul credinţei

apăru brusc în faţa mea.

Cuvinte hotărâtoare care arată foarte bine că germenul convertirii religioase a

lui Edith este gata să încolţească, plecând de la trei elemente care se conjugă:

atracţia către o persoană „fascinantă”, descoperirea credinţei catolice, metoda

fenomenologică de observare a lucrurilor.

Edith Stein îşi extinde formarea universitară urmând deopotrivă, cu

asiduitate, cursuri sau seminarii de istorie şi de psihologie experimentală. Într-un

mod ce ar putea să pară surprinzător în cazul cuiva fascinat de interioritatea

conştiinţei, ea nu se interesează de psihanaliză, larg răspândită deja, în ţările de

limbă germanică, de la publicarea, în 1900, a Interpretării visurilor

11

Max Scheler (München, 1874; Frankfurt-am-Main, 1928), a fost un filozof german, cunoscut

în primul rând pentru contribuțiile sale în domeniul fenomenologiei, filosofiei valorilor, sociologiei

cunoașterii și antropologiei filozofice, pe lângă calitatea sa de clasic al filosofiei religiei. 12

Max Scheler: afectivitatea, emoţia, simpatia, dragostea, discernământul intuitiv se află

în centrul doctrinei sau a „viziunii” sale fenomenologice; el este autorul, în special, al unor

lucrări precum: Natura şi forma simpatiei (1913); Sensul suferinţei (1916); Despre eternul din om

(1921); Situaţia omului în lume (1928).

9

(Traumdeutung) a lui Freud13

. Cariera filozofică a fost obiectivul esenţial a lui

Edith, la acea vreme „cufundată total în fenomenologie”14

13

Principalele opere ale lui Freud (1856-1939) publicate înainte de 1913: Psihopatologia vieţii

cotidiene (1901); Reflecţia în raporturile sale cu inconştientul (1905); Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii

(1905); Delir şi vise în Gradiva de Jensen (1907); Cinci lecţii despre psihanaliză (1909); Totem şi tabu

(1912). 14

E. STEIN, Vie d’une famille juive, Ad Solem-Cerf, Geneva-Paris 2001, 316.

Capitolul II

Planurile Providenţei (1914-1922)

„În plină viaţă studenţească pe care o duceam lipsiţi de griji, căzu ca o

bombă vestea asasinării de către un sârb a prinţului moştenitor al Austro-

Ungariei”15

. Încă de la începutul războiului provocat de acest atentat, Edith, pentru

a urma exemplul camarazilor ei trimişi pe front, a vrut să se angajeze, la rândul ei,

în slujba patriei. În 1915, a fost acceptată ca infirmieră voluntară la Crucea Roşie.

După o perioadă de formare la Spitalul Tuturor Sfinţilor, a fost trimisă la lazaretul

din Mahrisch-Weisskirchen, în Austria; ea va exersa acolo meseria de infirmieră pe

lângă bolnavii care sufereau de tifos, apoi în serviciul de chirurgie, cu un

devotament şi o supunere ce au făcut-o să fie apreciată de toată lumea. În amintirile

sale, Edith evocă îndelung această experienţă şi întâlnirile pe care le-a avut cu

această ocazie:

Ceea ce-mi plăcea însă cel mai mult era legătura cu bolnavii, chiar dacă

aceasta îmi provoca unele greutăţi. În lazaretul nostru erau reprezentate toate

naţiunile din monarhia austro-ungară: germani, cehi, slovaci, polonezi, ruteni,

unguri, români, italieni. Ţiganii erau şi ei numeroşi. Fără să mai socotim uneori

câte un rus sau un turc16

.

În spatele teatrului operaţiunilor militare, povestirea lui Edith înfăţişează

nenorocirea şi durerea mulţimii de soldaţi răniţi, adesea fără scăpare.

Revenită în concediu la sfârşitul lunii august 1915, în sânul familiei, la

Breslau, Edith aşteaptă să fie rechemată pe front. Numai că nu se mai face apel la

ea. Profită de acest răgaz pentru a trece graecum-ul, un examen de greacă în

completarea bacalaureatului. Îşi face ucenicia de profesoară, ţinând la liceu locul

unui profesor bolnav. În decembrie, se întoarce la Göttingen, după aproape un an

de absenţă. Îşi reia cercetările şi se reîntâlneşte cu colegii de studiu.

15 E. STEIN, Vie d’une famille juive, 345. Acest asasinat al prinţului Franz-Ferdinand de

Habsburg şi a soţiei sale, Sophia, a avut loc la Sarajevo, la 28 iunie 1914. 16

BERNARD SESÉ, Edith Stein, Sapientia, Iaşi 2004, 25.

11

În luna aprilie 1916, Husserl obţine la Freiburg-în-Brisgau „una dintre

catedrele cele mai prestigioase din Germania”17

. Edith i se va alătura profesorului

său în iulie. În această universitate din Pădurea Neagră, în sud-vestul Germaniei, pe

care nu o cunoştea, ea îşi susţine teza asupra „problemei Einfühlung-ului”, la 3

august 1916. Teza a primit aprobarea juriului cu ce mai bună menţiune: summa

cum laude. Husserl îi oferă lui Edith postul de asistentă particulară; ea acceptă cu

bucurie; asistă la cursurile profesorului său şi se ocupă, în ce o priveşte, să predea

lecţiile introductive de fenomenologie în ceea ce ea va numi „o grădiniţă filozofică

de copii”; munca de corectare a manuscriselor şi de clasificare a notelor ce i se cere

nu o pasionează. În luna noiembrie 1918, va demisiona din acest post. Propria

evoluţie spirituală şi filozofică o va conduce de acum încolo pe o cale ce o

îndepărtează din ce în ce mai mult de fostul ei profesor, lucru care nu o va

împiedica să păstreze fără încetare bune relaţii cu „profesorul a cărui imagine nu

poate fi umbrită de nici o slăbiciune omenească”.

II. 1. Convertirea

Întoarsă la Breslau, Edith începe cu asiduitate să-şi pregătească teza de

abilitare, etapă indispensabilă pentru a putea preda la universitate. În ciuda

insistenţei sale, ea nu va obţine niciodată autorizaţia de a se prezenta la acest

examen, interzis la vremea aceea femeilor. Lucrarea pe care o pregăteşte în zadar

pentru această abilitare va fi totuşi publicată sub titlul Potenz und Akt (Putere şi

act).

Edith, care a fost întotdeauna foarte discretă asupra vieţii sale sentimentale,

se gândeşte să se căsătorească. Este îndrăgostită de un prieten filozof, Roman

Ingarden, fenomenolog polonez, care nu va răspunde dragostei sale, dar cu care va

coresponda până în 1938. Mai târziu, ea va refuza o cerere în căsătorie a unui alt

prieten filozof şi medic, Hans Lipps18

. „Dumnezeu scrie însă drept, pe linii

strâmbe”. Criza pe care ea o traversa în acea perioadă a reprezentat, în mod sigur,

un moment decisiv în evoluţia sa către credinţa catolică. Ea însăşi a fost conştientă

de aceasta:

17

E. STEIN, Vie d’une famille juive, 452. 18 Edith l-a cerut în căsătorie, dar acesta a refuzat-o. După ce a devenit carmelită, Hans

Lipps, rămas văduv, îi va propune să se căsătorească cu el, pentru a-i creşte copiii. Edith îi

va răspunde că acum viaţa îi este închinată altcuiva.

12

Ceea ce nu făcea parte din planurile mele - scrie ea - era înscris în planul lui

Dumnezeu. Cu cât întâmpin astfel de evenimente, cu atât se întipăreşte în mine

convingerea dictată de credinţa că, în perspectiva lui Dumnezeu, nu există

întâmplare, că întreaga mea viaţă este deja trasată până în cele mai mici amănunte

de planurile providenţei şi că ea este o înlănţuire logică perfectă în ochii lui

Dumnezeu care vede tot19

.

În primăvara anului 1921, Edith este invitată să petreacă puțină vreme la

Bergzabern, în Palatina, la prietenii ei, Theodor şi Hedwige Conrad-Martius,

protestant, filozof şi discipol al lui Husserl ca şi ea. Va rămâne aici până în 1922. În

această casă de ţară frecventată de tineri fenomenologi, are loc un eveniment

hotărâtor, lectura autobiografiei sfintei Tereza din Avila (1515-1582). Edith Stein

evocă astfel acest moment crucial al itinerariului său spiritual:

Am luat o carte la întâmplare din bibliotecă20

, avea titlul Viaţa sfintei Tereza

scrisă de ea însăşi, am început să o citesc, am fost numaidecât captivată şi nu m-am

putut opri înainte de a o fi terminat. În momentul când am închis cartea, mi-am zis:

„Iată adevărul”21

.

Atunci când i se cerea să dea explicaţii asupra motivelor convertirii sale,

Edith răspundea doar prin următoarele cuvinte cu ecouri biblice: „Secretul meu îmi

aparţine”.

Se pare că Edith, înaintea acestei memorabile lecturi, citise deja alte scrieri

ale sfintei Tereza22

. Deja în 1916, la Frankfurt, în timp ce vizita cu o prietenă

catedrala, ea fusese impresionată de un spectacol, insolit după părerea ei, care i-a

lăsat o amintire de neşters: o femeie intrase în biserică, îşi pusese undeva coşul cu

19 E. STEIN, L’Etre fini et l’Etre éternel. Essai d’une atteinte de sens de l’être, Nauwelaerts,

Louvain-Paris 1972, 109-110. 20 Edith nu a luat o carte la ,,întâmplare din bibliotecă” aşa cum povesteşte Maica Tereza

Renata. În cadrul procesului de canonizare, sub jurământ, doamna Paulina Reinacht a

explicat că Edith a venit să-şi ia rămas bun de la ea şi de la cumnata ei Anna. Ele i-au

propus să-şi aleaga o carte din biblioteca lor în amintire şi Edith a ales La vita de Tereza lui

Isus. 21 ÉLISABETH DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu. Edith Stein, 1891-1942, Plon, Paris

1984, 64-65. Cartea vieţii, compusă de Tereza a lui Isus (Tereza de Cepeda y Ahumada, 1515-

1582), la cererea confesorilor săi, între 1561 şi 1565, nu a fost publicată decât în 1588, la

începutul Operelor Terezei, publicate prin îngrijirea lui Fray Luis de Leon. 22 Mărturie a doamnei Koebner, citată în W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, Oeil,

Paris 1990, 81-82.

13

cumpărături, îngenunchease câteva clipe ca să se roage „ca şi când era vorba de o

întrevedere foarte apropiată”. Nu văzuse acest lucru nici într-o sinagogă, nici în

templele protestante. În timpul aceleiaşi şederi la Frankfurt, ea fusese impresionată

de forţa de sugestie a unui tablou flamand din secolul al XVI-lea, reprezentând

punerea în mormânt a lui Isus23

.

Edith se va grăbi să-şi procure un Liturghier şi un Catehism catolic, pentru a-

şi pregăti convertirea. Asistă la Liturghia din biserica din Bergzabern. Îşi exprimă

dorinţa de a se boteza. Data este fixată peste câteva luni. Mai mult decât filozofia,

ştiinţă intelectuală sau conceptuală, convertirea, experienţă a alterităţii, este fondată

pe întâlnirea nu cu o idee, ci cu o persoană:

Drumul credinţei - scrie Edith Stein - ne conduce mai departe decât cel al

cunoaşterii filozofice, către Dumnezeu personal şi apropiat, către Cel care este

atotiubitor, plin de milostivire, către o certitudine pe care nici o cunoaştere naturală

nu o poate oferi24

.

II. 2. Botezul

Edith a fost botezată la 1 ianuarie 1922, în biserica parohială din Bergzabern,

care poartă numele Sfântului Martin. Cu această ocazie, ea adaugă la prenumele

său pe cele de Tereza şi Hedwige. Încă din respectiva zi, ea îşi însuşeşte conştiinţa

vocaţiei sale irevocabile pentru Carmel. Imediat după botez, ea primeşte sfânta

Împărtăşanie, euharistia devenind pâinea ei de fiecare zi. La 2 februarie 1922, ea va

primi Mirul de la episcopul din Speyer, în ziua sărbătorii Purificării25

.

Edith va rămâne timp de şase luni la Breslau. Obişnuieşte, sâmbăta, să o

însoţească pe mama ei la sinagogă. Edith ar vrea să-şi realizeze fără întârzâiere

dorinţa de a deveni carmelită.

23

E. STEIN, Vie d’une famille juive, 470. 24

E. STEIN, La folie de la Croix, Ad Solem, Geneva 1995, 17. 25

Întoarsă la Breslau, în luna octombrie 1922, Edith îi dă mamei sale ştirea convertirii la religia

catolică. Mama izbucneşte în lacrimi. Cum să admită o asemenea schimbare această femeie foarte

credincioasă, care îşi iubeşte şi admiră profund fiica? De altfel, ea nu a putut niciodată să accepte această

convertire a unei evreice la religia catolică. Întreaga familie, care o iubeşte şi o admiră, la rândul ei, foarte

mult, nu înţelege hotărârea lui Edith de a intra în rândul a ceea ce ei consideră ca „o sectă eretică”.

Capitolul III

Un Instrument în Mâinile Domnului (1923-1931)

Speyer, orăşel din Renania-Palatinat, nu departe de Heidelberg, este situat la

confluenţa Rinului şi a Speyerbachului. Catedrala romană, cu faţadă austeră, astăzi

renovată, reprezintă monumentul cel mai frumos al locului. În această biserică, pe

care îi plăcea mult să o arate celor apropiaţi, situată în vecinătatea casei unde

locuia, Edith Stein venea adesea să se roage. Într-adevăr, iat-o angajată, graţie

intervenţiei vicarului general Josef Schwindt, directorul ei spiritual, ca profesoară

de limbă şi literatură germană la Institutul de Învăţământ al Mănăstirii Sfânta

Magdalena al călugăriţelor dominicane.

Ea obţine acest post în luna aprilie 1923, la începutul anului şcolar ce începea

pe vremea aceea după Paşti. Pe poarta de intrare a acestei instituţii este înscris

cuvântul care o va ghida toată viaţa pe Edith Stein: Veritas. Viaţa de mănăstire,

predarea de cursuri tinerelor fete, conferinţe pentru călugăriţe, lectura zilnică a

breviarului, muncă personală, iată care va fi programul ei, bazat pe temelia lui

esenţială, care este rugăciunea. În capela mănăstirii, ea se retrage în colţul ce îi este

rezervat, în spatele unui stâlp. Petrece uneori în rugăciune toată noaptea. Ea

exprimă astfel starea de spirit care-i guvernează întreaga viaţă.

Nu sunt decât un instrument în mâna Domnului. Pe oricine vine la mine, aş

dori să-l conduc către el. Însă, în clipa când îmi dau seama că lucrurile nu se petrec

întocmai, că intră în joc interesul purtat persoanei mele, nu mai pot servi ca

instrument; am nevoie atunci să-l rog pe Domnul să aleagă alte căi, căci oricum el

nu este niciodată lipsit de mijloace încât să aleagă doar un singur drum26

.

Tânăra profesoară de filozofie are darul rar al pedagogiei, care presupune

disponibilitate în faţa aşteptărilor celor cărora le preda, arta de a asculta şi, mai ales,

de a coborî la nivelul lor, tocmai în scopul de a-i ajuta să avanseze în cunoaştere

sau în ştiinţă. Pentru ea, învăţământul reprezintă o formă de apostolat. Numeroase

26 JOACHIM BOUFLET, Édith Stein philosophe crucifié, Presses de la Renaissance, Paris 1998,

126.

15

mărturii evocă grija pe care ea o avea nu numai în tratarea materiei pe care o avea

de predat, dar, şi mai mult, de a contribui la educaţia şi la dezvoltarea personalităţii

elevilor care-i erau încredinţaţi, pentru care a fost o adevărată sfătuitoare spirituală.

Într-adevăr, ea ne oferea totul. Eram încă foarte tinere, dar nici una dintre noi

nu am uitat farmecul personalităţii sale... Pentru noi, la acea vârstă critică, ea

reprezenta deja un model, prin simpla ei atitudine. Nu aş putea repeta nici unul

dintre cuvintele sale, nu fiindcă poate mi-au rămas mai puţin săpate în memorie, ci

mai degrabă fiindcă ea era o femeie calmă, tăcută, care ne călăuzea prin fiinţa sa...

Atunci când ne făcea vreun reproş, era bunătatea şi dreptatea perfect adunate

laolaltă. Nu am văzut-o niciodată altfel decât calmă, bună şi tăcută27

.

Edith dădea, de asemenea, lecţii de latină la postulante şi novice. Ambianţa

mănăstirii îi place, ca o anticipare a realizării vocaţiei sale. Toate profesoarele sunt

călugăriţe. În acest mediu închis, unde ea este singura laică, personalitatea sa

afabilă, dar şi rezervată, se conturează cu limpezime:

Fără multe cuvinte - scrie o dominicană -, doar prin personalitatea ei şi prin

tot ceea ce emana, ea a fost călăuza mea, nu numai pentru studii, ci şi pentru

întregul meu efort moral. Ne simţeam aproape de ea într-o atmosferă de nobleţe, de

puritate, de elevavie, care ne ridica, pur şi simplu28

.

La Sfânta Magdalena din Speyer - scrie părintele Przywara - Edith Stein nu

era numai, şi de departe, cea mai bună educatoare a elevelor; datorită înţelepciunii

pline de clarviziune a stareţei de atunci, ea a avut o influenţă hotărâtoare asupra

surorilor şi a postulantelor. Sfânta Magdalena îi datorează lui Edith Stein forţele vii

ale elitei sale, care nu au uitat până în ziua de azi că ea a fost o adevărată

învăţătoare a novicelor29

.

Regula vieţii din mănăstire e prea puţin propice unei munci intelectuale.

Edith Stein, care se străduieşte să urmeze ritmul de viaţă şi oficiile celebrate de

călugăriţe, găseşte, cu toate acestea, răgazul să ducă la bun sfârşit diferite lucrări

care necesită timp şi mult efort. La invitaţia părintelui Erich Przywara (1889-1971),

27 WALTRAUD HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 87 . 28 W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 87-88. 29

ERICH PRZYWARA, Edith Stein. Ein neues Lebensbild in Zeugnissen 1955, 124.

16

din Societatea lui Isus, traduce Scrisorile şi Jurnalul lui J.-H. Newmann (1801-

1890). În 1924, ea îi scrie în legătură cu aceasta lui Roman Ingarden:

Ce bucurie pentru mine să intru astfel în contact atât de strâns cu un spirit ca

al lui Newman! Întreaga sa viaţă nu a fost decât căutarea adevărului religios care l-

a condus, printr-o necesitate inconturnabilă, către Biserica Catolică.

Traducerea lucrării Quaestiones disputatae de veritate de sfântul Toma de

Aquino, operă majoră a acestuia, pe care ea o realizează tot la îndemnul părintelui

Przywara, a reprezentat pentru specialista în filozofie o formidabilă aventură atât

intelectuală, cât şi spirituală: „Faptul că este posibil să practici ştiinţa ca pe un

cult”, declara ea, „acesta este lucrul pe care l-am întâlnit mai întâi la sfântul Toma

şi acesta este motivul pentru care m-am putut hotărî să mă întorc în mod serios la

munca ştiinţifică”. Cartea lui Toma de Aquino reia materia pe care acesta o predase

la Paris între 1256 şi 1259; în afară de subiectul „adevărului”, el tratează alte teme

menite să trezească interesul pasionat al tinerei profesoare de filozofie:

„cunoaşterea”, „binele şi setea de bine”30

. Edith Stein întreprinde de îndată un

studiu comparativ între filozofia maestrului său, Husserl, şi cea a sfântului Toma.

Eseul, intitulat De la fenomenologia lui Husserl la filozofia sfântului Toma, a fost

publicat în 192931

; traducerea apare în 193232

. Edith va spune în legătură cu

aceasta:

Consider aproape ca pe un miracol faptul că această lucrare a putut fi

terminată şi că a putut să devină ceea ce este, în ciuda tuturor lacunelor. Căci ea s-a

născut în cursul orelor furate dintr-un program foarte încărcat şi printre alte

obligaţii foarte numeroase.

Cercetarea ştiinţifică la care Edith a revenit în felul acesta nu este cu nimic

străină vocaţiei sale spirituale. „A practica ştiinţa ca pe un cult”: această frază

admirabilă, pe care ea a scris-o, pare să fi anticipat intuiţia mistică a lui Pierre

Teilhard du Chardin, pe care acesta o exprima în următorul gând: „pasiunea de a

30 După lectio (comentariu de text) şi quaestio (dezvoltare plecând de la un text), disputatio,

formă de învăţământ apărută în secolul al XlI-lea, consta într-o examinare critică, după

metoda dialectică, a argumentelor pentru sau contra unei chestiuni teoretice sau practice. 31

Husserls Phänomenologie und die Philosophie des heiligen Thomas de Aquino (1929). 32

Deshl Thomas von Aquin Untersuchungen über die Wahrheit, I-II, Breslau 1932.

17

căuta şi de a şti nu este oare o expresie dintre cele mai vii ale Religiei şi ale

Misticii?”33

La acea vreme, Edith Stein preda deopotrivă latina şi filozofia. Începând cu

1926, ea a fost adesea invitată de diferite asociaţii catolice să ţină conferinţe sau

cursuri de perfecţionare. Este invitată, de asemenea, să ia cuvântul la radio.

Talentul ei de conferenţiară, lipsit de orice retorică sterilă, stilul ei precis, riguros şi

modest au fost astfel apreciate la Ludwigshafen, Heidelberg, Freiburg, Aix-la-

Chapelle, München, Köln, Berlin, Zürich, Viena şi în alte oraşe. La Salzburg, la

Congresul din 1930 al promoţiei Asociaţiei catolice, ea expune, în faţa unui

numeros auditoriu, următoarea temă: „Etosul profesiunilor feminine”. Tema pe care

o tratează cu predilecţie este cea a vocaţiei şi a locului femeii în societate. În

legătură cu aceasta, ea expune idei care ar putea părea curajoase pentru acea epocă,

în special cea a preoţiei femeilor, sau care anticipează într-o anumit mod mişcarea

feministă exprimată într-o manieră mai cunoscută şi mai curajoasă mulţi ani mai

târziu, după al Doilea Război Mondial. Legat de această temă, un alt subiect o

pasionează, cel al educaţiei şi al pedagogiei34

.

La 22 noiembrie 1931, Edith a ţinut la Heidelberg o conferinţă intitulată:

„Pentru a ne trăi viaţa după spiritul sfintei Elisabeta a Ungariei”. Ea evocă figura şi

uimitorul destin spiritual al Elisabetei a Ungariei (1207-1231). Scoate în lumină,

mai ales,spiritul care domnea asupra acestei inimi (...) Încă de la vârsta cea mai

fragedă, vedem cum inima acesteia era plină de milostivire, deschisă oricărei

dureri, plină de compasiune pentru orice suferinţă... Iubirea pentru Cristos a umplut

şi a marcat această viaţă. Ea a aprins insaţiabila flacără a carităţii fraterne.

Autoarea insistă, de asemenea, mult asupra unei alte caracteristici a sfintei,

care „provine din acelaşi izvor viu: o bucurie plină de farmec care seduce toate

inimile... Ea era de mult convinsă că Dumnezeu ne-a creat pentru a fi fericiţi şi că

trebuia să ridicăm către cer un chip radios”.

33 P. TEILHARD DU CHARDIN, Lettres à Léontine Zanta, Desclée de Brouwer, Paris 1965, 118

(Lettre de Pekin, 20 martie 1932). 34 Iată câteva titluri ale conferinţelor ţinute de ea: „Adevăr şi claritate”, „Tipurile

psihologiei şi semnificaţia lor în materie de pedagogie”, „Rolul instituţiilor călugăreşti în

educaţia religioasă a tineretului”, „Valoarea specifică a femeii în cadrul semnificaţiei sale

pentru viaţa poporului”, „Fundamentele teoretice ale muncii sociale în materie de educaţie”,

„Ideea de educaţie”, „Bazele educaţiei femeilor”, „Intelectul şi intelectualii”...

18

Edith pare să proiecteze o altă trăsătură a propriei personalităţi în această „voinţă de

fier”, pe care ea o evocă astfel:

Tânăra noastră sfântă, plină de farmec, de prospeţime şi de veselie, a ştiut să

îmbine ascetismul sever cu o exuberantă bunătate. Ea a sesizat foarte repede

pericolul de a se lăsa antrenată de o inimă plină de vibraţie. Se simte oare Elisabeta

eliberată de orice pasiune obscură şi devastatoare? Nu, ea ştie că nu trebuie să se

încredinţeze fără control doar pornirilor inimii (...) În ultimii ani de existenţă,

Elisabeta continua să ceară trei lucruri de la Dumnezeu: dispreţul faţă de bunurile

din această lume, iubirea plină de bucurie pentru umilinţe şi detaşarea de dragostea

excesivă pe care o avea pentru copiii ei. Această rugăciune reprezintă în sine

semnul luptelor neîncetate şi până atunci infructuoase, pe care le ducea împotriva

naturii sale înfocate35

.

Edith Stein nu reuşeşte să obţină abilitarea care i-ar fi deschis drumul către o

carieră universitară. La sfatul lui dom Walzer36

, care nu o sfătuieşte să devină

călugăriţă, ea îşi dă demisia din postul de profesoară de la Mănăstirea Sfânta

Magdalena. Plecarea ei de la Speyer are loc la 27 martie 1931. În 1932, i se oferă

un post de conferenţiar în antropologie la Institutul Pedagogic Ştiinţific din

Münster. Ea nu va putea ocupa acest post decât numai un an, din cauza legilor

antievreieşti emise de regimul lui Hitler

35

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 92-98. 36

Acesta este noul director spiritual al lui Edith după ce precedentul murise. În persoana părintelui

Raphaël Walzer, abatele mănăstirii benedictine din Beuron, centru spiritual de mare renume, Edith afirmă:

,,rar mi-a fost dat să întâlnesc un suflet care să reunească atâtea calităţi într-unul şi acelaşi spirit”.

Capitolul IV

O dorinţă dintotdeauna Münster-Köln (1932-1933)

O nouă etapă începe în existenţa lui Edith Stein. „Am părăsit Speyerul la 27

martie (1931) - scrie ea. Sfântul Toma nu se mai mulţumeşte doar cu câteva ore,

vrea să-i dedic tot timpul de care dispun”37

. Vocaţia pentru cercetare, pe care ea o

concepe de acum încolo ca pe o formă de apostolat al spiritualităţii creştine, e

foarte exigentă; aceasta pare să o mobilizeze pe specialista în filozofie, ce doreşte

să se consacre deopotrivă studiului de proporţii pe care l-a întreprins asupra Puterii

şi actului; ea nu-i uită însă, în schimb, pe discipolii săi de la Speyer, consternaţi de

plecarea ei, sau pe numeroasele persoane pe care le-a cunoscut; o spune ea însăşi:

Cercul celor pe care-i consider ca făcând parte din mine însămi a devenit atât

de larg pe parcursul anilor, încât îmi este imposibil să păstrez contactul cu ei în

formele lui obişnuite. Dispun însă de alte căi şi de alte mijloace pentru a întreţine

această uniune puternică... Această uniune permanentă cu toţi cei pe care viaţa m-a

făcut să-i întâlnesc reprezintă o parte esenţială a existenţei mele38

.

Edith s-a retras în casa părintească de la Breslau, lângă mama şi sora ei,

Roza. Şi una, şi cealaltă au nevoie de ea; mama, profund legată de religia iudaică,

se resemnează cu greu la gândul că fiica ei urma să ocupe un post într-o

universitate catolică; Roza, covertită la creştinism, fără să îndrăznească însă să

ceară botezul, are nevoie de ajutorul spiritual al surorii sale. Erika, nepoata lor,

consideră, la rândul ei, ca pe o trădare îndepărtarea de religia iudaică.

În momentul când m-am hotărât să părăsesc oraşul Speyer - scrie Edith -,

ştiam că o să fie foarte greu să nu mai fiu la mănăstire. Dar că o să fie atât de greu

cum a fost cazul în primele luni, nu mi-aş fi putut închipui. Cu toate aceastea, n-am

avut nici o clipă de regret, căci nu aveam nici o îndoială că lucrurile ar fi altfel

decât ar trebui să fie39

.

37

W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 116. 38

MARIA. AMATA. NEYER, La bienheureuse Edith Stein. Bénédicte de la Croix, Cerf, Paris 1987, 51. 39

W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 116-117.

20

Această încredere absolută în Providenţă, manifestată pe parcursul

evenimentelor, şi abandonarea fără vreun regret la ceea ce trebuie să se întâmple nu

se vor dezminţi niciodată în destinul lui Edith Stein. Ea explică aceasta într-un mod

grăitor, pornind de la un exemplu concret, într- un pasaj din Fiinţa finită şi Fiinţa

eternă:

Faptul că am făcut cunoştinţă în acest oraş, din întâmplare, cu un om care îşi

urmează şi el studiile şi că am legat cu el într-o zi o conversaţie, din întâmplare,

despre viziunea despre lume (Weltanschauung), aceasta nu mi se pare, la prima

vedere, să aibă o coerenţă inteligibilă. Când mă gândesc însă după atâţia ani la viaţa

mea, înţeleg acum că această conversaţie a avut pentru mine o importanţă capitală,

poate cu mult mai esenţială decât toate studiile mele, şi-mi încolţeşte ideea că

trebuia să merg poate în aceast oraş tocmai pentru aceasta. Ceea ce nu a fost în

planurile mele era în planurile lui Dumnezeu. Şi cu cât mi se întâmplă mai des

astfel de evenimente, cu atât mi se întăreşte convingerea că nu există hazard - din

perspectiva lui Dumnezeu -, că toată viaţa mea, până în cele mai mici amănunte,

este prevăzută dinainte în planul providenţei şi că ea este, înaintea ochilor lui

Dumnezeu care vede tot, de o coerenţă inteligibilă şi perfectă. Încep astfel să mă

bucur dinainte de lumina de glorie, când mi se va dezvălui această coerenţă

inteligibilă. Totuşi, această consideraţie nu are valoare numai pentru viaţa umană

individuală, ci şi pentru viaţa întregii omeniri şi, dincolo de aceasta, pentru

totalitatea oricărui fiind40

.

Încercările sale de a obţine abilitarea în învăţământul superior, mai ales pe

lângă Facultatea de Filozofie de la Freiburg-im-Breisgau, nu vor da nici un rezultat.

La Freiburg, Edith îl reîntâlneşte cu bucurie pe profesorul ei, Husserl, pentru care

ea va păstra întotdeauna un ataşament profund. Prin intermediul Asociaţiei catolice

a profesoarelor, decanul Facultăţii de Teologie din Münster, părintele J.P. Steffes, îi

propune un post de asistentă la Institutul German de Pedagogie Ştiinţifică, al cărui

director este. Edith va ocupa acest post începând cu luna februarie 1932.

Găzduită la Collegium Marianum, ţinut de surorile de la Notre-Dame, cămin

de studente printre care mai multe călugăriţe cu care ea împărtăşeşte aceeaşi viaţă şi

pentru care va ţine mai multe conferinţe. „Din persoana sa - scrie în acea perioadă

40

E. STEIN, L’Être fini et l’Être éternel Essai d’une atteinte de sens de l’être, Nauwaelaerts, Louvain-

Paris 1972, 118.

21

una dintre elevele sale - emana o forţă reţinută. Trăirea ei interioară iradia, aşa cum

se întâmplă rarelor persoane ce duc o adâncă viaţă spirituală”41

. Edith predă

pedagogia şi antropologia. Problema educaţiei, pentru care ea elaborează chiar un

plan de reformă, şi cea a persoanei umane reprezintă obiectul esenţial al lucrărilor

şi preocupărilor sale. Ca şi în cazul acestor subiecte mai abstracte, viaţa ei spirituală

se manifesta prin opere de caritate. „Trăia într-o mare simplitate - scrie în legătură

cu aceasta stareţa de la Marianum. Deseori se ducea să-i viziteze pe săraci încărcată

de pachete”.

Vocaţia sa religioasă, pe care nu o poate realiza pe deplin deocamdată, a

condus-o către lungi perioade de şedere la Mănăstirea Benedictinelor Sfânta Lioba.

O călugăriţă din această mănăstire, sora Aldegunda, aduce această mărturie:

Vorbea puţin, dar fiecare dintre vorbele ei era purtătoare de sens, căci se

năştea din profunzimile tăcerii şi ale rugăciunii. Cum să uiţi acea privire gravă,

inexprimabil de dureroasă, pe care ea o îndrepta către Cel Răstignit - Regele

iudeilor - în vreme ce citea pe fundalul derulării evenimentelor recente prevestirea

unei persecuţii rasiale din ce în ce mai violente? Am auzit-o într-o zi murmurând:

„Cât de mult va trebui să sufere poporul meu înainte de a se converti”, şi un gând

mi-a trecut prin minte, iute ca un fulger: Edith i se oferă lui Dumnezeu pentru

convertirea Israelului42

.

În luna septembrie a anului 1932, Edith Stein participă la colocviul Societăţii

Tomiste, care se ţine la Juvisy, nu departe de Paris, într-o mănăstire dominicană. Ea

face cunoştinţă cu Jacques Maritain care o evocă astfel: „Cum să descriu puritatea,

lumina care emana din fiinţa lui Edith Stein; generozitatea totală pe care o puteai

ghici în ea şi care trebuie să-şi fi purtat roadele în martiriu?”43

. În acest timp,

climatul politic din Germania capătă într- un mod neliniştitor culori din ce în ce

mai sumbre. După alegerile legislative din iulie 1932, Partidul Nazist devine prima

forţă politică a ţării44

.

41

W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 120. 42

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 129. 43

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 129. 44

La 30 ianuarie, Hitler este numit cancelar al Reichului; după incendierea Reichstagului, organizat de

către nazişti (februarie 1933), el obţine puterea deplină (24 martie). După „Noaptea cuţitelor lungi” (30

iunie 1934) şi după moartea preşedintelui Hindenburg (2 august), Hitler este în posesia puterii depline, în

calitate de preşedinte al celui de-al treilea Reich.

22

Acest context de dezordine politică şi de barbarie va călăuzi destinul lui Edith

Stein. Într-o scrisoare de la jumătatea lui ianuarie 1933, ea scrie:

Că sunt călăuzită de harul lui Dumnezeu, aceasta mi-a apărut din nou cât se

poate de evident, în ultimele săptămâni. Cred că văd care îmi este datoria cu mult

mai multă claritate şi precizie. Asta înseamnă, fără îndoială, şi totala mea

incapacitate de a înţelege lucrurile din ce în ce mai profund, dar, în acelaşi timp, şi

posibilitatea să fiu, în ciuda acestei insuficienţe, un instrument45

.

Fără să ştie că este evreică, un profesor german unde este primită îi dezvăluie

chinurile la care evreii vor fi supuşi de acum încolo. Conştiinţa lui Edith se

luminează dintr-o dată.Auzisem deja înainte vorbindu-se de măsuri severe

împotriva evreilor. Acum, însă, am fost dintr-o dată acoperită de o rază de lumină:

Dumnezeu şi-a pus încă o dată mâna peste poporul său, iar destinul acestui popor

era şi al meu46

.

Cuvinte capitale: prin ele se exprimă vocaţia supranaturală a lui Edith Stein,

legată pentru totdeauna printr-o consimţire liberă de destinul poporului evreu.

Legea care le interzice ne-arienilor să ocupe o funcţie publică o obligă să renunţe la

postul ei. Ultimul curs are loc la 25 februarie 1933.

La Paştele din anul 1933, ea ia trenul către Köln. La Carmel, unde asistă la

oficiu, se roagă cu aceste cuvinte:

Am vorbit cu Mântuitorul şi i-am spus că ştiam că a fost pusă crucea sa

asupra poporului evreu. Cea mai mare parte a oamenilor nu ar înţelege lucrul

acesta, dar cei care l-ar înţelege ar trebui, în numele tuturor, să o ia de bunăvoie

asupra lor. Voiam să o fac, trebuia însă ca el să-mi arate cum. În momentul când

oficiul s-a terminat, aveam certitudinea că rugăciunea mi-a fost împlinită. În ce

consta însă purtarea crucii, aceasta nu o ştiam încă.

Vocaţia lui Edith de a intra în Carmel, care i se arătase încă din momentul

botezului, este de acum încolo şi mai stringentă. Refuză propunerea de a merge să

predea în America Latină. Împrejurările o silesc să treacă peste împotrivirea

45

DIARMAID MCCULLOCH, Istoria creştinismului, Polirom 2011, 499. 46

W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 131.

23

mamei. La 30 aprilie 1933, în duminica Bunului Păstor, ea merge la biserica

Sfântul Lutger, zi când era celebrată sărbătoarea acestui sfânt.

Am mers la biserică la sfârşitul după-amiezii - scrie ea în jurnal - şi mi-am

zis: „Nu plec de aici până când nu voi primi un semn: trebuie sau nu să intru acum

la Carmel?” În momentul când se pronunţa binecuvântarea, aveam deja răspunsul

de încuviinţare al Bunului Păstor, iar asupra mea s-a coborât sentimentul de odihnă

al omului care a ajuns să-şi atingă ţelul47

.

47

W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 133.

Capitolul V

Carmelul Din Köln (1933-1938)

Edith trebuise să părăsească Münsterul după numai două semestre de lucru în

învăţământ. Hotărârea ei de acum irevocabilă de a intra în Carmel o face să învingă

toate greutăţile. Abatele Raphaël Walzer se oferise garant la cererea ei pe lângă

superioarele Ordinului Carmelului. Într-o scrisoare din 2 iunie 1933, el scrie:

Sunt absolut în măsură să vă aduc amănuntele necesare asupra acestei

postulante. Nu există nici cea mai mică îndoială că este extraordinar de dotată pe

plan intelectual. Numeroase cercuri în Germania sunt convinse de lucrul acesta.

Faptul că, dincolo de aceasta, ea e un suflet simplu şi ascultător nu poate fi decât

lucru admirabil. Maturitatea şi profunzimea sa religioasă sunt de o aşa natură, că

este inutil să mai vorbesc despre ele.

În mintea lui Edith, convertirea şi vocaţia ei, departe de a fi o trădare faţă de

poporul evreu şi de religia iudaică, nu făceau decât să-i întărească sentimentul de

fidelitate faţă de originile sale, recunoscând natura divină a lui Cristos. Despre

persecuţia ce începea să se dezlănţuie în acea vreme în Germania împotriva

evreilor, ea spunea astfel: „Această persecuţie este o persecuţie împotriva naturii

umane a lui Cristos”48

.

Orice vocaţie spirituală necesită o trecere prin noaptea întunecată. Cea a lui

Edith nu-i îngăduie nici un compromis faţă de iubirea şi credinţa religioasă a

mamei sale, care „era la capătul puterilor”. Ataşamentul pe care-l au una faţă de

cealaltă face sfâşietoare ideea despărţirii dintre ele. Ce cale să aleagă?

Hotărârea era atât de gravă, atât de încărcată de urmări, încât nimeni nu putea

să-mi arate cu certitudine drumul pe care trebuia să-l aleg. Se puteau invoca raţiuni

excelente atât de o parte, cât şi de cealaltă. A trebuit să fac pasul singură şi total

cufundată în noaptea credinţei. Uneori, în cursul acestor săptămâni grele, mă

48

Fr. J. SANCHO FERMIN, Edith Stein. Modelo y maestra de espiritualidad, 173.

25

întrebam care dintre noi amândouă, dintre mama şi mine, o să se îmbolnăvească din

cauza aceasta. Am fost însă tari, amândouă, până în ultima zi49

.

Despărţirea a fost sfâşietoare. La 13 octombrie 1933, după ce şi-a luat „la

revedere” de la mama şi de la surorile ei, Roza şi Elsa, Edith rămâne singură în

tren:

Am putut să mă ascund într-un colţ, gândindu-mă: e oare adevărat? Nici nu

îndrăzneam aproape să cred. Desigur, nu era o explozie interioară de bucurie. Ceea

ce lăsam înapoia mea era prea dureros şi tragic. Eram însă în pace, în adâncul meu.

Ajusesem la mal: în portul voinţei lui Dumnezeu50

.

„Nu am cuvinte - scrie Edith evocând această ceremonie - pentru a descrie

cât a fost de frumos!” Sora Tereza- Benedicta a Crucii (Schwester Teresia

Benedicta a Cruce51

): acest nume pe care Edith şi l-a ales reprezintă un omagiu,

sub semnul Domnului Răstignit, a cărui logodnică spirituală devine, atât sfintei

Tereza de Avila (1515-1582) cât şi sfântului Benedict de Nursia (aprox. 480-547),

„patriarhul călugărilor occidentali”, în amintirea perioadelor petrecute la

Mănăstirea Benedictină de la Beuron. Husserl, care nu a putut asista la ceremonia

îmbrăcării veşmântului de către sora Benedicta, va aduce o frumoasă mărturie

despre ea: „În ea, totul este autentic. Altfel, aş spune că vocaţia şi convertirea ei au

fost aranjate şi fabricate. La urma urmei, există în străfundul oricărui evreu un

absolutism şi o atracţie pentru martir”52

.

Diverse scrieri, scrisori ale lui Edith, care întreţine o bogată corespondenţă,

dau seamă de viaţa ei interioară. După îmbrăcarea hainei călugăreşti, părintele

provincial îi ceruse să-şi reia munca intelectuală, abandonată pe timpul

noviciatului. La cincisprezece zile după îmbrăcarea hainei, sora Benedicta scrie:

Nimic din ceea ce se află în afară nu-mi lipseşte şi am tot ce-mi lipsea pe

când eram în exterior. Când un lucru pentru care m-am rugat multă vreme cu tărie

mi se împlineşte, mă impresionează mai mult decât atunci când se împlineşte pe

49

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 139. 50

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 141. 51 În sens literal: Tereza binecuvântată de Cruce. Edith îi va explica surorii sale sensul celor

trei litere care vor însoţi de acum încolo numele ei: „Teresia Benedicta a Cruce, O.C.D.”, ceea

ce înseamnă: Ordinis Carmelitarum Discalceatarum. 52

J. BOUFLET, Édith Stein philosophe crucifié, 218.

26

dată. Şi continui să mă minunez în faţa acestei magnifice împliniri a rugăciunii

mele.

Anul de noviciat se încheie. „Formarea legată de actele exterioare -

ceremonii, obiceiuri etc.” este terminată. Edith s-a dedicat în mod mai deplin

rugăciunii în tăcere, conform spiritului sfintei Tereza din Avila, concepând-o în

mod esenţial ca pe „o abandonare a voinţei proprii în schimbul celei a lui

Dumnezeu”. În luna noiembrie a anului 1934, ea termină un studiu intitulat Iubirea

crucii (Die Liebe zum Kreuz).

Pentru pregătirea depunerii voturilor temporare (pentru trei ani), în duminica

Paştelui din 21 aprilie 1935, Edith îşi alege drept ghid de lectură şi meditaţie

tratatul Noaptea întunecată a sfântului Ioan al Crucii (1541-1592), căruia îi va

consacra mai târziu un studiu pătrunzător53

.

Profesiunea perpetuă a surorii Benedicta a avut loc doar în prezenţa comunităţii, la

21 aprilie 1938. Câteva zile mai târziu, la 1 mai, are loc ceremonia publică de luare

a voalului. Pe imaginea tipărită pentru comemorarea acestor zile de 21 aprilie şi 1

mai 1938, era înscris, în germană, deasupra stemei Ordinului Carmelului, un vers

extras din Cântarea spirituală al sfântului Ioan al Crucii: „De acum încolo, singura

mea profesie este aceea de a iubi” (Mein einziger Beruf ist fortan nur mehr lieben).

Chipul lui Edith, în fotografia făcută în ziua profesiunii sale definitive, este

impregnat de aceeaşi austeritate calmă pe care o vedem în majoritatea imaginilor ce

le avem de la ea: privirea atentă şi profundă, buzele lipite, înclinarea uşoară a

capului, totul pare să sugereze secretul unei vieţi interioare care tinde mai mult să

se protejeze decât să se manifeste, dar care se dezvăluie în gândul pe care ea îl scrie

cu acea ocazie:

Am încredere că Domnul a ales viaţa mea pentru toţi. Mă gândesc adesea la

regina Estera, aleasă de poporul ei pentru a-l reprezenta în faţa regelui. Sunt o

Estera foarte săracă şi neputincioasă, dar Regele care m-a ales este infinit de mare

şi de milostiv54

.

53

PALADE TEREZA-BRÂNDUŞA, Raţiune, credinţa şi demnitatea omului. Despre viaţa şi gândirea lui

Edith Stein, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lapuş, 2008, 50. 54

THOMAS JEAN-FRANÇOIS, Nefericire şi suferinţă, Ars Longa, Iaşi, 1996, 83.

Capitolul VI

Ofranda (1939)

Sufletele celor drepţi sunt în mâna lui Dumnezeu,

iar chinul morţii nu se va atinge de ei.

În ochii celor fără de minte, drepţii sunt morţi cu desăvârşire,

plecarea lor din lume li se pare o mare nenorocire;

moartea pentru ei înseamnă pieirea, dar cei drepţi sunt în pace (Inţ 3,13).

9-10 noiembrie 1938: „Noaptea de cristal”. Nebunia nazistă se dezlănţuie

timp de mai multe zile la rând împotriva evreilor, ale căror sinagogi, magazine şi

prăvălii sunt jefuite. Mii de evrei sunt arestaţi, deportaţi, trimişi în lagărele de

concentrare. de mărci vor fi chiar cerute evreilor pentru repararea daunelor cauzate

chiar de persecutorii lor. Ici-colo, câţiva oameni de bine, creştini sau protestanţi,

vin în ajutorul evreilor persecutaţi în urma legilor rasiale din 1935. În curând, aceşti

oameni vor fi ei înşişi obiectul răzbunării naziştilor. În ciuda enciclicei lui Pius al

IX-lea,(1846-1878) promulgată în 1937 (Mit brennender Sorge), condamnând

politica religioasă a regimului nazist, ierarhia catolică nu ia nici o atitudine.

Eugenio Pacelli, care va fi ales papă în 1939, sub numele de Pius al XII-lea (1939-

1958), era în vremea aceea nunţiu al Sfântului Scaun în Germania: el nu se opune

nici el într-un mod deschis persecutării evreilor, întreprinsă în mod sistematic de

către Hitler. Această tăcere a Vaticanului era oare pe deplin motivată de teama că o

luare de poziţie în favoarea evreilor şi împotriva deportărilor nu ar fi făcut decât să

accentueze şi mai mult răul şi nenorocirea atât a catolicilor, cât şi a evreilor?

Aceasta a fost în orice caz explicaţia dată de curia romană pentru a se justifica. În

contextul celui de-al Doilea Război Mondial, atitudinea autorităţilor Bisericii

Catolice, care a oferit ocazia unor aspre dezbateri între istorici, trebuie comparată

cu cea a Bisericilor Protestante sau cea a guvernelor ţărilor europene şi Americii,

angajate în conflict sau rămase neutre. De o manieră generală, ceea ce e sigur este

28

că politica rasială de exterminare a regimului nazist nu a întâlnit nici o opoziţie

majoră care să fi putut reduce sau distruge barbaria55

.

Edith Stein a fost conştientă de nenorocirea ce lovea poporul evreu căruia ea

îi aparţinea şi pe care nu l-a renegat niciodată56

. Având interdicţia să frecventeze

localurile sau transporturile publice, evreii nu mai pot ieşi liberi pe stradă. La 10

aprilie 1938, are loc în Germania un plebiscit. Pentru ca şi carmelitele să poată

participa la acesta, câţiva funcţionari se prezintă cu urnele la mănăstire. Fiind

constatată absenţa numelui lui Edith Stein de pe lista călugăriţelor, superioara este

silită să le declare vizitatorilor adevăratul motiv al acestei omisiuni: nefiind ariană,

Edith Stein nu avea dreptul să ia parte la vot. Numaidecât, funcţionarii nazişti iau

notă de acest lucru. Edith înţelege că, pentru liniştea Carmelului din Köln şi pentru

propria-i securitate, trebuie să părăsească ţara. Îi împărtăşeşte îngrijorarea şi dorinţa

sa de a pleca superioarei, Maica Tereza Renata, care ar dori să o ţină lângă ea şi să-i

asigure protecţia. Proiectul ei de a merge la Carmelul din Betleem, în Palestina,

spre care se îndreaptă emigranţii evrei, nu se poate realiza. Edith este neliniştită şi

pentru fraţii şi surorile sale, care fac, la rândul lor, tot posibilul pentru a fugi din

calea persecuţiei. Două dintre surorile sale, Elsa şi Erna, împreună cu familiile lor,

reuşesc să meargă la fratele lor, Arno, instalat în Statele Unite. Fratele ei, Paul,

soţia şi fiica acestuia, precum şi sora sa, Frederica, nu vor scăpa din calea

exterminării din lagărele de concentrare, unde vor fi ucişi în 194357

.

Evenimentele se precipită. Situaţia evreilor devenind din ce în ce mai

periculoasă, superioara caută în grabă un loc de refugiu pentru Edith şi pentru

Roza58

. Carmelul din Echt, în Olanda, în provincia Limburgului, nu departe de

frontiera germană, construit de către Carmelul din Köln între 1879 şi 1885 în

perioada Kulturkampf-ului, este dispus să o primească pe Benedicta. Edith se

desparte de comunitatea ei în seara zilei de 31 decembrie 1938. A fost primită cu

căldură în această nouă mănăstire de către cele şaptesprezece călugăriţe care

55

ROBERT ROYAL, Martirii catolici din secolul al XX-lea, Sapientia, Iaşi 2003, 182. 56

BERNARD SESÉ, Edith Stein, Sapientia, Iaşi 2004, 45. 57 Fratele său, Paul, şi soţia acestuia, Gertrude, au murit in lagărul de la Theresienstadt.

Nepoata lui Edith care a murit, la rândul ei, în acest lagăr nu este fiica lui Paul şi a soţiei

acestuia, ci a fratelui ei, Arno, şi a soţiei lui, Martha. 58 Nu e posibil. Roza nu se afla în Köln la vremea aceea, ci în Belgia. Ea se va alătura mai

tarziu lui Edith, la Echt.

29

compun comunitatea. Cea mai mare parte a surorilor sunt germane, ceea ce

facilitează adaptarea noii-venite.

Înainte de a părăsi carmelul din Colonia, sora Benedicta avusese timp să-şi

termine importanta lucrare asupra Fiinţei finite şi Fiinţei eterne (Endliches und

Ewiges Sein). În admirabila meditaţie asupra „vocaţiei sufletului către viaţa eternă”,

conţinută în această operă majoră a spiritualităţii şi gândirii filozofice a lui Edith

Stein, se pot citi rândurile următoare:

Am învăţat să facem cunoştinţă cu interioritatea cea mai profundă a

sufletului ca sălaş al lui Dumnezeu. Prin spiritualitatea sa pură, această interioritate

este capabilă să primească în ea spiritul lui Dumnezeu; prin libera sa personalitate,

ea i se poate dărui, căci această dăruire este necesară pentru o asemenea primire59

.

Ameninţarea împotriva evreilor a devenit din ce în ce mai mare în momentul

când nemţii au ocupat Olanda, în 1940. Sora Benedicta stă mai mult de trei ani şi

jumătate la Carmelul din Echt; ea se integrează perfect în îndeplinirea sarcinilor

exterioare. Va preda cursuri de latină novicelor şi va susţine discuţii pe teme

spirituale în cadrul comunităţii. Vocaţia sa pedagogică îşi va găsi împlinirea în

funcţia de învăţătoare pentru novice, care i-a fost încredinţată. Viaţa sa interioară se

aprofundează în umbra ameninţării nopţii întunecate ce se întinde de acum încolo

fără nici o milă asupra poporului evreu pe care Hitler a hotărât să-l elimine.

„Soluţia finală” de exterminare a deportaţilor politici va căpăta o formă oficială în

1941, prin decretul intitulat Nacht und Nebel („Noapte şi Ceaţă”). Persecuţiile

împotriva evreilor începuseră deja de la 1 aprilie 1933, la câteva zile după ce Hitler,

cancelar al Reichului din 30 ianuarie, obţinuse puterea deplină (24 martie). La 26

martie 1939, în Duminica Patimilor, sora Benedicta îi scrie Maicii Otilia,

superioara mănăstirii, acest text de ofrandă de sine ca holocaust pentru pace:

Reverenţa Voastră să-mi îngăduie să mă ofer Inimii lui Isus ca victimă de

ispăşire pentru a cere pacea adevărată, pentru ca domnia Anticristului să fie

distrusă, dacă este posibil, fără un nou război mondial şi să se poată instaura o

59

Ideea care inspiră tot acest pasaj concentrează în miezul ei experienţa divinului şi a teologiei mistice,

descrise şi prezentate în poeziile şi în operele în proză ale Terezei din Avila şi ale lui Ioan al Crucii.

30

ordine nouă în lume. Aş dori să fac lucrul acesta chiar azi, căci este ceasul al

doisprezecelea…

1. ,,Facă-se voia ta”

Evenimentele tragice se precipită. La 15 martie 1939, în ciuda acordurilor de

la München (29-30 septembrie 1938), nemţii intraseră în Boemia şi ocupaseră

Praga. La 28 mai, Pactul de Oţel, semnat la Berlin, instaurează alianţa militară

dintre Germania şi Italia. Pactul de ne-agresiune germano-sovietic este semnat la

Moscova, la 23 august. La 1 septembrie 1939, armata germană invadează vestul

Poloniei, urmată în curând de armata sovietică, ce ocupă partea de est. La 28

septembrie, întregul teritoriu al Poloniei este ocupat. Câteva zile mai târziu, la 3

septembrie, Anglia şi apoi Franţa declară război Germaniei. Expansiunea celui de-

al Treilea Reich continuă de acum înainte către nordul Europei: Danemarca,

Norvegia, Belgia, Luxemburgul sunt atacate de către Wehrmacht. La 15 mai 1940,

Olanda capitulează. La 10 iunie, Italia declară război Franţei şi Marii Britanii.

Câteva zile mai târziu, la 14 iunie, la Paris, Wehrmachtul defilează pe Champs-

Elysées. Antisemitismul se răspândeşte în Franţa ocupată, unde guvernul

mareşalului Pétain propovădueşte „o Franţă puternică, descotorosită de venetici şi

de evrei”.

În Olanda, legislaţia antisemită promulgată de către nazişti le impune

evreilor portul „stelei lui David”, o stea galbenă cu şase colţuri, ca semn de

infamie. Această măsură va fi impusă şi în Franţa, în „zona ocupată”, în mai 1942,

cu pedeapsa deportării în caz de nesupunere. În Olanda, evreii fac obiectul unei

serii de interdicţii care-i exclud, de fapt, de la întreaga viaţă socială.

Ordinul Carmelului se pregăteşte să sărbătorească în 1942 cea de-a patru suta

aniversare a naşterii sfântului Ioan al Crucii (Fontiveros, 1542; Ubeda, 1591). Cu

această ocazie, în 1941, maica superioară a Carmelului din Echt a avut fericita idee

de a-i încredinţa surorii Benedicta sarcina de a scrie un studiu despre viaţa şi

experienţa spirituală a doctorului mistic. Sarcină grea, dar semn, mai ales, al unui

har aparte, Edith Stein acceptă cu atât mai mult această propunere, cu cât vocaţia sa

intelectuală nu s-a dezminţit niciodată; astfel, de exemplu, în refectoriu, pe care-l

avea în sarcină, îi plăcea mai ales să le citească celorlalte călugăriţe, de la pupitrul

31

înalt instalat aici, textele propuse pentru timpul mesei60

. După ce a terminat indexul

la cartea sa, Fiinţa finită şi fiinţa eternă, sora Benedicta începe redactarea studiului

asupra sfântului Ioan al Crucii, pe care-l va intitula Ştiinţa crucii.

Încă de la începutul anului 1942, „soluţia finală la problema evreiască” este

oficial anunţată în Germania în cursul unei conferinţe la Wansee (20 ianuarie). În

realitate, este foarte sigur că exterminarea sistematică a evreilor, anunţată de-abia

acum în public, începuse deja de mai multe luni:

Trebuie să precizăm, aşa cum semnalează toţi biografii lui Edith Stein, că, de

la începutul şi până la sfârşitul persecuţiei de care era complet conştientă, ea a făcut

tot ce i-a stat în putinţă pentru a nu se număra printre victime: „a făcut apel la toate

mijloacele prudenţei omeneşti, scrie Elisabeth de Miribel, pentru a scăpa de

urmăririle Gestapo-ului”61

. Nu s-ar fi putut oare ca cele două surori să fie salvate în

mod clandestin? - scrie Elisabeth de Miribel. Nu a fost uitat oare cam prea des în

aceste momente tragice faptul că porunca iubirii avea întâietate în faţa regulilor

stabilite? Nu vom putea eluda aceste întrebări, ni le-am pus doar nouă înşine,

consultând textele. Fără îndoială, Dumnezeu a permis aceste tatonări care la lumina

istoriei ni se par a fi nişte greşeli din care el îşi trage slava. Dacă încercăm să le

înţelegem pe Edith şi pe Roza Stein, trebuie, după exemplul lor, să depăşim faptele

imediate pentru a pătrunde în misterul căilor lui Dumnezeu62

.

La capătul anchetei minuţioase pe care a condus-o în legătură cu acest subiect,

Philibert Secretan ajunge la următoarea concluzie:

Adevărul, care a constituit una dintre raţiunile de a trăi a lui Edith Stein, ne

obligă să recunoaştem că, în situaţia în care erau, interzicându-li-se să părăsească

Olanda, prizoniere ale naziştilor şi sortite de ei morţii, nimeni nu le-ar fi putut salva

pe surorile Stein.

60

M. A. NEYER, La bienheureuse Édith Stein..., 72. 61

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 197. 62

É. DE MIRIBEL, Comme l’or purifié par le feu..., 198.

32

33

2. ,,Precum în cer așa și pe pământ” (1942)

„Lăudat fie Isus Cristos!”: aceasta este exclamaţia spontană a surorii

Benedicta în momentul când a pătruns împreună cu Roza, la 8 octombrie 1941, în

birourile Gestapo-ului de la Maastricht, unde amândouă surorile fuseseră

convocate. Exclamaţie insolită, desigur, în această împrejurare, care nu a făcut, cu

siguranţă, decât să-i irite şi mai mult pe poliţiştii şi-aşa puţin primitori faţă de noile

venite. Exclamaţie spontană, fără doar şi poate, şi aproape impulsivă, aşa cum

însăşi Edith recunoaşte atunci când îi vorbeşte despre acest lucru maicii superioare,

recunoscând că s-a comportat în mod imprudent. Dar, mai mult decât atât, fără

îndoială, exclamaţie inspirată, scoţând brusc la iveală în faţa conştiinţei, atât a celei

care o pronunţa, cât şi a poliţiştilor care o auziră, că scena ce se juca o făcea să cadă

în mâna unor forţe mai puţin vizibile decât cele ale regimului nazist care-i

persecuta pe evrei63

.

Nu era vorba numai de nişte simple probleme administrative. E vorba de a

pune în mod public pe cele două surori pecetea rasei evreieşti. Edith va trebui să îşi

pună pe cartea sa de identitate o ştampilă cu litera J, în majusculă, desemnându-i pe

evrei, şi să-şi adauge cel de-al doilea prenume care nu figura pe aceasta: Sara.

Lucrurile îşi desfăşoară de aici încolo cursul lor implacabil. Evreii de origine

germană sunt deposedaţi de naţionalitatea lor: deveniţi „apatrizi”, le este imposibil

să obţină autorizaţiile administrative pentru a se „expatria”, căci, după lege, nu mai

au nici o patrie. În luna mai 1942, Edith şi Roza trebuie să meargă la Amsterdam:

Gestapo-ul le impune alte formalităţi, în special portul stelei galbene pe veşmântul

lor călugăresc.

Între timp în Franţa are loc marea razie de la Vel d’Hiv: 12.884 evrei, închişi

cu forţa în această incintă, în plin centru al Parisului sau în lagărul de la Drancy,

sunt deportaţi către lagărele de exterminare. La 28 iulie, află că sora ei, Frieda, şi

fratele său, Paul, cu toată familia, au fost deportaţi în lagărul de la Theresienstadt.

Iar bisericile olandeze iau atitudine împotriva nazismului, care îi persecuta pe evreii

din Ţările de Jos, aceasta atitudine a bisericii din Olanda a condus la o idee aparte a

naziştilor şi anume: naziştii acceptă ca numai evreii botezaţi înainte de 1 ianuarie

63

PALADE TEREZA-BRÂNDUŞA, Raţiune, credinţa şi demnitatea omului. Despre viaţa şi gândirea

luiEdith Stein, 50.

34

1941 să fie scutiţi de aceste măsuri; ceilalţi vor fi deportaţi. Episcopii refuză acest

târg mârşav.

3. Holocaustul

Duminică, 2 august 1942, autorităţile germane dau ordinul să fie arestaţi toţi

călugării şi călugăriţele „ne-arieni” din mănăstirile olandeze, în jur de trei sute de

persoane. În aceeaşi zi, are loc arestarea surorilor Stein. După amiaza, doi ofiţeri SS

sună la poarta Mănăstirii Carmelitelor dorind să vorbească cu surorile Stein.

Acestea răspund la apel, iar ofițerul le ordonă să îl însoțească, dar Edith îi spune

ofițerului că nu poate să părăsească mănăstirea. Între timp o mulţime de oameni

indignaţi se strâsese la poarta mănăstirii. Un martor ar fi auzit-o pe Edith spunându-

i surorii sale în momentul plecării: „Vino, mergem pentru poporul nostru”64

.

O maşină a Gestapo-ului, în care se găseau deja alţi prizonieri, le luă pe

surorile Stein. Câteva ore mai târziu, comisarul adjunct Schmidt proclama în mod

oficial că aceste arestări fuseseră înfăptuite în semn de represalii împotriva

declaraţiilor episcopilor catolici din Olanda. Naziştii intenţionau „să-i urmărească

pe catolicii evrei ca pe duşmanii lor cei mai mari”. Două sute patruzeci şi doi de

evrei catolici au fost într-adevăr arestaţi în ziua aceea.

Prizonierii au fost mai întâi duşi la Amersfoort, apoi în lagărul din satul

Westerbork, situat în nordul Olandei. În acest loc de durere, unde Edith, „palidă,

dar calmă, le consola pe tovarăşele ei de suferinţă”65

, pe o placă comemorativă stă

scris: „Ei pândeau paşii noştri, ca să nu umblăm prin pieţele noastre. Sfârşitul

nostru se apropia, sosise!” (Lam 4,18).

Câteva mărturii ne permit să evocăm cum s-au petrecut ultimele zile ale lui

Edith şi ale Rozei Stein. Un supravieţuitor al lagărului, care a recunoscut-o pe

Edith, o evocă în aceste cuvinte la Amersfoort:

64

R. ROYAL, Martirii catolici din secolul al XX-lea, 190. 65

Mărturie a surorii Judith Mendes da Costa, în W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 171.

35

Ceea ce-mi rămâne cu putere în memorie este nepăsarea, veselia chiar cu

care ea însăşi, precum şi ceilalţi fraţi şi surori se împăcau cu soarta lor. Nu se vedea

că abia fuseseră luaţi de poliţie cu câteva ore mai înainte. Atitudinea lor se

deosebea de cea a celorlalte persoane din lagăr, cărora în mod firesc le era foarte

frică66

.

La 6 august, Edith şi Roza îşi pierd ultima speranţă de a fi eliberate, aşa cum

se întâmplă cu unii deţinuţi, eliberaţi pentru diverse motive. Se anunţă plecarea spre

Est pentru a doua zi. Convoiul avea ca destinaţie lagărul de exterminare de la

Auschwitz-Birkenau, în Polonia. Trenul cu deportaţi trece prin Sarrebruck; se

opreşte la Schifferstadt, în Palatinat. Edith Stein poate să-i adreseze câteva cuvinte

şefului de gară, cerându-i să transmită un ultim mesaj „familiei decanului Schwind,

din Ludwigstrasse”. Această mărturie, autentificată, reprezintă ultimul indiciu care

ne-a rămas despre sora Benedicta. Deportaţii din acest convoi au fost, fără îndoială,

exterminaţi în camerele de gazare de la Auschwitz-Birkenau, încă de la sosirea lor,

la 9 august 194267

.

66

Mărturie a lui Peter Loosen, în W. HERBSTRITH, Le vrai visage d’Edith Stein, 201-202. 67

B. SESÉ, Edith Stein, 50.

Capitolul VII

Opera scrisă

Filozofie68

, psihologie69

, biografii, conferinţe despre misterul Crăciunului sau

misterul Crucii70

, despre Biserică71

, despre arta pedagogiei72

sau despre condiţia

femeii şi rolul ei în societate, articole, eseuri de teorie politică sau de teorie asupra

persoanei73

, poezii, traduceri, corespondenţă: în toate aceste domenii, opera scrisă

de Edith Stein este tot atât de variată, pe cât de bogată74

. Colecţia de Opere

complete, publicată în germană, numără actualmente şaptesprezece volume, în

afara altor diverse scrieri publicate separat; principalele sale lucrări au fost traduse

în limba franceză; altele sunt în curs de traducere şi publicare.

Din punctul de vedere al studiilor intelectuale, Edith Stein avea o adevărată

vocaţie pentru filozofie.

Căutare de a înţelege sau de a pătrunde esenţa lucrurilor, fenomenologia

profesorului ei, Edmund Husserl, voia să se demarce de idealismul kantian. Această

căutare, care va rămâne în domeniul abstracţiunii ideilor sau a conceptelor, nu

reuşeşte să o convingă pe tânăra filozof care avea mai multe afinităţi cu opera şi

personalitatea unui Max Scheller, a cărui operă principală are ca obiect Despre

etern în om şi a unui Adolf Reinach: aceste personalităţi erau mai apropiate de

realitatea concretă a lucrurilor şi a fiinţelor. Experienţa religioasă spre care aceşti

68

A se vedea, de exemplu, diferitele texte publicate sub titlul Phénoménologie et philosophie

chrétienne, prezentat şi tradus de Philibert Secretan. 69

E. STEIN, De la Personne, Corps, âme, esprit, prezentată şi tradusă din germană de Philibert

Secretan, Editions Universitaires de Fribourg, Cerf, Paris 1992. 70

E. STEIN, La Crèche et la Croix, tradusă din germană de Genia Catala şi Philibert Secretan. Prefaţă

de Ph. Secretan, Ad Solem, Geneva 1995. 71

E. STEIN, La Prière de l’Eglise, tradusă din germană de G. Catala şi Philibert Secretan, Ad Solem,

Geneva 1995. 72

E. STEIN, L’Art d’éduquer. Regard sur Thérèse d’Avila, tradusă din germană de Elisabeth Hass şi

Grégory Solari, prezentare şi note de P. Didier-Marie Golay, Ad Solem, Geneva 1999. 73

De exemplu, Despre Stat (Eine Untersuchung über den Staat, 1925), prezentată şi tradusă de

Philibert Secretan. 74

A se vedea, de exemplu, diversele reflecţii, publicate sub titlul Chemin vers le silence intérieur, texte

alese şi prezentate de Vincent Aucante, Parole et Silence, 1998.

37

doi profesori îi treziră interesul, nu reprezintă o filozofie, tot aşa cum experienţa

mistică nu este o metafizică. Vocaţia religioasă creştină, mai mult decât oricare

alta, se construieşte pe o întâlnire nu cu o idee sau cu o noţiune, ci cu Cineva: este

vorba întotdeauna de o experienţă a alterităţii.

Aceasta a fost, în linii mari, aventura lăuntrică a lui Edith Stein. Prima ei

carte a fost teza sa de filozofie, o cercetare asupra empatiei, a comunicării cu

aproapele, care nu se poate realiza, în definitiv, decât într-un singur fel: prin atenţia

acordată celuilalt, cu simpatia şi intensitatea plină de pasiune a iubirii.

Traducerile pe care le-a făcut din sfântul Toma de Aquino (1225-1274) au

orientat-o spre uniunea dintre fiinţa determinată de finitudinea sa şi fiinţa de

dincolo de orice limită, care reprezintă teza marelui ei studiu asupra Fiinţei finite şi

Fiinţei eterne (Endliches und Ewiges Sein). Această lucrare, pe care ea o scrie în

1934, este o reluare şi o reelaborare cvasi-totală a studiului intitulat Putere şi act

(Potenz und Akt), redactată înainte sau imediat după intrarea în Carmelul din Köln.

Acest studiu filozofic de mare anvergură, conceput cu extrema rigoare a

raţionamentului ce caracterizează scrierile ştiinţifice ale lui Edith Stein, reflectă atât

portretul spiritual al autoarei, cât şi parcursul său interior în căutarea nestrămutată a

adevărului: „Există în acest studiu nenumărate trăsături autobiografice, pentru cel

care ştie să le discearnă sub strălucirea gândirii”, scrie Joachim Boufflet în

frumoasa carte pe care a dedicat-o „filozoafei răstignite”75

.

Fiinţa eternă, înţeleasă în sens religios şi mistic, se află şi se revelează la

fundamentul fiinţei, în sensul ontologic al termenului. Carte densă şi profundă, cu

un conţinut derutant, cu analize „lungi şi grele”, aşa cum subliniază prefaţa ediţiei

franceze; carte, în acelaşi timp, exaltantă prin admirabilele elanuri lirice şi

metafizice. Această mediataţie pasionantă, hrănită de o mare cultură a cărţii, care

nu a fost poate întotdeauna suficient asimilată pentru a fi mai fluidă în discursul ei,

nu are, cu toate acestea, nimic dintr-o demonstraţie ce s-ar dori categorică sau

exhaustivă. Problema tratată rămâne mereu deschisă către însuşi misterul spre care

ea ne conduce: „Nu putem niciodată ajunge până la capătul ştiinţei realului”, scrie

autoarea.

75

J. BOUFLET, Édith Stein philosophe crucifié, 240.

38

Plecând de la o introducere asupra „Chestiunii Fiinţei”, meditaţia continuă

asupra fiinţei esenţiale, a substanţei, a formei şi a materiei, a „transcendentalelor”,

pentru a se opri asupra sensului fiinţei, imaginea Treimii în creaţie şi, în fine,

asupra „sensului şi fundamentului fiinţei individuale”. Cartea se termină printr-o

frumoasă şi originală meditaţie asupra lui „Dumnezeu făcut om”, asupra trupului

mistic al lui Cristos şi crearea primului om76

.

Această carte admirabilă şi dificilă, veritabilă culme a gândirii filozofice,

teologice şi religioase a lui Edith Stein, nu a putut, din cauza evenimentelor, să fie

publicată decât după sfârşitul războiului.

Cealaltă mare lucrare a lui Edith Stein, la care şi-a consacrat energia până în

ultima zi petrecută în Carmelul de la Echt, poartă, la rândul ei, aceeaşi marcă a

personalităţii sale riguroase şi avide de cunoaştere. Ştiinţa crucii. Pasiunea iubirii

la sfântul Ioan al Crucii (Kreuzeswissenschaft. Studie über Ioannes a Cruce),

propune o meditaţie pe cât de lucidă, pe atât de originală asupra vieţii, experienţei

spirituale şi doctrinei marelui doctor mistic, pentru care, ca şi pentru sfânta Tereza

din Avila, se simte cât de mare îi este admiraţia77

. Perspectiva esenţială este aceea a

Crucii care-şi aşază lumina, dimensiunea şi sensul ei cel mai profund peste destinul

zbuciumat şi plin de strălucire al carmelitului spaniol, reformator, pe urmele sfintei

Tereza, al vechiului Carmel a cărui regulă devenise prea lipsită de rigoare. Edith

Stein comentează cu o mare sensibilitate literară minunatele poeme ale lui Ioan al

Crucii, care conţin, cum el însuşi mărturiseşte, chintesenţa doctrinei ce nu ne poate

propune decât ecoul îndepărtat al „secretelor lui Dumnezeu” care i-au fost

revelate78

.

76

Poate că nu este prea îndrăzneţ să spunem că, într-un sens, crearea primului om trebuie să fie deja

considerată ca un început al întrupării lui Cristos. Este sigur că în Dumnezeul făcut om se află nu numai

plinătatea dumnezeirii, ci şi plinătatea umanităţii. Mi se pare că tocmai acesta este sensul trupului mistic al

lui Cristos: nimic din ceea ce este omenesc în afară de păcat - nu scapă de la apartentenţa unităţii de viaţă

a acestui trup (...) Or, viaţa harului se răspândeşte în membre, fiindcă ele sunt deja unite prin natură cu

capul şi fiindcă ele sunt capabile, în calitate de esenţe spirituale şi în virtutea liberei lor receptivităţi, de a

primi în el viaţa divină (...) Întreaga omenire reprezintă umanitatea lui Cristos, deşi ea este legată

deopotrivă şi de persoana Cuvântului divin într- un mod diferit de natura individuală pe care el a primit-o

născându-se din Fecioară, şi omenirea îşi începe existenţa (Dasein) prin primul om (…). 77

D. MCCULLOCH, Istoria creştinismului, 501. 78

R. ROYAL, Martirii catolici din secolul al XX-lea, 200.

Concluzie

Lagărul de la Westerbock, Edith Stein, cu intuiţia profundă pe care o avea

asupra oamenilor şi evenimentelor, defineşte în câteva cuvinte sensul vieţii sale.

Deposedarea şi singurătatea în care se sfârşeşte existenţa ei în această lume

nu sunt, fără îndoială, decât aspecte exterioare ale asemănării cu Cristos, pe care

sufletul mistic are vocaţia să o înfăptuiască pe drumul şi în deplinătatea nopţii pline

de întuneric.

Misterul unui destin uman, prins în vârtejul şi în haosul istoriei, şi spre care,

probabil, nimic nu o predestina, împreună cu milioane de alte victime, până la

holocaustul final79

.

Taină a crucii lui Cristos, în care efectele răului sau ale diavolului, în

plinătatea lor, sunt compensate şi răscumpărate prin libera hotărâre a unui singur

om, a Celui care s-a oferit ca holocaust pentru salvarea tuturor. Surprinzătoare şi

exemplară uniune între aceste două mistere; cel al destinului unei femeii filozof

carmelită evreică, şi cea a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, încarnând, şi unul, şi

celălalt, fiecare în felul său, continuarea vechii alianţe în cea nouă. La această

uniune a unui dublu mister, se cuvine să adăugăm un alt destin, mai modest şi mai

şters: cel al Rozei Stein, simplă terţiară a Ordinului Carmelului, care ia parte în

egală măsură, din umbră, sub semnul Celui Răstignit, la strălucirea plină de lumină

care se aşterne de acum încolo pe chipul şi numele surorii sale: „Despre Roza nu v-

aş putea spune, declara un prieten al familiei Stein, decât că era o sfântă!”80

Această uniune a trei destine, cel al Rozei şi al lui Edith, după modelul lui

Cristos, nu ar avea alt sens decât acela a trei vocaţii admirabile, dar singulare, dacă

sacrificiul lor, după chemarea comuniunii sfinţilor, nu ar fi inseparabil de binele

tuturor. Martiriul unui martor al credinţei se ridică întotdeauna deasupra unui caz

particular. Edith Stein intuise şi exprimase în mod limpede acest lucru atunci când,

79 D. MCCULLOCH, Istoria creştinismului, 502.

80 Declaraţie a dr. Rosenmoller, citată de JOACHIM BOUFLET, Édith Stein philosophe crucifié,

243.

40

presimţind fără să ştie propriul viitor, medita în apropierea crucii, la 24 noimebrie

1934, evocând în mod spiritual duhul lui Ioan al Crucii:

Pe drumul crucii, Mântuitorul nu este singur, nu este înconjurat numai de

duşmani care îl hărţuiesc. Există deopotrivă prezenţa fiinţelor care-l susţin: Maica

Domnului, modelul celor care, dintotdeauna, urmează exemplul crucii; Simon din

Cirene, figură a celor ce acceptă o suferinţă impusă, şi care sunt binecuvântaţi prin

această acceptare; Veronica, imagine a celor pe care iubirea îi face să-l slujească pe

Domnul. Fiecare om care, de-a lungul vremurilor, şi-a purtat un destin dureros,

amintindu-şi de suferinţa Mântuitorului, sau care a a făcut în mod liber act de

penitenţă, a răscumpărat puţin din enorma datorie a omenirii şi l-a ajutat pe

Domnul să-şi poarte povara. Mai mult, Cristos, capul trupului mistic, este cel care

înfăptuieşte opera de răscumpărare a păcatelor în membrele ce urmează din toată

fiinţa lor, trup şi suflet, opera sa de mântuire81

.

Cu Edith Stein - sfânta Tereza-Benedicta a Crucii -, ne aflăm într-o cu totul

altă lume istorică şi culturală. Ea ne conduce, într-adevăr, în inima secolului nostru

zbuciumat, scoţând la iveală speranţele ce l-au luminat, dar şi contradicţiile şi

eşecurile ce l-au marcat. Ea nu provine, ca Brigitta sau Ecaterina, dintr-o familie

creştină. În ea, totul exprimă căutarea tulburătoare şi efortul „pelerinajului”

existenţial. Chiar şi după ce a ajuns la adevăr în liniştea vieţii contemplative, ea a

trebuit să trăiască până la capăt misterul crucii82

81

D. MCCULLOCH, Istoria creştinismului, 504. 82

R. ROYAL, Martirii catolici din secolul al XX-lea, 2005.

Bibliografie

Operele lui Edith Stein

Edith Stein, La Puissance de la Croix, Nouvelle Cité, Montrouge 1982.

Edith Stein, Chemins vers le silence intérieur, Parole et Silence, Saint-Maur

1998.

Edith Stein, Vie d’une famille juive, Ad Solem-Cerf, Geneva-Paris 2001.

Edith Stein, L’Etre fini et l’Etre éternel. Essai d’une atteinte de sens de l’être,

Nauwelaerts, Louvain-Paris 1972.

L’Être fini et l’Être éternel. Essai d’une atteinte de sens de l’être, Nauwaelaerts,

Louvain-Paris 1972.

La Crèche et la Croix, Ad Solem, Geneva 1995.

La Prière de l’Église, Ad Solem, Geneva 1995.

L’art d’éduquer. Regard sur Thérèse d’Avila, Ad Solem, Geneva

1999.

Studii, biografii

Bernard Sesé, Edith Stein, Sapientia, Iaşi 2004.

Diarmaid McCulloch, Istoria creştinismului, Polirom 2011.

Elisabeth De Miribel, Comme l’or purifié par le feu. Edith Stein, 1891-1942, Plon,

Paris 1984.

Herbstrith Waltraud, Le vrai visage d’Édith Stein, Oeil, Paris 1990.

42

Joachim Bouflet, Édith Stein philosophe crucifié, Presses de la Renaissance, Paris

1998.

Maria Amata Neyer (Superioara Carmelului din Köln), La bienheureuse Édith

Stein (Soeur Thérèse Bénédicte de la Croix), Cerf, Paris 1987.

Palade Tereza-Brânduşa, Ratiune, credinţa şi demnitatea omului. Despre viaţa şi

gândirea lui Edith Stein, Galaxia Gutenberg, Târgu-Lapuş, 2008.

Richard Goulet, „Yom Kippur”, în Dictionnaire du Judaïsme, Enciclopaedia

Universalis Albin Michel, Paris 1998

Robert Royal, Martirii catolici din secolul al XX-lea, Sapientia, Iaşi 2003.

Thomas Jean-François, Nefericire şi suferinţă, Ars Longa, Iaşi, 1996.