Şcoala Națională de Studii Politice şi Administrative

Şcoala Doctorală în Sociologie

TEZĂ DE DOCTORAT

ELITELE ŞI PARLAMENTUL

REZUMAT

Conducători ştiinţifici, Prof. DR. PAUL DOBRESCU

Prof. DR. VINTILĂ MIHĂILESCU

Doctorand, FRANCISC ADRIAN HELŞTERN

CUPRINS ARGUMENT 4 CAPITOLUL I 15

ELITELE PARLAMENTARE 15

1.1. Selecţia elitelor parlamentare 26

1.1.1. Selecţia elitelor politice şi parlamentare interbelice 42

1.1.2. Selecţia elitelor politice şi parlamentare post 1989 48

1.2. Structura elitelor parlamentare 54 1.2.1. Elitele parlamentare interbelice 54

1.2.2. Elite parlamentare post 1989 65

1.3. Elitele parlamentare şi vulnerabilităţile legii „votului uninominal” 77 CAPITOLUL II 82

PARLAMENTUL 82

2.1. Parlament şi parlamentarism în România 83 2.1.1. Anii de început 83 2.1.2. Consfinţirea Parlamentului ca putere în stat 83

2.1.3. Parlamentarism interbelic 84

2.1.4 Parlamentul post 1989 99

2.2. Activitate legislativă, procedură legislativă, stat de drept 107 2.2.1. Activitate legislativă interbelică 107

2.2.2. Perioada post 1989: Parlamentul şi instituţiile statului de drept 132 2.2.3. Procedura legislativă 138

2.3. Organizarea internă a Parlamentului 144

2.4. Diplomaţia parlamentară 152

CAPITOLUL III 156 ELITE POLITICE, PUTERE POLITICA, ELITE INTELECTUALE 156 3.1. Putere politică 156

3.2. Elite politice vs tehnocraţie 166

3.3. Puterea elitelor intelectuale: între universal şi criza ideologiilor 176 CONCLUZII 186

MULŢUMIRI 195

BIBLIOGRAFIE 197

Argument

Tema elitelor - cu precădere, cea a elitelor politice - s-a aflat în centrul multor

studii de specialitate1. Dacă problematica elitelor politice a fost amplu tratată, cea a

elitelor parlamentare, ca parte a elitelor politice, a fost abordată tangenţial2

Rolul elitelor politice româneşti în momentele esenţiale pentru statul modern a

fost circumscris parlamentarismului - baza afirmării elitelor parlamentare, care au creat şi

susţinut cadrul legislativ democratic necesar evoluţiei statului. Este o realitate valabilă

atât pentru elitele parlamentară interbelice cât şi pentru elitele parlamentare post 1989.

Concept cu multiple conotaţii şi forme de manifestare pe toate palierele vieţii sociale - de

la aspecte politice la aspecte economice - democraţia contemporană se bazează, din punct

de vedere funcţional, pe instituţia Parlamentului. La rândul său, ca instituţie centrală

democratică, Parlamentul se află într-o conexiune directă cu principiul reprezentării

corelat cu principiul suveranităţii naţionale. Din principiul reprezentării, raportat la

principiul suveranităţii naţionale, decurge o extrem de importantă consecinţă practică -

piatră unghiulară a statului de drept: din moment ce raţiunea de a fi a Parlamentului este

de a legifera în numele poporului, Parlamentul este autoritatea reprezentativă la nivel

naţional, având ca scop exprimarea intereselor şi voinţei suverane ale poporului.

Principiul reprezentării este aplicat, în principal, prin intermediul elitelor politice -

.

1 Ex. Jacques Coenen-Huther - Sociologia elitelor, Ed. Polirom, Iaşi, 2007; P Ezra Suleiman, Henri Mendras - Recrutarea elitelor în Europa, Ed. Amarcord, Timişoara; Pippa Norris - Passages to Power: Legislative Recruitment in Advanced Democracies, Cambridge, Univerity Press, 1997; Sarah Birch, Fr. Millard, Marina Popescu - Embodying Democracy: the Design of Electoral System în Post-Communist Europe, Ed. Macmillan, Palgrave, 2002; Septimiu Chelcea - Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum vor elitele?, Ed. Economică, Bucureşti, 2002; Irina Culic - Câştigătorii: elita politică şi democratizarea în România: 1989-2000, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002; 2 Ex: Luca Verzichelli - The Parliamentary Elite în Transition, în European Journal of Political Research, vol. 34, nr 5, august 1998, p. 121-150; Helga A. Welsh - Parliamentary elites în times of political transition: The case of Eastern Germany în West European Politics, vol. 19, 1996, p. 507-524; Mihai Chiru - Legislative recruitment and electoral system change: the case of România, Budapest, 2010

grupate în „corpuri politice”, respectiv partide - din rândul cărora alegătorii îşi deleagă

reprezentanţii în Parlament contribuind nemijlocit la formarea elitelor parlamentare.

Prezenta lucrare, referitoare la elitele parlamentare privite ca factori de decizie şi

influenţare a politicii, are o motivaţie ştiinţifică şi una personală. Calitatea mea de

participant la susţinerea activităţii legislative a Parlamentului, pe de o parte şi de

doctorand în sociologie, pe de altă parte, m-au determinat să evidenţiez o realitate: în

cadrul general al elitelor politice se poate vorbi despre elite parlamentare - ca elite

politice. Dincolo de posibilitatea studierii fenomenului din interior, accesul la cea mai

serioasă sursă de documentare - arhiva Parlamentului - a stat la baza alegerii făcute, ca

premiză a unei analize temeinice.

Ţinând cont de importanţa temei, această lucrare îşi propune:

- tratarea temei elitelor politice din perspectiva teoriilor sociologice şi ştiinţelor

politice;

- evidenţierea evoluţiei istorice a elitelor parlamentare româneşti în contextul

(comparativ al) sistemului politic şi electoral al României interbelice şi actuale;

- studierea procesului de selecţie a elitelor parlamentare româneşti;

- definirea Parlamentului, parlamentarismului, elitelor parlamentare.

Am procedat la analiza comparativă a elitelor parlamentare din perioada 1918 -

1938 (mai exact, anul în care s-au desfăşurat primele alegeri bazate pe principiile

democraţiei participative, ale votului universal - şi, respectiv, anul în care a funcţionat

ultimul Parlament al democraţiei parlamentare interbelice) şi elitele parlamentare din

perioada 1992 - 2012 (explicit: anul desfăşurării primele alegeri libere după căderea

comunismului, pe baze constituţionale - şi, respectiv, anul ultimelor alegeri generale).

Capitolul I – Elitele parlamentare Încercarea de a utiliza teoriile elitelor ca bază teoretică într-o analiză a elitelor

parlamentare - vârfurile elitelor politice investite cu puterea legislativă - duce la concluzia

că pentru a defini caracterul, evoluţia şi modul de influenţare a societăţii româneşti de

către acest segment special al elitelor politice trebuie procedat la o combinaţie de

tipologii. Demersul este necesar atât pentru analizarea situaţiei specifice a României

interbelice, cât şi a celei postdecembriste - cele două perioade ce pot defini evoluţia şi

continuitatea democraţiei româneşti, perioada totalitară fiind o „fractură în timp”. Înainte

de a porni pe un astfel de drum al tipologiilor combinate trebuie amintiţi, drept călăuze,

cei care au îmbogăţit şi actualizat teoria clasică a elitelor, respectiv John Higley, Michael

Burton şi G.L. Field3 care, pornind de la baza oferită de Vilfredo Pareto4, Gaetano

Mosca5, Max Weber6, Robert Michels7

Definind elita ca o categorie socială care se distinge prin statut sau bogăţie, se

poate afirma că o problematică abordată în termeni de elită apare ca adecvată în contextul

contemporan. Când James Burnham studiază - în anii 1940 - puterea managerilor

au elaborat o nouă teorie având ca punct central

ideea că prin poziţionarea lor şi gradul de autonomie, elitele influenţează în mod regulat

şi substanţial evoluţia politică a unui stat, mersul general al unei întregi societăţi. Pornind

de aici, elitele pot fi considerate în egală măsură grupuri de influenţă.

8, când

John Kenneth Galbraith acordă importanţă - în anii 1960 - tehnostructurilor9, când Pierre

Bourdieu analizează puterea Marilor Şcoli10

3 J. Higley, G.M.Burton - The Elite Variable în Democratic Transitions and Breackdowns, în American Sociological Review, vol. 54, 1990; J. Higley, G.M. Burton, G.L. Field, Defense of Elite Theory, în American Socilogical Review, vol. 55, 1990

se apleacă asupra noilor elite tehnocratice

sau de altă factură. Din această perspectivă, se poate afirma că Vilfredo Pareto, prin

teoria circulaţiei elitelor, a anticipat o caracteristică aparte a societăţii actuale: emergenţa

unor grupuri supracalificate care deţin putere şi influenţă. Ilie Bădescu face precizarea că

legea circulaţiei elitelor reglează circulaţia titlurilor (sau, cum spune Vilfredo Pareto, a

etichetelor), nicidecum circulaţia capacităţilor. Menţionând că Vilfredo Pareto porneşte

de la „ipoteza normală” anume că „între etichetă şi gradul de excelență a celui care o

deţine ca titlu (...) există o relaţie statistic necesară” ce încadrează „toate abaterile în

clasa excepţiilor nesemnificative”, Ilie Bădescu propune dezbaterea situaţiei unei

societăţi „în care nu funcţionează corelaţia dintre titlu şi competenţă”, caz în care „ceea

ce va circula” va fi „deficitul” unei capacităţi, nicidecum „excedentul” ei. Sociologul

4 V. Pareto - Traité de sociologie générale, Ed. Droz, Geneva, 1974 5 G. Mosca - The Ruling Class, Nabu Press, Charleston, 2011 6 M. Weber - Le Savant et le Politique, 10/18 - UGE, Paris, 1958 7 R. Michels - Political Parties, The Free Press, Glencoe, 1958 8 J.Burnham - L’Ere des organisateurs,Ed. Calmann-Lévy, Paris, 1947 9 J.K. Galbraith - Le nouvel État industriel, Ed. Gallimard, Paris, 1972 10 P. Bourdieu - La Noblesse d’Etat - Les Editions de Minuit, Paris, 1989

român subliniază că Eminescu numeşte acest proces „selecţie socială negativă”11. În fapt,

astfel este completat golul din analiza lui Pareto, conform căruia selecţia socială este un

joc de „sumă pozitivă” - trecând cu vederea jocul selecției „când ceea ce se adună în

«elită» dă un rezultat de «sumă negativă»”, caz în care „elita este un caz al acumulării

deficitului social” care „se rezolvă pe seama muncii necompensate şi se traduce în

parazitism social (...) caz extrem al teoriei circulaţiei elitelor (...) în care în elită se

selectează inşii necreatori, maloneşti, pur speculativi, etc”12 Când o astfel de „elită

negativă” devine „elită guvernantă”, ea se manifestă ca o „pătură superpusă” - pentru a

prelua formularea lui Eminescu - acesta definind „selecţia socială negativă” prin procesul

desfăşurat, uneori, în mediul social, în urma căruia acesta favorizează selectarea

elementelor negative care „ajung a exploata şi stăpâni elementele sănătoase şi puternice”

iar „naturile (...) slabe se vor adapta ca ceara unui mediu nedemn, încât slăbiciunea e

din acest punct de vedere un titlu de existenţă”13

Max Weber, cu o schimbare tematică importantă, pune în plan central dominaţia -

privită, pe de o parte, ca un concept-cheie şi, pe de altă parte, ca proces complex care

structurează puterea. Distinge trei tipuri ideale (termenul „ideal” este folosit în sensul că

acele tipuri de dominaţie nu se regăsesc, ca atare, în formă pură, în realitate, fiind

constructe intelectual) de dominaţie: raţională - bazată pe încrederea în legalitate;

tradiţională - avându-şi rădăcinile în caracterul sacru al tradiţiei şi carismatică - aceasta

caracterizându-se prin încrederea într-o persoană, în forţa eroică a unui personaj.

În anii 1950, David Riesman întrevedea evoluţia viitoare a formelor de dominaţie

ale puterii. În efortul de a preciza sensul evoluţiei societăţii moderne (şi al dominaţiei),

David Riesman elaborează o tipologie care pune în lumină caracterele sociale.

Examinează apariţia şi dispariţia unei structuri socio-istorice, dar şi individuale, scrutează

devenirea “caracterului social” al omului occidental. Tipul heteronom, caracteristic

societăţii moderne, corespunde unei mari receptivităţi la speranţele, preferinţele şi

dorinţele celorlalţi, efortului de a se conforma aprobării celor din jur14

11 I. Bădescu - Sociologia eminesciană, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 145

. Labirintul puterii

12 I. Bădescu - Sociologia eminesciană, Ed. Porto-Franco, Galaţi, 1994, p. 145 13 M. Eminescu - Scrieri politice, Ed. D. Murăraşu, Craiova, Scrisul Românesc, 1931, p. 99 14 D. Riesman - La foule solitaire, Ed. Arthaud, Paris, 1964

moderne cu grupurile sale de presiune corespunde unei structuri extro-determinate.

Opiniile individului nu mai au importanţă şi, pe cale de consecinţă, se integrează, din ce

în ce mai puternic, în serii de grupuri unde primează judecata celorlalţi - centru de

referinţă şi de decizie. Puterea nu mai este deţinută de o grupare dominantă, ci de o serie

de grupuri compuse din indivizi other-directed - de aici derivând că deciziile lor sunt

determinate de ceilalţi (de unde şi rolul important al mass-media). Grupurile de presiune

îşi exercită dominaţia prin violenţă şi constrângere - dar şi prin influenţă şi persuasiune.

Emergenţa lor spectaculoasă corespunde apariţiei unei multitudini de interese divergente

(mai ales de ordin profesional) în societăţile caracterizate din ce în ce mai puţin prin

conflictul între ,,clase”, unde proliferează microfenomenele sociale. De la grupurile

americane de lobby (a căror activitate e legalizată) până la grupurile de presiune

europene, acest tip de putere ia amploare15

Liviu Petru Zăpârţan reţine bogatele semnificaţii ale termenului de elită. Într-un

sens larg, acesta îi desemnează pe cei care obţin performanţe importante sau depun ,,un

efort de excepţie”. Într-un alt sens - conotaţiile fiind rasiste - termenul de elită îi

desemnează pe acei indivizi care au depăşit înalte baremuri din punct de vedere al

cultivării trăsăturilor persoanei umane. Aceste accepţiuni au fost folosite şi în teoria

politică, iar sensul concret al termenului se identifică, în opinia lui Liviu Petru Zăpârţan

,,în dependenţă directă cu liniamentele ideologice care îi stau la bază.”

.

16

L.P. Zăpârţan a

constatat că odată cu acumularea experienţelor se pot degaja caracteristicile de bază ale

oricărui regim politic democratic, putându-se astfel crea un ,,model de viaţă democratică”

la care să se raporteze practicile politice.

1.1. Selecţia elitelor parlamentare

Selecţia elitelor este un punct central al multor studii dedicate elitelor politice.

Odată stabilite criteriile generale legate de eligibilitate - prin constituţii şi legislaţii

electorale - o cerinţă minimală pentru selectare în vederea accederii la statutul de

parlamentar (deputat sau senator) este apartenenţa la un partid politic. Serviciul în cadrul

15 C. Debbasch, J.-M. Pontier - Introduction à la politique, Ed. Dalloz, Paris, 1995 16 L.P. Zăpârţan - Contribuţii la critica teoriei elitare , Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1979, p. 15-16

partidului devine un factor semnificativ în cadrul procesului de selectare. Partidele îi

recompensează deseori, în acest fel, pe cei loiali. Selectarea candidaţilor pentru fotoliile

parlamentare nu constituie doar un nivel intermediar între politica de partid şi politica

naţională, ci şi un filtru care poate defini drumul unui politician către o funcţie înaltă.

Trei actori majori sunt implicaţi în procesul de selectare al elitelor: candidaţii, partidele şi

alegătorii. Relaţiile dintre aceştia sunt interactive şi variate. Astfel, selecţia politică poate

fi definită ca echilibru între cererea şi oferta candidaţilor, unde actorii aplică - sau nu -

strategii de succes pentru a se impune. Un rol important îi revine ,,selectoratului”,

respectiv partidelor politice. În funcţie de strategiile specifice de recrutare, acestea

instituie anumite modele. În democraţiile stabile modelul are determinanţi istorici şi

urmează calea dezvoltării respectivei societăţi.

În statele foste comuniste, se operează cu mai multe modele de reprezentare.

Selecţia şi numirea candidaţilor pentru funcţiile publice, pentru funcţiile care se obţin ca

urmare a unei competiţii electorale, constituie un atribut principal al partidelor politice.

Mecanismul are importanţă în urma relaţiei sale cu legitimitatea şi stabilitatea sistemului

politic. „Cine face nominalizările este proprietarul partidului”17 - proprietar denumit în

literatura nouă de specialitate „selectorat”18. Există o relaţie directă între tipul de

structurare a votului şi recrutarea indivizilor. În acest sens, un partid este şi o pepinieră de

cadre şi un mediu formativ pentru persoanele care urmează să deţină poziţii

guvernamentale şi mandate parlamentare.19 Krister Lundell20

17 M. Chiru, I. Ciobanu - Legislative Recruitment and Electoral System Change: The Case of Romania, CEU political science journal 4(2), 1999, p. 192-231

a stabilit o ierarhie a

metodelor de selecţie: la întrunirile organizaţiilor locale de partid, de către comitetele

locale, deschise tuturor membrilor de partid; la nivelul unităţii administrative, prin

comitete de selecţie, organizaţii de conducere teritorială ale partidului sau la o convenţie,

de către delegaţii locali ai partidului; la nivelul unităţii administrative, prin comitete de

selecţie, organizaţii de conducere teritorială ale partidului sau la o convenţie, de către

18 I. Ciobanu - Selectoratul partidelor politice româneşti, Sfera Politicii, nr. 126-127, 2007 19 K. Lawson - The Comparative Study of Political Parties, Saint Martin’s Press, New York, 1976, p. 3. 20 Kr. Lundell - Determinants of candidate Selection. The Degree of Centralization in Comparative Perspective, Party Politics, 10 (1), ianuarie 2004

delegaţii locali ai partidului - în acest caz organizaţiile regionale sau naţionale

influenţează selecţia, având dreptul de a adăuga nume pe liste; deciziile sunt luate, totuşi,

la nivelul unităţii administrative; selecţia se face de către lideri, dar organizaţiile locale au

puterea de a influenţa procesul; decizia finală aparţine organizaţiilor de la nivel naţional;

selecţia se face de către lideri, în cadrul comitetului naţional de selecţie.

În România, tiparul este aplicabil, în egală măsură, pentru perioada interbelică şi

pentru perioada postdecembristă, până la alegerile din 2008. Preferinţa pentru un candidat

a dus la necesitatea votării întregii liste a partidului, ceea ce a avut drept consecinţă

accederea în Parlament a unor personaje obscure, dar obediente. Trebuie precizat, însă,

că, şi după alegerile din 2008 votul uninominal doar poartă această denumire - în fapt,

este, strict, un vot politic. Dacă este adevărat că electoratul nu mai votează „o listă”, este

la fel de adevărat că votează candidatul politic - alegerea nefiind făcută în virtutea

personalităţii şi programului celui care candidează, dar în funcţie de formaţiunea politică

pe care o reprezintă. Pe cale de consecinţă, votul uninominal nu-şi îndeplineşte menirea -

votându-se, de fapt, tot „o listă de partid”, nu integral, dar candidat cu candidat. Poate fi

adăugat un amănunt specific: în baza tipului de scrutin uninominal desfăşurat în

România, s-a deschis şi mai larg calea candidaturilor pentru exponenţii imposturii

politice. Parlamentul a pierdut, în componenţa sa, din valoare. Au apărut voci care ridică

problema revenirii (cel puţin parţial) la votul pe listă, cu condiţia unei selecţii mai corecte

a candidaţilor din partea partidelor lansate în cursa electorală.

1.1.1.Selecţia elitelor politice şi parlamentare interbelice

În perioada interbelică, selecţia elitelor s-a aflat în atenţia sociologilor români. În

opinia lui Traian Brăileanu21

21 Traian Brăileanu - Sociologia şi arta guvernării, Articole politice, Ed. Cartea Românească, Buc., 1940

date fiind dezvoltarea şi democratizarea societăţii, selecţia

elitelor depinde tot mai puţin de naştere şi bogăţie, permiţând o creştere a mobilităţii

sociale, vizând impunerea unor criterii raţionale de constituire a elitelor. Parlamentul

rezultat în urma alegerilor de după primul război nu ar fi avut, din punct de vedere

raţional, alt rost decât să zădărnicească închiderea clasei politice, constituirea unei

,,caste” care să guverneze în folosul unui număr restrâns de familii privilegiate, oprind

accesul la guvernare al oamenilor din mulţime talentaţi şi pregătiţi pentru funcţiile de

conducere. Parlamentul trebuia să exercite un control sever asupra puterii executive, să

asigure o echilibrare justă a tuturor intereselor de clasă şi, ca obiectiv suprem, să vegheze

ca naţiunea să fie condusă în aşa fel încât să poată ieşi victorioasă din orice conflict.

Primejdia pentru democraţie venea din apariţia demagogilor. Dimitrie Gusti propunea,

pentru formarea unei veritabile elite a neamului, înfiinţarea unei „Facultăţi de ştiinţe

sociale”, care ar fi avut ca scop să formeze „elita socială şi politică conducătoare”22.

Mihail Manoilescu susţinea că sunt necesare o formare şi o selecţie susţinută, continuă a

elitelor23. Schimbările aduse de alipirea teritoriilor istorice la vechiul regat au marcat

structura elitelor politice, în general - şi a elitelor parlamentare, în special. În expunerea

lui Brătianu din şedinţa Camerei din 17 decembrie 1920 se sintetiza aspectul fundamental

diferit al elitei parlamentare de după război: „(...) îmi dau seama că nu vorbesc în faţa

celora care constituiau altădată parlamentele Regatului Român şi care cunoşteau atât de

bine ca şi mine întreaga evoluţiune a fiinţei acestui regat(...)”24

Elitele parlamentare interbelice se prezentau ca fiind eterogene, atât din punctul

de vedere al zonei (strict geografic), cât şi al pregătirii şi rutelor profesionale anterioare

intrării în corpurile legislative, al bazinului social de recrutare. Noii intraţi în elitele

parlamentare ale României unite sunt membrii Partidului Ţărănesc, asimilând şi grupul

basarabenilor condus de Constantin Stere, cu intenţia instaurării unei largi democraţii

participative, a creării unui cadru constituţional care să poată asigura stabilitatea politică

a ţării. Evoluţia paralelă a acestei elite a condus la restaurarea rotativei guvernamentale

într-o nouă formă şi, ca urmare a acestui sistem şi a evoluţiilor internaţionale, la apariţia

unui nou segment al elitei parlamentare, după deceniul al treilea al secolului XX.

Atribuirea mandatelor de deputaţi se făcea în ordinea înscrierii pe lista electorală - cei

care nu fuseseră aleşi devenind supleanţi. Partidele erau rigide în urma reprezentării

proporţionale. Rezultatul: docilitatea parlamentarilor faţă de liderii politici.

.

22 D. Gusti - Opere, Vol. II; Ed. Academiei, Bucureşti, 1970, p. 318 23 M. Manoilescu - Până când nu vom avea o elită, în Lumea nouă, nr. 5-6, 1939 24 Şedinţa 17 decembrie 1919 - MO 15 din 1 ianuarie 1920

O caracteristică a elitelor politice - implicit, a elitelor parlamentare - interbelice

din România rezidă în faptul că peste 75% din membrii acestora studiaseră în Occident -

aflându-se, deci, în contact nemijlocit cu civilizaţia europeană. Aceştia au înţeles, încă

din perioada studiilor, că singura cale corectă şi profitabilă pentru România era

dezvoltarea „în pas cu Europa“. Ideea e confirmată de declaraţia lui I.C. Brătianu din 10

ianuarie 1861, în Adunarea Deputaţilor: „Eu, domnilor, am fost în străinătate, am vorbit

cu capitaliştii, am tratat chiar cu dânşii şi mi-au zis că până nu vom avea instituţii care

să le dea garanţii tranzacţiunilor, ei nu vor veni să-şi verse capitalurile aici.“25. Ideea se

regăseşte şi în Raportul asupra Legii de încurajare a industriei din 1887: „(...) nimeni nu

va veni din străinătate spre a ne ajuta să înfiinţăm industrii, dacă nu va fi atras de

sistema de stat adoptată în acest scop în ţara noastră“26

.

1.1.2. Selecţia elitelor politice şi parlamentare post 1989 Giovanni Sartori a identificat România ca având un regim politic parlamentar cu

tendinţe prezidenţialiste - dar neîncadrându-se în dimensiunea semiprezidenţială - în care

preşedintele este ales direct de către electorat pentru maximum două mandate27

25 L. Maier - Studii de modernizare a României. Între pacea de la Adrianopole şi urcarea pe tron a lui Carol II (1829-1930), Ed. Krista Zach, München, 1998, p. 16

.După

adoptarea Constituţiei din 1991, în România, membrii Parlamentului bicameral au fost

aleşi printr-un sistem electoral de reprezentare proporţională cu liste de partid închise şi prag electoral naţional. Pentru minorităţile etnice care nu puteau obţine reprezentare

parlamentară au fost rezervate mandate de deputaţi (la început 15, apoi 18) - excepţie

făcând comunitatea maghiară care, prin Uniunea Democrată a Maghiarilor din România

(UDMR) a participat la toate scrutinurile post 1989, trecând pragul electoral. Deputaţii şi

senatorii au promovat mai des problemele naţionale decât problemele comunităţilor

locale, susţinând propuneri legislative în virtutea disciplinei de partid. Liderii de partide,

la rândul lor, au format clientele extinse controlând listele. Numeroşi politicieni au migrat

de la un partid la altul, traversând linii doctrinare şi politice doar pentru a-şi susţine

26 Gh. Platon, V. Russu, Gh. lacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei - Cum s-a înfăptuit România modernă, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi, 1993, p. 319 27 G. Sartori - Sul sistema costituzionale romeno, Studia Politica -. Romanian Political Science Review, vol. II, nr. 1/2002, 9

cariera. Administraţia publică a devenit supradimensionată şi ineficientă. Legislaţia, prea

des modificată în anumite perioade, a lipsit România de predictibilitatea atât de necesară

mai ales în domeniul investiţiilor. În mod teoretic se consideră că accederea unei persoane în elitele politice -

implicit în elitele parlamentare - este facilitată de apartenenţa sa la o elită socială,

existând anumite categorii economice, socio-demografice privilegiate. Există tipare

teoretice de prezumtivi favoriţi în acest sens: bărbaţii de vârstă matură (reprezentarea

femeilor continuă să constituie o problemă); statut social peste medie; ereditatea socială

(criteriu potrivit căruia promovarea în politica înaltă este o ,,afacere de familie” -

mandatele transmiţându-se după un sistem ce aminteşte de moșteniri); existenţa unor

instituţii care constituie ,,pepiniere” ale elitelor parlamentare (dacă în Franţa se poate

vorbi, de exemplu, de École Nationale d’Administration - ENA, în România se poate

considera că astfel de ,,pepiniere” sunt SNSPA sau Colegiul Naţional de Apărare).

Pentru analiza situaţiei, prezenta lucrare evidenţiază modului în care unele partide

politice importante de pe scena politică românească - având poziţionări diferite pe axa

stânga-dreapta - selectează persoanele destinate elitelor parlamentare.

1.2. Structura elitelor parlamentare

1.2.1. Elitele parlamentare interbelice Compoziţia socială a unui Parlament poate furniza informaţii legate de prezenţa -

sau absenţa - unor segmente sociale în procesul decizional. Originea şi profesia sunt

deosebit de importante pentru nivelul şi eficienţa dialogului politic.

În perioada 1922-1937, din 2689 deputaţi şi 1664 senatori în şapte legislaturi,

41,8% dintre deputaţi şi 35,5% dintre senatori erau avocaţi. Agricultorii şi proprietarii

funciari au reprezentat 11,4% din deputaţi şi 14,4% din senatori. În cazul celorlalte grupe

profesionale, nivelul reprezentării a fost: preoţi - 13%, profesori universitari şi profesori -

12,7%, medici - 3,7%, ingineri - 3,0%, ziarişti - 2,9%28

28 Cf. M. Dogan - Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Ed. Partidului social-democrat, 1946, tabelele nr. VII a şi b

. Înnoirile de după 1918 nu au

dus, în afara unei răsturnări a raportului numeric al avocaţilor şi marilor proprietari

funciari, la o altă modificare fundamentală (scăderea ponderii proprietarilor funciari de la

45% la 16,2% în Cameră şi de la 48% la 15,2% în Senat, în anul 1934, comparativ cu

1911, trebuie explicată prin reforma agrară din 192129). Analiza structurii Senatului şi a

Camerei Deputaţilor sub aspectul instrucţiei intelectuale relevă faptul că parlamentarii, în

majoritatea lor, aveau pregătire universitară în ţară sau în străinătate. Se poate considera

că guvernanţii şi o mare parte din parlamentari aparţineau elitei politice europene prin

experienţa şi solida instrucție la nivel superior. La polul opus se aflau segmente ale

electoratului confruntate cu analfabetismul30

Anii 1938 şi 1939 sunt esenţiali pentru elitele politice şi parlamentare româneşti

interbelice - şi pentru istoria României: în 18 ianuarie 1938, regele Carol al II-lea a decis

dizolvarea Parlamentului; în noaptea de 10/11 februarie 1938 s-a constituit un guvern de

aşa-zisă „uniune naţională” prezidat de patriarhul Miron Cristea; în 20 februarie 1938 a

fost publicat textul noii Constituţii, redactată în grabă; în 24 februarie a fost supusă spre

aprobare cetăţenilor României (plebiscitul a fost organizat fără a se cunoaşte conţinutul

Constituţiei); în 30 martie 1938 a fost publicat decretul privind dizolvarea partidelor

politice - o puternică lovitură dată democraţiei româneşti; în 14 aprilie 1938, s-a difuzat

decretul regal privind asigurarea ordinii de stat - sindicatele au fost dizolvate; în 16

decembrie 1938 a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în

stat“, marcând, pentru prima oară în istoria României, legiferarea partidului unic.

. Sectorul agricol era slab reprezentat în

Parlament ţinând cont de faptul că agricultura deţinea cea mai mare pondere în economia

României interbelice. Contradicţia dintre statutul social al reprezentanţilor în Parlament şi

condiţiile sociale generale a constituit o cauză a contestării sistemului existent. Mişcările

radicale de dreapta au găsit, astfel, un teren prielnic.

Un moment de referinţă al anului 1939 a fost crearea unui nou parlament compus

doar din reprezentanţi ai Frontului Renaşterii Naţionale. ,,Carol, ajuns în sfârşit să-şi

vadă visul cu ochii: Constituţie, parlament şi guvern -instrumente la dispoziţia sa

29 P. Câncea, M.Iosa, A. Stan - Istoria parlamentului şi a vieţii parlamentare din România, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983, p. 169 30 M. Dogan - Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Ed. Partidului social-democrat, 1946, p. 186

necondiţionată”31. În 9 mai 1939 a fost publicat în Monitorul Oficial decretul-lege pentru

reforma electorală32 care a înlocuit legea din 1926. Frontul Renaşterii Naţionale era unica

organizaţie politică având dreptul să depună candidaturi pentru alegerile parlamentare.

Numărul deputaţilor era redus la 258 - câte 86 de mandate pentru fiecare dintre cele trei

categorii profesionale. Numărul senatorilor numiţi de rege era de 88 - egal cu numărul

celor aleşi. Votul era uninominal, pe circumscripţii. Fiecare candidat trebuia să primească

o autorizaţie din partea F.R.N33

. Parlamentul devenise o copie a F.R.N. Deputaţilor şi

senatorilor aleşi pe listele F.R.N. li s-au adăugat senatorii de drept şi cei numiţi de Carol

al II-lea. Parlamentarii din aceste categorii au fost obligaţi, prin legea electorală şi prin

noul regulament de funcţionare al Legislativului, să poarte uniforma partidului unic. Cei

care nu au acceptat să îmbrace uniforma au fost excluşi din Parlament.

1.2.2. Elite parlamentare post 1989 Analiza elitelor parlamentare post 1989 este realizată, separat, pe legislaturi.

Astfel:

- În legislatura 1990-1992 (în urma primului scrutin de după 1989 - desfăşurat în

20 mai 1990) au fost aleşi 486 de parlamentari, dintre care 380 deputaţi şi 106 senatori.

Aproximativ 44% dintre membrii Parlamentului în legislatura 1990-1992 aveau

specializare universitară tehnică; aproximativ 23% aveau studii universitare umaniste;

19% aveau studii juridice şi 13%, studii economice. Parlamentul 1990-1992 a funcţionat

ca Adunare Constituantă. A elaborat o nouă Constituţie, adoptată la 21 noiembrie 1991 -

care a fost aprobată prin referendum naţional în 8 decembrie 1991, cu o majoritate

semnificativă (77,3%). Constituţia a fost în vigoare din 1991 până în octombrie 2003.

- În legislatura 1992 - 1996 (în urma scrutinului din noiembrie 1992) au fost aleşi

484 de parlamentari - dintre care 341 deputaţi şi 140 senatori. În legislatura 1992-1996, în

Parlamentul României au fost 18 parlamentari-femei: 15 în Camera Deputaţilor şi 3 în 31 I. Constantinescu - Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera deputaţilor 1919-1939 (note şi memorii), Ed. Politică, Bucureşti, 1973, p. 416 32 Monitorul Oficial, nr. 106 bis din 9 mai 1939 33 Serviciul Arhivelor Nationale Istorice Centrale (S.A.N.I.C.), fond Ministerul de Interne, dosar nr. 713/1939, f. 91

Senat. Legat de vârstă, ponderea cea mai mare a avut-o categoria 46-55 de ani - peste

32%. Pe a doua poziţie s-a situat categoria de vârstă 36-45 cu o pondere de 28%. Se

observă creşterea ponderii parlamentarilor cu studii umaniste - 32% - pe poziţia a doua

situându-se parlamentarii cu studii tehnice - 26,9%. Informaţiile privitoare la rutele

profesionale arată o pondere semnificativă a parlamentarilor proveniţi din sectorul de stat

- 43%. Ponderea parlamentarilor care activaseră în domeniul artei, creaţiei şi în ziaristică

a fost de 11,6%. Ponderea celor care proveneau din sectorul privat a fost de 5,6%.

- În legislatura 1996-2000 (în urma scrutinului din noiembrie 1996) Legislativul

a fost alcătuit din 486 de parlamentari - dintre care 343 de deputaţi şi 142 de senatori. Au

fost 23 de parlamentari-femei: 20 în Camera Deputaţilor şi 3 în Senat. Vârsta: ponderea

cea mai mare a avut-o categoria 46-55 de ani - 32,9%. Pe a doua poziţie s-a situat

categoria de vârstă 36-45 de ani cu o pondere de 28,7%. Referitor la traseul profesional, a

crescut ponderea celor proveniţi din sectorul privat - 17,6% - şi din administraţia publică

centrală şi locală - 18,9%. Ca pondere, parlamentarii cu studii tehnice au ocupat prima

poziţie - 36,7% - pe locul doi situându-se cei cu studii umaniste - 31,6%.

- În legislatura 2000-2004, din totalul de 481 de parlamentari care au alcătuit

Parlamentul României, 341 au fost deputaţi şi 140 senatori. Au existat 52 de femei-

parlamentar - 40 în Camera Deputaţilor şi 12 în Senat. Segmentul de vârstă dominant a

fost 46-55 de ani - ponderea lui fiind 43,3%. Pe locul doi s-a situat segmentul de vârstă

56-65 - cu ponderea 25,2%. S-a remarcat, în continuare, preponderenţa parlamentarilor

cu studii tehnice - 37,9% - urmaţi de cei cu studii umaniste - 28%. În legislatura 2000-

2004 Constituţia României a fost revizuită.

- În legislatura 2004-2008, din totalul de 469 de parlamentari care au alcătuit

Parlamentul României, 325 au fost deputaţi - din care 33 femei (reprezentând 10,54%) -

şi 135 senatori - din care 14 femei - (reprezentând 9,48%). S-a menţinut preponderenţa

celor cu studii tehnice - următoarele două poziţii fiind ocupate de cei specializați în

domeniul economic şi, respectiv, juridic.

- În legislatura 2008-2012 au fost aleşi 471 de parlamentari - 334 deputaţi şi 137

senatori. Au existat 46 parlamentari femei - dintre care 38 deputaţi (reprezentând 11,3%)

şi 8 senatori (reprezentând 0,6%). Media de vârstă în Camera Deputaţilor a fost de 40-50

de ani (cel mai tânăr deputat - 26 de ani; cel mai vârstnic deputat - 77 de ani) iar în Senat,

de 50-60 de ani (cel mai tânăr senator - 34 de ani; cel mai vârstnic senator - 79 de ani). În

Camera Deputaţilor, cei mai numeroşi au fost parlamentarii-jurişti, urmaţi de cei

specializaţi în ştiinţe economice şi de cei cu pregătire tehnică. Dintre deputaţi, 42% aveau

titlul de doctor în ştiinţe; 54% erau licenţiaţi sau absolvenţi de master; 3 deputaţi aveau

doar diplomă de bacalaureat. Dintre senatori, 40% aveau titlul de doctor în ştiinţe; 37%

aveau alte forme de studii universitare. Comparativ cu mandatul anterior s-a remarcat, pe

de o parte, creşterea nivelului studiilor - pe de altă parte, scăderea ponderii

parlamentarilor specializaţi sectorial (cele mai multe legi necesitând o aprofundată

cunoaştere a problemelor de fond). A existat un nucleu (redus numeric - 15 senatori şi

deputaţi) format din parlamentari profesionişti - „veterani” ai Parlamentului, cu

experienţă şi competenţă recunoscute, prezenţi în Legislativ din 1990 sau 1992.

Legislatura 2008-2012 merită o analiză mai amănunţită, pe de o parte pentru că

structura Parlamentului a rezultat, pentru prima oară, în urma „votului uninominal” şi, pe

de altă parte, pentru că Legislativul a fost supus unor presiuni fără precedent şi a devenit

scena unor agresive dispute politice. Un fenomen îngrijorător a fost accentuarea migraţiei

parlamentarilor de la un grup politic la altul (existând şi parlamentari care au migrat de

mai multe ori), ceea ce a generat instabilitatea structurii Parlamentului, aşa cum a rezultat

în urma alegerilor din 2008, exprimând voinţa poporului. Din totalul parlamentarilor

(deputaţi şi senatori) aleşi în 2008, 59 de deputaţi şi 35 de senatori - total, 94 - au migrat

cel puţin o dată de la un grup politic la altul, ceea ce înseamnă că fenomenul migraţiei la

nivelul Parlamentului a atins 20%, un nivel critic. Între fenomenele negative, de

menţionat este crearea unui grup parlamentar nou, format din parlamentari care au migrat

de la alte partide - şi care au reprezentat, fals, în Parlament, o formaţiune politică nou-

creată, ce nu a participat la alegerile din 2008. Grupul a fost recunoscut ca funcţional de

către conducerea Parlamentului în pofida faptului că, în forma respectivă, nu reprezenta

voinţa electoratului - demersul contrazicând spiritul Constituţiei. Un alt fenomen negativ

este adoptarea unor legi importante în mod fraudulos: fără cvorum/ prin vot multiplu/

prin fraudarea votului. Notabilă este situaţia din 15 septembrie 2010 creată la votul pentru

Legea pensiilor. Proiectele de lege adoptate au fost, în majoritatea lor, iniţiate de Guvern.

Legislativul a fost „sufocat” de mulţimea legilor adoptate prin angajarea răspunderii de

către Guvern. A existat un procentaj îngrijorător (30%) al legilor adoptate tacit. Doar

25% din proiectele adoptate au aparţinut parlamentarilor - 75% aparţinând guvernului.

Din iniţiativele respinse de Parlament, 97% au aparţinut parlamentarilor - doar 3%,

Guvernului. Toate acestea au însemnat a însemnat o gravă încălcare a principiului

separaţiei puterilor în stat şi un pericol la adresa democraţiei. Până în mai 2012 - când a

fost înlăturat guvernul PDL printr-o moţiune de cenzură - Parlamentul nu şi-a exercitat

funcţia de control asupra Executivului.

Relaţia elitelor parlamentare ale puterii cu societatea civilă a fost extrem de

precară. Societatea civilă nu a fost consultată corect înaintea adoptării unor legi de

importanţă fundamentală. Opiniile specialiştilor - aparţinând societăţii civile - nu au fost

luate în considerare. Pe scurt: elitele parlamentare din mandatul 2008-2012 nu au

manifestat interes faţă de opiniile societăţii civile privind proiectele de lege importante.

Calitatea scăzută a profesionismului parlamentarilor ridică semne de întrebare

legate de calitatea procesului de selecţie a candidaţilor. Selectarea unor neprofesionişti

este cauză a scăderii calităţii actului de legiferare pe de o parte şi, pe de altă parte, a

scăderii calităţii politicilor la nivel general - factor stimulator al corupţiei. Concluzie:

Preconizata „înnoire” via votul (teoretic) uninominal s-a produs doar la nivelul numelor

(însemnând mai degrabă un minus sub aspectul profesionalismului).

- În legislatura 2012-2016 au fost aleşi (prin “vot uninominal”) 588 de

parlamentari - respectiv 412 deputaţi şi 116 senatori. Comparativ cu legislatura

precedentă (2008-2012) numărul total al parlamentarilor a sporit cu 117 - deşi alegerile s-

au desfăşurat în baza aceleiaşi legi.

1.3. Elitele parlamentare şi vulnerabilităţile legii „votului uninominal”

Principala caracteristică a Legii 35/2008 (a „votului uninominal”, cum a fost

numită colocvial) este eliminarea „listei de partid” şi înscrierea unui singur candidat de

către fiecare competitor electoral într-un colegiu. Colegiile au fost delimitate inegal din

punct de vedere demografic, fără respectarea principiului egalităţii de desemnare a

votului. (lucru posibil în urma eliminării restricţiei iniţiale potrivit căreia cel mai mare

colegiu uninominal să fie cu cel mult 30% mai mare decât cel mai mic colegiu

uninominal). Pragul electoral a fost determinat printr-o metodă care combină elemente

ale votului uninominal cu cele ale scrutinului proporţional. Astfel, a existat atât un prag

electoral la nivel naţional - 5% din voturile exprimate atât la Senat cât şi la Camera

Deputaţilor - cât şi unul alternativ, de şase mandate de deputat şi trei mandate de senator

obţinute prin majoritate absolută (50%+1 din voturile exprimate). Legea 35/2008 a

generat mecanisme hibride, alegerile desfăşurându-se în colegii uninominale, dar

repartizarea mandatelor realizându-se după regula proporţionalităţii. Practic, sistemul

folosit a creat condiţiile pentru câteva eşecuri substanţiale printre care: inegalitatea

colegiilor; situaţii mistificante (numărul de mandate parlamentare care îi revin unei

formaţiuni politice nu corespund voinţei electoratului – situaţia scrutinului din 2008);

mandatul nu a revenit totdeauna celui plasat pe prima poziţie în colegiul electoral (s-a

creat percepţia de nereprezentativitate pentru anumiţi parlamentari şi, prin translaţie,

pentru Parlament); Parlamentul s-a deprofesionalizat (notorietatea are o mai mare

influenţă asupra deciziei de a alege decât competenţa); costurile de campanie au crescut

exploziv (factor favorizant pentru corupţie); a fost legitimată migraţia politică

(parlamentarii au afirmat că pot acţiona cum doresc întrucât ar fi, personal, depozitarii

voinţei alegătorilor); a fost posibilă creşterea explozivă a numărului de parlamentari.

Capitolul II – Parlamentul Parlamentul este unica instituţie ai cărei membri reprezintă interesele unui întreg

popor, autoritatea sa bazându-se pe liberul consimţământ al electoratului, exprimat prin

alegeri periodice în virtutea cărora îşi învesteşte aleşii cu încredere. Parlamentul are un

rol esenţial în evoluţia statului de drept - după cum a avut un rol hotărâtor în

democratizarea statului. Determinante pentru Parlament ca instituţie sunt desemnarea sa

constituţională şi capacitatea de a emite norme juridice. Responsabilitatea şi atribuţiile

Parlamentului exced adoptarea legilor, cuprinzând o problematică amplă şi complexă în

concordanţă cu legitimitatea şi autoritatea sa de putere în stat. Parlamentului trebuie să i

se deschisă calea participării la formarea unei voinţe politice de stat şi a exercitării

controlului legal şi eficient asupra guvernului.

2.1. Parlament şi parlamentarism în România

2.1.1. Anii de început

La începutul secolului XIX, ideile de participare a naţiunii române la conducerea

Principatelor au fost incluse în programul Revoluţiei din 1821 şi în ,,Constituţia

Cărvunarilor”. Instituţionalizarea principiului suveranităţii poporului s-a produs odată cu

intrarea în vigoare a Regulamentelor Organice. Următorii paşi au fost încheierea

Convenţiei de la Paris în 1858, Unirea Principatelor din 1859 şi adoptarea Statutului

Dezvoltător în 1864, prin care Al. I. Cuza stabileşte structura bicamerală a Parlamentului.

2.1.2. Consfinţirea Parlamentului ca putere în stat

Schimbări decisive pentru ordinea politică şi parlamentară au fost făcute de la

începutul domniei principelui Carol von Hohenzollern-Sigmaringen - care, în 1881, avea

să devină Regele Carol I. Notabilă este adoptarea primei Constituţii a României34

de către

Parlament, în 29 iunie 1866. Era una dintre cele mai avansate Constituţii în epocă, în

textul ei regăsindu-se coordonate esenţiale pentru un stat modern: proclama suveranitatea

naţională; stabilea libertăţi şi drepturi cetăţeneşti; instituia principiul separaţiei puterilor

în stat; consfinţea Parlamentul ca putere legislativă, cu structură bicamerală; preciza că

Guvernul trebuie să aplice legile votate de Parlament - implicit, recunoscând ascendentul

Parlamentului asupra Guvernului; prevedea libertăţi cetăţeneşti: libertatea conştiinţei,

libertatea învăţământului, libertatea presei, libertatea întrunirilor şi asocierilor. S-au pus,

astfel, bazele moderne ale forului legislativ ca Reprezentanţă Naţională, care a funcţionat

în concordanţă cu modul de organizare şi funcţionare a parlamentelor Europei

Occidentale din acea vreme.

2.1.3. Parlamentarism interbelic

34 A se vedea E. Focşeneanu - Istoria constituţională a României (1859-1991), Humanitas, Buc, 1992, p. 29

Din nouă Corpuri Legislative constituite în perioada interbelică, şapte şi-au

încheiat legislatura înainte de expirarea termenului legal de patru ani. O situaţie aparte se

regăseşte în cazul Parlamentului rezultat în urma alegerilor din decembrie 1937: acesta nu

s-a mai întrunit, fiind dizolvat de Carol al II-lea în ianuarie 1938. În perioada interbelică,

a existat un singur caz de cădere a guvernului în urma unui vot de neîncredere. Analiza

raportului real de forţe între majoritatea guvernamentală şi opoziţie este dificilă din cauza

existenţei unor condiţii specifice. Partidul convocat la guvernare ,,făcea” alegerile. Cu

excepţia scrutinelor din noiembrie 1919, decembrie 1928 şi 1937 - când s-a vorbit de

alegeri libere în cea mai mare parte - fraudele comise de funcţionari erau notorii. Erau

considerate ,,măsuri de precauţie”: toate partidele care fuseseră la guvernare suferiseră

efectele uzurii, la care se adăuga nerespectarea angajamentelor electorale. Fluctuaţiile

cotelor partidelor erau mari. De exemplu, după alegerile din iulie 1927, PNL deţinea o

cotă de voturi de 61,69% (318 deputaţi şi 92 senatori). În decembrie 1928, când era în

opoziţie, avea o cotă de 6,55% (13 deputaţi şi nici un senator)35

Instaurarea regimului de autoritate monarhică în 10 februarie 1938 a marcat

lichidarea regimului democratic întemeiat pe partidele politice. A fost adoptată o nouă

Constituţie, la 27 februarie 1938

.

36, care a instituţionalizat noul guvern. În decembrie

1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, care - potrivit decretului de înfiinţare -

era singura formaţiune ce avea dreptul ,,de a fixa şi depune candidaturile pentru alegerile

parlamentare, administrative şi profesionale”. De asemenea, se preciza: ,,Orice activitate

politică decât aceea a Frontului Renaşterii Naţionale va fi socotită clandestină, iar autorii

ei pedepsiţi cu degradare civică pe termen de 2 până la 5 ani”37. Alegerile pe baza listelor

unice, ale F.R.N. s-au desfăşu rat în zilele d e 1 şi 2 iunie 1939. Deputaţii şi senatorii

trebuiau să depună următorul jurământ: ,,Jur credinţă regelui Carol al II-lea. Jur să

păstrez Constituţiunea şi legile ţării, să menţin unitatea naţională şi să apăr integritatea

teritoriului României”38

35 I. Constantinescu - Din însemnările unui fost reporter parlamentar. Camera Deputaţilor. 1919-1939. Ed. Politică, Bucureşti, 1973, p. 201-202

. În cazul refuzului depunerii jurământului, riscau pierderea

36 „Monitorul Oficial”, nr.48 din 27 februarie 1938 37 A se vedea Decretul-lege din 22 iunie 1940 38 ANIC, Fond PCM, ds. 199/1939, f. 23-25

mandatului. Fruntaşii politici liberali şi ţărănişti au refuzat, preferând să nu beneficieze de

calitatea de senator de drept39

Funcţionarea Parlamentului interbelic

. Alegerile organizate de partidul unic în 1-2 iunie 1939, au

reflectat lipsa legitimităţii democratice: organizarea scrutinului electoral de un singur

partid este specifică regimurilor autoritare. Deşi s-au desfăşurat sub auspiciile legii

electorale şi votului universal, alegerile pentru „parlamentul regal” au reprezentat

confirmarea efectivă a unui regim autoritar. Funcţionarii statului erau aduşi la secţia de

votare de către şeful lor ierarhic, care le supraveghea votul. Candidaţii erau propuşi de

secretariate şi aprobaţi de Directoratul FRN-ului. Prin vot - uninominal - nu se mai

alegeau liste, ci personaje cu popularitate care, pentru a fi recunoscute, aveau nevoie de

propria imagine pe buletinul de vot. Monopolul depunerii candidaturilor era rezervat

partidului unic, fapt care a condus la unanimitatea înregistrată la alegerile din iunie 1939.

Se încerca, astfel, să se creeze, în mentalul colectiv, imaginea unei campanii curate - care

să fie asociată cu regimul şi, prin translaţie, să îl „purifice perceptiv” la nivelul publicului

- mizându-se pe faptul că, prin contrast, perioadele electorale pline de acuze şi, mai ales,

starea de tensiune (pe un anumit plan, de „murdărie morală”) să fie asociate cu epoca

partidelor politice, a pluripartidismului. Parlamentul ales în iunie 1939 a fost dizolvat în 5

septembrie 1940, când regele Carol al II-lea a încredinţat puterea generalului Antonescu.

Viaţa parlamentară avea să se reia în decembrie 1946, dar cu excluderea Senatului.

Primul Regulament al Camerei Deputaţilor după întrunirea Parlamentului noului

stat datează din 18 decembrie 1920. Regulamentul din 1920 a rămas valabil până în 1937

- în anii următori (1921, 1923, 1925 şi 1930) modificându-se doar patru articole care,

până la inserarea lor, în 1925, au reprezentat completări neînsemnate. Pentru Senat,

Regulamentul din 29 ianuarie 1925 a fost valabil pentru toate legislaturile următoare.

Într-un parlament nou ales şi convocat de rege, era în primul rând sarcina unui Birou

provizoriu format din cei mai vârstnici deputaţi - respectiv, senatori - şi patru secretari să

verifice valabilitatea alegerii reprezentanţilor poporului, întrucât adunările erau

considerate constituite doar după ce erau validate jumătate plus unu din mandatele celor

39 Al.Gh.Savu, Dictatura regală (1938-1940), Ed. Politică, Bucureşti, 1970, p. 309

două Camere (mai exact, fiecărei Camere în parte). Ulterior, se alegeau birourile

definitive în Cameră şi Senat (un preşedinte, şase locţiitori, opt secretari şi patru păzitori

ai ordinii). Printre sarcinile preşedintelui şi ale ajutoarelor sale din Cameră şi Senat -

birourile au fost, în toate legislaturile, un domeniu al partidului de guvernământ - se

înscriau şi supravegherea ordinii şi respectarea Regulamentului40

Cu privire la depunerea şi prezentarea propunerilor şi proiectelor de lege, care

erau iniţial discutate în comisiile de specialitate, 15 deputaţi îi puteau prezenta

preşedintelui propuneri scrise. Modificările la un proiect erau luate în considerare doar

dacă erau depuse sub formă scrisă de unsprezece deputaţi, respectiv cinci senatori. Dacă

se încălca Regulamentul intra în sarcina unui comitet să întreprindă o cercetare şi să

stabilească sancţiunea. Desfăşurarea şedinţelor contrazicea deseori prevederile

Regulamentului. Modul în care se abordau parlamentarii între ei în timpul şedinţelor,

insultele, manifestările dezagreabile au fost relevate de critici încă din anii 1920

.

41

.

2.1.4 Parlamentul post 1989

Parlamentul României postcomuniste este a şaptea formulă de corp legislativ.

Primul Parlament român s-a deschis în 24 ianuarie 1862, la Bucureşti - care a devenit

capitala ţării. Actualul parlament a păstrat forma bicamerală de organizare, iniţială.

În urma scrutinului din 20 mai 1990, în Parlamentul României - legislatura 1990-

1992 - au fost reprezentaţi, în total, 28 de actori politici42. În şedinţa Adunării

Constituante din 21 noiembrie 1991 a fost adoptată noua Constituţie a României, care a

intrat în vigoare după validarea prin referendum naţional, la 8 decembrie 199143

Al doilea Parlament, ales în 1992, s-a constituit în condiţii juridice şi politice

schimbate. Pe de o parte, sistemul de partide a suferit mutaţii importante. Pe de altă parte,

legea electorală, elaborată după adoptarea Constituţiei, impunea, în premieră, un prag

electoral de 3% din voturile valabil exprimate, gândit ca factor de diminuare a

.

40 A se vedea referitor la Cameră articolele 1-19. Regulamentul interior al Camerei, 1924, p. 3-7. Referitor la Senat comp. articolele 1-18. Regulamentul interior al Senatului, p. 3-11 41 Curentul, 13 februarie 1928. 42 Al. Radu - Modelul parlamentar românesc, în Sfera Politicii, nr. 140 43 Legea nr. 67/23.11.1991 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional - Monitorul Oficial, nr. 236 din 23 noiembrie 1991.

fragmentării parlamentare. Totodată, modificarea normei de reprezentare parlamentară a

condus la redimensionarea Camerelor. Astfel, numărul deputaţilor a fost redus de la 396

la 328, iar numărul senatorilor a crescut de la 119 la 143 - totalul mandatelor

parlamentare ajungând la 47144

Începând cu scrutinul din noiembrie 2000, pragul electoral a crescut de la 3% la

5% pentru partide. În cazul alianţelor, pragul electoral a crescut cu 3% pentru al doilea

membru şi cu câte 1% pentru ceilalţi - neputând depăşi 10%.

. Legea electorală a prevăzut o reprezentare specială: un

mandat de deputat pentru fiecare dintre organizaţiile minorităţilor naţionale recunoscute

oficial şi care nu depăşeau pragul electoral.

În 2008, pentru prima dată, elitele parlamentare au accedat în Legislativ printr-un

sistem mixt, în care candidaturile şi votul sunt uninominale, iar acordarea mandatelor se

face proporţional. Guvernul României a adoptat în acest sens HG nr. 802 din 8 august

2008 privind delimitarea colegiilor uninominale.

2.2. Activitate legislativă, procedură legislativă, stat de drept 2.2.1. Activitate legislativă interbelică Legislaţia agrară

În întreaga perioadă interbelică, agricultura a fost principala ramură economică a

României. Aproximativ 80% din persoanele active lucrau în sectorul agricol şi

aproximativ 72% din totalul populaţiei depindea de acesta. În urma reformei agrare din

1921, numeroşi ţărani au devenit proprietari de pământ. Astfel, s-a redus temporar

presiunea socială a populaţiei, dar nu s-a deschis calea către cultivarea intensivă a

terenurilor şi către modernizarea agriculturii. România a devenit un stat cu proprietate

funciară preponderent mică - marii proprietari funciari deţineau 28% din totalul

terenurilor. Suprapopularea rurală era o piedică în calea dezvoltării raţionale a sectorului

agricol. Disproporţionalitatea dintre preţurile produselor industriale şi cele ale produselor

agricole constituia o cauză în plus pentru sărăcirea accentuată a ţărănimii. Mai mulţi

44 Al. Radu - Modelul parlamentar românesc, în Sfera Politicii, nr. 140

parlamentari au relevat, în comunicări şi întrebări, redusa productivitate a muncii şi a

pământului deopotrivă cu lipsa dezvoltării tehnico-economice45. Unul dintre cele mai

importante planuri din anii 1930 privind sectorul agrar, cu un puternic impact asupra

întregii economii, a constat în soluţionarea problemei datoriilor ţăranilor. Având în

vedere situaţia critică - aproximativ două treimi din proprietarii funciari erau ameninţaţi

de ruină, 2,2 milioane de datornici aveau restanţe de 52,4 miliarde lei - deputaţii opoziţiei

au cerut intervenţia statului. Proiectul de lege pentru lichidarea datoriilor din agricultură

şi de la oraşe a ajuns pe ordinea de zi a Parlamentului după ce a fost citit mesajul regal

din 24 martie 1934 şi după ce a trecut prin comisiile pentru legislaţie civilă, agrară şi

bugetară. Debitorilor rurali urma să li se acorde o reducere a datoriilor de aproximativ

50%46

Legislaţia administrativă

. Suma rămasă urma să fie restituită într-un interval de 15 ani, cu o dobândă de 3%.

Datornicii care reuşeau să restituie mai repede suma beneficiau de o reducere de până la

70%. Proiectul prevedea şi o reducere a datoriilor de la oraşe cu 20% şi o rată a dobânzii

de 6% pentru suma restantă. Legea promulgată la 9 aprilie 1934 a suferit, ulterior, mai

multe modificări.

Legislaţia administrativă era de o importanţă capitală întrucât trebuiau stabilite

drepturile şi datoriile cetăţenilor faţă de stat, deopotrivă cu drepturile şi datoriile

autorităţilor faţă de cetăţeni, consolidând astfel comunitatea de stat. Legile nu erau

durabile - de multe ori, o schimbare de guvern aducea cu sine şi o schimbare a legii.

Orientându-se după modelele occidentale, elitele parlamentare, presate de ideea

modernizării, făceau eforturi pentru asigurarea şi consolidarea statului naţional unitar. În

prim plan se afla modelul administrativ central opus celui federativ. La 14 iunie 1925, a

fost adoptată o lege conţinând primele dispoziţii administrative unitare pentru noul stat.

Legea administrativă - care a fost în vigoare patru ani - a însemnat extinderea sistemului

,,Vechiului Regat” asupra tuturor celorlalte zone ale ţării. Actul a asigurat influenţa

decisivă a partidului aflat la putere asupra administraţiei. În 1929 a fost adoptată o nouă

lege a administraţiei - pe care opoziţia a acuzat-o de “descentralizare excesivă”. A fost

45 MO, DAD, nr. 73, şedinţa din 10 aprilie 1935, p. 3120 46 MO, DAD, nr. 36, şedinţa din 2 aprilie 1934, p. 1478-1479

modificată succesiv în 1931, 1932 şi 1933. În 1936 a fost adoptată o nouă lege în materie

conţinând o prevedere controversată: profesorii şi preoţii nu mai aveau voie să fie aleşi în

consiliile comunale şi judeţene. În 1937, această dispoziţie a fost înlăturată. O lege

administrativă nouă - 14 august 1938 - fără contribuţia Parlamentului, a fost o nouă

dovadă a instabilităţii politice.

Industria

Legi importante precum: reglementarea importurilor din ţări cu bilanţ deficitar - 7

mai 1934; încurajarea înfiinţării de industrii care nu se încetăţeniseră în ţară - 1 august

1936; fondarea şi funcţionarea regulată a cartelurilor - 10 mai 1937, au fost adoptate prin

decret în afara sesiunilor Corpurilor Legislative47

Politica externă

. În 7 aprilie 1938 a fost înfiinţat

Consiliul Superior Economic, având sarcina elaborării unui plan pe mai mulţi ani.

În cazul politicii externe, scopul elitelor parlamentare a fost promovarea

intereselor majore ale României într-o perioadă dominată de urmările războiului.

Unanimitatea oamenilor politici s-a reflectat, de exemplu, în ratificarea Tratatelor de pace

din sistemul Versailles, în problema reparaţiilor sau în decizia privind încadrarea

României în structurile de securitate (Liga Naţiunilor, pacte regionale). Apelul lui

I.G.Duca în şedinţa Senatului din 30 ianuarie 1922 este relevant în acest sens: ,,în faţa

străinătăţii nu trebuie să fie partide, ci o singură şi nespărţită Românie”48

.

2.2.2. Perioada post 1989: Parlamentul şi instituţiile statului de drept În decembrie 1989 s-a pus problema redefinirii raporturilor între stat şi sistemul

de drept. Problema nu putea fi rezolvată fără reevaluarea unor categorii şi instituţii

politico-juridice esenţiale în statele democratice pentru organizarea şi funcţionarea

mecanismului puterii şi a statului de drept. Implicaţiile sociale şi filozofice ale

conceptului statului de drept în condiţiile prăbuşirii sistemelor politice totalitare est-

europene au făcut ca acesta să fie consolidat şi prin instrumente internaţionale. Pot fi

47 E. Sonea, G. Sonea - Viaţa economică şi politică a României 1933-1938, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 73 48 I. Bitoleanu - Politica externă a României Mari în dezbaterile Parlamenului 1919-1939, Ed. Mondograf, Constanţa, 1995, p. 11

menţionate, cu titlu de exemplu, în acest sens, documente ce au finalizat importante

reuniuni europene, precum: Reuniunea de la Viena încheiată în 29 ianuarie 1989;

Reuniunea de la Copenhaga din 5-29 iunie 1990; Reuniunea de la Paris din 19-21

noiembrie 1991 şi altele. Aceste documente au fixat totalitatea conotaţiilor conceptului

statului de drept în raport cu realităţile politice, social-economice, culturale actuale

(naţionale şi internaţionale) şi cu aşteptările legitime ale popoarelor. De exemplu, în

Documentul Reuniunii de la Copenhaga din 1990 se subliniază: „statul de drept nu

înseamnă doar o legalitate formală care asigură regularitatea şi coerenţa în instaurarea

şi punerea în aplicare a ordinii democratice, ci o justiţie bazată pe recunoaşterea şi

deplina acceptare a valorii supreme a persoanei umane şi garantată de instituţiile care

oferă un cadru pentru exprimarea sa cea mai completă”49

După 1989, România s-a angajat pe calea democraţiei, libertăţii şi demnităţii

umane, a edificării unui stat de drept, bazat pe pluralismul politic, alegeri libere şi

respectarea drepturilor omului. Un rol esenţial în iniţierea acestui proces a revenit elitelor

parlamentare rezultate în urma alegerilor din 20 mai 1990 şi autorităţilor investite după

22 decembrie 1989 cu prerogative de reglementare normativă (decrete-lege) a relaţiilor

sociale. Printre actele normative importante emise în decembrie 1989 şi în primii ani ai

perioadei următoare - care au constituit primii stâlpi de susţinere a instituţiilor statului de

drept - se numără: Decretul nr. 8 din 31 decembrie 1989 prin care a fost instituţionalizat

pluralismul politic; Decretul-lege nr. 92 din 14 martie 1990 - practic, prima lege

electorală postcomunistă; Legea nr. 29 din 7 noiembrie 1990, prin care s-a instituit

contenciosul administrativ; Legea nr. 54 din 7 august 1991 cu privire la sindicate; Legea

nr. 69 din 28 noiembrie 1991 privind administraţia publică locală; Legea nr. 70 din 28

noiembrie 1991 pentru alegerile locale. Acestora li se adaugă alte dispoziţii legale prin

care a fost abrogată o parte a legislaţiei anterioare. Este adevărat că, în perioada

respectivă, activitatea legislativă a fost desfăşurată, uneori, sub impulsul unor „trăiri

sociale fierbinţi” de moment, fără o solidă documentare ştiinţifică prealabilă şi, deseori,

.

49 Document al Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a CSCE, în Drepturile omului. Documente adoptate de organisme internaţionale, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1990, p. 234

fără a se înlocui legislaţia abrogată cu texte noi - societatea resimţind efectele nocive ale

unor astfel de demersuri. Pe de altă parte, însă, au fost adoptate acte normative menite să

creeze un cadru juridic nou, corespunzător noului tip de raporturi între stat şi cetăţean.

Este semnificativ faptul că Parlamentul a început să pună bazele instituţiilor

statului de drept anterior adoptării Constituţiei din 1991. De exemplu, Legea

administraţiei publice locale (Legea 69/28 noiembrie 1991) a statuat că administraţia

publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile autonomiei

locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice

locale şi consultării cetăţenilor în probleme de interes deosebit. Aceste principii aveau să

se regăsească în Constituţia adoptată prin referendum naţional în 8 decembrie 1991. În

aceeaşi perioadă s-a încetăţenit principiul potrivit căruia Parlamentul, ca for reprezentativ

suprem al poporului, exercită controlul asupra Guvernului - cetăţenii având, astfel,

posibilitatea, prin reprezentanţii lor, să deţină controlul asupra Executivului. Anumite

legi au fost expresia acestui principiu. De exemplu, în articolul 2, alin. 2 din Legea nr.

40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne se precizează,

explicit: „ministrul de Interne răspunde de întreaga activitate pe care o desfăşoară

ministerul în faţa Guvernului precum şi, în calitate de membru al Guvernului, în faţa

Parlamentului” - dispoziţii asemănătoare fiind cuprinse şi în acte normative privind

organizarea ministerelor.

În procesul de consolidare şi edificare a statului de drept o importanţă aparte a

avut-o - prin efectele sale - Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească prin care

s-a consacrat la nivel legislativ principiul separaţiei puterilor în stat. Din dispoziţiile legii

se desprind şi alte aspecte esenţiale ale statului de drept, precum: independenţa

judecătorilor şi supunerea lor numai faţă de lege (art. 3); supremaţia legii (art. 4, alin.1);

înfăptuirea justiţiei în mod egal (art.4., alin 2); dreptul la apărare (art. 7). Independenţa şi

inamovibilitatea judecătorilor precum şi supunerea lor doar faţă de lege sunt garanţii

constituţionale şi legale pentru corectitudinea actului de justiţie - cerinţă esenţială a

statului de drept. Dobândeşte valoare de principiu fundamental dispoziţia potrivit căreia

nimeni nu este mai presus de lege. Legat de activitatea legislativă desfăşurată în cadrul

Parlamentului trebuie menţionat Consiliul Legislativ: „organ consultativ de specialitate

al Parlamentului, care avizează proiecte normative în vederea sistematizării, unificării şi

coordonării întregii legislaţii”50

Rolul Parlamentului în edificarea statului de drept are nu doar o componentă

legislativă, ci şi una politică. În acest sens, sunt relevante supunerea la vot a programului

Guvernului, de către Parlament, deopotrivă cu faptul că Executivul îşi poate prelua

atribuţiile doar dacă primeşte, prin vot, învestitura Legislativului. Astfel, Parlamentul are

un rol activ în relaţia cu Guvernul. Configuraţia politică a Parlamentului, exprimată de

grupurile parlamentare, indică dimensiunea practică a principiului pluralismului.

Disputele politice între membrii elitelor parlamentare, reuniţi în grupuri parlamentare, se

rezolvă prin cadrul stabilit de Regulamentele celor două Camere - soluţionându-se prin

vot, prin negocieri între liderii grupurilor sau în cadrul Biroului Permanent. În toate

legislaturile, elitele parlamentare - deputaţii şi senatorii - au adresat întrebări şi

interpelări membrilor Guvernului, au solicitat - în condiţiile prescrise de Constituţie -

informaţii, date, documente din partea Guvernului şi altor organe ale administraţiei

publice. Trebuie menţionate moţiunile de cenzură şi moţiunile simple introduse de

parlamentari. Moţiunea de cenzură este o modalitate puternică de exercitare a controlului

Parlamentului asupra Guvernului, putând avea ca efect destituirea Executivului.

.

2.3. Organizarea internă a Parlamentului

Camerele Parlamentului - Camera Deputaţilor şi Senatul - sunt organisme

colegiale, care lucrează în sesiuni. Pentru ca activitatea elitelor parlamentare să se

desfăşoare în bune condiţii, se organizează structuri interne, de lucru, care activează

potrivit regulamentului fiecărei Camere. Ele sunt alese, numite, formate de fiecare

Cameră. Organizarea internă este expresia autonomiei organizatorice a Parlamentului.

Fiecare Cameră îşi alege un Birou permanent. Acestea sunt organe interne ale

Camerelor parlamentare. Regulamentele Camerei Deputaţilor şi Senatului stabilesc în

detaliu organizarea şi atribuţiile Birourilor permanente. Constituţional, este operată

50 Constituţia României, art. 79 (1)

distincţia între preşedintele Camerei şi ceilalţi membri ai Biroului permanent în privinţa

mandatului şi atribuţiilor.

Elitele parlamentare - deputaţii şi senatorii - se pot organiza în grupuri

parlamentare potrivit Regulamentului fiecărei Camere. Grupurile parlamentare sunt

structuri care se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi - la Camera Deputaţilor - şi 7

senatori - la Senat. Sunt compuse din parlamentari care au candidat în alegeri din partea

aceluiaşi partid politic, formaţiuni politice, alianţe politice. Dacă parlamentarii care

reprezintă - după caz - acelaşi partid politic, aceeaşi alianţă politică, nu întrunesc numărul

necesar pentru a forma un grup parlamentar, pot constitui grupuri parlamentare mixte sau

se pot afilia la grupuri parlamentare constituite. Deputaţii care reprezintă organizaţiile

cetăţenilor aparţinând minorităţile naţionale (altele decât cea maghiară) pot constitui un

singur grup parlamentar. După prima şedinţă, fiecare grup parlamentar îşi alege propria

conducere formată dintr-un lider şi, după caz, unul sau mai mulţi locţiitori.

Comisiile parlamentare sunt organe interne de lucru înfiinţate cu scopul de a

îndeplini însărcinările ce le sunt încredinţate în vederea pregătirii lucrărilor Camerelor.

Comisiile pot fi permanente sau temporare. De asemenea, pot fi instituite comisii de

anchetă sau alte comisii speciale. Pot fi constituite şi comisii de mediere sau alte comisii

comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

2.4. Diplomaţia parlamentară

Practica diplomaţiei parlamentare îşi are originea în sfârşitul secolului XIX. Ea s-

a impus odată cu formarea Uniunii Interparlamentare în 1889, care îşi propunea

promovarea păcii şi cooperării prin contacte, dezbateri şi soluţii agreate între

reprezentanţii parlamentelor. Desfăşurându-se simultan faţă de numeroase ţări şi având

deseori un caracter comunitar, diplomaţia parlamentară se deosebeşte de cea clasică. Nu

este o continuare a diplomaţiei tradiţionale şi nici nu are rolul de a o înlocui, ci reprezintă

un domeniu distinct, cu caracteristici şi scopuri bine definite. Diplomaţia parlamentară, ca

formă specifică de acţiune a elitelor parlamentare, îşi găseşte câmpul de manifestare atât

în cadrul Uniunii Interparlamentare şi al altor organizaţii cu vocaţie regională sau

mondială cât şi la nivel bilateral. Parlamentarii-diplomaţi au înregistrat, de-a lungul

timpului, succese notabile. Unul dintre acestea este reprezentat de contribuţia adusă de

Uniunea Interparlamentară la conturarea stării de spirit europene, ceea ce a făcut posibil

amplul proces al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În anii 1990, o

serie de momente dificile au făcut necesară recurgerea la noi acţiuni de diplomaţie

parlamentară. Războiul din Golf, conflictele din fosta Iugoslavie precum şi din unele

foste republici sovietice - pentru a da doar câteva exemple - au dovedit că diplomaţia

tradiţională este insuficientă şi că trebuie identificate noi căi de abordare a lor.

Complexitatea situaţiei din aceste zone conflictuale demonstrează necesitatea implicării

directe a elitelor parlamentare, pe calea diplomaţiei parlamentare.

Instaurarea democraţiei în fostele ţări satelizate a avut nevoie atât de un suport

economic, cât şi de unul politic. În aceste state s-au format Parlamente în mod

democratic, care au început să se manifeste, tot mai activ, ca agenţi ai politicii

internaţionale. Datorită rolului jucat de elitele parlamentare în conceperea şi promovarea

cadrului legislativ al reformei, dimensiunea relaţiilor parlamentare a realizat progrese

semnificative - iar Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei s-a dovedit a fi o

structură cu un puternic impact. După decembrie 1989, România a revenit la tradiţiile

parlamentarismului, deschizând şi calea reafirmării diplomaţiei parlamentare, prin

eforturile elitelor parlamentare. Cele două Camere ale Parlamentului României şi-au

înfiinţat comisii pentru politică externă. S-a reorganizat Grupul român al Uniunii

Interparlamentare, care şi-a reluat activitatea în cadrul Uniunii Interparlamentare cu

ocazia celei de-a 84-a sesiuni ordinare a acesteia, desfăşurată în Uruguay, la Punta del

Este, în octombrie 1990. Trebuie precizată, pe de altă parte, tradiţia României în sensul

menţionat: Parlamentul României s-a afiliat la Uniunea Interparlamentară cu ocazia celei

de-a treia Conferinţe a Uniunii, desfăşurată la Roma, în noiembrie 1891.

Capitolul III: Elite politice, putere politică, elite intelectuale

3.1. Puterea politică

În lumea contemporană, doctrinele şi teoriile puterii se extind cu precădere

asupra câmpului puterii politice. Max Weber se opreşte asupra dominaţiei - legale,

carismatice şi tradiţionale. Se produce, astfel, o schimbare tematică importantă prin

privilegierea dominaţiei, considerată de Max Weber mai importantă şi mai concretă decât

puterea51. Hannah Arendt, discipolă a lui Heidegger, deschide drumuri noi. Spre

deosebire de Max Weber, nu percepe puterea ca dominaţie, ci din perspectiva aptitudinii

fiinţei umane de a acţiona52. În abordarea sa nu este vorba despre cuplul

stăpânire/dominaţie, ci despre creaţia dinamică, despre iniţiativă. Nu pot fi trecuţi cu

vederea Raymond Aron - cu analizele sale politice ale lumii moderne (incluzând critica

marxismului)53 - şi Éric Weil, a cărui viziune, plasată sub semnul lui Hegel54 scoate la

lumină punctul de vedere al universalului şi al raţiunii. La nivelul societăţii, din rândul

elitelor politice se selectează un grup - elita puterii - care controlează şi organizează

societatea. Puterea politică este legată, prin excelenţă, de organizarea şi conducerea

societăţii. Tendinţa puterii politice este de a imprima tuturor sectoarelor vieţii sociale un

anumit tip de evoluţie - politică economică, politică financiară, politică externă etc. G.

Balandier consideră că puterea politică este un factor anti-entropie - entropia având

capacitatea de a genera dezordine în sisteme - inclusiv în sistemul social55

În societăţile moderne, constrângerii, somaţiei, violenţei le-au fost substituite

formele subtile ale violenţei simbolice, presupunând sisteme de dispoziţii interiorizate,

destinate reglării comportamentelor prin condiţionarea reprezentării stabile a autorităţii.

Opusă constrângerii prin forţă apare autoritatea - care conţine ideea de permanenţă

istorică. Termenul ,,autoritate” se încadrează într-un câmp semantic diversificat. Se poate

vorbi de ,,autoritatea supremă”, de ,,autoritatea tranşantă”, de ,,o persoană cu mare

autoritate”: pe de o parte, ideea unei puteri (recunoscute) de a determina acceptarea

supunerii şi, pe de altă parte, o atitudine de natură să genereze supunerea fără drept de

apel. Termenul de autoritate, fruct al limbii şi culturii romane, după cum arată Hannah

. Aprecierea

este importantă întrucât în bătălia pentru dobândirea şi menţinerea puterii politice sunt

angajaţi actori ai elitelor politice care trebuie să-şi poată pune intenţiile în operă.

51 M. Weber - Le savant et le politique,10/18- UGE, 1958, p 29 52 H. Arendt - La crise de la cuture, Essais, Gallimard, Paris, 1991 53 R. Aron - Opium des intellectuels, Calmann Lévy, Paris, 1955 54 É. Weil - Philosophie politique, Librairie philosophique, Paris, J. Vrin , 1984 55 G. Balandier - Anthropologie politique, P.U.F., Paris, 1969,. p. 43

Arendt, trimite la influenţa Cetăţii Romane. În sensul său profund, autoritatea

desemnează o relaţie care exclude constrângerea efectivă, altfel spus un tip de capacitate

de a influenţa străină violenţei explicite. Autoritatea, bază structurală a puterii, se poate

menţine doar prin respect, cum precizează Hannah Arendt56. În epoca modernă,

legitimarea puterii s-a realizat, uneori, prin mişcări revoluţionare. Dar, odată cu creşterea

complexităţii sociale, baza legitimităţii nu poate fi forţa. Contractul social - subiect

abordat de J.J.Rousseau - îşi păstrează actualitatea. ,,Cel mai puternic nu este nicicând

suficient de puternic pentru a fi, permanent, stăpân, dacă nu transformă forţa în drept şi

supunerea în datorie”57. Puterea se desparte de violenţă, întruchipând norma: ,,Forţa (…)

se află la jumătatea drumului între drept şi violenţă (…) înseamnă violenţă prin

raportare la drept şi drept prin raportare la violenţă”58. Anularea sprijinului societăţii

presupune anularea legitimităţii puterii. Legitimarea puterii politice îşi regăseşte reflexul

în conceptul de autoritate. Maurice Duverger apreciază că autoritatea defineşte

capacitatea puterii de a obţine supunerea agenţilor politici într-un cadru legal constituit59

.

3.2. Elitele politice vs tehnocraţie

În discursul public a apărut, aproape obsedant, ideea că soluţionarea

problemelor societăţii şi actul guvernării trebuie încredinţate tehnocraţilor, nu elitelor

politice. Ca posibilitate de guvernare, ideea tehnocratismului a făcut carieră la mijlocul

secolului XX, când se vehicula ideea convergenţei celor două sisteme, capitalist şi

comunist, într-o utopică sinteză a unei societăţi perfecte. În speţă, James Burnham a

lansat ideea că socialismul şi capitalismul sunt sisteme depăşite, dată fiind complexitatea

crescândă a economiei mondiale - de referinţă fiind, în acest sens, lucrarea sa L’Ère des

organisateurs, centrată pe analiza elitelor tehnocrate. În condiţiile evoluţiei tehnicii şi a

industriilor, puterea - la nivel general - trebuie exercitată de cei care conduc domeniile

care asigură dezvoltarea. Aceştia se regăsesc în ,,societatea directorială” - consideră

James Burnham, apreciind că puterea, la nivelul societăţii, al statului, trebuie să fie

56 H. Arendt - La crise de la cuture, Essais, Gallimard, Paris, 1991 57 J.J. Rousseau - Du Contrat social, Magnard, Paris, p. 56 58 V. Jankélévitch - Le Pur et l’Impur, Flammarion, Paris, p. 166 59 M. Duverger - Institutions politiques et droit consitutionnel , P.U.F Paris, 1960, cap. I, p. 17-37

preluată de un grup aparţinând noii ,,clase” a tehnocraţilor, formată din indivizi capabili

să ia decizii şi să domine. Conform opiniei formulate de Raymond Aron, concepţia lui

James Burnham ar evidenţia corect faptul că organizatorul, tehnocratul este superior, ca

nivel de competenţă, capitalistului care îşi conduce propria întreprindere60

Cuvântul tehnocraţie sugerează un regim politic în care puterea aparţine

tehnocraţilor, competenţa în domenii specifice de activitate fiind criteriul de selecţie a

celor care ar urma să exercite puterea

. Este

evidenţiată, astfel, o formă de dominaţie socială străină proprietăţii directe, care are la

bază competenţe tehnice. Apare ideea puterii ca stăpânire a proceselor complexe. Puterea

dobândeşte, deci, o dimensiune inedită, pornind de la consideraţia că societatea este din

ce în ce mai puternic amprentată de structuri ştiinţifice diversificate, de proceduri şi

strategii greu de unificat. Puterea ca strategie a complexităţii tehnocratice este tema care

evidenţiază rolul directorilor şi sensul noilor lupte pentru ocuparea poziţiilor decizionale

de vârf la nivel social şi statal. John Kenneth Galbraith reia, odată cu conceptual de

,,tehnostructură”, teme asemănătoare, subliniind apariţia unui aparat colegial de decizie

care acoperă toată plaja - de la responsabilii aflaţi în cele mai înalte funcţii până la nivelul

de bază. Autorul american descrie această tehnostructură care, conform opiniei sale,

deţine puterea în societatea modernă. În cadrul sistemului industrial, se operează un

transfer al puterii generate de capital către complexul aparat colegial - nicidecum către un

singur director. Potrivit lui John Kenneth Galbraith, acest transfer a început să se

realizeze încă de la începutul secolului XX.

61. Jacques Ellul precizează că tehnocraţia nu

vizează doar înlocuirea membrilor elitelor politice aflaţi la guvernare cu specialişti, ci şi

modificarea substanţială a coordonatelor esenţiale ale teoriilor tradiţionale ale puterii: stat

(forma de stat, suveranitate), politică, autoritatea şi legitimitatea puterii, valori

fundamentale (de exemplu: libertate, egalitate), instrumentarul puterii62

60 R. Aron - La lutte des classes, Idées-Gallimard, p. 280

. Politica s-ar

reduce la o simplă “tehnică” - guvernarea tehnică înlocuind-o pe cea politică. Ideea

61 A. şi R. Muchielli - Lexique des sciences sociales, E.M.E., E.S.F., Paris, 1969, p. 120 62 J. Ellul - L'illusion politique, Ed. Robert Laffont, Paris, 1965, passim

guvernării tehnocrate poate duce la concluzia că, implicit, pragmatismul, capacitatea de

decizie şi raţionalitatea sunt lucruri inaccesibile pentru elitele politice.

3.3. Puterea elitelor intelectuale: între universal şi criza ideologiilor

Intelectualii nu se reduc la o categorie socio-profesională - ei formează o

elită. Într-un fel, intelectualii se „auto-instituie” când se alătură dezbaterii de idei în

Cetate. Ei sunt mediatori într-un anumit spaţiu al relaţiilor care se stabilesc între cultural

şi politic, între spirit şi câmpul social, între gândire şi acţiune. Conform opiniei formulate

de Pascal Ory şi Jean-François Sirinelli, intelectualul apare în spaţiul de intersecţie între

gândire şi politic. Definiţia este restrictivă, opusă mult mai largilor abordări obişnuite

bazate pe formaţia culturală şi spirituală. În respectiva accepţiune, ar trebui să se

considere că William Shakespeare sau Gustave Flaubert nu sunt intelectuali - spre

deosebire, de exemplu, de Émile Zola, André Malraux, Jean-Paul Sartre, Raymond Aron,

Milan Kundera, Adam Michnik, Leszek Kołakowski, gânditori şi scriitori având tangenţă

cu politica şi care au marcat istoria cu ideile lor. Identificarea momentului naşterii

termenului „intelectual” relevă baza definiţiei. Cuvântul a început să fie folosit, pe scară

largă, odată cu Afacerea Dreyfus. În 13 ianuarie 1898, Émile Zola publica, în L’Aurore,

celebrul său manifest J’accuse şi lua apărarea căpitanului Dreyfus. În 23 ianuarie 1898,

Georges Clemenceau - care conducea, împreună cu Ernest Vaughan, cotidianului parizian

L'Aurore - scria „Nu va fi reprezentând un semn faptul că intelectuali din patru zări se

reunesc sub stindardul unei idei?” A lansat, astfel, neologismul „intelectual” care avea să

facă mare carieră în secolul XX. Afacerea Dreyfus a devenit actul de naştere al

intelectualilor.

Puterea intelectualilor este unită cu forţa ideilor care au pus lumea în mişcare, cu

efortul omului de cultură de a interveni în zona politicului. Puterea intelectualilor este

dată de eficienţa ideilor care influenţează evenimentele şi care creează istorie. Relevantă

ca exemplu, în sensul menţionat, este lupta dusă de Voltaire. Polemist neobosit, Voltaire

este un acuzator al fanatismului63

63 Voltaire - Traité sur la tolérence, Flammarion, 1989

apărând cauze sau luptând pentru reabilitare istorică -

fiind celebre, în acest sens, cazurile cavalerului de la Barre şi al lui Jean Calas. Ideile care

tind să prindă formă concretă prin intermediul intelectualilor sunt premisele definirii unui

tip specific de putere. Intelectualii sunt cei care au dat viaţă marilor doctrine, ideologiilor

influente. Puterea intelectualilor nu poate fi separată de forţa acestora. Termenul

ideologie - creat de Destutt de Tracy în 1796 pentru a desemna domeniul genezei ideilor -

a dobândit conotaţii multiple. Conform lui Raymond Aron, ideologia este un sistem al

interpretărilor lumii, ce implică o ordine a valorilor şi sugerează „reforme ce trebuie

îndeplinite, o zdruncinare din temelii - de temut sau de sperat”64

64 R. Aron - Opium des intellectuels, Calmann Lévy, Paris, 1955, p. 138

. Rezumând -

semnificaţia termenului ideologie a „migrat” de la geneza ideilor la „un sistem de idei şi

valori”. Sensul trimite la ideea de ansamblu teoretic ce are ca scop interpretarea lumii şi

care serveşte transformărilor sociale. Există un exemplu clar, relevant în acest sens.

Ideologia marxistă şi comunistă - reprezentând, într-o perioadă istorică, o expresie a unei

remarcabile puteri a intelectualilor - a fost o „ideologie-religie”. O precizare esenţială: au

existat intelectuali importanţi care au crezut, cu adevărat, în marxism şi în valorile

comunismului. În această raportare, intelectualii au avut puterea de a determina societatea

să gândească şi să acţioneze prin intermediul unui substitut al religiilor clasice. Puterea

intelectualilor se defineşte, astfel, prin natura intervenţiei lor: îşi pun amprenta pe

evenimentele importante ale istoriei prin intermediul forţei simbolice a propriilor idei şi a

ideologiilor. Puterea intelectualilor echivalează cu efortul de a „răsădi” universalul în

Cetate - este opinia lui Jean-Paul Sartre: „Intelectualul este (...) un specialist al

universalului care realizează că, în domeniul său, universalitatea nu există ca atare, că

trebuie mereu plămădită (...) intelectualul trebuie să-şi atingă ţelul personal

(universalitatea cunoaşterii, libertatea de gândire, adevărul) considerându-l ca fiind

ţelul ce trebuie atins pentru toţi prin luptă - acesta fiind viitorul omului. (...) Ştim că un

intelectual este un reprezentant al cunoaşterii practice, iar contradicţia sa majoră

(universalismul profesiei, particularismul clasei) îl impulsionează să se alăture mişcării

de universalizare a claselor defavorizate, întrucât acestea au, în mod fundamental,

acelaşi scop cu el - în timp ce clasa dominantă reduce acest scop la dimensiunea de

mijloc destinat atingerii unui anumit ţel care nu este al său şi pe care, pe cale de

consecinţă, nu are dreptul să îl aprecieze.”65

Actualitatea se caracterizează printr-o lipsă acută de mari discursuri ideologice,

ceea ce atrage după sine un declin al puterii intelectualilor. Cu luciditate, Raymond Aron

prevăzuse criza ideologiilor

Privind lucrurile din perspectiva mesajului

transmis de Jean-Paul Sartre - şi prin intermediul ideii şi ideologiei - intelectualul apare

învestit cu puterea universalului, unde se regăsesc rădăcinile acţiunilor sale publice,

depăşind, în mod esenţial, orice particularitate.

66

- care, acum, suferă un proces de dezagregare. Lipsa

încrederii în sisteme, eroziunea idealurilor, dubiile privitoare la valori, prăbuşirea

modelelor (enumerarea poate continua) sunt date ale unei crize de identitate - care a

adăugat crizei ideologice.. Sunt tot atâtea „amănunte” care au contribuit la apariţia unui

adevărat gol al ideilor fundamentale în perioada actuală (caracterizată prin îndoieli şi

scepticism) - şi la slăbirea puterii intelectualilor.

Concluzii Pentru România este cu atât mai importantă aprofundarea problematicii elitelor cu

cât tendinţele de evoluţie ale regimului democratic nu pot fi pe deplin înţelese şi abordate

în afara analizei procesului de tranziţie de la un regim non-democratic la unul democratic.

Puterea este locul geometric aflat la intersecţia dintre specificul elitelor şi complexitatea

mediului social şi politic.

În România, după 1918, au fost puse bazele unui regim reprezentativ de inspiraţie

belgiană, cu vot pe circumscripţii, vot pe liste, reprezentare proporţională şi sistem

d’Hondt67

65 J-P Sartre - Situations philosophiques, Gallimard, Paris, p. 242

.Constituţia din 1923 şi, mai cu seamă, Legea electorală din 1926 au adus

schimbări fundamentale în modul de selectare, recrutare şi în activitatea elitelor

parlamentare - în structurarea şi activitatea Parlamentului, ca sediu al elitelor

parlamentare. Defectele sistemului şi-au pus amprenta asupra recrutării elitelor

parlamentare, ceea ce s-a reflectat în structura şi activitatea Legislativului. Slăbiciunea

sistemului s-a reflectat şi în starea economică, socială şi culturală a majorităţii populaţiei,

66 R. Aron - Opium des intellectuels, Calmann Lévy, Paris, 1955 67 M. Dogan - Analiza statistică a „democraţiei parlamentare” din România, Ed. Partidului social-democrat, 1946, p. 15

în numirea guvernului anterior alegerilor parlamentare. În urma sistemului „Guvernul

face Parlamentul”, membrii elitelor parlamentare îşi datorau în cea mai mare parte

mandatul acţiunii guvernamentale. După 1938, odată cu instaurarea regimului autoritar al

lui Carol al II-lea, tendinţele vizibile din anii anteriori au fost continuate, măsurile

existente au fost înăsprite şi generalizate. Parlamentul a ajuns „o anexă” a Executivului.

Structura profesională a parlamentelor interbelice a fost rezultatul sistemului electoral

determinat şi al metodei de recrutare din interiorul partidelor politice - ceea ce nu reflecta

structura de bază a electoratului. Cel mai numeros grup profesional era cel al avocaţilor.

Ţăranii nu erau, practic, reprezentaţi. Această contradicţie dintre statutul social al

reprezentanţilor în Parlament şi structura socială a populaţiei a constituit deseori prilej

pentru respingerea sistemului existent. O altă trăsătură caracteristică a Legislativului era

structura de vârstă a parlamentarilor, comparabilă la nivelul partidelor. Cei mai mulţi

parlamentari aveau peste 40 de ani - însă, la nivelul ţării, o mare parte a populaţiei era sub

această vârstă. Acest fapt a generat un perfect explicabil conflict generaţional -

deschizând drum ascensiunii tinerilor reprezentanţi ai extremei dreapta în anii 1930.

Dincolo de aspectele criticabile ale sistemului parlamentar interbelic, de unele

manifestări punctuale în relaţia putere-opoziţie, de dorinţa guvernelor de a “anexa”

Parlamentul, activitatea legislativă a celor două Camere a vădit preocupare faţă de

problemele esenţiale ale României - care, chiar dacă nu au beneficiat, totdeauna, de o

soluţie efectivă, prin lege, s-au aflat în centrul intervenţiilor şi declaraţiilor figurilor

politice marcante ale timpului.

După hiatusul parlamentar al perioadei comuniste s-a revenit la valorile

democratice şi la pluripartidism, statuate prin Constituţia din 1991. Desprinderea de

sistemul comunist s-a făcut, iniţial, nu ca urmare a confruntărilor ideologice între partide

sau a alternativelor doctrinare, ci prin identificarea unei posturi atitudinale care a devenit

cvasi-prezentă: „anticomunismului”. Dincolo de tradiţia pluralismului din perioada

interbelică, sistemul românesc a copiat doctrine politice vehiculate în occidentul

european, după 1989, iar etichetele de “stânga” şi “dreapta” au avut mai mult o relevanţă

teoretică. Au existat partide ce au adoptat nume prin care să-şi legitimeze, fals,

apartenenţa la doctrine consacrate în spaţiul politic al democraţiilor occidentale. Între cele

aproximativ 200 de partide care au populat eşichierul politic românesc în 1990, multe

încercau să-şi etaleze “cartea de vizită“ exclusiv prin denumire.

Dincolo de situaţia evidenţiată, au apărut semne clare ale voinţei politice de a

îndrepta România către calea democraţiei. Consfinţind principiul separaţiei puterilor în

stat, Constituţia României a desemnat în termeni direcţi Parlamentul drept unica

autoritate legiuitoare a ţării, acreditând totodată structura sa bicamerală.

Sistemul electoral determină, în ultimă instanţă, modalitatea de selectare a elitelor

parlamentare contemporane. După stabilirea criteriilor generale de eligibilitate, candidaţii

sunt obligaţi să îndeplinească o cerinţă minimală - apartenenţa la un partid politic.

Selecţia şi numirea candidaţilor pentru funcţiile publice, pentru accederea în Parlament,

pe bază de competenţă ar trebui să constituie una dintre principalele preocupări ale

partidelor politice. Realitatea a fost, însă, diferită. În procesul de selecţie politică,

obedienţa faţă de partid a fost un principal criteriu al promovării politice - chiar al

ascensiunii propriu-zise. Obedienţa a fost - în multe cazuri - calea către plasarea

candidatului pe un loc eligibil pe listele electorale. Determinate de sistemul electoral şi

de funcţionarea mecanismelor elective interne (din interiorul partidelor) şi externe

(alegerile legislative), selectarea, recrutarea şi funcţionarea elitelor parlamentare sunt

înscrise în caracteristicile generale ale democraţiei româneşti interbelice şi contemporane.

În unele puncte, cele două realităţi - interbelică şi contemporană - sunt profund

diferite: în perioada interbelică, dispozitivul electoral era organizat, până în 1922, ca un

regim mixt din punct de vedere geografic - Transilvania şi Bucovina au practicat un

sistem majoritar în două tururi, în circumscripţii uninominale, în timp ce Vechiul Regat şi

Basarabia au practicat un sistem proporţional într-un singur tur, în circumscripţii

plurinominale; în perioada 1926-1937 regimul a fost unificat la nivelul întregii ţări,

ajungându-se la un sistem proporţional, cu precizarea existenţei primei electorale (prima

electorală favoriza câştigătorii scrutinurilor - partidul care obţinea cel puţin 40% din

voturi era câştigătorul alegerile; legea electorală din 1926 avea să fie aplicată până în

1937); bicameralismul era inegal - Senatul fiind un corp hibrid care cuprindea atât

senatori de drept cât şi aleşi, după o formulă diferită de cea folosită în cazul alegerii

deputaţilor; numirea Cabinetului de către rege înaintea alegerilor legislative nu a condus

la guverne reprezentând un reflex firesc al Parlamentului, ci la Parlament-efect-al-

guvernului; nici un guvern nu a pierdut alegerile pe care le-a organizat.

În privinţa cadrului de acţiune al elitelor parlamentare româneşti, perioadele

menţionate au şi puncte comune: caracterul supradimensionat al Legislativului (cauza

fiind aceeaşi: dezacordul între pragul explicit fixat prin lege şi magnitudinea medie a

circumscripţiilor electorale); instabilitate politică în anumite segmente de timp.

Experienţa democratică românească, limitată şi contradictorie, a evidenţiat

incapacitatea de a transpune în practică logica profundă a reprezentativităţii moderne.

Elitele parlamentare se înscriu în categoria largă a elitelor pe baza simplului considerent

că au fost “alese” prin testul scrutinului. Elitele parlamentare româneşti, interbelice şi

post 1989, au avut şi au o influenţă redusă pe scena politică. Eficienţa elitelor

parlamentare a fost pusă sub semnul întrebării din cauza funcţionării alterate a sistemului

reprezentării proporţionale şi a sistemului selectării.