Ficțiunea și referința

O funcție a enunțurilor lingvistice este proprietatea de a referi la realitate, anume acest act de referință este făcut prin intermediul frazelor descriptive.Dacă să ne gîndim doar strict lingvistic, atunci discursul de ficțiune este însuși un tip de discurs descriptiv, îndepărtîndu-se de discursul referențial prin aceea că frazele lui nu desemnează ,,referenți reali”.Însă aceasta nu este decît o determinare pur negativă a conceptului de ficțiune, fiindcă ficțiunea nu este doar ceea ce nu face un discurs de ficțiune, dar și a propune o explicație a funcționării sale, adică înlocuiește actul de referință la ,, realitate”.

Discursul de ficțiune se diferențiază prin denotație nulă, din punct de vedere logic, în așa fel încît elementee lingvistice au în discursul lor de tip factual o funcție denotativă sunt într-un discurs ficțional, denotativ vide.După Frege, enunțurile ficționale aun un sens (sinn) ,dar nu și referent (bedeutung).De exemplu, atunci cînd ascultăm un poem epic, este sensul frazelor și viziunile și sentimentele evocate acolo, în afara eufoniei verbale.Dacă ne-am pune problema verosimilității, a adevărului atunci s-ar pierde din farmecul lucrării, lăsînd la o parte plăcerea estetică.Această definiție ca denotație nulă, fusese acceptată practic de toți logicienii.Însă Goodman a insistat asupra faptului că nu eo definiție suficientă , care ar defini ficțiunea, deoarece ,,altminteri toate enunțurile false ar fi enunțuri ficționale.Nici măcar afirmația că toate enunțurile false sunt enunțuri ficționale nu poate fi acceptată: într-o operă de tip descriptiv, cum ar fi, de exemplu, o autobiografie, o denotație nulă ar trece drept fals sau minciună , nici într-un caz drept un enunț ficțional.

Deci, specificitatea ficțiunii constă înainte de toate într-o ,, stipulație explicită” privind lipsa denotației, sau în presupunerea implicită în virtutea căreia ,, ne este perfect egal, de exemplu, dacă numele Ulysse are sau nu un referent.(Frege)De aici apare necesitatea considerării componentei pragmatice în definiția ficțiunii.Definiția ficțiunii prin denotația nulă se limitează la o determinare negativă, adică se spune ce nu e ficțiune și mai puțin ceea ce ar putea ea fi.Mltă vreme, operelor de ficțiune le-a fost refuzată orice valoare cognitivă, Odgen și Richards (1923) au susținut astfel că enunțurile literare sunt pseudo-propoziții , avînd o funcție emotivă.Această explicație ,,segregaționistă” se situează practic în urma distincției freegiene dintre sens și referință, distincție care avea cel puțin meritul de a nu separa în întregime operele de ficțiune de funcționalitatea cognitivă a limbii.Dat fiind caracterul manifest al explicației emotiviste , aceasta nu mai este susținută în zilele noastre.În esență, două par a fi explicțiile susceptibile de a recunoaște bogăția cognitivă a operelor de ficțiune.

Prima explicație , care a fost susținută în special de Goodman, menține ideea că discursul de ficține este un discurs cu denotație literară nula, dar lărgeste noțiunea de referință incluzînd denotația metaforică și modurile de referință non-denotative.De aici, putem deduce astfel că o aserțiune a cărei denotație este nulă, citită literar, poate deveni adevărată, adică poate denota, la citirea metaforică.Ca exemplu, Don Quijote, fiind inexistent în lumea reală, orice aserțiune despre el este falsă din punct de vedere litarar, însă, metafric vorbind, numele propriu poate fi aplicat cu îndreptățire unui numar mare de bărbați , același lucru se poate supne despre acțiunile donquijotești.De astfel, în textele de ficțiune , absența denotației literare îl incită pe cititor la activarea altor tipuri de relații referențiale , în special exemplifcarea și exprimarea.Un alt exemplu este structura narativă circulară din ,,În căutarea timpului pierdut”, deoarece cartea se încheie cu decizia personajului Marcel de a scrie cartea pe care cititorul tocmai ce a parcurs-o., în

același timp această structură exprimă un anumit tip de relație dintre artă și timp, faptul că sfîrșitul cărții întîlnește începutul său este o metaforă a credinței proustiene și anume că opera de artă abolește timpul.Goodman consideră caracteristicile literare intrinsece și valorile expresive ca făcînd parte din structura referențială a sistemelor simbolice, în aceeași măsurăca și denotația, astfel lipsa denotației și caracterul ficțional , nu o împiedică să aibă o dimensiune referențială.

Cea de-a doua abordare lărgește domeniul de entități de a fi denotate.Astfel , logica modală admite că o propoziție contrafactuală, adică,, daca x s-ar fi întîmplat, atunci y” în loc să aibă denotație zero, referă de fapt la o lume posibilă, adică la o alternativă a lumii reale, în care lumea reală nu e decît o parte componentă.Această idee, inaugurată de Leibniz, îi făcuse deja pe unii critici să gindească semantica ficțională în termeni de lumi posibile.Această soluție a fost reluată de critici și filosofi precum Lewis, Winner, Djik, Parsons ect. Care consideră că funcția denotativă a enunțurilor ficționale referă la lumi ficționale create de auror și reconstituite de cititori.S-a demonstrat că teoria lumilor ficționale nu poate asculta de constrîngerile foarte stricte care guvernează logica lumilor posibile: pe de o parte, acestea din urmă sunt identificate în cadrul unor structuri de interpretare obligatorie dar nu liber create și pe de altă parte , ele exclud entități, contradictorii, cum ar fi de exemplu existența unui cerc pătrat.

Lumile ficționale sunt incomplete, iar unele dintre ele , de pildă, lumile ficționale cu focalizare internă multiplă sunt neomogene din punct de vedere semantic.Pavel prezintă o concepție foarte nuanțată a lumilor ficționale, pornind de la ideea că în existența cotidiană locuim într-o pluralitate de lumi, trecînd neîncetat din una în alta, el arată că ficțiunea nu poate fi definită în opoziție polară cu realitatea, ea trebuie mai degrabă situată pe o scară continuă de lumi mai mut sau mai puțin adevărate, mai mult sau mai puțin ficționale și ale căror intersectări definesc realitaea umană.

Universitatea de Stat a Moldovei

Facultatea de Litere

Catedra de Literatură Română și Teorie Literară

Postovanu Irina, masterandă, an II

Ficțiune și referință

A verificat: Elena Țau,

prof. universitar

doctor conf.

Chișinău, 2014

Bibliografie:

1)O.Ducrot, J.M.Schaeffer ,,Noul dicționar enciclopedic al științelor limbajului”

2)Țau Elena ,,Limbajul operei literare” Chișinău, 2007