F. Dostoievski, Frații Karamazov, Partea I, cartea a II-a, cap. V:VAMIN! AMIN!Stareţul lipsise aproape douăzeci şi cinci de minute.' Trecuse de douăsprezece şi jumătate, şi Dmitri Fiodorovici, care pusese atîta lume pe drumuri, tot nu venise. Intre timp însă oaspeţii parcă uitaseră cu totul de el, şi, în momentul cînd stareţul se întoarse la el în chilie, îi găsi în toiul unei discuţii din cele mai însufleţite. De vorbit, vorbeau mai mult Ivan Fiodorovici şi cei doi ieromonahi. Miusov încerca şi el să strecoare cîte un cuvînt, arâtîndu-se foarte dispus să ia parte la discuţie, deşi nici de astă dată nu avu mai mult noroc, fiindcă după cum se vedea, nu i se dădea prea mare atenţie, aproape nici nu catadicseau să-i răspundă, ceea ce nu făcea decât să-i sporească şi mai mult enervarea. Mai încercase el şi altă dată să polemizeze cu Ivan Fiodorovici, şi nu putea să accepte cu sânge rece indiferenţa pe care acesta o afişa faţă de persoana lui. „Pînă acum cel puţin mă consideram pe picior de egalitate cu tot ce poate fi mai progresist în Europa, se gândea în sinea lui, dar, cum văd eu, tînăra generaţie nici nu se sinchiseşte de noi." Fiodor Pavlovici, care-şi dăduse cuvîntul să stea liniştit şi să nu sufle o vorbă, tăcea chitic, mulţumindu-se să-şi observe cu un zâmbet ironic vecinul, peste măsură de încîntat că-l vede stînd ca pe ace. Avea el de mult o poliţă pe care voia să i-o plătească şi acum pândea momentul potrivit. În cele din urmă, nemaiputîndu-se stăpâni, se aplecă peste umărul lui Piotr Aleksandrovici, căutînd să-i facă în ciudă:- Ştii de ce n-ai plecat adineauri, după istoria aceea cu sărutarea duioasă", şi ai binevoit să rămâi mai departe în mijlocul unor oameni care nu-ţi fac nici o cinste? Vrei să-ţi spun eu? Fiindcă te-ai simţit umilit, rănit în amorul propriu, şi ai rămas numai ca să-ţi iei revanşa, să arăţi cît eşti de inteligent. Şi nici n-ai să mai pleci pînă n-o să dovedeşti că eşti într-adevăr inteligent.- Iar începi? Te înşeli, ai să vezi c-o să plec imediat.- Ba nu, sînt convins c-o să pleci ultimul, ascultă-mă pe mine, ultimul! îl zgândări din nou Fiodor Pavlovici.Duelul acesta de cuvinte era în toi în momentul când intră bătrânul pe uşă.Discuţia încetă pentru o clipă, dar, după ce se aşeză la locul lui, stareţul se uită prietenos la oaspeţii săi, ca şi cum i-ar fi poftit să continue. Alioşa, care cunoştea tâlcul fiecărui gest al lui, îşi dădea seama că era peste măsură de obosit şi că făcea un imens efort ca să mai râmână. În ultima vreme, din pricina bolii şi a slăbiciunii, i se întîmpla uneori să-şi piardă cunoştinţa. În momentul acela i se răspândise pe faţă paloarea premergătoare leşinului şi buzele-i erau aproape albe. După cum se vedea, totuşi, monahul nu voia să tulbure adunarea, ca şi cum ar fi urmărit ceva, cu un anumit scop - dar care? De aceea Alioşa nu-l slăbea o clipă din ochi.- Vorbeam tocmai despre un articol foarte interesant pe care l-a scris dumnealui, începu părintele Iosif, bibliotecarul, arătînd spre Ivan Fiodorovici. Domnia sa trage unele concluzii noi, dar, cel puţin aşa mi se pare mie, ideea pe care o susţine are două tăişuri. Articolul dumnealui este, de fapt, un răspuns adresat unui arhiereu care a scris o carte despre laicizarea forurilor de judecată bisericeşti şi extinderea jurisdicţiei ecleziastice...- Punctul dumnealui de vedere, urma părintele bibliotecar, în problema laicizării jurisdicţiei bisericeşti este cît se poate de interesant: pe cît se pare, combate ideea despărţirii bisericii de puterea de stat.

1

- Interesant, într-adevăr, dar în ce sens? întrebă stareţul. Ivan Fiodorovici îi răspunse, nu însă condescendent şi plictisit, aşa cum se temuse Alioşa c-o să se întîmple, ci cît se poate de prevenitor, cumpănit, cu modestie şi după toate aparenţele, fără nici un fel de gînd ascuns.- Am pornit de la teza că această confuzie între elementele primordiale, adică între fondul însuşi al noţiunilor de biserică şi de stat, luate separat, va dăinui de bună seamă cît lumea şi pămîntul, deşi - în sine - este cu neputinţă de conceput. în privinţa asta nu ştiu dacă se va putea ajunge vreodată nu numai la o stare de lucruri normală, dar nici măcar la o soluţie acceptabilă, fiindcă totul se întemeiază, de fapt, pe o eroare. După mine, un compromis între stat şi biserică, în anumite probleme cum ar fi, de pildă, justiţia, în esenţa ei pură şi desâvîrşită, este absolut imposibil. Ierarhul, a cărui părere am combătut-o, susţine că biserica ocupă un loc precis şi bine determinat în stat. La care eu i-am obiectat că, dimpotrivă, biserica trebuie să cuprindă în sânul ei statul întreg, iar nu să ocupe numai un colţişor în alcătuirea lui, şi că dacă acest lucru - din cine ştie ce motive - nu poate fi realizat în momentul de faţă, el trebuie să constituie, de fapt, scopul primordial şi nemijlocit în dezvoltarea ulterioară a întregii societăţi creştine.- Aveţi perfectă dreptate! îi sări în ajutor cu toată hotârârea, deşi dând semne de nervozitate, părintele Paisie, cărturarul cel scump la vorbă.- Ştiţi cum se cheamă asta: ultramontanism pur şi simplu! interveni Miusov scos din răbdări, schimbîndu-şi poziţia picioarelor.- Nu există munţi la noi în ţară! i-o reteză scurt părintele Iosif, apoi, întorcîndu-se către stareţ: între altele, dumnealui se ridică împotriva următoarelor păreri „fundamentale şi esenţiale", afirmate de adversarul său, care, vă rog să luaţi aminte, este o faţă bisericească. în primul rînd: „Nici o asociaţie nu poate şi nu trebuie să-şi atribuie puterea de a dispune de drepturile civile şi politice ale membrilor ei". în al doilea rînd: „Puterea judecătorească penală şi civila nu trebuie să aparţină bisericii, fiind incompatibilă cu existenţa ei ca instituţie divină şi ca asociaţie cu scopuri religioase" şi, în sfirşit, în al treilea rând că: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta."- Ce ruşine! cum poate să se joace aşa cu cuvintele o faţă bisericească! îi luă vorba din gură părintele Paisie, care şedea ca pe ghimpi, apoi, întorcându-se către Ivan Fiodorovici: Am citit şi eu lucrarea criticată de domnia ta şi nu mi-a venit să-mi cred ochilor când am văzut negru pe alb: „Biserica nu este o împărăţie din lumea aceasta". Dacă n-ar fi din lumea aceasta, n-ar mai fi existat pe faţa pămîntului. În sfînta evanghelie vorbele acestea au cu totul alt înţeles. Şi nu-i îngăduit nimănui să se joace cu asemenea cuvinte. Domnul nostru Iisus Hristos a venit pe lume ca să statornicească biserica pe pămînt. Impărăţia cerurilor nu este bineînţeles din lumea asta, stăpînirea ei se află în slavă, deci nu putem ajunge la ea decît prin mijlocirea Bisericii, ale cărei temelii au fost puse aici, pe pâmânt, unde s-a statornicit. De aceea mi se pare nepermis, ba chiar ruşinos să faci calambururi sau jocuri de societate pe socoteala unor lucruri ca astea. Biserica este într-adevăr o împărăţie; menirea ei este să stăpînească lumea, şi până la urma stăpânirea aceasta nu se poate să nu cuprindă întreg pămîntul, aşa cum ni s-a făgăduit...Părintele Paisie tăcu brusc ca şi cum ar fi vrut să-şi înfrîngă vorbele. După ce-l ascultă cu toată deferentă şi atenţia cuvenite, Ivan Fiodorovici continuă cît se poate de calm, cu aceeaşi bunăvoinţă şi simplitate, adresîndu-se de astă dată stareţului: - Iată ideea de la care am pornit în articolul scris de mine: creştinismul a apărut în antichitate - în primele trei veacuri după Hristos, numite apoi ale erei noastre – constituit

2

numai ca o Biserică, fiind exclusiv o Biserică. Mai târziu, când statul roman păgân a hotărât să treacă la creştinism, lucrurile s-au petrecut în aşa fel, după cum era şi de aşteptat, încât, devenind creştin, statul roman s-a mulţumit să înglobeze în componenţa sa Biserica, râmânând mai departe un stat pâgân în foarte multe dintre manifestările sale. Fără îndoială că aşa trebuia să se întâmple. Roma, ca stat, a rămas încă prea mult legată de civilizaţia şi de înţelepciunea păgână; e destul să ne gândim numai la obiectivele şi chiar la bazele statului, care au rămas aceleaşi. În ceea ce priveşte Biserica lui Hristos, intrând în componenţa statului, n-a putut, fără îndoială, să renunţe la nici unul dintre fundamentele ei, la nici o fărâmă din piatra de temelie pe care fusese aşezată, după cum tot aşa nu putea să urmărească alte ţeluri decît cele statornicite cu străşnicie şi desemnate de Dumnezeu, între altele să transforme întreaga lume - şi deci şi vechiul stat păgân - încorporînd-o bisericii. Aşa că (adică pentru a-şi atinge ţelul pe care şi l-a propus în viitor) nu Biserica este aceea care trebuie să-şi caute un loc bine limitat în stat ca „oricare asociaţie publică" sau ca „o asociaţie cu scopuri religioase" (aşa cum spune autorul respectivei lucrări), ci, dimpotrivă, orice stat pământean trebuie odată şi odată să se identifice cu biserica, să ajungă să se contopească cu ea, renunţînd la orice alte obiective incompatibile cu biserica. Ceea ce nu înseamnă că statul va fi pus într-o situaţie de inferioritate, că onoarea şi mândria lui de stat puternic vor fi ştirbite cumva şi nici gloria conducătorilor lui, ci va ajunge doar să părăsească o concepţie greşită, încă păgână şi prost orientată, mergînd pe drumul cel drept, singurul care duce spre ţelurile veşnice. Iată de ce autorul cărţii Bazele jurisdicţiei asupra mirenilor ar fi fost mai aproape de adevăr dacă, examinând şi preconizând aceste baze, le-ar fi privit ca pe un compromis temporar, şi nimic mai mult, necesar vremurilor noastre încă imperfecte şi pline de păcate. Dar din momentul în care autorul îndrăzneşte să afirme că fundamentele preconizate de dânsul - şi pe care adineauri părintele Iosif le-a menţionat în parte - sunt imuabile, spontane şi eterne, înseamnă că se ridică pur şi simplu împotriva Bisericii şi a sfintei sale meniri, eterne şi imuabile. Iată, în linii generale, teza pe care o susţine articolul meu.- Adică, în două cuvinte, zise din nou părintele Paisie apâsând pe fiecare vorbă, după unele teorii, care s-au limpezit pe deplin abia în secolul nostru, al nouăsprezecelea, Biserica trebuie să se transforme în stat, ca şi cum ar trece de la o stare inferioară la una superioară, ca până la urmă să fie complet absorbită de el, făcînd loc ştiinţei, spiritului vremii şi civilizaţiei. Dacă nu vrea şi încearcă să opună rezistenţă - i se oferă un locşor bine delimitat în stat, şi încă sub controlul acestuia, aşa cum vedem că se întîmplă peste tot în ţările Europei contemporane. După concepţia şi credinţa noastră rusească însă, nu biserica este aceea care trebuie să se identifice cu statul, trecând de la o situaţie inferioară la una superioară, ci statul trebuie să sfârşească prin a se învrednici să ajungă a se confundă cu Biserica, să nu mai fie nimic altceva. Amin, amin!- Ce să spun acum, c-am mai prins puţin curaj! râse ironic Miusov, schimbându-şi din nou poziţia picioarelor. După câte înţeleg eu, asta înseamnă realizarea unui ideal infinit de îndepărtat, menit să se înfăptuiască la cea de-a doua venire a lui Hristos. Mă rog, dacă asta vă face plăcere! Un minunat vis utopic pe tema dispariţiei războaielor, a diplomaţilor, a băncilor etc. Ceva ce seamănă întrucîtva cu socialismul. Şi eu, care credeam că e vorba de un lucru serios şi că Biserica va începe să judece chiar acum cazurile penale, condamnând infractorii, de pildă, la pedeapsa cu bătaia, la ocnă, ba poate chiar şi la moarte!

3

- Chiar dacă în momentul de faţă n-ar exista pentru mireni decît foruri de judecată ecleziastice, biserica tot n-ar trimite pe nimeni la ocnă, nici la moarte. Fiindcă atunci crima şi modul în care este privită ar trebui să se schimbe radical - bineînţeles treptat, nu chiar aşa brusc şi nu imediat, totuşi destul de curînd - răspunse liniştit, fără să clipească, Ivan Fiodorovici.- Vorbeşti serios? întrebă Miusov, privindu-l atent.- Dacă n-ar exista pe lume decît Biserica, ea s-ar mulţumi să-l excomunice din sânul ei pe cel care s-a făcut vinovat de o nelegiuire sau care nu-i dă ascultare, n-ar reteza capul nimănui, continuă Ivan Fiodorovici. Şi atunci, vă întreb, ce o să facă omul lovit de anatemă, unde o să se ducă? Fiindcă, în orice caz, va fi silit să se rupăde oameni, aşa cum se întâmplă acum, dar şi de Hristos. Prin crima lui el nu s-ar ridica numai împotriva oamenilor, ci şi împotriva Bisericii lui Hristos. Fireşte, în sensul strict al cuvântului, lucrurile stau şi acum tot aşa numai că nu sînt mărturisite deschis; de aceea, deseori, conştiinţa criminalului se mulţumeşte cu un compromis:„Am furat, zice el, dar n-am păcătuit împotriva Bisericii, deci nu sunt duşmanul lui Hristos", iată cum gîndeşte de foarte multe ori astăzi un criminal, pe cînd atunci cînd biserica va fi ajuns să ia locul statului, va fi greu să-ţi mai faci asemenea socoteli decît doar cine ştie, tăgăduind Biserica aşa cum e statornicită pe faţa pămîntului. „Toţi greşesc, toată lumea s-a abătut de la drumul cel drept, Biserica în care cred ei se întemeiază pe minciună, numai eu, ucigaşul şi furul, reprezint adevărata Biserică creştină." Este foarte greu totuşi să judeci aşa, ar însemna să faci un efort extraordinar şi să fii pus în anumite condiţii care nu se întâlnesc decât foarte rar. Şi acum să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă: să considerăm modul în care Biserica priveşte crima; nu credeţi oare că punctul ei de vedere - aproape păgân - în asemenea cazuri ar trebui să se schimbe radical şi că în locul unui procedeu mecanic, constând în tăierea mădularului bolnav, aşa cum se procedează astăzi pentru apărarea societăţii, ar trebui să se instaureze - de astă dată cu adevărat, nu numai în aparenţă -ideea renaşterii omului, ideea reînvierii şi a izbăvirii lui?...- Stai, stai, ce vrei să spui adică?...Iar nu mai înţeleg nimic, îl întrerupse Miusov. Iar o utopie? Ceva indistinct, fără cap şi fără coadă, de neînţeles. Ce-i aceea excomunicare? Despre ce fel de excomunicare e vorba? Am impresia că-ţi râzi de noi, Ivan Fiodorovici.- De fapt, aşa se şi întâmplă chiar în momentul de faţa, rosti deodată stareţul, şi toată lumea se întoarse către el.Dacă n-ar fi Biserica, făptaşul n-ar întâlni nici o stavilă în calea fărădelegilor lui şi nici nu s-ar teme de pedeapsa viitoare, cea adevărată, nu procedeul mecanic despre care vorbeai dumneata şi care, de cele mai multe ori, nu face decît să-l înrăiască. Ispăşirea adevărată, singura care da roade şi care, înfricoşînd, totodată şi împacăsufletul, este aceea care izvorăşte din propria ta conştiinţă.- Dacă-mi daţi voie, cum vine asta? întrebă cu vădit interes Miusov.- Iată cum, răspunse bătrânul. Toate pedepsele existente, deportarea, ocna, la care se mai adăuga odinioară şi bătaia, nu reuşesc să îndrepte, şi mai ales nu înfricoşează aproape pe nimeni, în timp ce numărul crimelor săvârşite, departe de a scădea, sporeşte mereu. Cred că-mi daţi dreptate, nu-i aşa? Aşadar, societatea nu este câtuşi de puţin apărată, căci, deşi mădularul bolnav este retezat printr-un procedeu mecanic şi lepădat cât mai departe ca să nu mai fie sub ochii tuturor, în locul nelegiuitului pedepsit apărând pe loc încă unul, poate chiar doi. Dacă există ceva care ocroteşte societatea, chiar în vremurile noastre, îl

4

îndrumează pe făptaş pe calea cea bună şi face din el alt om, este numai şi numai legea lui Hristos, lege care vorbeşte prin glasul conştiinţei sale. Numai atunci când ajunge să-şi recunoască vina ca fiu al societăţii lui Hristos, deci ca fiu al Bisericii, nelegiuitul se va recunoaşte vinovat şi faţă de societate, adică tot faţă de Biserică. Prin urmare, chiar în momentul de faţă nelegiuitul este pus în situaţia de a-şi recunoaşte vinovăţia numai şi numai în faţa Bisericii, şi nicidecum în faţa statului. Dar, dacă judecata ar fi în mâinile societăţii întruchipate în Biserică, ar şti atunci cui să-i ridice anatema şi pe cine să primească iarăşi în sânul ei. Aşa cum se află acum însă, Biserica neavând dreptul de a judeca, ci doar pe acela de a condamna moralmente, renunţă de bunăvoie la pedepsirea vinovatului. Ea nici nu-l excomunică şi nici nu-l lasă în părăsire, lipsindu-l de poveţele ei părinteşti. Măi mult chiar, caută să păstreze neştirbită legătura creştinească, duhovnicească, normală cu făcătorul de rele: îngăduindu-l la slujbele bisericeşti, împărtăşindu-l cu sfintele daruri, miluindu-l şi purtîndu-se cu el mai curînd aşa cum te porţi cu un prizonier decît cu un vinovat. Doamne! Ce s-ar face condamnatul dacă societatea creştină, adică biserica, l-ar îndepărta din sînul ei, aşa cum îl desprinde de trupul societăţii şi-l îndepărtează legile civile? Ce s-ar întîmpla cu el dacă şi biserica l-ar osîndi, exco-municîndu-l, după ce va fi fost pedepsit mai înainte de legile statului? N-ar putea fi deznădejde mai cumplită, cel puţin pentru criminalul rus, căci rusul, chiar criminal fiind, tot mai păstrează credinţa în Dumnezeu. Cine ştie ce lucru înfricoşător s-ar petrece în sufletul lui! Poate, cuprins de disperare, nelegiuitul şi-ar pierde cu desâvîrşire credinţa, şi atunci... ce s-ar întîmpla?... Aidoma unei mame duioase şi iubitoare însă, Biserica renunţă de bunăvoie să-l pedepsească, fiindcă şi aşa vinovatul a fost destul de greu năpăstuit de legile statului şi trebuie să rămână lângă el cineva care să-i aline suferinţa. Biserică renunţă de bunăvoie la pedeapsă în primul rând pentru că justiţia bisericească este singura adevărată, şi ca atare nu se poate asocia nici fizic, nici spiritual - fie chiar în mod provizoriu - cu o altă justiţie, în cazul acesta nu avem dreptul să cădem la nici un fel de compromisuri. Se spune că în străinătate criminalul rareori are mustrări de conştiinţă, şi asta numai fiindcă doctrinele moderne întăresc în sufletul lui credinţa că fărădelegea pe care a săvârşit-o nu este de fapt o crimă, ci o răzvrătire împotriva stăpînirii care-l asupreşte pe nedrept. Societatea îl elimină din sînul ei în mod cu totul mecanic, prin forţa ei atotbiruitoare (cel puţin aşa spun cei din Europa că se întîmpla lă dînşii), fâcînd această operaţie cu un sentiment de ură, lăsîndu-l pradă uitării, cu totul nepăsătoare faţa de soarta ce-l aşteaptă, cu toate că e vorba de un fiu al ei. Acolo, de la început şi pînă la sfîrşit, se procedează fără nici un pic de milă creştină, căci în cele mai multe cazuri nu mai există de fapt biserică, există numai clerici şi locaşuri de închinăciune de toată frumuseţea, în timp ce biserica năzuieşte de mult sâ treacă de la condiţia de inferioritate, în care se află, la o treaptă superioară, aceea statală, pentru a se contopi complet cu statul. Asta cel puţin mi se pare că este situaţia în ţările luterane. Iar la Roma, încă de acum o mie de ani, statul s-a întronat în locul bisericii. De aceea acolo osînditul nu se mai socoteşte nici el un mădular al bisericii şi, ştiindu-se excomunicat, se lasă pradă deznădejdii. Iar atunci cînd se înapoiază în mijlocul societăţii, în sufletul lui clocoteşte atîta ură, încît se desprinde singur de ea. Vă puteţi închipui, aşadar, ce se întîmpla pînă la urmă. în multe cazuri s-ar părea că şi la noi situaţia este aceeaşi, nu trebuie să uităm însă că la noi, în afara legilor statului, mai există şi biserica, şi ea niciodată nu pierde legătura cu cel osîndit, socotindu-l mai departe în rîndul fiilor săi iubiţi şi păstrîndu-i aceeaşi dragoste. în afară de asta, mai există şi se menţine –fie chiar

5

numai ca idee - justiţia ecleziastică, justiţie care, ce-i drept, în momentul de faţă nu este în vigoare şi dăinuie doar ca o simplă năzuinţă pentru mai tîrziu, şi pe care desigur nelegiuitul o recunoaşte instinctiv, în adîncul lui. E drept şi ceea ce s-a spus mai adineauri aici, că în cazul cînd justiţia bisericească ar intra cu adevărat în vigoare, adică în cazul cînd întreaga societate ar constitui o Biserică, atunci jurisdicţia ecleziastică nu numai că ar mijloci îndreptarea vinovatului, aşa cum nu poate s-o facă vreodată în ziua de azi, dar este foarte posibil ca şi numărul fărădelegilor să scadă simţitor. Şi apoi, fără îndoială, Biserica ar avea în viitor cu totul altă înţelegere pentru nelegiuit şi pentru fărădelegea săvârşită de el şi ar şti să-l aducă înapoi pe cel excomunicat, să-i deschidă ochii celui care pune la cale o mârşăvie şi să-l ajute pe cel căzut în păcat să şe trezească la o viaţă nouă. Ce-i drept, urmă bătrînul zîmbind, deocamdată societatea creştină nu este încă pregătită pentru asemenea lucruri, bizuindu-se numai pe cei şapte înţelepţi; dar cum puterea lor e neistovită, Biserica rămîne totuşi în picioare mai departe, în aşteptarea transformării sale depline dintr-o societate, adică asociaţie cu un caracter aproape păgân, în Biserică unică, ecumenică şi cu adevărat domnitoare. Dea Domnul să fie aşa, amin, amin! Chiar dacă asta s-ar înfăptui la sfîrşitul veacului, căci de întâmplat aşa e menit să se întîmple! Şi n-are nici un rost să-ţi frămânţi sufletul, muncit de îndoieli, socotind vremurile şi soroacele, căci taina vremurilor şi a soroacelor n-o pot dezlega decît înţelepciunea Celui-de-Sus, prorocirile şi dragostea lui. Iar ceea ce după socoteala omului va să se întâmple cine ştie când, prin voia Domnului, poate se află chiar în prag, pe cale să se înfăptuiască. Amin, amin!- Amin! Amin! întări cucernic şi încruntat părintele Paisie.- Ciudat! Foarte ciudat, ce să spun! rosti Miusov fără patimă, dar totuşi cu un fel de indignare mocnită.- Ce vi se pare atît de ciudat? întrebă prudent părintele Iosif.- Dar ce înseamnă asta la urma urmelor! izbucni pe neaşteptate Miusov. Statul este pur şi simplu dat la o parte, şi în locul lui Biserica este ridicată la rangul de stat! Asta nu mai este ultramontanism, ci arhiultramontanism! Aşa ceva n-a visat nici măcar papa Grigore al VII-lea.- Cu voia dumneavoastră, aţi înţeles totul pe dos! observă cu asprime părintele Paisie. Nu biserica se transformă în stat, vă rog să luaţi bine aminte. Spre asta năzuia Roma în visurile sale! Cea de-a treia ispită a diavolului! Dimpotrivă, statul se transformă în biserică, se ridică pînă la eă pentru a păstori asupra întregului pămînt, ceea ce este cu totul opus şi ultramontanismului, şi Romei, şi felului domniilor voastre de a tălmăci lucrurile, este adică suprema menire a credinţei pravoslavnice pe lumea asta. Şi luceafărul acesta se va aprinde în Răsărit.Miusov tăcu grav, convins pare-se de covîrşitoarea lui superioritate. Un surîs condescendent, plin de indulgenţa, îi miji pe buze. Alioşa îl pândea din ochi, în timp ce inima îi bătea să se spargă. Discuţia îl tulburase pînă în adîncul sufletului în momentul acela se uită întâmplător la Rakitin, care nu se clintise de lângă uşă, ascultând, numai ochi şi urechi, deşi în clipa când îl surprinsese ţinea privirile în pâmânt. După roşeaţa puternică din obraji, Alioşa îşi putu da seama că şi Rakitin era emoţionat, poate chiar mai mult decît el. Şi Alioşa ştia de ce anume. - Dacă-mi daţi voie, aş vrea să vă spun o mică anecdotă, zise deodată Miusov cu cel mai solemn aer din lume. Acum câţiva ani, la Paris, curînd după lovitura de stat din decembrie, m-am dus într-o zi în vizită la o persoană care avea un rol foarte-foarte

6

important în conducerea statului pe vremea aceea, şi acolo am avut prilejul să cunosc un individ cât se poate de interesant. Era un agent secret, dar nu un agent oarecare, ci şeful unei brigăzi întregi de agenţi politici, post destul de însemnat în genul său. Am căutat să profit de ocazie şi, împins de curiozitate, am intrat numaidecât în vorbă cu el; cum nu venise acolo în calitate de prieten al casei, ci de subaltern obligat să prezinte un raport, vâzând, pe de altă parte, felul în care fusesem primit de şeful său, omul s-a înduplecat să-mi vorbească cu oarecare sinceritate, bineînţeles pînă la un anumit punct. De fapt, mai curând a fost politicos decât sincer, aşa cum numai francezii ştiu să fie politicoşi, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că sunt străin. Am înţeles totuşi perfect ce voia să spună. Venise vorba tocmai despre socialiştii revoluţionari, care, trebuie să vă spun, erau persecutaţi pe vremea aceea. Lăsând deoparte ideea de la care a pornit discuţia, mă voi mulţumi să citez doar o singură observaţie, într-adevăr foarte interesantă, care i-a scăpat la un moment dat preopinentului meu: „Noi, mi-a mărturisit el, nu ne temem, de fapt, chiar atît de socialişti, anarhişti, atei, revoluţionari şi aşa mai departe; suntem pas cu pas pe urmele lor şi le cunoaştem toată strategia. Există însă printre ei o categorie distinctă, deşi nu chiar aşa numeroasă: sunt cei care, fiind creştini şi credincioşi, sunt totodată şi socialişti. De ei ne temem mai mult, nu vă daţi seama ce primejdioşi sunt! Socialistul creştin este mult mai primejdios decît un socialist ateu". Cuvintele acestea m-au uluit pur şi simplu atunci; adineauri însă, ascultându-vă pe dumneavoastră, domnilor, mi-am adus aminte de ele...- Credeţi poate că ni se pot aplica şi nouă? Nu cumva vedeţi în noi nişte socialişti? întrebă fără înconjur părintele Paisie.Dar, înainte ca Piotr Aleksandrovici să-i poată răspunde ceva, uşa se deschise, şi multaşteptatul Dmitri Feodorovici intră în odaie. De fapt, nimeni nu se mai gândea c-o să vină, aşa încît apariţia lui intempestiva stârni, în primul moment, oarecare uimire.

7