SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 2

Cluj – Napoca

2014

1

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCACentrul de Formare Continuă şi Învăţământ la DistanţăFacultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea: Kinetoterapie şi motricitate specialăDisciplina: Educaţie pentru sănătate şi prim ajutor

I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Educaţie pentru sănătate şi prim ajutor

Codul: YTC0028

Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul I, semestrul 2

Tipul cursului: opţional

Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro

Număr de credite: 3

Locul de desfăşurare: Facultatea de Educaţia Fizică şi Sport

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator:

Curs

Nume şi titlul ştiinţific: Lect.dr. Bulduş Codruţa

Informaţii de contact: birou 30

tel. 0742781328

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la biroul 30

Lucrări practice

Nume şi titlul ştiinţific: Lect.Dr. Bulduş Codruţa

Informaţii de contact: birou 30, e-mail: codrutabuldus@yahoo.com

tel. 0742781328

Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la biroul 30

c) Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite: nu este cazul

d) Descrierea disciplinei:

2

Prezentarea cunoştinţelor referitoare la regulile igienice care trebuie respectate în activitatea de educaţie fizică şi sport. Familiarizarea studenţilor cu noţiunile teoretice referitoare la acordarea primului ajutor în caz de urgenţe medico- chirurgicale.

Obiectivele cursului / disciplinei:

Însuşirea cunoştinţelor referitoare la regulile igienice care trebuie respectate în activitatea de educaţie fizică şi sport. Familiarizarea studenţilor cu noţiunile teoretice referitoare la acordarea primului ajutor în caz de urgenţe medico- chirurgicale. Însuşirea metodelor de examinare a raţiei alimentare şi a condiţiilor de microclimat în

spaţiile în care se desfăşoară activităţi fizice şi sportive. Analiza cantităţii şi calităţii raţiei

alimentare.

Însuşirea corectă a tehnicilor de acordare a primului ajutor.

Conţinutul disciplinei:

Conţinut pentru SI (studiu individual)1. Prezentarea obiectului de studiu al celor două discipline2. Părţile componente ale regimului de viaţă sportivă şi importanţa acestora în

ridicarea performanţei sportive şi în creşterea longevităţii sportive3. Igiena activităţii şcolare, extraşcolare şi a bazelor sportive4. Prezentarea regulilor de acordare a primului ajutor5. Definiţia, simptomatologia şi diagnosticul plăgilor, hemoragiei, contuziilor şi

leziunilor traumatice ale aparatului locomotor.6. Tulburările produse de temperatura nefavorabilă a mediului ambiant. Înecul şi

hidrocuţia.7. Stopul cardio-respirator: diagnostic şi modalităţi de acordare a primului ajutor.

Conţinut pentru LP (lucrări practice) 1. Tipuri de raţie calorică şi alimentară.Analiza cantităţii şi calităţii raţiei alimentare2. Repartiţia produselor alimentare în raţia calorică. Examen organoleptic al calităţii

alimentelor3. Determinarea condiţiilor de microclimat în bazele sportive4. Trusa medicală de prim ajutor. Asepsia şi antisepsia5. Pansamentul şi bandajul. Hemostaza provizorie6. Primul ajutor în entorse, luxaţii şi fracturi. Aplicarea corectă a atelei în

imobilizarea provizorie7. Transportul accidentaţilor. Respiraţia artificială. Masajul cardiac extern

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:

Cunoaşterea şi utilizarea corectă a principiilor igienei alimentare. Analiza cantităţii şi calităţii raţiei alimentare Repartiţia produselor alimentare în raţia calorică Însuşirea corectă a noţiunilor referitoare la rolul alimentaţiei umane.

3

Cunoaşterea igienei activităţilor sportive. Însuşirea corectă a noţiunilor de prim ajutor. Acordarea primului ajutor.

e) Organizarea temelor în cadrul cursului

Disciplina este structurată pe următoarele capitole:

Modulul I. Igiena educaţiei fizice şi sportului. Alimentaţia raţională a sportivilorModulul II. Igiena individuală. Călirea corpului. Modulul III. Regimul de viaţă al sportivului. Igiena activităţii şcolareModulul IV. Primul ajutor medical: definiţie, reguli generale de organizare Modulul V. . Traumatismele. Entorsele. Luxaţiile. Fracturile. Imobilizarea provizorie în caz de fracturi şi luxaţiiModulul VI. Hemoragia. Hemostaza. Înecul şi alte accidente acvatice. Stopul

cardiorespirator. Metode de resuscitare cardiorespiratorie. Tulburãri şi leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman. Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

Modulul VII. Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport

f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă

individuală. Astfel, metodele utilizate pe parcursul predării cursului sunt: expunerea

teoretică, prin mijloace auditive şi vizuale; explicaţia abordărilor conceptuale; răspunsuri

directe la întrebările studenţilor. În ceea ce priveşte activitatea cursanţilor, se va încuraja

participarea activă a studenţilor prin, implicarea în activităţi de studiu interactiv,

realizarea unor proiecte pe baza discuţiilor libere de grup a studenţilor.

g) Materiale bibliografice obligatorii

Educaţie pentru sănătate

1. Alexandrescu, C.,; Creţu, A, 1993, Igiena educaţiei fizice şi sportului, Curs de bază,

ANEFS Bucureşti;

2. Zamora, E.; Craciun D.D., 1999, Igiena educaţiei fizice şi sportului. Editura

Risoprint , Cluj-Napoca

3. Mănescu, S., 1984, Tratat de igienă. Editura medicală, Bucureşti;

4. Drăgan, I., 1989, Practica medicini spotive. Editura Medicală , Bucureşti;

4

Prim ajutor

1. Andercou, A. – Traumatismele abdominale. Tipografia UMF, Cluj-Napoca, 1993.

2. Andercou, A. – Urgenţe chirurgicale traumatologice. Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1993.

3. Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgenţe pediatrice. Ed. Scripta, Bucuresti,

1997.

4. Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, Cluj-Napoca,

1989.

5. Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, Bucureşti, 1989.

6. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim ajutor

medical. Curs IEFS, Bucureşti, 1986.

7. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi îmbolnãviri subite. Curs

IEFS, Bucureşti, 1988.

8. Ionescu, A. – Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii arşilor. Ed. Medicalã.

Bucuresti, 1978.

9. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor

specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.

10. Mogoş, V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgenţe în medicina clinicã. EDP,

Bucureşti, 1992.

11. Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor şi implicaţiile terapeutice.Rev.

Sanit. Milit. Nr. 2, 1985.

12. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de prim

ajutor primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.

13. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgenţã prespitaliceascã. Ed. Libra,

Bucureşti, 1995.

14. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-

Napoca, 1999.

15. Zamora, E.; Popescu, A.; Zamora, D. E., 2004, Primul ajutor în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie. Editura GMI, Cluj-Napoca.

5

16. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

h) Materiale şi instrumente necesare pentru curs

- calculator cu videoproiector;

- planşe, mulaje,

- acces la resursele bibliografice;

- acces la echipamente de fotocopiere.

i) Calendar al cursului

Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate întâlniri faţă în faţă cu studenţii,

conform orarului stabilit la începutul semestrului. Capitolele cursului vor fi parcurse în 7

întâlniri de câte 2 ore, în ordinea prezentărilor.

În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se

recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la

începutul semestrului.

j) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:

Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;

Referate şi activitatea la L.P. pe parcursul semestrului – 40% din nota finală;

k) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

- Prezenţa la ore este obligatorie pentru toţi studenţii;

- Prezentarea referatelor şi testele de la L.P. sunt obligatorii;

- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod

obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi

plagiate nu vor fi primiţi în sesiunea de examene planificată;

- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea

sesiunii de examene pentru studentul în cauză;

6

- Rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor on-line, prin utilizarea site-

ului facultăţii;

- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

- Nu se permite intrarea la examen cu telefonul mobil în funcţiune.

l) Studenţi cu dizabilităţi

Titularul cursului este disponibil, în limita posibilităţilor, la adaptarea conţinutului şi

metodelor de transmitere a informaţiilor disciplinei în funcţie de tipul dizabilităţii care

sunt prezente la nivelul cursanţilor. Se vor lua toate măsurile necesare în vederea

facilitării accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.

m) Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului,

punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluările

formative pe parcursul semestrului.

Observaţii:

Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă

întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

7

Cuprins

Modulul I. Igiena educaţiei fizice şi sportului. Alimentaţia raţională a

sportivilor / pag. 9

Modulul II. Igiena individuală. Călirea corpului. / pag. 24

Modulul III. Regimul de viaţă al sportivului. Igiena activităţii şcolare /

pag. 35

Modulul IV. Primul ajutor medical: definiţie, reguli generale de organizare.

Traumatismele. Entorsele. Luxaţiile. Fracturile. Imobilizarea provizorie în caz de

fracturi şi luxaţii / pag. 40

Modulul V. Hemoragia. Hemostaza. Înecul şi alte accidente acvatice. Stopul

cardiorespirator. Metode de resuscitare cardiorespiratorie / pag. 66

Modulul VI. Tulburări şi leziuni produse de temperatura mediului ambiant

asupra organismului uman. Primul ajutor în accidentele provocate de energia

electrică / pag. 81

Modulul VII. Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport /

pag. 89

8

MODULUL I. IGIENA EDUCAŢIEI FIZICE ŞI SPORTULUI

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de igienă Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea obiectului igienei. Însuşirea cunoştinţelor referitoare la regulile igienice care trebuie respectate

în activitatea de educaţie fizică şi sport

b) Schema logică a modululuiAcest modul este compus din trei subcapitole: primul subcapitol are ca scop

cunoaşterea obiectivelor igienei. Al doilea subcapitol are ca scop studiul importanţei igienei în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. În al treilea subcapitol se studiază importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă, raţia calorică, trofinele.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Cuvântul igiena derivă de la Hygeia, zeiţa sănătăţii în mitologia greacă. Ea era fiica lui Asklepios, zeul vindecător al bolilor. Igiena este o disciplina medicală; este ştiinţa sănătăţii populaţiei, a păstrării şi perfecţionării sănătăţii oamenilor.

Obiectul de studiu al igienei constă în: cercetarea acţiunii factorilor de mediu- naturali şi sociali- asupra sănătăţii populaţiei; consecinţele sanitare şi ecologice produse prin acţiunile omului asupra factorilor de

mediu; capacitatea de adaptare a omului şi a colectivităţilor la mediul ambiant în continuă

schimbare.Igiena elaborează normative şi legi sanitare, măsuri de asanare şi profilaxie, care

să fundamenteze un mediu igienic de viaţă.Scopurile igienei sunt:

păstrarea sănătăţii şi perfecţionarea ei, la nivelul individului şi al colectivităţilor umane;

ridicarea rezistenţei organismului; prelungirea duratei medii de viaţă a populaţiei; prelungirea duratei biologice active a vieţii.

Obiectivul principal al igienei este sănătatea. Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea ca o bunăstare fizică, mintală şi socială a oamenilor.

9

Buna stare fizică presupune: asigurarea de condiţii sociale şi sanitare pentru o creştere şi dezvoltare somatică armonioasă; integritatea şi buna funcţionare a organelor; o bună condiţie motorie; o bună capacitate de acţiune.

Sănătatea mintală este aptiutdinea de a stabili relaţii armonioase cu mediul înconjurător. Pentru a favoriza dezvoltarea liberă a personalităţii umane sunt necesare condiţii sociale pentru integrarea corespuzătoare a omului în grupul şi în comunitatea de viaţă în care trăieşte.

Starea de sănătate îi conferă omului o capacitate dinamică de adaptare, în limite fiziologice, la mediul înconjurător în cotinuă schimbare. Când organismul nu reuşeşte sa se adapteze la mediu, apare starea de boală.

Sănătatea este rezultanta: interacţiunii permanente dintre om şi mediu; interacţiunii factorilor ereditari, de mediu şi comportamentali.

În menţinerea şi promovarea sănătăţii, ca şi în apariţia bolii, intervin două categorii de factori: endogeni, genetici; exogeni din mediul fizic, biologic şi social: regim de viaţă, regim alimentar, igiena

locuinţei, igiena muncii, fumatul, alcoolismul, sedentarismul etc. .Igiena educaţiei fizice şi a sportului face parte integrantă din igiena generală.

Această disciplina caută să stabilească cele mai eficace măsuri igienice ce trebuie luate în timpul activităţii de educaţie fizică şi sport, pentru ca aceasta să influenţeze pozitiv starea de sănătate, dezvoltarea fizică şi capacitatea de efort a celor care practică exerciţiile fizice şi sportul. Respectarea regulilor de igienă în timpul antrenamentelor şi concursurilor contribuie la ridicarea măiestriei şi la creşterea rezultatelor tehnicosportive.

Practicarea exerciţiilor fizice şi a sportului în condiţii neigienice, fără aplicarea măsurilor sanitare la locul de desfăşurare a activităţii, fără respectarea de către sportivi a unui regim igienic de viaţă, a unei alimentaţii raţionale, a unui regim corect de activitate şi odihnă, poate avea influenţe negative asupra sănătăţii, dezvoltării fizice şi capacităţii de efort.

Cele mai importante probleme de care se ocupă igiena educaţiei fizice şi sportului sunt: alimentaţia raţională a sportivului; igiena individuală şi a echipamentului; călirea corpului; regimul de viaţă sportivă; igiena activităţii şcolare şi extraşcolare; igiena bazelor sportive; igiena în sportul de performanţă şi în cel de masă.

ALIMENTAŢIA RAŢIONALĂ A SPORTIVILOR

Pentru realizarea performanţelor, sportivii sunt supuşi unui effort de pregătire care le solicită organismul până la limitele fiziologice. Pentru a face faţa acestor cerinţe sportivii trebuie să aiba un regim de viaţă sportivă, în cadrul căruia alimentaţia raţională are un rol foarte important.

10

Igiena alimentaţiei are mai multe obiective: urmăreşte realizarea unei alimentaţii raţionale care să favorizeze o dezvoltare optiomă

fizică şi psihică, să contribuie la promovarea sănătăţii şi la ridicarea rezitenţei organismului;

studiază valoarea nutritivă a alimentelor care intră în raţiile alimentare; studiază căile de prevenire a poluării şi a contaminării alimentelor.

Prin aliment se înţelege orice produs, care introdus în organism, serveşte la menţinerea funcţiilor vitale, asigură creşterea şi refacerea celulelor organismului şi asigură energia necesară activităţii.

Alimentaţia raţională realizează un echilibru între alimentele pe care le consumă omul şi trebuinţele sale nutritive fiziologice, în raport cu condiţiile de viaţă şi de muncă.

Acoperirea trebuinţelor nutritive depinde de valoarea energetică a raţiei alimentare şi de raportul corespunzător dintre diferitele substanţe nutritive. Evaluarea trebuinţelor nutritive se face în raport cu: diferitele stări fiziologice, intensitatea efortului depus, condiţiile de mediu, proprietăţile diferitelor produse alimentare de a contribui la acoperirea echilibrată a acestor necesităţi.

Cheltuiala de energie a organismului şi valoarea energetică a alimentelor se măsoară şi se exprimă în calorii. O kilocalorie este cantitatea de căldura necesară pentru creşterea temperaturii unui litru de apă de la 15C la 16C.

I.1. CRITERIILE DE ALCĂTUIRE A RAŢIEI CALORICE

Pentru alcătuirea raţiei calorice trebuie cunoscuţi următorii parametrii: necesarul energetic bazal – 1kcal/kg corp/h; necesarul energetic reclamat de acţiunea dinamică specifică a alimentelor – 10% (8-

10% pentru glucide şi lipide, 40% pentru proteine); pierderile energetice rezultate din prepararea alimentelor estimate la 5-10%; necesarul energetic ce decurge din activitatea sportivă zilnică (metabolismul de

effort); necesarul energetic reclamat pentru termoreglare apreciat la 8-10%; necesarul energetic reclamat la tineri de procesele de creştere (până la vârsta de 16-18

ani). Prin procesele de asimilare se pot pierde între 10-15% din totalul caloriilor

ingerate prin alimente (deficit de asimilare). 1. Metabolismul bazal (MB) reprezintă cheltuielile energetice pentru menţinerea funcţiilor vitale ale organismului la nivel corespunzător: contacţiile inimii, circulaţia sângelui, respiraţia, excreţia, funcţia secretorie şi termoreglarea. Metabolismul bazal se determină în anumite condiţii: culcat, în repaus muscular şi nervos, la o temperatură de comfort a aerului (21C) şi nemâncat.Pentru subiecţii până la o vârstă mijlocie şi cu o greutate mujlocie, MB reprezintă câte 1 kcal la 1kg greutate corporală şi pe oră. La femei MB este cu 5-10% mai scăzut decât la bărbaţi. La copii MB este cu atât mai mare cu cât vârsta este mai mică.Metode de calcul a MB: 1. Bărbaţi:

11

18- 30 ani: 15,3 G(kg) + 679 peste 60 ani: 13,5 G(kg) + 487

Femei: peste 18 ani: 14,7 G(kg) + 4962. Ecuaţia Miffin-St. Jeon (1990 – Nevada): 9,99 G(kg) + 6,25 I(cm) 4,92 V(ani) + 166 S 161

S = 1 la bărbaţi 0 la femei

Determinarea MB se face prin metode calorimetrice directe şi indirecte. Cea mai utilizată este metoda calorimetrică indirectă a schimburilor gazoase. MB se calculează prin determinarea oxigenului consumat şi bioxidului de carbon eliminat.

2. Acţiunea dinamică specifică a alimentelor reprezintă creşterea cheltuielilor energetice sub influenţa ingerării alimentelor. Este însoţită de creşterea MB cu 10-15%/zi, în condiţiile unei alimentaţii mixte.

3. Metabolismul energetic de efort reprezintă cheltuielile de energie din activitatea omului şi sunt date în primul rând de volumul şi caracterul activităţii musculare.

Creşterea metabolismului în efort depinde de intensitatea activităţii, de gradul de antrenament şi de influenţa factorilor mediului înconjurător.

Metabolismul efortului sportiv prezintă modificări în funcţie de natura efortului depus în diferitele ramuri sportive, intensitate, durată, condiţii meteorologice.

Efortul sportiv se realizează în special cu ajutorul muşchilor. Din această cauză, metabolismul muscular trebuie să fie adaptat nevoilor organismului. Acest lucru se poate realiza prin antrenament metodic, cu repetări ale mişcărilor, pentru formarea stereotipurilor.

În funcţie de activitatea sportivă nevoile calorigene pe oră sunt diferite. Ele depind de mai mulţi factori: intensitatea şi durata efortului, precum şi de gradul de antrenament sau de postul ocupat în echipă. Un sportiv începător, cu mişcările mai puţin coordonate va cheltui mai multă energie pentru efectuarea aceluiaşi effort, faţă de un sportiv avansat.

4. Cheltuielile energetice pentru termoreglare. O parte din energia calorică rezultată din reacţiile chimice din organism în urma ingerării alimentelor este utilizată sub formă de căldură la menţinerea constantă a temperaturii centrale a organismului în jur de 37C.

Dacă temperatura mediului ambiant este sub 21C procesele de termoreglare se intensifică. Pentru fiecare scădere cu 5C sub această temperatură, se consumă un plus caloric de 3%. La fiecare creştere a temperaturii cu 5C va trebui să se scadă aportul caloric cu 3%.

În aprecierea metabolismului sportiv trebuie să se ţină seama de nevoile de termoreglare a organismului, deoarece activitatea sportiva, în general, se desfăşoară în aer liber, în contact cu mediul înconjurător.

I.2. TROFINELE. Clasificare, roluri, raţia zilnică.

12

Alimentele sunt alcătuite din substanţe nutritive care se numesc trofine. Ele au rol de nutriţie a organismului. Trofinele sunt: proteinele, lipidele, glucidele, sărurile minerale, vitaminele şi apa. După rolul pe care îl îndeplinesc în organism trofinele se clasifică în două grupe: trofine energetice, calorigene: glucidele şi lipidele; trofine necalorigene, cu două subgrupe: cu rol plastic, de refacere: proteinele şi unele săruri minerale (calciu, fosfor, sodiu,

clor, potasiu) cu rol catalitic: vitaminele, unele săruri minerale (fier, cobalt, iod) şi apa.

I.2.1. PROTEINELEProteinele sunt substanţe organice cu molecule mari şi conţinut de azot; sunt

compuse din aminoacizi. Un număr de opt aminoacizi nu se formează în organism; ei au fost denumiţi aminoacizi esenţiali (fenilalanină, lizină, leucină, izoleucină, metionină, treonină, triptofan, valină). Absenţa aminoacizilor esenţiali în alimentaţie duce la tulburări în sinteza proteinelor.

După conţinutul în aminoacizi esenţiali, proteinele se împart în trei categorii: clasa I, cu valoare biologică superioară - se găsesc în ouă, lapte, carne, peşte; clasa II, cu valoare biologică medie – sunt prezente în soia, fasole uscată, mazăre,

cereale; clasa III, cu valoare biologică inferioară – se găsesc în porumb.

Aminoacizii neesenţiali se sintetizează în organism din glucide şi lipide, în prezenţa elementelor azotate furnizate de ceilalţi aminoacizi.Rolurile proteinelor : sunt utilizate pentru construcţia ţesuturilor organismului; participă la menţinerea presiunii coloid-osmotice; intră în structura hormonilor, enzimelor şi a proteinelor specifice; rol în imunitate, intrând în structura anticorpilor; stimulează activitatea nervoasă superioră, prin conţinutul de fosfor; raţia bogată în

proteine ajută disciplinile sportive care solicita scoarţa cerebrală (scrimă, jocuri sportive)

rol energetic, prin arderea unui gram de proteine eliberâdu-se în organism 4,1 kcalorii. Proteinele nu sunt utilizate în organism pentru rolul lor energetic din mai multe motive:

proteinele sunt mai scumpe; au acţiune dinamică specifică mare. Pentru a obţine 100 calorii din proteine,

organismul consumă 30 calorii din energia proprie. Acest lucru este important când se stabileşte un regim alimentar de slăbire; sportivul trebuie hrănit cu carne slabă.

proteinele nu sunt arse până la bioxid de carbon şi apă din metabolismul lor rezultând uree, acid uric care apoi sunt eliminate din organism.

În funcţie de origine, proteinele sunt de două feluri: animale şi vegetale. Proteinele de origine animală au valoare biologică mai ridicată decât cele vegetale.

Există un aliment de origine animală care conţine proteine incomplete: gelatina. Aceasta este foarte importantă în alimentaţia sportivului, deoarece din metabolizarea ei rezultă un aminoacid numit glicocol. Din acesta se formează creatina, care combinată cu acidul fosforic dă fosfocreatina, sursă importantă pentru refacerea rezervelor de ATP în

13

timpul contracţiei musculare. Consumarea gelatinei sub formă de aspic sau piftie se recomandă în sezonul rece şi în perioadele de pregătire. Este puţin recomandată în sezonul cald şi în timpul competiţiilor şi contraindicată în perioada de refacere după eforturile de lungă durată.Raţia zilnică de proteine:

Din valoarea calorică a raţiei alimentare, proteinele trebuie să furnizeze 12-25%. Din cantitatea totală de proteine, 60% trebuie să fie de origine animală şi 40% de origine vegetală.

Raţia zilnică de proteine este de 2 g/kg corp/zi. În eforturile sportive caracterizate prin intensitate mare, concentrare nervoasă şi mişcări rapide (alergări pe distanţă scurtă, aruncări, scrimă, jocuri sportive), cât şi în eforturile de forţă care cer o dezvoltare mare a masei musculare (haltere, lupte) este nevoie de 2,3-2,5 g/kg corp/zi.

În timpul efortului muscular, dacă aportul de lipide şi glucide este suficient, organismul nu are nevoie de creşterea aportului de proteine.

Când raţia proteică depăşeşte cantitatea maximă tolerabilă randamentul muscular scade, din cauza intoxicării fibrei musculare.

Efortul de scurtă durată este ajutat de o alimentaţie bogată în proteine animale, deoarece acestea procură organismului creatina care se transformă în cele din urmă în ATP.

Efortul de lungă durată este ajutat de un regim vegetarian, care permite refacerea mai rapidă a glicogenului.

Creanţa îndelungată de proteine în alimentaţie provoacă uneori tulburări ireversibile în organism, creşte receptivitatea organismului la infecţii şi intoxicaţii, scad procesele hematoformatoare, se produc modificări în activitatea sistemululi nervos, a glandelor endocrine, a ficatului, scade capacitatea de efort.I.2.2. LIPIDELE

Lipidele sunt esteri ai alcoolilor cu acizi graşi superiori, insolubili în apă şi solubili în solvenţi organici.

Acizii graşi din structura lipidelor sunt de două feluri: acizi graşi saturaţi, la care toţi atomii de carbon sunt saturaţi complet cu hidrogen.

Unii dintre ei au lanţ scurt de carbon şi au valoare biologică ridicată, găsindu-se în grăsimea din lapte şi în cocos. Alţii au lanţ lung de carbon şi sunt conţinuţi în grăsimile animale.

acizi graşi nesaturaţi, cu roluri deosebite: participă la formarea fosfolipidelor care intră în structura membranelor celulare,

mielinei şi sistemului nervos; sunt necesari pentru formarea şi dezvoltarea ţesutului epitelial; formează cu colesterolul esteri care se elimină din organism; ridică rezistenţa organismului la infecţii; sunt precursorii prostaglandinelor, substanţe foarte active biologic.

După origine, lipidele sunt animale (în unt, frişcă, smântână, lapte, brânză, gălbenuş de ou, creier, carne grasă) şi vegetale (în măsline, alune, nuci, seminţe de floarea soarelui şi dovleac).Rolurile lipidelor:

14

lipidele sunt cel mai important material energetic, prin oxidarea în organism a unui gram de lipide eliberându-se 9,3 kcal;

servesc ca sursă de vitamine liposolubile şi de acizi graşi nesaturaţi; au rol plastic, intrând în structura protoplasmei şi membranei celulare; se trnsformă la nevoie în glucide, reacţia fiind reversibilă; sunt rezerve concentrate de energie în organism; au rol de susţinere şi apărare a unor organe; ţesutul subcutanat apără organismul de a nu pierde în exces căldura.Raţia de lipide:

Se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: vârsta, profesiunea, ramura sportivă.În raţia alimentară lipidele trebuie să furnizeze 25-30% din numărul de calorii;

70% să fie de origine animală, iar 30% de origine vegetală.Raţia zilnică de lipide este de 1,5 g/kg corp/zi. Sportivii care practică sporturi care

se desfăşoară într-un mediu cu o temperatură scăzută au nevoie de 2-2,3 g/kg corp/zi.Deşi lipidele vegetale se asimilează mai greu decât cele animale, prezenţa lor în

alimentaţie este necesară deoarece ele furnizează organismului acizii graşi nesaturaţi, din care se formează lipoizii, care activează escreţia de bilă a ficatului. Bila ajută la digestia grăsimilor de origine animală. Din această cauză lipidele vegetale se consumă ca aperitiv (maioneză, măsline, sardele în ulei) sau ca ulei în salate.

Lipidele se metabolizează în prezenţa glucidelor şi proteinelor. Ele se pot transforma în glucide atunci când rezervele de glicogen sunt epuizate.

I.2.3. GLUCIDELEGlucidele sunt substanţe nutritive în compoziţia cărora intră carbon, hidrogen şi

oxigen.După complexitatea moleculei, glucidele se împart în:

monozaharide: glucoza, fructoza, galactoza; dizaharide: zaharoza, maltoza, lactoza; polizaharide: amidonul, celuloza.

Monozaharidele şi dizaharidele sunt conţinute în mierea de albine, fructe, legume, produse lactate. Polizaharidele se găsesc în cereale şi cartofi. Foarte în glucide sunt pastele făinoase, fructele şi legumele uscate, pâinea, cartofii, fructele şi zarzavaturile, zahărul, mierea, bomboanele, siropurile, dulceţurile. Glucidele se mai găsesc în lapte, ficat şi stridi.Rolurile glucidelor: Funcţia principală a glucidelor este cea energetică. În condiţii de effort prelungit

glucidele se descompun prin glicoliză anaerobă până la acid lactic, eliberându-se numai 7% din energia inclusă în ele. După încetarea efortului, în condiţii de repaus, 15-25% din acidul lactic se oxidează până la bioxid de carbon şi apă; energia rezultată este utilizată pentru transformarea restului de acid lactic în glucoză.

Forma de depozit a glucidelor în organism este glicogenul, care este depus în ficat (50-150 g) şi în muşchi (300 g); glicogenul constituie rezerva de energie a organismului. Spre deosebire de muşchi care poate folosi şi energia provenită din lipide şi proteine, sistemul nervos central şi miocardul sunt foarte sensibile la lipsa de glucide.

15

Glucidele asigură funcţia antitoxică a ficatului. Glicogenul depus în ficat îi conferă acestuia o anumită rezistenţă la toxine. Se poate spune că glucidele au un rol important în detoxifierea organismului după efortul sportiv.

Glucidele au rol de cruţare a proteinelor; aminoacizii sunt utilizaţi ca sursă de energie numai în condiţiile unui aport insuficient de glucide.

Metabolismul glucidelor este strâns legat de cel lipidic. Când cantitatea de glucide este insuficientă, în procesul de metabolizare a lipidelor se acumulează corpi cetonici.

Glucidele intervin şi în termoreglare. Excesul de glucoză se transformă în organism în glicogen sau în lipide.Raţia de glucide:

Este în funcţie de mai mulţi factori: vârstă, sex, activitatea depusă, condiţii de mediu. Glucidele trebuie să acopere 55% din raţia calorică zilnică. Raţia zilnică de glucide este de 10-11 g/kg corp/zi.Raţia de glucide în ajunul competiţiei:1. În eforturile de scurtă durată, cu intensitate maximă (sprint, aruncări, haltere) nu este

necesară administrarea suplimentară de glucide, nici înainte şi nici în timpul competiţiei, deoarece aceste eforturi se desfăşoară pe baza energiei eliberate de ATP şi fosfocreatină, fără participarea glucidelor.

2. În eforturile cu o durată între 10 secunde şi 30 minute, şi anume: eforturile anaerobe cu durata de 10-60 secunde: alergări pe distanţă de 200-400m; eforturile mixte de intensitate mare cu durata de 1-3 minute: alergări pe distanţa de

400m, 1500m, unele faze din jocurile sportive;

eforturile aproape total aerobe, de intensitate medie şi cu durata de 3-30 minute: unele probe de atletism, nataţie, canotaj, ciclism, schi, patinaj;

consumul de glucide pe unitatea de timp este cu atât mai mare, cu cât intensitatea efortului este mai mare. Consumul de glicogen se ridică la 150-200 g, cu mult mai puţin decât cel depozitat în organism – 500 g. Aşadar nu este nevoie să se administreze suplimentar glucide înainte de competiţie, dar trebuie avut grijă ca prin antrenamente specializate alături de o dietă adecvată să se crească rezervele de glicogen din muşchi şi din ficat.3. În eforturile cu o durată de peste 30 minute şi de intensitate mică (maraton, schi,

ciclism pe şosea, fotbal, volei, tenis de câmp) este nevoie de o cantitate mai mare de energie, care nu poate fi furnizată de rezervele de glicogen din organism. În aceste eforturi, administrarea de glucide este foarte utilă şi are efecte importante asupra performanţelor.

În adminstrarea glucidelor trebuie ţinut cont de următoarele: pentru aceaşi doză, fructoza dă mai mult glicogen decât glucoza, iar galactoza mai

puţin; absorbţia intenstinală se face în timpi diferiţi, viteza de absorbţie descrescând de la

galactoză, glucoză, fructoză; în ajunul competiţiei şi în dimineaţa probei se recomandă să i se administreze

sportivului fructoză, care să-i crească glicemia, iar în timpul probei, pentru a se menţine o glicemie constantă i se va administra glucoză, care se absoarbe mai repede decât fructoza;

16

în alimentarea pe parcurs a sportivului, rezervele energetice ale organismului vor fi completate prin administrarea de glucoză lichidă vitaminizată;

în ramurile sportive care se desfăşoară în mediu rece, se recomandă lichidele zaharate calde care se asimilează mai uşor şi organismul nu cheltuieşte energie calorică pentru încălzirea lor la nivelul tubului digestiv;

consumarea monozaharidelor în cantităţi prea mari duce la hiperglicemie de scurtă durată care este excitantă pentru sistemul nervos, fapt dăunător organismului în timpul efortului; din această cauză, glucidele trebuie să fie furnizate în proporţie de 65-70% de către polizaharide, care se digera si se absorb treptat.

Alimentele vegetale conţin celuloză, care are efect excitant asupra peristaltismului intestinal. Ea trebuie consumată de sportivi în cantitate de 50-100 g/zi. Când este consumată încantitate mai mare, celuloza accelerează tranzitul intestinal, se scurtează timpul de acţiune a enzimelor digestive asupra alimentelor şi timpul de absorbţie a substanţelor nutritive.

În perioada competiţională cantitatea de celuloză consumată trebuie să fie mai mică pentru a nu provoca deranjamente digestive.

I.2.4. APA Apa este costituentul principal al materiei vii. Apa nu poate lipsi din alimentaţia

omului, ea fiind absolut indispensabilă vieţii. Suprimarea ei din alimentaţie timp de 4-5 zile duce la tulburări grave şi chiar la moarte.

Apa din organism provine din două surse: exogenă - rezultată din ingerarea apei ca atare şi a altor lichide, aproximativ 1200 ml,

şi din apa conţinută în alimente, în special în fructe şi legume – aproximativ 900 ml; endogenă – reprezintă 300 ml şi rezultă din procesele de oxidare ale aminoacizilor,

acizilor graşi şi monozaharidelor în interiorul organismului. Din oxidarea a 10 g de proteine rezultă 4,1 g apă, iar din 10 g lipide - 10,7 g apă şi din 10 g glucide - 6,1 g apă.

Cantitatea de apă care intră în organism este de 2400-2500 ml, ea reprezentând necesarul pentru un adult de 70 kg, care trăieşte într-un mediu fizic agreabil şi are o profesie sedentară.

Reţinerea apei în organism este legată de metabolismul proteinelor, lipidelor, glucidelor şi de sărurile minerale. Sodiul favorizează reţinerea apei în ţesuturi, iar potasiul şi calciul favorizează eliminarea ei.

Eliminarea apei din organism se face pe următoarele căi: prin urină – 1200 ml/zi; prin respiraţie – 300 ml/zi; prin traspiraţie – 750 ml/zi; prin materiile fecale – 150 ml/zi.

Cantitatea de apă eliminată este în funcţie de temperatura şi umiditatea mediului şi de efortul depus. De exemplu, când se execută o muncă intensă la o temperatură de 32- 33ºC pierderea de apă prin transpiraţie poate atinge 3-6 l în 8 ore. În activitatea sportivă, pierderea de apă poate ajunge la 3-4 l, în funcţie de intensitatea şi durata efortului.

Echilibrul hidric al organismului trebuie menţinut în limite cât mai constante. O piedere de 10% a apei din organism duce la apariţia unor tulburări, iar o pierdere de 21% duce la moarte.

17

Rolul apei în organism: apa este mediul în care se produc toate reacţiile csre caracterizează viaţa; apa are rol plastic, intrând în structura fiecărei celule; este solventul principal al sustanţelor organice şi anorganice din compoziţia mediului

intern; are rol în nutriţia şi în eliminarea produşilor de catabolism celular, deoarece ea trece

cu uşurinţă prin peretele capilarelor şi prin membranele celulare; are rol important în termoreglare; când organismul tinde să se supraîncălzească, prin

evaporarea apei la nivelul tegumentului şi mucoaselor, corpul pierde 580 kcal pentru 1 l de apă evaporat;

are rol oxidant, în condiţii anaerobe apa fiind capabilă să cedeze oxigenul care intră în structura ei moleculară;

este solventul vitaminelor hidrosolubile.Metabolismul apei în timpul eforturilor sportive

În timpul eforturilor sportive se intensifică procesele de catabolism şi se acumulează cantităţi mari de produşi toxici care trebuie eliminaţi din organism; deasemenea organismul tinde să se supraîncălzească. Din aceste cauze piederile de apă sub formă de transpiraţie sunt mari.

Pierderile de apă prin transpiraţie sunt condiţionate de factori interni şi de factori externi. Factorii interni sunt: durata şi intensitatea efortului, gradul de pregătire fizică şi

psihică a sportivilor.1. Durata efortului . Cu cât durata efortului este mai mare, cu atât şi pierderile de apă

sunt mai mari. De exemplu, în atletism după probele de alergare de 100-400 m plat se pierd 50-150 g, după 10.000 m se pierd 500-900 g, iar după maraton se pierd 2-4 kg.

2. Intensitatea efortului influenţează pierderile în greutate. De exemplu, un schior care parcurge 50 km în 4h 30min pierde 2700 g, iar dacă parcurge aceaşi distanţă în 6h 30min pierde numai 2350 g.

3. Gradul de pregătire fizică şi psihică a sportivilor. Pierderea în greutate este cu atât mai mică, cu cât sportivul are un grad mai bun de pregătire şi o experienţă mai mare de concurs.

Factorii externi sunt: temperatura mediului extern şi gradul de umiditate a aerului.1. Temperatura mediului extern este factorul extern care influenţează cel mai mult

pierderile de apă ale organismului. La temperaturi scăzute pierderile sunt mai mici datorită vasoconstricţiei periferice, iar la temperaturi ridicate cantitatea de apă pierdută este mai mare din cauza vasodilataţiei periferice.

2. Gradul de umiditate a aerului. La acelaşi efort trnspiraţia este mai mare dacă temperatura şi umiditatea mediului extern sunt crescute.

În timpul efortului fizic organismul tinde să se supraîncălzească. Deasemenea creşte în organism concentraţia produşilor toxici rezultaţi din catabolism.

Rinichiul, care este principalul organ de excreţie nu mai poate face faţă eliminările masive a acestor produşi toxici.

Eliminarea apei prin transpiraţie şi prin plămâni, are rol important la termoreglare; prin evaporarea unui litru de apă se pierd 580 kcal. Prin transpiraţie se elimină şi o parte importantă din produşii toxici rezultaţi în urma efortului fizic. Transpiraţia din timpul efortului conţine pe lângă săruri şi uree, amoniac, acid uric, acid lactic.

18

Pierderea de săruri prin transpiraţie are efect negativ asupra organismului. Acesta poate fi înlăturat prin consumarea unor lichide care conţin săruri (apă sărată, apă minerală). În acest fel se recuperează cantitatea de apă şi de săruri pirdută de organism prin transpiraţie.

Recuperarea apei se face prin conservarea de: apă, ceai, lapte, supe, ciorbe, siropuri, compoturi, fructe, zarzavaturi.

În activitatea sportivă se recomandă ingerarea de apă minerală alcalină, deoarece stimulează digestia, reglează excreţia, înlătură fenomenele de oboseală.

La sportivii care desfăşoară un efort intens şi de scurtă durată se recomandă, cu o oră înainte de efort, ingerarea unui pahar de apă minerală vitaminizată şi îndulcită cu glucoză. La alergătorii pe distanţe lungi alimentarea cu lichide se face din mers pentru a nu le strica ritmul de alergare.

În pauzele de scurtă durată din timpul activităţii sportive (volei, baschet) se recomandă doarclătirea gurii sau ingerarea de 2-3 înghiţituri de lichid. Dacă pauza durează mai mult (fotbal, gimnastică) sportivii pot consuma un pahar de lichid alcalin, îndulcit şi vitaminizat.

Băuturile alcoolice trebuie evitate de sportivi. Cele slab alcoolizate pot fi folosite cu intermitenţă, în zilele în care nu au loc antrenamente. Este total contraindicată consumarea băuturilor alcoolice în perioada competiţională şi în zilele de concurs.

I.2.5. SĂRURILE MINERALESărurile minerale au o importanţă deosebită în structura organismului şi în

procesele vitale.În funcţie de conţinutul lor în organism şi necesarul lor, substanţele minerale se

clasifică în: Macroelemente: sodiu, potasiu, calciu, magneziu, fosfor, clor, sulf. Necesarul zilnic

se exprimă în grame. Microelemente: fier, iod, fluor, cupru, cobalt, zinc, mangan, molibden. Necesarul

zilnic se exprimă în miligrame.Rolurile sărurilor minerale

Rolurile cele mai importante sunt: intră ca material plastic în ţesuturile de susţinere: oase, dinţi, cartilagii (calciu, fosfor,

magneziu, fluor); participă la hematopoeză (fier, cobalt, cupru, mangan, nichel); menţin echilibrul acido-bazic; influenţează metabolismul hidric; determină presiunea osmotică a plasmei sângelui; intră în compoziţia unor hormoni, vitamine, fermenţi;

în activitatea ţesutului muscular au rol următoarele săruri minerale: calciul şi magneziul micşorează excitabilitatea neuro-musculară; fierul, intră în structura mioglobinei, rezervor de oxigen al fibrei musculare; fosforul participă la trasformarea energiei furnizate de glucide în lucru mecanic; sodiul măreşte excitabilitatea neuro-musculară şi creşte tonusul muscular;

19

potasiul intervine în trasmiterea influxului nervos, măreşte excitabilitatea neuro-musculară. Intervine în formarea acetilcolinei şi în transmiterea excitaţiei la nivelul plăcii motoare.

sulful ajută la eliminarea toxinelor rezultate din efortul muscular; înlătură starea de oboseală.

Raţia sărurilor mineraleRaţia orientativă pentru substanţele minerale, în miligrame, pentru fiecare 1000

kcal este: fier = 5 mg – se găseşte în carne, ficat, rinichi, ouă, ciocolată, fasole, nuci, prune,

spanac, urzici, pâine neagră; calciu = 300 mg – se găseşte în lapte, iaurt, brânză, frunze de pătrunjel, varză, ridichi,

fasole, conopidă, alune, nuci, arahide; magneziu = 200 mg – este prezent în cereale,legume, nuci, fructe; fosfor = 500 mg – se găseşte în gălbenuşul de ou, peşte, icre, carne, ficat, lapte,

brânză, ceapă, ciuperci, spanac, nuci, ciocolată; sodiu = 1500 mg – este prezent în lapte, brânzeturi, spanac, varză, roşii, frunze de

pătrunjel; potasiu = 1000 mg – se găseşte în carnea de pasăre, peşte, lapte, nuci, fructe,

zarzavaturi.

I.2.6. VITAMINELEVitaminele sunt substanţe indispensabile organismului, caracterizate printr-o

activitate biologică mare. Ele au o structură organică simplă. Sunt conţinute în alimente în cantităţi relativ mici. Nu sunt sintetizate în organismul omului.

Unele vitamine (A, D) pătrund în organism şi sub formă de provitamine, care în procesele metabolice se prefac în forme active. În anumite cantităţi vitamina K şi unele din grupul B se formează în organism sub acţiunea microflorei din intestinul gros.

Vitaminele se împart în: vitamine hidrosolubile: C, PP, grupa B; vitamine liposolubile: A, D, E, K.Rolul vitaminelor participă la realizarea diferitelor reacţii catalitice în organism; intră în compoziţia unor fermenţi; au acţiune specifică, adică prezintă capacitatea de a preveni sau trata

hipovitaminozele şi avitaminozele; au acţiune nespecifică: reglează metabolismul, ridică capacitatea de muncă, creşte

rezistenţa organismului faţă de diferiţi factori nocivi, cresc reactivitatea organismului, influenţează pozitiv activitate nervoasă superioară.

Necesitatea de vitamine este în funcţie de vârstă, sex, efortul depus, de condiţiile meteorologice în care se desfăşoară efortul. La sporitivi, necesitatea de vitamine este mai mare acestea îmbunătaţind rezultatele sportive şi având rol în reducerea oboselii şi în scurtarea timpului de refacere după efort.

Se recomandă ca vitaminele să se consume mai mult sub formă naturală şi mai puţin sub formă medicamentoasă.

20

Iarna şi primăvara sunt sezoane mai sărace în vitamine naturale, mai ales hidrosolubile, deoarece fructele şi legumele se consumă sub formă conservată; conservarea scade procentul de vitamine. În aceste condiţii este necesară adăugarea vitaminelor sub formă medicamentoasă. Unele fructe (mere, pere, citrice) şi murăturile sunt alimentele care furnizează vitamine sub formă naturală în timpul iernii.

Păstrarea vitaminelor în starea lor naturală este de mare importanţă în igiena alimentaţiei. Vitaminele liposolubile se distrug prin oxidare în contact direct cu aerul, cu lumina solară şi cu temperatura ridicată a aerului. Vitaminele hidrosolubile, şi în special vitamina C, se distrug prin fierbere. De aceea legumele trebuie introduse în apa care a început să fiarbă. Vasele folosite trebuie să fie smălţuite sau din aluminiu, pentru că în contact cu fierul sau arama vitamina C se distruge repede. Fierberea trebuie făcută în vase acoperite pentru a nu se pierde vitaminele odată cu vaporii. Vitamina B1 se găseşte în special în vegetale, coaja cerealelor, drojdia de bere, pâinea

negră, fulgii de ovăz, varză, morcovi, cartofi, carne de porc, creier, ficat. Orezul decorticat şi glucidele rafinate sunt lipsite de vitamina B1.

Vitamina B1 intervine în metabolismul glucidic: produce descompunerea lor până la bioxid de carbon şi apă, creşte depunerea de glicogen în ficat şi în muşchi, crescând rezistenţa la efort. Pirn faptul că vitamina B1 îmbunătăţeşte activitatea nervoasă, scurtează timpul de reacţie, previne oboseala şi duce la creşterea performanţelor sportive.

La fiecare 1000 kcal sunt necesare 0,5-0,7 mg de vitamina B1. În cazul unei munci intelectuale intense, al unei activităţi musculare crescute sau în timpul practicării sportului, nevoile de vitamina B1 cresc la 3-5 mg/zi. În timpul perioadelor de concurs necesităţile sunt de până la 10 mg/zi.

În cazul hipovitaminozei B1 survine o stare de hiperexcitabilitate nervoasă, oboseală rapidă, lipsă de concentrare, iritabilitate, nevrite, prelungirea timpului de reacţie.

Avitaminoza B1 duce la boala beri-beri, care se manifestă prin: inapetenţă, astenie, dureri de membre, nevrite, paralizii ale membrelor, scăderea memoriei, insomnii. Vitamina B2 se găseşte în drojdia de bere, coaja boabelor de cereale, legume şi fructe

verzi, carnea de vită, ficat, rinichi, lapte, ouă. Intervine în metabolismul lipidic, scade glicemia, favorizează sinteza proteinelor umane având rol în creştere.

Raţia este de 0,6-0,8 mg la fiecare 1000 kcal. Avitaminoza B2 se manifestă prin senzaţie de arsură la nivelul plantei, oboseală,

crampe musculare, stomatite, glosite. Vitamina B6 este prezentă în cantitate mai mare în boabele de cereale încolţite şi în

coaja cerealelor, în pâinea neagră, lapte, ouă, ficat.Intervine în metabolismul glucidic (favorizează neoglucogeneza), lipidic şi

protidic. Îmbunătaţeşte activitatea miocardului şi metabolismul muscular. Favorizează producerea de energie în timpul efortului fizic, prin folosirea proteinelor.

Raţia zilnică de vitamină B6 este de un miligram pentru fiecare 1000 kcal. Vitamina B12 se găseşte în ficat, lapte, ouă, muşchi, drojdie de bere. Stimulează

formarea hematiilor şi leucocitelor; împiedică încărcarea cu grăsimi a ficatului, prin participarea la sinteza metioninei; diminuă acidoza post effort.

21

Raţia zilnică este de 0,005 mg (50). La sportivi, mai ales la cei la care se urmăreşte creşterea masei musculare se recomandă 150-200/zi, împreună cu o alimentaţie bogată în proteine. Vitamina B15 este folosită la sportivi deoarece creşte rezistenţa organismului la

hipoxie, fapt important pentru sporturile practicate la altitudine. Creşte sinteza glicogenului şi coeficientul de utilizare a oxigenului; are acţiune pozitivă asupra miocardului şi ficatului.

Vitamina C se găseşte în părţile verzi ale plantelor, în fructe (măcieş, agrişe, coacăze, citrice, mere), în legume (ardei verde, ceapă, varză, roşi, spanac, morcov, cartofi, hrean).

Vitamina C intervine în procesele de oxidoreducere celulară, are rol în formarea ţesutului conjunctiv (grăbeşte formare calusului în fracturi); scade permeabilitatea capilarelor; creşte depunerea de glicogen în ficat.

Deoarece creşte rezistenţa generală la îmbolnăviri şi întârzie apariţia oboselii este foarte importantă în activitatea sportivă. Vitamina C trebuie administrată sistematic în tot timpul antrenamentelor şi competiţiilor.

Raţia zilnică este de 20-25 mg la fiecare 1000 kcal. În timpul activităţii sportive nevoia de vitamina C creşte la 150-200 mg/zi, iar în timpul concursului la 300-400 mg/zi.

Hipovitaminoza C se caracterizează prin apatie, somnolenţă, oboseală musculară, palpitaţii. În timpul iernii, sportivilor trebuie să li se administreze un supliment de vitamina C sub formă de sucuri, infuzii, decocturi sau tablete.

Avitaminoza C duce la scorbut, care se manifestă prin: hemoragii cutanate şi gingivale, epistaxis, umflarea gingiilor, căderea dinţilor, decalcifierea oaselor, anemia. Vitamina A se găseşte în alimentele de origine animală: lapte, unt, smântână,

gălbenuş de ou, ficat de vită, icre, untură de peşte. În legumele şi fructele colorate se găseşte provitamina A, numită caroten.

Vitamina A menţine integritatea tegumentelor şi mucoaselor, măreşte rezervele de glicogen, favorizează creşterea şi funcţia de reproducere, are rol antiinflamator. Din vitamina A se formează rodopsina, pigmentul celulelor cu bastonaş din retină.

Raţia zilnică de vitamina A este de 0,5 mg la fiecare 1000 kcal (1,5 mg/zi). În cazul unui efort mare necesitatea creşte la 2 mg/zi. În ramurile sportive care cer o acuitate vizuală bună sau care se desfăşoară în mediu rece se poate ajunge la 2,5 mg/zi. Abuzul de vitamina A poate duce la intoxicaţii.

Hipovitaminoza A se manifestă prin tulburări de adaptare la întuneric.Avitaminoza A duce la o boală numită xeroftalmie care se manifestă prin uscarea

conjunctivei, distrugerea corneei care devine opacă, ceea ce duce la pierderea vederii. Vitamina D se găseşte în ficatul unor peşti, unt, untură, carnea grasă de porc, ficat,

smântână, ouă, lapte, caşcaval. Este sensibilă la lumină şi de aceea trebuie păstrată în sticle colorate. Vitamina D poate fi sintetizată şi de organism din provitamina D din grăsimea de sub piele, sub influenţa razelor ultraviolete.

Vitamina D are rol în metabolismul calciului şi fosforului, stimulând absorbţia lor intestinală.

Hipovitaminoza D duce la încetinirea proceselor de osificare.Avitaminoza D provoacă rahitismul, caraterizat prin întârzierea osificării

fontanelelor, stern în carenă, mătănii costale, membre inferioare deformate.

22

Raţia zilnică este de 400 U.I. (1,5 mg). Vitamina E se găseşte în alimentele de origine animală, în plantele verzi (mazăre,

spanac, varză), în grâul încolţit, morcovi, pâinea neagră. Rolurile vitaminei E sunt: favorizează depozitarea glicogenului în ficat; ajută

creşterea şi reproducerea; intervine în asimilarea calciului şi fosforului; micşorează consumul de oxigen; măreşte capacitatea funcţională a muşchilor prin îmbunătăţirea circulaţiei capilare şi mai buna utilizare a oxigenului.

Raţia zilnică de vitamină E este de 8 mg la fiecare 1000 kcal (10-30 mg/zi). La sportivi această cantitate creşte la 50-70 mg/zi; în timpul antrenamentelor ajunge la 90-120 mg/zi, iar în timpul competiţiilor ajunge la 150-200 mg/zi.

Avitaminoza E duce la atrofii musculare grave, degenerescenţa miocardului, edeme, decalcifieri osoase, degenerescenţa sistemului nervos, sterilitate.

I.3. TIPURI DE RAŢII ALIMENTARE ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂAlimentaţia raţională a sportivilor trebuie să fie adaptată celor trei perioade: de

antrenament, competiţională şi de refacere post efort. Raţia de întreţinere, de susţinere. Există două raţii de întreţinere: una care îşi propune

creşterea rezervelor energetice şi alta care urmăreşte creşterea masei musculare. Raţia pentru creştera rezervelor de energie ale organismului vizează creşterea

rezervelor de glicogen muscular şi hepatic. Este utilă sportivilor care practică efortul de rezistenţă.

Se procedează în felul următor, în săptămâna premergătoare competiţiei: - în zilele 7, 6, 5, 4 de dinaintea concursului se continuă antrenamentele de intensitate mare şi volum mare; în raţia alimentară glucidele se scad până la 45-50%, sărăcindu-se organismul de glucide;- în zilele 3, 2, 1 antrenamentele vor avea intensitate mare dar volum mediu; în raţie glucidele ajung până la 70% (suprasaturare de glucide).Glicogenul muscular şi hepatic creşte , pe 100 g ţesut activ, de 2,3-2,6 ori faţă de valorile iniţiale. Raţia hiperproteică urmăreşte creşterea masei musculare şi a forţei musculare. Este

utilă în sporturile de forţă.Se suplimentează raţia de proteine până la 4 g/kg corp/zi sau până la 18-20% din

totalul caloriilor/zi. Unde este necesar se pot administra concentrate proteice cu adaus de săruri minerale şi de vitamine. Această raţie alimentară trebuie să fie însoţită de antrenament specializat pentru dezvoltarea forţei musculare. Se mai pot utiliza anabolizante nehormonale. Raţia competiţională nu constituie sursă de energie pentru organism. Are mai ales rol

psihologic. Trebuie să fie plăcută ca aspect şi gust, să evite senzaţia neplăcută de foame şi să părăsească stomacul în 2h30min-3h.

Raţia de refacere postefort trebuie să fie: Hipocalorică; Hiperhidrică; Hiperglucidică;

23

bogată în radicali alcalini (legume, fructe, lactate) pentru a combate acidoza indusă de efort;

bogată în săruri minerale şi vitamine pentru a compensa pierderile şi consumul induse de efort.

Regimurile alimentare sunt acidifiante şi alcalinizante ale mediului intern. Regimul acidifiant conţine: aluaturi cu unt, dulceaţă,pâine, paste făinoase, biscuiţi,

creier cu ou, pui fript, ficat, ouă, carne, rulade cu frişcă, brânzeturi. Regimul alcalinizant este format din: lapte, iaurt, cartofi, varză, fructe, zarzavaturi,

ciocolată, cacao. Este recomandat după terminarea efortului, pentru a tampona acidifierea produsă în timpul efortului.

Pentru a nu se produce dezechilibre nutritive, în aceeaşi grupă de alimente, se pot face înlocuiri izocalorice. De exemplu: 100 kcal se pot obţine din: 100g cartofi, 44 g pâine, 30 g leguminoase, 30 g smântână,

28 g mălai, 28 g orez, 28 g paste făinoase, 13 g unt. 100 g carne echivalează cu: 550 ml lapte, 125 g parizer, 110 g salam, 110 g peşte, 85

g şuncă, 3 ouă.Măsuri pentru scăderea în greutate. În box, lupte, haltere, judo regimul

alimentar trebuie să menţină greytatea cerută la categoria la care concurează sportivul. În cazul în care această greutate a fost depăşită, se recomandă următoarele măsuri pentru scăderea în greutate: cura de slăbire trebuie începută cu 10-12 zile înainte de competiţie; nu se elimină mesele şi lichidele; se scade cantitatea de grăsimi şi făinoase, menţinându-se o cantitate suficientă de

proteine slabe (carne slabă de vită, pasăre, peşte, ouă, brânză de vacă); se reduce cantitate de sare şi de lichide, folosindu-se apă minerală alcalină;

alimentaţia să aibă volum redus (1,5-2 kg /zi), dar cu suficiente calori; se creşte cantitatea de vitamine B1 şi C; în zilele fără antrenament se mănâncă fructe, legume şi orez, timp de o zi; antrenamentele să se facă în echipament mai călduros pentru a transpira; sauna 10-15 min, timp de 2-3 zile; sauna nu se face cu 4 zile înainte de competiţie.

Pentru scăderea rapidă a greutăţii se poate folosi timp de 2 zile următorul regim suplimentar: 1,5 kg legume şi fructe crude, 100g proteine, 1-2 pahare apă pe zi; se scade în greutate cu 2-3,5 kg.

d) SumarÎn acest modul s-a realizat o introducere în studiul igienei: Obiectivele

igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Care sunt cheltuielile energetice necesare pentru metabolismul bazal? 2. De ce factori depinde metabolismul energetic de efort ? 3. Care sunt trofinele calorigene?

24

4.Daţi exemple de trofine necalorigene a. cu rol plastic:......................................................................................................................b. cu rol catalitic:...................................................................................................................5.Proteinele trebuie sa furnizeze.....................................% din valoarea calorica a ratiei alimentare?f) Bibliografie modul

Alexandrescu, C.,; Creţu, A, 1993, Igiena educaţiei fizice şi sportului, Curs de bază, ANEFS Bucureşti;

Zamora, E.; Craciun D.D., 1999, Igiena educaţiei fizice şi sportului. Editura Risoprint , Cluj-Napoca

Mănescu, S., 1984, Tratat de igienă. Editura medicală, Bucureşti; Drăgan, I., 1989, Practica medicinii spotive. Editura Medicală , Bucureşti;

Modulul II. Igiena individuală. Călirea corpului

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile de igiena individuală şi călire a corpului . Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea noţiunilor de igienă individuală şi igiena echipamentului sportiv. Cunoaşterea noţiunilor de călire a corpului.c) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei.

Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele.Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea igienei individuale şi igiena

echipamentului sportiv.Al doilea subcapitol are ca scop cunoaşterea noţiunilor despre călirea corpului

c) Conţinutul informaţional detaliat

II. IGIENA INDIVIDUALĂ

Igiena individuală reprezintă o verigă importantă în regimul de viaţă sportivă. Sportivului îi revine sarcina de a-şi însuşi o serie de deprinderi igienice care să ofere organismului cele mai bune condiţii de pregătire, să întărească starea de sănătate şi să crească randamentul sportiv.II.1. IGIENA PIELII

Pielea este organul de legătură între mediul ambiant şi organismul uman.Rolurile principale ale pielii sunt:

25

Rol de protecţie împotriva unor agenţi externi fizici, chimici, infecţioşi, rol realizat de stratul cornos al epidermei. Elasticitatea pielii şi ţesutul adipos subcutanat protejează ţesuturile şi organele de sub piele de traumatisme. Pigmentul melanic reduce acţiunea nocivă a radiaţiilor solare.

Rol în excreţie realizat de glandele sudoripare. Pielea elimină din organism, prin transpiraţie, apă săruri minerale şi produşi de catabolism.

Rol în termoreglare. Prin stratul de grăsime subcutanată şi prin vasoconstricţia periferică pielea apără organismul de pierderea unei cantităţi de căldură. Prin evaporarea transpiraţiei şi prin vasodilataţia periferică organismul este ajutat să

nu se supraîncălzească. Căldura organismului se pierde în proporţie de 95% la nivelul pielii, prin radiaţie, convecţie, conducţie şi evaporare. Rol în recepţie. La nivelul pielii se găsesc numeroşi exteroceptori: tactili, termici,

dureroşi, care ajută organismul să recepţioneze diferiţi stimuli din mediul extern. Rol antiinfecţios realizat prin stratul cornos, care împiedică agenţii patogeni să

pătrundă prin epidermă şi prin apărare chimică; transpiraţia acidă distrugând o parte din microbii cu care pielea vine în contact.

Rol în rectivitatea generală. La nivelul pielii pot apărea modificări în suferinţele unor organe, în bolile infecto-contagioase. În unele stări pe emotive pielea poate reacţiona prin înroşire, paloare, transpiraţie.

Rol în sinteza vitaminei D. În ţesutul adipos subcutanat se găseşte provitamina D, care sub influenţa razelor ultraviolete se transformă în vitamina D.

Îngrijirea pielii Măsurile de îngrijire a pielii sunt simple, uşoare şi accesibile.Pielea se găseşte în contact permanent cu diferite impurităţi din mediul extern

(praf, fum, substanţe toxice, microbi) sau de origine internă (transpiraţie, sebum, celule epidermice deshuamate). Aceste impurităţi se acumulează pe suprafaţa pielii şi îi pot stânjeni funcţiile normale; în acelaşi timp crează un mediu prielnic de însămânţare şi de înmulţire a microbilor patogeni şi a ciupercilor.

Pentru îndepărtarea acestor impurităţi de pe suprafaţa pielii se recomandă unele măsuri: Spălarea zilnică sub formă de duş cu apă şi săpun, după efectuarea gimnasticii de

dimineaţă.Pielea feţei se spală cu apă la temperatura camerei sau cu apă caldă alternată cu

apă rece (se termină cu apă rece). Se asigură o alternanţă între vasodilataţie şi vasoconstricţie, care asigură o mai bună hrănire a pielii. Dacă faţa este spălată numai cu apă rece, pielea nu este bine curăţată, devine uscată şi aspră. Apa fierbinte curăţă bine pielea grasă, dar folosită timp îndelungat produce o vasodilataţie persistentă (roşeaţă persistentă a obrajilor şi nasului) şi dincauza slăbiri tonusului muschilor pieloşi, tegumentul feţei devine flasc.

O dată sau de două ori pe săptămână, pielea feţei trebuie spălată cu săpun. Spălarea mai frecventă cu săpun degradează şi subţiază statul cornos şi reduce reacţia acidă a pielii.

Raderea bărbii este o necesitate igienică. Trebuie făcută cu 10-12 ore înainte de antrenament sau concurs pentru ca porii pielii să se închidă; se previn astfel iritaţiile provocate de transpiraţie. Purtarea mustăţilor este neindicată, deoarece stânjenesc respiraţia şi curăţirea nasului în timpul efortului fizic şi favorizează apariţia foliculitelor.

26

Spălarea mâinilor cu apă şi săpun ori de câte ori se murdăresc şi obligatoriu înaintea fiecărei mese.

Igiena mâinilor este foarte importantă în gimnastica sportivă, tenis, hochei, haltere. În gimnastica sportivă, din cauza lucrului la aparate, zona de la rădăcina degetelor se cornifică şi apar bătăturile. Pentru a preveni apariţia acestora gimnaşti îşi protejează pielea palmelor cu palmiere şi folosesc în timpul lucrului aparate praful de magneziu sau talcul. După terminarea exerciţiilor este indicată spălarea palmelor cu apă călduţă şi săpun şi apoi masarea uşoară cu lanolină sau glicerină.

Cu toate aceste măsuri, pielea palmei se îngroaşă şi apar bătăturile. Acestea se pot rupe, apărând dureri mari sau se pot infecta. Pentru îndepărtarea bătăturilor acestea se înmoaie cu apă caldă, apoi se ung cu o alifie cu salicilat 3%, care se şterge după 1-2 ore. Tratamentul se va face odată sau de două ori pe săptămână. Spălarea zilnică a picioarelor, în mod obligatoriu seara înainte de culcare sau după

orice activitate sportivă. Neglijarea îngrijirii picioarelor poate cauza răni, degerături, eczeme micotice, infecţii stafilococice, care scot sportivul din antrenamente şi competiţii.

În caz de transpiraţie abundentă, picioarele trebuie spălate mai des, introduse în soluţiicu formol 40‰ şi pudrate cu talc sau praf de urotropină; ciorapii trebuie schimbaţi zilnic.

La sportivi sunt întâlnite frecvent dermatonicozele plantare, localizate mai ales între degete. Acestea se transmit prin grătarele din lemn de la camerele de duşuri, prin folosirea în comun a unor obiecte de igienă personală sau a încălţămintei. Pentru prevenirea şi combaterea dermatomicozelor plantare se recomandă: folosirea strict individuală a obiectelor de igienă personală şi a încălţămintei folosită

în cativitatea sportivă; folosirea în sălile de duşuri a grătarelor din cauciuc sau material plastic, care se pot

introduce în substanţe fungicide. uscarea încălţămintei la soare şi dezinfectarea ei periodică cu cu formol de 40‰ sau

acid acetic 30%.Dermatomicozele plantare se tratează cu badijonarea cu soluţie de alcool iodat 1%

şi pudrarea cu talc a regiunii respective (sau preparate antimicotice, exemplu: clotrimazol).

În perioada cât se aplică tratamentul sportivul trebuie să folosească ciorapi din bumbac, schimbaţi zilnic şi fierţi după spălare. Baia generală, sub forma duşului cu apă şi săpun după terminarea efortului sportiv.

Jetul de apă caldă are acţiune de spălare, dar şi de masaj uşor al pielii. Masajul pielii are efect liniştitor asupra sistemului nervos central.

O dată pe săptămână, se recomandă baia de aburi, ca mijloc de tonificare şi dezintoxicare a organismului.

Săpunul are rolul de a dizolva grăsimile de pe piele şi de a îndepărta impurităţile depuse pe ea.

Săpunul nu trebuie să fie prea alcalin, pentru că neutralizează aciditatea secreţiilor pielii. Spălarea pielii este uşurată şi de folosirea buretelui sau a periei de corp, care trebuie să fie strict individuale.

27

Se recomandă terminarea spălării corpului cu un duş rece, care contribuie la călirea organismului. Ştergerea se va face cu prosopul, strict individual; constituie un mijloc de fricţiune a pielii.

Starea de curăţenie şi integritate a pielii sunt factori care condiţionează participarea la antrenamente şi competiţii. Sportivii care prezintă leziuni ale pielii nu sunt admişi la antrenamente şi competiţii – de box, lupte, înot, sporturi în care adversarii vin în contact direct.

Tegumentele din zona perineală, intens traumatizate în unele sporturi (ciclism, canotaj călărie, motociclism) sunt destul de des sediul unor furunculoze rebele la tratament.

Pentru prevenirea lor se recomandă o toaletă riguroasă a regiunii perineale după fiecare efort sportiv, şi ungerea cu alifii dezinfectante (cu tetraciclină) şi cicatrizante (Nivea şi decaderm). În afara chilotului de concurs se recomandă folosirea unui chilot de pânză fină, care se schimbă şi se spală după fiecare antrenament. La ciclism, pielea de căprioară care căptuşeşte chilotul la interior se spală şi se unge cu o pomadă dezinfectantă, după fiecare antrenament sau concurs.

II.2. IGIENA UNGHIILORÎngrijirea unghiilor Unghiile trebuie tăiate scurt, dar nu exagerat, pentru că sub ele se adună murdăria.

Spaţiile de sub unghii trebuie spălate zilnic cu perie şi săpun.Dacă unghia se deslipeşte de patul digital, se protejează cu leucoplast.

În unele sporturi (lupte, judo) este interzisă prin regulament păstrarea unghiilor prea mari sau purtarea de inele.

II.3. IGIENA PĂRULUIÎngrijirea părului O dată sau de două ori pe săptămână pielea capului şi părul trebuiesc spălate cu

apă şi săpun sau şampon. Spălarea în fiecare zi duce la uscarea pielii capului prin îndepărtarea sebumului,

mâncărime, mătreaţă, căderea părului. Părul trebuie tuns scurt pentru a nu i se slăbi rădăcina şi pentru a nu îl deranja pe sportiv în timpul activităţii.

La înotători este obligatorie purtarea caschetei pe cap, pentru a nu se murdări apa cu fire de păr sau mătreaţă.

Părul trebuie îngrijit şi prin periere zilnică; se îndepărtează praful, mătreaţa, se produce o repartizare egală a sebumului şi creşte fluxul sanguin la nivelul pielii capului, efect care duce la hrănirea mai bună a părului.

II.4. IGIENA CAVITĂŢII BUCALECavitatea bucală este primul segment al tubului digestiv. Este locul de intrare al

alimentelor. În ea au loc primele faze ale digestiei. Este şi o poartă de intrare a microbilor în organism.

Sportivii trebuie să acorde o atenţie deosebită îngrijirii danturii. De 2-3 ori pe an este obligatoriu controlul stomatologic şi tratarea cariilor depistate. O carie dentară se poate complica cu procese inflamatorii, care pot scoate sportivul din activitate.

28

Pentru prevenirea apariţiei cariilor este obligatoriu spălatul pe dinţi cu periuţă şi pastă, după fiecare masă principală. Dacă apar leziuni ale buzelor sau mucoasei cavităţii bucale, acestea trebuie tratate cu glicerină boraxată 10%.

La box se utilizează proteza dentară pentru protejarea arcadelor dentare. Proteza se păstrează într-o cutie curată, în soluţie antiseptică.

II.5. IGIENA NASULUINasul este locul unde aerul care intră în aparatul respirator este filtrat, încălzit şi

umezit.Nasul se îngrijeşte prin spălare , dimineaţa şi prin curăţirea cu batista de câte ori

este nevoie. Trebuie evitate deprinderile de a introduce degetele în nas sau de a smulge perii

din nas, deoarece se poate leza mucoasa nazală; deasemenea se pot introduce numeroşi microbi în organism.

În mod normal, sportivul trebuie să respire pe nas. La nivelul foselor nazale pot apărea obstacole (vegetaţii adenoide, hipertrofie de cornete, deviaţii de sept) care trebuie înlăturate chirurgical.

La box, pentru prevenirea epistaxisului se recomandă tonifierea mucoasei nazale prin inhalarea în fiecare dimineaţă de ser fiziologic sau apă sărată. Înainte de meci se indică masajul nasului şi instilarea în fiecare nară a 2-3 picături de ulei de vaselină.

II.6. IGIENA OCHILOROchii trebuie îngrijiţi cu mare atenţie deoarece în activitatea sportivă sunt intens

solicitaţi pentru aprecierea corectă a distanţelor, pentru vederea periferică, pentru perceperea precisă a semnalelor luminoase şi pentru diferenţierea culorilor.

Conjunctivele sunt frecvent iritate de praful de pe terenuri sau săli de sport şi de apa din bazinele de înot. Din această cauză se pot produce conjunctivite şi blefarite. Pentru prevenirea îmbolnăvirilor se indică următoarele: ştergerea ochilor cu batista şi nu cu mâna sau tricoul; instilarea în fiecare ochi a 1-2 picături de soluţie dezinfectantă; înotătorii să poarte ochelari remetic închişi sau lentile de contact; la schi şi alpinism ochii să fie protejaţi cu ochelari de soare cu lentile de culoare

portocalie sau verde care resping razele albastru şi violet (razele solare pot produce leziuni ale retinei, mergând până la orbire).

În timpul antrenamentelor şi competiţiilor, culorile mediului ambiant au mare influenţă. Verdele şi albastrul au efect liniştitor; roşul este excitant, negrul este deprimant, galbenul şi portocaliul sunt stimulatoare.

Efectuarea antrenamentelor într-o sală cu pereţii albi sau gri are efecte negative asupra sportivului: oboseală vizuală şi generală, iar în timp oboseală prin supraantrenament.

În sălile de sport trebuie să fie o corelaţie între culoarea pereţilor, a aparatelor şi a echipamentului sportiv. Combinarea de culori cum ar fi: roşu-albastru, portocaliu-albastru, galben-albastru, galben- violet dă contraste nepotrivite, urmate de oboseală vizuală pentru sportivi şi arbitri. Acest fapt este important în ramurile sportive unde aprecierea este subiectivă: jocuri sportive, gimnastică, patinaj artistic, sărituri în apă.

29

Sălile sportive trebuie să fie iluminate corect.

II.7. IGIENA URECHILORUrechile au rol important pentru sportivi în orientarea în spaţiu şi pentru echilibru.

Urechile se îngrijesc prin: spălare cu apă şi săpun; dacă sau produs dopuri de cerumen pe conductul auditiv extern, ele se înmoaie cu apă

caldă şi se îndepărtează cu un beţişor înfăşurat în vată şi înmuiat în glicerină. Folosirea în acest scop a corpurilor ascuţite poate duce la iritări ale pielii şi timpanului, urmat de infecţii.

pentru prevenirea otitei externe la înotători şi poloişti se recomandă căştile de cauciuc si dopurile din ceară sau cauciuc introduse în conductul auditiv extern;

sportivii trebuie să prevină sau să trateze corespunzător inflamaţiile nazofaringiene. Acestea se pot propaga, prin tuba auditivă, la mucoasa cavităţii timpanice, producând otita medie.

IGIENA ECHIPAMENTULUI SPORTIV

Echipamentul sportiv îndeplineşte câteva funcţii importante pentru buna desfăşurare a activităţii sportive. Influenţa asupra funcţiei de termoreglare

În timpul efortului sportiv, în organism se produce o mare cantitate de căldură. Pentru a evita şocul termic, surplusul de căldură trebuie cedat mediului ambiant prin termoliză. Aceasta se realizează prin radiaţie, convecţie, conductibilitate şi evaporare.

Calităţile echipamentului sportiv (tipul de ţesătură, grosimea, culoarea) trebuie să fie în concordanţă cu formele fizice de dispersare a cădurii corporale, pentru a se crea un comfort termic organismului. Echipamentul trebuie să acopere mai ales regiunile corpului care prezintă variaţii mari ale temperaturii cutanate.

Ţesăturile din care este confecţionat echipamentul trebuie să aibe următoarele proprietăţi: Conductibilitatea termică este proprietatea de a absorbi căldura corpului şi de a o

transmite mediului ambiant. Ea depinde de: Porozitatea ţesăturii: cu cât o ţesătură are o porozitate mai mare, cu atât conţine mai

mult aer. Aerul produce izolare termică.Exemple de porozitate:

- blănurile ~ 95-97- puloverele din lână ~ 89-92- tricotul ~ 73-86- barchetul ~ 70-75- ţesăturile din in ~ 30-37Cu cât porozitatea este mai mare, cu atât conductibilitatea termică este mai mică.

30

Grosimea ţesăturii: ţesăturile subţiri au o conductibilitate termică mai mare decât cele groase.

Permeabilitatea pentru aer. Ţesăturile trebuie să permită efectuarea schimburilor gazoase de nivelul tegumentelor. Dacă stratul de aer de sub haine conţine CO2 în concentraţie de 0,8% se produce o senzaţie plăcută. La concentraţii mai mari ale CO2 senzaţia devine dezagreabilă. Nu sunt indicate pentru confecţionarea echipamentului sportiv ţesăturile impermeabile pentru aer: ţesăturile din materiale sintetice, sau din fire foarte dense (balonzaid, mătase).

Higroscopicitatea este proprietatea ţesăturilor de a absorbi apa sau vaporii de apă. Echipamentul trebuie să aibă o bună higroscopicitate: să absoarbă transpiraţia produsă la nivelul pielii urmând ca o parte din aceasta să se evapore.

Porii echipamentului se pot umple cu transpiraţie sau apă provenită din ploaie sau zăpadă, şi atunci îşi pierde permeabilitatea pentru aer. Sportivul poate răci sau are o senzaţie de disconfort. De aceea se recomandă, ca în pauze, echipamentul să fie schimbat. Culoarea echipamentului influenţează termoliza. Culoarea deschisă absoarbe

radiaţiile solare în proporţie mai mică decât culoarea închisă. Toamna şi iarna este indicat să se folosească tricourile din lână, de culoare închisă, iar vara tricourile din bumbac de culoare deschisă.

În funcţie de culoare, ţesăturile absorb căldura solară în procent de:- alb ~ 100%- galben deschis ~ 102%- galben închis ~ 140%- verde deschis ~ 152%- verde închis ~ 161%- roşu ~ 168%- maron deschis ~ 198%- negru ~ 208% Funcţia de protecţie

Sportivii sunt protejaţi de echipament împotriva unor agenţi fizici sau mecanici. De exemplu: tricoul şi chiloţii protejează o parte a corpului de acţiunea razelor solare. Apărătoarele, cotierele, jambierele, gleznierele, etc. protejează sportivul de agenţi mecanici (căzături, lovituri). Funcţia ajutătoare

Echipamentul îl ajută pe sportiv în realizarea unor performanţe cât mai bune. De exemplu: ghetele cu crampoane pe talpă folosite la fotbal şi la rugbi asigură o priză mai bună pe teren, atât la porniri cât şi la opriri; pantofii cu cuie în atletism ajută alergările pe distanţe scurte. Dacă acestea lipsesc sau sunt necorespunzătoare randamentul este mai mic şi există pericolul producerii de accidente. Funcţia estetică

Echipamentul sportiv trebuie săasigure o prezentare plăcută a sportivului şi a echipei. Culorile tricoului, chilotului, şi jambierelor joacă un rol important sub aspect estetic şi pentru diferenţierea coechipierilor de adversari. În ultimul caz este preferată diferenţa de culoare, nu de nuanţă. Culorile deschise sunt cel mai uşor vizibile. Cel mai mare câmp vizual îl au culorile alb şi galben, iar cel mai mic, culoarea verde.

31

IGIENA ÎNCĂLŢĂMINTEIÎncălţămintea are drept rol principal să apere picioarele de influenţele

nefavorabile ale mediului. Ea nu trebuie să restrângă funcţiile piciorului, să-i împiedice creşterea, să nu modifice bolta plantară şi degetele, ci să lase circulaţia sanguină liberă şi mişcările normale. Trebuie să fie uşoară, moale, comodă, să corespundă climei şi anotimpului şi condiţiilor de muncă.

Croiala încălţămintei trebuie să corespundă formei piciorului, volumului şi modificărilor dimensiunilor piciorului în mers şi în timpul purtării de greutăţi.

CĂLIREA CORPULUI

Organismul uman trebuie să se adapteze permanent modificărilor din mediul ambiant: variaţii de temperatură, de umiditate, mişcările aerului, variaţii ale radiaţiilor solare.

Călirea este metoda prin care se realizează mărirea rezistenţei generale a organismului faţă de variaţiile bruşte ale mediului extern şi faţă de îmbolnăviri. Pentru călirea organismului se folosesc factorii naturali: apa, aerul şi radiaţiile solare, aplicaţi după anumite principii şi reguli.

Prin călire, organismul se obişnuieşte să reacţioneze adecvat la condiţiile externe variabile, fără să se producă tulburări ale funcţiilor importante.

Gradul de călire este starea la care ajunge organismul după aplicarea măsurilor de călire, stare care îi permite să reacţioneze prompt la modificările factorilor meteorologici din mediul ambiant.

Principiile călirii sunt: gradaţia; continuitatea; variaţia intensităţii; diversitatea mijloacelor de călire; individualizarea mijloacelor de călire.

Gradaţia. Acest principiu se realizează prin folosirea gradată, ca intensitate şi durată de expunere, a factorilor de mediu. De obicei călirea se începe în sezonul cald.

Continuitatea. Călirea corpului trebuie începută în copilărie şi făcută în fiecare zi. În acest fel se formează reflexe condiţionate de apărare, cu efecte favorabile. Întreruperea călirii pe o perioadă mai mare de timp duce la reducerea gradului de călire. Reluarea trebuie făcută gradat.

Variaţia intensităţii. După ce s-a realizat un anumit grad de călire, organismul trebuie supus influenţei alternative a unor excitanţi cu intensitate variabilă şi durată de timp diferită. De exemplu, expunerea alternativă la cald şi rece.

Diversitate mijloacelor de călire. Un grad de călire ridicat se obţine prin folosirea unor factori cât mai diverşi. De exemplu, băi de aer, de apă şi de soare. Este benefică şi utilizarea procedurilor de călire după gimnastica de dimineaţă în aer liber.

Individualizarea mijloacelor de călire se face în funcţie de tipul de sistem nervos, vârstă, sex, stare de sănătate, pregătirea prealabilă a organismului.

32

Factorii de călire se aresează în special aparatului cardiovascular şi mecanismelor de termoreglare.

Principalii factori decălire sunt: aerul, soarele şi apa.

1. CĂLIREA CU AJUTORUL AERULUI

Aerul acţionează asupra organismului prin: intensificarea metabolismului; întărirea sistemului nervos; îmbunătaţirea activităţii aparatului cardiovascular; solicitarea sistemului termoreglator.

Gradul de acţiune a aerului depinde de: temperatură, umiditate, viteză de deplasare, puritate. Acţiunea aerului este cu atât mai puternică, cu cât temperatura lui este mai diferită faţă de a corpului.

Reguli de aplicare Băile de aer se fac cu corpul cât mai sumar îmbrăcat, pentru ca aerul să vină în

contact cu o suprafaţă cât mai mare a corpului. Baia de aer se începe acasă, într-o cameră închisă, la temperatura de 20-25ºC; această

temperatură se scade treptat. În faza următoare baia de aer se va face afară. Dacă bălie de aer se încep în sezonul rece, în timpul gimnasticii de dimineaţă, fereastra se va deschide treptat, până ce temperatura aerului din cameră va fi la fel cu cea de afară.

La început baia de aer se va face o singură dată pe zi, la ora 7-8 dimineaţa, timp de 5-10 minute. Durata băii se măreşte treptat, până se ajunge la două băi pe zi, cu o durată totală de două ore. Baia de aer nu se face imediat după eforturile fizice mari. Între baia de aer şi masă se lasă un interval de 1h30min – 2h . Înainte de a începe baia de aer se fac câteva mişcări, fără a se ajunge la transpiraţie. La apariţia senzaţiei de frig baia se întrerupe. Baia de aer se termină cu un masaj şi cu un procedeu de călire prin apă.

Este indicat să ne obişnuim să trăim într-o cameră cu o temperatură de 18ºC şi să dormim sumar îmbrăcaţi şi cu fereastra deschisă – vara şi întredeschisă – iarna.

Băile de aer sunt importante în sporturile care se practică în sezonul rece sau în cele care, uneori se desfăşoară în condiţii de mediu care se schimbă brusc.

Trecerea de la antrenamentul de sală la cel de afară necesită călirea prin aer, folosirea unui echipament de tranziţie, o alimentaţie corectă. Iarna, se va executa afară numai încălzirea generală, antrenamentul cotinuându-se în sală.

2. CĂLIREA CU AJUTORUL SOARELUI

33

Cantitatea de energie radiantă solară care ajunge la suprafaţa pământului depinde de: înălţimea soarelui deasupra orizontului, gradul de transparenţă a atmosferei şi de unghiul sub care cad razele solare pe orizontală.

Pentru călirea cu ajutorul soarelui trebuie folosite zilele senine şi orele la care soarele se găseşte la o înălţime, de la care razele solare fac cu orizontala un unghi de 30º . Sub această înălţime băile de soare sunt inutile din punct de vedere al radiaţilor ultraviolete, care sunt cele mai importante în procesul de călire.

Reguli de aplicare Baia de soare trebuie să fie totală, directă, progresivă şi continuă. Baia de soare se face în poziţia culcat, cu picioarele orientate spre soare. Capul şi ochii trebuie protejaţi. Cel mai indicat timp de expunere, în clima noastră este între orele 8 şi 11 dimineaţa;

înainte de ora 8 cantitatea de raze ultraviolete este foarte mică, iar după ora 11 cantitatea de raze infraroşii este foarte mare şi se pot produce arsuri.

Baia de soare se face după un dejun uşor şi la 3 ore după masă de prânz. Durata băii de soare creşte treptat de la câteva minute până la 1-2 ore, pe fiecare parte

a corpului. La începuutl călirii se face o singură baie pe zi; apoi două, cu o pauză de 4 ore între

ele. După terminarea băii de soare se stă la umbră 10 minute şi apoi se face duşul sau

înotul.Contraindicaţii: tuberculoza pulmonară evolutivă; febra; agitaţie nervoasă; supraantrenament; la femei, ciclul menstrual şi sarcină.

Călirea cu ajutorul soarelui se recomandă să se facă la munte sau la mare unde intervin şi alţi factori.

Băile de soare se pot practica în tot timpul pregătirii sportive, radiaţiile solare fiind un stimul natural pentru creşterea tonusului organismului. Vara, antrenamentele trebuie făcute şi la orele în care soarele este puternic.

În folosirea băilor de soare este indicat ca sportivii să respecte anumite reguli: între baia de soare şi începerea antrenamentului să treacă cel puţin două ore; în zilele de concurs să nu se facă expuneri la soare; în supraantrenament, baia de soare şi climatul marin sunt cotraindicate.

3. CĂLIREA CU AJUTORUL APEI

Procedurile hidrice de călire produc modificări evidente în activitatea inimii, a vaselor de sânge, a aparatului respirator, a metabolismului şi în termoreglare.

Aceste proceduri trebuie să fie de scurtă durată (minute); se alternează cald cu rece; se fac în instalaţii speciale.Procedurile de călire cu ajutorul apei sunt:

34

fricţionarea cu un prosop aspru şi umed; turnare apei pe corp; duşul; scăldatul.

Fricţionarea cu prosopul umed se face după gimnastica de dimineaţă. La început prosopul se udă cu apă la temperatura de 24-25ºC. Tot la două zile, temperatura apei se scade cu un grad, până se ajunge la temperatura camerei. La urmă se şterge corpul cu un prosop uscat.

Turnarea apei pe corp. La început se foloseşte apă la temperatura de 33-35ºC, care se scade treptat până la 20ºC. Procedeul durează 1-2 minute. După stropire se face un masaj al pielii cu un prosop uscat.

Duşul se începe cu o temperatură a apei de 30-33ºC; temperatura apei se scade treptat până la 20ºC. Durata duşului este de 1-2 minute.

Duşul rece nu se practică imediat dupa o activitate fizică intensă, când pielea este transpirată.

Scăldatul are cel mai mare efect de călire, deoarece: contactul cu apa se face dintr-o data pe toată suprafaţa corpului; se combină cu baia de aer şi de soare; este însoţit de acţiunea presiunii apei şi a mişcărilor executate în apă.

Reguli de folosire a scăldatului ca mijloc de călire: scăldatul nu se începe într-o apa cu temperatura sub 18- 20C; nu se intră în apă încălzit şi transpirat; la început se face o singură baie pe zi, în apa mai caldă de 20C; primele băi au o durată de 3-5 minute; în apă se intră repede, se fac 2-3 scufundări şi apoi mişcări de înot; la ieşirea din apă corpul se şterge bine; nu se stă în apă până apar frisoanele; baia se face după două ore de la luarea mesei.Contrindicaţii: bolnavii cardiovasculari şi cei cu afecţiuni pulmonare, renale, reumatismale.

Duşurile calde de după efortul sportiv trebuie să se termine cu o scădere treptată a temperaturii apei, pentru liniştirea organismului.

Călirea cu apă rece a picioarelor are ca rezultat o mai bună circulaţie venoasă a sângelui şi previne “răcelile” atunci când încălţămintea se umezeşte.

La înotători călirea cu apă rece este folosită pentru creşterea performanţelor.Toţi sportivii de performanţă şi profesorii de educaţie fizică trebuie să practice

înotul.

d) SumarÎn acest modul s-a realizat o introducere în studiul igienei individuale şi a

echipamentului sportiv şi au fost studiaţi factorii de calire a organismului.

e) Întrebări recapitulative şi teme de controlÎntrebări:

35

1. Cum se face călirea organismului?2. Când se recomandă călirea cu apă rece şi când trebuie evitată?3. Echipamentul sportiv în funcţie de anotimp.

f) Bibliografie modul Alexandrescu, C.,; Creţu, A, 1993, Igiena educaţiei fizice şi sportului, Curs de

bază, ANEFS Bucureşti; Zamora, E.; Craciun D.D., 1999, Igiena educaţiei fizice şi sportului. Editura

Risoprint , Cluj-Napoca Mănescu, S., 1984, Tratat de igienă. Editura medicală, Bucureşti; Drăgan, I., 1989, Practica medicinii spotive. Editura Medicală , Bucureşti;

Modulul III. Regimul de viaţă al sportivului. Igiena activităţii şcolare

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile de igiena activităţii şcoale şi extra şcolare. Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea noţiunilor de igienă activităţii şcoale şi extra şcolare Cunoaşterea regimului de viaţă pentru menţinere formei sportive.

d) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele. Igiena individuală. Călirea organismului.Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea regimului de viaţă a sportivului.Al doilea subcapitol are ca scop cunoaşterea igienei şcolare.

c) Conţinutul informaţional detaliat

REGIMUL DE VIAŢĂ AL SPORTIVULUI

36

Regimul de viaţă al sportivului reprezintă programul său de viaţă şi activitate. Acest program, dacă este respectat cu stricteţe, duce la formarea unor reflexe condiţionate stabile.

Dacă organismul uman este solicitat raţional, omul poate efectua eforturi mari, cu o uzură relativ redusă.

Pentru sportivul de performanţă regimul corect de viaţă este absolut obligatoriu. Măiestria sportivă înaltă, fără de care atingerea unor performanţe ridicate este imposibilă, se obţine numai după un antrenament sistematic, ştiinţific şi cu mari solicitări ale organismului, până aproape de limita fiziologică.

Nerespectarea regimului igienic de viaţă duce la instalarea oboselii cronice, a supraantrenamentului, la înrăutăţirea stării de sănătate, la scăderea capacităţii de efort şi la instalarea unuigrad ridicat de uzură, toate acestea conducând la scăderea longevităţii sportive.

Conţinutul regimului de viaţă. În elaborarea unui regim raţional de viaţă trebuie ţinut cont de: particularităţile individuale ale sportivului; condiţiile de viaţă şi de muncă; ramura sportivă; obiceiurile pozitive ale sportivului.

În general, regimul de viaţă al sportivului trebuie să conţină unele deprinderi igienice. Gimnastica de dimineaţă trebuie efectuată imediat după sculare. Se fac câteva

exerciţii care activează sistemul nervos central şi unele funcţii ale organismului, pentru a grăbi trecerea de la starea de inhibiţie din timpul somnului la activitatea din timpul zilei.

Durata gimnasticii de dimineaţă este de 10-12 minute, pentru sportivi începători şi de 20 minute, pentru sportivii consacraţi. În sezonul cald, gimnastica se va face afară sau în cameră, în faţa ferestrei deschise; iarna, se va face în camera bine aerisită. După gimnastică se va folosi un procedeu de călire cu ajutorul apei.

În timpul gimnasticii de dimineaţă se fac exerciţii care favorizează dezvoltarea unor calităţi motrice sau a unor grupe musculare hipotrofiate în urma unor accidentări. Igiena individuală şi a echipamentului. Vezi capitolele III, IV, V. Alimentaţia raţională. Raţia alimentară a sportivului trebuie să corespundă cantitativ

şi calitativ ramurii sportive practicate. Mesele trebuie luate la aceleaşi ore. Sportivul trebuie obişnuit să nu se grăbească atunci când mănâncă şi să mestece bine alimentele. Masa va fi luată cu trei ore înainte de începerea efortului şi la o oră după terminarea lui.

Somnul este singurul mijloc natural pentru refacerea sistemului nervos central şi pentru înlăturarea oboselii. Durata somnului trebuie să fie de minimum 8 ore pe zi, fiind mai mare în timpul perioadelor de concurs. Cele mai indicate ore de culcare sunt 22, 23, iar cele de sculare 7,8 dimineaţa. După masa de prânz se recomandă două ore de odihnă. Pentru a dormi bine se inidcă: înainte de culcare o plimbare sau un duş călduţ; masa de seară să nu fie copioasă şi să nu conţină prea multă carne, fără cafea şi fără alcool; poziţia în timpul somnului să fie culcat pe partea dreaptă sau în decubit ventral.

37

Odihna activă. Timpul liber trebuie petrecut în mod plăcut în familie, cu prietenii, la spectacole; ea se mai poate realiza prin lectura, audiţii muzicale, sporturi complementare.

Pregătirea profesională şi sportivă. Pregătirea profesională este importantă, mai ales după abandonarea spotului de performanţă. În cazul în care sportivul desfăşoară şi o activitate productivă, orele de antrenament trebuie planificate în funcţie de aceasta.

Călirea corpului. Vezi capitolul VI. Autocontrolul medical este metoda prin care sportivul recoltează date obiective şi

subiective privind organismul propriu, date care trebuie trecute sub formă de diagramă în jurnalul de autocontrol medical.

Refacerea după efort face parte din programul de pregătire. Refacerea este un proces natural, spontan. În sportul de preformanţă organismul este ajutat să îşi grăbească procesul de refacere, printr-o serie de măsuri:

măsuri hidrofizioterapice; măsuri de igienă a alimentaţiei; somnul; odihna activă; refacerea medicamentoasă. Măsuri hidrofizioterapice Odihna în poziţie relaxatoare, după terminarea efortului, timp de 10-20 minute, pe un

fotoliu sau şezlong, pentru o revenire parţială a aparatului cardiovascular. Baie caldă generală sub formă de duş cu apă caldă şi săpun, cu o durată de 15-20

minute. Are rolul de a îndepărta transpiraţia şi murdăria de pe piele, dar are şi efecte de calmare nervoasă, de relaxare musculară şi circulatorie.

Relaxare în bazine cu apă caldă, cu mişcări uşoare de braţe şi picioare. O dată sau de două ori pe săptămână, dar nu imediat după terminarea efortului, se poate folosi sauna.

Indicaţii pentru folosirea corectă a saunei: nu este indicată folosirea saunei pe stomacul gol sau după o masă copioasă; folosirea saunei este contraindicată în ziua premergătoare concursului; sauna se foloseşte în două sau trei cicluri succesive; un ciclu durează 20-25 minute şi

constă în:- încălzirea tălpilor cu apă caldă şi uscarea lor prin ştergere;- şederea în saună 10 minute, timp în care se transpiră abundent;- răcorirea corpului: câteva minute se stă într-o încăpere alăturată saunei şi se fac mişcări de braţe şi picioare; apoi corpul este stropit gradat cu apă rece începând cu membrele inferioare, apoi superioare şi la urmă trunchiul;- după răcorirea completă a corpului se poate începe un nou ciclu. sauna se încheie cu un repaus de 20 minute, în poziţie relaxatoare; după terminarea saunei este contraindicat efortul fizic. După baia caldă se recomandă repaus în poziţie relaxatoare, timp de 10-15 minute,

sportivul consumând, în mai multe prize, 200-300 ml de apă minerală alcalină sau sucuri naturale din fructe.

38

Masajul relaxator se practică timp de 15-20 minute pe grupele musculare care au fost mai intens solicitate în efort (masaj manual sau vibromasaj). Cel mai eficace este masajul sub apă, într-un bazin cu apă caldă.

Pentru refacerea organismului se poate utiliza procedeele de oxigenare şi aeroionizare negativă, efectuate în camere special amenajate.

Măsuri de igienă a alimentaţiei.Masa se va lua după 1h30min de la terminarea efortului. Alimentaţia de refacere

durează 24ore şi trebuie să fie hipocalorică, hiperglucidică, alcalinizantă, bogată în vitamine şi săruri minerale. Somnul cu o durată de 8-9 ore poate fi ajutat medicamentos atunci când există

dereglări deoarece oboseala nervoasă poate duce la supraantrenament. Atenţie: medicamentele hipnotice şi sedative se administrează numai la prescripţia medicului. Acestea sunt cosiderate doping la tir.

Odihna activă este un mijloc important de refacere. Eforturile fizice trebuie să fie mici, să nu crescă frecvenţa cardiacă peste 120-130/min .

Refacerea medicamentoasă. Medicaţia de effort constituie un act medical de mare responsabilitate. Ea se prescrie numai de medic şi se aplică numai de personalul medico-sanitar.

Înlăturarea obiceiurilor neigienice. Pentru a creşte longevitatea sportivă, sportivul trebuie să renunţe la unele obiceiuri neigienice: fumatul, excesul de alcool, excesele sexuale, folosirea dopingului.

IGIENA ACTIVITĂŢII ŞCOLARE

Igiena activităţii şcolare este foarte importantă deoarece mediul social influenţează procesul de creştere şi dezvoltare a şcolarului, prin activitatea intelectuală şi fizică care se desfăşoară în şcoli. Activitatea intelectuală trebuie armonios îmbinată cu activitatea de educaţie fizică.

În organizarea igienică a procesului instructiv educativ trebuie să se ţină seama de următoarele: particularităţîle sistemului nervos al elevului; caracteristicile activităţii elevului; capacitatea de lucru a elevului; condiţiile materiale în care se desfăşoară activitatea; modul de predare a cunoştinţelor. Particularităţile sistemului nervos

La şcolarii mici atenţia este instabilă, se concentrează cu greutate, au rezistenţă mică şi obosesc uşor, mai ales când activitatea este uniformă, monotonă.

Organismul şcolarilor mici dispune de posibilităţi limitate de effort. La ei se pot dezvolta deprinderi motrice în unele ramuri sportive: înot, patinaj artistic, schi, gimnastică.

La şcolarii mijlocii şi mari se perfecţionează activitatea de cunoaştere, se dezvoltă capacitatea de analiză si sinteză corticală, imaginaţia şi capacitatea de efort voluntar.

39

La vârsta de 13-14 ani dezvoltarea motrică permite formarea unor stereotipuri dinamice mai perfecţionate. Ei pot învăţa tehnica şi tactica majorităţii ramurilor sportive. Caracteristicile activităţii elevului sunt varietatea şi complexitatea.

Varietatea. O activitate cu durată mai mare îl plictiseşte pe copil, deoarece îi solicită centrii nervoşi care nu sunt suficient dezvoltaţi. Pentru a nu deveni nervos şi a nu obosi, activitatea trebuie schimbată mai des.

Complexitatea. Elevul, mai ales cel de vârstă mică, şterge diferenţa dintre activitatea fizică şi cea intelectuală. În acelaşi timp cu mişcarea i se dezvoltă şi funcţiile nervoase şi psihice. La pubertate efortul fizic trebuie bine dozat, deoarece dezvoltarea somatica se face mai rapid decât cea funcţională. Capacitatea de lucru a elevului.

Capacitatea de lucru zilnică creşte după ora 8. Atinge maximum între orele 9 şi 11, scade între orele 13 şi 15 şi creşte din nou între 15 şi 18.

Capacitatea de lucru săptămânală atinge maximum în zilele de marţi, miercuri şi joi.

Pentru a influenţa pozitiv activitatea cerebrală a elevilor lecţia de educaţie fizică trebuie să se facă după ora a treia, înainte de instalarea oboselii accentuate. În orarul săptămânal este bine să fie plasată la mijlocul săptămânii.

Capacitatea de lucru a elevului este influenţată de mai mulţi factori: Vârsta. Pentru un efort fizic sau intelectual de aceeaşi intensitate şi durată,

modificările fiziologice sunt cu atât mai mari cu cât vârsta este mai mică. Capacitatea de adaptare la efort şi posibilitate de învăţare şi fixare a unor stereotipuri dinamice cresc paralel cu vârsta.

Posibilităţile maxime de efort sunt atinse în jurul vârstei de 20 ani, la fete şi 22-24 ani, la băieţi. Sexul. Capacitate de lucru la fete este diferită faţă de băieţi numai începând de la

pubertate. Forţa musculară la fete reprezintă 2/3 din cea a băieţilor. După pubertate, fetele au o capacitate mai redusă de adaptare la efortul de

intensitate şi durată crescute.Ele pot efectua mai bine activităţi de precizie şi fineţe, au o mobilitate şi un echilibru mai bune. Au rezistenţă mai mare la activitatea monotonă. În timpul fluxului menstrual capacitatea de lucru scade. Dezvoltarea fizică. O dezvoltare fizică mai bună este însoţită de capacitate de lucru

mai mare. Capacitatea de adaptare la efort este proporţionala cu masa corporală activă în timpul activităţii sportive.

Starea de sănătate. Capacitatea de lucru este bună atunci când copilul este sănătos. Bolile acute scad temporar capacitatea de effort, spre deosebire de bolile cronice care o scad permanent.

Intensitatea, durata şi caracterul efortului depus. Organismul aflat înperioada de creştere se adaptează bine la eforturile musculare dinamice, intense şi de scurtă durată; efortulstatic duce la oboseală mai rapidă decât efortul dinamic.

Organismul copiilor şi adolescenţilor se adaptează mai uşor la activităţile în care sunt pauze scurte, dar mai dese şi la activităţile variate. Condiţiile materiale de desfăşurare a activităţii

Acestea trebuie să fie în concordanţă cu cerinţele igienico-sanitare din şcoli şi din sălile de sport. Condiţiile de predare a educaţiei fizice

40

Cadrele didactice trebuie să capteze atenţia elevilor şi să îi antreneze la o participare activă în timpul lecţiilor.

Educaţia fizică în şcoli este importantă deoarece: ajută la creşterea şi dezvoltarea fizică a elevilor; creşte capacitatea de lucru a elevilor; este un mijloc de echilibrare fiziologică a organismului; îmbunătaţeşte starea de sănătate; creşte rezistenţa la efort şi la îmbolnăviri.

Practicarea exerciţiilor fizice timp îndelungat, după principii pedagogice şi medicale, are nu numai efecte imediate dar şi efecte de lungă durată.

d) SumarÎn acest modul s-a realizat o introducere în studiul igienei şcolare şi a fost

studiat regimul de viaţă al sportivului.

e) Întrebări recapitulative şi teme de controlÎntrebări:

1. Între ce ore capcitatea de lucru a elevului este maximă?2. Când se recomandă desfăşurarea activităţilor sportive la elevi?3. Ce este odihna activă?

f) Bibliografie modul Alexandrescu, C.,; Creţu, A, 1993, Igiena educaţiei fizice şi sportului, Curs de

bază, ANEFS Bucureşti; Zamora, E.; Craciun D.D., 1999, Igiena educaţiei fizice şi sportului. Editura

Risoprint , Cluj-Napoca Mănescu, S., 1984, Tratat de igienă. Editura medicală, Bucureşti; Drăgan, I., 1989, Practica medicinii spotive. Editura Medicală , Bucureşti;

41

Modulul IV. Primul ajutor medical: definiţie, reguli generale de organizare. Traumatismele. Entorsele. Luxaţiile. Fracturile. Imobilizarea provizorie în caz de fracturi şi luxaţii

a) Scopul şi obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile de prim

ajutor. Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea noţiunilor generale de prim ajutor. Cunoaşterea noţiunilor de traumatism şi prim ajutor în traumatisme.

e) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele. Igiena individuală. Călirea organismului.Igiena şcolară si regimul de viaţă al sportivului.Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea noiunilor de prim ajutor medical:

definiţie, reguli generale de organizare. .Al doilea subcapitol are ca scop prezentarea traumatismelor, entorselor,

luxatiilor, fracturilor, imobilizarea provizorie.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Prin urgenţã se înţelege suferinţa violentã, aparutã pe neaşteptate, care obligã la mãsuri medicale grabnice.

Ajutorul pe care îl acordã o persoanã victimei imediat dupã accident se numeşte prim ajutor.

Ce trebuie sã facem când acordãm primul ajutor.

În primul rând trebuie sã ne interesãm asupra cauzei care a determinat accidentul, pentru a ştii cum sã acordãm primul ajutor.

Sã scoatem victima de sub influenţa cauzei care a determinat accidentul. Trebuie sã punem victima în condiţii bune pentru a-i acorda primul ajutor: într-o

camerã aerisitã cu temperatura de confort (180C-200C) la umbrã, dacã e o zi calduroasã. Accidentatul trebuie menţinut întins într-o poziţie comodã, care sã nu-i agraveze starea.

Sã facem un examen rapid al stãrii generale a victimei, mai ales în ceea ce priveste respiraţia şi circulaţia, pentru cã de aceasta depinde felul în care trebuie acordat primul ajutor.Vom observa dacã pacientul respirã şi îi vom cerceta pulsul; în cazul cã nu receptãm pulsul, vom pune imediat urechea pe toracele victimei pentru a asculta bãtaile inimii.

În cazul în care accidentatul nu respirã sau nu i se percep bãtaile inimii, îi vom acorda imediat primul ajutor: respiraţie artificialã - de preferat “gurã la gurã” - şi masaj cardiac extern, pentru a determina reluarea respiraţiei şi a circulaţiei.

42

Dacã victima are o pierdere de sânge se vor lua imediat mãsurile necesare pentru oprirea hemoragiei.

Dacã accidentatul prezintã rãni se vor aplica pansamente sterile. În caz cã este vorba de mai mulţi accidentaţi, ne vom orienta, pe baza examinãrii

rapide fãcute tuturor, asupra celor în stare mai gravã, pentru a le acorda acestora, preferenţial, primul ajutor.

Este obligatoriu sã îndepartãm mulţimea, care prin agitaţia pe care o creeazã şi prin acţiunile sau sfaturile nepotrivite, dãuneazã salvãrii victimei.

Examinarea trebuie fãcutã cu foarte mare grijã pentru a nu înrãutãţi starea accidentatului, dar cât mai complet. Dacã este nevoie, tãiem îmbrãcãmintea pentru a-l examina mai bine sau pentru a face manevrele necesare respiratiei şi circulaţiei.

Trebuie avut grijã ca manevrele pe care le efectuãm sã nu înrãutãţeascã starea victimei. Spre exemplu, în caz de fracturi, mişcarea oaselor fracturate produce dureri care agraveazã starea bolnavului.

Ori de câte ori este posibil trebuie sã apelãm imediat la ajutorul unui medic sau al unui cadru sanitar mediu.

Trebuie sã asigurãm transportul accidentatului la spital, în bune condiţii, apelând, când este posibil, la o ambulanţã.Transportul cu un autoturism sau cu un camion poate agrava de multe ori starea victimei. De aceea, dacã suntem obligaţi sã transportãm victima cu astfel de mijloace, trebuie sã gasim posibilitatea ca bolnavul sã stea întins, iar dacã are fracturi, sã facem o imobilizare provizorie a acestora.

De asemenea, trebuie sã avem grijã, pe cât posibil sã pãstrãm în situaţia în care le-am gãsit, cauzele care au produs accidentul, pentru a permite organelor de anchetã sã execute cercetãrile legale.

Este bine sã însoţim victima la spital pentru a da lãmuririle necesare asupra cauzelor accidentului, a modului de comportare a victimei, precum şi a primului ajutor acordat, sau cel puţin sã informãm complet pe cel care transportã accidentatul la spital.

Ce nu trebuie sã facem când acordãm primul ajutor

Este foarte important sã nu stârnim panicã. Sã procedãm energic dar sã nu luãm mãsuri pripite, periculoase.

Trebuie sã avem grijã sã nu înrãutãţim starea accidentatului. Acestuia nu i se vor face miscãri forţate, nu va fi ridicat în poziţie verticalã.

Nu este indicat sã oferim accidentatului grav sã bea multã apã, mai ales dacã suspectãm şi o loviturã în abdomen cu rupturã de stomac sau dacã accidentatul are tendinţã la vãrsãturi.

Trebuie sã acţionãm cu foarte multã energie, dar cu prudenţã, pentru a nu fi supuşi şi noi la accidente sau a pune în pericol viaţa altor persoane.

Se recomandã ca fiecare persoanã sã aibã în dotare, acasã, la locul de muncã şi obligatoriu în autoturism o trusã de prim ajutor. Aceasta trebuie sã conţinã în mod obligatoriu:

Douã pachete de tifon sigilate şi sterile.

43

Un pachet de vatã sterilã şi unul de vatã nesterilã pentru curãţirea rãnilor. Douã pansamente mari şi douã mici sub formã de rulouri de 10 metri, sigilate şi

sterile. O rolã de leucoplast lat şi una de leucoplast îngust. Un pachet cu pansamente mari autoadezive cu Rivanol, sigilat şi steril. Un pachet cu pansamente mici autoadezive cu Rivanol, sigilat şi steril. Trei bandaje triunghiulare pentru imobilizarea luxaţiilor şi a fracturilor. Patru bandaje mari de tifon. Un termometru. Ace drepte şi curbe şi un mosor de aţã. O pensã anatomicã şi una chirurgicalã. O foarfecã cu capete rotunde. Un bisturiu. O sticlã cu alcool medicinal. O sticlã cu soluţie de Rivanol O sticlã cu soluţie de tincturã de iod. Un tub de unguent cu hidrocortizon. O cutiuţã cu acid boric. Trei seringi cu ace de unicã folosinţã. Medicamente: algocalmin, aspirinã, paracetamol, laxative, antidiareice,

antihistaminice. O agendã cu numerele de telefon şi adresa de la: salvare, pompieri, medic, poliţie,

spital, farmacie, stomatolog.

Traumatismele

Prin traumatisme se înţelege ansamblul de manifestãri şi de consecinţe locale şi generale, care apar şi se dezvoltã în urma acţiunii unui agent traumatizant asupra organismului.

Traumatismele se clasificã dupã mai multe criterii: 1. Dupã agentul traumatizant existã traumatisme mecanice, termice, electrice,

chimice, prin iradiere, prin explozii.2. Dupã numãrul regiunilor anatomice traumatizate:- traumatisme unice, multiple, asociate, combinate.- politraumatisme cu interesarea funcţiilor vitale.3. Dupã cauza care le-a produs:- accidentale: circulaţie, industrie, cãderi, sport, casnice etc- agresiuni;- în scop suicid.4. În funcţie de existenţa unei soluţii de continuitate tegumentarã:- contuzii sau traumatisme închise;

44

- plãgi sau traumatisme deschise.Traumatismele mecanice sunt cele mai frecvente. Atunci când acţioneazã mai

mulţi agenţi vulneranţi, se produc leziuni combinate. Politraumatismele reprezintã 10-12 % din traumatisme, ele se caracterizeazã printr-un plus de gravitate, rezultat din concomitenţa leziunilor multiple şi din dereglarea funcţiilor vitale cardio-circulatori şi respiratorii.

1. Contuziile

Contuziile sau traumatismele închise sunt modificãri structurale şi funcţionale produse în ţesuturi în urma unui agent traumatizant, care nu creeazã o soluţie de discontinuitate la nivelul tegumentului sau al mucoasei.

Agentul traumatizant este reprezentat de un corp contondent cu o suprafaţã mai mare şi netedã.Contuziile se clasificã în:

I. Contuzii superficiale, care la rândul lor se împart în:1. Contuzii ale tegumentului:a). Escoriaţia superficialã este o pierdere de epiderm, pânã la stratul cornos, care

nu sângereazã şi care poate fi o potenţialã poartã de intrare pentru microbi.b). Escoriaţia profundã depãşeşte stratul cornos al pielii, sângereazã şi trebuie

consideratã ca şi o plagã. Acestea douã se trateazã prin badijonãri cu substanţe antiseptice.

c). Impregnãrile sunt reţineri de microparticule de pãmânt, nisip, metale în tegumente. Se îndepãrteazã prin spãlare sau instrumental.

d). Flictena traumaticã rezultã prin decolarea dermoepidermicã, are conţinut serohemoragic şi este rezultatul stazei venoase şi a edemului post traumatic. Ea apare în primele minute sau ore. Poate apãrea şi în hematoame profunde sau în fracturi. Se trateazã prin puncţionare şi pansament steril.

e). Necroza cutanatã post traumaticã se produce prin întreruperea circulaţiei în zona tegumentarã interesatã. Se formeazã o escarã care se va elimina şi va lãsa în urma ei o plagã. Ea se poate produce şi prin compresiune de la interior, relizatã de un hematom sau de fragmente osoase fracturate. Se trateazã prin excizie, evacuarea hematomului, pansamente, la nevoie grefã cutanatã.

f). Echimoza este o revãrsare subdermicã de sânge. Iniţial ea are o culoare roşie, violacee, ulterior ea devine albastrã-vânãtã, galben-verzuie pe mãsura resorbţiei şi dispare fãrã urme în douã trei sãptãmâni. Ele pot apãrea precoce, imediat, la locul contuziei sau apar tardiv la câteva ore, prin difuzarea la distanţã de zona contuzionatã. De exemplu, în fracturile bazei craniului pot apãrea hematoame palpebrale, subconjunctivale, pe peretele posterior al faringelui. Se trateazã prin aplicare de comprese reci şi unguent cu Lasonil.

45

g). Hematomul apare din cauza ruperii vaselor sanguine mai mari. El poate fi mic (câţiva ml) sau mai mare (1000-3000 ml), ca în cazul zdrobirilor musculare, fracturilor de coapsã şi bazin. Hematomul circumscris (localizat) este bine delimitat de ţesuturile adiacente, apare ca o tumefacţie dureroasã mai moale şi fluctuentã, cu crepitaţie la centru şi mai consistentã la periferie. El poate avea pulsaţii, dacã comunicã cu o arterã. Hematomul pielii pãroase a capului se numeşte bosã sanguinolentã. Hematomul difuz se realizeazã prin difuzarea sângelui pe tecile vasculonervoase în interstiţiile musculare. Este întins şi difuz, poate deveni compresiv asupra elementelor vasculare. Hematoamele se pot infecta. Ele se trateazã cu aplicaţii reci umede sau uscate şi unguent cu Lasonil.

2. Contuziile hipodermului se pot solda cu ruperea reţelei vasculare şi cu necrozã asepticã. În contuziile hipodermului se poate produce şi necroza tegumentului. Regiunea prezintã edem, echimoze, hematoame subcutanate.

a). Revãrsatul serolimfatic este o formã particularã de contuzie hipodermicã şi constã în acumularea unui lichid seros între faşcia de înveliş şi faţa profundã a hipodermului; rezultã în urma unui impact traumatic tangenţial. El se produce pe faţa anterolateralã a abdomenului, la coapsã, în regiunea fesierã şi lombarã. Colecţia nu prezintã fluctuenţã dar se deplaseazã odatã cu mişcãrile corpului. Prevenirea acestul revãrsat serolimfatic se face prin pansament compresiv.

II. Contuziile profunde. Sunt contuziile fasciilor de înveliş, aponevrozelor, hernia muscularã, ruptura muscularã; vor fi tratate ulterior.

Din punct de vedere topografic deosebim:1.Contuzia abdominalã poate fi numai parietalã, când intereseazã numai

tegumentul sau musculatura şi parietovisceralã (60%), când prin structurile parietale sunt interesate şi unul sau mai multe viscere abdominale.

Contuziile parietale mai frecvente sunt echimozele, hematoamele, revãrsatul serolimfatic, ruptura muşchiului drept abdominal. Organele parenchimatoase sau cavitare pot prezenta echimoze, hematoame subseroase, rupturi parţiale sau complete.

Nu existã paralelism între amploarea leziunilor parietale şi a celor viscerale. Existã situaţii când leziunile parietale sunt minime, dar viscerele abdominale pot prezenta leziuni majore.

Ruptura de organe parenchimatoase se traduce prin sindromul de hemoragie internã intraperitonealã, iar ruptura de organe cavitare se traduce prin iritaţie peritonealã posttraumaticã. Aceste sindroame se integreazã în abdomenul acut.

Durerea abdominalã este mare, spontanã şi accentuatã la palpare. Bolnavul are o atitudine antalgicã şi anume, flexiunea membrelor inferioare pe abdomen pentru relaxarea musculaturii abdominale. La palparea abdomenului se înregistreazã apãrarea muscularã: o rigiditate muscularã tonicã, permanentã, invincibilã, împiedicând prin rezistenţa opusã orice palpare profundã. Bolnavul mai poate prezenta vãrsãturi şi semnele hemoragiei: ameţealã, tahicardie, tahipnee, paloare, sete accentuatã.

Un astfel de accidentat trebuie transportat la spitalul cel mai apropiat, evitând a-i provoca mişcãri care îi pot accentua hemoragia.

Nu orice loviturã abdominalã puternicã provoacã rupturi ale organelor interne. E bine sã se ştie cã uneori lovituri relativ uşoare pot sã rupã un organ. De aceea, dacã observãm cã dupã o loviturã în abdomen durerea nu înceteazã, ci devine din ce în ce mai

46

puternicã şi se însoţeşte şi de alte semne dintre cele menţionate mai sus, este obligatoriu sã fie cerut ajutorul medicului fãrã întârziere.

Uneori pot sã aparã accidente grave la câteva zile dupã o loviturã, timp în care bolnavul s-a simţit bine. Apar dureri abdominale, ameţeli, care ne obligã sã consultãm de urgenţã medicul.

2. Contuzia toracicã poate fi toracicã simplã sau cu interesarea organelor endotoracice.

Contuzia parietalã se traduce prin durere, hematom, perceperea unei discontinuitãţi în cazul rupturii musculare (pectoral).

În cadrul contuziilor toracice: comoţia şi compresia toracicã realizeazã douã aspecte particulare.

Comoţia toracicã rezultã prin aplicarea unei forţe contondente mari pe regiunea sternalã sau precordialã, se poate manifesta prin apnee sau dispnee, paloare, puls abia perceptibil, tensiune arterialã scãzutã. Ea este cauzatã de reflexe inhibitorii vagale, uneori poate duce la exit instantaneu. Se trateazã prin resuscitare cardiorespiratorie, oxigenoterapie.

Compresia toracicã se realizeazã prin comprimarea violentã a toracelui între douã planuri rigide. Clinic se pune în evidenţã prin existenţa mãştii cervicofaciale: peteşii şi hemoragii în teritoriul cav superior: faţã, gât, umeri. Cedeazã spontan în 10-15 zile. Tratamentul constã în analeptice cardiovasculare, oxigenoterapie şi la nevoie respiraţie artificialã.

În cazul contuziilor mai intense se pot produce fracturi costale, disjuncţii condrocostale şi luxaţii costale. Acestea se manifestã prin durere vie într-un punct fix, crepitaţii. Se trateazã prin infiltraţii analgezice cu xilinã.

Deoarece capetele coastelor rupte pot sã rãneascã plãmânii sau vasele mari, în contuziile puternice ale toracelui, pânã la clarificarea prin examen radiologic a stãrii în care se gãsesc coastele, sã se imobilizeze toracele cu o faşã latã trasã circular sau cu o bucatã de pânzã, fãrã a merge prea jos pentru a nu stânjeni respiraţia.

Leziunile endotoracice se manifestã prin colecţii endotoracice sau în cazurile mai grave prin semne de insuficienţã respiratorie acutã.

3. Contuzia cerebralã sau traumatismele craniocerebrale. Deşi nu revendicã întotdeauna şi imediat un tratament obligatoriu lezional, trebuie luate mãsuri adecvate deoarece de ceea ce se face în primele ore depinde viitorul unui traumatizat craniocerebral. În traumatismele craniocerebrale prima mãsurã terapeuticã este asigurarea respiraţiei, chiar prin intubaţie, deoarece „salvarea vieţii înseamnã de fapt salvarea creierului” care este un mare consumator de oxigen. În traumatismele craniocerebrale se întâlnesc urmãtoarele posibilitãţi clinice:

- comoţia, cauzatã de izbirea substanţei cerebrale de pereţii osoşi, fãrã leziuni anatomice şi cu recãpãtarea rapidã a stãrii de conştienţa.

- contuzia, care este o alterare a substanţei cerebrale, apãrând starea de comã care persistã în funcţie de intensitatea leziunilor.

- compresiunea prin hematom extradural sau subdural, care determinã apariţia stãrii de comã, cu duratã variabilã, dupã localizarea hematomului.

47

Ca rezultat al traumatismului cranian se descriu patru grade de profunzime a comei:

1. Coma vigilã (de gradul I), în care starea de veghe este încã prezentã, dar s-a instalat deja un grad de somnolenţã. Se poate comunica cu bolnavul, dar cu dificultate. Este stadiul de comã uşoarã, accidentatul reacţionând la un stimul dureros.

2. Coma carrus ( de gradul II), în care bolnavul nu reacţioneazã la excitanţi dureroşi, însã îşi pãstreazã reflexele oculare, cutanate şi osteotendinoase. Nu are reflex de deglutiţie, fiind un stadiu grav de comã.

3. Coma profundã (de gradul III), în care toate reflexele sunt dispãrute, putând surveni tulburãri respiratorii şi circulatorii, manifestate prin depresiune respiratorie şi chiar stop respirator, hipotensiune şi în final stop cardiac.

4. Coma depãşitã (de gradul IV) este rezultatul reluãrii contracţiei spontane a cordului dupã 3-4 minute de viabilitate a creierului, deci este un bolnav decerebrat, irecuperabil ca individ conştient.

Coma instalatã imediat dupã accident nu are valoare prognosticã, pupilele reacţioneazã la luminã şi reflexele osteotendinoase sunt normale. Deseori apar la început semne foarte grave: contracturi în extensiune, pronaţia şi extensiunea membrelor superioare la excitaţia dureroasã, anizocorie sau midriazã inertã, hipersecreţii traheobronşice.

Fracturile situate la baza craniului pot fi însoţite de leziuni ale trunchiului cerebral şi se manifestã de la început prin comã vigilã care apoi se aprofundeazã, afectând respiraţia şi circulaţia. Accidentatul poate sã aibã pierdere de sânge pe nas, echimoze în jurul ochilor, respiraţie neregulatã şi foarte zgomotoasã.

Aceşti bolnavi trebuie transportaţi cu mare grijã la spital, deoarece în timpul transportului, fiecare mişcare bruscã poate înrãutãţi situaţia.

4. Traumatismele vertebromedulare. În traumatismele coloanei vertebrale se pot produce contuzii, dilacerãri, întreruperi funcţionale incomplete sau complete parţiale ale mãduvei spinãrii. Sunt localizate de obicei în regiunea cervicalã şi lombarã; segmentele toracal şi sacral sunt mai fixe şi mai rigide. Aceste leziuni se manifestã prin paraplegie flascã totalã, anestezie totalã, dispariţia reflexelor, tulburãri sfincteriene.

În caz de suspiciune de fracturã de coloanã vertebralã, ridicarea accidentaţilor se va face cu deosebitã grijã evitându-se torsiunea axului craniocervicotoracic imprimându-se o uşoarã tracţiune craniopedioasã constantã. Se contraindicã flectarea sau torsionarea regiunii cervicale, deoarece se pot produce secţiuni ale mãduvei spinãrii. Transportul se va face pe un plan dur, aplicând saci cu nisip de o parte şi de alta a regiunii temporooccipitale.

Leziunile nervoase se manifestã prin imposibilitatea mişcãrii membrelor inferioare (paraplegie), în caz de leziuni în segment lombar; şi/sau tetraplegie în caz de leziuni în regiuni înalte. Dacã leziunea este situatã în zona cervicalã a mãduvei spinãrii, deasupra originii nervului frenic, se indicã de extremã urgenţã respiraţie artificialã, deoarece mişcãrile diafragmei sunt abolite.

5. Traumatismele maxilofaciale se caracterizeazã prin:

48

- asfixie, produsã prin edem al planşeului bucal, acumulãri de secreţii şi cheaguri sanguine, edem al glotei, cãderi ale bazei limbii în faringe, ca urmare a fracturilor mandibulei, aspiraţii de fragmente osoase, dinţi sau proteze.

- primul ajutor constã în tracţiunea limbii cu o pensã sau cu mâna şi fixarea ei la exterior, aspirarea corpilor strãini din faringe sau extragerea lor cu o pensã şi la nevoie traheostomia şi aspirarea secreţiilor.

- hemoragia poate fi moderatã sau masivã în raport cu vasul lezat. Lezarea arterei carotide sau a venei jugulare poate duce la moarte la locul accidentului. Se va aplica hemostaza provizorie prin compresiune digitalã pe marginea medialã a sternocleidomastoidianului sau pansament compresiv.

- şocul posttraumatic este grav. Primul ajutor constã în oxigenoterapie şi perfuzie endovenoasã.

- fracturile masivului facial pot fi însoţite sau nu de comoţie cerebralã. Se va încerca o fixare provizorie prin aplicarea „praştiei mentoniere” sau a unui pansament compresiv vertex-mandibulã.

2. Plãgile

Plãgile sau rãnile sunt leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea continuitãţii tegumentelor sau a mucoaselor.

Distrugerea ţesuturilor poate fi provocatã de o acţiune mecanicã, termicã, chimicã sau electricã.

Plaga produce reacţii locale şi uneori ale întregului organism.Clasificarea rãnilor1. Plaga este simplã când marginile ei sunt liniare şi regulate.2. Plaga compusã are marginile neregulate şi intereseazã uneori organe

importante.3. Plaga este complicatã când în timpul evoluţiei ei se supraadaugã infecţii

grave.4. Plaga superficialã intereseazã numai pielea.5. Plaga profundã intereseazã şi restul ţesuturilor; atunci când comunicã cu o

cavitate naturalã (peritoneu, pleurã, pericard), rãnile se numesc penetrante. Rana penetrantã însoţitã de rãnirea unui organ cavitar se numeşte perforantã.

Oricare dintre aceste rãni pot fi produse în condiţii şi prin acţiuni diferite.1. Prin acţiune mecanicã se pot produce plãgi prin tãiere, înţepare, contuzie,

muşcãturã, armã de foc.a). Rana tãiatã poate fi operatorie sau accidentalã. Aceasta din urmã se

produce prin instrumente tãioase, cioburi. În rãnile tãiate marginile pielii sunt regulate, distrugerile de ţesuturi sunt mici şi vindecarea se face repede.

b). Rana prin înţepare poate fi produsã prin aşchii de lemn, instrumente ascuţite, împunsãturi de coarne de animale. Se caracterizeazã printr-o rãnire micã a pielii şi distrugeri limitate de ţesuturi.

O categorie aparte o formeazã rãnile prin înţepãturã de insecte. Acestea sunt periculoase deoarece în acelaşi timp cu înţepãtura, insecta introduce în ţesuturi substanţe

49

iritante şi provoacã prurit, transformând înţepãtura într-o poartã de intrare a infecţiei. Înţepãturile de insecte inoculeazã uneori germenii unor boli generale (paludism, tifos exantematic).

c). Plãgile prin muşcãturã . Cel mai des întâlnite sunt cele provocate de animale domestice, mai rar de animale sãlbatice şi foarte rar de cãtre oameni. Pericolul rãnilor prin muşcãturã este foarte mare deoarece se pot transmite unele boli (turbarea). Muşcãtura de viperã este relativ rarã la noi în ţarã şi este provocatã de muşcãtura viperei cu corn.

d). Rãnile prin arme de foc pot fi provocate de alice care se împrãştie în ţesuturi sau prin gloanţe de diferite calibre. Aceste rãni pot fi unipolare, cu oprirea proiectilului în ţesuturi, sau bipolare, prezentând un orificiu de intrare şi altul de ieşire. Orificiul de intrare este punctiform, cel de ieşire exploziv, prezentând o rupere radialã a ţesuturilor.

Denumirea rãnilor trebuie sã cuprindã: forma anatomicã, regiunea şi cauza ei.

Simptomele rãnii

Rana se înfãţişeazã în clinicã în mod diferit în raport cu distrugerile de ţesuturi.Durerea este un simptom constant. Ea nu lipseşte decât la bolnavii în stare gravã

de şoc. Durerea este de intensitate diferitã în raport cu regiunea în care s-a produs rana şi tipul de ranã. La bolnavul corect tratat şi imobilizat, durerea dispare în 5-6 ore. Dacã apare dupã câteva zile înseamnã cã a apãrut o complicaţie, de obicei o infecţie.

Alt simptom este impotenţa funcţionalã. Ea este cauzatã de durere şi/sau de leziunile produse de traumatism: secţiunea de nerv, tendon, ligamente sau deschiderea unei articulaţii.

În rãnile deschise, pielea este sfâşiatã. Întinderea şi forma leziunilor pielii sunt în funcţie de agentul vulnerant şi modul lui de acţiune. În ranã se vãd ţesuturile subjacente: muşchi, tendoane, os, viscere. Ţesuturile au la început o culoare roşie-sângerândã. Ţesuturile descoperite se deshidrateazã repede, se usucã, se cianozeazã, ceea ce face sã se modifice caracterul iniţial al rãnii.

Orice ranã este însoţitã de hemoragie. Importanţa hemoragiei depinde de natura vasului interesat. Caracterele ei sunt variabile în raport cu natura vasului care sângereazã.

Rãnile infectate sunt însoţite, de obicei, de simptome generale: febrã şi frison. Durerea prelungitã produce tulburãri din partea sistemului nervos central: agitaţie şi nelinişte.

Tratamentul rãnii

1. Prima atitudine în tratarea unei plãgi este suprimarea durerii prin imobilizarea regiunii şi administrarea de antialgice.

2. Oprirea hemoragiei prin hemostazã provizorie.3. Curãţirea rãnii şi pansarea ei corectã.4. Seroterapia antitetanicã şi antigangrenoasã; antibiotice.5. Transportul accidentatului se va face în condiţii care sã înlãture durerea.

Regiunea rãnitã va fi imobilizatã, poziţia bolnavului în timpul transportului fiind cea de repaus. Transportul sã nu fie obositor.

Se vor îndruma obligatoriu la spitalul de urgenţã urmãtoarele plãgi:

50

- superficiale întinse;- prin contuzie cu pierderi mari tegumentare;- cele la care nu s-a putut preciza dacã sunt sau nu profunde;- cele profunde;- cele însoţite de fracturi, cu leziuni tendinoase, articulare sau

nervoase;- cele ale mâinii;- cele penetrante (la nivelul ochilor implicã pansarea ambilor ochi).

Primul ajutor în accidentele ochilor

La nivelul ochilor pot fi întâlnite contuzii, plãgi tãiate sau înţepate, cu sau fãrã corpi strãini şi arsuri.

Cel care a suferit un astfel de accident prezintã urmãtoarele semne: lãcrimare, fotofobie, dureri la nivelul ochiului, scãderea acuitãţii vizuale.

La examenul ochiului se constatã înroşirea conjunctivei, umflarea pleoapelor, înceţoşarea corneei, prezenţa de hemoragii conjunctivale şi intraoculare, plãgi simple sau perforante, fragmente din corpul care a produs lovitura.

Tratamentul plãgilor oculare trebuie fãcut numai de medic. Acidentatul va fi îndrumat de urgenţã la specialist, dupã ce i s-a aplicat un pansament protector fãcut dintr-o compresã sterilã sau o batistã foarte curatã.

În cazul plãgilor perforante, în acordarea primului ajutor, se va evita în primul rând agravarea leziunilor şi se vor face cât mai puţine manevre la nivelul regiunii lezate. Este recomandabil sã se aplice un pansament, care sã cuprindã amândoi ochii, chiar dacã numai unul este rãnit. În acest mod se împiedicã mişcãrile globului ocular rãnit, care ar face posibilã agravarea leziunii.

Acidentatul va fi transportat cu cel mai rapid mijloc, la o unitate de specialitate.

Primul ajutor în muşcãtura de viperã

Veninul de şarpe conţine substanţe hemolitice, proteolitice, neurotoxice. În anumite situaţii, muşcãtura de viperã poate periclita viaţa bolnavului.

Manifestãrile locale se caracterizeazã prin durere vie, persistentã, marca dublã a perechilor de dinţi care pãtrund pânã la hipoderm, edem, eritem, vezicule epidermice.

Manifestãrile generale sunt reprezentate de: greţuri, vãrsãturi, ameţeli, obnubilare, iar în cazurile grave echimoze, peteşii generalizate, epistaxis, gingivoragii, hematemezã, hematurie, edem pulmonar acut, colaps, comã şi exitus.

Tratamentul trebuie sã fie energic şi precoce. Tratamentul local constã în aplicarea unui garou, proximal de leziune, menţinut pânã la 1 orã, sucţiunea cu ajutorul gurii de cãtre o persoanã care nu are leziuni bucale (30 min.) sau la nevoie incizia în cruce cu excizia chirurgicalã a plãgii pânã la fascie.

General, se va administra ser antiviperin (10-20 ml. i.m. sau în perfuzie); hemisuccinat de hidrocortizon, antienzime. Profilaxia antitetanicã este obligatorie.

51

3. Ruptura muscularã şi ruptura de tendonRupturile musculare sunt frecvent leziuni de hiperfuncţie care apar în cursul

eforturilor intense şi rapide: alergãri de vitezã, sãrituri, tenis de câmp etc. Se produc prin contracturã muscularã bruscã.

Muşchii cei mai des interesaţi sunt: cei de pe faţa posterioarã a coapsei, apoi adductorii, cvadricepsul femural şi tricepsul sural.

Dintre factori favorizanţi ai rupturilor musculare amintim frigul umed şi omiterea exerciţiilor de pregãtire a organismului pentru efort, factorul constituţional având şi el un rol în producerea acestora.

Ruptura muscularã, dupã numãrul de fibre interesate, poate fi: fibrilarã, fascicularã şi totalã.

Simptomatologia se caracterizeazã prin: apariţia unei dureri vii în timpul efortului, cu caracter de loviturã de bici, de piatrã, cârcel sau sfâşiere care obligã sportivul sã întrerupã brusc efortul.

În ruptura fibrilarã, obiectiv nu constatãm nimic deosebit la nivelul leziunii; pacientul acuzã o durere mai mult sau mai puţin difuzã la palpare.

În celelalte forme de rupturi, imediat dupã accident se palpeazã o denivelare, care dispare dupã instalarea hematomului. Acesta apare sub forma unui infiltrat difuz, cu echimozã la distanţã, în cazul în care s-a rupt şi fascia de înveliş. Echimoza apare la câteva zile de la accident.

Hematomul se poate prezenta şi sub formã de colecţie, care se transformã într-un chist.

Tratamentul rupturilor musculare este conservativ şi chirurgical. Tratamentul conservativ se aplicã în rupturile fibrilare şi fasciculare. El constã în aplicarea unor comprese reci şi bandaj compresiv pentru 24-48 ore pentru a împiedica formarea hematomului. Primele comprese e bine sã fie rãcite cu Kelen.

În rupturile fasciculare se face o imobilizare pentru câteva zile cu o atelã, în poziţia de relaxare a muşchiului lezat.

Dupã 2-3 zile de la rupturã se poate începe fizioterapia. Masajul este contraindicat în rupturile musculare deoarece, aplicat mai ales în

faza iniţalã a rupturii, poate produce osificãri la nivelul leziunii.În cazul rupturilor musculare tratate conservativ, activitatea sportivã va fi reluatã

numai dupã dispariţia durerii la palpare, ceea ce corespunde cu 10 zile pentru rupturile fibrilare şi 20-30 de zile pentru cele fasciculare. O vindecare incompletã expune la recidive.

În caz de rupturã muscularã totalã se impune tratamentul chirurgical. Ca prim ajutor, se imobilizeazã în atelã, se aplicã pansasment compresiv cu Kelen şi se transportã la spital.

Ruptura muscularã se poate produce şi prin traumatizare directã.Hernia muscularã se produce prin ruptura fasciei musculare. Clinic, se recunoaşte

prin existenţa unei tumori de consistenţã moale, nedureroasã, palpabilã când muşchiul este în relaxare şi care dispare odatã cu contracţia sa.

Hernia muscularã se întâlneşte mai frecvent la muşchii biceps brahial, drept anterior, triceps sural, muşchii antebraţului, tibialul anterior. Faşcia nu are tendinţã spontanã la vindecare, motiv pentru care este necesarã suturarea ei.

52

Ruptura de tendon este o leziune de hiperfuncţie. Ea interseazã tendoanele care au suferit un oarecare grad de degenerescenţã grãsoasã. Uneori se prodce smulgerea inserţiei osoase a tendonului.

Tendonul lui Achile este cel care suferã cele mai multe rupturi. De cele mai multe ori sediul rupturii se gãseşte la trecerea tendonului în muşchi.

În ruptura acestui tendon existã o durere localizatã la nivelul tendonului, impotenţã funcţionalã manifestatã prin imposibilitatea ridicãrii pe vârful piciorului şi la palpare se pune în evidenţã o depresiune care întrerupe continuitatea tendonului. Mai târziu, când tumefacţia din jurul tendonului a dispãrut, aceastã depresiune se vede la inspecţia din profil a gleznei.

Tratamentul cel mai eficace este cel chirurgical.Ca prim ajutor se face o imobilizare provizorie a gleznei, piciorului şi gambei (în

unghi drept) şi se transportã la spital.

4. Crampa muscularã

Numitã şi „cârcel” este un accident frecvent întâlnit la sportivi şi în special la înotãtori. Apare în general la sportivii obosiţi, la cei care alocã prea puţin timp pregãtirii organismului pentru efort, la cei emoţionaţi şi la cei surmenaţi. Frigul şi rãceala apei sunt factori favorizanţi ai crampei musculare.

Uneori crampa muscularã poate apãrea ca urmare a unei contuzii musculare şi se poate asocia cu fenomene de rupturã de fibre musculare sau tendinoase.

Crampa apare sub forma unei dureri vii, constrictive, bruşte şi cu tendinţa extinderii de la un fascicul de fibre la un muşchi sau un grup de muşchi.

În timpul crampei, muşchiul interesat se gãseşte într-o contracţie tonicã, prezentând la palpare o consistenţã durã, ducând la impotenţa funcţionalã a membrului respectiv.

Durerea se exacerbeazã prin încercarea de efectuare a mişcãrii active şi este amelioratã sau poate sã disparã prin scurtarea pasivã a muşchiului (flexiune).

În caz de rupturã muscularã, manevra de scurtare a muşchiului nu aduce nici un fel de ameliorare. Durerea în acest caz este mult mai circumscrisã, limitându-se la locul rupturii, fãrã iradiere. La locul rupturii musculare se pot observa hematoame sau echimoze.

Tratamentul constã în: punere în repaus; manevra de scurtare a muşchiului; comprese calde sau aer cald; masaje foarte uşoare pe zona dureroasã cu revulsive locale, alcool.

Entorsele

Entorsele sunt cele mai frecvente leziuni traumatice ale articulaţiilor.

Mecanism de producere

53

Entorsele sunt leziuni traumatice închise ale articulaţiilor şi sunt cauzate de mişcãri forţate care depãşeşte amplitudinea fiziologicã, sau de mişcãri nefiziologice ale articulaţiei respective. Prin aceste mişcãri forţate sau anormale se produce modificarea temporarã a raporturilor anatomice ale suprafeţelor articulare, dar acestea revin la situaţia normalã spontan şi imediat dupã încetarea forţei traumatice.

EtiologieEntorsele sunt întâlnite la toate vârstele, preponderent la adult. Cele mai frecvente

sunt cele ale articulaţiilor tibiotarsianã, genunchi, radiocarpianã şi interfalangiene.Cauza determinantã este mişcarea greşitã sau un „pas greşit” care forţeazã

articulaţia în varus (adducţie), valgus (în abducţie), hiperextensiune, hiperflexiune sau produce o rãsucire anormalã. Aceste mişcãri survin în timpul activitãţilor sportive, în cãdere, mai rar în accidente de circulaţie.

Existã factori predispozanţi de ordin general (oboseala, obezitatea, hipotonia muscularã, poliomielita, leziunile nervoase) sau de ordin local (laxitate articularã congenitalã sau câştigatã, consecutivã unei entorse anterioare, aplazii sau hipoplazii capsuloligamentare) sau încãlţãminte nepotrivitã.

Leziuni patologice articulareÎntr-o entorsã se produc leziuni capsuloligamentare, sinoviale, fiind posibile şi

leziuni osteocartilaginoase.Leziunile iniţiale sunt capsuloligamentare, fiind reprezentate de dezinserţia,

întinderea sau ruptura ligamentelor colaterale (mai rar ale ligamentelor intraarticulare), rupturi ale capsulei, leziuni ale cartilajului articular sau mici smulgeri osoase. Intraarticular se produce fie un revãrsat hemartrozic, fie unul hidartrozic.

Leziunile secundare sunt reprezentate de tulburãri vasomotorii ale pãrţilor moi periarticulare, având drept consecinţã producerea unui edem.

Tardiv pot apãrea tulburãri de staticã şi mers (instabilitate articularã), blocaj articular, atitudini vicioase cauzate de cicatrizãri defectuoase.

Entorsa este o afectare traumaticã de cele mai multe ori cu leziuni minime, dar cu tulburãri funcţionale imediate importante. Deşi pare o leziune banalã şi benignã iniţial, ea poate duce, ulterior, la sechele grave, atunci când este netratatã sau incorect tratatã.

DiagnosticSimptomul dominant este durerea vie, uneori cu caracter sincopal,

spontanã sau la palpare, localizatã la nivelul articulaţiei, durere care se accentueazã la mobilizarea pasivã sau activã.. Durerea se atenueazã în orele urmãtoare accidentului. Uneori, dupã o atenuare a durerii, ea se poate reinstala cu acelaşi caracter violent.

Uneori, cu ocazia producerii entorsei se poate percepe un zgomot de rupturã, pocniturã la nivelul articulaţiei.

Este prezentã o impotenţã funcţionalã şi, uneori o poziţie antalgicã în semiflexiune.

Articulaţia este tumefiatã, pot exista echimoze, se pot evidenţia semne de colecţie intraarticularã. În entorsele grave se pot pune în evidenţã mişcãri anormale.

Palparea şi cercetarea mobilitãţii trebuie facutã cu blândeţe, din cauza durerilor. Temperatura localã este crescutã. Durerea este maximã la palparea locului rupturii sau al

54

dezinserţiei ligamentare. Articulaţia poate avea mişcãri anormale în sens lateral sau anteroposterior.

Clasificarea entorselorEntorsele sunt de trei grade.

- Gradul I, entorse uşoare. Este prezentã întinderea ligamentarã; durerea şi tumefacţia sunt moderate.

- Gradul II, entorse moderate: se caracterizeazã prin rupturi ligamentare parţiale, dureri mai accentuate, echimoze, revãrsat inraarticular.

- Gradul III, entorse grave, cauzate de rupturi ligamentare, capsulare sau ale elementelor fibrocartilaginoase intraarticulare. Faţã de entorsele de gradul II, prezintã în plus mobilitate articularã anormalã.

Diagnosticul diferenţial se face cu luxaţia şi fracturile închise, care au semne specifice de manifestare.

Evoluţie şi prognosticEntorsele uşoare şi moderate au o evoluţie favorabilã, se vindecã în 1-2

sãptãmâni. Entorsele grave, dacã nu au fost tratate corect, se pot vindeca sechelar cu laxitate şi instabilitate articularã, redori articulare, osteoporozã algicã, atrofii musculare, calcifieri periarticulare, atroze.

Prognosticul este bun, exceptând entorsele grave şi netratate ale articulaţiilor mari, care pot lãsa sechele funcţionale importante prin instabilitate articularã. Recidivele entorselor fac prognosticul nefavorabil.

Tratament şi prim ajutorTratamentul entorselor urmãreşte urmãtoarele obiective:

- suprimarea durerii;- combaterea edemului;- cicatrizarea leziunilor capsuloligamentare;- prevenirea laxitãţii ligamentare, a atrofiei musculare, a redorilor

articulare şi a osteoporozei.Aceste obiective se pot atinge printr-o imobilizare precoce şi corectã, respectarea

timpului de imobilizare, tratament fizioterapic şi de recuperare funcţionalã.În entorsele uşoare se indicã repaus relativ al articulaţiei, cu imobilizare în faşã

moderat strânsã sau bandaj elastic compresiv. Durerea se poate combate cu antialgice generale. Se pot aplica comprese reci. Pentru entorsele gleznei se recomandã un bandaj în „8” şi imersia piciorului bandajat, de 2-3 ori pe zi in soluţie Burow. Membrul respectiv se pune în poziţie de drenaj postural. Imobilizarea se menţine 4-5 zile.

În entorsele medii şi grave, ca prim ajutor se face imobilizarea provizorie şi se îndrumã la medicul ortoped.

Entorse mai des întâlnite

55

În activitatea sportivã, cele mai frecvente entorse sunt cele ale genunchiului şi ale articulaţiei tibiotarsiene.

Entorsa genunchiului poate fi însoţitã de leziuni ale ligamentelor şi ale meniscurilor.

În entorsele cu leziune ligamentarã, elementele care suferã sunt: capsula articularã, ligamentul colateral medial, ligamentul colateral lateral, şi ligamentele încrucişate. Mai frecvent este interesat ligamentul colateral medial (schi).

În entorsa uşoarã durerea este prezentã la inserţia femuralã a ligamentului colateral medial sau lateral. Nu sunt prezente mişcãri de lateralitate în articulaţie.

În entorsa de gravitate mijlocie este prezentã ruperea parţialã a unuia din ligamentele colaterale, hidartroza este abundentã, conturul rotulei este şters. Durerea este mare şi însoţitã de şchiopãtare. Genunchiul fiind în extensiune, se obţine o mişcare de lateralitate.

În entorsele grave pot fi prezente şi rupturi ale ligamentelor încrucişate. În acest caz apare la nivelul genunchiului mişcarea “de sertar”: genunchiul în flexiune de 900, platoul tibial se deplaseazã înainte şi înapoi faţã de condilii femurali.

Ca şi tratament, în entorsa uşoarã este suficient un bandaj elastic pus în formã de „8” sau o genunchierã. Entorsele mijlocii şi grave se trateazã prin puncţie evacuatorie şi imobilizare în aparat gipsat.

Tratamentul insuficient şi reluarea activitãţii sportive înainte de vindecare contribuie la instalarea artrozei genunchiului.

Leziunile traumatice ale meniscurilor sunt frecvent întâlnite în traumatologia sportivã. Meniscurile se rup în urma traumatismelor indirecte. Meniscul intern se rupe atunci când un picior este fixat pe pãmânt, încãrcat cu greutatea corpului şi cu genunchiul în flexiune şi i se imprimã coapsei o rotaţie internã bruscã, cu extensiune. Meniscul extern se rupe când coapsa executã o rotaţie externã. Este prezentã durerea şi blocarea în extensiune.

Primul ajutor constã în imobilizarea provizorie cu bandaj compresiv sau atelã şi îndrumarea bolnavului spre serviciul de ortopedie.

Entorsa articulaţiei tibiotarsiene survine foarte des în cãzãturile la schi şi în jocurile sportive. Forma cea mai obişnuitã se produce la rãsucirea piciorului în var cu lezarea ligamentului colateral extern. Entorsa cu rãsucirea piciorului în valg (în afarã) este mai rarã. Entorsa uşoarã se manifestã prin durere vie şi de scurtã duratã, în momentul producerii ei. Sportivul poate continua activitatea sportivã fãrã o prea mare jenã articularã. Peste câteva ore, cu ocazia repausului, durerile reapar cu intensitate mai mare, ceea ce face mersul dificil. La palpare, durerea este localizatã pe linia articularã, pe linia ligamentelor întinse.

La entorsa gravã, durerea din momentul accidentului este mare şi nu diminuã în intensitate, astfel încât sportivul trebuie sã întrerupã activitatea. Tumefacţia în jurul maleolelor apare rapid, iar a 2-a, a 3-a zi apare şi echimoza. Controlul radiografic este obligatoriu, deoarece fracturile maleolelor îmbracã acelaşi tablou clinic cu al entorselor grave.

Prim ajutor – anestezie cu Kelen şi bandaj cu faşã elasticã pentru imobilizare provizorie.

56

Sunt cu totul contraindicate infiltraţiile cu novocainã în entorse, cu scopul de a da sportivului posibilitatea sã concureze, deoarece din lipsa de control asupra articulaţiei anesteziate, se pot produce noi entorse cu agravarea leziunilor.

Respectarea perioadei de repaus sportiv, pânã la vindecarea entorselor, este de mare importanţã, deoarece reluând activitatea sportivã înainte de vindecarea completã, apar: prelungirea edemului, care se transformã în edem dur, calcifieri capsuloligamentare, artroza.

Luxaţiile

Luxaţiile sunt leziuni caracterizate prin deplasarea completã a extremitãţilor articulare, cu pierderea permanentã a raporturilor anatomice normale ale suprafeţelor articulare ale unei articulaţii. Pierderea parţialã a contactului se numeşte subluxaţie.

Luxaţiile traumatice se însoţesc întotdeauna de ruptura capsulei articulare şi a ligamentelor. Luxaţiile traumatice reprezintã 1,5-3% din totalitatea traumatismelor din activitatea sportivã.

În general, se considerã cã este luxatã extremitatea perifericã a membrului sau a segmentului de membru.

Frecvenţa luxaţiilor diferã dupã articulaţia interesatã şi este dependentã de structura anatomicã a articulaţiei, soliditatea elementelor ligamentare şi a capsulei articulare, amplitudinea mişcãrilor articulaţiei. Luxaţiile membrelor superioare sunt de 7-8 ori mai frecvente decât ale membrelor inferioare.

Etiologie

Luxaţiile traumatice sunt mai frecvente la vârsta mijlocie. Sunt rare la copii, datoritã elasticitãţii elementelor articulare şi a forţei musculare mai reduse. Sunt mai frecvente la bãtrâni şi la bãrbaţii în activitate.

Existã urmãtorii factori etiologici:- factorii predispozanţi: aplazii sau hipoplazii ale unor formaţiuni osoase sau

fibrocartilaginoase, modificãri ale epifizelor osoase, aplazii şi paralizii musculare.- factorul cauzal este reprezentat de forţa traumaticã, care poate acţiona direct

asupra articulaţiei sau la distanţã de articulaţie.

Mecanism de producere

Mecanismul de producere al unei luxaţii poate fi direct şi indirect. Cele mai multe luxaţii se produc prin mecanism indirect.

În mecanismul direct, forţa traumatizantã acţioneazã asupra unuia din capetele articulare, scoţându-l din articulaţie. Acest mecanism este rar şi se realizeazã în contuziile violente sau în cãderile pe regiunile articulare.

57

Prin mecanismul indirect, luxaţia se produce prin mişcãri anormale şi de mare ampitudine imprimate articulaţiei. Este cazul cãderilor cu rãsucire sau sprijin pe o extremitate a membrului, al smulgerii membrelor.

În cazuri rare, se pot produce luxaţii prin contracturi musculare puternice.

Leziunile patologice articulare

În luxaţii sunt prezente rupturi mai limitate sau mai întinse ale capsulei şi ale ligamentelor articulare, uneori realizându-se dezinserţii capsulare parţiale.

În funcţie de întinderea acestor leziuni, se pot realiza pierderi parţiale (subluxaţii) sau complete ale contactelor dintre suprafeţele articulare.

Cartilajele articulare, meniscurile şi alte elemente fibro-cartilaginoase din componenţa articulaţiilor pot fi fisurate, rupte sau detaşate.

În cazuri mai rare luxaţia se asociazã cu fractura; dacã este întreruptã continuitatea tegumentarã se realizeazã fractura deschisã.

În pãrţile moi periarticulare se produce o creştere a permeabilitãţii vasculare, care are ca efect producerea edemului şi a revãrsatului hemartrozic.

Musculatura periarticularã suferã leziuni de rupturã, elongaţie sau contracturã. Retracţia muscularã consecutivã acestor leziuni se dezvoltã rapid, putând fixa solid osul luxat într-o atitudine vicioasã. Contracţia muscularã, pe mãsura trecerii timpului devine tot mai stabilã şi mai puţin reversibilã. Dacã luxaţia nu este redusã, procesul inflamator şi hemartroza duc la înlocuirea cavitãţii articulare cu ţesut cicatriceal, ceea ce face imposibilã reducerea articulaţiei pe cale sângerândã.

În cursul luxaţiilor se pot produce leziuni prin elongaţie, contuzie sau rupturã a muşchilor, vaselor şi nervilor.

Diagnostic

Diagnosticul, în general, nu este greu şi se pune pe baza anamnezei, care ne aratã momentul şi circumstanţele traumatice accidentale şi pe baza examenului clinic.

Subiectiv, durerea este vie, uneori violentã, atroce, localizatã la nivelul articulaţiei. Durerea se accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã.

Impotenţa funcţionalã este completã. Dacã sunt comprimate elementele vasculare sau nervoase pot fi prezente parestezii, anestezii.

La inspecţie se poate semnala deformarea pronunţatã a regiunii, comparativ cu zona simetricã sãnãtoasã. Este prezentã o poziţie vicioasã, forţatã, caracteristicã a membrului cu modificarea axului membrului luxat, comparativ cu reperele anatomice învecinate. Este prezentã o modificare a lungimii membrului, cel mai des o scurtare şi mai rar o alungire. Mişcãrile active sunt absente; la câteva zile poate apãrea o echimozã periarticularã. Paloarea sau cianoza accentuatã sunt semne ale interesãrii traumatice vasculare.

La palpare, durerea se exacerbeazã. Se poate semnala modificarea raporturilor dintre reperele anatomice osoase. Se poate palpa uneori lipsa epifizei osoase din cavitatea articularã. Poziţia vicioasã nu poate fi corectatã.

Trebuie cãutatã existenţa pulsului distal faţã de articulaţie.

58

Complicaţii

Complicaţiile pot fi imediate sau tardive.Dintre complicaţiile imediate amintim:

- deschiderea articulaţiei care poate duce la infectarea ei;- asocierea luxaţiei cu fractura; luxaţia reapare dupã reducere;- luxaţia poate fi ireductibilã atunci când între capetele articulare se

interpun pãrţi de capsulã, ligamente, muşchi, sau capul articular s-a angajat într-o breşã a capsulei;

- lezarea sau compresiunea elementelor vasculare şi nervoase care este însoţitã de semne de ischemie acutã a membrului, distal faţã de sediul luxaţiei, sau semne de deficit nervos motor sau senzitiv;

Complicaţii tardive:- necroza asepticã a unui segment osos, prin devascularizarea sa;- redori articulare;- calcifieri periarticulare ale hematoamelor;- luxaţia recidivantã.

Primul ajutor în luxaţii vizeazã calmarea durerii şi imobilizarea provizorie. Reducerea luxaţiei se face numai de cãtre medic. Durerea se calmeazã cu antialgice.

Imobilizarea urmãreşte imobilizarea segmentului în poziţie antalgicã şi împiedicarea oricãrei mişcãri de la nivelul articulaţiei, prin fixarea, atât a segmentului de membru proximal, cât şi a celui distal, prevenirea complicaţiilor vasculare şi nervoase. Ea se realizeazã cu faşã, eşarfã, cearceaf, atelã.

În cazul în care luxaţia este deschisã se va aplica un pansament steril.Dupã imobilizarea provizorie, accientatul va fi trimis de urgenţã la spital.Menţionãm câteva luxaţii mai frecvente:

Luxaţia de maxilar inferior survine de obicei brusc în cazul unui cãscat exagerat. Bolnavul simte o trozniturã şi o durere vie în dreptul tâmplelor şi nu mai poate sã închidã gura. În asemenea cazuri vom îndruma bolnavul la spital.

Luxaţia de umãr este cea mai des întâlnitã. Umãrul este cãzut, capul întors pe partea afectatã, bolnavul îşi menajeazã membrul superior de orice mişcare, susţinându-l cu membrul sãnãtos. Membrul interesat este în poziţie de abducţie, flectat în articulaţia cotului, şi pare a fi alungit. Luxaţia de umãr poate fi însoţitã de fractura de col chirurgical al humerusului. Ca prim ajutor, se introduce în axilã un sul fãcut dintr-un prosop, o perniţã sau un tampon mare de vatã şi se aplicã o eşarfã sau un pansament care sã susţinã membrul superior flectat din cot. Accidentatul va fi trimis la spital.

Luxaţia cotului se produce prin cãderi pe membrul superior în hiperextensiune. De obicei se luxeazã ambele oase ale antebraţului, cea mai frecventã fiind luxaţia posterioarã. În regiunea cotului apare o proeminenţã posterioarã, membrul superior se aflã într-o poziţie de semiflexiune, olecranul este situat sub linia epicondilianã. Epifiza humeralã se poate palpa în plica cotului. Imobilizarea se face în eşarfã, cu cotul flectat, sau într-o atelã de sârmã îndoitã în formã de “L”. Bolnavul este trimis la spital.

59

Luxaţia de şold. Membrul inferior are o poziţie caracteristicã, uşor flectat din şold şi rotit înafarã sau înãuntru. Imobilizarea se va rezuma la suluri de cearceaf, sau perne puse de o parte şi de alta a membrului inferior, pentru a limita mişcãrile dureroase. De extremã urgenţã se va trimite bolnavul la spital.

Luxaţia genunchiului şi a articulaţiei tibiotarsiene se recunosc prin deformarea regiunii din cauza deplasãrii epifizelor. Ca prim ajutor se efectueazã imobilizarea provizorie la fel ca în fracturile gambei şi coapsei.

Luxaţia metacarpofalangianã a policelui. Este caracteristicã deformaţia în formã de “Z”. Ea se produce în hiperextensiunea forţatã a policelui. Ea poate fi incompletã, când falanga are încã contact cu metacarpianul şi

completã, când ajunge pe faţa dorsalã a metacarpianului.

De reţinut Luxaţiile de orice fel se trateazã numai de cãtre medic. Tratamentul constã în reducerea luxaţiei şi imobilizarea articulaţiei.

În timpul acordãrii primului ajutor nu vom încerca sub nici un motiv sã reducem o luxaţie. Ajutorul se va rezuma la aplicarea unui pansament steril, dacã luxaţia este deschisã sau dacã accidentatul este rãnit, imobilizarea provizorie corectã şi trimitrea bolnavului la spital.

Fracturile

Fractura este întreruperea parţialã sau totalã a continuitãţii unui os. Fractura osului împreunã cu leziunile ţesuturilor învecinate realizeazã „focarul de fracturã”. În fracturi sunt prezente şi fenomene generale de intensitate variabilã.

Cauzele fracturilor

Cauza fracturii este forţa traumaticã care întrece rezistenţa osului şi care se exercitã direct asupra osului sau la distanţã asupra scheletului.

Fracturile pot surveni în accidente de circulaţie, cãderi în competiţii sportive, agresiuni. Fracturile se pot produce izolat sau în cazul politraumatismelor.

Fracturile survin pe un organism sãnãtos sau bolnav, pe un os sãnãtos sau patologic.

La copii, fracturile sunt mai rare datoritã elasticitãţii scheletului. Vârsta şi sexul predilect pentru producerea fracturilor este bãrbatul adult. La femei frecvenţa creşte odatã cu vârsta, din cauza osteoporozei.

Mecanismul de producere poate fi direct sau indirect.În mecanismul direct, agentul traumatic produce fractura la locul unde acţioneazã

(contuzie).În mecanismul indirect, sediul fracturii este situat la distanţã de locul de acţiune al

agentului sau a forţei traumatice. Forţele care produc fractura acţioneazã:- prin presiune la nivelul epifizelor (cãderea în picioare sau pe mânã);- prin flexiune sau îndoire;

60

- prin rãsucire (rãsucirea corpului cu piciorul fixat –accident frecvent la schi);- prin tracţiune ( contracţii musculare violente).

Clasificarea fracturilor

Fracturile pot surveni pe oasele sãnãtoase în condiţiile traumatismului, sau pe oase patologice, când forţa care produce fractura este de micã intensitate.

Dupã sediul topografic al liniilor de fracturã, existã fracturi diafizare, epifizare (deseori intraarticulare) şi metafizare. La copii şi adolescenţi, adeseori se produce decolarea epifizarã, care este o fracturã la nivelul cartilajului de creştere.

Dupã întinderea liniei de fracturã existã fracturi complete, care intereseazã toatã lungimea osului şi incomplete. Cele complete, dupã forma liniei de fracturã pot fi: transversale, longitudinale, oblice, spiroide, în formã de „T”, „Y”,”V”.

Dupã numãrul liniilor de fracturã, se definesc fracturi duble, multiple şi cominutive. În cazuri mai rare poate fi vorba de smulgerea unor fragmente osoase.

Fracturile incomplete se întâlnesc, aproape exclusiv, la copii. Ele îmbracã aspecte variate:

- înfundãri de calotã cranianã;- fractura în lemn verde (intereseazã numai jumãtate din grosimea

osului, împreunã cu periostul);- fractura subperiostalã (deformãri în grosime);- fisura osoasã.

În funcţie de deplasarea fragmentelor existã fracturi fãrã deplasare şi fracturi cu deplasare (sub acţiunea forţelor musculare).

Deplasarea poate fi:- longitudinalã – cu încãlecarea sau îndepãrtarea elementelor osoase;- lateralã – în grosime;- unghiularã;- prin rotaţie, rãsucire.

Fractura se însoţeşte de leziuni ale pãrţilor moi, produse de acţiunea directã a agentului traumatizant sau prin acţiunea fragmentelor osoase fracturate. Periostul, capsula articularã, ligamentele, musculatura pot fi contuzionate. Vasele sanguine pot fi rupte şi atunci apar hematoame sau pot fi comprimate, instalându-se fenomene de ischemie acutã. Comprimarea, elongarea sau ruperea nervilor se traduce prin semne neurologice, senzitive sau motorii: hipoestezii, parestezii, anestezii, respectiv deficit motor.

Dacã este interesat şi tegumentul se realizeazã o comunicare cu exteriorul şi se produce o fracturã deschisã.

Ele pot leza şi organe abdominale (ficat, splinã, vezicã urinarã) sau toracice (plãmân).

SimptomatologieÎntr-o fracturã existã simptome şi semne locale şi generale.I. Semnele locale sunt de douã feluri: de probabilitate şi de certitudine.Semnele de probabilitate

61

o Durerea este vie, persistentã, localizatã la nivelul fracturii. Ea se accentueazã la tentativele de mobilizare pasivã sau activã şi la palparea focarului de fracturã. Durerea se amelioreazã sau dispare în repaus absolut.

o Impotenţa funcţionalã este parţialã în fracturile incomplete şi totalã în fracturile cu deplasare. Se recomandã prudenţã în testarea impotenţei funcţionale, deoarece o fracturã incompletã se poate transforma într-una completã.

o Deformarea regiunii se poate produce din cauza deplasãrii fragmentelor osoase, constituirii hematomului sau edemului.

o Scurtarea segmentului de membru, dacã fragmentele osoase se încalecã.

Semne de certitudine:

Gãsirea unui singur semn de certitudine este suficient pentru afirmarea diagnosticului de fracturã.

Mobilitatea anormalã în focarul de fracturã, spontanã sau provocatã; în fracturile incomplete sau angrenate ea lipseşte;

Crepitaţia osoasã se aude sau se percepe palpatoric la mobilizarea fragmentelor fracturate.

Netransmiterea mişcãrii spre celelalte segmente ale membrului; Întreruperea continuitãţii anatomice se poate observa la oasele superficiale (tibie,

ulnã, rotulã, falange). Acest semn dispare odatã cu constituirea edemului sau a hematomului.

Prezenţa discontinuitãţii osoase pe radiografie este semnul cel mai edificator.Cãutarea semnelor de certitudine trebuie fãcutã cu blândeţe, pentru a nu accentua

suferinţa bolnavului şi a nu provoca complicaţii.II. Semnele generale.Sunt datorate leziunilor asociate din cadrul politraumatismelor, şocului traumatic

sau hemoragiei. Poate fi prezentã starea generalã alteratã, agitaţia, setea, tahicardia, polipneea şi frisoanele. Febra apare din cauza resorbţiei hematomului, în primele zile. În urmãtoarele zile poate apãrea din cauza unei supuraţii în focarul de fracturã deschisã.

Evoluţia unei fracturi necomplicate este spre vindecare, prin formarea calusului, care realizeazã consolidarea osoasã. Când fractura s-a consolidat, dispar durerea, impotenţa funcţionalã şi mobilitatea anormalã.

Complicaţiile fracturilor sunt locale şi generale; apar din cauza unui tratament incorect.

I. Complicaţiile locale sunt imediate şi tardive.a). Complicaţiile locale imediate

- Lezarea tegumentelor fãrã deschiderea focarului de fracturã;- Hematoamele, care prezintã riscul suprainfecţiei;-Complicaţiile articulare: luxaţii ale extremitãtilor articulare,

hidartroze, hemartroze, artrite;- Leziunile pãrţilor moi. Acestea se pot interpune între

fragmentele fracturate.- Leziunile vasculare se produc prin compresiune, contuzie,

rupturã, plagã; prin ruptura vascularã se poate produce un hematom compresiv.

62

- Leziunile nervoase se pot produce prin elongare, compresiune, rupturã, mai ales la nervii cu traiect aproape de schelet. Cele mai frecvente leziuni sunt ale nervilor radial, axilar, ischiadic, sciatic popliteu extern. Manifestarea clinicã constã în durere vie cu caracter de arsurã, pareze, paralizii, hipoestezie sau anestezie în teritoriul de distribuţie al nervului respectiv. În cazul fracturilor coloanei vertebrale se pot produce leziuni ale mãduvei spinãrii.

- Fractura deschisã se poate infecta. Deschiderea fracturii se poate face şi secundar prin mişcare activã, manopere incorecte de mobilizare sau în timpul transportului. Fractura deschisã poate constitui poarta de intrare pentru tetanos sau gangrena gazoasã.

b). Complicaţiile locale tardiveCele mai multe complicaţii locale tardive sunt cauzate de tulburãri ale

evoluţiei normale a formãrii calusului.- Întârzierea de formare survine în caz de: reducere incorectã,

imobilizare necorespunzãtoare, boli cronice.- Calusul vicios, hipertrofic, poate îngloba şi elemente învecinate:

vase, nervi.- Dezaxarea este rezultatul lipsei de reducere, de imobilizare sau al

suprimãrii timpurii a imobilizãrii.- Pseudartroza este lipsa de consolidare a unei fracturi, dar cu

cicatrizarea capetelor fracturate şi formarea unei false articulaţii. Se caracterizeazã prin durere, impotenţã funcţionalã, mobilitate anormalã în focarul de fracturã.

- Cicatricea cutanatã aderentã la oasele superficiale.- Osteoporoza algicã se manifestã prin durere vie, edem, tegumente

întinse, umede şi calde, cianotice sau palide, limitarea mişcãrilor.- Calcifierile şi osificãrile hematoamelor, capsulei articulare şi a

ligamentelor.- Atrofiile musculare şi redorile articulare. Se combat prin

menţinerea imobilizãrii numai atât cât este necesar, mobilizare activã cât mai precoce.

Tratamentul fracturilor cuprinde trei etape: primul ajutor, transportul şi tratamentul de specialitate.

Primul ajutor la locul accidentului

Degajarea accidentatului trebuie fãcutã cu prudenţã şi pricepere, pentru nu a completa sau complica o fracturã: deschiderea fracturii, leziuni vasculare sau nervoase. Se evitã rãsucirile în ax, flexiunile-extensiunile, abducţiile-adducţiile forţate.

Accidentatul este sumar examinat, stabilindu-se dacã este o fracturã închisã sau deschisã şi unde este sediul fracturii.

În fractura deschisã se face toaleta primarã minuţioasã, mecanicã şi chimicã a plãgii, cu îndepãrtarea corpilor strãini din plagã. Îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea se secţioneazã.

În caz de hemoragie arterialã sau venoasã se aplicã garoul.În cazul leziunilor asociate, cu consecinţe vitale, se iau mãsuri de

resuscitare cardiorespiratorie şi hemostazã, care primeazã faţã de tratamentul fracturilor.

63

Scopul local principal al primului ajutor la locul accidentului îl constituie imobilizarea provizorie a segmentului fracturat. Imobilizarea sedeazã durerea, previne şocul traumatic şi apariţia complicaţiilor. Durerea va fi sedatã prin antialgice administrate oral sau intramuscular.

Imobilizarea provizorie se realizeazã cu mijloace improvizate sau specializate. Improvizat, imobilizarea se realizeazã cu bucãţi sau atele de scândurã, metal, cartoane, beţe etc. sau cu ajutorul membrului contralateral sãnãtos, pentru membrele inferioare. Membrul superior se poate imobiliza cu ajutorul unei eşarfe sau prin introducerea mâinii în haina deschisã la un nasture şi fixarea braţului de torace cu un bandaj sau cu un bandaj toracobrahial Dessault.

Mijloacele specializate de imobilizare provizorie sunt : feşile gipsate, atela Kramer, gutierele (jgheaburile) de sârmã, tablã, carton presat.

Dacã dezaxarea este mare se poate încerca reaxarea segmentului de membru, cu prudenţã, în limitele suportabilitãţii dureroase. Ca o regulã generalã, se imobilizeazã obligatoriu şi cele douã articulaţii, proximalã şi distalã, faţã de focarul de fracturã.

Fractura costalã se manifestã prin dureri de intensitate variabilã, surdã în repaus respirator, dar care devine acutã în inspiraţie. Durerea se accentueazã la inspiraţie profundã, efort, tuse sau la palpare. La palpare se pot percepe crepitaţii.

La fracturile cu volet costal, apar în timpul respiraţiei, mişcãrile „în contratimp” ale voletului.

Accidentatul este transportat spre cea mai apropiatã unitate specializatã. Fracturatul nu este tansportat niciodatã fãrã o imobilizare provizorie.

Imobilizarea provizorie în caz de fracturi şi luxaţii

Importanţa imobilizãrii provizorii este foarte mare. Ea înlãturã mişcãrile capetelor osoase din focarul de fracturã, sedeazã durerea, previne deplasãrile oaselor în timpul transportului şi fereşte de complicaţii.

Lipsa primului ajutor poate prelungi timpul de vindecare, poate provoca infirmitãţi sau poate duce la moartea accidentatului.

În acordarea primului ajutor trebuie sã se ţinã seama de câteva reguli de conduitã.A. Mijloace improvizate. Pentru a executa o imobilizare provizorie, atunci când

nu avem la îndemânã mijloace specializate, putem utiliza: cozi de mãturã, scânduri, crengi, snopi de trestie sau coceni, vergele de fier.

B. Mijloace specializate de imobilizare Atelele de lemn sunt executate din scândurele de brad, tei, plop, placaj şi au

diferite dimensiuni dupã regiunea în care urmeazã a fi întrebuinţate.Atelele de sârmã sunt executate dintr-o împletiturã metalicã în formã de scarã. Ele

prezintã un mare avantaj deoarece se pot îndoi dupã forma regiunii în care se aplicã. Mai existã atele confecţionate din metale uşoare sau tablã.

64

Gutierele sunt fãcute din sârmã împletitã sau din tablã. Orice mijloc de imobilizare provizorie vine sã înlocuiascã scheletul rupt al

regiunii şi în felul acesta sã nu permitã mişcãri la nivelul focarului de fracturã.Atelele se aplicã de obicei de o parte şi de alta a membrului fracturat şi se

solidarizeazã de acesta prin legãturi de faşã, chingã sau orice alt mijloc ce ne stã la îndemânã (batiste, legãturi, prosoape).

În timpul aplicãrii vom cãuta ca atelele sã fie bine învelite în vatã, sau dacã nu dispunem de vatã, într-o ţesãturã moale, pentru a nu rãni pielea regiunii pe care se aplicã. Din aceleaşi motive nu se aplicã atele pe faţa sub care osul se gãseşte imediat sub piele.

Pentru ca între atele şi regiunea ce urmeazã a fi imobilizatã sã existe un contact cât mai bun, golurile care apar ca urmare a nepotrivirii de formã, vor fi umplute cu vatã.

Se vor aplica întotdeauna atele care întrec în lungime regiunea bolnavã, astfel încât sã imobilizeze cel puţin articulaţiile situate deasupra şi dedesubtul fracturii. De exemplu, pentru o fracturã de coapsã vom utiliza atele care sã treacã în sus, de şold şi în jos, de genunchi.

Pentru a feri bolnavul de dureri şi pentru a evita o complicaţie ce poate surveni în timp ce executãm imobilizarea, aceasta trebuie fãcutã de cel puţin douã persoane: una executã cu blândeţe o uşoarã tracţiune în axul membrului, susţinând cu palma focarul de fracturã, iar cealaltã aplicã atelele dupã regulile enumerate mai sus.

O atenţie deosebitã trebuie acordatã fixãrii atelelor, deoarece o strângere exageratã poate sã opreascã circulaţia sângelui sau poate sã comprime un nerv important.

Dupã imobilizarea provizorie corectã, bolnavul nu trebuie sã acuze dureri mai mari ca înainte, nu trebuie sã simtã regiunea sub tensiune, iar în focarul de fracturã nu trebuie sã existe mişcãri. Numai dupã aceasta vom transporta bolnavul la spital, pentru tratament de specialitate.

Fracturi mai des întâlnite, caracteristici şi prim ajutor

1. La nivelul capului se întâlnesc deseori fracturi ale cutiei craniene. Ele pot fi întâlnite la nivelul bolţii craniene sau la baza craniului şi pot avea diferite aspecte, de la simpla înfundare (asemãnãtoare felului cum se înfundã coaja unui ou lovit), pânã la fracturi deschise cu hemoragii mari, cu prezenţa în ranã a unor pãrţi distruse ale creierului, meningelui sau cu pierderi de substanţã cerebralã şi sânge prin nas şi urechi.

În general, loviturile puternice în regiunea cranianã, duc la pierderea cunoştinţei. Dacã fractura este situatã pe linia medianã a bolţii craniene existã pericolul rãnirii sinusului venos sagital superior, având ca şi consecinţã o hemoragie puternicã.

Aceşti bolnavi nu trebuie mişcaţi de prisos şi trebuie transportaţi cât mai urgent la spital. În caz de fracturã deschisã se va aplica un pansament steril. Dacã sângerarea este mare, vom ridica cu mare grijã, capul, ceva mai sus decât corpul.

2. La nivelul feţei meritã o atenţie deosebitã fractura maxilarului inferior. Deseori, în urma unei lovituri puternice, fragmente de os şi dinţi scoşi pãtrund în faringe şi, împreunã cu sângele, pot îneca bolnavul.

În aceste cazuri vom scoate cu degetele corpii strãini din faringe şi vom întoarce bolnavul pe o parte, pentru ca sângele sã nu-l înece. Şi aceşti bolnavi trebuie duşi de urgenţã la spital.

65

3. Coloana vertebralã se fractureazã mai ales în regiunile cervicalã şi lombarã. Aceste fracturi, în aproape jumãtate din cazuri, lezeazã mãduva spinãrii şi dau paralizii. Pentru a nu se agrava starea bolnavului, acolo unde bãnuim o fracturã de coloanã sau dacã bolnavul nu poate mişca unul din cele patru membre, nu vom permite nici o mişcare de pe loc pânã la sosirea unui mijloc de transport. Punerea acestor bolnavi pe o targã sau pe un alt mijloc improvizat şi transportul lor este un act de mare rãspundere.

Fracturile de coloanã vertebralã fãrã paralizii se pot recunoaşte dupã durerea vie într-un punct fix, pe care îl putem uşor descoperi la apãsarea cu degetul pe şira spinãrii. Uneori se simte o micã proeminenţã la locul unde durerea este cea mai mare.

O atenţie deosebitã trebuie acordatã fracturilor coloanei cervicale. Orice mişcare într-un astfel de caz poate duce la moartea instantanee a accidentatului. De aceea, ca primã mãsurã vom cãuta sã imobilizãm capul şi gâtul bolnavului. Cel mai bun mijloc provizoriu este reprezentat de douã perniţe sau douã cãrãmizi învelite, puse de o parte şi de alta a capului (guler cervical, dacã existã în trusã).

4. Fracturile cutiei toracice se produc mai ales în caz de strivire. Ele se recunosc dupã greutatea cu care respirã accidentatul, durerea ascuţitã ca o loviturã de cuţit la fiecare inspiraţie. Durerea este prezentã şi la locul unde coastele sunt rupte. Uneori, un vârf de coastã ruptã înţeapã plãmânul şi atunci aerul pãtrunde sub piele şi formeazã emfizemul cutanat, diagnosticat prin tumefierea pielii şi prin crepitaţiile care se simt la apãsare. În fracturile costale mai pot apãrea ca şi complicaţii pãtrunderea aerului în pleurã – pneumotorace şi a sângelui în pleurã – hemotorace.

Fracturile costale se imobilizeazã înfãşurând toracele, în timpul expiraţiei cu o faşã latã pe care o fixãm cu ace de siguranţã. Bolnavul va fi transportat în poziţie semişezândã.

La nivelul peretelui toracic pot fi prezente plãgi, prin care la fiecare inspiraţie, aerul din afarã pãtrunde în interiorul toracelui. În aceste cazuri este necesar sã executãm de urgenţã un pansament steril care sã opreascã pãtrunderea aerului în cavitatea toracicã, dupã care bolnavul este transportat imediat la spital.

5. Fracturile de bazin se produc de obicei prin cãderi de la înãlţime sau prin strivire. Ele se recunosc prin faptul cã bolnavul, în decubit dorsal, nu poate sã ridice cãlcâiul de pe planul patului şi prin durerea vie din regiunea pubianã şi sacralã. Aceste cazuri nu necesitã nici o imobilizare provizorie şi accidentatul trebuie dus pe o targã tare la spital.

6. La nivelul braţului fracturile pot fi situate la nivelul humerusului, mai aproape de umãr sau de cot.

Fracturile situate aproape de umãr pot fi uneori incomplete şi greu de recunoscut, neevidenţiindu-se decât prin durere şi o uşoarã impotenţã sau numai o jenã funcţionalã. Accidentatul prezintã o atitudine caracteristicã, capul aplecat pe partea bolnavã, umãrul uşor coborât, braţul lipit de corp şi susţinându-şi cotul cu mâna sanãtoasã.

Imobilizarea fracturilor de humerus se face cu blândeţe, pentru a nu leza nervul radial între fragmentele osoase. Se aplicã o atelã pe faţa internã a braţului, de la axilã pânã dincolo de cotul îndoit şi altã atelã pe faţa externã, care urcã mai sus de umãr. Apoi cu o faşã se fixeazã atelele de braţ. Se poate utiliza şi o atelã lungã de sârmã pe care o îndoim deasupra umãrului şi în unghi drept dedesubtul cotului. În lipsa acestor atele putem solidariza membrul superior, cu cotul îndoit, pe peretele toracic sau putem aplica o singurã eşarfã, dacã fractura este incompletã.

66

Pentru fracturile situate mai aproape de cot, cea mai bunã imobilizare o obţinem utilizând o atelã de sârmã pe care o îndoim în formã de „L” şi o fixãm de membrul superior, cu cotul îndoit. Antebraţul se suspendã într-o eşarfã.

7. La nivelul antebraţului fracturile pot interesa ambele sau numai unul din cele douã oase. Pentru fracturile apropiate de cot, imobilizarea provizorie se face cu atele de sârmã îndoite în formã de „L”.

Pentru restul fracturilor sunt suficiente douã atele din lemn aplicate pe faţa anterioarã şi posterioarã a antebraţului şi strânse cu o faşã. Atelele trebuie sã treacã mai jos de articulaţia pumnului. Dupã fixarea atelelor, cotul se flecteazã şi antebraţul se agaţã de gât cu o eşarfã.

8. Fracturile femurului se pot situa în orice parte a osului. La persoanele în vârstã sunt frecvente fracturi ale colului femural, care se mai numesc fracturi de şold. În aceste fracturi întreg membrul inferior nu poate fi mişcat şi stã de cele mai multe ori rãsucit în afarã, în aşa fel încât marginea externã a membrului inferior vine în contact cu suprafaţa de sprijin. Membrul inferior este scurtat. În lipsa unui mijloc de imobilizare, vom pune de o parte şi de alta a membrului inferior câte un obiect de sprijin, pentru a evita mişcarea de rãsucire.

Pentru imobilizarea provizorie a fracturilor de femur existã dispozitive special executate. Cele mai simple sunt executate din mai multe atele din lemn, articulate, dintre care cea exterioarã se întinde de la axilã pânã la cãlcâi, iar cea internã de la cãlcâi pânã la rãdãcina coapsei. Acest dispozitiv se fixeazã prin chingi de torace, bazin şi membrul inferior.

În lipsa acestui dispozitiv se va folosi orice alt mijloc, cu condiţia sã imobilizeze atât şoldul, cât şi genunchiul.

9. Fracturile situate la nivelul gambei se întâlnesc foarte des. De multe ori fractura este deschisã, deoarece tibia, pe o mare parte a ei, este acoperitã numai de piele. Imobilizarea provizorie se va face cu douã atele de lemn aplicate intern şi extern, care vor trece de genunchi şi de gleznã. Se poate folosi şi o atelã lungã de sârmã îndoitã la un capãt în formã de „L” şi aplicatã înapoia gambei, talpa sprijnindu-se pe latura micã a acestui ”L”.

Pentru fracturile membrului inferior, în cazul în care nu avem la îndemânã nici un mijloc de imobilizare, se poate utiliza ca atelã membrul sãnãtos, de care fixãm bine prin câteva legãturi, membrul fracturat.

d) SumarÎn acest modul s-a realizat o introducere în primul ajutor medical în cazul

traumatismelor.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Care sunt obiectivele primului ajutor in caz de ruptura musculara ?2. Cum se imobilizează o fractură la nivelul gambei?3. Ce este luxaţia?4. Ce este voletul costal?

67

f) Bibliografie modul

Prim ajutor

1. Andercou, A. – Urgenţe chirurgicale traumatologice. Ed. Dacia, Cluj- Napoca,

1993.

2. Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, Bucureşti,

1989.

3. Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim

ajutor medical. Curs IEFS, Bucureşti, 1986.

4. Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi îmbolnãviri subite.

Curs IEFS, Bucureşti, 1988.

5. Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor

specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.

6. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de prim

ajutor primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.

7. Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgenţã prespitaliceascã. Ed. Libra,

Bucureşti, 1995.

8. Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-

Napoca, 1999.

9. Zamora, E.; Popescu, A.; Zamora, D. E., 2004, Primul ajutor în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie. Editura GMI, Cluj-Napoca.

10. XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

68

Modulul V. Hemoragia. Hemostaza. Înecul şi alte accidente acvatice. Stopul cardiorespirator. Metode de resuscitare cardiorespiratorie

a) Scopul şi obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile de prim

ajutor. Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea noţiunilor de prim ajutor.Cunoaşterea metodelor de resuscitare cardiorespiratorie.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele. Igiena individuală. Călirea organismului.Igiena şcolară si regimul de viaţă al sportivului.Prim ajutor.

Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea noţiunilor de prim ajutor medical.

Al doilea subcapitol are ca scop prezentarea metodelor de resuscitare cardiorespiratorie.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Hemostaza

Hemostaza defineşte totalitatea proceselor sau mijloacelor ce concurã la oprirea unei hemoragii.

Clasificare Dupã modul în care organismul reuşeşte prin mijloace proprii sã opreascã

hemoragia sau sunt necesare intervenţii terapeutice pentru oprirea ei, hemostaza se clasificã în :

1. Hemostaza spontanã (fiziologicã) grupeazã fenomenele fiziologice care duc la oprirea unei hemoragii. În primul rând se produce spasmul vasului lezat. Timpul al doilea se caracterizeazã prin aderarea şi agregarea plachetelor sanguine în zona vascularã lezatã. Se formeazã cheagul plachetar. În stadiul urmãtor se formeazã fibrina ce include în reţeaua ei globulele roşii, formându-se cheagul roşu. Hemostaza este realizatã.

2. Hemostaza provocatã reprezintã oprirea unei hemoragii prin mijloace chimice sau fizice. Ea se subîmparte în preventivã şi curativã.

a). Hemostaza preventivã. Prin ea se înţelege totalitatea modalitãţilor prin care se urmãreşte evitarea unei hemoragii. Se subîmparte în hemostaza medicamentoasã şi hemostaza chirurgicalã.

- Hemostaza medicamentoasã foloseşte agenţi terapeutici cu acţiune generalã şi localã. Agenţii hemostatici cu utilizare localã sunt: frigul; apa oxigenatã în hemoragiile capilare; fibrina sub formã de burete, pulbere sau peliculã; trombina uscatã – aplicatã în plãgi sau în hemoragiile mucoase; gelatina uscatã

69

„Gelaspon” se aplicã pe suprafeţele sângerânde; celuloza oxidatã – pe plãgi sângerânde; perclorura de fier 4%; adrenalina – în hemoragiile capilare în suprafaţã.

- Hemostaza chirurgicalã se subîmparte în hemostaza provizorie şi hemostaza definitivã.

Hemostaza provizorie

Reprezintã o mãsurã de prim ajutor, ce are ca scop oprirea hemoragiei pânã în momentul în care se poate aplica o metodã de definitivare a hemostazei.

În unele cazuri, datoritã însumãrilor efectelor hemostazei fiziologice, hemoragia se poate opri definitiv, hemostaza provizorie transformându-se în hemostazã definitivã. Este cazul hemoragiilor de la nivelul vaselor mici sau a hemoragiilor capilare.I. Hemostaza provizorie prin poziţionarea segmentului lezat

1. Ridicarea la verticalã a unui membru (pacientul fiind în decubit dorsal) poate duce la oprirea unei hemoragii venoase, permiţând apoi aplicarea unui pansament compresiv la nivelul leziunii vasculare. Exemplul tipic este reprezentat de hemoragia care se produce la nivelul unei vene varicoase de la membrul inferior.

În aceste cazuri, sângerarea este deosebit de abundentã chiar când este vorba de leziuni minime (poate merge pânã la exsanguinare). Abundenţa sângerãrii nu permite evidenţierea leziunii decât dacã ridicãm la verticalã membrul afectat. Dupã oprirea sângerãrii se aplicã un pansament compresiv sau se sutureazã plaga.

2. Flectarea puternicã a antebraţului pe braţ, a gambei pe coapsã, a coapsei pe abdomen, poate duce la oprirea unei hemoragii arteriale produsã distal de plica de flexiune: plica cotului, plica poplitee, plica inghinalã. În plica de flexiune se aşeazã un rulou de material textil care sã comprime artera, iar flectarea segmentului este menţinutã cu ajutorul unei feşi sau a unei eşarfe.II. Hemostaza provizorie prin compresiune.

Compresiunea se poate exercita local sau la distanţã de capetele vasculare lezate. 1. Hemostaza prin compresiune localã se poate realiza prin: compresiune digitalã

în plagã, tamponament compresiv, pansament compresiv, pensare provizorie şi suturã etanşã.

a). Compresiunea digitalã este o mãsurã care permite câştigarea timpului necesar pentru a putea aplica o mãsurã mai bunã de hemostazã provizorie sau definitivã. Este directã şi se aplicã în cazurile de hemoragii din arterele mai mari sau în caz de hemoragii ale vaselor aflate sub aparat gipsat. Poate salva viaţa accidentaţilor.

b). Tamponamentul compresiv cu ajutorul compreselor sau a meşelor cu care se „plombeazã” cât mai etanş plaga care sângereazã. Succesiunea gesturilor va fi: toaletã mecanicã şi chimicã, tamponament, bandaj. Tamponamentul compresiv poate opri hemoragia arterialã sau capilarã.

c). Pansamentul compresiv se utilizeazã în plãgile superficiale. Bandajul de fixare va fi compresiv, fãrã însã sã suprime circulaţia venoasã sau arterialã.

d). Pensarea provizorie a vasului se realizeazã cu ajutorul penselor hemostatice. Pensa se aplicã dupã „ uscarea de sânge a plãgii” pentru a se evidenţia capetele vasului. Pensa trebuie sã fie bine fixatã cu faşã sau benzi de leucoplast, în aşa fel, încât sã nu se deplaseze în timpul transportului.

70

2. Hemostaza prin compresiune la distanţã se poate realiza fie selectiv, la nivelul vasului lezat, fie circular.

a). Compresiunea selectivã la nivelul vasului lezat se face în funcţie de calibrul şi de traiectul vasului, cu ajutorul unuia sau a mai multor degete, cu pumnul sau chiar cu ambele mâini. Compresiunea se face pe traiectul anatomic al arterei, în locuri speciale, între plagã şi pompa cardiacã, sau cu o presiune mai mare decât cea intraarterialã. Se comprimã şi capãtul distal la arterele mari.

Inconveniente: este obositoare, imobilizeazã o persoanã, este greu de menţinut în timpul transportului, necesitã cunoştinţe anatomice. Permite însã organizarea unei hemostaze mai bune.

Artera carotidã comunã se comprimã în şanţul carotidian, între conductul laringotraheal şi muşchiul sternocleidomastoidian, pe planul coloanei vertebrale (tuberculul anterior al vertebrei C6).

Artera subclavicularã se comprimã înapoia mijlocului claviculei, pe planul coastei întâi.

Artera axilarã se comprimã în axilã, pe planul capului humeral.Artera humeralã se comprimã în şanţul bicipital medial, pe planul osos humeral.Artera femuralã se comprimã la baza triunghiului Scarpa, pe planul osos al

bazinului sau pe traiect la nivelul coapsei, pe planul osos femural.Aorta abdominalã se comprimã cu pumnul în dreptul ombilicului, contra coloanei

lombare.b). Compresiunea circularã comprimã global toate structurile anatomice.

Aceasta trebuie astfel efectuatã, încât sã comprime artera lezatã, pentru a nu realiza numai o stazã venoasã, dar sã nu fie nici prea brutalã şi sã zdrobeascã ţesuturile din zona de aplicare, ceea ce ar duce la leziuni ireversibile.

Este o metodã eficientã dar trebuie aplicatã pe o duratã cât mai scurtã deoarece poate produce leziuni ischemice la nivelul membrului respectiv sau poate pune în pericol viaţa bolnavului dupã suprimarea compresiunii.

Compresiunea circularã se realizeazã cu ajutorul garoului, care este un tub de cauciuc, suficient de lung ca sã permitã 2-3 ture în jurul membrului. Garoul poate fi improvizat din materiale avute la îndemânã. Se interzice categoric utilizarea materialelor subţiri şi complet inextensibile (sârmã), care ar putea duce la secţiuni anatomice. Se interzice aplicarea garoului în jurul gâtului.

O compresiune circularã eficientã se poate realiza cu ajutorul tensiometrului în care se depãşeşte cu câţiva cmHg tensiunea arterialã a pacientului.

Garoul se aplicã cât mai aproape de plaga vascularã dar nu în dreptul articulaţiilor mari.

Eficienţa aplicãrii garoului este probatã de oprirea sângerãrii şi dispariţia pulsului distal. Apariţia cianozei demonstreazã o constricţie insuficientã, doar venoasã.

Capetele garoului trebuie bine fixate prin înnodare sau cu pense, pentru a nu se desface în timpul transportului. La garou se ataşeazã un bilet cu datele de identitate ale accidentatului, diagnosticul, mãsurile terapeutice luate şi ora precisã a aplicãrii garoului.

Pentru a limita efectele constricţiei cât mai mult la nivelul vasului lezat, se poate introduce sub garou, la nivelul mãnunchiului vascular, o faşã sau un sul de tifon sau alt material textil (garou cu pelotã).

71

La nivelul segmentelor mai groase (coapsã), pentru a mãri forţa de compresiune, se poate utiliza garoul cu tourniquet, care se realizeazã aplicând o turã laxã în jurul segmentului, sub care se introduce un obiect, alungit care sã permitã rãsucirea garoului pânã la obţinerea hemostazei.

În teritoriul exclus circulator au loc tulburãri importante cu virarea metabolismului spre anaerobiozã, cu acumulare de cataboliţi de tip histaminic. Tulburãrile depind de toleranţa la ischemie a ţesuturilor şi de durata ischemiei. Cele mai sensibile la ischemie sunt terminaţiile nervoase, explicând durerile mari care apar. Nervii ischemiaţi vor prezenta tulburãri anatomofuncţionale care pot merge pânã la paralizii definitive. Hipoxia marcatã duce la creşterea permeabilitãţii capilare, la leziuni ale endoteliului capilar şi microtromboze.

Aceste tulburãri se manifestã clinic numai în momentul suprimãrii garoului şi sunt direct proporţionale cu: durata ischemiei, cantitatea de ţesuturi ischemiate, temperatura mediului şi durata ischemiei.

Dacã constricţia circularã a depãşit timpul de douã ore, la suprimarea garoului se produce “şocul de degarotare” (hipotensiune, dispariţia pulsului periferic), din cauza invadãri masive a organismului de cãtre substanţele acumulate în teritoriul ischemiat.

Din cauza posibilitãţii apariţiei acestui şoc, dacã garoul trebuie menţinut mai mult de douã ore, la fiecare 30 min. garoul va fi slãbit 5-10 min., timp în care hemostaza va fi asiguratã prin compresiune digitalã. Aceasta va permite reoxigenarea ţesuturilor prin intermediul reţelei vasculare colaterale.

Consecinţele garoului pot fi diminuate şi prin scãderea temperaturii membrului (pungi cu gheaţã) ce va duce la reducerea intensitãţii metabolismului.

Ridicarea garoului menţinut timp îndelungat trebuie fãcutã de chirurg pe masa de operaţie în condiţii de anestezie generalã combinatã cu anestezie localã la nivelul rãdãcinii membrului.

Ridicarea garoului este admisã numai dacã nu au apãrut semne de rigiditate muscularã sau semne de gangrenã.Hemostaza în epistaxis

Bolnavul care prezintã o hemoragie nazalã trebuie aşezat pe scaun, cu capul uşor înclinat pe spate, sprijinit pe spãtarul scaunului, departe de calorifer sau sobã. Bolnavul trebuie ferit de cãldura soarelui. Se va scoate cravata şi se vor desface legãturile din jurul abdomenului.

Dacã hemoragia este uşoarã, ea se opreşte fie spontan, fie prin unele mãsuri simple. Cea mai simplã mãsurã este ca bolnavul sã apese cu degetul aripa nazalã respectivã. Aripa nazalã va fi împinsã şi lipitã de peretele opus, pe care se gãseşte zona la nivelul cãreia se produc cele mai multe sângerãri. Presiunea digitalã asupra aripii nazale se poate face dupã ce în prealabil s-a introdus în fosa nazalã un mic tampon de vatã. Este recomandabil ca tamponul de vatã sã fie îmbibat uşor într-o soluţie de apa oxigenatã sau de antipirinã.

Sãngerarea se opreşte imediat dupã luarea acestei mãsuri. Nu ne grãbim cu scoaterea tamponului, pentru a nu îngreuna procesul local de oprire a sângerãrii.

Chiar dacã bolnavul şi-a oprit sângerarea, el se va prezenta la controlul de specialitate.

72

În cazurile în care aceste prime mãsuri au rãmas fãrã efect asupra hemoragiei nazale, este necesarã urgenta prezentare la medic, pentru a se preciza cauza sângerãrii şi pentru luarea anumitor mãsuri.

Înecul şi alte accidente acvatice

Sub denumirea generalã de înec sunt cuprinse o multitudine de accidente severe care se produc din cauza apei sau în apã. Aceste accidente pot fi încadrate în trei mari grupe:

1. Înecul propriu-zis prin imersie sau submersie.2. Hidrocuţia sau moartea subitã la contactul cu apa.3.Traumatismele grave sub apã sau la suprafaţa apei (traumatismele craniene,

toracice sau abdominale).La aceste grupe se poate adãuga o a patra:4. Accidente acute mortale produse întâmplãtor în timpul înotului sau din cauza

efortului respectiv: infarct miocardic, accident vascular cerebral, claudicaţie intermitentã, crizã epilepticã, crampã muscularã etc.

1. Înecul propriu-zis

Acesta se produce, fie prin dispariţia accidentatului sub suprafaţa apei, fie prin necunoaşterea înotului, fie prin epuizarea fizicã sau panicã.

Accidentatul are o evoluţie fazicã: dupã o apnee reflexã cu spasm glotic, urmeazã o stare de agitaţie, mişcãri de respiraţie cu inundarea plãmânilor cu apã, deglutiţie cu pãtrunderea apei în stomac, apare apoi o stare comatoasã cu apnee, relaxare muscularã, inima continuând sã batã timp de 4-12 minute de la imersie, în funcţie de rezistenţa la lipsa de oxigen (vârstã, stare de sãnãtate, stare de antrenament). Stopul cardiac se poate produce însã şi în primele 2-3 minute. La aceastã formã de înec şansele de supravieţuire sunt mai mari, dacã scoaterea din apã s-a fãcut la timp, înaintea producerii stopului cardiac.

Pentru salvator are importanţã, în scoaterea înecatului, dacã apa respectivã este stãtãtoare (lac liniştit şi curat sau extrem de poluat, plin de ierburi şi mâl), curgãtoare sau mare sãratã cu valuri Condiţiile de salvare se schimbã iarna în caz de spargeri ale gheţii şi dispariţia sub gheaţã.

Pentru reanimare şi pentru şansele de supravieţuire are importanţã dacã apa în care s-a produs înecul este apã dulce sau sãratã, apã curatã sau bogatã în reziduuri, cu mâl, sau dacã este apã extrem de rece.

Sunt importante de cunoscut urmãtoarele:

- apa dulce, limpede, pãtrunsã în cãile aeriene şi în plãmân pânã la alveolele pulmonare este hipotonã (mai puţin concentratã) faţã de sânge. Din aceastã cauzã ea va intra, în cantitãţi uneori mari, în circulaţia sanguinã prin pereţi alveolari, producând

73

hemodiluţie, creşterea volumlui circulant cu afectarea inimii (decompensare acutã) chiar în primele minute, şi o hemolizã de diverse grade, prin mecanism osmotic secundar;

- apa sãratã, concentratã a mãrii, oceanelor şi a lacurilor sãrate, pãtrunsã în alveolele pulmonare, fiind mai concentratã în sãruri decât sângele (hipertonã), atrage apa în alveole şi cãile aeriene producând edem pulmonar acut (spumã rozã la gurã şi la nãri), care îngreuneazã eliberarea cãilor respiratorii în efortul de reanimare;

- apa bogatã în reziduuri chimice acţioneazã în funcţie de densitatea ei, şi produce întotdeauna iritaţii grave ale cãilor respiratorii şi bronhopneumonii de aspiraţie;

- apa foarte rece a lacurilor alpine (4-60 C), dar mai ales apa cu gheaţã din timpul iernii (în jur de 10 C) obligã, dupã reanimarea victimei, la terapia hipotermiei accidentale.

Supravieţuirea la un înecat depinde de:- viteza de salvare, timpul optim fiind în primele 4-5 minute de la imersie, dacã

inima continuã sã batã;- eliberarea imediatã a cãilor aeriene superioare şi inferioare, pânã la nivelul

sacilor alveolari. Intubaţia trahealã şi evacuarea stomacului pe sondã Faucher sunt manevrele ideale;

- respiraţie artificialã eficientã, la nevoie masaj cardiac extern şi factorul „timp de rãspuns” la aceste manevre;

- rezistenţa la hipoxie a victimei, vârsta şi starea sãnãtãţii ei, anterior accidentului;- tipul de apã în care s-a produs înecul şi temperatura ei. În condiţii de hipotermie

timpul de salvare se poate prelungi, cu riscul complicaţiilor ulterioare prin frig.Reanimarea, în caz de înec, trebuie sã urmeze cu rigurozitate tehnica reanimãrii

respiratorii şi cardiace, în funcţie de timpul scurs de la cãderea în apã şi starea accidentatului dupã salvare. Mãsurile sunt:

- eliberarea cãilor aeriene;- respiraţia artificialã;- masaj cardiac extern la nevoie;Transportul se va face urgent la spital, sub manevre de reanimare.

Reguli specifice în reanimarea înecaţilor

- Salvatorul trebuie sã cunoascã perfect şi sã aibã o mare experienţã în scoaterea înecaţilor (Instructaj salvamar), în primele momente aceştia fiind agitaţi şi periculoşi. Mulţi salvatori neexperimentaţi au fost înecaţi de victimele agitate.

- În apã micã, iar la copii chiar şi în apã adâncã, se poate începe respiraţia artificialã “gurã-la-gurã”, sau o a doua persoanã apasã lateral toracele victimei, cãnd capul este în afara suprafeţei apei.

- Niciodatã nu se va încearca masajul cardiac în apã, tehnica fiind imposibilã -se pierde timp preţios.

- La scoaterea din apã pe o scândurã, pe un buştean, în barcã, pe plajã, se examineazã rapid dacã existã respiraţie spontanã sau dacã existã puls la carotidã sau nu. Culoarea înecatului poate fi variatã: alb-lucioasã, pãmântie, cianoticã şi nu i se va da importanţã, ci se vor începe urgent manevrele de reanimare.

- Prima încercare de reanimare a înecatului, dupã o rapidã dezobstrucţie a cãilor respiratorii, se face prin respiraţie “gurã-la-gurã”, sau mai ales, în caz de trismus, prin

74

respiraţie “gurã-la-nas”. În cazul acesta salvatorul îşi dã seama de obstrucţia cãilor aeriene cu apã şi de gradul acestei obstrucţii.

Dacã prima insuflaţie corectã nu este urmatã de expansiunea inspiratorie a toracelui, se continuã eliberarea cãilor aeriene superioare prin curãţarea orofaringelui de corpii strãini (apã, secreţii, mâl, nisip).

Scurgerea apei din cãile aeriene superioare este uşuratã de întoarcerea victimei în poziţie ventralã sau lateralã, cu capul decliv. Copiii pot fi ţinuţi cu capul în jos, fixaţi de glezne, pentru câteva secunde. Adulţii pot fi sprijiniţi de genunchiul îndoit al salvatorului, având toracele şi capul decliv şi aplicându-se câteva lovituri între omoplaţi pentru uşurarea evacuãrii apei. Accidentaţii nu vor fi învârtiţi sau scuturaţi cu capul în jos, deoarece, în felul acesta se agraveazã leziunile cerebrale.

- Manevrele de dezobstrucţie se efectueazã repetat, în perioade care nu depãşesc 5 secunde, pentru a nu întrerupe respiraţia artificialã şi, mai ales, masajul cardiac extern. La înecaţi, de real folos sunt manevrele de respiraţie artificialã indirecte, efectuându-se compresii energice asupra toracelui, victima aflându-se în decubit ventral (metoda Schäfer). Aceste mişcãri respiratorii externe uşureazã evacuarea apei din plãmâni şi stomac, dar ele trebuie obligatoriu intercalate cu respiraţia artificialã prin insuflaţie. Aceasta din urmã este singura care, prin presiunea pozitivã din timpul inspirator destinde alveolele pulmonare şi se opune peliculei de apã.

- Înecaţii pot înghiţii, în timpul accidentãrii, cantitãţi mari de apã care destind stomacul, jenând astfel mişcãrile respiratorii şi mai ales menţinând pericolul secundar al înundãrii prin vomã, a cãilor respiratorii deja eliberate. Se va introduce de la început o sondã nasogastricã.

- În timpul respiraţiei artificiale, mai ales în primele momente, presiunea de insuflaţie trebuie sã fie mai mare ca de obicei, pentru a învinge pelicula de apã alveolarã, iar în înecul cu apã marinã, pentru a combate edemul pulmonar acut.

- În prezenţa truselor necesare şi a specialiştilor cu experienţã, executarea de la început a intubaţiei traheale, a aspiraţiei traheobronşice pe sonda de intubaţie, în afara evacuãrii stomacului pe o sondã gatricã, cresc şansele supravieţuirii.

- Transportul victimei spre un centru de reanimare spitaliceascã se va face de extremã urgenţã, în timpul transportului continuându-se, fãrã întreruperi mai mari de 5 secunde, reanimarea cardiorespiratorie.

2. Hidrocuţia

Este un accident supraacut, produs la contactul accidentatului cu apa rece sau la primul contact al apei cu zona reflexogenã faringolaringianã. Se caracterizeazã prin oprirea reflexã a inimii, înaintea înecului propriu-zis. Este posibil ca în cãile aeriene sã nu mai fie timp de pãtrundere a apei, deşi frecvent, în momentul relaxãrii şi scufundãrii, odatã cu 1-2 respiraţii agonice, apa poate inunda plãmânii. Mecanismul morţii este stopul cardiac primar, iar şansele supravieţuirii sunt minime, dacã masajul cardiac nu a început în primele 30-90 secunde.

Hidrocuţia reprezintã un exemplu de stop cardiac (moarte clinicã) produs înaintea opririi respiraţiei. Elementul reflex are rol esenţial în explicarea mecanismului morţii prin hidrocuţie.

Timpii reanimãrii în hidrocuţie sunt urmãtorii:

75

- poziţionarea accidentatului în decubit dorsal pe un plan dur, dupã scoaterea cât mai rapidã din apã;

- eliberara cãilor aeriene superioare, aprecierea dacã apa a inundat sau nu plãmânii. Dacã da, se vor face aspiraţie şi evacuare;

- masajul cardiac extern se începe în primele 30-90 secunde. El trebuie alternat cu respiraţia artificialã.

Tratamentul victimei va fi strict asistat şi se va continua reanimarea pânã la spital.

3. Traumatismele în apã sau sub apã

Aceste accidente pot fi uşor confundate cu înecul, deşi cauza accidentului este traumatismul, care face imposibilã autosalvarea prin înot sau ieşirea din apã.

a). În plonjon obişnuit sau de la înãlţime mai mare se pot produce:- traumatisme craniene, cu intrarea instantanee în comã profundã

traumaticã;- traumatisme abdominale cu explozii de organe cavitare;- rupturi viscerale însoţite de hemoragie internã, cu lipotimie.

În aceste condiţii accidentale, victimele rãmân sub suprafaţa apei şi sunt considerate înecate.

În salvarea şi reanimarea unor accidentaţi de acest fel se ţine seama de leziunile respective, de hemoragia internã, de fracturile costale sau vertebrale. Dacã se suspecteazã de la început o fracturã de coloanã vertebralã cervicalã, accidentatul, încã din apã trebuie întins şi fixat pe o scândurã, în locul hiperextensiei capului se va face numai luxaţia anterioarã a mandibulei, fãrã mobilizãri în focarul de fracturã.

Este necesar imediat consultul unui specialist chirurg. În toate cazurile, în primul rând se acordã atenţie stãrii funcţionale

cardiorespiratorii şi, la nevoie, se încep manevrele de reanimare, care vor fi continuate pe tot parcursul transportului la spital.

b). Înecul produs în urma unui accident medical sau neurologic în timpul înotului sau al şederii în apã:

- o crizã puternicã cardiacã: anginã pectoralã, aritmie gravã, infarct miocardic;

- un accident vascular cerebral cu intrare în comã;- o crizã de epilepsie;- leşin;- claudicaţie;- crampã muscularã.

Înecul secundar în astfel de cauze are şanse minime de resuscitare şi supravieţuire.

c). Alte accidente produse în mediul acvatic de schiul nautic, scufundãrile profesionale sau sportive, cu aparate de gaze comprimate.

În timpul practicãrii schiului nautic, înecul primar este mai rar întâlnit, deoarece sportivi respectivi sunt buni înotãtori, iar barca tractoare este întotdeauna prin apropiere. Sunt posibile traumatisme diverse ca fracturi şi luxaţii, leziuni ale unor organe interne, din cauza cãderilor în mare vitezã şi a contactului brutal cu apa. Transportul la spital se va face cu supravegherea funcţiilor vitale, şi la nevoie cu susţinerea acestora.

76

d). Leziuni de presare a apei la viteze mari se pot produce în:- plãmâni, simulând edemul pulmonar acut;- în globii oculari, cu tulburãri vizuale grave şi chiar dezlipiri de retinã;- în urechi şi sinusuri.

Sub acţiunea de presiune a apei se produc rupturi vasculare cu producere de hemoragii, însoţite de vertij, surzire, incoordonare motorie şi stãri de lipotimie periculoase.

În toate aceste cazuri, dupã scoaterea din apã a accidentatului, acesta va fi transportat de urgenţa la spital sub supravegherea stãrii de conştienţã şi a funcţiilor vitale.

Embolia gazoasã în mediul acvatic (boala de cheson)

Embolia gazoasã, în sporturile nautice care utilizeazã aparaturã de suprapresiune, este posibilã şi extrem de periculoasã.

Semnele emboliei gazoase, indiferent de cauza ei, sunt:- nelinişte, prurit al tegumentelor;- dureri musculare, articulare şi abdominale;- dispnee severã, greaţã, vomã;- spumã de edem pulmonar acut la nivelul gurii şi nasului;- tulburãri de echilibru şi de vedere;- tulburãri neuropsihice, pânã la stãri de agitaţie sau comã;

- fãrã un prim ajutor poate urma un stop respirator şi cardiac.Dacã accidentul se produce în apã liberã prin scufundarea adâncã, accidentatul cu

agitaţie psihomotorie, îşi poate scoate masca de oxigen, urmând o înecare propriu-zisã, agravatã de embolia iniţialã. Acelaşi lucru se poate produce la scufundãtori, prin stare euforicã sau beţia cu azot. Accidentatul nu-şi poate da seama de pericolul în care se aflã. În caz de salvare accidentatul trebuie ţinut liniştit, va inhala oxigen pe mascã; la nevoie, se elibereazã cãile aeriene, mai ales în caz de edem pulmonar acut. În cazuri grave se va face reanimarea respiratorie şi cardiacã.

În toate accidentele de decompresiune bruscã, introducerea imediatã într-o camerã de recompresiune poate salva o situaţie foarte gravã.

Intoxicaţia cu oxigen în mediul acvatic

Intoxicaţia cu O2 este posibilã la scufundãtorii care respirã O2 pur prin mãşti etanşe, în mod repetat şi mai ales în şedinţe prea lungi. Ca semne posibile amintim: tusea, iritaţia bronşicã şi spasme ale cãilor aeriene, cu insuficienţã respiratorie obstructivã, vertij, tremurãturi musculare, anxietate şi agitaţie, convulsii.

Primul ajutor constã în:

77

- oprirea administrãrii oxigenului;- controlarea libertãţii cãilor aeriene;- urmãrirea respiraţiei şi pulsului;- se poate administra Diazepam, 10 mg. cu rol liniştitor,decontracturant

muscular, anticonvulsivant;- sub strictã supraveghere, bolnavul va fi transportat la spital.

Stopul cardiorespirator

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

Stopul cardiac reprezintã încetarea bruscã şi neaşteptatã a funcţiei eficiente a inimii.

Într-o primã perioadã -potenţial reversibilã- ineficienţa contracţiei cardiace se rãsfrânge asupra a douã zone: circulaţia cerebralã şi miocardicã.

Stopul cardiac este precedat sau urmat de stopul respirator. Chiar dacã bolnavul mai schiţeazã câteva mişcãri respiratorii, valoarea lor funcţionalã este redusã.

Mãsurile de reanimare respiratorie şi cardiacã formeazã un tot unitar.Pentru evitarea leziunilor postanoxice ireversibile ale scoarţei cerebrale, care se

instaleazã la 3-5 minute de la instalarea stopului cardiac, se impune suplinirea funcţiei miocardului prin circulaţie şi respiraţie artificialã. Resuscitarea cardiacã este inseparabilã de cea respiratorie şi se efectueazã concomitent de una sau douã persoane.

Stopul cardiac se manifestã prin: pierderea cunoştinţei, abolirea reflexelor, prãbuşirea circulaţiei, absenţa pulsului la arterele periferice şi a presiunii sanguine, coloraţia palid-cenuşie sau cianoticã a tegumentelor, hipotonie muscularã generalizatã, oprirea respiraţiei, midriazã progresivã (semn tardiv), lipsa sângerãrii rãnilor.

Esenţiale pentru stabilirea diagnosticului sunt:- pierderea cunoştinţei;- absenţa pulsului la artera carotidã sau femuralã;- respiraţie opritã sau agonicã.Primul ajutor în tratamentul stopului cardiac constã în restabilirea unei circulaţii

cerebrale şi miocardice eficiente, în intervalul de 2-4 minute.În faţa unui caz de insuficienţã cardiorespiratorie, cel ce acordã primul ajutor

trebuie sã aibã în vedere: 1. aplicarea imediatã şi pe loc a mãsurilor de reanimare;2. asigurarea permeabilitãţii cãilor respiratorii;3. precizarea dacã victima are sau nu respiraţie spontanã; dacã nu are se instituie

imediat respiraţia artificialã.4. precizarea dacã victima are sau nu bãtãi cardiace; dacã nu are, se va efectua

imediat masajul cardiac extern pentru reluarea funcţiei cardiace.

Metode de resuscitare cardiorespiratorie

78

I. Mãsurile de reanimare se hotãrãsc şi se executã foarte rapid. În aceste cazuri nu minutele ci secundele conteazã. Nu se pierde timpul cu manevre inutile. Cu excepţia cazurilor apãrute în mediul toxic pentru victimã şi reanimator, ajutorul medical este acordat „pe loc”: victima nu este mutatã, nu este transportatã.

II. Asigurarea permeabilitãţii cãilor respiratoriiVictima este aşezatã imediat în decubit dorsal, pe o suprafaţã planã tare, în

vederea aplicãrii mãsurilor de reanimare cardio-respiratorie.Reanimatorul aşazã o mânã pe fruntea victimei şi cealaltã sub gâtul victimei şi îi

produce hiperextensiunea capului. Prin aceastã manevrã se elibereazã cãile respiratorii, prin proiectarea anterioarã şi cranialã a epiglotei şi a limbii odatã cu mandibula.

Dacã aceastã manevrã de hiperextensiune a capului nu este eficientã, în sensul cã limba cade în faringe şi obstrueazã aditusul laringian, atunci se procedeazã astfel: reanimatorul stând la capul victimei, prinde cu mâinile din ambele pãrţi mandibula, având policele la nivelul mentonului şi restul degetelor pe unghiul mandibulei; apasã cu policele puternic pe menton şi împinge în sus şi înainte unghiul mandibulei; gura se deschide, iar mandibula, cu limba şi epiglota, sunt luxate înainte.

Pentru deschiderea gurii se pot întrebuinţa la nevoie, pense speciale sau obiecte, cum ar fi coada de lingurã sau furculiţã, care se introduc între arcadele dentare.

Se face toaleta cavitãţii bucale cu un tampon de tifon montat pe o pensã, cu o batistã sau cu o bucatã de pânzã învelitã pe indexul reanimatorului. Se scot protezele, dacã existã, se scoate conţinutul existent din cavitatea bucofaringianã, manual sau prin aspiraţie cu sonde, tuburi de aspiraţie, pipete etc.

Prin introducerea unei canule bucofaringiene se asigurã permeabilitatea bucofaringianã, iar limba este ţinutã în poziţie „înainte” şi protejatã.

Dupã asigurarea permeabilitãţii cãii bucofaringiene, se precizeazã, se verificã, dacã victima are sau nu respiraţie spontanã, prin observarea mişcãrilor cutiei toracice şi prin apropierea urechii şi a obrazului de gura bolnavului pentru a sesiza mişcarea aerului şi prin simţ tactil.

Dacã nu are respiraţie spontanã, se trece imediat la respiraţie artificialã.Se face o primã ventilaţie „gurã la gurã”. Victima este menţinutã cu capul în

hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl împinge în sus, în timp ce cealaltã mânã apasã fruntea şi cu celelalte degete prinde şi închide nãrile victimei. Reanimatorul, dupã ce inspirã adânc îşi aplicã etanş buzele peste gura victimei.

În timpul primei insuflaţii, reanimatorul îşi dã seama dacã sunt sau nu permeabile cãile respiratorii. Dacã simte rezistenţã la insuflaţie, victima fiind aşezatã în poziţie corespunzãtoare, atunci se pune problema unei obstrucţii pe cãile respiratorii, prin corpi strãini, prin secreţie, prin lichid. În acest caz se întoarce victima în decubit lateral, se forţeazã deschiderea gurii şi cu degetele index şi mediu se cautã şi se scot eventualii corpi strãini. Dacã tentativa nu reuşeşte, se loveşte de câteva ori cu pumnul regiunea interscapulovertebralã a victimei şi se continuã încercãrile de scoatere a corpilor strãini prin introducerea degetelor în cavitatea bucofaringianã a victimei.

79

În obstrucţia cãilor aeriene cu alimente sau cu corpi strãini se recomandã apãsarea diafragmului de jos în sus, astfel încât acesta, sã împingã cu suprapresiune aerul aflat în bronhii şi trahee, favorizând astfel eliminarea corpilor strãini.

În caz de invadare a cãilor aeriene superioare cu lichid, se face drenaj postural, aşezând victima în decubit lateroventral cu înclinarea capului în jos cu 100. Se încearcã eliminarea lichidului şi prin metoda compresiunii diafragmului.

Dupã ce s-a asigurat cale liberã ventilaţiei, se continuã aplicarea respiraţiei artificiale “gurã-la-gurã”.

III. Respiraţia artificialã se aplicã în caz de stop respirator. Actul respirator este vital pentru organism, deci oprirea lui este o cauzã a morţii.

Dacã inima nu s-a oprit, ci numai respiraţia, datoritã faptului cã sângele conţine o cantitate de oxigen, aceastã perioadã în care celulele continuã sã trãiascã poate fi apreciatã pânã la 10 minute. Dacã omul este agitat se consumã mai repede oxigenul dizolvat în sânge, astfel cã intervalul de epuizare a cantitãţii de oxigen scade la 6 minute. În caz de stop respirator, inima se opreşte în 5-6 minute.

Perioada de când s-a oprit respiraţia şi inima şi pânã se produc distrugerile în creier se numeşte moarte aparentã, din care, uneori, omul poate fi salvat. Dacã în acest interval nu se reuşeşte sã se aprovizioneze creierul cu oxigen, se produce moartea definitivã.

IV. Masajul cardiac extern este cuplat întotdeauna cu respiraţia artificialã.

Metode de respiraţie artificialã

Cele mai bune metode de respiraţie artificialã trebuie sã îndeplineascã anumite condiţii:

- sã se înlãture obstacolele care se gãsesc pe cãile aeriene;- sã se poatã vehicula o cantitate suficientã de aer prin plãmân;- metoda sã se poatã aplica în orice loc, sã fie uşor de învãţat şi aplicat.Metodele de respiraţie artificialã sunt directe şi indirecte.

1. Metode directe de respiraţie artificialãSe bazeazã pe insuflarea aerului în plãmâni. Aceasta se poate realiza, fie cu aer

expulzat de la un salvator, fie cu aer insuflat de diferite aparate.Metodele directe sunt mai eficiente decât cele indirecte din mai multe motive:

se introduce în plãmâni de 2-3 ori mai mult aer; mâinile salvatorului pot fi folosite pentru a da capului accidentatului poziţia cea

mai bunã pentru ca drumul aerului sã fie cât mai liber; se pot aplica în orice loc, spaţiu mic, teren accidentat, în barcã etc.; metodele sunt mai simple, se învaţã de oricine în timp foarte scurt, tehnica fiind

uşor de reţinut; se pot aplica şi la cei la care nu s-a oprit complet respiraţia.

Tehnica respiraţiei „gurã la gurã”

80

Accidentatul este aşezat în decubit dorsal. Salvatorul se aşazã de o parte a capului victimei. Victima este menţinutã cu capul în hiperextensiune, cu o mânã a reanimatorului sub capul victimei, pe care îl împinge în sus, în timp ce cu cealaltã mânã apasã fruntea şi cu degetele prinde şi închide nãrile victimei.

Salvatorul, dupã ce inspirã adânc, îşi aplicã etanş gura sa de cea a victimei, direct sau mai bine prin intermediul unui tifon sau batiste, şi suflã puternic în gura victimei, apoi se ridicã şi lasã victima sã expire pasiv.

Salvatorul va urmãri dacã în urma insuflãrii de aer, toracele victimei se ridicã, aceasta fiind dovada cã respiraţia artificialã a reuşit.

Respiraţia ”gurã la gurã” se face în ritm de:- 30 de ori pe minut cu debit mediu – 200 ml./insuflaţie;- 15-16 ori pe minut cu debit mare – 500 ml./insuflaţie.Respiraţia „gurã la gurã” se cupleazã cu masajul cardiac extern:- o insuflaţie la 5 compresiuni asupra cordului, la un ritm de 60 pe minut sau- 2-4 insuflaţii rapide, una dupã alta, fãrã pauzã pentru expiraţia pasivã din partea

victimei, tot la 15 compresiuni cardiace, la un ritm de 80 compresiuni pe minut.Este posibil ca în scurt timp bolnavul sã-şi reia mişcãrile respiratorii proprii. La

început aceste mişcãri iau aspectul unui suspin neregulat. În general, mişcãrile respiratorii proprii sunt superficiale, astfel încât respiraţia artificialã trebuie continuatã.

Este obligatoriu ca salvatorul sã supravegheze eficacitatea respiraţiei artificiale. Mişcãrile cutiei toracice trebuie sã semene cu o respiraţie normalã. Salvatorul trebuie sã simtã pãtrundera aerului în plãmânii victimei, el trebuie sã audã intrarea şi ieşirea aerului şi sã vadã ridicarea şi coborârea pieptului. În caz contrar, el va verifica libertatea cãilor aeriene sau va mãri puterea şi volumul de aer ce se introduce în plãmâni.

2.Metode indirecte de respiraţie artificialãSe mai numesc metode manuale. Se bazeazã, pentru crearea ventilaţiei, pe

compresiuni pe torace care duc la expulzia aerului şi tracţiuni ale braţelor ce mãresc diametrele cutiei toracice şi produc aspirarea aerului.

Metoda SilvesterVictima este aşezatã în decubit dorsal pe un plan dur, cu umerii ridicaţi pe un sul

introdus dedesubt. Salvatorul se aşazã în genunchi, la capul victimei. Din aceastã poziţie salvatorul prinde încheieturile mâinilor victimei.

Expiraţia: mâinile victimei sunt duse pe peretele anterolateral al toracelui şi cu ele se apasã puternic toracele, diminuând astfel diametrul anteroposterior al acestuia. Acest timp trebuie sã dureze 2 secunde.

Inspiraţia: salvatorul trage cât mai puternic şi cât mai mult în extensiune forţatã, membrele superioare ale victimei.

Ritmul este de 16-18 cicluri respiratorii pe minut.Contraindicaţii: fracturi ale membrelor superioare, fracturi ale toracelui. Eficienţa

metodei este redusã.

Metoda Schäfer

81

Este indicatã în caz de înec. Victima este aşezatã pe sol, în decubit ventral, cu fruntea sprijinitã pe membrele superioare flectate. Sub epigastrul bolnavului se aşeazã un sul. Reanimatorul stã cãlare pe coapsele victimei, cu mâinile aplicate pe baza toracelui.

Expiraţia: se apasã cu ambele mâini, cu toatã puterea, cu toatã greutatea, pe baza toracelui. Dureazã 2 secunde.

Inspiraţia: se revine la poziţia iniţialã.Ritmul trebuie sã fie de 16-18 cicluri pe minut.Metoda are o eficacitate redusã.

Masajul cardiac extern

Reanimarea cardiacã se face prin masaj cardiac extern.Masajul cardiac extern începe imediat ce se constatã lipsa bãtãilor cardiace, lipsa

pulsului carotidian.Victima este aşezatã în decubit dorsal pe o suprafaţã planã, durã. Primele manevre

care se încearcã sunt:- hiperextensiunea capului, pentru eliberarea cãilor respiratorii;- se ridicã membrele inferioare în poziţie verticalã şi se menţin ridicate 5-15

secunde: dacã este un singur reanimator se începe reanimarea (respiraţie artificialã – masaj cardiac extern) dupã 5 secunde; dacã sunt doi reanimatori se menţin membrele inferioare la verticalã 15 secunde, dupã care se începe reanimarea;

- concomitent cu ridicarea membrelor inferioare, se aplicã bãtãi ferme, cu marginea ulnarã a pumnului în porţiunea inferioarã a sternului;

Dacã nu se obţin rezultate se începe masajul cardiac extern.Reanimatorul se aşeazã lateral, în dreptul toracelui victimei, (în genunchi dacã

victima este pe sol şi în picioare dacã victima este pe pat). Apoi se fixeazã locul unde se va executa compresiunea: în jumãtatea inferioarã a sternului pe punctul dintre stern şi procesul xifoid, la trei lãţimi de deget mai sus de vârful procesului xifoid. Zona este fixatã cu ajutorul degetelor cu care se urmãreşte marginea coastelor false pânã la stern.

La nivelul acestei zone se aşazã podul palmei celeilalte mâini, astfel încât persiunea sã se exercite pe eminenţele tenarã şi hipotenarã, iar degetele mâinii sã nu atingã peretele toracic în timpul compresiunii. Peste palma aşezatã deasupra zonei de compresiune se aşazã, similar, şi palma cealaltã. Mâinile reanimatorului trebuie sã fie paralele, iar compresiunea se va face perpendicular pe toracele victimei. Presiunea se executã cu braţele întinse, fãrã a flecta coatele.

Se executã o presiune regulatã, continuã, astfel încât sternul sã coboare 3-5 cm. spre coloana vertebralã. La sfârsitul compresiunii se menţine o scurtã pauzã (pentru asigurarea golirii cât mai complete a inimii) şi apoi se decomprimã, palmele rãmânând pe toracele victimei.

Eficienţa masajului cardiac extern este apreciatã prin:- reapariţia pulsului carotidian, sincron cu compresiunea toracicã;- creşterea TA la peste 60-70 mmHg. (pe cadranul unui tensiometru aplicat pe

braţul victimei şi în a cãrui manşetã s-a pompat aer pânã la 60 mmHg., apar mici oscilaţii ale acului manometric, în momentul în care, prin compresiune asupra inimii, tensiunea depãşeşte 60 mmHg);

- regresiunea midriazei în sistola eficientã;

82

- recolorarea tegumentelor;- reluarea contracţiilor cardiace spontane.Ritmul masajului cardiac este cuplat cu respiraţia artificialã.De regulã se asigurã 60-80 de compresiuni pe minut, cuplate cu 15 respiraţii „gurã

la gurã”, în cadenţa de o compersiune pe secundã.Dacã este un singur reanimator, acesta va face 2-4 insuflaţii rapide una dupã alta,

fãrã pauzã de expiraţie pentru victimã, urmate de 15 compresiuni cardiace mai rapide, într-un ritm de 80 pe minut.

Dacã sunt doi reanimatori, unul pentru respiraţie şi altul pentru masaj cardiac extern, tot la a 5-a compresiune cardiacã în ritm de 60 pe minut, se face o respiraţie.

Complicaţiile masajului cardiac extern sunt: fracturi condrocostosternale; prin fragmente osoase se pot produce rupturi de ficat, splinã, cord cu hemotorace şi hemoperitoneu, perforaţia stomacului, peritonitã.

Contraindicaţiile sunt: traumatismele toracice cu pneumotorace; tamponadã cardiacã în hemopericardul posttraumatic; operaţii recente pe torace; torace rigid; embolie gazoasã.

Indicaţiile masajului cardiac extern. Stopul cardiac apare în:a). asfixie prin înec, strangulare, traumatisme toracice, come profunde, intoxicaţii;b). leziuni cardiace: electrocutare, infarct miocardic;c). reflexe inhibitorii puternice prin traumatizarea regiunilor: sinus carotidian,

epigastru, regiune testicularã.Factorii favorizanţi în instalarea stopului cardiac sunt:a). boli cardiace: tulburãri de conducere şi de vascularizaţie;b). bolnavi hiperexcitabili: Basedow, hipertensiune arterialã;c). hipoxia de altitudine: alpinism, aviaţie.

Masajul cardiac extern la copii

- Sternul se maseazã cu o singurã mânã, apãsând doar 2-3 cm. spre coloana vertebralã.

- Deoarece prin hiperextensiunea capului se ridicã şi regiunea superioarã a spatelui, se va pune, între umerii victimei, o pãturã sau un cearceaf împãturite.

- Raportul compresiune / respiraţie este de 3/1, la un ritm de 80-100 compresiuni şi 20 respiraţii pe minut.

De reţinut- În prezenţa unei opriri a inimii, odatã cu începerea masajului cardiac extern se

va chema medicul prin altã persoanã. În nici un caz nu se va pãrãsi victima pentru aceastã solicitare. Nici în timpul transportului nu se va opri masajul cardiac extern.

- Dacã şi respiraţia este opritã se executã şi respiraţie artificialã, una fãrã alta neavând nici o valoare.

- Cauzele frecvente ale stopului cardiac sunt stãrile de asfixie. De aceea uneori o inimã care bate foarte slab îşi poate reveni dupã respiraţia artificialã.

- Masajul cardiac va fi efectuat numai de persoane care cunosc tehnica.- Compresiunile se fac numai cu podul palmei.- Ritmul va fi de 60 pe minut.- La 2-3 minute se va controla prin puls eventuala reluare a bãtãilor inimii.

83

d) SumarÎn acest modul s-au discutat noţiuni despre hemoragie şi oprirea ei,

accidente, stop cardiorespirator. Resuscitatrea cardiorespiratorie.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Cum se realizează hemostaza prin compresiune la distanta ?2. Unde se aplică garoul în cazul hemoragiei la nivelul gambei?3. Ce metode indirecte de respiraţie artificialã cunoaşteţi?

f) Bibliografie modul

Andercou, A. – Urgenţe chirurgicale traumatologice. Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1993.

Beuran, M; Ulmeanu, G. – Ghid de urgenţe pediatrice. Ed. Scripta, Bucuresti, 1997.

Dorofteiu, M. – Mecanismele hemostazei sanguine. Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989.

Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, Bucureşti, 1989.

Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim ajutor medical.

Curs IEFS, Bucureşti, 1986.

Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi îmbolnãviri subite. Curs

IEFS, Bucureşti, 1988.

Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor

specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.

Mogoş, V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgenţe în medicina clinicã. EDP,

Bucureşti, 1992.

Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de prim ajutor

primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.

Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgenţã prespitaliceascã. Ed. Libra,

Bucureşti, 1995.

Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-

Napoca, 1999.

Zamora, E.; Popescu, A.; Zamora, D. E., 2004, Primul ajutor în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie. Editura GMI, Cluj-Napoca.

XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

84

Modulul VI. Tulburări şi leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman. Primul ajutor în accidentele provocate de energia electrică

a) Scopul şi obiectivele modululuiScopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile de prim

ajutor. Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea noţiunilor de prim ajutor în tulburările şi leziunile produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman şi în accidentele provocate de energia electrică.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele. Igiena individuală. Călirea organismului.Igiena şcolară si regimul de viaţă al sportivului.Prim ajutor.

Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea tulburărilor şi leziunilor produse de

temperatura mediului ambiant asupra organismului uman şi a noţiunilor de prim ajutor medical.

Al doilea subcapitol are ca scop prezentarea primului ajutor în accidentele provocate de energia electrică.

c) Conţinutul informaţional detaliat

1. Accidente cauzate de temperatura ridicatã a mediului

Acţiunea cãldurii poate determina asupra organismului fenomenele cunoscute sub forma arsurilor de diferite grade şi poate cauza tulburãri generale ale organismului sub forma insolaţiei.

În practica sportivã, cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea cãldurii sub formã de raze solare şi mai rar sub formã de aer cald.

Factorii favorizanţi în apariţia acestor tulburãrii sunt:- lipsa unui echipament de protecţie corespunzãtor;- lipsa de obişnuinţã faţã de acţiunea razelor solare;- expunerea prelungitã la cãldurã excesivã, chiar dacã este folosit un echipament

de protecţie adecvat, poate produce insolaţia.Tulburãrile cauzate de acţiunea razelor solare apãrea în practicarea oricãrui sport,

atunci când acesta se desfãşoarã sub influenţa lor.

85

Arsurile şi insolaţia apar mai rapid în sporturile nautice şi în sporturile de iarnã practicate sub un soare puternic, din cauza acţiunii de reflectare a razelor de cãtre apã respectiv zãpadã. Pe munte, chiar pe timp de ceaţã, pot apãrea fenomene de insolaţie în lipsa unui echipament de protecţie: este sindromul de raze infraroşii.

Arsurile produse de acţiunea razelor solare asupra tegumentelor sunt arsuri de gradul I, caracterizate prin: eritem intens la nivelul tegumentelor expuse, uşoarã tumefiere a lor, senzaţie precoce de usturime intensã sau durere, senzaţie de tensiune la nivelul leziunii.

Dacã întinderea tegumentarã depãşeşte 1/3 din suprafaţa totalã a corpului, chiar dacã eritemul şi acuzele subiective locale sunt reduse, pot sã aparã fenomene generale care caracterizeazã sindromul de insolaţie: stare generalã alteratã, ameţeli, temperatura urcã rapid la 390 Celsius şi este însoţitã de frisoane mici şi repetate. Insolatul prezintã deseori fenomene nervoase sub forma unor stãri de agitaţie. Mult mai rar, şi în special în cazuri grave, insolatul devine obnubilat inert.

Din partea aparatului digestiv apar: senzaţie vie de sete, greţuri, vãrsãturi şi scaune diareice.

Aparatul cardiovascular reacţioneazã prin: TA scãzutã, puls rapid şi filiform.

Primul ajutor

Mãsurile de urgenţã în eritemul solar încep cu scoaterea accidentatului de sub influenţa razelor solare sau a cãldurii excesive.

Tegumentele cu eritem vor fi badijonate cu alcool tanat 1% sau soluţie de tanin 10-20%, sau pudrate cu pulbere de tanin. Tegumentele vor fi lãsate întotdeauna descoperite. Vor fi evitate aplicaţiile de apã rece în scop calmant, acestea producând întinderea leziunilor.

Mãsurile de prim ajutor în insolaţie se vor lua în funcţie de fazele acesteia.În apariţia insolaţiei existã de obicei o primã fazã prevestitoare caracterizatã prin:

dureri de cap, ameţeli, moleşealã, senzaţie de înfundare a urechilor, greaţã, transpiraţie, înroşirea puternicã a obrajilor, accelerarea pulsului şi a respiraţiei. În faţa acestor tulburãri trebuie luate imediat urmãtoarele mãsuri:

- bolnavul va fi dus la umbrã şi instalat în poziţie culcatã sau semişezândã, cu capul ceva mai în sus;

- se vor aplica comprese reci pe frunte, pe ceafã şi pe piept;- dacã bolnavul nu varsã, i se vor da câteva înghiţituri de apã rece sau cafea.În faza avansatã de insolaţie se vor lua urmãtoarele mãsuri:- scoaterea accidentatului din mediul respectiv şi ducerea la umbrã;- administrarea unui sedativ - Extraveral;- adminitrarea de medicamente care scad temperatura - Aspirinã;- îndepãrtarea îmbrãcãminţii şi aplicarea de comprese reci, împachetãri reci sau

bãi reci, pânã când temperatura corpului va scãdea la 380C;- dacã bolnavul este conştient i se va da sã bea apã uşor sãratã.

86

În general, în cazuri nu prea grave, în urma acestor mãsuri starea insolatului se restabileşte treptat, el putând fi transportat la domiciliu, unde trebuie sã rãmânã în repaus 24-48 ore. Niciodatã nu este prudent ca bolnavul, simţind cã şi-a revenit, sã se grãbeascã sã-şi reia activitatea.

În cazurile grave, cu fenomene de obnubilare, din care bolnavul nu şi-a revenit dupã acordarea primului ajutor, se impune transportarea acestuia de urgenţã la spital.

Mãsuri de prevenire - purtarea unui echipament corespunzãtor, cu acoperirea capului în caz de soare

puternic;- expunerea treptatã la soare;- expunerea la soare în orele în care razele infraroşii sunt în cantitate mai micã.

2. Accidente cauzate de acţiunea frigului

În cursul perioadelor de iarnã, a turismului şi sportului în acest sezon se pot produce accidente grave, mergând pânã la moarte, din cauza expunerii la frig.

Acţiunea frigului asupra organismului poate determina leziuni locale de diferite grade ale membrelor şi regiunilor mai slab vascularizate sau mai puţin protejate, ori poate influenţa întregul organism determinând starea de îngheţ (hipotermia accidentalã).

Congelaţia reprezintã apariţia tulburãrilor periferice de tip vasoconstrictor la nivelul tegumentelor şi ţesuturilor subjacente sub influenţa frigului. Se pot întâlni trei grade ale congelaţiei:

Gradul I, în care dupã o perioadã de vasoconstricţie poate urma o perioadã de hiperemie trecãtoare;

Gradele II şi III, când este prezentã inflamaţia progresivã şi necroza.Cauza determinantã este reprezentatã de acţiunea frigului asupra tegumentelor,

acţiune întãritã de vânt şi de umezealã.Dintre factorii favorizanţi amintim: - irigaţia deficitarã a extremitãţilor corpului: mâini, picioare, nas, urechi;- starea de subalimentaţie, care duce la scãderea rezistenţei organismului la

factorii externi nocivi;- echipamentul necorespunzãtor stãrii vremii şi acţiunii întreprinse;- factori neprevãzuţi: rãtãcirea pe drumurile din munţi pe timp de iarnã, ceaţa,

înnoptarea în condiţii improprii.Congelaţia poate apare la sportivii care practicã sporturi de iarnã: schiori,

alpinişti, turişti şi mai rar la patinatori.Principalele semne care permit stablirea diagnosticului, alãturi de condiţiile în

care apar tulburãrile sunt:- rãcirea tegumentelor, care la început au un aspect palid;- amorţirea extremitãţilor atinse;- scãderea gradului sensibilitãţii.Într-un stadiu mai avansat:- tegumentele devin roşii-violacee, reci, cu un aspect lucios;

87

- senzaţie de înţepãturã sau mâncãrime, tensiune localã;- poate apãrea rigiditatea muscularã în teritoriul afectat.

Primul ajutor în congelaţia de gradul I

- Sportivul va fi scos de sub influenţa frigului şi a vântului şi dacã este posibil va fi transportat într-o încãpere nu prea încãlzitã;

- Vor fi îndepãrtate cauzele care ar putea împiedica buna circulaţie la nivelul leziunilor: îmbrãcãmintea sau încãlţãmintea prea strâmtã.

- Se vor lua mãsuri care sã restabileascã circulaţia în zona lezatã. Acest lucru se obţine prin reîncãlzirea tegumentelor interesate cu ajutorul unor fricţiuni energice fãcute cu o bucatã de postav uscat sau chiar cu zãpadã, pânã la revenirea la normal a culorii acestora. Trebuie multã atenţie pentru a evita traumatizarea tegumentelor prin fricţiune. Ele sunt contraindicate dacã au apãrut leziuni tegumentare. În cazul fricţiunii cu zãpadã, se va avea grijã, ca la sfârşit, tegumentele sã fie perfect uscate, apoi sã fie pudrate cu talc. Se acoperã apoi pãrţile lezate cu fulare moi de lânã uscate.

Dacã teritoriile atinse sunt mai mari şi sunt situate la nivelul membrelor, se vor efectua mişcãri energice ale acestora;

- Vor fi evitate la început încãperile prea încãlzite, expunerea regiunilor congelate la foc sau bãi fierbinţi, care produc pareze vasculare în teritoriul atins;

- În cazul în care existã tendinţã de avansare a leziunilor, cu apariţia de forme buloase sau necrotice, bolnavul va fi transportat de urgenţã într-un serviciu chirurgical. Se va asigura înainte un pansament uşor antiseptic al leziunilor, cu soluţie de permanganat de potasiu 1/5000.

Îngheţul sau hipotermia accidentalã este un accident posibil în practicarea sporturilor de iarnã, mai ales atunci când sportivul se gãseşte într-un punct îndepãrtat de orice adãpost.

Apariţia hipotermiei accidentale este favorizatã de:- participarea individualã la activitãţi sportive îndepãrtate de adãposturi sau

cabane, rãtãcirea de coechipieri, rãtãcirea drumului, sau prin izolare forţatã într-un punct greu accesibil pentru a putea primi prim ajutor eficient şi rapid;

- condiţii nefavorabile de mediu: viscol, temperaturi excesiv de scãzute;- îmbrãcãminte necorespunzãtoare sau insuficientã;- alimentaţie insuficientã în raport cu clima sau efortul depus;- obosealã prin lipsã de antrenament;- insuficienta cunoaştere a tehnicii sportului respectiv;- rezistenţa psihicã scãzutã;- inhibiţia centrilor termoreglãrii prin intoxicaţie cu alcool, prin unele

medicamente, prin inhalarea de oxid de carbon, favorizeazã şi agraveazã hipotermia. De aceea, sportivii şi turişti nu trebuie sã ingereze iarna bãuturi alcoolice sau sã se odihneascã în încãperi cu încãlzire improvizatã.

Tabloul simptomatic al îngheţului cuprinde douã perioade: 1. O perioadã premergãtoare, în care primul ajutor este eficient şi rapid. În

aceastã perioadã apar: senzaţia de frig, oboseala excesivã şi starea de somnolenţã care

88

dau bolnavului necesitatea imperioasã de a se opri din mers şi a se culca; apare o scãdere marcatã a voinţei de a continua drumul sau de a rãmâne treaz.

2. În perioada de stare primul autor este mai dificil, cu rezultate greu de prevãzut.Hipotermia accidentalã poate fi:- hipotermie cu „apãrare maximã”, când organismul a fost pânã atunci sãnãtos cu

funcţii biologice normale;- hipotermie cu „apãrare minimã”, în intoxicaţii etilice barbiturice, pe un

organism epuizat deja sau bolnav.Tabloul clinic al hipotermiei variazã dupã nivelul termic, cauza hioptermiei,

terenul accidentatului (constituţie, reactivitate).Hipotermia accidentalã se produce atunci când temperatura centralã a corpului

scade sub 350C. Manifestãrile patologice nu devin evidente decât la 320C, iar riscul de deces este sub 250C. S-au descris salvãri dupã hipotermie la 200 sau chiar 180 C.

- Alterarea stãrii de conştienţã apare sub 350C. În formele grave coma este profundã şi constantã. Nu existã totuşi un paralelism între gradul comei şi temperatura centralã. Areflexia este prezentã.

- Tegumentele sunt reci, cu aspect cadaveric, palide, violacee sau marmorate.- Rigiditatea muscularã creşte odatã cu aprofundarea hipotermiei. Pe acest fond de

hipertonie pot apãrea şi crize tonice cu durata de câteva minute (convulsii).- Midriazã sau miozã cu abolirea reflexului corneean şi fotomotor.- Respiraţia este superficialã şi rarã.- Bradicardie, puls dificil de perceput, scãderea progresivã a TA.- La 250C coma este profundã şi existã riscul de stop respirator şi cardiac.- Se poate instala tabloul clinic de moarte aparentã cu comã profundã, respiraţii

imperceptibile, puls foarte rar şi slab (3-4 pe minut), paloare, cianozã marmoratã. Evoluţia spontanã spre vindecare nu este posibilã, fiind strict necesarã reîncãlzirea

terapeuticã.

Unele aspecte ale hipotermiei

1. Contactul corpului cu apa rece în naufragii, înotul accidental în apã rece, înecaţi cu reanimare reuşitã.

Cãderile în apã şi contactul îndelungat cu apa rece determinã:- scãderea brutalã a temperaturii externe şi apoi interne;- epuizarea rezervelor energetice;- epuizare nervoasã cu indiferenţã, obnubilare, comã;- acidozã metabolicã;- fibrilaţie ventricularã.Pierderile de cãldurã ale organismului variazã între 1500-2500 kcalorii pe orã.

Aceste pierderi pot fi compensate numai în primele 30 de minute.În momentul salvãrii, accidentaţii în hipotermie au temperatura externã de 25-

270C, iar cea rectalã de maximum 300C. Sunt obnubilaţi, epuizaţi sau comatoşi, cianotici. Temperatura corpului continuã sã scadã o perioadã, cu 2-30C, dupã scoaterea din mediul rece.

89

Momentul reîncãlzirii este extrem de periculos, reactivarea circulaţiei, prin mobilizarea metaboliţilor acizi, putând determina stop cardiac.

2. Iarna se poate produce contactul indirect al organismului (prin intermediul echipamentului) cu mediul rece solid (cãderile de gheaţã sau zãpadã). În aceste cazuri se poate ajunge la imposibilitatea mobilizãrii (rãnire, comã, etilism acut) şi îngropãri în zãpadã prin avalanşe.

Schiorii sau turiştii accidentaţi, care nu se pot deplasa sau sunt împiedicaţi, derutaţi de condiţiile atmosferice, vor încerca sã se autosalveze, în aşteptarea echipelor „salvamont” prin urmãtoarele mãsuri:

- pãstrarea calmului şi luciditãţii, fãrã agitaţie şi mişcãri inutile;- crearea unui adãpost din zãpadã sau gheaţã, bine izolat de vânt;- semnale de alarmã, zgomote, strigãte repetate la 10 secunde, semnale luminoase;În caz de avalanşe, moartea se produce în trei feluri:- sufocare prin zãpadã densã cu grosime de peste 2 metri;- leziuni ale corpului, lovituri în cursul avalanşei;- hipotermie propriu-zisã agravatã de hipoxie.

3. Contactul direct al organismului, insuficient echipat, cu aerul rece la –35-400 C (în marşuri şi deplasãri), dupã 30 de minute de mers, cãile aeriene nefiind protejate, produc o expectoraţie sanguinolentã, epistaxis, epuizare, somnolenţã şi comã.

În funcţie de condiţiile instalãrii şi de momentul salvãrii, hipotermiile accidentale îmbracã trei forme:

Hipotermia uşoarã cu obosealã, adinamie, scãderea la 35-360C a temperaturii corpului, frisoane;

Hipotermia moderatã, în jur de 33-340C, cu obnubilare, indiferenţã şi somnolenţã; Hipotermia severã cu scãderea temperaturi sub 300C, cu stare de comã şi

posibilitatea stopului cardiac, la scãderea mai accentuatã a temperaturii.Mãsuri de prim ajutor

În stadiul premergãtor se vor lua urmãtoarele mãsuri: Stimularea voinţei în mod insistent; Ingerarea de bãuturi calde şi stimulante (ceai, cafea). Sunt contraindicate bãuturile

alcoolice, care dupã o scurtã perioadã de stimulare, micşoreazã rezistenţa organismului la efort şi mãresc pierderea de cãldurã a organismului;

Ingerarea de alimente cu putere caloricã şi uşor absorbabile: zahãr, ciocolatã.În perioada de stare, mãsurile care vor fi luate vor fi în funcţie de condiţiile

existente:o Salvarea propriu-zisã, descoperirea şi scoaterea accidentatului din mediul

rece trebuie imediat urmatã de reanimare respiratorie şi cardiacã;o Transportarea accidentatului într-un loc adãpostit, ferit de vânt şi

umezealã. În cazul în care cabana nu este accesibilã, se pot improviza adãposturi pe loc: groapã în zãpadã, paravane de stâncã sau copaci, cort;

o Învelirea accidentatului în pãturi încãlzite, saci de dormit uscaţi şi eventual încãlziţi;

o În reanimarea respiratorie în hipotermiile grave nu se fac respiraţii artificiale exagerate, deoarece alcaloza gazoasã împiedicã eliberarea

90

oxigenului din hemoglobinã, la nivelul ţesuturilor în suferinţã de oxigen. Respiraţia artificialã va fi moderatã, executatã cu calm. La cei scoşi de sub avalanşe, la înecaţi, comatoşi, se va face în prealabil eliberarea cãilor aeriene superioare;

o Dacã se constatã absenţa pulsului la artera carotidã se va face masaj cardiac extern;

o Moartea subitã poate apãrea oricând în prima orã, ca şi în prima saptãmânã de la salvarea unui accidentat;

o În condiţiile de hipotermie moartea aparentã este posibilã. Manevrele de reanimare pot fi eficiente şi dupã perioade mai lungi de aplicare a lor. Leziunile cerebrale ireversibile, prin stopul cardiac, apar mai târziu, uneori dupã 20-30 minute de lipsã a circulaţiei cerebrale, dacã temperatura organismului a scãzut la 250C şi nu s-a produs fibrilaţia ventricularã.

o Transportul rapid spre spital şi începerea imediatã a reîncãlzirii prin mijloace improvizate sunt mãsuri obligatorii.

o Dacã accidentatul este în stop cardiac şi respirator, se continuã fãrã opriri mai lungi de 5-8 secunde, manevrele de reanimare.

o Dacã accidentatul este rãnit se practicã simultan primele ajutoare: hemostazã şi imobilizarea fracturilor;

o Dacã accidentatul este conştient, i se administreazã bãuturi încãlzite.o Fricţionãrile energice şi masajele cu zãpadã, prosoape, sunt periculoase,

deoarece ele agraveazã starea accidentatului prin hemoragii, hematoame sau leziuni vişcerale. De asemenea se pierde timpul preţios al reanimãrii, al transportului şi al reîncãlzirii clinice. Accidentele prin stop cardiac se produc în timpul reîncãlziri prin: hipovolemie, vasodilataţie perifericã, acidozã metabolicã, hiperpotasemie.

o Transportul spre un serviciu de terapie intensivã se va face în aşa fel, încât accidentatul sã nu simtã influenţa frigului (învelit în pãturi, blãnuri, sac de dormit) şi nici a oboselii. Transportul ideal este asigurat de elicopter.

Mãsurile de reîncãlzire sunt externe şi interne:Mãsurile externe. În hipotermiile uşoare şi moderate, reîncãlzirea se face treptat

prin:- mijloace improvizate: butoaie cu apã caldã, iradieri, bãi calde;- îngheţatul nu va fi masat energic, reîncãlzirea se va face gradat, fãrã a se neglija

reanimarea cardiorespiratorie;- prin acoprirea cu pãturi încãlzite se reuşeşte o creştere cu 1 sau 20C pe orã a

temperaturii corpului.

Prevenirea accidentelor prin frig Orice sportiv sau turist trebuie sã acorde o atenţie deosebitã pregãtirii fizice,

echipamentului şi cunoştinţelor necesare practicãrii sportului sau a etapei propuse. Nu se planificã iarna eforturi şi etape de drum, fãrã rezerve alimentare suficiente

şi de calitate (concentrate, termos cu bãuturi calde), dar fãrã droguri excitante şi fãrã alcool. Se anunţã întotdeauna intinerariul propus şi se iau precauţii de semnalizare şi alertã (lanternã, chibrituri, fluier, pistol cu rachete de semnalizare).

91

În caz de pericol sau accident, dacã cel accidentat este singur sau dacã nimeni din grup nu se poate deplasa, va folosi semnalizarea de pericol şi ajutor a codului internaţional: şase semnale scurte pe minut, deci un semnal la zece secunde: strigãt, luminã, fluier, împuşcãturi.

Iarna nu se pleacã niciodatã singur în escalade sau turism. Nu se practicã schiul fond la temperaturi sub –150C şi nici un fel de plecare pe viscol sau ceaţã sau la temperaturi de sub -20 pânã la - 250C.

În caz de cãdere, accidentare gravã, rãtãcire, epuizare, trebuie sã se pãstreze calmul, se dozeazã eforturile de alertare şi rezervele de hranã şi bãuturã, se improvizeazã un adãpost contra frigului, vântului şi umezelii.

În adãpost se evitã panica, se executã exerciţii fizice. Nu se admite culcatul pe jos, poziţia cea mai bunã de aşteptare fiind sezând cu genunchi strânşi. Nu se vor consuma bãuturi alcoolice, ele echivaleazã cu sinuciderea.

Este mai bine sã se aştepte ajutoarele, decât sã se plece fãrã nici o orientare în viscol, ceaţã, noapte.

Cei cãzuţi în apã rece nu vor înceta mişcãrile de înot, alternând poziţia ventralã cu cea dorsalã şi fãcând mişcãri energice la apariţia senzaţiei de somn.

Cei prinşi de avalanşe vor încerca sub stratul de zãpadã, fãrã panicã şi orientând poziţia corpului, sã degaje un spaţiu pentru respiraţie, în jurul gurii şi a nasului şi un spaţiu liber în jurul toracelui.

Cel ce descoperã pe accidentat sau îngheţat examineazã rapid starea acestuia, funcţiile vitale. La nevoie se încep manevrele de reanimare.

Primul ajutor în accidentele provocate de energia electricã

În 60% din cazuri, electrocutarea se produce prin contactul direct cu diferitele elemente aflate sub tensiune, iar în 40% din cazuri prin contact indirect cu elemente care intrã sub tensiune datoritã izolaţiei necorespunzãtoare.

Electrocutarea depinde de tensiunea şi intensitatea curentului. Un curent de intensitate:

- 25-75 mA produce tetanizarea muşchilor toracici cu blocarea respiraţiei;- între 75 mA – 4 A moartea survine rapid prin fibrilaţie ventricularã;Tensiunea:- 80% din electrocutãrile casnice se produc la o tensiune de 220–250V;- la o tensiune de 500 V moartea este fulgerãtoare;- la o tensiune înaltã de 5000 – 50.000 V sunt posibile carbonizãri izolate ale

braţului şi ale capului.Curenţii de joasã tensiune produc spasme ale musculaturii pe conductor, iar la

tensiuni înalte persoana poate fi aruncatã la distanţã de sursa de curent prin contracţia muscularã puternicã care se produce.

Din punct de vedere medical existã douã forme:- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, dar cu pãstrarea respiraţiei şi a

circulaţiei;- electrocutarea cu pierderea cunoştinţei, a respiraţiei şi a circulaţiei.

92

În salvarea unui electrocutat existã douã momente:- îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric, şi- reanimarea victimei.

Îndepãrtarea victimei de sursa de curent electric

În cazul curenţilor de înaltã tensiune, la care degajarea victimei nu s-a realizat în mod spontan, victima rãmânând imobilizatã la locul accidentului, prima mãsurã este întreruperea curentului electric de la tabloul de comandã.

Se va evita atingerea directã a victimei şi pãtrunderea pe teritoriul pe care se aflã firul conductor, deoarece acesta poate fi încãrcat electric pe o razã de câţiva metri.

Degajarea victimei se va face numai dupã întreruperea curentului electric şi punerea la pãmânt a circuitului, deoarece uneori, instalaţia decuplatã poate sã pãstreze o sarcinã electricã periculoasã pentru salvator.

În cazul curenţilor de joasã tensiune prima mãsurã este întreruperea curentului electric. Dacã tabloul de comandã este departe sau dificil de atins, salvatorul va trebui sã taie conductorul sau sã degajeze victima imediat.

Conductorul poate fi tãiat cu un cleşte cu mânere izolate sau cu un topor cu coadã de lemn uscat (nu lãcuit).

Degajarea victimei se poate realiza prin utilizarea de beţe, scaune, prãjini de lemn uscat. Dacã aceste materiale lipsesc, se pot utiliza stofe de lânã sau flanelã îndoite de 3-4 ori, prin intermediul cãrora se apucã acele pãrţi ale hainelor care sunt în contact mai mic cu corpul victimei (reverele hainelor sau poalele lor), trãgând cu putere de acestea. Se recomandã ca aceste manevre sã se execute cu o singurã mânã.

La liniile aeriene de curent electric, unde desprinderea rapidã şi sigurã a victimei nu se poate realiza, se vor pune peste conductorii liniei aeriene un alt conductor metalic. Acesta va avea un capãt introdus în pãmânt. Persona care executã aceastã operaţie va avea echipament de protecţie (mãnuşi izolatoare şi bocanci cu talpã izolatoare).

Acordarea primului ajutor se va face dupã degajarea victimei. Aceasta se va culca pe un loc uscat, i se va desface gulerul, cravata, cureaua, sutienul. Se va curãţa cavitatea bucalã de corpi strãini, sânge, mucozitãţi şi alte secreţii. Dacã are protezã se va scoate afarã.

În cazul în care victima este în stop respirator şi cardiac se va face respiraţie artificialã “gurã-la-gurã” şi masaj cardiac extern.

Dupã restabilirea respiraţiei şi a circulaţiei se va trece la pansarea plãgilor şi la imobilizarea eventualelor fracturi.

Energia electricã se transformã în energie caloricã care determinã apariţia unei arsuri electrice. Aceasta se produce la locul de intrare şi de ieşire a curentului electric şi se numeşte „marcã electricã”. Marca poate fi o leziune micã, punctiformã, de culoare galben-brunã, sau o leziune mare care poate merge pânã la carbonizarea unei regiuni. În general, aceste arsuri se suprainfecteazã şi lasã nişte cicatrici sechelare.

Pe arsurã se aplicã un pansament steril de tifon. Nu se vor aplica nici un fel de substanţe sau alifii cu antibiotice.

În cazul fracturilor se va face imobilizarea provizorie a acestora.Victima va fi transportatã de urgenţã la primul cabinet medical sau la spital.

93

d) SumarÎn acest modul s-au discutat noţiuni despre cele mai frecvente tulburãri şi

leziuni produse de temperatura mediului ambiant asupra organismului uman.Acordarea primului ajutor în caz de insolaţie, arsuri, hipotermie, degerături, electrocutare.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Ce este marca electrică?2. Ce semne şi simptome prezintă o persoană cu insolaţie?3. Care sunt semnele hipotermiei?

f) Bibliografie modul

Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, Bucureşti, 1989.

Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim ajutor medical.

Curs IEFS, Bucureşti, 1986.

Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi îmbolnãviri subite. Curs

IEFS, Bucureşti, 1988.

Ionescu, A. – Bazele teoretice şi practice ale îngrijirii arşilor. Ed. Medicalã.

Bucuresti, 1978.

Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor

specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.

Mogoş, V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgenţe în medicina clinicã. EDP,

Bucureşti, 1992.

Niculescu, Gh. – Fiziopatologia degerãturilor şi implicaţiile terapeutice.Rev. Sanit.

Milit. Nr. 2, 1985.

Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de prim ajutor

primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.

94

Sepulveda, S. – Ghid practic de medicinã de urgenţã prespitaliceascã. Ed. Libra,

Bucureşti, 1995.

Zegreanu, Gr. I. – Practici de acordare a primului ajutor. Ed.Argonaut, Cluj-

Napoca, 1999.

Zamora, E.; Popescu, A.; Zamora, D. E., 2004, Primul ajutor în educaţie fizică, sport şi

kinetoterapie. Editura GMI, Cluj-Napoca.

XXX – American Red Cross – Lifeguarding today, Mosby Lifeline, 1995.

Modulul VII. Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport

a) Scopul şi obiectivele modululuiScopul acestui modul este prezentarea accidentelor frecvente în activitatea de

educaţie fizicã şi sport. Se vor atinge următoarele obiective:

Cunoaşterea accidentelor frecvent apărute în activitatea de educaţie fizicã şi sport în scopul prevenirii lor.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior: Obiectivele igienei. Importanţa în educaţie fizică, sport şi kinetoterapie. Importanţa alimentaţiei în activitatea sportivă. Raţia calorică. Trofinele. Igiena individuală. Călirea organismului.Igiena şcolară si regimul de viaţă al sportivului.Prim ajutor.

Schema logică a modululuiAcest modul este compus din două subcapitole: Primul subcapitol are ca scop cunoaşterea cauzelor leziunilor traumatice

întâlnite în activitatea sportivã.Al doilea subcapitol are ca scop prezentarea leziunilor traumatice din cadrul activitãţii sportive, pe ramuri de sport.

c) Conţinutul informaţional detaliat

95

Accidente frecvente în activitatea de educaţie fizicã şi sport

1. Cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã

În prevenirea leziunilor traumatice din activitatea sportivã, rolul determinant îl are

antrenorul, la fel de importantã fiind şi colaborarea dintre antrenor şi medicul sportiv.

Pentru a putea preveni leziunile traumatice, trebuie cunoscute cauzele accidentelor de cãtre: antrenor, medicul sportiv, sportivi şi de cei care îngrijesc terenurile de sport.

Cauzele leziunilor traumatice sportive ţin de: sportivi, echipament sau materiale

sportive, teren de sport şi antrenor.

Dintre cauzele care ţin de sportiv amintim: tehnica greşitã, antrenamentul

insuficient, pergãtirea insuficientã pentru efort, neatenţia, supraaprecierea posibilitãţilor

personale, oboseala (cele mai multe accidente se produc la sfârşitul antrenamentului),

supraantrenamentul, surmenajul, boala şi reluarea timpurie a antrenamentului dupã o

leziune traumaticã sportivã anterioarã.

În sporturile de echipã, una din cauzele frecvente de accidentare este brutalitatea

adversarului ( 25% la fotbal).

Leziunile traumatice pot fi cauzate de echipamentul şi materialul sportiv, când

acestea nu sunt adaptate sportivului, sunt de calitate inferioarã sau defecte.

Terenul poate fi şi el o cauzã de accidentare atunci când este neregulat sau

alunecos, în cazul terenurilor pentru jocurile sportive, pârtie nebãtutã sau zãpadã

neuniformã la schi, gheaţã cu fisuri la patinaj, viraj greşit calculat sau pârtie inegal

îngheţatã la bob, saltea prea micã sau prea subţire la gimnasticã sau lupte etc.

Antrenorul poate fi învinuit de producerea leziunilor traumatice din cadrul

activitãţii sportive în cazul defectoasei organizãri a şedinţei de antrenament

(neindividualizarea antrenamentului, nerespectarea prescripţiilor medicale, nerespectarea

succesiunii în instruire) sau a lipsei de asigurare a sportivului în timpul exerciţiului la

gimasticã.

Mãsurile de prevenire a leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã sunt:

1. învãţarea unei tehnici corecte;

2. dozarea progresivã a efortului şi trecerea gradatã de la exerciţii uşoare la cele

mai dificile;

3. pregãtirea corespunzãtoare a organismului pentru efort;

96

4. atenţie în timpul antrenamentului;

5. controlul medical iniţial, controlul medical periodic şi înregistrarea datelor de

autocontrol medical, ca pe baza lor sã poatã fi descoperite cazurile de supraantrenament,

surmenaj sau boalã;

6. utilizarea de echipament şi materiale sportive adecvate şi de bunã calitate.

Întrebuinţarea echipamentului de protecţie: cascã, protectoare dentare, apãrãtori, gulere,

cotiere etc.

7. amenajarea terenurilor sportive pentru ca antrenamentele şi concursurile

sportive sã se poatã desfãşura în bune condiţii;

8. buna organizare a antrenamentelor de cãtre antrenor, din punct de vedere

metodic şi disciplinar, buna organizare a competiţiilor conform regulamentelor;

9. arbitrajul sã penalizeze sportivii cu un comportament brutal, la cele mei mici

abateri de la regulament;

10. educarea sportivilor pentru practicarea unui joc fãrã brutalitãţi, în spiritul

respectului reciproc şi prelucrarea cazurilor de accidentãri, cu analiza cauzelor, în scopul

preveniri lor.

Medicul sportiv are sarcina de a colabora cu antrenorul în conducerea

antrenamentului sportivilor, pentru a preveni accidentãrile.

Conform regulamentului diferitelor discipline sportive, medicul are dreptul sã întrerupã o competiţie sau sã împiedice desfãşurarea ei dacã condiţiile de desfãşurare ar periclita integritatea corporalã a sportivilor. Pentru a-şi putea da un aviz competent, medicul trebuie sã cunoascã bine ramura sportivã în care este chemat sã dea asistenţã medicalã, el însuşi fiind practicant al sportului respectiv.

2. Leziunile traumatice din cadrul activitãţii sportive, pe ramuri de sport

Atletism

- În alergãrile de vitezã ruptura muscularã este leziunea caracteristicã. Cele mai

multe rupturi se întâmplã în momentul startului. Mai frecvent lezaţi sunt muşchii biceps

femural şi semimembranos; mai rar cvadriceps. În cursul alergãrii mai poate surveni şi o

smulgere a spinei iliace anterosuperioare sau a trohanterului mic.

97

- La alergãtorii de garduri şi la sãritorii în înãlţime pot apãrea rupturii musculare

pe adductori.

- Sãritorii în lungime au rupturi mai dese pe cvadriceps.

- Alergãtorii de fond şi mãrşãluitorii fac tenosinovite ale muşchilor gambei şi

fracturi ale metatarsianului II şi III, considerate ca fracturi de obosealã ale elementelor de

susţinere a bolţii plantare. Fractura de tars îşi face debutul insidios, prin dureri la nivelul

metatarsianului respectiv, dureri care se accentueazã la mers. De cele mai multe ori existã

un edem al feţei dorsale a piciorului, rar o echimozã plantarã. Fractura netratatã de la

început prin imobilizare în aparat gipsat dã naştere unui calus hipertrofic.

- Sãritorii în înãlţime şi cei în lungime dar mai ales sãritorii cu prãjina, prin

aterizare greşitã suferã entorse ale gleznei sau ale genunchiului.

- La aruncãtorii de suliţã apare frecvent, la nivelul cotului, epitrohleita. Durerile la acest nivel apar din cauza smulgerilor care se produc la nivelul inserţiei pe epitrolee a rotundului pronator. Aceasta se întâmplã la aruncãrile cu o tehnicã incorectã, când în trecerea braţului în dreptul capului, acesta se gãseşte departe de cap. Muşchiul rotund pronator are o acţiune de pronaţie şi de flexiune a antebraţului. În momentul aruncãrii suliţei cu o tehnicã incorectã, antebraţul este în pronaţie şi cotul în extensiune. Ca urmare, rotundul pronator este pus în conflict cu cele douã acţiuni ale sale şi astfel se produc mici smulgeri la inserţia pe epitrohlee, apãrând durerile caracteristice.

O leziune mai puţin frecventã la aruncãtorii de suliţã este întinderea nervului ulnar

la nivelul cotului.

- Leziuni traumatice în atletism pot surveni şi la aruncãrile neatente de disc, suliţã,

ciocan, greutate. Unele dintre ele pot fi foarte grave: fracturi de tars prin cãderea greutãţii

pe picior, perforãri cu suliţa.

Astfel de accidente pot fi evitate printr-o bunã organizare, de cãtre antrenor, a

şedinţelor de antrenament.

Fotbal

Fotbalul este sportul care dã cele mai multe leziuni traumatice. Un sfert dintre

acestea ar putea fi evitate dacã s-ar juca fãrã brutalitãţi.

98

- Majoritatea leziunilor intereseazã articulaţia genunchiului: entorse cu leziuni

ligamentare, rupturi de menisc. Acestea se produc prin rotaţia în sens invers a coapsei

faţã de gambã.

- A doua leziune, ca frecvenţã, este entorsa de gleznã, care se produce prin

exagerarea poziţiei de varus a piciorului cu interesarea ligamentului colateral extern.

- Dintre fracturi, cea mai frecventã, este cea a tibiei, în treimea medie, şi survine

prin traumatism direct asupra ei, în momentul când doi jucãtori atacã mingea.

- Portarul este expus traumatismelor directe ale capului din partea atacanţilor

adverşi, atunci când prinde mingea de jos; prin aterizare pe mâini se poate produce

fracturã de scafoid.

O leziune caracteristicã portarului este bursita olecranianã, care se produce prin

cãderea pe coate, dupã prinderea mingii din poziţie lateralã.

- Prin plonjarea portarului pe picioarele atacantului se pot produce fracturi de

gambã sau leziuni grave ale genunchiului.

- La lovitura de cap pot surveni hematoame, plãgi contuze ale pielii capului sau

ale arcadelor orbitare.

Pentru prevenirea accidentelor în jocul de fotbal este necesar ca jucãtorii sã fie

educaţi în sensul excluderii brutalitãţilor din joc. Sã fie penalizate toate actele de

brutalitate, iar cei care comit astfel de acte intenţionat, sã fie sever sancţionaţi. Portarilor

trebuie sã li se atragã atenţia asupra gravitãţii leziunilor pe care le pot provoca şi pe care

le pot suferi. Portarii sã poarte cotiere la primele simptome de bursitã olecranianã.

Jucãtorii sã întrebuinţeze apãrãtori de gambã. Sã nu reînceapã jocul înainte de completa

vindecare a entorselor, iar dupã vindecarea lor sã utilizeze glezniere sau bandaje elastice.

Terenul sã fie fãrã neregularitãţi, fãrã pietre, gropi iar antrenamentele pe teren desfundat

sã se practice cât mai rar.

Handbal, volei, baschet

Leziunile traumatice survenite în cadrul acestor jocuri cu mingea sunt cauzate de

cãderi, lovituri între jucãtori şi mai ales de lovituri cu mingea, acestea din urmã fiind

caracteristice.

99

În aceste jocuri predominã leziunile membrului superior, care depãşesc jumãtate

din numãrul leziunilor.

- Portarul de handbal este mai puţin expus loviturilor datoritã faptului cã regula

jocului impune o distanţã minimã de 6 metri de la care mingea este aruncatã spre poartã.

- Prinderea incorectã a mingii produce leziuni ale degetelor cu entorse, luxaţii şi

fracturi. Ruptura tendonului extensorului sau dezinserţia de pe falanga distalã este

frecventã. Ea se produce atunci când degetele fiind în extensiune se face o bruscã

flexiune a falangei prin lovirea mingii. Clinic se manifestã prin imposbilitatea de a

efectua extensiunea activã a ultimei falange. Tratamentul constã în imobilizarea

degetului timp de 3-4 sãptãmâni în aparat gipsat cu hiperextensiunea ultimei falange.

- La baschet se poate produce mai rar, ruptura tendonului lui Achile. Se rezolvã

prin plastia de tendon.

Rugby

Este sportul care dã numãrul cel mai mare de leziuni traumatice. Dacã se practicã

corect, numãrul leziunilor este mai mic, fãrã sã scadã spectacolul sportiv.

- Leziunile survin mai ales cu ocazia placajelor, în special când un jucãtor este

placat de mai mulţi adversari.

- Fentele şi cãzãturile din fente dau leziuni ale genunchiului, leziuni ligamentare

şi leziuni de menisc.

- Prin cãzãturi frecvente pe umãr se produc entorse, subluxaţii şi luxaţii ale

claviculei la una din cele douã extremitãţi. Articulaţia acromioclavicularã este cel mai

frecvent luxatã. În aceastã luxaţie existã semnul caracteristic al clapei de pian:

extremitatea lateralã a claviculei, luxatã deasupra acromionului, poate fi readusã în

contact cu acesta, prin apãsare de sus în jos asupra ei. Clavicula se reluxeazã, ridicându-

se ca o clapã de pian, îndatã ce încetãm sã exercitãm presiunea asupra ei.

Luxaţia posterioarã a claviculei, sub trapez, este o formã mai rarã de luxaţie, în

care lipseşte “semnul clapei de pian”.

100

Tratamentul subluxaţiei acromioclaviculare constã în imobilizarea cu benzi de

elastoplast trase în aşa fel încât sã se apese 1/3 externã a claviculei şi sã se ridice cotul în

sus. Tratamentul este operator.

- Dintre fracturi, cea mai frecventã este cea a claviculei. Tratamentul fracturii fãrã

deplasare este cel conservator (imobilizare în aparat gipsat cu umãrul în sus şi înapoi); în

fracturile cu deplasare, tratamentul este chirurgical.

- Prin lovirea cu capul în regiunea lombarã, la placaje, poate surveni fractura

proceselor costiforme lombare.

Tenis

- Leziunile produse prin rachetã şi minge sunt rare şi fãrã o gravitate deosebitã.

Existã posibilitatea rupturii irisului în urma unei lovituri cu mingea a globului ocular.

- Caracteristicã pentru tenis este epicondilita care survine din cauza tracţiunilor intense şi repetate ale muşchilor care se inserã pe epicondili. În urma micilor smulgeri se produc iritaţii periostale. Survine mai ales la sportivii obişnuiţi sã strângã racheta tot timpul loviturii şi mai ales la lovitura de stânga.

Pentru prevenirea epicondilitei, racheta trebuie sã fie bine strânsã în timpul lovirii mingii, restul mişcãrii trebuie fãcut cu musculatura mai mult sau mai puţin relaxatã. La lovitura de stânga mingea trebuie lovitã înainte de linia corpului.

- În urma antrenamentelor excesive poate apãrea tenosinovita extensorilor şi artralgia de efort a pumnului.

- Ruptura muscularã a tricepsului sural sau a plantarului subţire se produce cu ocazia extensiei piciorului la lovitura de smash sau serviciu. Se întâlneşte preponderent la jucãtorii în vârstã, din cauza scãderii elasticitãţii musculare. Pentru prevenirea acestor rupturi se recomandã, în special pe timp rece şi umed, o bunã pregãtire a organismului pentru efort.

Box

Leziunile traumatice intereseazã membrele superioare şi capul.

- Fractura bazei primului metacarpian cu subluxaţie este tipicã. Ea survine în loviturile laterale.

- Sunt frecvente şi fracturile diafizare ale celorlalte metacarpiene, mai ales ale celui de al doilea.

101

- Mai rare fracturi de scafoid.

- La cei care boxeazã cu pumnul în flexiune se produce artroza carpometacarpianã, ca urmare a entorselor repetate la acest nivel.

- La cei obişnuiţi sã se apere de lovituri cu antebraţul, din cauza loviturilor repetate pe care le primeşte nervul ulnar, se produce nevrita.

- Loviturile la cap, când ating urechea, dau hematoame ale pavilioanelor, care în timp, dau aspectul tipic al urechii boxerului, cu îngroşarea pavilionului urechii. Tratamentul în acest caz constã în puncţie evacuatorie şi bandaj compersiv cu ajutorul unui bandaj de ghips.

- Fractura oaselor nazale duce la aspectul de nas în şa. Se mai pot produce fracturi ale mandibulei şi ale dinţilor.

- În box se întâlnesc entorse de gleznã, cot, pumn, umãr şi mai rar de genunchi.

- Contuziile pãrţilor moi dau plãgi ale arcadei orbitare sau ale buzelor.

- Caracteristic boxului este knock out-ul sau KO. Acesta se produce la lovituri puternice în menton, în regiunea sinusului carotidian, în regiunea epigastricã sau pericardiacã, în hipocondrul drept-ficat. La KO poate duce şi un cumul de lovituri mai puţin puternice asupra acestor regiuni. În cãzãturile la podea se pot produce fracturi ale bazei craniului sau hemoragii cerebrale.

Pentru prevenirea leziunilor traumatice se recomandã folosirea mãnuşilor şi cãştii, protezã dentarã de cauciuc, tehnicã corectã de lovire.

KO este o cãdere la podea de scurtã duratã 1-3 secunde. Reprezintã o pierdere trecãtoare, instantanee a cunoştiinţei, exprimatã prin pierderea controlului central al poziţiei ortostatice, în urma unui traumatism (lovitura de pumn) într-o regiune reflexã.

Boxerul cade la podea ca „secerat” dar se ridicã foarte repede, reflex. Arbitrul controleazã starea boxerului, poziţia de gardã, luciditatea şi de regulã permite continuarea luptei.

Protecţia sportivilor reclamã ca la juniori sã se acorde un interval de timp mai mare pânã la meciul urmãtor şi sã se efectueze a doua zi un examen neuropsihiatric minuţios şi EEG, iar în cazul cãderilor repetate la podea, chiar în cazul câştigãrii meciurilor sã impunem o restricţie competiţionalã de o lunã (la fel ca la KO).

KO se poate produce şi prin lovituri nepermise de regulament în zona scrotalã sau lombarã şi se însoţesc de pierderea cunoştinţei peste 9 sec. şi întreruperea meciului.

Reprezintã o formã de şoc, cu pierderea cunoştinţei şi însoţitã imediat sau la distanţã de complicaţii grave uneori letale.

Sindroame encefalitice posttraumatice recente

Coma cerebralã este cea mai frecventã şi cea mai benignã dintre sindroamele traumatice craniocerebrale. Caracteristicã boxului este KO.

Simptome:

102

- pierderea cunoştinţei total reversibilã pentru secunde sau minute;

- tahicardie, bradicardie, extrasistole reversibile;

- apnee urmatã de hiperpnee;

- dispnee cu revenire la normal;

- vomã inconstantã.

La revenirea cunoştinţei avem amnezie lacunarã pentru perioada traumatismului.

Tratament:

- repaus 5-6 zile sub control medical;

- control neurologic obligatoriu.

Sindroame encefalitice porttraumatice tardive

Encefalopatia traumaticã este consecinţa necrozelor produse de procesele distrofice şi discirculatorii cauzate de traumatisme repetate, care duc la o atrofie corticalã generalizatã sau localizatã, hidrocefalie.

Clinic existã stãri psihopatoide, ca epilepsia traumaticã şi demenţa.

Apare la boxerii care au recepţionat lovituri puternice la cap şi KO-uri repetate. Ca urmare, se constituie mici focare hemoragice în substanţa cerebralã cu evoluţie spre necrozã.

Boxerul lezat prezintã instabilitate motorie şi de coordonare, tulburãri de echilibru care lasã impresia de ebrietate, vorbire greoaie cu logoclonie, tremor digital, scãderea marcatã a facultãţilor psihice, în special a atenţiei şi memoriei. În formele grave apar sindroamele parkinsoniene, însoţite de tulburare psihicã de tip demenţial.

Se recomandã controale periodice, EEG de 2-3 ori pe an şi dupã fiecare KO, investiaţii tomografice computerizate sau RMN la 1-2 ani, dupã caz.

Lupte

Leziunea caracteristicã luptãtorilor este periartrita scapulo-humeralã, care survine în urma repetatelor entorse şi traumatisme pe care le suferã articulaţia.

Simptomatologia se caracterizeazã printr-o durere persistentã, surdã, localizatã în umãr, cu accentuarea la efort. În cazurile mai vechi se poate instala o redoare articularã cu hipertrofia deltoidului.

- Entorsele cotului şi ale mâinii sunt frecvente.

- Destul de frecventã este luxaţia cotului.

- Prin contracţii puternice survin rupturi musculare în muşchii cefei, muşchii pectorali, muşchii spatelui şi muşchii cvadriceps.

103

- Se pot întâlni hematoame ale pavilionului urechii.

-Sunt frecvente fracturile costale şi disjuncţiile condrocostale. Ca accidente grave se pot întâlni fracturi cu luxaţii ale vertebrelor cervicale.

Pentru evitarea accidentelor la lupte se impune luarea unor mãsuri:

saltelele trebuie sã fie suficient de mari pentru a evita contuziile şi

entorsele care survin atunci când luptãtorul cade pe podea;

luptãtorii de categorii diferite sã nu efectueze antrenamente între ei,

deoarece la diferenţe mari de categorie pot apãrea accidentãri la cei din

categorii inferioare;

nu se recomandã pierderea forţatã a greutãţii;

Gimnastica la aparate

Poate da leziuni traumatice la cãderea de pe aparat, la lovirea de aparat şi la aterizarea greşitã.

- Prin cãderea de pe aparat şi lovirea de aparat se pot produce contuzii, fracturi şi entorse care intereseazã în mod egal membrele superioare şi inferioare. Mai mult de 50% din leziunile traumatice din cadrul activitãţii sportive la femei sunt cauzate de gimnastica la aparate.

Cele mai grave leziuni traumatice se întâmplã la bara fixã. Cãderea din “giganticã” poate da fracturi ale craniului sau ale coloanei vertebrale.

- Aterizãrile de pe aparate pe podea, când salteaua nu e suficient de latã, pot cauza fracturi ale calcaneului, metatarsienilor şi fracturi de gleznã.

În urma cãzãturilor pe mâini survin fracturi ale extremitãţii distale ale radiusului sau de scafoid.

Se mai pot întâlni luxaţii de semilunar şi entorse ale mâinii.

- Cãzãturile de pe aparate pot da contuzii musculare şi ale organelor genitale.

- Ca leziuni de hiperfuncţie amintim: tenosinovitele muşchilor antebraţului, scleroza ţesutului dermic din palmã;

- La exerciţiile la cal cu mânere pot apãrea entorse ale degetelor cu ruperea ligamentelor articulaţiei metacarpofalangiene, din cauza prizei greşite a mânerului.

- În urma sãriturilor la cal şi ladã survin iritaţii periostale ale vârfului rotulei prin tracţiunea pe care o executã tendonul rotulian la bãtaia şi aterizarea rigidã.

Pentru evitarea multor accidente se impune respectarea mãsurilor de prevenire:

104

execuţiile sã se efectueze sub supravegherea antrenorului sau a unui coechipier,

care sã fie pregãtit sã acorde un sprijin în momentul critic al exerciţiului sau în

cãzãturã;

la exerciţiile la barã fixã sã se utilizeze protectoare pentru palme şi praf de

magneziu pentru a nu aluneca mâinile;

sã se exerseze aterizãrile de la aparat şi cãzãturile cu rostogolire;

aparatele sã fie bine fixate.

Scrimã

- Leziunile traumatice sunt produse aproape exclusiv prin înţeparea cu floreta ruptã. Se citeazã perforãri ale carotidei, arterei humerale sau femurale, perforãri ale trunchiurilor nervoase, ale organelor abdominale şi ale inimii.

- Epicondilita este asemãnatoare cu cea a jucãtorilor de tenis.

- Alte leziuni care pot surveni sunt rupturile musculare ale adductorilor şi tricepsului sural, care se produc în momentul asaltului.

Înot

Aproape cã nu existã leziuni din cauza naturii mediului în care se practicã.

- La polo pe apã survin entorse ale degetelor şi contuzii fãrã importanţã deosebitã;

- La sãrituri de pe trambulinã se pot produce leziuni grave atunci când apa nu este suficient de adâncã. Deosebit de gravã este luxaţia de coloanã vertebralã cervicalã însoţitã de secţionarea mãduvei spinãrii.

- Se mai pot produce entorse lombare, leziuni discale.

Pentru prevenirea accidentelor grave la sãrituri, trambulinele nu se instaleazã decât conform cu regulamentele în vigoare.

Hipism

Leziunile traumatice pot fi datorate cãzãturilor de pe cal, loviturilor cu copita şi cãzãturilor împreunã cu calul. Acestea din urmã sunt grave când calul cade peste cãlãreţ. În aceste cazuri toate fracturile sunt posibile. Tipicã pentru accidentele de cãlãrie este fractura de claviculã.

105

Dintre luxaţii, cea mai frecventã este cea acromioclavicularã. Luxaţia piciorului în articulaţia mediotarsianã se produce în cãzãturã, atunci când cãlãreţul rãmâne cu piciorul atârnat în scãriţã.

Schi

Leziunile se produc prin traumatisme directe şi indirecte.

- Cele prin traumatisme directe sunt contuzii, plãgi contuze şi fracturi, care survin prin lovirea schiorului de diferite obstacole.

- Cele indirecte sunt cauzate de tehnica deficitarã, deci sunt specifice schiului.

Traumatismele directe se întâlnesc mai ales la schiorii avansaţi, iar cele indirecte mai ales la începãtorii care au deficienţe de tehnicã.

Cele mai frecvente leziuni sunt:

- entorsa gleznei;

- fractura maleolei laterale;

- fractura spiroidã în 1/3 inferioarã a gambei;

- entorsa de genunchi;

- fractura femurului în 1/3 superioarã;

Aceste leziuni traumatice apar din mai multe cauze: tehnicã greşitã, obosealã, lipsã de pregãtire fizicã, curaj excesiv, imprudenţã, echipament necorespunzãtor, calitatea zãpezii.

O prizã greşitã a beţelor de schi şi o poziţie greşitã a lor la coborâre pot provoca leziuni ale ochilor şi feţei în cãdere.

- În cãderea pe umãr se pot produce luxaţi acromioclaviculare şi scapulohumerale, însoţite uneori de paralizii ale nervului axilar.

Pentru prevenirea accidentelor în schi, sunt necesare:

o bunã pregãtire fizicã;

învãţarea unei tehnici corecte;

utilizarea unui echipament de calitate;

prudenţã în caz de condiţii nefavorabile;

porţile bine aşezate;

pârtii de competiţie regulamentar amenajate.

106

d) SumarÎn acest modul s-au discutat noţiuni despre cele mai frecvente tulburãri şi cauzele leziunilor traumatice întâlnite în activitatea sportivã.Leziunile traumatice din cadrul activitãţii sportive, pe ramuri de sport.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Care sunt cele mai frecvente leziuni la fotbal?2. Care sunt leziunile mai frecvente la nivelul genunchiului?3. Ce metode de prevenire a accidentelor în sport cunoaşteţi?

f) Bibliografie modul

Drãgan, I. şi colab. – Practica medicinii sportive. Ed. Medicalã, BucureŞti, 1989.Georgescu, M – Îndrumar de lucrãri practice pentru control medical şi prim ajutor medical. Curs IEFS, Bucureşti, 1986.Georgescu, M; Alexandrescu, C. – Primul ajutor în accidente şi îmbolnãviri

subite. Curs IEFS, Bucureşti, 1988.Kaufman, A. – Propedeuticã, semiologie şi patologie chirurgicalã, Vol. I şi II.

Litografia UMF, Cluj-Napoca, 1990. Kory Calomfirescu Ştefania – Semiologia sistemului nervos. Tipografia UMF,

Cluj-Napoca, 1995.Mãnãstireanu, D. – Curs practic de urgenţe medico-chirurgicale. Primul ajutor specializat în urgenţele medicale. EDP, Bucureşti, 1996.Mogoş, V. T. – Oprirea cardiorespiratorie. Urgenţe în medicina clinicã. EDP, Bucureşti, 1992. Niculescu, Gh; Mãnãstireanu, D. – Tehnica îngrijirii bolnavului şi elemente de prim ajutor primar şi specializat. EDP, Bucureşti, 1994.

107