1

BIOCHIMIA EFORTULUI SPORTIV

Efortul fizic, stare de tensiune funcţională somato-psihică, poate fi încadrat în conceptul de stress,

cu declanşarea reacţiei generale de adaptare a organismului.

Activitatea musculară determină emiterea de impulsuri, provenind de la proprioceptorii

osteotendinoşi, către scoarţa cerebrală şi formaţiunile subcorticale, cu stimularea centrilor hipotalamici

vegetativi ( vasomotori, cardioacceleratori şi respiratori ) şi a axului hipofizo-corticosuprarenalian.

Prin intermediul reacţiilor simpato-adrenergice, sistemul de aport, transport şi distribuţie a gazelor

este adaptat la necesităţile crescute în oxigen ale muşchilor solicitaţi de efortul fizic, în paralel cu

mobilizarea resurselor energetice din ficat şi intensificarea metabolismului.

MIOLOGIA

Miologia este partea anatomiei care are ca obiect studiul muşchilor şi a formaţiunilor anexate lor.

În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi :

- netezi, cum sunt cei care formează pereţii organelor interne,

- striaţi ce alcătuiesc aparatul locomotor,

- miocardici – muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.

CARACTERISTICILE MORFOFUNCŢIONALE ALE MUŞCHIULUI STRIAT

CLASIFICAREA MUŞCHILOR

După formă

lungi, fusiformi, cilindrici : de ex. muşchiul gracilis;

laţi : de ex. muşchii drepţi abdominali;

muşchi scurţi, profunzi : de ex. muşchii interosoşi;

muşchi orbiculari - situaţi în jurul unor orificii naturale orbicularii pleoapelor sau ai buzelor.

După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps sau cvadriceps.

După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent, există muşchi :

care se continuă direct cu tendonul : muşchii drepţi abdominali;

care prezintă inserţie oblică faţă de tendon; la această categorie se descriu subcategoriile :

unipenaţi, bipenaţi, inserţii complexe

corpul muscular poate fi întrerupt de tendon, cum se întâmplă la muşchiul drept abdominal.

În funcţie de localizare, muşchii pot fi : profunzi, superficiali.

După numărul de articulaţii peste care trec, se disting muşchii :

- uniarticulari, scurţi;

- biarticulari,

- poliarticulari, lungi.

STRUCTURILE MUSCULARE

- aponevroza: situată la exterior, este o membrană conjunctivă, formată din fibre dispuse pe două

sau mai multe planuri, cu scopul de a menţine forma generală a grupelor musculare.

- spaţiu subfascial : spaţiu virtual, care este umplut cu ţesut conjunctiv lax. Rolul lui : de a

permite alunecarea muşchiului în timpul contracţiilor musculare.

2

Fiecare corp muscular se găseşte învelit cu un manşon fibros, denumit perimisium extern. De pe

faţa internă a acestuia, pornesc spre interiorul corpului muscular prelungiri conjunctive care

compartimentează interiorul, prelungiri denumite perimisium intern sau endomisium.

Endomisiumul se află în contact direct cu fibrele care formează muşchiul.

În cazul muşchilor voluminoşi, endomisiumul trimite spre interiorul corpului muscular prelungiri,

ceea ce determină împărţirea muşchiului în fascicule musculare primare, secundare sau terţiare.

Rolurile ţesutului conjunctiv sunt de a :

- asigura rezistenţa ţesutului muscular,

- asigura un schelet intern pentru muşchi,

- împiedica întinderea peste măsură a muşchilor,

- păstra forma muşchilor, permiţând alunecarea peste planurile vecine.

La exterior, se pune în evidenţă sarcolema sub

forma unei membrane subţiri, dar care este în acelaşi

timp şi elastică.

Sarcoplasmă : o masă citoplasmatică

abundentă, care conţine nuclei, reticul endoplasmatic,

incluziuni celulare şi miofibrile.

Spre deosebire de alte structuri din corpul

uman, nucleii sunt multipli şi situaţi periferic, formând

o structură numită sinciţiu.

După compoziţia, culoarea şi proprietăţile

funcţionale ale fibrelor care alcătuiesc muşchii, se

descriu :

- fibre musculare roşii : bogate în

mioglobină, sarcoplasmă, însă sărace în miofibrile,

ceea ce face ca aceşti muşchi să se contracte mai lent,

dar să obosească mai greu;

- fibre musculare albe, care sunt sărace în sarcoplasmă, bogate în miofibrile, astfel încât să

poată să realizeze contracţii rapide, dar de scurtă durată.

- fibre musculare intermediare

Fibrele musculare sunt formate din 400-2000 de miofibrile de 1-3 microni şi care sunt dispuse

paralel cu axul longitudinal al fibrei musculare.

Miofibrilele sunt organite caracteristice fibrelor musculare striate şi reprezintă structuri contractile.

Miofibrilele rezultă ca urmare a diferenţierii sarcoplasmei.

Miofibrilele se caracterizează printr-o striaţie dublă :

una longitudinală, determinată de dispoziţia miofibrilelor în fascicule longitudinale şi paralele;

alta transversală, consecutivă alternării regulate de discuri clare şi întunecate.

Miofibrilele sunt structuri heterogene, care sunt formate printr-o alternanţă de :

- discuri clare, izotrope (I) ce conţin actină şi

- discuri întunecate, anizotrope (A) ce conţin miozină

3

COMPOZIŢIA CHIMICĂ A MUŞCHIULUI In compoziţia muşchiului se pot distinge :

- constituenţi comuni cu celelalte ţesuturi ( proteine, enzime );

- constituenţi specifici muşchiului, indispensabili funcţiei sale ( fosfageni, proteine contractile,

proteine reglatorii );

- constituenţi comuni cu celelalte ţesuturi clar cu distribuţie specifică funcţiei muşchiului

( creatină, electroliţi, ATP, glicogen ).

- Constituenţi minerali Compoziţia electrolitică a ţesutului muscular este după cum urmează :

- K+ ( 320-400 mgc% ), Ca2+ ( 8 mg% ), Na+ ( 80 mg% ), Mg2+ ( 21 mg% ), săruri de

fosfor ( 7 mg% ), HCO3 (15 mg%), etc.

- Se observă preponderenţa ionilor K+, în special în lichidul intracelular, acest cation având

un rol important în metabolismul muscular.

- Ionii Mg2 şi Ca2+ sunt activatori sau inhibitori a numeroase sisteme enzimatice, fiind

implicaţi în declanşarea şi desfăşurarea contracţiei musculare.

- Constituenţii organici - Substanţe cu greutate moleculară mică. In această clasă se încadrează substanţe

organice hidrosolubile de tipul : nucleotizi, aminoacizi şi derivaţii lor, creatină, cretinină, purinele, acidul

uric, nucleotidele ( AMP, ADP, ATP, IMP, GMP, UMP ).

- Dintre acestea, trei sunt specifice şi importante pentru metabolismul funcţional al

muşchiului :

- - ATP, rezerva de legături macroergice ale muşchiului în repaus, ce joacă rol capital în

contracţia musculară;

- - creatina, componentă esenţială a muşchiului, se găseşte preponderent ca fosfocreatină

( fosfagen ) şi reprezintă, ca şi ATP-ul, un compus cu legături macroergice;

- - carnitina, mediază transferul legăturilor acetil CoA prin membranele mitocondriale.

- Substanţe cu greutate moleculară mare neazotate. Lipidele musculaturii aparţin în

special fosfatidelor, ce reprezintă componente ale mitocondriilor şi membranelor celulare. Glicogenul,

prezent în concentraţii variabile de 0,2-4 g%, utilizat intens în travaliul muscular, se află în aceeaşi

cantitate cu glicogenul hepatic.

- Proteinele. După localizarea lor în ţesutul muscular, proteinele se pot grupa în patru

categorii : sarcoplasmatice, granulare, miofibrilare şi stromale.

- Dintre proteinele sarcoplasmatice, cea mai importantă este mioglobina, proteina globulară

cu un singur lanţ polipeptidic şi care prezintă ca grup prostetic hem-ul. Mioglobina are o afinitate mult

mai mare pentru oxigen decât hemoglobina şi reprezintă pentru muşchi un adevărat rezervor de oxigen.

- Proteinele miofibrilare se impart în : contractile, reglatoare şi componente proteice

minore cu funcţie necunoscută.

- Proteinele contractile sunt reprezentate de : miozină, cu activitate ATP-azică, actină şi

complexul actomiozinic.

- Proteinele reglatoare sunt tropomiozina şi complexul troponinic.

Din punct de vedere al compoziţiei chimice, analiza muşchilor scheletici relevă :

- prezenţa apei, în proporţie de 70-75%

- un reziduu uscat format din :

substanţe azotate ( creatină, creatinină ),

lipide ( trigliceride, fosfatide ),

glucide

ioni ( de calciu, magneziu, potasiu, fosfor ).

4

ANEXELE MUŞCHILOR

Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile funcţionării acestora, dar care au

un alt tip de structură decât aceştia.

Fasciile conjunctive sunt formaţiuni conjunctive dispuse la exteriorul muşchiului.

- lojele osteo-fibroase pentru grupele musculare.

Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma unor bandelete, care trec

peste şanţurile osoase, pe care le transformă în canale osteofibroase.

Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde în interiorul acestuia sub

forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele musculare.

- o structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi inextensibilă.

- este format din ţesut tendinos : fibre conjunctive, tendinoase şi de colagen, celule conjunctive –

tenocite.

- poate fi aplicat cel mai frecvent pe periost, dar şi direct pe compacta osului

Rolul tendonului este de a :

mări distanţa dintre fibre în timpul contracţiei musculare, realizând astfel un spaţiu necesar

îngroşării lor, fără ca aceasta să realizeze comprimare pachetelor vasculonervoase subiacente;

fixa muşchiul în totalitate la planurile osoase profunde.

Joncţiunea tendino-musculară este o zonă unde se realizează continuarea muşchiului cu

tendonul. Este zona de maximă solicitare din muşchi şi se poate întinde sau/şi rupe cel mai uşor.

Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în interiorul

canalelor osteo-fibroase. Sunt formate dintr-o foiţă parietală, care căptuşeşte canalul osteo-fibros, şi dintr-

o foiţă viscerală, alipită tendonului.

Bursele sinoviale sunt formaţiuni saculare conjunctive, cu o mică cantitate de lichid, situate la

nivelul tendoanelor şi joncţiunilor osteo-tendinoase, mai ales acolo unde expunerea la traumatismele prin

presiune este mai mare sau unde tendoanele alunecă pe un plan dur, osos.

VASCULARIZAŢIA MUŞCHILOR STRIAŢI

Arterele au, iniţial o direcţie transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică.

Venele urmează traiectul invers al arterelor.

Vasele limfatice se găsesc numai în perimisium şi endomisium.

Tendonul prezintă o vascularizaţie foarte precară.

PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR SCHELETICI

Contractilitatea

Contractilitatea se reflectă în capacitatea muşchiului de a dezvolta o tensiune mecanică la

extremităţile sale, însoţită sau nu de scurtarea lungimii muşchiului şi de alte manifestări fizico-chimice (

electrice, biochimice, termice ) şi histomorfologice, care pregătesc, însoţesc şi urmează procesul de

contracţie propriu-zise.

Troficitatea

Troficitatea este capacitatea muşchiului de a creşte în dimensiuni şi forţă. Hipertrofia musculară

este însoţită, în general, şi de creşterea eficienţei contracţiei musculare.

Elasticitatea

Elasticitatea este capacitatea muşchiului de a se alungi în anumite limite ce-i caracterizează

extensibilitatea, cât şi revenirea la dimensiunea iniţială, după încetarea forţei de întindere.

Tonicitatea

Tonicitatea reprezintă stare de tensiune, de semicontracţie, caracteristică muşchilor. La întreţinerea

tonusului muscular participă, în mod direct sau indirect, un număr mare de structuri nervoase : aferenţele

senzoriale, exteroceptive şi proprioceptive, formaţiunea reticulată din sistemul nervos, căile nervoase de

conexiune precum şi cele de conducere.

5

METABOLISMUL MUSCULAR ÎN EFORT

Energia necesară desfăşurării efortului fizic este asigurată de degradarea glucozei la nivel

muscular, ceea ce implică intensificarea aprovizionării cu oxigen a ţesuturilor în hiperactivitate şi

creşterea indicelui de utilizare al oxigenului. Deoarece alimentarea cu oxigen nu este întotdeauna pe

măsura necesităţilor energetice, muşchiul posedă o înaltă capacitate glicolitică anaerobă şi o încărcătură

bogată de compuşi macroergici : ATP ( adenozin-trifosfat ) şi CP ( creatin-fosfat ).

Iniţierea oricărui efort este asigurată de energia rezultată prin descompunerea anaerobă a

legăturilor macroergice ale ATP-ului, energie insuficientă pentru susţinerea efortului. Descompunerea

ATP-ului este un proces metabolic anaerob alactacid. Rezerva de ATP consumată se reface cu ajutorul

creatin-fosfatului. Acesta nu este folosit direct ca sursă de energie, ci indirect, pentru resinteza de ATP,

sursa directă majoră de energie. Utilizarea creatin-fosfatului ( CP ) pentru resinteza ATP este, de

asemenea, un proces anaerob alactacid. Ca şi rezerva de ATP, şi cea de CP este foarte mică, aşa încât

mobilizarea acestor prime două surse de energie din rezervele celulare nu poate asigura desfăşurarea

efortului decât o perioadă foarte scurtă de timp ( până la 10-15 sec ). Ele trebuie neapărat refăcute prin

glicoliză. Glicoliza se desfăşoară până la acidul piruvic pe cale anaerobă, în continuare existând două

posibilităţi :

- producerea de acid lactic din acid piruvic, proces anaerob lactacid, care susţine eforturile de

intensitate submaximală, cu o durată de 15-60 sec;

- intrarea acidului piruvic în ciciul Krebs, această situaţie întâlnindu-se în cazurile de efort de

intensitate moderată, desfăşurate în cadrul unui echilibru între necesitatea şi aportul de oxigen.

Activitatea respiratorie intensă şi un aparat mitocondrial puternic se întâlnesc în muşchii tonici,

glicoliza fiind caracteristică muşchilor tetanici.

Glicoliza In situaţia unor eforturi foarte intense de scurtă durată, când ţesutul este insuficient irigat şi

oxigenat, muşchiul utilizează numai glicoliza pentru a obţine ATP-ul necesar contracţiilor. Glicoliza

constă dintr-un ansamblu de reacţii prin care glucoza este transformată în acid lactic. Procesul

mobilizează energie ( AG = -47 Kcal ), care serveşte la sinteza de ATP, prin fosforilări oxidative cuplate

cu oxidarea unor intermediari ai secvenţei. Glicoliza eliberează o cantitate relativ mică din energia

chimică a glucozei, beneficiul energetic net fiind de două molecule de ATP per moleculă de glucoză.

Reacţiile se desfăşoară în anaerobioză, fiind independente de lanţul respirator şi de oxigen.Toţi produşii

intermediari, între glucoză şi acid piruvic, sunt compuşi fosforilaţi, cea mai importantă funcţie a

grupărilor fosfat fiind aceea de conservare a energiei.

Glicoliza se desfăşoară în două etape : - prima fază - glucoza este pregătită pentru catabolizare prin fosforilare, cu consum de ATP;

- a doua fază - au loc reacţii de oxido-reducere, ce se încheie cu formarea de acid lactic, prin

hidrogenarea reversibilă a acidului piruvic, în prezenţa LDH ( lacticdehidrogenazei ), cu sinteza de ATP.

Reacţiile secvenţei glicolitice până la acidul piruvic sunt utilizate de celule şi în cursul degradării

aerobe, complete, a glucozei până la bioxid de carbon şi apă.

Lactatul difuzează prin membrana celulară în sânge, crescând paralel cu intensitatea şi durata

efortului. Energia eliberată prin glicoliză duce la apariţia aşa numitei datorii de oxigen, care are rolul de a

oxida lactatul format în exces în timpul activităţii musculare maxime. Degradarea acidului lactic la bioxid

de carbon şi apă are loc după terminarea travaliului, când organismul continuă o anumită perioadă să

menţină un nivel crescut al aportului de oxigen ( prin păstrarea unui nivel ridicat al ventilaţiei şi

circulaţiei ), deşi necesităţile energetice s-au redus prin încetarea travaliului. Stimulul pentru menţinerea

ventilaţiei şi circulaţiei la un nivel ridicat îl constituie gradul acumulării de acid lactic. Organismul are

astfel posibilitatea de a-şi plăti datoria de oxigen, pe care a contractat-o în timpul efortului.

6

In eforturile de intensitate mare şi de scurtă durată, există o datorie de oxigen alactacidă, pe când

în eforturile intense şi prelungite, cu consum de oxigen de peste 2,5 l/min, există un paralelism între

creşterea acumulării de acid lactic şi cea a consumului de oxigen.

Oxigenul este folosit atât la resinteza glicogenului din acid lactic ori oxidarea acestuia la bioxid de

carbon şi apă, cât şi pentru resinteza creatinei şi ATP-ului.

CONTRACŢIA MUSCULARĂ - BAZE FIZIOLOGICE ŞI BIOCHIMICE

Eforturile sportive presupun contracţii musculare, acte motorii care se realizează prin transferul

energiei chimice în energie mecanică la nivelul musculaturii active. Contractilitatea este proprietatea

specifică fibrei musculare ce constă în răspunsul muşchiului la acţiunea unui excitant prin schimbare de

formă, scurtarea fibrei sau dezvoltarea unei tensiuni interne.

Contracţia musculară este un proces complex, care presupune succesiunea a trei procese :

transmiterea excitaţiei, cuplarea excitaţiei cu contracţia şi contracţia musculară propiu-zisă. Ea are o

intensitate diferită în funcţie de numărul de unităţi motorii care răspund la excitantul respectiv. Cu cât

excitantul este mai puternic, cu atât numărul unităţilor motorii care răspund va fi mai mare şi contracţia

mai puternică. Forţa contracţiei musculare mai depinde de suprafaţa de secţiune transversală a muşchiului

şi de greutatea pe care trebuie să o ridice. Contracţia musculară poate fi crescută prin antrenament, mai

ales izometric.

Amplitudinea contracţiei depinde de lungimea muşchiului ( cu cât muşchiul este mai lung, cu atât

amplitudinea contracţiei este mai mare ), de aşezarea fibrelor faţă de axa longitudinală a muşchiului

( muşchii cu fibre paralele cu axul longitudinal se scurtează mai mult ) şi de intensitatea stimulului.

Durata contracţiei depinde de structura internă a muşchiului, respectiv de tipul de fibră musculară.

Contracţia musculară poate fi :

- izometrică ( statică ) - în care lungimea fibrei este constantă, dar creşte tensiunea internă

a acesteia; în sport sunt relativ puţine situaţiile în care muşchiul este solicitat în contracţie izometrică, de

exemplu : la rugby - în cazul formării grămezii. Aceste contracţii pot fi menţinute perioade relativ scurte

de timp, deoarece creşterea tensiunii în interiorul muşchiului duce la împiedicarea perfuziei normale cu

sânge a acestuia, cu toate consecinţele care decurg de aici. Un al doilea efect important îl reprezintă

solicitarea intensă a inimii şi creşterea presiunii sistemice.

- izotonică ( dinamică ) - în care muşchiul se scurtează prin aproprierea capetelor de

inserţie şi este menţinută constantă tensiunea din interiorul muşchiului. Se realizează astfel deplasarea

segmentelor sau a corpului în întregime. In cursul efortului bazat pe acest tip de contracţii, relaxarea

urmează cu regularitatea punerii muşchiului în tensiune şi scurtării lui. Aceasta permite ca fluxul sanguin

să se desfăşoare normal şi să asigure un aport suficient de oxigen şi substanţe nutritive, precum şi o

îndepărtare eficientă a reziduurilor metabolice. In aceste condiţii, dacă efortul nu are o intensitate prea

mare, care să conducă la sistarea lui din cauze metabolice, el poate fi menţinut perioade relativ

îndelungate de timp.

- izocinetică - unde viteza de contracţie este constantă şi mişcarea respectivă se desfăşoară

pe toată amplitudinea articulară liberă, indiferent de încărcătură. Această contracţie se realizează numai

cu aparate speciale ( dinamometre sau biciclete izocinetice ). La rândul lor, contracţiile dinamice pot fi de

două feluri : concentrice, concretizate prin scurtarea muşchiului, şi excentrice, constând într-o alungire

forţată a acestuia ( se porneşte de obicei de la un anumit grad de scurtare prealabilă, realizată liber ).

Contracţia concentrică ( activitatea de învingere ) se realizează atunci când muşchiul se

scurtează şi mobilizează oasele printr-o mişcare de apropriere, concentrică, muşchii antagonişti fiind

întinşi şi prin aceasta contribuind la frânarea mişcării.

Contracţia excentrică ( activitatea de cedare ) corespunde situaţiei în care muşchiul, deşi opune

rezistenţă, este obligat să cedeze, alungindu-se, deoarece rezistenţa din exterior depăşeşte forţa dezvoltată

7

de el. Acest tip de contracţie poate avea, în anumite condiţii, efecte negative asupra muşchiului efector,

ducând la miopatie de efort.

Sistemul muscular al omului este alcătuit din aproximativ 400 de muşchi, care conţin în jur de

250 000 000 fibre musculare striate. Acestea au formă de cordoane cilindrice sau poligonale şi lungimi

diferite, de la 3-4 cm până la 10-12 cm. Diametrul fibrei musculare poate varia în limite foarte largi, cele

mai subţiri având un diametru de circa 10 microni, cele mai groase putând ajunge până la 100 microni.

Grosimea fibrelor musculare depinde de sex ( mai groase la bărbat ), vârstă ( mai subţiri la copii,

adolescenţi şi bătrâni ) şi grad de antrenament ( inactivitatea şi imobilizarea inducând subţierea fibrelor ).

Fiecare muşchi scheletic este compus din mai multe fibre musculare, grupate în fascicule. Un fascicul

conţine aproximativ 1 000 de fibre, legate între ele prin ţesut conjunctiv, care înconjură fasciculul. Fibra

musculară striată este formată din : membrana celulară ( sarcolema ), citoplasmă ( sarcoplasmă ) şi

numeroşi nuclei.

Sarcolema are rol în recepţionarea excitaţiei şi prezintă o serie de invaginaţii profunde, sistemul

tubular tranvers ( T ), cu rol în transmiterea excitaţiei în profunzime, spre miofibrile.

Sarcoplasma are, pe lângă organitele comune oricărei citoplasme celulare, următoarele

particularităţi :

- prezintă în partea sa centrală un număr mare de miofibrile ( elemente specifice, contractile ),

care ocupă cea mai mare parte din volumul său ( 60-70% ) şi este dotată cu un sistem reticular

sarcoplasmatic, care acţionează ca un modulator al procesului de excitaţie-contracţie-relaxare, prin

eliberarea şi recaptarea ionilor de calciu. El se află în directă legatură cu sarcolema, prin intermediul

tubulilor.

Fibra musculară conţine câteva mii de miofibrile, dispuse paralel pe toată lungimea sa. Diametrul

acestora este în mod obişnuit de 1-2 microni, dar unele dintre ele au dimensiuni mult mai mici, de ordinul

a 0,2 microni. Lungimea miofibrilei este egală cu cea a fibrei musculare.

Structura miofibrilei este eterogenă. La microscopul electronic, se observă o alternanţă de benzi

întunecate A ( anizotrope ) şi benzi clare I ( izotrope ). Fiecare bandă A are la mijloc o bandă

transversală subţire mai clară - banda H, care, la rândul său, conţine în centru o dungă închisă, striul M.

Banda I este împărţită în două de un striu întunecat, discul Z, care aderă la sarcolemă, pentru a oferi

stabilitate întregii structuri. Discurile sunt situate la acelaşi nivel pentru toate miofibrilele fibrei

musculare, de unde rezultă aspectul striat al acesteia. Segmentul de miofibrilă cuprins între două discuri Z

succesive se numeşte sarcomer şi reprezintă unitatea morfofuncţională a fibrei striate.

La om, sarcomerul are în repaus o lungime de 2-3 microni. In contracţie, lungimea lui poate

scădea cu 20-50%, iar întinderea muşchiului se poate face cu până la 120%.

Fiecare miofibrilă este alcătuită din miofilamente de actină şi miozină, proteine contractile care se

întrepătrund şi reprezintă 85% din complexul miofibrilelor.

Filamentele de actină sunt cunoscute şi sub numele de filamente subţiri. Au un diametru de

50-60 A, o lungime de 1 micron şi pornesc de pe feţele discului Z, întinzându-se de o parte şi de alta a

acestuia, pe toată lungimea benzii I. Porţiunea filamentelor de actină, care se află plasată către centrul

sarcomerului, pătrunde practic printre filamentele groase, fără să se unească cu filamentele

corespunzătoare de actină ce pornesc de la celălalt disc Z. Absenţa filamentelor de actină în partea

mediană a benzii A explică existenta benzii H, mai clară.

Filamentele de miozină sau filamentele groase, care au un diamentru de 150Ă şi 1,5 microni

lungime, ocupând în totalitate banda A. Sunt prevăzute cu expansiuni laterale, puncte de unire care

asigură contactul cu filamentele actinice în cursul contracţiei musculare. La nivelul striul M, prin urmare

mijlocul benzii H, filamentele de miozină se unesc între ele, formând punctele de sudură M, ceva mai

groase.

Pe secţiunile transversale practicate la diverse nivele ale miofibrilei, se evidenţiază un grad înalt

de organizare spaţială a filamentelor, dispuse după un aranjament hexagonal ( un filament de miozină este

înconjurat de şase filamente de actină ).

8

In alcătuirea miofilamentelor mai intră două proteine cu funcţie structurală importantă, care

influenţează activitatea actinei şi miozinei, şi anume : tropomiozina şi troponina. Ele formează, alături de

actină, filamentele subţiri. Sunt cunoscute şi sub numele de proteine „reglatorii", intervenind în

mecanismul iniţial şi final al contracţiei. Mai exact, tropomiozina inhibă interacţiunea dintre actină şi

miozină, iar troponina atrage ionii de Ca.

Miofilamentele groase rezultă din unirea moleculelor de miozină, al căror aspect evocă o crosă de

hochei articulată. Această moleculă posedă, prin extremitatea ei globuloasă, care serveşte drept punct de

unire cu actina, o proprietate fundamentală : provoacă hidroliza ATP, cu eliberare de energie necesară

contracţiei.

Miofilamentele subţiri rezultă din unirea moleculelor de actină, dispuse precum perlele unui

colier, sub forma a două şiraguri înfăşurate helicoidal.

Celelalte două proteine constitutive ale acestui miofilament subţire, troponina şi tropomiozina,

intervin în controlul fiziologic al activităţii ATP-azice a miozinei.

Reticulul sarcoplasmatic, veritabil rezervor de ioni de calciu, este alcătuit dintr-o reţea de

canalicule longitudinale şi transversale, care înconjură miofibrilele. În dreptul fiecărei joncţiuni dintre

banda A şi banda I, canaliculele longitudinale comunică cu cele transversale ( numite şi cisterne

terminale ).

Acestea din urmă sunt în legătură directă cu tubul T, care vine de la sarcolemă. Ansamblul format

de două cisterne terminale ale reticulului sarcoplasmic cu tubul T se numeşte triadă. Fiecărui sarcomer îi

corespund două triade, câte una la fiecare capăt al benzii A.

Legătura directă, strânsă, pe care acest sistem canalicular o realizează între membrană şi

miofilament, joacă un rol esenţial în mecanismul contracţiei.

Majoritatea cercetărilor privind contracţia musculară s-au efectuat asupra celei de tip izotonic,

condiţie în care aceasta se traduce prin scurtarea fibrelor musculare şi prin modificări importante la

nivelul miofibrilelor. Ea poate avea loc numai atunci când concentraţia de calciu este suficientă pentru a

elibera funcţiile active de pe filamentele de actină şi când capetele de miozină dispun de suficient ATP ca

sursă de energie.

Filamentele subţiri ( actina ) alunecă peste filamentele groase ( miozina ) către centrul

sarcolemului, apropiind discurile Z unul de celălalt. Această alunecare se datorează formării şi desfacerii

succesive de punţi actinomiozinice. Declanşarea contracţiei musculare se face prin influx nervos, care,

ajungând la nivelul plăcii motorii, eliberează acetilcolina. Se crează astfel un potenţial electric ( energia

de activare ), care se propagă pe suprafaţa fibrei şi se transmite ansamblului de miofibrile prin intermediul

sistemului de tuburi T. Ca urmare a raportului de contiguitate de la nivelul fiecărei triade, excitaţia

cuprinde reticulul sarcoplasmic, care eliberează calciul, ceea ce conduce la creşterea de peste 1000 de ori

a concentraţiei acestui ion în sarcoplasmă.

In repaus, miozina se găseşte sub formă inactivată ( preenergizată ), stare caracterizată de fapt

printr-o mare încărcătură energetică. In aceste condiţii, punctele de legătură ale filamentelor de actină

sunt împiedicate de către tropomiozină să realizeze cuplarea cu miozina. Calciul eliberat şi prezent în

vecinătatea miofilamentelor, se fixează pe troponină. Această cuplare a Ca2+ cu troponina antrenează o

deplasare ( practic o înlăturare ) a tropomiozinei, în acest fel locusul de fixaţie a miozinei, mascat până

atunci de tropomiozină, se deblochează şi se poate realiza cuplarea extremităţii globuloase a miozinei cu

actina. Complexul actinomiozinic astfel format hidrolizează ATP-ul, cu transformarea energiei chimice în

energie mecanică ( energia de contracţie ). Ca urmare, se produce o “pivotare" a extremităţii globuloase a

miozinei, prin aceasta realizându-se o alunecare pe filamentele de actină. Contracţia musculară rezultă din

succesiunea mai multor sute de asemenea ataşări, „pivotări" şi desprinderi, necesare realizării unei

alunecări a filamentelor unele faţă de celelalte.

In absenţa calciului, care este pompat în canalele longitudinale printr-un mecanism energetic activ

( energie de relaxare ), după dispariţia potenţialului activ de membrană, proteina reglatorie tropomiozina

maschează din nou punţile de legătură între filamentele de miozină şi actină; sarcomerul nu se mai poate

contracta şi celula musculară se relaxează.

9

Influxul nervos, care parcurge sistemul de tuburi T, eliberarea calciului, deblocarea locului de

fixare a miozinei, crearea punţilor de legătură actină-miozină şi alunecarea filamentelor de miozină, cu

apropierea discurilor Z unul de celălalt şi contracţia care urmează, reprezintă mecanismul intim de cuplaj

electromecanic al contracţiei musculare.

Lungimea optimă pentru contracţia musculară este lungimea muşchiului în repaus ( sau puţin mai

mare ), pentru ca toate punţile de trecere să se poată conecta cu filamentele de actină, permiţând tensiunea

maximă.

Când lungimea muşchiului, anterior contracţiei, este semnificativ mai scurtă decât lungimea în

repaus ( adică muşchiul este deja parţial contractat ), forţa contractilă scade. Într-un muşchi deja scurtat,

filamentele de actină şi miozină se suprapun, lăsând puţine punţi de trecere deschise pentru „a trage"

filamentele de actină. Cu cât sunt mai puţine punţi de trecere disponibile, cu atât tensiunea şi forţa

produsă sunt mai mici. Când muşchiul se lungeşte peste mărimea lui în repaus, potenţialul de forţă este

iarăşi mic, deoarece filamentele de actină se află prea departe de punţile de trecere pentru a se conecta şi a

scurta muşchiul. Forţa contractilă scade când lungimea muşchiului este mai mică sau mai mare decât

lungimea în repaus. Forţa cea mai mare este produsă atunci când contracţia începe la un unghi al

articulaţiei de aproximativ 110 până la 120 de grade.

Energia necesară contracţiei musculare este eliberată prin următoarele filiere energetice :

anaerob-alactacidă, anaerob-lactacidă şi aerobă, fiecare dintre cele trei filiere fiind definită prin două

noţiuni :

- capacitatea, care reprezintă cantitatea totală de ATP eliberată de un gram de ţesut muscular;

- puterea, care reprezintă cantitatea maximă de ATP eliberată într-o secundă de un gram de ţesut

muscular.

După criteriul funcţional, fibrele musculare se clasifică în fibre rapide şi fibre lente.

Fibrele lente ST ( slow-twitch fibres ) sau tip I au nivel scăzut de activitate a miozinATP-azei,

abilitate redusă de a manevra calciu şi capacitate glicolitică mai puţin dezvoltată. În schimb, au un număr

mare de mitocondrii, reţea capilară bogată, un nivel crescut de mioglobină, ceea ce le dă o culoare roşie.

Acest tip de fibre sunt rezistente la oboseală şi sunt necesare în sporturile de anduranţă. Ele dezvoltă

contracţii lungi continue.

Fibrele rapide FT ( fast-twitch fibres ) sau tip II au capacitate crescută de transmitere

electrochimică a potenţialului contractil, un nivel ridicat de activitate a miozinATP-azei, o emisie rapidă

de calciu printr-un reticul sarcoplasmic bine dezvoltat şi sisteme glicolitice bine dezvoltate. Aceste fibre

au o viteză mare de scurtare a muşchiului, iar tensiunea intramusculară dezvoltată este de 3-5 ori mai

mare decât în fibrele lente. Acest tip de fibre sunt recrutate în timpul efortului anaerob.

După criteriul metabolic, se deosebesc următoarele categorii de fibre :

a. fibre cu metabolism predominant glicolitic ( FG ), sau fibre de tip II b, mari producătoare de

acid lactic, capabile de contracţii care generează forţă maximală a muşchiului.

b. fibre cu metabolism mixt, glicolitic-oxidativ ( FOG ), sau fibre de tip II a, care pot apela fie la

calea aerobă, fie la cea anaerobă de producere a energiei, în funcţie de durata şi intensitatea efortului. Au

fost descrise şi fibre de tip II c, care conţin aşa-numita miozină de transformare, martor al procesului de

trecere de la tipul rapid la tipul lent de fibre.

c. fibre cu metabolism predominat oxidativ, fibre de tip I ( SO ), dependente aproape exclusiv

de aportul de sânge, de oferta de oxigen, capabile de a dezvolta un lucru mecanic mai redus, dar de durată

foarte mare.

În sfârşit, după criteriul morfologic, pot exista fibre cu diametru mare, inervate de un motoneuron

voluminos şi având o funcţie fazică ( tipul II ) şi fibre cu diametrul mai redus, inervate de motoneuroni

mici şi care au funcţie tonică ( fibrele de tip l ).

10

OBOSEALA

Starea de oboseală exprimă o reacţie fiziologică, o inhibiţie de protecţie la nivelul SNC, care

urmează legic şi logic unei activităţi psiho-fiziologice de o anumită durată şi intensitate. Această stare de

disconfort fiziologic, oboseala fiziologică, este combătută de organismul însuşi, care reuşeşte ca printr-o

refacere naturală, spontană, să înlăture consecinţele acestei oboseli induse de efort. In efortul sportiv,

lucrurile evoluează până la un punct de aceeaşi manieră.

Se ştie că posibilitatea de a rezolva o sarcină sportivă prin antrenament este condiţionată şi direct

proporţională cu performanţa biologică. Această capacitate de performanţă depinde de mai mulţi factori

din care, pe loc de frunte, se situează : sursele generatoare de energie, funcţiile neuro-musculare şi neuro-

psihice, capacitatea de refacere, etc. Orice perturbare la nivelul unuia din aceşti factori, necorectată în

timp util prin refacere, poate duce la instalarea oboselii patologice la sportivi. In sport, o importanţă

deosebită o au : calitatea procesului de antrenament, mediul ambiant în care are loc efortul sportiv,

motivaţia, starea de sănătate, stresul, ş.a.

Depăşirea raportului optim dintre antrenament-refacere poate duce la instalarea oboselii

patologice, la început prin aşa-zise semne de oboseală reziduală, iar apoi, prin cumulare, la adevărata

oboseală patologică. In trecut au existat în principal 3 teorii, care au încercat să explice etiopatogenia

oboselii patologice :

1) Teoria epuizării substratului energetic - după care epuizarea rezervelor locale de ATP, CP,

glicogen muscular, ar sta la baza oboselii;

2) Teoria autointoxicării - în special musculare, cu produse de metabolism intermediar, în special

acid lactic, care ar bloca contracţia musculară;

3) Teoria heterocronismului - care explică oboseala prin blocajul sinaptic neuromuscular ( la

nivelul plăcii neuromusculare ), care ar bloca transmiterea influxului de la nerv la muşchi. Cercetări de

neurofiziologie, la care au contribuit numeroşi autori români ( Ulmeanu, Parteniu, Demeter, Solomon ) au

explicat etiopatogenia oboselii patologice printr-o perturbare localizată la nivelul SNC, de unde pornesc

răspunsuri inadecvate către periferie, ca urmare a aplicării unor excitanţi supraliminari pe fond de

oboseală reziduală. Această teorie scotea în evidenţă importanţa refacerii în efortul sportiv, ca mijloc

profilactic de combatere a oboselii patologice şi de protejare a sănătăţii sportivului.

Cercetări riguroase efectuate în ultimele decenii au permis atât definirea oboselii patologice, cât şi

clasificarea clinică. Astfel, oboseala patologică exprimă o stare de disconfort fiziologic indusă de efortul

sportiv, caracterizată prin tulburări comportamentale şi scăderea randamentului sportiv.

Din punct de vedere clinic, se deosebesc două forme : oboseală musculară ( periferică ) şi

oboseală neuropsihică ( centrală ).

În oboseala musculară domină simptomatologia locală, musculară, iar din punct de vedere

etiopatogenic se descriu 5 cauze :

- epuizarea rezervelor de CP muscular ( prezentă în eforturile anaerobe alactacide şi lactacide );

- epuizarea rezervelor de CP însoţite de creşterea acidului lactic ( prezentă în eforturile tip

anduranţă scurtă );

- creşterea acidului lactic muscular, însoţită de creşterea amoniacului hepatic ( prezentă în

eforturile de anduranţă medie );

- epuizarea glicogenului muscular ( prezentă în eforturile tip anduranţă lungă I şi II );

- epuizarea glicogenului muscular, la care se adaugă acumularea de peroxizi lipidici ( prezentă în

eforturile de tip anduranţă lungă III şi IV ).

Este evident că profilaxia acestor forme clinice trebuie să aibă în vedere, alături de procesul de

antrenament, şi refacerea după efort, acei factori generatori de instalarea unei forme sau alteia a oboselii

patologice musculare.

11

In cadrul oboselii neuro-psihice ( centrale ), în funcţie de mecanismul fiziopatologic, se descriu 3

forme clinice :

- scăderea glucozei sanguine ( prezentă în eforturile de anduranţă lungă III şi IV ); se ştie că, în

efort, creierul consumă circa 5 g glucoză/oră, iar creierul este unul din organele vitale extrem de sensibil

la scăderea glicemiei; se mai ştie că forma de rezervă a glucozei în organism este apreciată la circa 500 g

glicogen, dintre care aproximativ 400 g în muşchi ( valori normale = 1 g glicogen la 100 g ţesut

muscular ) şi 100 g în ficat, diminuarea acestui nivel fiind extrem de serioasă pentru organism;

- acumularea de aminoacizi esenţiali ( valină, izoleucină, leucină, triptofan, ş.a. ) în creier induc

perturbări funcţionale la nivel neuronal ( prezentă în eforturile cu dominantă forţa ); se ştie că la nivel

cerebral există o enzimă, 5-hydroxitriptamina, care dezaminează aceşti aminoacizi; când funcţia acestei

enzime este blocată prin exces de aminoacizi ( ex : în cazul unor raţii alimentare hiperproteice, neînsoţită

de efortul adecvat, care să ducă la arderea acestor aminoacizi ), aceştia nu mai sunt metabolizaţi şi se

acumulează la nivelul creierului, de unde pot induce perturbările neuronale amintite;

- stresul neuropsihic ( prezent la trăgători, scrimeri, gimnaşti-gimnaste, portarii la jocurile sportive

etc.)

Profilaxia formelor de oboseală patologică centrală se realizează printr-o refacere neuro-psihică

şi metabolică exemplare.

Aceste două forme de oboseală ( centrală sau periferică ) pot apărea cuplat sau solitar, iar

tratamentul va trebui adaptat formei clinice.

Forma acută a acestei oboseli patologice este cunoscută sub numele de supraîncordare şi

exprimă dezacordul de moment dintre solicitările psiho-fizice şi capacitatea organismului de a răspunde

adecvat, adaptativ. Această stare apare mai frecvent la sportivii neantrenaţi, convalescenţi după o boală

sau traumatism, la începutul perioadei de pregătire, la sportivii dopaţi.

Simptomatologia este dominată de modificările aparatului sau sistemului la care se exprimă

pregnant acest sindrom. Astfel, mai frecvent întâlnite sunt următoarele :

- clacajul muscular ( în realitate o contractură musculară, care cel mai adesea exprimă o leziune

fibrilară musculară ), care se manifestă prin semne locale şi scoate pe sportiv din efort; există numeroşi

factori favorizanţi, în special de mediu sau legaţi de echipament, alimentaţie, sănătate, grad de

antrenament, antrenamentul propriu-zis, etc. Profilaxia şi tratamentul acestei forme este astăzi bine

codificat şi validat de traumatologia sportivă;

- clacajul cardiac ( „coeur force" ), care se poate manifesta de la o simplă tulburare de ritm şi

până la stopul cardiac şi decesul pe terenul de sport.

- dereglări neurologice, neurovegetative, senzoriale ( scăderea tonusului muscular, parestezii,

diminuarea reflexelor osteotendinoase, tulburări de coordonare şi echilibru, tulburări de mers, tulburări de

ortostatism, tulburări senzoriale, vizuale, auditive, vestibulare, tulburări psihice cum ar fi senzatia de

epuizare, astenia psihică, tulburări de orientare în timp şi spaţiu, stare de stupoare, obnubilare ).

Dacă se depăşeşte momentul de vârf al fazei acute, în special pentru ultimele două forme,

tulburările descrise se amendează treptat ( asistat medical sau nu ) starea generală şi capacitatea de efort

revin; în 3-4 săptămâni, sportivul poate fi reintegrat în activitatea sportivă, după o expertiză medicală

minuţioasă şi sub o atentă dirijare medicală a efortului, sportivul rămânând dispensarizat pe tot restul

carierei sportive. Tratamentul de bază este cel profilactic : antrenament ştiinţific, regim de viaţă sportivă

corect, supraveghere medicală în laborator ( periodic ) şi pe teren ( săptămânal ), iar în momentul

„accidentului" se va apela la toate mijloacele medicinii moderne privind asistenţa medicală de urgentă în

teren.

12

PREGĂTIREA BIOLOGICĂ DE CONCURS ŞI REFACEREA

Pregătirea biologică de concurs şi refacerea reprezintă azi două componente ale antrenamentului

sportiv, reprezentând modalităţi practice de optimizare a acestuia, în vederea susţinerii biologice a

performanţei sportive, dar şi a protecţiei stării de sănătate a sportivului. Pregătirea biologică de concurs

reprezintă faza ergotropă a antrenamentului sportiv.

PREGĂTIREA BlOLOGICĂ DE CONCURS Intr-o exprimare metaforică, aceasta exprimă ,,încărcarea bateriilor biologice", pentru ca acestea

să-şi poată declanşa energia maximă la momentul potrivit : competiţia de vârf, forma sportivă, etc. Putem

spune că pregătirea biologică de concurs reprezintă un complex de factori fiziologici şi metodico-

pedagogici ( antrenament ), naturală sau artificială, cu circa 7-14 zile înaintea unui obiectiv competiţional,

important în scopul creşterii potenţialului energogen al organismului sportivului printr-o eliberare

suplimentară de energie, ceea ce se poate exprima şi printr-o creştere a randamentului sportiv. Această

componentă a antrenamentului nu are nimic comun cu dopingul sau alte mjloace ( metode ) de creştere pe

cale nefiziologică, artificială, a randamentului sportiv. Dintre mijloacele practice utilizate în pregătirea

biologică pentru competiţie, unele din ele regăsindu-se şi în refacere, dar cu altă direcţionare,

menţionăm :

- antrenamentul sportiv - problemă ce aparţine antrenorului, nu poate scăpa nici medicului

sportiv : metodica antrenamentului contemporan recomandă ca în ultimul ciclu săptămânal să intervină

unele modificări de esenţă : reevaluarea relaţiei volum-intensitate ( scade volumul şi creşte intensitatea

efortului până la 95-100 % ); reevaluarea relaţiei efort specific - efort nespecific pe seama creşterii nete

a efortului specific ( nu mai este timp să ameliorăm calităţile motrice de bază ); renunţarea la exerciţii

dificile, complexe, care n-au fost perfecţionate până la acea dată; intensificarea aplicării mijloacelor de

refacere,

- pregătirea psihologică de concurs ( efectuată de psiholog, medic sportiv sau antrenor, ultimul

fiind de regulă cel mai indicat ) pentru optimizarea „stării de start" şi a corectării unor reacţii

neeconomice, precum şi pentru creşterea „motivaţiei”; se va combate apariţia stării de start, nikefobia,

etc.

- dieta sportivă - cele două raţii energetice ( cea hiperglucidică, în ultimele 7 zile, şi cea

hiperproteică, cu 8 săptămâni înainte de concursuri ), precum şi cele două raţii : „raţia din zilele de

concurs" şi „raţia de aşteptare", care trebuie respectate întocmai, introducerea oricărui element nou

fiind nefastă.

- factorul farmacologic - în ultimele 10 zile dinaintea unei mari competiţii : 6-8 injecţii

intramuscular cu vitaminele din grupul B+ATP ( ex. Fosfobion ), tehnologie folosită empiric de sprinteri,

aruncători, etc; fondiştii folosesc L-carnitina ( 2-3 g/zi ) cu 10 zile înainte de concurs sau glucoză + 1 g

vitamina C, ş.a.m.d. Tonificarea SNC, nu numai la sporturile ( probele ) cu dominanţă neuro-psihică, s-ar

putea încerca printr-o cură de Piritinol ( Encephabol ) 400-600 mg/zi şi Vincamina ( 60-90 mg/zi ), tot cu

10 zile înaintea competiţiei; la sporturile cu profil forţă explozivă viteză se poate încerca, după experienţa

individuală, o cură de 6 săptămâni cu creatină ( 20 g/zi în prima săptămână şi 5 g/zi în următoarele 5

săptămâni de dinaintea competiţiei ), care ar putea influenţa creşterea creatin-fosfatului muscular,

important în acest tip de eforturi ( până la 2 min ) sau în eforturile maximale repetitive ( ex : aruncări,

sărituri, probe de sprint, serii, semi-finale, finale ).

In rest, medicul sportiv, după experienţa personală îmbinată cu cea a sportivului, poate mări unele

doze, atât la susţinătoarele de efort ( scăzând altele în funcţie de efort ), cât şi la substanţele de refacere.

- antrenamentul la altitudine medie - 3-4 săptămâni şi concurarea la şes în zilele 14-21 după

reîntoarcerea la şes, este o tehnică a pregătirii biologice de concurs, benefică în special la sporturile

( probele ) cu profil anduranţă şi care şi-a dovedit eficacitatea pe plan mondial.

13

REFACEREA DUPĂ EFORT Refacerea ( regenerarea trofică, reechilibrarea biologică ) se constituie într-o formă indirectă a

pregătirii energetice ( bateriile biologice ) ale organismului, sărăcit de combustibil fie prin consumuri

energetice exagerate, induse de efort, fie prin pierderi crescute de „agenţi biologici ( transpiraţie,

minerale, oligoelemente, etc ). O refacere reuşită nu se opreşte aici, ci urmăreşte „supracompensarea",

care reprezintă o formă ergotropă de supraîncărcare a acestor baterii, care la momentul potrivit

( concurs ) vor fi în măsură să elibereze în organism acest surplus energetic. Refacerea devine astfel o

fază a pregătirii biologice de concurs ( faza ergotropă ).

Astfel, refacerea poate fi definită ca o componentă a antrenamentului sportiv ( componentă

trofotropă ), care prin utilizarea direcţionată a unor mijloace cu efecte fiziologice ( naturale sau de

sinteză, provenite din mediul ambiant sau al organismului ). îşi propune să restabilească homeostazia

organismului ( potenţialul biologic ) la nivelul anterior competiţiei sau antrenamentului şi nu numai

atingerea acestui nivel, ci a unuia superior, „supracompensarea", care reprezintă momentul optimizării

refacerii, când aceasta devine indirect o fază a pregătirii biologice de concurs. Această refacere dirijată

vine să se adauge refacerii naturale, spontane, specifice fiinţei umane, ca o consecinţă a unor reflexe

condiţionate moştenite sau câştigate în timp. In cadrul acestei refaceri, care urmează legităţile proceselor

( acţiune - post-acţiune ), revenirea diverşilor parametri biologici se face într-o anumită ordine :

parametrii funcţionali ( mult influenţaţi de sistemul neuro-vegetativ ) revin în minute; parametrii

metabolici ( indicii biochimici ) revin în ore, în timp ce parametrii hormonali şi enzimatici revin în zile

( 1-4 după un maraton, tur ciclist, etc.). Deci, refacerea dirijată nu se poate substitui refacerii naturale, ci o

ajută, o accelerează pe aceasta. In ceea ce priveşte refacerea dirijată, trebuie să luăm în considerare două

etape cronologice : accelerarea şi intensificarea proceselor catabolice, urmată de etapa anabolică ( de

reconstrucţie ); pe plan vegetativ, cele două faze urmează următorul traseu : hipersimpaticotonie, urmată

de hipervagotonie ( faza de economicitate ).

Refacerea dinjată a devenit o necesitate în sportul contemporan, atunci când s-a dovedit cu

claritate că trecându-se la 6-8 ore zilnic de antrenamente, refacerea naturală este insuficientă, apărând

riscul instalării manifestărilor de suprasolicitare şi chiar a supraantrenamentului ( perioada 1960-1980 ).

De când în procesul de antrenament s-a introdus refacerea dirijată, putem spune că supraantrenamentul a

devenit o raritate, o excepţie, cazurile de suprasolicitare întradevăr frecvente încă fiind uşor recunoscute

de medicul sportiv în faza preclinică şi astfel corectabile.

Refacerea se supune unor principii dintre care merită a semnala următoarele :

- refacerea componentă a antrenamentului sportiv ( fazele ergotropă trofotropă ) urmează legităţile

antrenamentutui sportiv;

- refacerea naturală şi refacerea dirijată se influenţează reciproc;

- refacerea se adresează unor organisme sănătoase, dar afectate de efort ( antrenament –

competiţii ), în timp ce recuperarea se adresează unor organisme afectate morfologic sau funcţional;

- refacerea este condiţionată de natura, durata şi intensitatea efortului, de factorii de mediu, de

starea de sănătate, etc.;

- refacerea poate fi aplicată zilnic, în ciclu săptămânal, după o etapă, anuală, după un ciclu olimpic

( 4 ani );

- refacerea se poate aplica intraefort ( în competiţii ) şi post-efort ( după antrenamente şi

competiţii ).

In ceea ce priveşte mijloacele practice de refacere, acestea se împart după două criterii :

1) după efectele exercitate

2) după domeniul de apartenenţă a acestor mijloace

14

Clasificarea mijloacelor de refacere

1. După efectele exercitate - Neuro-psihice

- Neuro-musculare

- Endocrino-rnetabolice

- Cardio-respiratorii

2. După apartenenţa mijloacelor - Balneo-fizio-hidro-kinetoterapice : hidroterapie cadă ( 32°-36°C ), saună, masaj ( manual,

instrumental, hidromasaj, masaj subacvatic, masaj reflex, masaj cu gheaţă ), oxigenare naturală -

artificială, Jacuzzi, aero-ionizare negativă naturală artificială, acupunctură, acupresură, yoga,

baropresiune musculară segmentară, etc.

- Psihoterapice : sugestie-autosugestie, tehnici de relaxare neuro-musculară, medicaţie

neurotropă-psihotropă, training autogen, etc.

- Dietetice : alimentaţie hidro-zaharată, bogată în vitamine şi oligoelemente ( legume, fructe,

lactate ), bogată în radicali alcalini, normocalorică, normo- sau uşor hipoproteică, hipolipidică,

hiperglucidică, etc.

- Farmacologice : minerale, vitamine, compuşi glucidici, aminoacizi ( acid Aspartic, arginină,

glicocol ), diverse ( ginseng, antioxidante, hepatoprotectoare, etc. )

- Odihnă activă ( climat de 600-1000 rn, de cruţare ) şi pasivă ( somnul )

Mijloace care accelerează refacerea neuro-psihică - Psihoterapice;

- Acupunctură, acupresură, masajul reflex;

- Oxigenarea naturală şi/sau artificială;

- Aeroionizarea negativă naturală şi/sau artificială;

- Hidroterapia caldă ( duş, cadă-bazin, în care se pot adăuga plante, sare de Bazna, alte săruri,

etc.);

- Masaj : manual, hidromasaj, Jacuzzi, masaj subacvatic, etc.

- Medicaţie : glucoză-fructoză, vitamine, Mg, glicocol, piracetam ( Nootropil ), diazepam, etc.

Mijloace care accelerează refacerea neuro-musculară - Hidroterapie caldă, saună, masaj, masaj cu gheaţă;

-Training autogen, yoga, tehnici de relaxare musculară, baropresiune musculară segmentară;

- Odihnă activă şi pasivă;

- Rehidratare, remineralizare;

- Farmacologice : glucoză-fructoză, ATP, creatină, CP, Na, K, Mg, glicocol, antioxidante :

vitamina E, seleniu, coenzima Q10.

Mijloace care accelerează refacerea endocrino-metabolică - Oxigenarea şi aeroionizarea negativă

- Reechilibrarea hidroelectrolitică;

- Tehnici de relaxare neuro-musculară;

- Psihoterapie;

- Masaj, acupunctură, acupresură;

- Odihna activă la 600-1000 m;

- Medicaţie : piracetam, aspartat de K şi Mg, minerale

Mijloace care accelerează refacerea cardio-respiratorie - Oxigenare naturală sau artificială;

- Reechilibrare hidroelectrolitică

15

- Aerolonizare negativă

- Hidroterapie caldă;

- Masaj zilnic; masaj reflex;

- Saună ( 15 min. săptămânal la sfârşitul săptămânii );

- Training autogen, Yoga, acupresură;

- Dieta alcalină, bogată în glucide şi minerale;

- Farmacologice : ATP, CP, aspartat de Mg şi K, coenzima Q10, creatină, arginină, vitamina B şi

C.

Mijloace de refacere corelate cu natura efortului A. Eforturi predominant anaerobe ( până la 2 min )

- Refacerea neuro-musculară;

- Refacerea psihică;

- Refacerea endocrino-metabolică;

B. Eforturi predominant aerobe ( peste 3 min )

- Refacerea metabolică

- Refacerea cardio-respiratorie

- Refacerea neuro-musculară

C. Eforturi mixte ( ex. jocuri sportive )

- Refacerea neuro-psihică

- Refacerea cardio-respiratorie şi metabolică

- Refacerea neuro-musculară

D. Eforturi predominant neuro-psihice

- Refacerea neuro-psihică

- Refacerea neuro-musculară.

Medicul va lua în considerare aceste scheme şi în funcţie de particularităţile sportivului şi chiar

preferinţele sale.

SUPRAANTRENAMENTUL Supraantrenamentul reprezintă forma cronică a oboselii patologice, denumită impropriu din

punct de vedere etimologic supraantrenament, care se încadrează în grupa nevrozelor la sportivi

( Krestovnicov, 1950 ) şi exprimă o perturbare a întregului organism, cu cointeresarea sistemului, care

asigură homeostazia organismului şi manifestări mai evidente la nivel neuro-psihic, endocrino-vegetativ

şi comportamental, cu scăderea progresivă a randamentului sportiv ( într-o fază primară, printr-o

mobilizare volitivă de excepţie, sportivul poate obţine încă rezultate valoroase, însă cu un mare cost

biologic ). Din punct de vedere etiopatogenic, tulburarea majoră este localizată la nivelul SNC, unde se

pot întâlni mai multe situaţii :

a) supraîncordarea proceselor de excitaţie, datorită volumului, intensităţii sau complexităţii

efortului;

b) supraîncordarea proceselor de inhibiţie, prin elaborarea unor diferenţieri fine, de detaliu, sau

prin acţiunea excitantului de diferenţiere;

c) supraîncordarea mobilităţii proceselor nervoase şi schimbarea stereotipului dinamic sau a

tehnicii; valoarea scăzută funcţională a scoartei cerebrale, etc.

Miron Georgescu sesizează 3 situaţii în care poate apărea supraantrenamentul :

1) după obţinerea formei sportive;

2) ca urmare a unor greşeli de ordin metodic în antrenament, prin surmenaj, înainte ca sportivul să

fi obţinut un grad superior de antrenament;

3) în condiţiile unor eforturi reduse ca volum - intensitate sau în perioada pregătitoare, dar pe

fondul unor greşeli în regimul de viaţă sportivă sau a unei stări de stres apărută brusc ca urmare a unor

stări conflictuale personale. Într-un cuvânt, este vorba de o boală cu punct de plecare cortical

( supraîncordarea proceselor de bază corticale, excitaţie inhibiţie ) cu manifestări polimorfe, complexe, pe

16

toate planurile. Din punct de vedere clinic, se descriu două forme : tiroidiană ( reactivă ) şi

suprarenaliană ( astenică ), iar manifestările principale constau în : stare de oboseală marcată, tulburări

comportamentale, scădere de randament motric şi psihic, refacere perturbată, reactivitate nefiziologică,

neeconomică, uneori paradoxală, labilitate endocrino-vegetativă şi psihică, accese de depresie sau euforie,

anxietate, etc.

Simptomatologie. Astenie fizică şi psihică marcată, dificultăţi de concentrare, scădere de

randament fizic şi psihic, tulburări de somn, scădere în greutate ( prof. L. Prokop din Viena spune că o

scădere în greutate nejustificată la sportivi, mai mare de 3% din greutatea corporală, trebuie suspectată de

supraantrenament ), scădere de apetit, creşterea catabolismului.

Din punct de vedere psihic, sportivul este anxios, descurajat, irascibil, emotiv, apatic, sau din

contră agresiv, hiperreactiv, acuză cefalee ce se accentuează la efort, scăderea memoriei motrice,

parestezii cu senzaţie de amorţeală în extremităţi, senzaţie de constricţie cardiacă, palpitaţii, senzaţie de

„nod în gât", dispnee, tahipnee, tulburări vizuale şi auditive, ameţeli, senzaţie de rotire sau leşin, picioare

moi şi calde, tulburări de dinamică sexuală ( astenie sexuală, tulburări de erecţie, ejaculare ), iar la

sportive tulburări sexuale sub formă de frigiditate, repulsie faţă de actul sexual, deseori manifestări

întreţinute şi amplificate de teama insuccesului.

Tulburările obiective se pot manifesta prin : hiperreflectivitate osteotendinoasă, tremor rapid şi

neregulat al degetelor sau pleoapelor, contractilitate idio-musculară crescută, creşterea metabolismului

bazal, dispnee de efort, scăderea apneei şi a capacităţii vitale, tahicardie de repaus şi efort cu dereglare

vegetativă la proba clino-ortostatică, reacţie hipotonă la efort ( practic patognomonică pentru

supraantrenament ), aritmii de tip extrasistolic, tulburări EKG ( de repolarizare, ischemie miocardică,

etc. ), modificări ale testelor hepato-renale ( pozitivări ), proteinurii sau/şi microhematurii, care pretează

la erori de diagnostic, diskinezii duodeno-biliare, modificări de excitabilitate neuro-musculară evidenţiate

la testul EMG, modificări de excitabilitate corticală evidenţiate la EEG şi eliminări crescute de Ca şi K

prin urină, etc.

Toate aceste manifestări apar în strânsă corelaţie cu forma clinică. Nu trebuie niciodată ajuns la

acest tablou şi printr-o supraveghere medico-sportivă atentă, trebuie depistată această boală în faza

preclinică ( suprasolicitare ), când intervenţia medicului sportiv este mult mai eficientă.

Cel mai important mijloc terapeutic îl reprezintă profilaxia, care se realizează prin controale

medico-sportive în laborator şi teren, prin evitarea stărilor de stres şi a stărilor conflictuale, printr-o

psihoterapie adecvată. De altfel, datorită acestor măsuri, supraantrenamentul a devenit o raritate în

ultimele decenii, totul oprindu-se la faza de suprasolicitare, cu manifestări la nivelul unui aparat sau

sistem, şi care se corectează relativ rapid.

Tratament. Acesta constă în : scoaterea sportivului din mediul sportiv şi trimiterea sa într-o

staţiune subalpină ( 600-800 m ), pentru 3-4 săptămâni, însoţit de o persoană apropiată din anturajul său.

In acest „decor favorabil", se va acorda atenţie odihnei active, sferei neuro-psihice, alimentaţiei

anabolizante ( hiperproteice, hiperglucidice, hipolipidice, bogată în vitamine şi minerale ); ca medicaţie

adjuvantă, se pot administra : complexe vitaminice şi de minerale, neurotrope, antioxidante, aspartat de

arginină, sedative sau chiar hipnotice la nevoie, pentru ajutarea somnului, sau medicaţie antidepresivă,

dacă este cazul ( numai sub prescripţie şi administrare medicală şi cu atenţie la substanţele dopante ).

Dintre mijloacele fizioterapeutice, se recomandă hidroterapia cu plante sau sare de Bazna,

magnetodiafluxul sedativ, aeroionizarea negativă naturală sau artificială, etc.

Dintre mijioacele psihoterapeutice, se recomandă : sugestia şi autosugestia, tehnicile de relaxare,

trainingul autogen, etc.

După această etapă, urmează o expertizare medico-sportivă, care, în cazul în care este favorabilă,

permite sportivului să-şi reia activitatea profesională, nu cea sportivă ( deci nu revine încă la echipă ),

pentru încă alte 4 săptămâni, cu recomandarea de a continua programul din etapa precedentă, dar de astă

dată în localitatea de resedinţă. La două luni, deci după această a doua etapă, urmează o nouă expertiză

medico-sportivă, care, dacă este în continuare favorabilă, admite reinserţia în echipă, cu recomandarea ca

din punct de vedere sportiv, timp de 3-4 săptămâni să se reia treptat pregătirea, constând din pregătire

17

fizică generală şi specifică condusă de antrenor, individual şi cuplate de o psihoterapie adecvată. La 3 luni

de zile, dacă evoluţia este favorabilă, urmează o nouă expertiză medico-sportivă, iar dacă sportivul se

menţine la acelaşi nivel fiziologic, se permite reluarea efortului specific în echipă pentru alte 3-4

săptămâni; competiţia va putea fi permisă deci ( de asemenea, progresiv ), după circa 4 luni de zile şi în

urma unei ultime expertize medico sportive, care să concluzioneze avizul de participare în competiţii.

Un asemenea sportiv rămâne un caz problemă şi va fi dispensarizat din punct de vedere medico-

sportiv pe tot restut carierei sportive.

Luând în considerare tipul de SNC ( flegmatic, slab, apatic, puternic neechilibrat, puternic

echilibrat ), terenul genetic şi ereditar, psihologul italian F. Antonelli a descris următoarele forme clinice

de supraantrenament :

- psihonevroza anxioasă - forma cel mai frecvent întâlnită la sportivi, care se caracterizează prin :

stare de nelinişte, nesiguranţă, tulburări de somn, de apetit şi de digestie; sportivul este preocupat,

compeşit de răspundere faţă de rezultatul sportiv, acuză din plin adversităţile publicului, arbitrajului,

adversarului, comentariile negative ale radioului, televiziunii şi/sau presei; problemele personale de ordin

socio-profesional sau de la club îl marchează profund, favorizând astfel apariţia crizelor de anxietate.

Uneori, unele momente negative ( ex. : accidentări ) sunt retrăite din plin cu ocazia unor situaţii similare.

O variantă a acestei nevroze o reprezintă „nikefobia" sau teama de succes. Ea se manifestă prin

inhibiţie, teamă de succes, deşi valoarea sa sau rezultatele primei zile de concurs îi dau dreptul să aspire la

succes;

- nevroza hipertensivă ( hipertensiune psiho-somatică ) - se manifestă prin hipertensiune arterială

( psihogenă ) şi modificări de comportament : tendinţa la dominare, agresivitate faţă de colegi şi

adversari; lipsă de control, etc.; această formă poate fi reversibilă fără un tratament specific;

- nevrozele de coordonare ( profesionale ) constau în imposibilitatea sportivului de a executa

unele acte motorii complexe, pe care le cunoaşte bine, cu toată integritatea funcţională şi anatomică

neuromusculară. Prin analogie cu „crampa scriitorului" ( care poate să facă alte gesturi motrice : să cânte

la pian, vioară, etc. ), la sportivi ( gimnaşti, ciclişti, jucători de tenis de masă, canotori, trăgători, etc.), pot

apărea spasme digitale involuntare, acestea fiind legate de activitatea voluntară;

- nevroza isterică ( pitiatică) se poate întâlni şi la sportivi, ceva mai frecvent la sportive,

manifestându-se prin : stări de plâns sau de leşin în caz de insucces, preţiozitate, pozare în victimă, crize

de plâns patetic, manifestări hipocondrice, etc.; aceste manifestări pot fi ameliorate, corectate chiar, cu

tact şi răbdare;

- nevroza obsesivo-fobică, manifestată prin frică obsedantă şi manifestări obsesive; deşi este mai

rară la sportivi, se descriu cazuri de claustrofobie ( fobia spaţiilor închise ), agorafobie ( fobia spaţiilor

deschise ), nosofobie ( fobia de boală ), fobie pentru înălţimi, nikefobia ( frica de succes ), etc.

Aceste stări pot fi uneori însoţite de manifestări superstiţioase, gesturi, formule, ritualuri, care să

prevină sau să combată eventuale eşecuri, „ghinioane" ( N. Eremia ). Pentru diagnosticul acestor forme

s-a acordat o atenţie deosebită examenelor EEG ( trasee subvoltate la 50% din cazurile de nevroze, unde

cu amplitudine mică, sub 25 microvolţi, cu dispariţia ritmului de bază alfa, cu„traseu plat, desincronizat").

Profilaxia constă într-o igienă mentală adecvată, refacere neuro-psihică după efort, supraveghere

medico-sportivă atentă, cooperare între sportiv-antrenor-medic-psiholog. La nevoie, se poate interveni şi

terapeutic, la recomandarea medicului psihiatru în colaborare cu psihologul.

18

ACTIVITATEA FIZICĂ

Activitatea fizică are un rol foarte important în creşterea longevităţii şi în protecţia împotriva

bolilor cronice, cum ar fi : bolile coronariene şi cardio-vasculare, diabetul tip 2, cancerul de colon,

obezitatea, etc.

Activitatea fizică la copii şi tineri este obligatorie pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă a

organismului. Antrenamentul fizic ( fitnessul ) moderat sau de nivel ridicat în copilărie poate să

contribuie la o mai bună funcţionare a organismului, o mai bună condiţie fizică şi profile de risc mai bune

la adulţi! Sedentarismul şi nivelurile scăzute de consum energetic zilnic a crescut în multe dintre statele

lumii. Această creştere alarmantă duce la o relaţie inversă între activitatea fizică şi multe cerinţe ale

sănătăţii. Absenţa mişcării conduce la creşterea riscului populaţional în ceea ce priveşte morbiditatea şi

mortalitatea!

SPORTUL DE PERFORMANŢĂ

Obţinerea marilor performanţe necesită eforturi deosebit de mari din partea organismului

sportivului, eforturi care pot duce la uzura organismului, cu deteriorarea ireversibilă a stării de sănătate,

dacă întreg procesul de pregătire sportivă nu se desfăşoară după principii ştiinţifice verificate şi dacă nu

se folosesc cu competenţă toate mijloacele de susţinere şi refacere biologică.

Există mai mulţi factori implicaţi în obţinerea performanţei sportive :

Precondiţii : starea de sănătate; măiestria sportivă ( tehnică, tactică )

1. Selecţia ( biotipul constituţional : componentele sanogeneză, genetică, somatică,

funcţională, bioritmică, neuro-psihică.

2. Sursele eliberatoare de energie ( anaerobe alactacide şi lactacide, aerobe )

3. Capacitatea fizică de efort ( fitness : viteză, rezistenţă, forţă, anduranţă, mobilitate articulară,

elasticitate musculară )

4. Rezistenţa musculară locală ( izotonică, izometrică, izocinetică )

5. Profilul neuro-psihic ( tipul de SNC, inteligenţa, reactivitatea, rezistenţa la stres, atenţia

concentrată, motivaţia, profilul neuro-endocrin )

6. Pregătirea biologică de concurs şi capacitatea de refacere, forma sportivă

7. Factorii de mediu ( geografici : altitudine medie, joasă; socio-culturali, economici, micro şi

macro-climat )

8. Procesul de antrenament ( calitate, cantitate )

SELECŢIA ŞI ORIENTAREA MEDICO-BIOLOGICĂ ÎN SPORT

Selecţia dirijată reprezintă un sistem complex, organizat, care se aplică copiilor şi juniorilor în

principal, dar şi performerilor seniori. Ea operează cu indicatori obiectivi în scopul evidenţierii acelui

potenţial biologic, care sub influenţa unui antrenament ştiinţific, să conducă la obţinerea unor performanţe

sportive în condiţiile neinterferării negative a creşterii organismului, instruirii şcolare şi sanogenezei. Se

poate spune că selecţia dirijată, care adaugă factorilor biogici şi pe cei metodico-pedagogici, poate fi

considerată ca etapă de debut, indispensabilă integrării într-un antrenament raţional.

Această selecţie, specifică sportului de performanţă contemporan, se deosebeşte net de selecţia

empirică ( făcută pe baza experienţei antrenorului sau pedagogului ) şi de cea întâmplătoare ( a

hazardului ), care au operat vreme îndelungată şi nu fără succes!

19

Este indiscutabil faptul că sportul de performanţă de azi, „o adevărată industrie comercială", nu

mai poate opera cu cele două ultime forme de selecţie şi a trecut la etapa ştiinţifică a selecţiei. Printre

factorii care au impus această atitudine, cel economic este de cea mai mare importanţă.

Principalele criterii cu care se operează în selecţia dirijată sunt :

1. Sanogeneza - determinată pe baza anamnezei, examenelor clinice şi paraclinice. Criteriul

sanogenetic trebuie tratat cu mare atenţie, în special la selecţia primară ( se exclud de la selecţie : bolile

cardio-vasculare, chiar compensate, anomalii congenitale, boli neuroendocrine cu sau fără tulburări de

comportament, boli reumatice, TBC sau hepatită virală acută, boli renale sau sechele ale acestora, boli de

sânge, deficienţe grave ale organelor vizuale sau auditive, deficienţe fizice severe, etc. ).

2. Criteriul genetic - are la bază diagnosticul genetic de sex. Multă vreme s-a utilizat testul Barr

( evidenţierea unor granule de cromatină sexuală, care apar la microscop după recoltarea unui frotiu din

mucoasa bucală - prezenţa în câmpul microscopic a unui număr de peste 10-12 asemenea granule colorate

indică un test pozitiv, deci sex feminin; prezenţa unui număr mic de asemenea granule, 4-5 sau chiar 0,

indică un test negativ, deci sex genetic masculin ). In ultimii ani însă, dat fiind numeroasele teste Barr fals

pozitive sau fals negative înregistrate, s-a trecut direct la determinarea formulei cromozomiale, tot pe

baza unui frotiu recoltat din mucoasa bucală ( după cum se ştie, o celulă umană conţine 23 de perechi de

cromozomi, primele 22 perechi având formula X-X, iar perechea a 23-a având formula X-X la sexul

feminin şi X-Y la sexul masculin ). Cu ocazia a numeroase ediţii a Jocurilor Olimpice sau a diverselor

Campionate Mondiale s-au găsit cazuri de sex genetic masculin la sportive, chiar în absenţa unor situaţii

de transsexualism, ceea ce a dus la introducerea obligatorie a examenului de sex la JO şi la CM. Genetica

a făcut progrese uriaşe în ultima vreme şi există deja posibilitatea utilizării genelor în scopul influenţării

compoziţiei şi funcţionalităţii organismului sportiv, gene ce favorizează dezvoltarea fibrelor albe

( rapide ) sau roşii, ( lente ), regenerarea celulelor hepatice sau/şi renale, creşterea masei musculare, etc.

Acest tratament însă intră în categoria metodelor de doping şi este interzis.

3. Criteriul morfologic - biotipul morfologic la selecţia de performanţă reprezintă un indicator

fidel, cu care operează atât biologii, cât şi pedagogii, în selecţia sportivă. Dacă la selecţia iniţială

( primară ) criteriul morfologic este privit mai lejer ( indicatori medii ai dezvoltării fizice comparativ cu

indicii dezvoltării fizice a copiilor din România, indici care se stabilesc decadal de institutul de Sănătate

Publică, precum şi absenţa unor deficienţe fizice mai mari de gradul I, deci corectibile ), la selecţiile

secundară ( post-pubertară ) şi finală ( performanţă ) acest criteriu trebuie urmărit cu atenţie sporită,

căutând neapărat biotipul morfologic favorabil sportului ( probei ), fără de care sportivul va avea un

handicap în obţinerea performanţei. Atunci când urmărim biotipul constituţional, trebuie să luăm în

considerare 6 componente : genetică, starea de sănătate, morfologică, funcţională, neuropsihică şi

biochimică. Dacă ar fi să definim „tipul constituţional", am putea spune că acesta reprezintă o constelaţie

de factori ( componente ) ai stării de sănătate, morfologici, genetici, funcţionali, neuropsihici şi

biochimici, unii mosteniţi ( deci condiţionaţi genetic ), iar alţii obţinuţi în urma antrenamentului sportiv şi

a factorilor naturali de mediu şi care se constituie ca un tot, o entitate biologică favorabilă unui anumit

sport ( probe ), după cum un anumit biotip constituţional poate fi nefavorabil unei anumite probe ( sport ),

pe plan biologic. De aceea, în cadrul examenului medico-sportiv este necesar să precizăm relaţia dintre

tipul constituţional stabilit în urma investigaţiilor efectuate şi sportul ( proba ) respectiv(ă), de exemplu :

biotip constituţional favorabil ( nefavorabil ) probei ( sportului ). În sportul contemporan, există biotipul

morfologic ( componentă a biotipului constituţional ) favorabil sportului ( probei ) respectiv, care merge

chiar la detalii ( anvergură, diametre palmare şi plantare, alonja, lungimea membrelor pelvine, etc. ).

Câteva principii trebuie respectate, iar printre acestea se numără următoarele :

- prognoza creşterii osoase ( prin metoda radiografiei cartilagiilor de creştere palmară, la genunchi

sau a unor formule ),

- respectarea legilor de creştere a organismului,

- abţinerea de la scăderea artificială în greutate, în special la tineri ( purgative, diuretice, baie de

aburi, etc.) sau creşterea forţată în greutate, transformând un tânăr armonios dezvoltat într-un caz

patologic ( obezitate), etc.

20

Biotipul morfologic mai înseamnă şi conformaţie favorabilă eforturilor de forţă ( tip android,

musculos ) sau de rezistenţă ( tipul mediu, subponderal, hipotrof din punct de vedere muscular ) sau de

forţă, viteză explozivă ( longilini cu trenul inferior lung, cu musculatura efilată ) sau din jocurile sportive

( tipul atletic complet ), ş.a.

Un proces de antrenament ştiinţific cu o durată de 4-6 ani poate şi trebuie să ducă în câţiva ani la

realizarea modelului biologic ( multă vreme biotipul somatic a fost identificat cu biotipul constituţional! ).

Eşecul îl putem aprecia ca o nereuşită a antrenamentului sportiv din punct de vedere biologic.

4. Criteriul funcţional reflectă mai mult efectele procesului de antrenament şi mai puţin

consecinţa unor factori genetici. Se au în vedere indici funcţionali cardio-respiratori, neuromusculari,

endocrinometabolici, precum şi indicatorii puterii aerobe şi anaerobe ( condiţionată genetic la un înalt

procent ). Indicatorii motricităţii : viteza, forţa, rezistenţa, mobilitatea, anduranţa, ş.a., aparţin antrenorului

şi pedagogului, medicul sportiv dublând aceşti indicatori cu baza fiziologică, mult mai obiectivă. De

obicei, antrenorul, folosind cronometrul,”ochiul", centimetrul şi greutatea, efectuează o preselecţie, pe

care apoi medicul sportiv o consolidează, confirmând-o sau infirmând-o prin aplicarea unei baterii

complexe de teste.

5. Criteriul neuro-psihic - ia în considerare tipul de sistem nervos central, motivaţia pentru sport,

aspectul psiho-fizic al părinţilor ( anamneză amănunţită, care să pună în evidenţă existenţa unor sportivi

în familie sau a unei patologii cu profil familial : diabet, hipertensiune arterială, ş.a. ), psihoreactivitatea,

atenţia concentrată, rezistenţa la stres, excitabilitatea, nivelul inteligenţei.

6. Criteriul biochimic - are în vedere un profil biochimic favorabil unui sport ( probă ), cum ar fi

cel cu valori mari ale testosteronului ( tip android, musculos ), care are predilecţie pentru eforturile de

forţă, sau cel cu valori crescute ale hemoglobinei, care are înclinaţie pentru eforturile de anduranţa, etc.

Din punct de vedere didactic, dar şi practic, această selecţie se realizează la cel puţin 3 nivele

temporale :

I. Selecţia primară ( iniţială ) - permite primul contact al copilului cu antrenamentul din

disciplina sportivă respectivă. Această selecţie primară are loc de regulă la 6 ani, deci vârstă şcolară, în

unele sporturi ( gimnastică sportivă fete, înot, patinaj artistic fete, schi ), la 8-10 ani în alte sporturi

( atletism fără probele de forţă, schi, jocuri sportive prin minijocuri, judo, lupte, ş.a.) şi până la 10-12 ani

( box, atletică grea, tir ). Să nu se înţeleagă că milităm pentru practicarea boxului competiţional la 10-12

ani sau a halterelor, ci pentru familiarizarea cu unele elemente din tehnica halterelor, boxului pe fondul

preocupărilor pentru dezvoltarea fizică în concordanţă cu cerinţele generale ale creşterii.

II. Selecţia secundară ( pubertară ) are loc în jurul vârstei de instalare a pubertăţii, localizată

ca vârstă între 12-16 ani, ceea ce presupune un stagiu minim de antrenament de 4-5 zile, superpozabil în

general instrucţiei şcolare primare. Dacă la selecţia primară se iau în considerare antecedentele ( părinţi,

surori ), structura neuropsihică a copilului şi antecedentele patologice, starea de sănătate şi dezvoltare

fizică ( indici de dezvoltare fizică medii şi nu deficienţe fizice mai mari de gradul I ), motivaţia pentru

sport, etc., la selecţia secundară, în fond adevarata selecţie pentru sportul de performanţă se va lua în

considerare realizarea „micromodelului biologic" al performerului din sportul ( proba ) respectiv, ceea ce

presupune pe de o parte efectele biologice a cel puţin 4-5 ani de antrenamente sistematice cu amprentele

respective, iar pe de altă parte, prognoza dezvoltării, care să ne dea o oarecare certitudine că

micromodelul biologic de azi, scăpat de pubertate, poate atinge „macromodelul biologic,” tipul

constituţional favorabil de mâine! Acest micromodel are în vedere niveIul sanogenetic, profilul

morfologic, indicii funcţionali şi capacitatea de efort, profilul neuropsihic şi statusul biochimic, toţi

factori favorizanţi ai performanţei din proba respectivă.

Dacă la acest nivel de selecţie, după 4-5 ani de antrenamente, nu s-a obţinut micromodelul

biologic aşteptat ( cel mai adesea pubertatea poate fi implicată în această nereuşită, eventual un

antrenament inadecvat ), se poate practica dacă se doreşte neapărat aşa-zisa „orientare medico-sportivă" şi

„pedagogică", care valorifică anii de antrenament şi efectele pubertăţii, oferind premise de satisfacţii într-

o altă disciplină ( probă ) sportivă, în care cerinţele biologice sunt mai apropiate de modelul biologic real.

21

In acest sens, amintim orientările de la înot la polo, de la patinaj la hochei pe gheaţă, la jocuri sportive de

la un post la altul, la atletism, de la proba scurtă la una mai lungă, de la schi la sanie sau bob, ş.a.m.d.

Multe talente pentru sport se pierd datorită egoismului unor tehnicieni sau diverselor influenţe

extrasportive, care nu înţeleg că proprii lor elevi, care după un stagiu de 4-6 ani ajung la vârsta

junioratului fără a realiza categoria de clasificare ( înot, gimnastică, atletism ), au şanse relativ scăzute „de

a sări" mai târziu în marea performanţă în acelaşi sport sau probă ( puţinele cazuri, extrem de rare, susţin

acest punct de vedere ) şi reorientându-i în sporturi apropiate, îi pierd de regulă pentru marea

performanţă, lăsând în interiorul acestor copii deziluzii irecuperabile pentru tot restul vieţii. Pe de altă

parte, nu trebuie uitat că între diverşii indici de selecţie există o compensare, după cum există compensare

între indicii biologici şi metodico-pedagogici; aceasta înseamnă că în mod cu totul excepţional un singur

indice negativ ( ex : talia la baschet ) poate infirma selecţia şi acest lucru numai atunci când nu există o

compensare din partea altor indici!

O asemenea situaţie se intâlneste cel mai adesea la jocurile sportive când un jucător cu talie mică

este menţinut titular în echipă pentru calităţile lui compensatorii : motricitate de excepţie, gândire tehnico-

tactică, clarviziune, etc. In sporturile individuale, performanţa este cea care prevalează selecţiei, dar cu

mare probabilitate, sportivul în cauză, cu un profil somatic ce se abate de la model, are alte calităţi care-l

impun ca performer, dar care nu sunt vizibile aparent.

De aceea, este foarte important rolul medicului şi antrenorului la acest nivel de selecţie, care

trebuie să acţioneze împreună, fără sentimentalisme, pentru a reduce la minimum numărul de nereuşite

sportive :

III. Selecţia terţiară - finală pentru performanţă ( echipa naţională sau olimpică ) ia în

considerare în primul rând performanţa sportivă, care impune pe sportiv selecţiei, dar şi „modelul

biologic" al campionului. Astfel, în condiţiile selecţiei pentru participarea la un campionat continental,

mondial sau la Jocurile Olimpice, unde competiţia durează mai multe zile şi poate pune probleme de

aclimatizare ( altitudine, variaţii de fusuri orare, temperaturi ale aerului, apei la nataţie, crescute sau

scăzute, umiditate relativă a aerului crescută, etc. ) sau reclamă o anumită robusteţe psiho-fizică, pentru a

putea face faţă competiţiei, indicatorii biologici de selecţie devin la fel de importanţi ca şi performanţa

sportivă, luată ca element singular.

Şi astfel, indicatorii biologici, care reflectă o bună robusteţe fizică ( capacitatea aerobă-anaerobă )

şi psihică ( rezistenţa la stres, psihoreactivitate mare, menţinerea unui randament crescut în condiţii de

stres, atenţie concentrată la valori înalte, etc. ), ca să nu mai vorbim de starea de sănătate ( sportivi cu

sechele încă nestinse după traumatisme, convalescenţe după infecţii ale căilor respiratorii superioare,

viroze respiratorii, etc. ) devin hotărâtori în selecţionarea unui sportiv pentru asemenea competiţii, mai

ales în condiţii de performanţă apropiate. Să ţinem cont de faptul că, între doi sportivi cu rezultate înalte,

vom alege pentru concursuri tip turnee pe cei cu sănătate optimă, cel cu unele sechele, chiar dacă deţine o

performanţă uşor superioară faţă de colegul său, putând recidiva şi, astfel, compromite competiţia. De

asemenea, în cazul unor competiţii ce se desfăşoară la altitudine medie, variaţii de fusuri orare sau

climatic, vom prefera pe acel sportiv care a probat deja o capacitate de aclimatizare superioară.

In sporturile de contact, antrenorul, împreună cu medicul sportiv şi psihologul, pot selecţiona

pentru turnee în străinătate în dauna campionului un alt sportiv, dar care este mai robust psihic în

condiţiile unui public ostil, chiar al unui arbitraj ostil, al unor condiţii de cazare şi masă mai slabe, etc.

Din cele prezentate reiese clar faptul că selecţia reprezintă un proces continuu, un motor al

performanţei, după cum forma sportivă constituie apogeul momentului. In sportul contemporan,

performanţa este de neconceput, ( irealizabilă practic ) fără sprijinul ştiinţei sportului, iar prima

intervenţie a ştiinţei în antrenamentul sportiv începe cu selecţia dirijată. Ar fi însă greşit să înţelegem

această selecţie ca pe nişte momente distincte în cariera sportivului ( primară, secundară, terţiară ), aşa

cum se petrec lucrurile în selecţia şcolară ( examen de capacitate, examen de bacalaureat, examen de

admitere în facultate, proiect de diplomă, doctorat, ş.a.m.d. ). In sport, această selecţie reprezintă un

proces dinamic, continuu, oferind atât factori dirijaţi, cât şi întâmplători, care pot avea rolul lor pozitiv

uneori, iar alteori unele etape sunt eludate ( pot exista situaţii de respingere la selecţia primară şi

22

secundară, uneori chiar şi la cea finală, de performanţă, pentru ca după o anumită perioadă de timp cei în

cauză să întrunească condiţiile selecţiei; numai cei incompatibili pentru sportul de performanţă din motive

medicale rămân permanent respinşi de la orice selecţie ).

In sportul de înaltă performanţă naţional şi chiar mondial există deja două excepţii de la regulile

selecţiei dirijate expuse mai sus : selecţia în gimnastica feminină românească ( iniţială la 5-7 ani şi finală

sau de performanţă la 10-12 ani, când se obţin deja rezultate înalte la junioare, se sare deci selecţia

pubertară, secundară, sau putem spune că selecţia finală, de performanţă se identifică în selecţia

secundară ), şi în canotajul feminin ( selecţia iniţială are loc la 16-18 ani, pe criterii motrice, biologice şi

sanogenetice, iar selecţia secundară, care se confundă cu cea finală are loc după 2-3 ani de instruire când

deja se obţin rezultate înalte la juniori-tineret, chiar pe plan internaţional ) în care şcoala românească de

sport a avut contribuţii valoroase pe plan mondial. Ceea ce rămâne esenţial în aceste momente de selecţie

este cooperarea biologului cu pedagogul, cu sportivul, şcoala şi familia, legături ce se cer amplificate apoi

în pregătirea propriu-zisă. Pentru aceia care au rezerve (bantrenori sau chiar medici sportivi ), faţă de

anumiţi indici, baremuri şi norme de selecţie, argumentând prin unele exemple răzleţe ( în realitate,

excepţii biologice pe care selecţia dirijată le acceptă ) contra unui sistem organizat, obiectiv, integrat, de

selecţie trebuie să le precizăm că medicina sportivă nu obligă pe nimeni să facă performanţă, dacă viaţa

lui poate fi pusă în pericol, dar această specialitate medicală nici nu poate fi părtaşă conştient la unele

accidente.

Şi prin activitatea de selecţie, medicina sportivă îşi exercită funcţia socială, fapt ce face ca

întradevar să fie considerată o medicină preventivă, o medicină la "îndemâna tuturor vârstelor”

PARAMETRI BIOLOGICI DE SELECŢIE secundară şi finală, in funcţie de cerinţele

biologice ale ramurii sportive ( pentru medicii sportivi )

Atletism a) probe de viteză şi sărituri

calităţi neuro-psihice şi neuro-musculare - reactivitate simplă şi complexă, excitabilitate

neuro-rnusculară, etc.;

constelaţia neuro-endocrină - hipertiroidieni din punct de vedere funcţional;

biotipul somatic - raport talie/bust, relaxare musculară bună, hipertrofie musculară la

membrele pelvine la spinteri, talie foarte înaltă şi membre pelvine lungi la săritori, hipoponderali la

săritoare;

rezistenţă la stres;

concentrarea atenţiei şi menţinerea în timp foarte bune;

putere anaerobă alactacidă foarte bună - excelentă ( la săritori detenta foarte bună –

excelentă ).

b) probe de alergări ( semi-fond, fond )

calităţi metabolice - aerobe-anaerobe;

biotip somatic corespunzător - hipoponderali, talie medie la limita superioară;

calităţi funcţionale cardio-respiratorii;

calităţi psihice - rezistenţă la monotonie, perseverenţă, rezistenţă la stres, etc.

c) probe de aruncări

biotip somatic corespunzător - talie foarte înaltă, hiperponderali, musculatură dezvoltată

mai ales la membrele toracice, membrele toracice lungi, anvergură mare, diametru biacromial foarte

mare, etc.;

putere anaerobă foarte bună - forţă, detentă, etc.;

calităţi psihice - psihoreactivitate, concentrarea atenţiei şi menţinerea în timp, rezistenţă la

stres;

capacitate de apreciere corectă a distanţelor şi dimensiunilor;

atenţie la integritatea coloanei lombo-sacrale;

d) probe combinate ( pentatlon, heptatlon, decatlon )

23

îmbinarea armonioasă între cerinţele somatice, psihice, endocrino-metabolice, cardio-

respiratorii, neuro-musculare expuse la probele componente.

Baschet profil somatic - talie foarte înaltă, anvergură şi diametre palmare mari;

calităţi neuro-psihice - rezistenţă la stres, reactivitate, atenţie concentrată şi distributivă,

perseverenţă, etc.

suport metabolic - aerob-anaerob şi detentă foarte bună.

Biatlon ( schi fond-tir )

catităţi neuro-psihice necesare tirului;

calităţi fizice necesare schiului de fond;

capacitate cardio-respiratorie bună.

Bob calităţi neuro-psihice ( curaj, viteză de reacţie, promptitudinea reacţiilor, capacitate de

concentrare, îndemânare, etc. );

forţă musculară, mai ales la "împingători"

Box calităţi neuro-psihice - curaj, voinţă, psihoreactivitate, viteză de deplasare, promptitudinea

reacţiilor, inteligenţă, coordonare motrică -manuală, etc;

biotip somatic - longilini, anvergură mare - alonjă, diametru biacromial mare, tip

androgen, forţă explozivă, etc.;

Caiac biotip somatic - talie înaltă, membre toracice lungi, anvergură mare, diametru biacromial

mare, indice Adrian lonescu - (T) / (2) - B, mai mare de 4-5 cm, etc.;

calităţi neuro-psihice - coordonare motrică, concentrarea atenţiei, viteză de repetiţie, etc.

suport metabolic predominant anaerob, în funcţie de durata probei - anaerob excelent;

aerob bine

Canoe - centura scapulară foarte puternică; membre pelvine scurte, puternice; coordonare, metabolic

predominant anaerob.

Canotaj suport rnetabolic - putere anaerobă excelentă şi anaerobă foarte bună;

biotip somatic - talie înaltă, membre toracice lungi, bust relativ scurt, torace bine dezvoltat,

musculatură puternică, etc.;

capacitate de anduranţă.

Călărie calităţi psihice - curaj, îndemânare, coordonare fină, rezistenţă la stres, cooperare cu calul,

etc.;

profil fizic adecvat - normo şi/sau hipoponderal.

Ciclism velodrom calităţi psihice - viteză de reacţie şi deplasare, perseverenţă, voinţă;

suport fizic - torace bine dezvoltat, membre pelvine puternice, etc.;

suport metabolic predominant anaerob - excelent

Ciclism şosea capacitate aerobă excelentă - volum cardiac mediu-mare şi O2/puls maxim foarte mare;

profil fizic - talie înaltă şi medie, coapse puternice, laba piciorului mare, etc.;

rezistenţă la stres, perseverenţă;

capacitate de anduranţă foarte bună.

Fotbal

24

profil psihic - inteligenţă tactică, rezistenţă la stres, coordonare motrică, atenţie concentrată

şi distributivă, spirit de cooperare, viteză de reacţie pentru portari şi centrul atacant, sensibilitate

kinestezică, etc.;

profil fizic - talie medie şi înaltă pentru apărători şi atacanţi, tren inferior puternic, viteză în

regim de forţă explozivă, etc.;

suport metabolic - putere aerobă foarte bună; putere anaerobă bună - foarte bună, în special

pentru atacanţi şi apărători.

Gimnastică sportivă profil psihic - coordonare motrică, rezistenţă la stres, echilibru emoţional, atenţie

concentrată, echilibru vestibular, etc.;

biotip somatic - talie mică-medie, hipoponderali, forţă musculară explozivă, mobilitate

articulară foarte bună, musculatură foarte bine dezvoltată, etc.

Gimnastică artistică profil psihic - simţ estetic, coordonare, creativitate, echilibru emoţional, etc.;

profil somatic - longiline, subponderale, musculatură de tip lung, mobilitate articulară

foarte bună

Haltere profil neuro-psihic - echilibru cortical, atenţie concentrată, perseverenţă, îndemânare,

coordonare motrică, rezistenţă la stres, etc.

profil somatic - musculatură hipertrofiată, forţe foarte bune - tip androgen, forţă explozivă,

diametru biacromial mare, membre pelvine lungi, compoziţie corporală adecvate categoriei de greutate.

Handbal biotip somatic - talie înaltă, foarte înaltă, anvergură mare, diametre palmare mari – 15%

din talie, centura scapulară puternică, membre pelvine puternice, etc.

suport metabolic - foarte bine - excelent pentru aerob şi bine - foarte bine pentru anaerob;

calităţi psihice - coordonare motrică şi îndemânare, stabilitate motrică, spirit de cooperare,

psihoreactivitate şi concentrarea atenţiei pentru portari.

Hochei pe gheaţă biotip somatic - talie înaltă, robusteţe fizică şi musculară puternică, rnembre lungi, membre

pelvine puternice, diametru biacromial mare, etc.;

profil psihic - inteligenţă tactică, viteză de reacţie, curaj, spirit de cooperare, etc.

Inot biotip somatic - greutate specifică mare, membre lungi, labele picioarelor şi palmele mari,

diametru biacromial mare şi bitrohanterian mic, rezistenţă în regim de forţă, etc.

putere aerobă foarte bună - excelentă la probele mai lungi de 400 m şi putere anaerobă -

excelentă la 50-200 m şi foarte bună la 400 m;

calităţi psihice - rezistenţă la monotonie şi stres, abilitate, îndemânare, coordonare

neuromusculară, etc.

Judo calităţi psihice - inteligenţă, viteză de reacţie şi deplasare, îndemânare, atenţie concentrată,

rezistenţă la stres şi hipoxie, etc.;

profil somatic - membre toracice lungi, diametru biacromial mare, rnobilitate articulară

foarte bună, compoziţie corporală adecvată categoriei de greutate, etc.

Lupte biotip somatic - membre toracice lungi, musculatură hipertrofică proporţional categoriei de

greutate, talie în raport cu categoria de greutate, diametru biacromial mare, membre pelvine puternice,

centura scapulo-humerală puternică, etc.;

profil psihic - inteligenţă, îndemânare, viteză de reacţie, atenţie concentrată, rezistenţă la

stres şi hipoxie, etc.;

suport metabolic - FB pentru aerob şi Bine pentru anaerob.

25

Patinaj artistic profil psihic - coordonare motrică, îndemânare, simţ estetic, etc.;

profil somatic - talie medie-înaltă, dezvoltare fizică armonioasă, echilibru vestibular, etc.

Patinaj viteză ( 500-1000 m )

suport neuro-endocrin şi metabolic - anaerob excelent;

profil psihic - viteză de reacţie şi deplasare, îndemânare, coordonare neuro-motrică, etc.;

profil somatic - membre pelvine lungi şi puternice, forţă musculară mare, în special la

băieţi, şi mobilitate - la fete, etc.

Patinaj viteză ( 3000-5000 m )

suport metabolic - aerob excelent şi anaerob bine;

rezistenţă la oboseală, monotonie;

capacitate de anduranţă,

profil somatic - talie medie, normo- sau hipoponderali, membre pelvine lungi, etc.

Polo pe apă profil somatic - talie înaltă - foarte înaltă, anvergură mare, diametre palmare mari 15% din

talie, diametru biacromial mare, centură scapulo-humerală puternică, musculatură puternică a membrelor

pelvine, în special la portari, etc.;

profil psihic - inteligenţă tactică, spirit de cooperare, atenţie concentrată, mai ales la

portari, atenţie distributivă, viteză de reacţie, mai ales la portari, îndemânare, rezistenţă la stres, etc.;

suport metabolic - excelent - foarte bine pentru aerob şi foarte bine bine pentru anaerob;

capacitate de anduranţă.

Popice atenţie concentrată, îndemânare, centură scapulo-humerală puternică, coordonare motrică,

rezistenţă la stres, apreciere corectă a distanţelor şi dimensiunilor;

suport metabolic - aerob-anaerob la efort static.

Rugby profil somatic - talie medie foarte înaltă în raport cu postul jucat, forţă bună şi foarte bună,

musculatură foarte puternică la jucătorii din grămadă, robusteţe fizică, membre lungi, proporţionale,

diametru biacromial mare, membre pelvine puternice, etc.;

profil psihic - curaj, dârzenie, inteligenţă tactică, spirit de cooperare, spirit de anticipaţie,

etc.;

suport rnetabolic - foarte bine pentru aerob şi bine pentru anaerob.

Sărituri în apă echilibru vestibular, curaj, concentrare, coordonare, îndemânare, rezistenţă la stres,

integritatea funcţională a analizatorului optic, etc.;

forma corporală hidrodinamică, mobilitate articulară foarte bună, subponderali, etc.

Schi alpin ( coborâre, slalom )

profil psihic - curaj, îndemânare, echilibru, viteză de reacţie, coordonare;

profil fizic - talie înaltă, membre lungi, puternice, subponderali, etc.

Schi fond capacitate aerobă excentă;

talie medie, hipoponderali, musculatură puternică a membrelor pelvine, etc;

rezistenţă la oboseală şi monotonie, perseverenţă.

Scrimă profil psihic - viteză de reacţie, îndemânare, coordonare, concentrare, rezistenţă la stres şi

oboseală psihică, etc.;

suport metabolic - bine - foarte bine pentru aerob şi excelent pentru anaerob.

Tenis de câmp profil psihic - inteligenţă, rezistenţă la stres şi oboseală, viteză de reacţie, spirit de

anticipaţie, capacitate de concentrare şi mentinerea ei în timp, etc.;

26

profil fizic - talie înaltă, anvergură mare, membre inferioare puternice, forţă explozivă,

capacitate de anduranţă, diametru biacromial mare, etc.;

suport metabolic - foarte bine - excelent pentru aerob şi bine pentru anaerob.

Tenis de masă îndemânare, viteză de reacţie şi repetiţie, stabilitatea proceselor nervoase, concentrarea

atenţiei, rezistenţă la stres şi oboseală;

membre superioare lungi, mobilitate în articulaţia pumnului, etc.

Tir A. Pistol viteză

viteză de reacţie, coordonare vizual-motrică, concentrare şi rezistenţă la stres.

B. Puşcă

coordonare vizual-motrică, echilibru cortical şi neuro-endocrin, concentrare, viteză de

reacţie;

dezvoltare fizică armonioasă - fără deficienţe de coloană vertebrală sau exces ponderal,

mobilitate articulară bună.

Volei profil somatic - talie foarte înaltă, anvergură mare, diametre palmare rnari - 15% din talie,

centura scapulară puternică, diametru biacromial mare, etc.;

profil psihic - spirit de cooperare, rezistenţă la stres şi oboseală, atenţie concentrată,

reactivitate etc.;

suport metabolic - aerob - bine şi foarte bine şi anaerob foarte bine, detentă mare, etc.

Portarii la jocuri ( fotbal, handbal, hochey, polo )

curaj, viteză de reacţie, capacitate de anticipare, concentrarea atenţiei, atenţie distributivă,

rezistenţă la stres, personalitate echilibrată, spirit de cooperare, etc.;

profil fizic - talie înaltă - foarte înaltă, diametre palmare mari, anvergură mare, relativ

hipoponderali, membre pelvine puternice, etc.

SELECŢIA MEDICO-BIOLOGICĂ A. Selecţia primară ( 5-7 ani - > 9-12 ani )

B. Selecţia secundară ( pubertară : 9-10 ani - > 12-16 ani )

C. Selecţia finală, înaltă performanţă

Criteriile selecţiei 1. Genetice ( corpusculi Barr, formulă cromozomială )

2. Sanogenetice

3. Somatice

4. Funcţionale

5. Biochimice

Biotipul constituţional Componente :

1. Genetică

2. Sanogenetică

3. Somatică

4. Funcţională

5. Neuro-psihică

6. Biochimică.

Selecţie : dirijată, empirică, întâmplătoare.

27

Barem contraindicaţii în sport

A. Contraindicaţii definitive TBC activ, tumori maligne, astm bronşic complicat, bronhopneumopatie cronică

obstructivă, bronşiectazie,

hepatită cronică agresivă, rectocolită ulcerohemoragică, pancreatită cronică, diabet zaharat

( expertiză individuală ),

sindrom nefrotic, insuficienţă renală cronică, colagenoze, HTA esenţială sau secundară,

rinichi hipoplazic uni- sau bilateral, boală polichistică a rinichilor, hidronefroza congenitală, litiaza renală

malignă, anomalii ale vaselor renale, rinichi ectopic sau mobil gr.II şi III, extrofia veziculară, rinichi unic

congenital sau chirurgical ( avizare individuală după expertiză ),

malformaţii congenitale ( coronariene, cardiace ), afecţiuni miocardice ( cardiomiopatie

hipertrofică globală sau izolată a ventriculului drept, miocardite acute ), valvulopatii dobândite, prolaps

de valvă mitrală cu regurgitare mitrală, tulburări de ritm sau sincope, afecţiuni pericardice, tulburări de

ritm sau conducere care implică un risc vital, anomaIii ale vaselor mari, anomalii electrofiziologice cu

risc de moarte subită ( sindrom QT lung, sindrom Wolf-Parkinson-White ), boală coronariană, sindrom

Marfan, sindrom varicos cu tromboflebite sau tromboembolism, arteropatii periferice, bloc total de

ramură dreaptă sau stângă ( după investigaţii suplimentare şi expertizare ),

diabet insipid, endocrinopatii acute, adenom hipofizar, nanism hipofizar, acromegalie,

tireotoxicoză, insuficienţă hipofizară, mixedem, boala Basedow-Graves, boala Recklinghausen,

hipoparatiroidism sever, feocromocitom, osteomalacii severe, sindrom adipozo-genital, boala Addison,

sindrom Cushing, insuficienţe suprarenale secundare, disgenezii gonadale, transsexualism,

hermafroditism, sindrom hipoglicemic organic,

scolioze gr I şi II cu insuficienţă respiratorie, coxartroză, boala Dupuytren ( în funcţie de

sport ), discopatii cu tulburări de statică sau dinamică vertebrală, boala Scheuermann cu insuficienţă

vertebrală, malformaţii şi distrofii osoase, osteomielite,

epilepsie, sechele encefalitice, sindroame extrapiramidale, coree, sindroame cerebeloase şi

cerebelomedulare, miopatii, miastenie, paralizii definitive ale rădăcinilor nervoase ale nervilor cranieni,

neurastenii severe sau prelungite, tulburări de personalitate, psihoze,

sarcină după luna a 3-a, -

psoriazis generalizat, scleroză în plăci, malformaţii congenitale ale piramidei nazale,

sclerom nazal, sarcoidoză, granulom malign, hemofilie

malformaţii faringiene, tumori faringiene, laringiene, auriculare, faringite specifice,

papilomatoză laringiană recidivată, stenoză de conduct auditiv extern, traumatisme grave cu afectarea

auzului şi echilibrului, tumori şi stenoze traheobronşice, esofagite cronice specifice,

miopie mai mare de 5 dioptrii, ptoză palpebrală 1-2, pterigiom avansat, keratocon,

glaucom, cataractă congenitală sau avansată, strabism convergent cu unghi strabic mai mare de 5,

afecţiuni oculare evolutive, simblefarom.

B. Contraindicaţii temporare

Maladia ulceroasă - puseu acut, hepatita virală acută, eczema generalizată, esteoporoză,

sindrom de suprasolicitare.