Parlamentul European

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVAUNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA „Relații internaționale,ștințe politice și administrative”CATEDRA „Științe administrative”

Referat

La disciplina: "Dreptul Uniunii Europene"

Tema: "Parlamentul European"

A elaborat : Studentul.gr.201 frecv. red. Covali Corneliu

Coordonator științific: doc. conf. Bors V.

CHIȘINĂU 2013

Cuprins

1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa............................................22. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european.................33. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European........................5

A.Membrii individuali....................................................................................6B.Grupurile politice........................................................................................8C.Structurile de conducere.............................................................................8D.Comisiile parlamentare.............................................................................10E.Delegaţiile interparlamentare....................................................................11F.Intergrupurile.............................................................................................11G.Secretariatul General................................................................................11H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european...........................12

4.Competenţele Parlamentului European........................................................14A.Atribuţii legislative...................................................................................14B.Atribuţii de numire...................................................................................14C.Atribuţii de control...................................................................................15D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor.............................................................16E.Alte competenţe........................................................................................16

CONCLUZII...................................................................................................17BIBLIOGRAFIE.............................................................................................17

1

1. Scurt istoric al parlamentarismului din Europa

În istoria politică a Europei au existat diferite organe, foruri care au avut ca atribuţie adoptarea legilor, a deciziilor de drept public cele mai importante dintr-un stat. Aceste foruri au fost denumite adunare legislativă, adunare naţională, adunare de stat, parlament sau au purtat denumiri specifice unui singur stat sau unei zone geografice (de ex. “Duma” în Rusia, “Sejm” în Polonia, “Riksdag” în ţările scandinave etc).

Prin denumirea de parlament, astăzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care funcţionează pe bază reprezentativă, este autoritatea publică legislativă cea mai importantă. Potrivit acestei definiţii parlamentul este un organ de autoritate publică, adică una dintre purtătoarele suveranităţii statale. Deciziile luate de acesta, fundamentate pe puterea de stat, sunt obligatorii şi trebuie tratate ca cea mai înaltă formă a manifestării de voinţă statală, având un rang superior tuturor deciziilor ce pot fi adoptate de celelalte organe de stat. Parlamentele moderne au natură reprezentativă având în compunerea lor membrii aleşi, care reprezintă la rândul lor o anumită comunitate, comunitate de interese sau întreaga populaţie, care acţionează teoretic în vederea influenţării deciziilor luate în parlament în interesul alegătorilor. Desi adoptarea legilor apare ca principală atribuţie parlamentară, parlamentele moderne exercită şi o atribuţie de control asupra puterii executive, respectiv au atribuţii în domeniul adoptării şi modificării legilor fundamentale, în cazul situaţiilor de urgenţă, la ratificarea tratatelor internaţionale sau în procedura adoptării bugetului naţional.

Primele „semne” ale parlamentarismului le găsim încă din antichitatea democraţiilor greceşti şi mai apoi la Roma, unde Senatul avea un rol important în conducerea imperiului.

În Atena exista o democraţie directă, la adoptarea deciziilor de interes public putând lua parte nemijlocit, toţi cetăţenii. Cetatea era condusă de un Sfat (Boule) şi de Adunarea Poporului (Ekklesia)1.

Sfatul era alcătuit din 500 de membri (câte 50 de fiecare trib teritorial), desemnaţi prin tragere la sorţi, pe o perioadă de un an şi maxim 2 mandate. Pentru a deveni membru al Sfatului, o persoană trebuia să îndeplinească anumite condiţii: cetăţenia ateniană, vârsta minimă de 30 de ani şi să promoveze un examen de moralitate.

Adunarea Poporului era alcătuită de chiar societatea în totalitatea ei, mai puţin sclavii, femeile şi străinii. Adunarea putea decide prin majoritate simplă, asupra oricărei probleme de interes public. Judecăţile se ţineau în faţa unor Jurii alcătuite din 501 membri, care hotărau tot prin vot majoritar simplu. A rezistat în istorie cca 200 de ani. Ea a fost posibilă datorită faptului că numărul cetăţenilor era mic (la Adunare participau în mod obişnuit mai puţin de jumătate).

În Evul Mediu au existat forme ale parlamentarismului în diverse comunităţi, precum cantoanele elveţiene, oraşele italiene şi cele din Nordul Europei.

Instituţia parlamentului într-o formă apropiată de cea a legislativelor din zilele noastre, a apărut în unele state din Vestul Europei în secolele XII-XIV,ca organ reprezentativ al claselor dominante (state în orânduirea feudală). Părerile specialiştilor sunt însă împărţite, unii susţin că primele şedinţe parlamentare au fost ţinute în regatele spaniole, iar alţii consideră că “primul parlament” a fost cel al englezului Simon Monfort din 1265. Din izvoarele scrise însă, rezultă că şedinţe la care erau invitaţi nu doar aristrocraţi, ci şi reprezentanţii oraşelor, au fost ţinute în 1162 în Aragonia, în 1169 în Castilia şi în 1188 în Leon2.

Denumirea de “parlament” se pare că a fost folosită pentru prima dată de o cronică scrisă în 1183, dar această denumire folosită frecvent şi în secolul XIII, a înlocuit mult mai târziu

1 M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, pag.4-7, Editura Corint, Bucureşti, 2004.2 G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.22, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

2

denumirile latine diverse (de ex. colocviu) ale adunării claselor dominante. Adunări ale aristocraţilor au apărut în secolul XIII în Anglia, în timp ce în Franţa prima adunare de acest gen a fost convocată în 1302.

2. Scurt istoric al înfiinţării şi funcţionării Parlamentului european

Ideea unei uniuni între popoarele, naţiunile europene, respectiv crearea unui Parlament europeana a apărut cu secole în urmă (mai precis secolele XVII-XVIII), fiind tratată şi dezvoltată de către filosofi, scriitori, regi, împăraţi, istorici, jurişti, politicieni şi oameni de stiinţă de pe bătrânul continent.

În 1693, William Penn (primul guvernator al Pennsylvaniei) într-una din operele sale a elaborat un proiect al Uniunii Europene, scopul acestei uniuni trebuind să fie asigurarea păcii şi a bunăstării locuitorilor din Europa.

În secolul XVIII abatele francez Saint-Pierre vorbeşte în opera sa “Le project depaix perpetuelle” (1713) despre crearea unei confederaţii europene, care să aibă un congres ca organ permanent format din delegaţii tuturor popoarelor.

La congresul de pace de la Paris din 1849, celebrul scriitor francez Victor Hugo prevestea că, “va veni ziua aceea când vom trăi ca cele două grupări imense Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei să-şi dea mâna peste oceanul care îi împarte şi prin aceasta îşi vor schimba stăpânul multe produse şi va înflori comerţul şi industria” îşi exprima convingerea că noua Europă va dispune de un senat care va avea un rol asemănator cu parlamentul englez.

În 1919, contele austriac Richard Nikolas Coudenhove-Kalegri a pus bazele Uniunii Paneuropene, care avea scopul de a unifica cele 26 democraţii (formale) existente la acea vreme în Europa, într-o federaţie după modelul Uniunii Panamericane, “Statele Unite ale Europei” urmând să reprezinte o nouă grupare de puteri pe lângă puterile deja existente (SUA, Anglia, Rusia, Japonia).

După cel de al doilea război mondial, statele democratice occidentale, faţă de concepţia învechită a reprezentării statelor strict la nivel guvernamental, şi-au dat seama că instituţiile democraţiei trebuie să apară şi la nivel internaţional, motiv pentru care noile organizaţii internaţionale au început să funcţioneze cu adunări parlamentare formate din delegaţi ai parlamentelor naţionale. Astfel Uniunea Europei Occidentale (UEO, 1945), Organizaţia Tratatului Atlanticulii de Nord (NATO, 1949) şi Consiliul Europei (1949) sunt primele organizaţii internaţionale, care au câte un parlament format din deputaţi delegaţi din parlamentele naţionale.

Pe baza planului privind înfiinţarea “Uniunii Montane” elaborat în 1950 de ministrul de externe francez Robert Schuman împreuna cu consilierul lui, Jean Monnet, şefi de stat şi guvern din Germania, Olanda, Italia, Belgia, Luxemburg, după un an de negocieri, în 27 martie 1951 au parafat, iar la 18 aprilie 1951 au semnat la Paris Tratatul de înfiinţare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO), tratat ce a intrat în vigoare în 23 iulie 1952 şi marcheză începutul comunităţilor europene.

Pe data de 25 martie 1957 în Capitoliul de la Roma are loc semnarea tratatelor de înfiinţare ale Comunităţii Economice Europene (CEE) şi Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM) (intrate în viguare la 1 ianuarie 1958), de către cele 6 state fondatoare ale CECO.

Tot în 1957, prin “Convenţia relativă privind organele comunitare comune”, cele trei comunităţi au dobândit două organe comune: Curtea de Justiţie şi Adunarea Comună. Potrivit “Tratatului de Fuziune” intrat în viguare în 1967 a avut loc unificarea organelor principale ale celor trei comunităţi, urmând ca noile organe să fie: Parlamentul Eurpean, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial şi Curtea de Justiţie.

După înfiinţarea CEE şi EURATOM, Consiliul Miniştrilor a ajuns organul legislativ principal, iar atribuţiile Adunării Comune, care în 1962 şi-a schimbat denumirea în

3

Parlament European, nu au fost extinse, deşi activitatea în general a crescut, întrucât noul organ deservea trei organizaţii internaţionale.

Între 7 şi 10 iunie 1979 au loc primele alegeri generale şi directe pentru desemnarea memebrilor Parlamentului European cu o participare de cca. 61% din partea electoratului. Până la această dată, membrii parlamentului comunitar erau desemnaţi din rândul parlamentarilor naţionali.

La 1 iunie 1981, odată cu aderarea Greciei, numărul parlamentarilor a crescut la 434, iar din 1 ianuarie 1986, după aderarea Spaniei şi Portugaliei, la 518.

Actul Unic European (AUE) din 1986 (intrat în viguare din1987) este primul tratat care a adus o revizuire generală a dreptului comunitar originar. Până la adoptarea acestui document, singura procedură legislativă în care era implicat Parlamentul era procedura consultativă. AUE a adus două noi proceduri (procedura avizării şi cea a cooperării) ce necesitau implicarea Parlamentului şi a extins domeniile unde treabuia aplicată procedura consultativă (transport, cercetare, protecţia mediului înconjurător).

Tratatul privind Uniunea Europeană semnat la Maastricht în 7 februiaie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a constituit un punct de cotitură în viaţa Parlamentului European. Uniunea Europeană, fără a avea personalitate juridică şi implicit fără să fie o organizaţie internaţională, este o formă de cooperare interguvernamentală, care are la bază Comunităţile Europene, precum şi politica externă şi de securitate comună, respectiv cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne.

Acest tratat, în primul rând a modificat în mod simbolic art. 137 din Tratatul CE, care prevedea că parlamentul “are competenţe consultative şi de control”, noua reglementare precizând, că parlamentul “exerictă prerogativele cu care a fost înzestrat prin Tratat”. Parlamentul European a primit posibilitatea de a acţiona în instanţă celelalte instituţii comunitare, în masura în care acestea ar încălca unele prerogative.

În afară de aeste modificări, a crescut numărul domeniilor de aplicare ale procedurilor cooperării şi avizării, respectiv au fost introduse procedura codeciziei şi cea a informării.

Tot prin Tratatul de la Maastricht, Parlamentul european a dobândit prerogative de control, mult mai insemnate faţă de executivul comunitar (Comisie), decât moţiunea de cenzură de pe vremuri. Mai precis, numirea Comisiei după Maastricht depinde de aprobarea Parlamentului, iar durata mandatului comisarilor a crescut de la 4 la 5 ani pentru ca acesta să corespundă cu mandatul parlamentarilor.

Tratatul de la Amsterdam privind completarea Tratatulu privind UE din 17 iulie 1997 (1 mai 1999), menit să creeze capacitatea de aderare pentru primirea statelor est-europene, deşi nu a reuşit o reformă instituţională, motiv pentru care la scurt timp după intrarea acestuia în viguare, statele membre au fost nevoite să adopte un nou tratat de revizuire la Nisa, totuşi în cazul Parlamentului a adus schimbări importante.

În primul rând, a fost reformulată procedura codeciziei în sensul simplificării acesteia, deoarece pe de o parte procedura poate fi încheiată după prima citire a proiectului de către Parlamentul European, pe de altă parte, la cea de a doua citire, procedura a fost limitată în timp, şi nu în ultimul rând, Consiliul a pierdut posibiliatea de a forţa adoptarea propriei poziţii contrar voinţei parlamentarilor.

În al doilea rând, mare parte din domeniile în care se aplică procedura cooperării au trecut în domeniul codeciziei.

În al treilea rând, Parlamentul European a dobândit competenţe suplimentare în procedura de numire a comisiei. Astfel, numirea preşedintelui Comisiei trebuie aprobată de Parlamentul European, viitorii membrii sunt audiaţi în mod individual de Parlament, iar consiliul comisarilor trebuie aprobat de asemenea de către acesta.

Tratatul de la Nisa a fost elaborat în decembrie 2000 la Nisa de şefii de stat şi de Guvern a statelr membre CE, a fost semnat în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare din 1 februarie 2003.

Prin acest tratat s-a încercat demolarea ”deficitului democratic”existent de decenii la nivelul Parlamentului European. Astfel, s-a încercat reîmpărţirea locurilor de parlamentari în aşa

4

fel încât să se realizeze o reprezentare proporţională, respectiv să se extindă competenţele legislative ale Parlamentului.

O altă noutate este că, prin adăugarea alin. (2) la art. 191 din Tratatul CE, prin procedura codeciziei s-a preconizat elaborarea unui statut al partidelor europene sau mai precis al fracţiunilor constituite la nivelul Parlamentului European, care nu ţin cont de naţionalitate (cetăţenie), ci de culoare politică, care să permită o mai mare transparenţă privind funcţionarea acestora. Alte modificări sunt cele referitoare la extinderea procedurii codeciziei la alte domenii cum ar fi: domeniul măsurilor luate împotriva discriminării sau domeniul cooperarii judiciare în materie civilă1.

Ultima modificare relevantă este adusă în domeniu de tratatul de aderare încheiat cu România şi Bulgaria, care prevede că numărul parlamentarilor se majorează de la data aderării şi până la începutul legislaturii din 2009, Bulgaria având 18 , iar România 35 de locuri de parlamentari.

Tratatul de la Lisabona este ultimul tratat semnat la 13 decembrie 2007, acesta intrând în vigoare la 1 ianuarie 2009. Articolul 9A al acestui tratat face precizări referitoare la Parlamentul European după cum urmează:

“(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcţiile legislativă şi bugetară.

Acesta exercită funcţii de control politic şi consultative, în conformitate cu condiţiileprevăzute în tratate. Parlamentul European alege preşedintele Comisiei.(2) Parlamentul European este compus din reprezentanţii cetăţenilor Uniunii. Numărulacestora nu poate depăşi şapte sute cincizeci, plus preşedintele. Reprezentarea cetăţenilor

este asigurată în mod proporţional descrescător, cu un prag minim de şase membri pentru fiecare stat membru. Nici unui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci şi şase de locuri.

Consiliul European adoptă în unanimitate, la iniţiativa Parlamentului European şi cuaprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenţei Parlamentului European, curespectarea principiilor menţionate la primul paragraf.(3) Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin vot universal direct, liber şi secret,pentru un mandat de cinci ani.(4) Parlamentul European îşi alege preşedintele şi biroul dintre membrii săi.”

3. Participanţii şi structurile de lucru în Parlamentul European2

Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European sunt reglementate în Tratatele constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008.

În cadrul Parlamentului European îşi desfăşoară activitatea:*Membrii individuali (deputaţii) Şedinţele plenare*Grupurile politice;*Structurile de conducere: Preşedintele, Vicepreşedinţii, Chestorii; Conferinţa preşedinţilor, Biroul, Colegiul chestorilor; Conferinţa preşedinţilor de comisii, Conferinţa preşedinţilor de

delegaţii.*Comisiile parlamentare

1 G. FABIAN, N. MIHU, E. VERESS, Parlamentul European, pag.32, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.2 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 47, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.

5

Subcomisiile, comisiile temporare şi alte structuri ad-hoc.*Delegaţiile interparlamentare Adunările parlamentare*Intergrupurile*Secretariatul Parlamentului.

A.Membrii individuali Autorii Tratatului CECA au prevăzut posibilitatea alegerii Parlamentului european

prin sufragiu universal direct. Principiul a fost preluat de Tratatele CEE şi EURATOM. Articolul 21 CECA a fost armonizat prin articolul 2 din Convenţia din 1957 cu privire la institu ţiile comunitare. Aceste texte, identice în cele trei tratate, prevăd elaborarea de proiecte de către Adunare, în vederea alegerilor membrilor Parlamentului european prin sufragiu universal direct, potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre.

În acest sens, Consiliul a adoptat, la 20 septembrie 1976, o decizie privind alegerea reprezentanţilor parlamentari prin sufragiu universal direct. Statele membre nu au fost în măsură să adopte o procedură electorală uniformă. Actul din 1976, vizând alegerea reprezentanţilor în Adunare prin sufragiu universal direct, se limitează să aducă în prim plan câteva reguli minimale, şi anume:

- principiul votului unic;- alegerea să se desfăşoare în cursul unei perioade care începe joi dimineaţă şi se termină

în duminica următoare, prima perioadă fiind determinată de Consiliu, care statuează cu unanimitate, după consultarea Parlamentului european;

- vârsta minimă pentru vot este de 18 ani. Fiecare stat fixează regulile cu privire la electorat (singura condiţie stabilită de o

manieră uniformă este cea referitoare la vârstă), la eligibilitate şi la modurile de scrutin (toate statele au adoptat un sistem de reprezentare proporţională, cu liste naţionale sau locale).

Articolul 190, paragraful 4 TCE, aşa cum a fost el revăzut de Tratatul de la Amsterdam, prevede că „Parlamentul european elaborează un proiect în vederea permiterii alegerii prin sufragiu universal direct potrivit unei proceduri uniforme în toate statele membre sau conform principiilor comune tuturor statelor membre.”

Ultimele alegeri europene au avut loc între 10 şi 13 iunie 2004, în cele 25 de state membre ale UE. După aceste alegeri, Parlamentul european numără 732 membri, locurile fiind repartizate, după cum urmează:

Germania – 99; Franţa, Italia şi Regatul Unit – câte 78 locuri; Spania, Polonia – fiecare 54 locuri;

Olanda – 27; Belgia, Grecia, Ungaria, Portugalia şi Republica Cehă – câte 24; Suedia – 19; Austria – 18; Danemarca, Finlanda şi Slovacia – câte 14; Irlanda şi Lituania – 13 locuri

fiecare;Letonia – 9; Slovenia – 7; Cipru, Luxembourg şi Estonia – câte 6 locuri; Malta – 5 locuri. Componenţa Parlamentului european a fost din nou revăzută odată cu aderarea la

UE a României şi Bulgariei. Potrivit Tratatului de la Nisa, pe durata legislaturii 2004 – 2009, 35 de locuri au fost atribuite României şi 18 Bulgariei; acest număr de locuri se va adăuga celor 732, deja existente. După anul 2009, potrivit aceluiaşi tratat, componenţa va fi revizuită, maximul de locuri prevăzut pentru Parlament fiind de 736 (România va beneficia de 33 de locuri, în timp ce Bulgaria de 17).

Statutul deputaţilor Parlamentului european este reglementat atât de dispoziţiile comunitare, cât şi de cele naţionale.

Parlamentul poate să stabilească reguli de conduită pentru mem brii săi. Deputaţii sunt aleşi pentru o perioadă de 5 ani, iar mandatul lor este reprezentativ. Verificarea puterilor lor incumbă Parlamentului.

Actul privind alegerea reprezentanţilor Adunării stabileşte în arti colul 6, paragraful 1 incompatibilităţile. Asfel, un membru al Parlamentului european nu poate fi, în acelaşi timp:

6

- membru al guvernului unui stat;- membru al Comisiei;- membru al Curţii de justiţie sau grefier;- membru al Curţii de Conturi;- membru al Comitetului economic şi social al CE sau al EURATOM;- membru al comitetelor sau organismelor create în virtutea sau în aplicarea Tratatelor

constitutive în vederea administrării fondurilor comunitare sau a unei sarcini permanente şi directe de gestiune

administrativă;- membru al Consiliului de administraţie, al Comitetului de direcţie BEI;- funcţionar sau agent în activitate în cadrul Comunităţilor europene. Reguli naţionale pot completa aceste incompatibilităţi. Privilegiile şi imunităţile prevăzute de articolele 8 la 10 din Protocolul privind

privilegiile şi imunităţile, din anul 1965, au fost menţinute de Actul din 1976. Articolul 8, aliniatul 1 al Protocolului interzice să se aducă orice restricţie

deplasării membrilor Parlamentului în drumul lor spre locul reuniunii Adunării sau pe drumul de întoarcere. Alineatul 2 prevede facilităţi în materie de taxe sau control.

Membrii Parlamentului european beneficiază, în virtutea art. 10 din Protocol, de imunitate pe toată durata sesiunilor Adunării. Sesiunea fiind anuală, imunitatea este, practic, permanentă. Pe teritoriul naţional, imunităţile deputaţilor sunt cele recunoscute membrilor Parlamentului din ţara lor. Pe teritoriul oricărui alt stat membru, ei sunt exceptaţi de orice măsură de detenţie ori de orice urmărire judiciară.

Indemnizaţia parlamentară şi regimul său de impozitare sunt fixate de dispoziţii naţionale. Şedinţele plenare1

Şedinţele plenare ale Parlamentului sunt „perioade de sesiune” lunare ale unei sesiuni anuale, fiind împărţite în „întruniri” zilnice sunt organizate, de obicei, timp de o săptămână, lunar, la Strasbourg, la care se adaugă zile suplimentare de reuniuni la Bruxelles.

Accesul în sala de şedinţe nu este permisă publicului şi este controlat de uşieri parlamentari care poartă uniforme speciale. Publicul are dreptul de a urmări desfăşurarea lucrărilor de la o galerie, pe careb o împarte cu observatori diplomatici şi cu presa.

Parlamentul se întâlneşte în sesiuni ordinare, lunare, de câte o săptămână (cu exceptâţia lunii august) şi în sesiuni extraordinare. De asemenea, o mare parte a activităţii se desfăşoară în Comitete parlamentare, câte două săptămâni pe lună.

Statele membre nu şi-au îndeplinit încă obligaţia prevăzută în tratate de a stabili un singur sediu pentru Parlament, eficienţa acestuia fiind diminuată de fragmentarea geografică a activităţii sale. Lucrările se desfăşoară în cele 23 de limbi oficiale, cu traducere simultană, şi documentele oficiale trebuie traduse, de asemenea, în toate aceste 23 de limbi, fapt ce îngreaunează destul de mult activitatea curentă şi creşte costurile de funcţionare ale instituţiei.

Şedinţele sunt publice, la ele participă membrii Comisiei europene, în timp ce prezenţa membrilor Consiliului UE este obligatorie la sesiunile plenare.

Deciziile sunt adoptate, în principiu, cu majoritatea absolută a membrilor şi au forma unor rezoluţii. De regulă, Consiliul UE solicită opinii Parlamentului European; opinia este redactată de către Comitetul parlamentar specializat în problema ce face obiectul solicitării şi este înaintată spre adoptare plenului Parlamentului, în urma dezbaterilor devenind rezoluţie.

Prin reformele din anul 2002, parţial pentru a înlocui Procedura de Actualitate şi Urgenţă, Dezbaterile extraordinare permit reacţii rapide la evenimente importante. Poate fi propusă includerea unor astfel de dezbateri în cadrul votării ordinii de zi a Parlamentului de către un grup politic, de 37 de membri sau de către Preşedinte, ca răspuns la evenimentele apărute după adoptarea ordinii de zi şi după consultarea preşedinţilor grupurilor.

Parlamentul acceptă cereri din partea şefilor de stat ale statelor membre sau ale ţărilor terţe de a se adresa Parlamentului în cadrul aşa-numitelor şedinţe oficiale.

1 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 160, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.

7

O dezbatere tipică bazată pe o propunere legislativă începe cu o prezentare a propunerii Comisiei în faţa Parlamentului, urmată de răspunsul comisiei parlamentare, prezentată de un raportor. Dacă este vorba de un raport din proprie iniţiativă, raportorul este cel care ia cuvântul primul. Purtătorii de cuvânt principali ai grupurilor pentru chestiunea respectivă iau apoi cuvântul, începând cu câte unul din fiecare grup, în ordinea descrescătoare a mărimii grupului, urmaţi, de obicei, de alţi membri ai altor grupuri. La sfârşitul unei dezbateri, Comisia dă un răspuns.

Votarea nu urmează, de obicei, după dezbatere, ci la o anumită oră, uneori chiar a doua zi. Dreptul de vot este un drept personal şi nu se permite votarea prin reprezentanţi. Există două modalităţi de votare, printr-o simplă ridicare de mână sau prin vot electronic (acesta a fost introdus prima dată în mai 1980). Rezulatatele finale sunt anunţate întâi de Preşedinte, după care, la 5 secunde apar şi pe ecrane şi tabela electronică.

Înregistrarea şedinţelor în plen se face prin procese-verbale zilnice(în partea I sunt înregistrate activităţile desfăşurate, cine a luat cuvântul, deciziile de procedură, rezultatele finale în cazul amendamentelor şi textelor, lista completă a membrilor care au participat la şedinţă, iar în partea a II-a se includ textele finale adoptate de către Parlament; procesul-verbal este distribuit cu o oră înainte de sesiunea de după-amiază a şedinţei următoare în toate limbile oficiale) şi prin stenogramă, disponibilă a doua zi în jurul prânzului.

B.Grupurile politice1

Membrii Parlamentului pot să se organizeze în grupuri politice, dar există şi deputaţi neînscrişi, iar aceştia sunt următoarele:

• Grupul Partidului Popular European (democraţi-creştini) şi Democraţilor Europeni - PPE-DE;

• Grupul Partidului Socialiştilor Europeni - PSE;• Grupul Alianţei Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa - ALDE;• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană - V/ALE;• Grupul Confederal al Stângii Unitare Europene/Stânga Verde Nordică -GUE/NGL;• Grupul Uniunii pentru Europa Naţiunilor - UEN;• Grupul Independenţei şi Democraţiei – IND/DEM;• Grupul Celor Neînscrişi. Parlamentul sprijină grupurile politice prin acordarea de fonduri (cca 60 milioane

de euro, adică 15% din bugetul Parlamentului) şi prin drepturi acordate personalului, spaţii pentru birouri, săli de reuniuni şi alte echipamente tehnice.

Fiecare grup politic are propria organizare internă, un Birou alcătuit dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi, casier etc

Grupurile politice se reunesc de obicei în săptămâna rezervată activităţii grupurilor politice la Bruxelles (2-3 zile) şi se discută agenda plenarei care urmează, activităţile grupului şi se primesc delegaţii., lideri ai parlamentelor nţionale etc. Grupurile se reunesc şi la Strasbourg de 4 ori în perioada săptămânii rezervate sesiunii plenare.

C.Structurile de conducere2 Organizarea şi funcţionarea Parlamentului european sunt reglementate în Tratatele

constitutive şi în Regulamentul adoptat cu majoritate de către Parlament însuşi. Regulamentul a făcut obiectul unei reforme globale în octombrie 1993 şi de asemenea în anul 2008.

Funcţionarii oficiali ai Parlamentului, aleşi la 2 ani şi jumătate, sunt:*Preşedintele; *14 Vicepreşedinţi; *5 Chestori.

1 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 70, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.2 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 109, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.

8

Organismele decizionale în cadrul Parlamentului (altele decât plenarele) sunt:*Conferinţa Preşedinţilor; *Biroul; *Colegiul chestorilor. Alte organisme decizionale sunt:*Conferinţa preşedinţilor de comisii; *Conferinţa preşedinţilor de delegaţii. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret. Candidaturile

trebuie să fie prezentate cu acordul celor interesaţi. Ele pot fi prezentate numai de un grup politic sau de un număr de cel putin 40 de deputaţi. Cu toate acestea, în cazul în care numărul de candidaturi nu depăşeşte numărul de locuri care urmează a fi atribuite, candidaţii pot fi aleşi prin aclamere. Imediat după alegerea preşedintelui, decanul de vârstă îi cedează acestuia locul.

Dupa alegerea preşedintelui, se procedează la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun, iar după alegerea acestora, Parlamentul procedează la alegerea a cinci chestori, însa pentru perioada ianuarie 2007 - iulie 2009, numărul lor a fost stabilit la şase.

Preşedintele este ales pe o periodă de doi ani şi jumătate, adică jumatate din legislatura parlamentară cu posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstă dintre deputaţi îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlul de decan de vârstă, până la proclamarea alegerii preşedintelui.

Preşedintele are în pricipal următoarele atribuţii:-reprezintă Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii

comunitare;-se pronunţă cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandări

menite să consolideze Uniunea Europeană;-coordonează toate lucrările Parlamentului şi alege organele sale constitutive (Biroul şi

Conferinţa preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;-asigură respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului şi garantează, prin

arbitrajul său, buna desfăşurare a tuturor activităţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;

-prezintă în deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului european, punctul de vedere şi preocupările acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;

-semnează în urma adoptării de către Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lectură, acesta devenind astfel operaţional;

-semnează alături de preşedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate prin procedura de codecizie.

Preşedintele este ajutat de un Prezidiu sau Birou alcătuit din Preşedintele Parlamentului European, cei 14 vicepreşedinti şi cei 6 chestori, cu statut de observatori, aleşi de Parlamentul European pe o perioadă de doi ani şi jumătate, care se poate reînnoi.

Prezidiul dispune în problemele financiare, organizatorice şi administrative ale Parlamentului European. Colegiul Chestorilor este responsabili, în funcţie de orientările stabilite de către Birou, de chestiunile administrative şi financiare care îi privesc direct pe deputaţi.

Conferintţa Preşedinţilor cuprinde Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice; ea este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.

Conferinţa preşedinţilor de comisie este organul politic al Parlamentului care asigură o mai bună cooperare între diferite comisii parlamentare. Conferinţa preşedinţilor de comisie se compune din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi temporare, aceasta reuninde-se în general, o dată pe lună, la Strasbourg.

Conferinţa preşedinţilor de delegaţii este un organ de conducere al Parlamentului în cadrul căruia se discută chestiuni comune organizatorice şi de program.

9

D.Comisiile parlamentare1

La propunerea Conferinţei preţedinţilor, Parlamentul constituie comisii permanente. Alegerea membrilor acestor comisii are loc în timpul primei perioade de sesiune a Parlamentului nou ales şi din nou la încheierea unei perioade de doi ani şi jumătate, mandatul acestora fiind de cel mult 12 luni, cu posibilitate de prelungire.

Există 21 de comisii parlamentare permanente şi acestea sunt :*Afaceri externe ; *Dezvoltare ; *Comerţ Internaţional ; *Bugete ; *Control

Bugetar ;*Afaceri economice şi monetare ; *Ocuparea Forţei de Muncă ; *Industrie, Cercetare

şi Energie;*Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţa Alimentară ; Transport şi Turism ; *Dezvoltare

Regională ;*Piaţa Internă şi Protecţia Consumatorului ; Agricultură şi Dezvoltare Rurală ;

*Pescuit ;*Cultură şi Educaţie ; *Afaceri Juridice ; *Libertăţi Civile, Justiţie şi Afaceri Interne ;*Afaceri Constituţionale ; Drepturile Femeilor şi Egalitatea între Sexe ; *Petiţii ;*Regulamente. O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi şi are un preşedinte, un birou

şi un secretariat. Majoritatea deputaţilor sunt membrii titulari ai unei comisii şi membrii supleanţi în alta. Aceste comisii se reunesc o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles. Dezbaterile sunt publice, iar în cadrul acestora, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Fiecare comisie alege un preşedinte şi trei-patru vicepreşedinţi pentru o perioadă de doi ani şi jumătate. Aceştia formează Biroul comisiei şi sunt funcţionarii acesteia.

Parlamentul a constituit câteva Subcomisii în cadrul comisiilor pentru Afaceri Externe, Agricultură şi Economie. În legislatura 1994-1999, au existat 3 subcomisii : una cu 26 de membri pentru securitate şi dezarmare, una cu 25 de membri pentru drepturile omului şi una cu 24 de membri pentru afaceri monetare. În anul 2004 au fost înfiinţate 2 subcomisii : una pentru drepturile omului şi cealaltă pentru securitate şi apărare, fiecare cu câte 32 membri.

La propunerea Conferinţei preşedinţilor, Parlamentul poate constitui, în orice moment, comisii temporare, ale căror atribuţii, componenţă şi mandat sunt stabilite în acelaşi timp cu decizia de constituire a acestora; mandatul acestor comisii este de cel mult 12 luni, cu excepţia cazului în care, la sfârşitul acestei perioade, Parlamentul hotărăşte prelungirea mandatului. Din 1979 până în prezent au existat 12 comisii temporare.

Alte structuri ad-hoc folosite de Parlament au fost grupurile de lucru. În primii 10 ani de alegere prin vot universal direct a parlamentului, s-au înfiinţat 25 de grupuri de lucru în cadrul a 11 comisii. Unele grupuri au funcţionat ani de zile : cea pentru Drepturile Omului între 1980-1984, cea pentru Pescuit între 1977-1985.

Grupurile politice şi deputaţii neafiliaţi pot desemna pentru fiecare comisie un număr de supleanţi permanenţi, egal cu numărul membrilor titulari reprezentanţi ai diferitelor grupuri şi ai membrilor neafiliaţi din cadrul comisiei. Preşedintele trebuie informat cu privire la aceasta. De asemenea, în cazul absenţei unui membru titular şi în cazul în care nu au fost numiţi supleanţi permanenţi sau în cazul absenţei acestora din urmă, membrul titular al comisiei poate fi înlocuit la reuniuni de un alt membru cu drept de vot din acelaşi grup politic. Numele supleantului trebuie comunicat preşedintelui comisiei înainte de începerea votului.


10

E.Delegaţiile interparlamentare1

Parlamentul a pus la punct o reţea de legături cu ţările din afara Uniunii Europene şi, în special, cu organismele omoloage din parlamentele naţionale ale respectivelor state.

Tipuri de delegaţii :-delegaţii la comisiile parlamentare mixte (JPC), mai ales cu acele ţări care şi-au depus

candidatura de aderare la Uniunea Europeană ;-delegaţii la comisiile de cooperare parlamentară, înfiinţate prin acorduri de parteneriat şi

cooperare ;-delegaţii desemnate să faciliteze contactele parlamentare între Uniunea Europeană şi ţările

respective ;-delegaţii la Adunările Parlamentare ale ACP-UE şi EUROMED ;-delegaţii ad-hoc, în special cele invitate să participe la misiunile de monitorizare a

desfăşurării alegerilor. Rolul delegaţiilor-asigurarea unui dialog continuu şi a unei reţele de legături cu organismele parlamentare

din ţările terţe sau ale unor organizaţii regionale, precum ASEAN sau MERCOSUR, în vederea schimbului de informaţii privind anumite chestiuni de actualitate, a furnizării de sprijin parlamentar pentru politicile externe ale Uniunii şi, în general, în vederea completării activităţilor Comisiei şi ale Consiliului în acest domeniu ;

-monitorizează cu regularitate situaţia respectării drepturilor omului ;-pot să folosească informaţiile pe care le obţin, pentru a influenţa mai degrabă instituţiile

Unuinii Europene, decât ţările partenere.

F.Intergrupurile2

Intergrupurle se creează neoficial în cadrul Parlamentului şi sunt alcătuite din membrii ai diferitelor grupuri politice care manifestă un interes comun pentru o anumită temă politică.

Intergrupurile s-au dezvoltat datorită faptului că prezintă mai multe avantaje : -ele permit membrilor să se concentreze asupra anumitor chestiuni de interes naţional,

personal sau pentru circumscripţii ;-ele permit membrilor să se specializeze, să stabilească contacte cu grupuri externe de

interese de o manieră mai puţin formală decât în cazul reuniunilor comisiilor şi să stabilească relaţii politice în afara propriului grup politic ;

-contribuie la crearea unor coaliţii între grupuri în anumite chestiuni, dar şi la consolidarea unor prietenii politice mai ample care pot fi utile în anumite circumstanţe (un consens mai larg în anumite situaţii) ;

-oferă noi roluri şi responsabilităţi membrilor şi asistenţilor lor. Exemple de intergrupuri :-Intergrupul pentru o Constituţie Europeană ;-Intergrupul pentru Bunăstarea şi Protecţia Animalelor .

G.Secretariatul General Parlamentul european este asistat de un Secretariat General numit de Birou cu

sediul la Luxemburg şi la Bruxelles, acesta desfăşurâdu-şi activitatea sub autoritatea unui Secretar General. Aproximativ 6000 de funcţionari, selectaţi din toate ţările Uniunii prin extern, deschis, organizat de Oficiu european de selectare a personalului (EPSO) îşi desfăşoară activitatea în

1 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 149, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.2 R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, pag. 176, Editura „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.

11

cadrul Secretariatului General. Majoritatea sunt funcţionari permanenţi ai Parlementului, cu statut de funcţionar european, identic cu cel al funcţionarilor din cadrul altor organe comunitare. Este important de ştiut că nu poate fi rezervat nici un post pentru persoanele dintr-un anumit stat membru, chair dacă există dezideratul că personalul trebuie recrutat dintr-o zonă geografică cât mai largă.

Structura Secretariatului :-Direcţia generală pentru Preşedinţie, care răspunde de : acordarea de asistenţă şi

secretariat pentru organele de conducere ; asigurarea bunei funcţionări a sesiunilor plenare ; gestionarea activităţilor specifice ale membrilor, inclusiv a întrebărilor adresate verbal sau în scris şi a registrului declaraţiilor de avere ale membrilor ;

-Direcţia generală pentru Politici Interne, care răspunde de : oragnizarea activităţii celor 17 comisii parlamentare în domeniul politicii interne ; asigurarea studiilor de documentare, informărilor şi notelor ca răspuns la cererile adresate mai ales de preşedinte şi comisiile permanente în domeniul său de competenţă ; coordonarea relaţiilor cu parlamentele naţionale ; gestionarea planificării legislative la nivel de comisie, precum şi acordarea de asistenţă pentru delegaţiile parlamentare la comisia de reconciliere.

-Direcţia generală pentru Politici Externe, care răspunde de : organizarea activităţii a 3 comisii parlamentare permanente (Afaceri Externe, Dezvoltare şi Comerţ Internaţional), 2 subcomisii (Securitate şi Apărare, şi Drepturile Omului), 7 comisii parlamentare mixte şi 27 de delegaţii interparlamentare, precum şi a Adunărilor Parlamentare ACP-EU şi EUROMED ; asigurarea funcţiei de cercetare în sectorul politicii externe.

-Direcţia Generală pentru Informare, care răspunde de : menţinerea legăturilor cu presa şi informări cu privire la activităţile Parlamentului European ; furnizarea de informaţii pentru publicul larg, răspunsuri la întrebări cu caracter general şi asistarea grupurilor de vizitatori ; managementul Serviciului de documentare al Parlamentului din Bruxelles.

-Direcţia Generală pentru Personal, care răspunde de : organizarea concursurilor interne, recrutărilor şi mişcărilor de personal în cadrul instituţiei ; gestionarea aspectelor administartive ale vieţii funcţionarilor (salarii, pensii etc) ; supervizarea instruirii profesionale a funcţionarilor.

-Direcţia Generală pentru Infrastructură şi Interpretariat, care răspunde de : administrarea clădirilor, restaurantelor şi instalaţiilor tehnice pentru şedinţe ; organizarea interpretariatului în timpul şedinţelor.

-Direcţia Generală pentru Traduceri şi Publicaţii, care răspunde de : traducerea textelor pentru toate organismele instituţiei, asigurarea publicării şi distribuţiei documentelor ; dezvoltarea activităţii de publicare electronică a instituţiei.

-Direcţia Generală Financiară, care răspunde de : gestionarea aspectelor financiare ale vieţii membrilor (alocaţii, asigurări, pensii, deplasări, instruiri etc) ; supravegherea bugetului instituţiei, gestiunea financiară şi auditul intern.

-Serviciul Juridic, care răspunde de : gestionarea proceselor intentate în numele sau împotriva Parlamentului ; asistarea comisiilor parlamentare şi a altor servicii în probleme legate de legislaţia comunitară.

Pe lângă Secretarul General al Parlamentului European există în cadrul secretariatului şi un director pentru relaţiile cu fracţiunile politice.

H.Alte organe aflate în legatură cu Parlamentul european a). Ombudsmanul european Ombudsmanul este ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani (cu

posibilitate de reînnoire) şi cercetează plângerile cetăţenilor prin care aceştia reclamă abuzuri ale instituţiilor şi organelor comunitare (nu şi abuzurile organelor naţionale sau locale), această funcţie fiind introdusă prin Tratatul de la Maastricht. Regulile privind exercitarea activităţii Ombudsmanului sunt prevăzute într-o hotărâre permanentă şi în hotărârea proprie a Ombudsmanului.

La începutul fiecarei legislaturi, imediat după alegerea sa, preşedintele lansează un apel de prezentare de candidaturi în vederea numirii Ombudsmanului şi stabileşte termenul de

12

prezentare a acestora. Apelul se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Votul este secret, iar decizia se adoptă cu majoritatea voturilor exprimate. Ombudsmanul este ales dintre personalităţile care sunt cetăţeni ai Uniunii, se bucură de toate drepturile civile şi politice, prezintă toate garanţiile de independenţă şi îndeplinesc condiţiile necesare în ţara de origine pentru exercitarea celor mai înalte funcţii jurisdicţionale sau posedă o experienţă şi o competenţă recunoscute pentru îndeplinirea funcţiei de Ombudsman.

Acesta are de rezolvat petiţiile privind abuzurile comise de instituţiile şi organele comunitare. Pot fi considerate abuzuri ale organelor comunitare (fără cele comise de organele jurisdicţionale): abţinerile nejustificate ale acestora, acţiunea contradictorie cu obligaţiile legale, discriminarea, abuzul de putere, lipsirea sau refuzul ilegal de informaţie, amânrea abuzivă, neglijenţa. Ombudsmanul nu va verifica plângerile îndreptate împotriva organelor de stat, persoanelor fizice sau juridice.

Ombudsmanul informează Parlamentul cu privire la cazurile de administrare defectuoasă pe care le descoperă, iar comisia componentă poate întocmi un raport în legatură cu aceastea. La sfârşitul fiecărei sesiuni anuale, acesta prezintă Parlamentului un raport cu privire la rezultatele anchetelor întreprinse. Comisia competentă întocmeşte un raport care se prezintă Parlamentului în scopul dezbaterii.

O zecime dintre deputaţii Parlamentului pot solicita destituirea Ombudsmanului pe motiv că nu mai îndeplineşte condiţiile necesare exercitării funcţiilor sale sau pentru că a comis o abatere gravă.

b).Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale Pe baza art. 286 din Tratatul CE modificat la Amsterdam, Consiliul trebuia să

instituie un organ independent de control însărcinat cu supravegherea aplicării actelor comunitare referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor personale şi a liberei circulaţii a acestor date, de către instituţiile şi organele comunitare. Astfel, în 2002 a fost înfiinţat postul de Controlor european pentru Protecţia Datelor Personale, ca autoritete independentă de control care are obligaţia de a supraveghea modul de aplicare a actelor normative comunitare de protejare a datelor personale ale persoanelor fizice cu ocazia stocării, prelucrării, comunicării acestora.

Controlorul îşi are sediul la Bruxelles şi din punct de vedere al statutului şi salarizării este asimilat judecătorilor de la CJCE.

c).Mediator al Parlamentului European pentru răpirile internaţionale de copii de către unul din părinţi

Această functie a fost înfiinţată în lumina art. 24 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, potrivit căruia “În toate acţiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorităţi publice sau de instituţii private, interesul superior al copilului trebuie sa fie primordial. Orice copil are dreptul de a întreţine cu regularitate relaţii personale şi contacte directe cu ambii părinţi, cu excepţia cazului în care acestea sunt contrare în interesul său”.

Functţa a fost creată în 1987, la iniţiativa Lordului Plumb, pentru a veni în ajutorul copiilor proveniţi din căsătorii internaţionale destrămate, care au fost răpiţi de unul dintre părinţi.

Rolul mediatorului este acela de a încerca ajungerea la un acord voluntar între părintele răpitor şi celălalt părinte, interesele copilului (copiilor) acestora fiind primordiale. Având în vedere că orice copil are dreptul la ambii părinţi, oricare dintre părinţi poate solicita o procedură de mediere.

4.Competenţele Parlamentului European1


13

Denumirea de Parlament în cazul Parlamentului European nu acoperă o instituţie cu monopol legislativ, deoarece Consiliul Uniunii Europene este organul legislativ principal în Uniunea Europeană, fapt ce atrage după sine existenţa unui aşa zis deficit democratic la nivelul Parlamentului European.

Parlamentul are următoarele atribuţii : legislative, de numire, de control, de soluţionare a petiţiilor etc

A.Atribuţii legislative În pofida acestui deficit democratic, Parlamentul European are în primul rând

competenţe normative, care se exercită cu respectarea următoarelor regului:- Parlamentul European nu are drept la iniţiativă directă, dar în mod indirect poate solicita

Comisiei să introducă un proiect de act normativ la Consiliu ;- acordă aviz consultativ la adoptarea unor acte de către Consiliu. Lipsa îndeplinirii acestei

formalităţi atrage după sine nulitatea actului normativ ; - acordă aviz conform la aderarea, asocierea unor state terţe sau la încheierea unor tratate

internaţionale cu state terţe şi organizaţii internaţionale ;- adopăa bugetul împreună cu Consiliul UE, şi în mod exclusiv în privinţa cheltuielilor

neobligatorii ;- participă la procedura cooperării, având atribuţia de a interveni în procesul legislativ

desfăşurat de Consiliu. Votul negativ al Parlamentului atrage după sine votarea cu unanimitate de către Consiliu ;

- procedura codeciziei rezervă în favoarea Parlamentului atribuţii legislative veritabile, votul negativ al acestuia ducând la neadoptarea actului normativ în cauză.

B.Atribuţii de numire Parlamentul European are imporatnte atribuţii în numirea Comisiei,

Ombudsmanului, organului însărcinat cu protecţia datelor personale, membrilor Comitetului Director al Băncii Centrale Europene şi membrilor Curţii de Conturi.

Cea mai importantă atribuţie de numire vizează desemnarea membrilor Comisiei, procedura concretă derulându-se după cum urmează:

-după ce Consiliul a convenit asupra unei propuneri în vederea desemnării preşedintelui Comisiei, preşedintele Parlamentului îl invită pe candidatul propus să facă o declaraţie şi să-şi prezinte orientările politice în faţa Parlamentului ;

-această declaraţie este urmată de o dezbatere la care este invitat şi Consiliul ;-parlamentul aprobă sau respinge persoana propusă cu majoritatea voturilor exprimate în

secret;-în cazul în care candidatul este ales, preşedintele informează Consiliul cu privire la

aceasta, invitându-l să propună, de comun acord cu preşedintele ales, candidaţii pentru diferitele posturi de comisari ;

-în cazul în care Parlamentul nu aprobă persoana desemnată, preşedintele invită Consiliul să desemneze un nou candidat ;

-preşedintele, după consultarea Preşedintelui ales al Comisiei, invită candidaţii aleşi pentru diferitele posturi de comisari să se prezinte în faţa diferitelor comisii parlamentare, în funcţie de domeniul lor probabil de activitate, pentru audieri, care sunt publice ;

-preşedintele ales prezintă colegiului comisarilor şi programul acestuia în cadrul unei şedinţe a Parlamentului la care sunt invitaţi toţi membrii Consiliului. Această declaraţie este urmată de o dezbatere;

-la încheierea dezbaterii, orice grup politic sau un număr de cel puţin 40 de deputaţi poate depune o propunere de rezoluţie ;

-după votarea propunerii de rezoluţie, Parlamentul alege sau respinge Comisia cu majoritatea voturilor exprimate. Se votează prin apel nominal.

14

-preşedintele informează Consiliul cu privire la alegerea sau respingerea Comisiei.

C.Atribuţii de control Atribuţiile de control asigură Parlamentului posibilitatea exercitării moţiunii de

cenzură împotriva Comisiei; constituirea unor comisii temporare şi de anchetă. Totodată, Parlamentul are dreptul la acţiune în faţa Curtii de Justiţie a Comunităţii Europene în cazul în care consideră că anumite state membre sau organe comunitare au încalcat dreptul comunitar.

Moţiunea de cenzură la adresa Comisiei poate fi depusă de o zecimie dintre membrii care compun Parlamentul, la preşedintele acestuia, după care aceasta este transmisă Comisiei.Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore după anunţarea deputaţilor cu privire la depunerea unei moţiuni de cenzură. Votarea ei se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore după începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmează depunerii moţiunii. Aceasta se adoptă cu majoritatea de două treimi din totalul voturilor exprimate, reprezentând majoritatea membrilor care compun Parlamentul.

În termenele stabilite de tratate şi de statutul Curţii de Justitie pentru acţiunile introduse de instituţii ale Uniunii Europene sau de persoane fizice sau juridice, Parlamentul examinează legislaţia comunitară şi măsurile de executare pentru a se asigura că tratatele, în special în ceea ce priveşte prerogativele Parlamentului European au fost respectate în totalitate. Comisia competentă prezintă un raport Parlamentului, dacă este necesar oral, în cazul în care presupune existenţa unei încălcări a dreptului comunitar. Preşedintele introduce o acţiune în anulare la Curtea de Justiţie, în numele Parlamentului European, în conformitate cu recomandarea comisiei competente.

Preşedintele poate sesiza Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune. În cazul în care Adunarea plenară se pronunţă cu majoritatea voturilor exprimate împotriva acţiunii, preşedintele retrage acţiunea. În cazul în care preşedintele introduce o acţiune împotriva recomandării comisiei copetente, aceasta sesizează Adunarea plenară cu privire la decizia de menţinere a acţiunii la începutul următoarei perioade de sesiune.

Parlamentul European poate introduce o acţiune în constatarea abţinerii nejustificate, în cazul abţinerii de a acţiona a Consiliului după aprobarea poziţiei comune în cadrul procedurii de cooperare. În cazul în care în termen de trei luni sau, cu acordul Consiliului, de cel mult patru luni de la comunicarea poziţiei comune în conformitate cu art. 252 din Tratatul CE, Parlamentul nu a respins sau modificat poziţia comună a Consiliului, iar acesta nu adoptă legislaţia propusă în conformitate cu poziţia comună, preşedintele, acţionând în numele Parlamentului, după consultarea comisiei competente pentru chestiunile juridice, poate introduce o acţiune împotriva Consiliului, în temeiul art. 232 din Tratatul CE1.

Pe lângă aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de control parlamentar clasice, constând din interpelări care necesită răspunsuri scrise sau orale.

Parlamentul European dispune şi de o competenţă de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele, vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Băncii Centrale Europene trebuie să obţină aprobarea Parlamentului European înainte de a fi numiţi de către Consiliu. Preşedintele BCE prezintă raportul anual în fata Parlamentului European, reunit în şedinţă plenară.

D.Atribuţii în soluţionarea petiţiilor Atribuţii în soluţionarea petiţiilor depuse de cetăţenii unionali. Exercitarea acestor

atribuţii are loc prin Comisia parlamentară pentru petiţii, respectiv prin intermediul Ombudsmanului european.

1 G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, pag.112, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007.

15

Fiecare cetăţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor probleme care ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul European are, de asemenea, competenţa de a numi comisii de anchetă care să investigheze cazurile de încălcare sau aplicare defectuoasă a dreptului comunitar de către statele membre. O comisie de acest gen a fost înfiinţată, de exemplu, în cazul apariţiei bolii “vacii nebune”, lucru care a dus la crearea unei agenţii veterinare europene.

Comisiile de anchetă de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul atenţiei publice. Comisii de anchetă au fost înfiinţate în următoarele domenii: situaţia femeilor în Europa (1979), ascensiunea fascismului şi rasismului în Europa (1984), problema drogurilor (1985-1986), stocurile de produse agricole (1986-1987), hormonii din carne (1988-1989), infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991) etc.

E.Alte competenţe Parlamentul dezbate rapoartele şi dările de seamă ale altor instituţii sau organe

comunitare în mod public. În concret, aceste rapoarte sunt:- raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor;- raportul anual al comisiei privind execuţia bugetului;- raportul BCE privind politica monetară;- raportul Curţii de Conturi;- raportul Ombudsmanului;- raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externă;- darea de seamă a preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene. Prin examinarea acestor rapoarte, Parlamentul îşi poate exercita de fapt altfel de

competenţe de control, decât cele directe tratate mai sus.

CONCLUZII

Caracteristicile Parlamentului European1

Având propria sa istorie, cultură şi putere, Parlamentul European se evidenţiază printr-o serie de caracteristici aparte:


16

-reperezintă „experimentul” care a avut cea mai mare influenţă în lume în ceea ce priveşte democraţia transnaţională;

-face parte dintr-un sistem instituţional unic şi fără precedent din punct de vedere istoric, Uniunea Europeană cu melanjul său de puteri supranaţionale şi cooperare interguvernamentală;

-existenţa sa este controversată, politicieni din unele state membre fiind chiar împotriva creării şi dezvoltării sale ulterioare;

-a cunoscut o dezvoltare rapidă, ales pentru prima dată în 1979 şi-a consolidat rolul şi puterea în mod considerabil;

-este obligat să-şi desfăşoare activitatea în trei sedii în loc de unul (Secretariatul se găseşte la Luxemburg, comisiile parlamentare se reunesc la Bruxelles, iar sesiunile parlamentare au loc la Strasbourg cu sesiuni suplimentare la Bruxelles);

-are un caracter multilingvist, putând fi comparat doar cu Parlamentele din India sau Africa de Sud;

-în urma votului său majoritar direct nu ia naştere niciun guvern, rezultatul acestor alegeri nepresupunând păstrarea sau schimbarea puterii executive (la fel ca la Congresul SUA, dar spre deosebire de parlamentele naţionale ale tuturor statelor UE);

-se află într-o continuă extindere, de la 410 membrii din 9 ţări iniţial, la 785 din 27 de ţări în prezent.

BIBLIOGRAFIE

1. R.CORBETT, F.JACOBS, M.SHACKLETON, Parlamentul European, Editura

„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 2007.

2. G.FABIAN, N.MIHU, E.VERESS, Parlamentul European, Editura Wolters Kluwer,

Bucureşti, 2007.

4. M.L.LĂCĂTUŞ, M.P. PUŞCAŞ, Cultură civică, Editura Corint, Bucureşti, 2004.

17

Documents

Parlamentul European