FORTELE SPECIALE sau epuizarea superlativelor 

Oare cat din ceea ce s-a scris despre fortele speciale este adevar, cat fabulatie si minciuna? Cat de mult accepta acesti militari sa-si dezvaluie secretele profesiei, fara a se pune pe ei insisi in pericol? Cat este propaganda si cat realitate in tot ceea ce se spune despre fortele speciale? 

Dosarul de fata nu-si propune sa patrunda dincolo de cortina – de altfel, frumos colorata si bine trasa – in spatele careia se afla acesti „superluptatori ai secolului XXI”, cum ii numesc multe reviste magazin, care, motivate de ideea ca „asa ceva place cititorilor”, nu contenesc sa le faca loc in paginile lor. In pofida a ceea ce este la moda, prezentarea noastra este, am putea spune, una pur tehnica. Fara superlative, fara exagerari, fara simpatii si antipatii, dar si fara prejudecati! Dosarul se bazeaza exclusiv pe informatii provenite de la sursele publice. Sunt date care privesc mai ales organizarea, pregatirea, misiunile, modul de actiune, dotarea acestor categorii de forte. Am evitat din capul locului orice fel de speculatii. Ne-am oprit la acele armate care dispun in momentul de fata de o experienta apreciabila in domeniu si de forte care si-au dovedit valoarea si eficacitatea in actiuni de anvergura.  

Stiut fiind ca orice armata se straduieste sa-si creeze o imagine cat mai buna in ochii opiniei publice, este de la sine inteles ca informatiile pe care le furnizeaza sunt, de obicei, din categoria „pozitive“. Nimic sau aproape nimic despre ceea ce ar putea sa discrediteze sau sa puna sub semnul intrebarii credibilitatea acestor forte nu este lasat la indemana mass-media. Dezvaluirile – ce-i drept, foarte putine – datorate unor ziaristi care isi merita acest titlu, se pierd si ele, cu timpul, in noianul informatiilor cotidiene.

Legendele si miturile care se tes cu obstinatie in jurul luptatorilor fortelor speciale fac parte, si ele, din strategia si filosofia de lupta a acestora. Dincolo de orice exagerari – explicabile si de inteles pana la un punct – de „numerele de virtuozitate“ (salturi din elicopter in apa, trageri din orice pozitii, catarari pe ziduri, atacuri sub apa etc.), sustinute cu diverse ocazii, trebuie retinut ca fortele speciale isi merita pe deplin aprecierea de forte de elita ale armatelor. Acesti luptatori se mandresc, pe buna dreptate, cu o excelenta pregatire psihologica si o conditie fizica de exceptie. Nu oricine poate ajunge luptator in fortele speciale, fie ele americane, engleze, franceze etc. Dar, orice individ care doreste sa devina un „Rambo“ nu este considerat prea batran pentru asta. Important este sa faca fata, in orice conditii, standardelor cerute. Ceea ce nu-i deloc usor! 

PROFILUL PSIHOLOGIC al luptatorului din Fortele Speciale 

Cum trebuie sa fie din punct de vedere psihologic luptatorul din Fortele Speciale? Care sunt partile lui tari? Prin ce se deosebeste de un militar din fortele regulate? 

In conturarea profilului psihologic al luptatorului din Fortele Speciale trebuie sa vorbim, mai intai, despre o componenta foarte importanta care influenteaza in mare masura structura sa psihica: conditia fizica.

Misiunile Fortelor Speciale presupun, aproape intotdeauna, actiuni extrem de solicitante din punct de vedere fizic: parasutari, deplasari lungi in teren, escaladari, scufundari, lupta corp la corp etc. Un nivel inalt de pregatire fizica ii asigura luptatorului incredere in sine, curaj, confort mental si il ajuta sa-si pastreze echilibrul psihic. Iata de ce in selectia militarilor pentru aceste forte se perpetueaza un adevarat cult al testarilor draconice, intense, extenuante fizic, dar si psihic.

In armata britanica, de pilda, recrutii sunt supusi unor teste (de tipul extragerii ADN-ului din saliva) pentru descoperirea asa-numitelor gene ale performantei fizice, astfel incat garantia alegerii celor mai buni luptatori, din acest punct de vedere, sa fie asigurata.

Pentru a avea o conditie fizica exceptionala, luptatorii de elita se instruiesc in conditii foarte dure, de multe ori insuportabile. Ei sunt invatati sa considere ca limitele fizice sunt dependente, in mare masura, de felul cum gandesc. Daca vor mai mult, vor putea mai mult. Daca isi inving frica, durerile, prejudecatile, vor fi in ma-sura sa-si depaseasca barierele fizice sau psihice. Asadar, li se cultiva o vointa aproape masochista de a se antrena pana la ultimul strop de energie.

Strans legate de pregatirea fizica a luptatorului sunt capacitatile sale motrice. Viteza si precizia miscarilor, mobilitatea, coordonarea motorie, agilitatea si siguranta folosirii degetelor, a membrelor inferioare si superioare, pastrarea echilibrului fizic – toate trebuie sa fie la un nivel cat mai bun. Un luptator neindemanatic, incapabil sa monteze, sa demonteze si sa foloseasca cu siguranta cele mai diverse tipuri de armament sau dispozitive tehnice, stangaci in cataratul pe franghie, in manuirea armelor albe si practicarea inotului sau nepriceput in conducerea unui vehicul pe roti ori cu senile nu are sanse de a intra sau de a rezista in Fortele Speciale.

Dar luptatorului de elita nu i se cere doar o conditie fizica de exceptie, ci si o capacitate de reactie optima, de inalt nivel. Aceasta capacitate de reactie este in mare masura dependenta de: sensibilitatea tactila, termica si dureroasa, capacitatea de apreciere vizuala exacta a dimensiunilor, distantelor, formelor si culorilor, capacitatea de adaptare la intuneric si de vedere in intuneric, capacitatea de a distinge precis sunetele si zgomotele si de pozitionare corecta a lor in spatiu, capacitatea olfactiva de sesizare si deosebire a mirosurilor, capacitatea de apreciere corecta a cantitatii, greutatii, consistentei si structurii diferitelor materiale, capacitatea de percepere a timpului si miscarii etc. Toate acestea trebuie sa functioneze la parametri superiori. Acolo unde natura nu a fost foarte darnica, aceste capacitati pot suporta, prin antrenament, corecturi si imbunatatiri care sa le aduca la un nivel cat mai bun.

Si capacitatile de reprezentare ale unui luptator de elita se situeaza la niveluri peste medie. Posibilitatea intelegerii raporturilor si interdependentelor dintre piesele unei arme sau ale unui dispozitiv tehnic ori electronic, imaginarea lor cat mai exacta si in miscare permit militarilor sa utilizeze, sa monteze si sa demonteze cu rapiditate si precizie diverse tipuri de armament, sa dezamorseze felurite dispozitive explozive, sa puna in functiune aparate electronice pe care le-au vazut o singura data sau, de ce nu, niciodata. Oricine a constatat ca in diverse medii aprecierea relatiilor spatiale poate fi contaminata cu erori. Pe intinderile de apa sau de zapada apare iluzia apropierii, in peisajul montan aprecierea distantelor este dificila, iar obscuritatea si obturarea campului vizual de diferite obstacole impiedica orientarea vizuala. De aceea, in astfel de situatii, luptatorul de elita trebuie sa fie in masura sa se foloseasca de reprezentari precise despre teren si despre raporturile dintre obiecte pentru a se putea orienta si a nu fi influentat negativ de diverse iluzii perturbatoare.

Misiunile luptatorilor de elita sunt complexe si foarte multe dintre ele se realizeaza in afara controlului constient analitic. Acest lucru este posibil prin intermediul deprinderilor foarte bine puse la punct – transformate in priceperi si abilitati – pe care si le formeaza in antrenamente complexe si indelungate. Deprinderile le asigura rapiditate si precizie in actiunile monotone (incarcarea, montarea si demontarea armei, echiparea si dezechiparea, manevrarea diverselor tipuri de echipamente tehnice, executarea focului cu armamentul din dotare etc.), iar priceperile le permit sa se comporte cu flexibilitate in situatiile noi. Asa se explica de ce un luptator de elita este capabil sa manuiasca si alt tip de armament decat cel folosit la antrenamente, sa transforme rapid diverse dispozitive tehnice pentru a-i servi nevoilor de moment sau sa se urce dezinvolt intr-un vehicul, pe care nu l-a mai vazut niciodata, si sa-l conduca, in scurt timp, ca si cum ar fi masina lui personala.

In formarea deprinderilor luptatorilor si, mai ales, in desfasurarea eficienta a actiunilor lor specifice un rol insemnat il are dezvoltarea superioara a atentiei. Ea le permite sa receptioneze rapid si prompt informatiile de pe campul de lupta, ceea ce creeaza premisa foarte utila a prelucrarii si interpretarii lor eficiente. O atentie antrenata, caracterizata de o buna distributivitate, flexibilitate, stabilitate si concentrare pe perioade indelungate ii ajuta sa identifice usor diversele pericole din zona de lupta si sa desfasoare cu eficacitate, chiar in conditii solicitante psihic, actiuni complexe – trageri din diverse pozitii, pe timpul coborarii din elicopter pe franghie, in timpul saltului cu parasuta sau al escaladarii peretelui unei cladiri.

Necesitatea stocarii si accesarii facile sau a pastrarii fidele si indelungate a cunostintelor, fie ca sunt teoretice sau practice, este un avantaj semnificativ in orice profesie. In cazul luptatorului de elita, ele capata valente nebanuite, de multe ori dramatice. Omiterea unui amanunt (o parola de trecere, un cod de punere in functiune a unui dispozitiv exploziv sau de deschidere a unei usi secrete etc.) ori reactualizarea insuficient de rapida a informatiilor pot duce la esecuri cu implicatii extrem de grave. Tocmai de aceea, in pregatirea luptatorilor se insista pe dezvoltarea tuturor tipurilor de memorie (intentionata, neintentionata, de scurta sau lunga durata, mecanica sau logica, imaginativa, motorie sau verbal-logica etc.).

Nu putini sunt cei care cred ca stilul de viata asa-zis cazon determina formarea unei gandiri conformiste, rigide, lipsite de flexibilitate si, ca atare, ineficienta in situatii imprevizibile. O prejudecata spulberata cel putin in cazul luptatorilor din Fortele Speciale. Angajati in misiuni deosebit de riscante, ei trebuie sa dovedeasca o buna mobilitate a gandirii, rapiditate de analiza si sinteza, capacitate eficienta de sistematizare si clasificare si, nu in ultimul rand, usurinta in combinarea cunostintelor anterioare si in rezolvarea problemelor care apar.

Inteligenta luptatorilor din Fortele de Elita se situeaza deasupra mediei, chiar daca, la prima vedere, o asemenea conditie ar putea parea exagerata in ochii celor care vad in ei niste exponenti ai fortei fizice si mai putin ai intelectului. Inteligenta le garanteaza „descurcarea“ in situatii complicate, iesirea din situatii de criza sau anticiparea, cu un pas inaintea adversarului, a solutiei celei mai bune de obtinere a superioritatii in lupta si a victoriei.

Nu este mai putin adevarat ca, desi inteligenta este apreciata ca un bun indicator de obtinere a performantei, exista si alte elemente ale structurii psihice a luptatorilor care le netezesc drumul spre eficienta profesionala, cum ar fi, de exemplu, autocontrolul psihoemotional, tenacitatea sau stapanirea de sine.

Un luptator de elita nu poate sa atinga performante ridicate si sa reziste in aceasta profesie daca nu dispune de niste aptitudini speciale. Ne referim nu numai la aptitudinile simple, de genul aprecierii rapide si

corecte a distantelor, reamintirii precise a figurilor umane etc., sau la cele generale, de tipul inteligentei, spiritului de observatie, creativitatii. Avem in vedere acele aptitudini specifice, cum sunt, de exemplu, aptitudinile de a executa trageri precise cu diferite categorii de armament, de a invata figuri complexe de arte martiale, de a executa fara ezitare ordine care, de multe ori, contravin propriilor dorinte, de a rezista timp indelungat la privarea de somn, hrana, apa, de a desfasura actiuni in conditii dificile de mediu, de a se acomoda rapid la situatii stresante, de a intelege si anticipa comportamentul uman in lupta. Toate acestea ajung sa fie integrate armonios in personalitatea luptatorului prin constientizare, antrenament si ajustare, ceea ce, in final, duce la conturarea unei aptitudini generice, specifice, foarte apreciata de militarii Fortelor Speciale: disciplina profesionala. Ea sintetizeaza intr-o buna masura aptitudinile caracteristice, dublate de trasaturile de caracter. Este evident ca intr-o asemenea profesie dificila si periculoasa rezista doar cei atrasi puternic in directia aventurii, a riscului si care dovedesc aptitudini bine conturate si adaptate cerintelor profesiei.

Un luptator din Fortele Speciale are o motivatie intrinseca foarte puternica. Altfel, el nu ar putea practica timp indelungat aceasta profesie manat doar de motivatii extrinseci, de tipul remunerarii sau acordarii de medalii si onoruri militare. Si asta pentru ca gradul inalt de solicitare fizica si psihica, privatiunile, riscurile ii pot zdruncina dorinta de a continua, atata vreme cat ea nu este sustinuta de o motivatie intrinseca solida, care sa sublimeze intr-o trebuinta de autorealizare de inalt nivel si intr-o convingere puternica in utilitatea sa.

Intr-un domeniu dur, solicitant si aflat, de multe ori, la limita dintre legal si ilegal, dintre moral si imoral, este nevoie de: loialitate, seriozitate, integritate, curaj, stapanire de sine, echilibru psihic, stabilitate emotionala, constiinciozitate, incredere in fortele proprii, altruism, camaraderie, spirit de echipa.

Daca un luptator de elita nu are un caracter puternic, echilibrat, de valoare, el nu poate prezenta incredere. A-i incredinta misiuni de care depinde, uneori, soarta unei intregi operatii militare sau a unui razboi devine o decizie foarte riscanta.

Exista o latura foarte importanta a profilului psihologic al luptatorului de elita care isi spune cuvantul si din punctul de vedere al construirii propriului caracter. Aceasta se numeste vointa. Prin excelenta, apartenenta la Fortele Speciale este o adevarata scoala a vointei. Procesul psihic vointa are calitatea de a se forma si dezvolta in lupta cu greutatile, in actiunile de confruntare si invingere a obstacolelor. Inca de la selectie, capacitatile volitive ale luptatorilor de elita sunt testate prin exercitii extrem de solicitante (treceri peste obstacole, marsuri pe distante mari cu rucsacul in spate, alergari, inotul cu echipamentul de lupta, treceri prin bazine de apa cu gheata, deplasari pe timp de noapte etc.) si sunt acceptati doar cei capabili sa faca fata tuturor testelor. Antrenamentele numeroase si foarte dure, misiunile complexe – desfasurate in conditii extreme, cu obstacole dificile de natura fizica si psihica – au darul de a dezvolta la un nivel de invidiat vointa luptatorilor care se manifesta prin curaj, hotarare, perseverenta in atingerea scopurilor, capacitate de a lua rapid decizii capitale, de a rezista la orice fel de presiuni fizice si psihice.

Prin construirea unei vointe puternice, luptatorii din fortele de elita sunt capabili sa-si ia in stapanire propriile emotii (frica, deznadejdea, ura, teama, nesiguranta, bucuria, tristetea), sa-si controleze atitudinile si sa actioneze cu eficienta maxima in cele mai dificile conditii de lupta.

Probabil ca multa lume are impresia ca luptatorul de elita este un fel de superman, un individ perfect din punct de vedere psihologic. Cert este faptul ca luptatorul din Fortele Speciale este un tip superior, dotat cu calitati fizice si psihice de exceptie, si reprezinta un veritabil exponent al elitei militare.

 Capitan MARIAN PREDOAICA

 Femei in formatiunile de lupta

 Moartea unui femei soldat si capturarea altor doua in timpul razboiului din Irak au readus in discutia

opiniei publice internationale o chestiune controversata atat in Statele Unite, cat si in alte tari: angajarea femeilor in lupta directa. Imaginile acestor trei femei militar din armata americana vor ramane, printre cele mai dramatice, din istoria conflictelor militare ale inceputului de mileniu. Povestea lor a pus in evidenta una din fatetele razboiului din Irak: participarea femeilor intr-un numar mai mare ca niciodata la o campanie militara. Peste 40.000 de femei au participat la operatiile militare din Golf, in conditiile in care acestea constituie 16% din totalul fortelor armate ale SUA.

Angajarea femeilor in cadrul armatei americane s-a amplificat foarte mult in ultimul deceniu, mai ales dupa ce Congresul a ridicat, in 1994, restrictiile asupra folosirii lor in aviatia de lupta si pe navele de suprafata. Cu toate acestea, armata americana continua sa interzica femeilor lupta directa terestra si, de aceea, le restrictioneaza accesul in unitatile de infanterie, de blindate si de forte speciale, submarinele ramanandu-le, de asemenea, inaccesibile.

O tara in care femeile sunt obligate sa faca serviciul militar este Israelul. Cu toate acestea, ele reprezinta numai 32% din “armata poporului”, deoarece orice femeie care refuza sa serveasca sub arme din diverse motive, cele mai des invocate fiind de ordin religios sau casatoria, sunt eliberate automat din serviciu. De asemenea, femeile servesc, pe o perioada mai scurta de timp comparativ cu barbatii si, sunt, cu cateva exceptii, scutite de la serviciul in rezerva. Majoritatea femeilor militar ocupa posturi traditional feminine, dintre care cel putin 30% sunt administrative sau de secretariat.

In armata israeliana, femeilor li s-a oferit, in ultimele doua decenii, un numar sporit si variat de optiuni in diverse functii, indeosebi cele de instructori. Exista chiar cateva femei pilot de lupta si cel putin un comando marin care este alcatuit din femei. Dar, dincolo de discutiile “rasunatoare” despre femeile razboinice ale Israelului, acestea nu ocupa decat 1% din functiile de lupta active. Unitatile angajate direct in lupta, cum ar fi infanteria sau blindatele, raman inaccesibile femeilor, chiar daca unele dintre ele sunt autorizate sa serveasca in cadrul unor unitati de infanterie aflate la frontiera de sud a Israelului, considerata o frontiera linistita. Politica oficiala este aceea de a pastra femeile in afara liniei de front, in afara confruntarii directe.

Exista totusi un sector in care femeile israeliene, diferit de semenele lor din intreaga lume, sunt angajate in lupte terestre directe: politia de frontiera. De-a lungul liniei verzi si in enclavele palestiniene din Cisiordania si in Fasia Gaza, ele sunt implicate in ambuscade, baricade, operatiuni de supraveghere si patrulare. Politia de frontiera a deschis portile femeilor in 1995, considerand ca ele pot face tot ceea ce fac barbatii pe campul de lupta. Ratiunea practica aflata la baza acestei atitudini a fost penuria de efective.

De fiecare data cand un domeniu al fortelor israeliene si-a deschis portile pentru femei, a existat o profunda rezistenta interna. In anii ’80 armata a inceput sa formeze femei ca instructori pe tancuri de lupta, sau in anumite unitati combatante. Paradoxal, acestea invatau teori in salile de clasa, dar nu luau parte la lupta.

In cele mai multe cazuri a fost nevoie de o decizie a Inaltei Curti pentru a obliga Fortele de Aparare ale Israelului sa admita accesul femeilor in randurile sale. Este destul de cunoscut episodul din anul 1994 cand Fortele Aeriene au fost constranse sa le accepte la cursurile de formare a pilotilor. Amenintarea judiciara a fortat si marina sa deschida programe de comando pentru femei.

Exista trei ratiuni pentru excluderea femeilor din diferitele sectoare ale armatei. Prima este aceea ca prezenta lor ar putea duce la aparitia tensiunilor sexuale in cazarmi.

Integrarea a 250 de femei in politia de frontiera, pana atunci exclusiv masculina, a provocat cazuri izolate de exploatare a femeilor de catre comandantii lor. Aceste cazuri au fost tratate cu severitate mergandu-se pana la destituirea celor gasiti vinovati.

A doua ratiune se refera la femeile luate prizoniere. Frica de a fi violate de catre inamic este o amenintare permanenta si obsedanta. Dar si barbatii pot cadea frecvent victime ale violului si torturii in captivitate.

A treia ratiune afirma ca femeile sunt mai slabe din punct de vedere fizic. Este un argument mai greu de contestat. S-a remarcat faptul ca femeile militar au cu 30% mai multe accidente de diverse tipuri, mai ales fracturi, decat barbatii. Chestiunea aceasta se pune din ce in ce mai putin in armatele dotate cu inalta tehnologie, fiind motivul pentru care femeile sunt implicate in munci cu un grad inalt de dificultate, in cadrul fortelor armate. Totusi, atunci cand este vorba de lupta directa, traditionala, talia si forta raman importante. Cu toate acestea, chiar daca pe ansamblu exista diferente, se remarca faptul ca exista femei la fel de puternice ca si barbatii. Cercetatori americani au stabilit in urma unui studiu ca, atunci cand o femeie este corect antrenata, poate fi la fel de dura ca orice barbat. Concluzia: nu este nevoide de testosteron ca sa fii puternic. Supuse unui regim de pregatire intensa (alergari, antrenamente dificile si controlul greutatii), circa 75% din cele 41 de femei aflate sub observatie au fost capabile sa se pregateasca pentru a inlocui, in diferite misiuni, militarii barbati. Chiar si inainte de antrenament aproximativ 25% dintre femei erau in masura sa execute misiunile respective. Printre ele s-au aflat avocate, studente, picolite, unele dintre ele fiind mame. Un test asemanator, desfasurat in armata britanica a ajuns la concluzia ca, prin antrenament psihic, femeile pot ajunge la niveluri de rezistenta psihica si la forta fizica la fel cu cele ale barbatilor. Multe dintre femei manuiesc excelent pistolul, carabina si armele automate. Pilotii femei pot sa piloteze avioanele de lupta mai bine decat barbatii, dar acestia pot pilota ceva mai bine bombardierele grele.

Totusi, in pofida evidentelor, singurul obstacol in fata unei egalitati depline intre cele doua sexe, in cadrul armatei, si a posibilitatii ca femeile sa ocupe orice functie ramane exigenta fata de fizicul lor. Din acest punct de vedere, se estimeaza ca femeile nu sunt adaptate pentru unitatile de forte speciale, fara insa ca aceasta limitare sa fie absoluta. Sensibilitatea femeilor la fracturi poate fi depasita printr-o dieta bogata in calciu si un antrenament fizic adaptat. Din momentul in care femeile au fost admise in randul cadrelor politiei de frontiera ele sunt atent supravegheate de nutritionisti, ginecologi, ortopedisti, epidemiologi care au studiat impactul fiziologic al acestor schimbari. Daca Fortele de Aparare ale Israelului vor sa desfasoare femei in cadrul trupelor de comando, trebuie sa investeasca in programe de cercetare, de antrenament, pentru a le ameliora conditia fizica si a evita astfel diminuarea standardelor armatei. Dar, pana in acest moment, nu a fost facut nici un demers in acest sens.

Fara indoiala ca fortele de opozitie, formate din fundamentalisti evrei si dintr-o parte a populatiei religioase au contribuit la indepartarea femeilor din anumite domenii ale carierei militare. Dar, armata, ca institutie, este ambivalenta in privinta deschiderii functiilor sale pentru femei: pe de o parte, ea doreste promovarea perso-nalului, pe de alta, parte ramane o institutie intrinsec misogina. Integrarea femeilor in functii prestigioase si dificile este considerata a fi impotriva oricarui spirit militar care este bazat pe ego-ul masculin.

Rezistenta la integrarea femeilor in cadrul politiei de frontiera este in principal datorata stereotipurilor. Dar nici femeile nu sunt iertate de reprosuri - in ciuda faptului ca s-au acceptat functii de lupta pentru ele, se remarca faptul ca nu exista un numar prea mare de voluntare pentru a servi in unitatile de lupta, fenomen ce condamna aceste programe la esec. Faptul ca numai doua femei servesc in infanterie sau la parasutism nu are nici un impact, nu schimba cultura armatei si nici societatea in intregul ei, cele care au ales acest drum asumandu-si riscul de a fi percepute drept excentrice sau „exceptii“. Nu exista nici un motiv ca un domeniu al armatei sa-si schimbe structura si programele pentru a satisface cererile numai ale una sau doua femei, in conditiile in care este nevoie de peste 40% din efectivele fortelor aeriene, de exemplu, pentru a se schimba ceva.

In armata Frantei, toate specializarile au fost deschise din 1998 femeilor, ultimul “bastion” masculin fiind “cucerit” de cele 9 femei militar tehnicieni puscasi comando care au ocupat aceasta functie in urma cu cinci ani. In prezent, fortele aeriene numara 8.500 de femei, ceea ce inseamna 145 din efectivul total. Ele repre-zinta 4,5% din totalul ofiterilor, 10,5% dintre subofiteri, 26% dintre gradati si 35,5% dintre civili.

In Suedia, integrarea femeilor in armata este sustinuta de institutia militara si a cunoscut progrese semnificative in ultimii ani: femeile ofiter comanda unitati formate exclusiv din barbati; candidatele la cariera militara suporta aceleasi solicitari fizice si psihice ca si barbatii.

Integrarea si acceptarea reala a femeilor militari au facut progrese remarcabile in ultimii 10 ani in armatele unor tari ca: America, Israel, Canada, Marea Britanie, Franta, Suedia etc. Femeile au acces la un numar sporit de functii si specialitati din cadrul unor cariere non-traditionale inclusiv din fortele speciale. In acelasi timp, natura conflictelor actuale cere folosirea unor indivizi competenti, iar femeile vor trebui sa faca dovada calitatilor, performantelor si a profesionalismului lor, astfel incat capacitatea operationala a unitatilor in care activeaza sa nu fie diminuata, prezenta lor sa nu reprezinte un handicap.

 DELIA PETRESCU

 S.U.A.

 Fortele speciale ale SUA reprezinta, probabil, cea mai diversificata si structurata categorie de forte de

acest tip pe care le-a dezvoltat vreun stat de-a lungul istoriei. Cu peste 25 de structuri de forte speciale, divizate la randul lor in alte zeci de substructuri, trupele

speciale americane sunt cu adevarat etalon pentru orice tip de forta din orice tara. Deviza lor – „Indraznetii inving“– preluata de la SAS, vorbeste de la sine despre conditia acestor luptatori. 

Ranger Force Rangerii constituie forta de interventie rapida a SUA, capabila sa actioneze, in maximum 18 ore, oriunde

in lume, sa desfasoare asalturi de infanterie si orice fel de misiuni in conditii variate de teren si clima. Specialitatea lor insa este asaltul rapid asupra aeroporturilor (lucru dovedit in Grenada si Panama). Unii dintre ei sunt specializati in operatii acvatice sau in actiuni ce presupun deschiderea parasutei la joasa altitudine.

Rangerii au aparut in America inca inainte de proclamarea Independentei SUA. Primul ranger american este considerat a fi Benjamin Church care si-a desfasurat activitatea in deceniul sapte al secolului al XVII-lea, dar el nu este neaparat cel mai faimos. In 1756 padurarul Robert Rogers primind comanda a patru companii a creat faimosii „rangers ai lui Rogers“. Ei au executat misiuni de supravietuire si de atac, misiuni pe care, chiar si in zilele noastre, putine unitati sunt capabile sa le execute.

Primele misiuni au fost cele desfasurate contra francezilor si a aliatilor lor in razboiul impotriva Indiei (1754-1763). Datorita misiunilor desfasurate pe parcursul razboiului, militarii condusi de Rogers au fost considerati ochii si urechile trupelor britanice.

Respectul si faima pe care si le-au castigat au avut ca efect infiintarea unor scoli speciale in Anglia, ce aveau la baza antrenamentele desfasurate de Rogers. Atat americanii, cat si britanicii au utilizat forte de tip rangers in timpul Razboiului de Independenta. Rogers a luptat alaturi de Coroana, dar nu a mai avut acelasi succes ca cel impotriva francezilor. Dupa razboi, unitatile de tip ranger au fost dizolvate pentru ca, in 1812,

sa fie reinfiintate pentru a apara granitele de vest ale SUA de atacurile amerindienilor. In 1830 a fost infiintat un detasament de rangeri texani, ei devenind urmasii oficiali ai celor din timpul Razboiului de Independenta.

Unitatile de tip ranger cunosc o noua dezvoltare in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial constituindu-se sapte batalioane, care, in august 1943 au primit denumirea oficiala de „Ranger Infantry Battalions“.

Acestia au fost folositi si in razboiul din Coreea, in sprijinul fortelor din Sud, implicandu-se in toate luptele insemnate. In „Operatiunea Tomahawk“ rolul lor a fost de a bloca inamicul in incercarea de retragere din Seul. Au facut acest lucru cu mare succes.

Dupa razboiul din Coreea, trupele ranger au fost prezente oriunde in lume, din Vietnam pana in Grenada si Panama.

 69 DE ZILE PENTRU UN RANGER

 Rangerii sunt selectati si antrenati pe parcursul unor exercitii extrem de dure. Antrenamentul incepe la

Batalionul 4, de antrenament, din Fort Benning, Georgia, continua la Batalionul 5, in Dahlonega, Georgia, pentru instructie montana si se incheie la Batalionul 6, din Eglin, Florida, pentru pregatirea in teren mlastinos si jungla. Doar 35% dintre candidati trec toate etapele antrenamentului. Acest procent mic se explica prin faptul ca antrenamentele se desfasoara in conditii dificile care solicita un efort prelungit si abilitati deosebite. Liderii echipelor se schimba astfel incat fiecare sa-si dezvolte capacitatile in rolul de sef. Daca instructorii observa cea mai mica urma de teama la un recrut la intalnirea cu un obstacol sau panica in situatia in care el este lider, ei ii vor acorda mai mult timp pentru acest rol. In cazul in care nu reuseste, este indepartat. Aceste trei faze presupun pregatirea si selectarea rangerilor si totul in doar 69 de zile.

MISIUNIUnitatile ei se subordoneaza Comandamentului de Operatiuni Speciale. Ele pot actiona independent sau

intr-o forta complexa, cu unitati din categorii de arme diferite. Se antreneaza permanent in operatiuni montane, urbane, amfibii si in medii aride.

 SEAL

 Fortele SEAL reprezinta primele forte speciale navale ale SUA. SEAL este un acronim pentru SEa (mare),

Air (aer) si Land (pamant), adica defineste mediul in care isi desfasoara activitatea. Luptatorii SEAL pot inota sau se pot parasuta in zona de operatii si pot fi folositi nu doar pentru a distruge obiective in operatiuni marine, ci si ca mici unitati tactice.

La inceputul anilor ’60, liderii SUA au ajuns la concluzia ca fortele armate au nevoie de echipe cu o mare flexibilitate care sa duca la bun sfarsit misiuni speciale in teatrele de operatii de pe tot mapamondul.

La 1 ianuarie 1962 presedintele J.F. Kennedy a semnat ordinul ce consfintea crearea fortelor SEAL. In baza acestui ordin s-au format doua unitati distincte, una pe coasta de vest si una pe coasta de est. Beneficiind de un antrenament dur si de armament individual de ultima generatie, fortele SEAL au fost capabile sa-si indeplineasca prima misiune chiar in anul 1962, in timpul crizei rachetelor cubaneze. Aproape imediat dupa formare, unitatile SEAL au fost dislocate in Vietnam, la inceput ca instructori si supervizori ai militarilor sud-vietnamezi, mai apoi ca trupe de asalt in delta fluviului Mekong. Mici echipe, de sase pana la opt membri, s-au constituit in patrule ce organizau ambuscade in apropierea satelor.

Dupa razboi, fortele SEAL, la fel ca celelalte forte speciale, au trecut in coada listei de prioritati, acest lucru ducand la imbatranirea si deteriorarea echipamentului ceea ce a afectat, bineinteles, antrenamentele si pregatirea generala. Imediat dupa esecul operatiunii „Gheara de vultur“ politica SUA a pus in prim plan revitalizarea fortelor speciale. Acest suport a venit exact la timp, dovedindu-si eficacitatea in rezolvarea crizei din 1983, intre tanarul stat Grenada si SUA.

Criza Panameza a fost o alta misiune in care implicarea fortelor SEAL s-a incheiat cu succes.In zona Golfului Persic fortele SEAL au fost prezente inca inainte de 1990, cand Irakul a atacat Kuveitul.

Ele au avut rolul de a proteja transporturile de petrol de minele marine amplasate de Iran. Operatiunea s-a desfasurat intre 1987 si 1989 si a avut numele de cod „Earnest Will“. Razboiul din Golf i-a implicat in misiuni ce au cuprins atat actiuni de observare si strangere de date, cat si de salvare a pilotilor aliati cazuti in spatele liniilor inamice.

In ianuarie 2002 prezenta lor in Afganistan a dus la descoperirea si capturarea unei mari cantitati de armament si munitie intr-o retea de tuneluri si pesteri aflate in estul tarii, in apropiere de Zhawar Kili, langa granita cu Pakistanul.

 ANTRENAMENTULPregatirea SEAL cuprinde o etapa preliminara, de antrenament si selectie a viitorului personal, si o etapa

de antrenament specific in vederea pregatirii pentru misiunile viitoare.

 MISIUNI* Actiune directa in zone de conflict, recunoasteri speciale;* Razboaie neconventionale, apararea intereselor SUA in diferite zone ale globului;* Actiuni antiteroriste. 

Delta Force Destinat pentru operatiuni speciale dincolo de granitele SUA, „Grupul de operatiuni speciale-Delta Force“

reprezinta principala unitate de lupta impotriva terorismului. Existenta ei si operatiunile la care a luat parte, mult timp, au fost negate, aceasta tocmai pentru a proteja modul de antrenament si actiune si a crea avantajul psihologic necesar indeplinirii cu succes a misiunilor.

Creata in 1977, sub comanda colonelului Charles Beckwith, Delta Force este raspunsul guvernului american la actele teroriste. Inca de la inceput, o mare influenta asupra noii structuri a avut-o britanicul SAS si experienta acumulata de colonelul Beckwith in anii 1962-1963, cand a luat parte la operatiuni SAS. In acest moment Delta Force este organizata in trei grupuri, denumite A, B si C, care sunt, la randul lor, subdivizate in grupuri mici. Impartirea este impusa de fiecare misiune in parte. In indeplinirea misiunilor beneficiaza de sprijinul logistic, financiar si medical acordat de numeroase alte unitati.

Cartierul general al unitatii se afla la Fort Bragg, in Carolina de Nord, unde dispune de o baza de antrenament si piste de calire fizica. Antrenamentul se desfasoara tinandu-se cont de faptul ca unitatea nu va sti unde si cand va fi nevoie de ea.

Trupele Delta au in dotare cele mai avansate echipamente si tehnica aflate la ora actuala in SUA. O mare parte din acest material este facut special pentru ei, astfel incat el nu se poate regasi in dotarea niciunei alte categorii de forte.

Unele misiuni in care au fost implicate efective ale Delta Force:* 1979 - impreuna cu FBI-ul, la Jocurile Pan Americane din Puerto Rico, ca parte a dispozitivului

antiterorist;* 1983 - participa in operatiunea „Furie rapida“ in Grenada, ce a inclus si un asalt aerian asupra inchisorii

„Richmond Hill“;* 1984 - desfasurarea din Estul Mijlociu, ca urmare a deturnarii unui avion apartinand liniilor aeriene

Kuveitiene cand doi cetateni americani au fost ucisi;* 1985 - desfasurare similara in Cipru, cand a fost deturnat un avion al liniilor aeriene TWA;* 1987 - trimise in Grecia pentru a asigura securitatea colonelului James Rowe la adresa caruia s-au

primit amenintari din partea comunistilor vietnamezi;* 1989 - eliberarea cu succes a prizonierilor americani, operatie ce a durat doar cateva minute, si

capturarea generalului Noriega;* 1991 - dislocarea in Golf pentru a servi ca garda de corp pentru oficialii americani, mai tarziu implicandu-

se in efortul de localizare si distrugere a lansatoarelor mobile SCUD in nordul desertului irackian;* 1993 - ca parte a fortei de urmarire si capturare a liderului rebel Mohamad Earah Aidid in Mogadishu,

Somalia;* 1997 - o mica echipa trimisa in Lima, Peru, imediat ce a fost atacata Ambasada Japoniei. ANTRENAMENTULImplica obtinerea de capabilitati in scotocirea cladirilor, in prinderea si neutralizarea elementelor teroriste

precum si in executarea unui asalt, singur sau in echipa, asupra unor cladiri. In lupta impotriva terorismului sunt invatati ca orice terorist trebuie impuscat de doua ori pentru a fi sigur ca el nu va reveni in lupta.

 MISIUNIDupa cum s-a vazut si in scurtul istoric al unitatii, Delta Force are ca principala misiune rezolvarea

situatiilor de criza generate de actiunea elementelor teroriste. Modul de actiune si rezultatele ii recomanda ca fiind unii dintre cei mai buni specialisti in salvarea de ostatici si in anihilarea elementelor teroriste.

 DOTAREIn dotarea acestei forte se regaseste cel mai bun echipament produs pana in acest moment oriunde pe

glob. Multe din materialele si echipamentele din dotare reprezinta comenzi speciale, respectivele dotari neregasindu-se nicaieri in lume. Alaturi de acest echipament special, luptatorii Delta Force folosesc si armament clasic, cum ar fi: M4; H&K MP-5; H&K OWHS45; Beretta 9mm; Sig Sauer P-229; Mossberg Cruiser 500; H&K PSG-1; M40A1; Barett 50.  

MAREA BRITANIE 

Plutonul de cercetare (Pathfinder) al Brigazii 5 Aeropurtate 

Prima subunitate de cercetare Pathfinder a fost constituita in cel de-Al Doilea Razboi Mondial. Misiunea sa principala era aceea de infiltrare in spatele inamicului, unde trebuia sa ocupe o zona de parasutare (Drop Zone) pentru trupele aliate si sa o asigure. Dupa razboi, aceste trupe au fost desfiintate, iar combatantii repartizati la alte unitati.

In 1981, in cadrul Batalionului 2 Parasutisti, a fost reinfiintat Plutonul Pathfinder. Desi, oficial, forma Compania C, incadrarea era specifica unui pluton. Au fost selectionati primii 16 cercetasi care au trecut printr-un proces de pregatire speciala, astfel incat, acest pluton era in masura sa execute aceleasi misiuni pe care le executase si subunitatea din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In 1982, Plutonul Pathfinder a fost organizat in doua plutoane, capatand astfel structura unei companii: Plutonul de Patrulare si Plutonul de Cercetare. In 1985, Brigada 5 Aeropurtata si-a reorganizat Plutonul Pathfinder, organizare care se mentine si astazi. Desi are o structura de companie, el este denumit in continuare „pluton“.

Orice barbat din armata britanica poate opta pentru aceasta specializare. Selectia dureaza cinci saptamani si se face in Okehampton, unde candidatii participa la un curs de pregatire fizica, si Brecon Beacons, unde are loc cea mai importanta etapa a procesului de selectie. Aici, in conditii climaterice grele, candidatii executa misiuni de patrulare de 25 km, avand asupra lor o incarcatura de aproximativ 30 kg. Pe timpul patrularii, sunt exersate diferite tipuri de reactii la contactul cu inamicul si alte actiuni speciale: ambuscade, actiuni de cercetare, evitare a detectarii si evadarea de sub supraveghere.

Selectia membrilor Pathfinders seamana, in principiu, cu cea pentru trupele speciale SAS. Odata acceptati, noii recruti vor executa un stagiu de un an, in care vor fi evaluati continuu. In acest timp, au dreptul sa poarte insigna de Pathfinder (o sageata neagra orientata in sus, pe un fundal rosu si verde). Cei care nu sunt brevetati in parasutism, sunt trimisi la Baza Brize Norton a RAF (Royal Air Force) pentru a frecventa Cursul de Baza in Parasutism. Aici pot obtine si calificarea in operatiuni HALO/HAHO.

Combatantii sunt repartizati apoi in doua plutoane: de parasutisti si de munte. Principala diferenta dintre cele doua plutoane este ca parasutistii sunt pregatiti in ambele specialitati HALO si HAHO, pe cand cei din plutonul de munte sunt pregatiti doar in operatiuni HALO si in actiuni militare in zonele arctice.

Plutoanele Pathfinder actioneaza in echipe de cate patru oameni care colaboreaza in toate etapele pregatirii. Buni specialisti in folosirea armamentului usor si greu, sunt pregatiti in executarea de demolari si sabotaje, in operatiuni mobile si ambuscade, in tehnici de supravietuire, camuflare si evadare (E&E techinques), infiltrare.

Fiecare combatant face parte din trupele de Pathfinders pentru o perioada de trei ani, ofiterii fiind acceptati numai pentru de doi ani, dupa care se reintorc la unitatile initiale. Celelalte categorii de cadre pot continua pentru inca trei ani. Sunt si militari care se decid sa renunte sau, din contra, sa se prezinte la selectia pentru trupele SAS.

Pathfinder colaboreaza cu alte unitati specializate, precum Fortele Speciale Iordaniene, americanii Rangers, parasutistii Regimentului 2 ai Legiunii Straine Franceze.

Au in dotare arma de productie britanica SA-80, la fel de folosita este si pusca automata americana M-16A2, in special de catre soldati. In plus, folosesc aruncatorul de grenade M-203 de 40 mm, pistolul CAR-15 (Colt Commando), iar ca arma principala de sprijin – mitraliera de 7,62 mm GPMG, care, desi grea (aprox. 12 kg), este o arma cu o cadenta de tragere foarte mare, asigurand o buna acoperire cu foc. Pistolul Browning Hi-Power, calibrul 9 mm, este principala arma personala. Sunt dotati cu 15 masini Land Rover 90, care pot transporta diverse tipuri de arme, incluzand mitraliera GPMG, aruncatorul automat de grenade Mk-19, calibrul 40 mm, si mitraliera grea Browning, 12,7 mm. Cu acest armament, cu care sunt dotate, masinile Rover pot sustine eficient cu foc fortele angajate in lupta. Parasuta standard folosita in desantarile HALO este GQ360 Ram Air Parachute, foarte manevrabila si care poate fi deschisa automat de un altimetru. Altitudinea standard HALO de la care se sare este de 7500 m. Pentru salturile HAHO, soldatii sar de la peste 10.000 m si isi deschid parasuta insantaneu. Aceasta tehnica permite plutirea pana la o distanta de 25 km de la locul parasutarii si dureaza, in medie, o ora si jumatate.

 SAS (Special Air Service)

 Fortele britanice SAS sunt printre primele forte speciale din lume. Istoria formarii lor este direct legata de

misiunile pe care armata britanica le-a avut de indeplinit in cel de-Al Doilea Razboi Mondial.Specializate in actiuni terestre, aeriene si pe apa, ele sunt organizate in forte terestre (Mobility Troop),

aeriene (Air Troop) si navale (Boat Troop). Ca specializare, in fortele terestre, exista si trupele de munte

(Mountain Troop), pregatite pentru actiuni alpine si in mediul arctic. Acestea primesc acelasi tip de pregatire, doar ca, in plus, participa la cursuri de alpinism si de supravietuire in mediul arctic.

Fortele terestre SAS au ca principala misiune infiltrarea in dispozitivul inamicului si producerea de diversiuni, panica si dezorganizare a trupelor acestuia, precum si distrugerea unor obiective strategice. Orice militar din aceste forte trebuie sa fie un excelent mecanic, sa stie sa repare, in conditii grele (de vreme, stres, lipsuri de piese), orice tip de masina folosita de SAS. Cea mai folosita masina este Land Rover 110, „Pink Panther“ ori „Pinky“, denumita asa datorita culorii sale aproape roz. Ele pot fi dotate cu aceleasi categorii de armament folosite si de fortele Pathfinder (v. Pathfinder), dar si cu sistemul de rachete anti-tank Milan. Desi mai folosesc si alte mijloace de transport (Land Rover 90, LSV – Light Strike Vehicle), Land Rover 110 este versiunea standard acceptata datorita posibilitatilor sporite de dotare cu armament diversificat. Pentru misiuni de cercetare si recunoastere sunt folosite motocicletele, in special Honda de 250 cm3 si 350 cm3.

Fortele aeriene SAS au ca misiune principala sa desanteze de la inaltimi mari in spatele liniilor inamice si sa execute actiuni specifice. Pentru aceasta, parasutistii SAS poarta casti si ochelari de protectie si masca de oxigen. Toate materialele de care are nevoie pentru executarea misiunii, in momentul parasutarii, se afla prinse cu o coarda intre picioarele parasutistului, care se desface cu cateva clipe inaintea parasutarii. Arma este purtata pe dupa unul din bratele luptatorului, astfel incat sa poata fi folosita in orice moment. Echipamentul este completat de un altimetru si o parasuta de rezerva.

Fortele navale SAS au misiunea de a se infiltra in spatele dispozitivului inamic pe/prin apa. De aceea, toti combatantii stapanesc tehnicile de scufundare, atat cele care folosesc echipament special subacvatic, cat si improvizat. Pregatirea lor mai cuprinde tehnici de apropiere subacvatica de nave si de minare a lor. Infiltrarea se mai realizeaza sI folosind caiacul Klepper, proiectat special, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial pentru uzul combatantilor din SAS si de trupele comando ale Marinei Regale (SBS – Special Boat Service) si, de asemenea, salupe cu fund plat din fibra de sticla, foarte usor manevrabile. Salupele de mare capacitate Rigid Raider pot transporta un numar mare de oameni sau materiale. Militarii fortelor navale SAS sunt pregatiti in ducerea de actiuni genistice subacvatice, in luarea cu asalt a litoralurilor sau a unor obiective strategice din apropierea lor. Ei trebuie sa fie in masura sa execute misiuni de genul opririi unei nave sau demolarii unui pod. Din pregatirea lor mai fac parte si asimilarea tehnicilor de navigare subacvatica, de desantare din elicoptere pe apa, sau de parasutare deasupra apei, de la inaltimi specifice.

 Selectia si pregatirea SAS si SBS

 Selectia este in asa fel structurata incat sa epuizeze fizic candidatii. In medie, doar 10 din 125 de

candidati vor reusi sa treaca toate testele. Pentru fiecare candidat, selectia este unica experienta in anduranta si pregatire psihologica pe care o poate incerca in viata.

Procesul de selectie este structurat pe trei faze. In prima faza, candidatii – atat ai SAS, cat si ai SBS – participa la cursul de forte speciale (Special Forces Briefing Course) cu durata de trei zile, in care le sunt expuse standardele la care trebuie sa ajunga. Cunoasterea acestor standarde este obligatorie pentru a se putea trece la urmatoarea etapa. Tot acum le sunt prezentate filme si diapozitive despre instructia pe care o vor executa, oferindu-se posibilitatea familiarizarii cu genul de pregatire viitoare.

In primele trei saptamani, pregatirea se desfasoara, de obicei, in Brecon Beacon si in Muntii Negri din Scotia. Aici au loc marsuri, greutatea echipamentului de transportat fiind marita proportional cu distanta de parcurs. Ratarea a doua marsuri inseamna eliminarea din curs. Cele mai importante momente sunt: executarea marsurilor de patru ore cu intreg echipamentul, etapa se incheie cu un mars de 40 de mile, cu o incarcatura personala de aproximativ 30 kg, neincluzand apa si hrana. De obicei, in medie, mai raman 40 de candidati.

Urmatoarea faza a pregatirii se desfasoara in jungla. Soldatii SAS si SBS sunt impartiti in patrule si vor invata sa traiasca si sa lupte in jungla. La sfarsitul acestei faze, mai raman circa 20 de candidati.

Ei vor continua pregatirea in tehnicile de supravietuire, camuflare si evadare (E&E operations), cum sa faca fata interogatoriilor (TQ – Tactical Questioning). Tehnicile E&E sunt predate de instructori ai SAS si SBS, soldatii invatand cum sa-si procurare hrana direct din natura. Printre instructori sunt si fosti prizonieri de razboi, care le prezinta situatiile limita in care pot fi pusi. Aceasta etapa se incheie cu un exercitiu in care cursantii sunt despartiti si integrati cu alti studenti ai altor specialitati militare si din alte unitati (piloti ai RAF sau RN - Royal Navy, alte categorii de cadre), fiind echipati cu efecte militare tipice trupelor din cel de-Al Doilea Razboi Mondial si cu bocanci in stare avansata de uzura. Cursantii sunt lasati apoi intr-o zona tipica unor operatiuni militare, unde sunt nevoiti sa supravietuiasca in conditii dificile, hartuiti de grupuri de urmaritori, de obicei militari ai altor forte speciale (parasutisti, membri ai fortelor Gurkhas sau Green Jackets). Pana la sfarsitul celor trei zile de exercitiu, toti cursantii vor fi capturati si supusi unor interogatorii stresante (TQ). La aceste interogatorii sunt aduse si femei, cursantii fiind obligati sa se dezbrace de fata cu acestea, in

timp ce ele ridiculizeaza anumite parti ale corpului lor. De obicei, si la aceasta proba, unul sau doi cursanti, in medie, sunt eliminati.

La terminarea intregului curs, absolventii sunt incadrati in fortele speciale. Infanteristilor marini li se ofera posibilitatea de a opta pentru trupele SBS sau SAS. Noilor combatanti SAS li se inmaneaza bereta si insigna „Winged Dagger“. Cei care vor opta pentru SBS mai au de parcurs un stagiu de pregatire, unde se vor familiariza cu particularitatile misiunilor specifice acestor unitati.

Ca o curiozitate, in armata britanica exista doua regimente SAS (Regimentul 21 si 23) formate din voluntari ai Armatei Teritoriale care, in caz de razboi, au aceleasi misiuni ca si regimentele Armatei Regulate. Chiar daca fac parte dintr-o forta de rezerva, ei beneficiaza de aceeasi pregatire ca si trupele SAS active.

 Bateria 148 comando de observare avansata

 Constituita in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, unitatea a fost redusa ca efective in 1975,

asigurand echipe de observatori si operatori radio inaintati pentru Infanteria Marina Regala, Regimentului de Parasutisti si SBS. In timpul conflictului din Insulele Falkland, unitatea si-a dovedit profesionalismul, actionand alaturi de SAS si SBS, dirijand focul artileriei terestre si al aviatiei asupra celor mai importante obiective argentiniene.

Membrii acestei unitati trebuie sa frecventeze cursurile comando ale Infanteriei Marine si pe cel de baza in parasutism. Dupa absolvirea primelor doua, participa la un stagiu de pregatire de sase luni in trageri de lupta cu artileria navala, timp in care sunt instruiti in transmisiuni speciale, cunoasterea codului Morse, in dirijarea focului artileriei terestre si navale, in controlul traficului aerian si operatiuni de desant, inclusiv in rapel, de pe elicoptere. Dupa acest stagiu, noul asistent in dirijarea focului artileriei navale (NGA – Naval Gunfire Assistant) va fi incadrat intr-o echipa de observatori avansati.

Dupa dobandirea unei suficiente experiente operationale, un NGA poate fi selectionat pentru o pregatire in opertiuni amfibii. Aici invata tehnici de scufundare, de conducere a unor mici ambarcatiuni, de navigare la suprafata pe distante mari si de parasutare deasupra apei. Majoritatea antrenamentului are loc noaptea, cand, in situatii reale, observatorul este nevoit sa actioneze.

Antrenamentele au loc in diferite zone climaterice, atat in zona rece din nordul Norvegiei, cat si in jungla tropicala din Belize. De asemenea, se antreneaza cu forte ale infanteriei marine americane pentru standar-dizarea procedurilor de actiune.

Orice echipa de observatori avansati este compusa din 5 membri: un capitan artilerist al Royal Artilery (RA), care este si comandantul echipei, un capitan artilerist al Royal Navy (RN), care este loctiitorul primului, un operator radio din RN si doi artileristi tragatori, unul din RA si unul din RN. Echipa poate fi impartita in doua sectiuni, prima comandata de capitanul RA, iar a doua de loctiitorul acestuia. Fiecare membru al echipei este in masura sa coordoneze loviturile aeriene si cele directe ale artileriei.

Unitatea este dotata cu echipament britanic de ultima generatie, de vedere pe timp de noapte si de marcare a tintelor. Sunt pregatiti sa foloseasca dispozitivele de marcare a tintelor prin laser (LTDs – Laser Target Designators). Ca armament, dispune de pusti de productie britanica, desi unii dintre ei prefera pusca americana M-16. In plus, mai au in dotare mitraliera GPMGs si pusca M-16/M-203, ca principale arme de sprijin cu foc.

 Serviciul Special Naval (SBS –The Special Boat Service)

 Serviciul Special Naval (SBS – The Special Boat Service) reprezinta structura de forte speciale a Marinei

Regale Britanice, fiind considerat printre cele mai bune din lume. Pentru a putea candida la statutul de combatant in aceste trupe, este necesar un stagiu in serviciul Marinei Regale de minimum doi ani.

Ca multe alte forte speciale, SBS este pregatit pentru actiuni de demolari, parasutism si scufundari, specificul acestora constand in faptul ca, pretutindeni, ei au asupra lor caiacul de doua persoane Klepper. Chiar una din probele de anduranta la care membrii SBS participa este alergarea cronometrata a cinci mile, transportand parti componente ale caiacului, care cantaresc aproximativ 30 kg fiecare.

Trupele SBS sunt organizate in trei grupari de forte: grupul C, M si S. Escadronul C este responsabil pentru ducerea actiunilor de lupta cu ajutorul caiacelor sau prin inot, escadronul M este specializat in actiuni antiteroriste si in acostari sau distrugeri de nave, iar escadronul S este in masura sa execute misiuni de infiltrare folosind minisubmarine. Grupul S mai detine o subunitate (Black Group) specializata in actiuni de contra-terorism, antrenata in desantarea deasupra apei, din elicoptere.

Combatantii SBS folosesc, in actiunile lor, diverse tipuri de arme, in mare parte comune si celorlalte forte speciale britanice, pusti de asalt, din familia Heckler si Koch MP-5.

Aceste forte au fost implicate in numeroase conflicte, atat in Europa, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial si pe durata Razboiului Rece, cat si in Palestina, Israel, Koreea, Egipt, Bahrain, Indonezia si Iraq.

Selectia si pregatirea sunt identice cu ale SAS. 

Forta de elicoptere comando Necesitatea de a sprijini in misiunile lor diferite categorii de forte speciale britanice (Infanterie Marina si

SBS), oficialitatile militare au hotarat formarea unei unitati speciale de elicoptere. Numita generic „Forta de elicoptere comando“ (Commando Helicopter Force) aceasta este compusa din patru escadrile (845, 846, 847 si 848) si incadrata cu piloti din diferite categorii ale fortelor armate britanice, dar, in special, din cadrul Infanteriei Marine Regale, care au absolvit Scoala de Piloti de Elicoptere (DHFS – Defense Helicopter Flying School). Escadrilele 845 si 846 sunt specializate in transport, desantare si recuperare, escadrila 847 asigura sprijin aerian, iar escadrila 848 are misiuni de pregatire si instruire. Primele doua formatiuni de elicoptere au in dotare elicopterul Westland HC Mk 4 Sea King, care a fost special modificat pentru misiunile sale, putand opera in orice conditii de vreme. Escadrila 847 foloseste atat elicopterul Westland AH.7 Lynx, cat si AH.1 Gazelle, desi, pana in 2004, se doreste inlocuirea acestuia cu elicopterul Apache WAH-64D Longbow. Elicopterul de baza, Westland AH.7 Lynx, poate fi folosit in actiuni ofensive la joasa inaltime impotriva unor vedete rapide, precum si impotriva unor angajari cu foc, de la mare distanta, prin utilizarea sistemului de rachete ghidate prin radar Sea Skua. Elicopterul poate transporta soldati pentru executarea unor misiuni clasice de infiltrare prin aterizare in zona de actiune, dar si prin transportarea lor in rapel.

Escadrila 848 are misiuni de instruire nu numai a pilotilor, ci si a trupelor de la sol. In deprinderile pe care membrii fortei comando de elicoptere trebuie sa le aiba in pilotarea acestora, ei sunt pregatiti si pentru folosirea armamentului personal din dotare, in tactica si tehnici de supravietuire. Desemnati sa sprijine in special infanteristii marini, combatantii formatiunii de elicoptere sunt antrenati si in acostarea si luarea cu asalt a navelor, precum si in operatiuni amfibii de asalt. In cadrul acestei escadrile exista o grupare de elicoptere (M FLight) special desemnata sa sprijine fortele SBS in actiunile lor.Desi trece printr-un proces de restructurare si dotare cu tehnica in masura sa poata transporta si piese de artilerie usoara, aceasta formatiune de elicoptere comando ramane principala structura aeriana care sprijina misiunile speciale ale Infanteriei Marine si SBS . 

Israel 

Stagiul militar, obligatoriu pentru barbati si femei Armata si fortele sale speciale sunt foarte diferite de cele occidentale. Datorita severitatii situatiei de

securitate din Israel de-a lungul anilor, toti barbatii si femeile peste 18 ani indeplinesc stagiul militar obligatoriu. Barbatii trebuie sa-si serveasca tara trei ani, iar femeile intre 18 si 21 de luni. Majoritatea recrutilor vor servi in armata, altii in politia israeliana (in special, femei), MAGV (politia de frontiera), chiar si in pozitii clericale din SHABACH (Serviciile Generale de Securitate) precum si in MOSSAD (Serviciul de Informatii Internationale).

Selectia pentru fortele speciale se face inainte de recrutarea in serviciul militar obligatoriu, cand viitorii soldati sunt adolescenti de liceu. Spre deosebire de majoritatea fortelor speciale straine, pentru a fi admis in cele israeliene nu este nevoie de o pregatire militara intr-o unitate conventionala. Mai mult, daca o persoana nu reuseste sa se inroleze intr-o unitate speciala din prima zi a stagiului militar obligatoriu, probabil ca nu o va mai face niciodata. De aceea, un soldat poate fi activ in astfel de unitati din prima pana in ultima zi a stagiului. Daca in aproape toate armatele recrutul poate sa-si inceapa serviciul intr-o unitate obisnuita sau una speciala de baza, si apoi sa promoveze intr-una de elita, in armata israeliana este exact invers. Militarii sunt trimisi de la inceput in cea mai inalta formatiune in care ar fi putut ajunge, iar daca nu sunt apti vor fi trecuti la altele inferioare sau la cele obisnuite de infanterie. Exceptii de la regula sunt foarte putine, in general implicand ofiteri de elita care s-au mutat din unitati obisnuite de infanterie in pozitii de comanda la trupele speciale.

 „Gibush“ – cheia spre elita armatei

 Pentru a fi acceptat in fortele speciale, candidatul trebuie sa treaca printr-o faza de selectie, numita

„Gibush“, care dureaza intre trei si cinci zile si se axeaza pe pregatire fizica, comportamentul candidatilor in conditii de privare de somn, de oboseala, presiune fizica si mentala intensa. De asemenea, sunt prevazute mai multe teste scrise si un interviu cu un psiholog, de obicei la sfarsitul perioadei. In fiecare unitate, cateva sute de oameni incep selectia. Dintre toti, doar 50-60 vor trece de teste si cei mai buni 20-25 vor fi alesi.

Imediat dupa intrarea in armata, ei incep un program de instruire(„Maslul“) care in majoritatea unitatilor dureaza 20 de luni. Abia dupa acest stagiu soldatii sunt considerati luptatori, primesc insigna unitatii si pot fi angajati in lupta. Militarii nu sunt trimisi la alte unitati operationale, ci raman in aceeasi echipa, din ziua recrutarii pana la terminarea stagiului militar. Din moment ce toti membrii echipei sunt incorporati in acelasi timp, unitatile speciale au un sistem unic de denumire. Acesta nu se bazeaza pe litere sau pe numere crescatoare, ca la alte formatiuni similare din lume, ci pe luna sau anul de recrutare. De exemplu, „Sayeret August 2001“ se refera la o echipa din Sayeret ai caror recruti s-au inrolat in august 2001 si vor termina stagiul trei ani mai tarziu, in august 2004. Tot personalul echipei are un trecut militar omogen, au toti aproximativ aceeasi varsta (18-21 de ani), si aceeasi experienta sub arme. In anii serviciului militar obligatoriu toti soldatii primesc o solda de aproximativ 200 de dolari. La terminarea lui, cei care raman in armata vor primi, in primii ani, salarii de aproximativ 2000 de dolari pe luna. Din cauza acestei situatii financiare si a bugetului scazut al armatei, chiar si cei din trupele speciale foarte rar prefera sa ramana in armata dupa implinirea celor trei ani. Ineficienta acestui sistem (mai multa instruire decat activare ca luptator) a facut ca in cateva unitati de elita care beneficiaza de un buget mai generos, precum Sayeret MATKAL, Shayetet 13, voluntarii sa fie obligati sa semneze pe o perioada de serviciu de inca unu-doi ani.

In unitatile speciale civile situatia e oarecum diferita de cea din armata. Ea seamana cu cea din unitatile straine. Pentru a fi acceptat in randurile lor trebuie sa inchei mai intai cei trei ani de serviciu intr-o pozitie de lupta. In plus, pentru a candida e nevoie sa fi servit in infanterie sau in fortele speciale si sa fi trecut de „Gibush“. Dupa o perioada de antrenament, cei acceptati vor fi repartizati la echipele operationale. Li se permite sa fie activi in lupta pana la varsta de 40 de ani, cu conditia sa treaca cu succes testele fizice si tactice la care sunt supusi de cateva ori pe an.

 Shayetet 13 (S’13)

 Doua dintre unitatile de elita israeliene sunt Shayetet 13 si Yanmam. Prima reprezinta unitatea de

comando a marinei israeliene, iar cea de-a doua apartine fortelor aeriene. Ca unitate maritima, principalul atu al S’13 este capacitatea soldatilor sai de a ajunge silentios la tinta, pe mare, de a deveni luptatori de suprafata, de elita, iar dupa asalt, de a se retrage pe mare fara vreun ajutor extern.

 Locatie: Baza Navala Atlit.Misiunea principala: comando naval de elita pentru diverse operatiuni speciale.Misiune secundara: unitate maritima antiterorista si de salvare de ostatici.Antrenament: 20 de luni de instruire, de la lupta de infanterie in camp deschis la incursiuni complexe uscat-mare.Armament: arme de asalt AK47 si CAR15, pistoale Sig Sauer P226 de 9 mm, pistoale semiautomate Uzi, sisteme de arme cu luneta M24 si Mouser 86SR de productie israeliana.

Aceste faze sunt, de obicei, usoare si nu presupun eliminari. Dupa incheierea lor militarii sunt dusi la baza Atlit, schimba armele M16 cu AK47 si incep pregatirea la standarde extreme. Timp de sapte luni parcurg etapa de instruire „Hamachin“ („Pregatirea“). Este principala faza de selectie. Soldatii executa antrenament avansat de infanterie si alte specialitati, isi insusesc elemente de baza de marina, inot, mars, distrugeri. De asemenea, include sase saptamani de antrenament antiterorist. Majoritatea soldatilor sunt eliminati in primele doua luni. Cei care trec de „Hamachin“ incheie, in general, tot programul de instruire in S’13 si vor deveni luptatori (daca nu sunt intre timp raniti – un motiv frecvent pentru parasirea unitatii).

Mai departe, desfasoara cursul de lupta sub apa, cu durata de circa o luna. Soldatii invata elementele de baza ale luptei sub apa, cum sa infrunte frigul, cum sa se scufunde in ape intunecate si sa supravietuiasca in situatii periculoase sub apa (roci, presiune, adancime). Antrenamentele se desfasoara in perechi (doua persoane legate pentru a putea interveni cand apar probleme).

In ultima faza, cea avansata, militarii executa tehnici complexe de scufundare (cu sistem reciclabil de oxigen pentru evitarea bulelor si pentru prelungirea perioadei de scufundare), distrugeri sub apa, armament din dotare si fac indelungate incursiuni apa-uscat (folosind scufundare, nave, submarine si parasutare). Totodata, invata cum sa combine toate aceste cunostinte pentru executarea de misiuni antiteroriste (pe nave, platforme petroliere si langa cladiri de coasta). La mijlocul acestei faze, soldatii sunt impartiti celor trei S’13 Palgot: cei mai buni merg in Palga „raiduri“ – „Haposhtim“; al doilea grup in Palga „scufundari“ – „the Divers“; al treilea grup in Palga „suprafata“. Din acest moment, ei se vor antrena potrivit specialitatii:

* ambuscade, incursiuni pe mare, antitero si tot felul de incursiuni terestre;* exercitii intensive de lupta sub apa, operatiuni cu mini-submarine; navigatie maritima, operatiuni cu cele

trei barci rapide de atac – Zaharon, Snunit si Moulit.Dupa incheierea celor 20 de luni de pregatire, soldatii primesc insigna cu aripi de liliac, fiind capabili sa se

angajeze in confruntari.

 Unitatea Yanmam

 Yanmam este una din ultimele unitati de trupe speciale facute publice. Are o structura mica, iar membrii

sai sunt recrutati din personalul unitatii de infanterie T’zanhanim, care au trecut de testele de selectie Gibush. Acestia se antreneaza in primele sapte luni impreuna cu cei din cadrul T’zanhanim, curs care include aproximativ patru luni de pregatire de baza in infanterie, doua luni si jumatate pregatire avansata in infanterie si trei saptamani parasutism la Scoala de Parasutism MARA. Dupa aceasta perioada, noile trupe sunt mutate la baza aeriana Sirkin, pentru a-si incepe pregatirea specializata de un an. Antrenamentul este intensiv, cu accent pe tehnici de camuflaj, de supravietuire in medii ostile, navigatie si tehnici de lupta in camp deschis.

Arma 7928 nu a fost creata pentru a ataca mari formatiuni inamice. Rolul sau este de a-si desfasura rapid fortele in teritoriu si a permite o aparare puternica pentru o perioada scurta de timp, pana la sosirea fortelor specializate mari.

Unitatea Yanmam foloseste, printre altele, rachete obisnuite Stinger precum si un sistem de rachete de acest tip montat pe un jeep special Hammer, numit Avenger. Este controlat de o echipa formata din doi oameni dotati cu 10 rachete, cu raza maxima de actiune de opt kilometri, si o mitraliera performanta. Avenger a fost cumparat din SUA si imbunatatit cu echipament electronic sofisticat secret, produs in tara, pentru a fi compatibil cu nevoile operationale israeliene. In prezent, 7928 este singura unitate din Israel care foloseste acest sistem.  

FRANTA 

Regimentul 1 de parasutisti al infanteriei marine Regimentul face parte din Divizia 11 Parasutisti.Principalele misiuni ale RPIM sunt cele legate de amenintari teroriste si de recuperarea de ostatici in afara

Frantei. De asemenea, militarii acestei unitati speciale sunt pregatiti pentru misiuni care includ paza si protectiaVIP-urilor atunci cand acestea se afla in zone de conflict sau cu un sporit grad de periculozitate, misiuni clasice de lupta, de cercetare si sabotaj, precum si misiuni specifice conflictelor neconventionale, asimetrice.

Armele folosite de militarii RPIM sunt pusca de asalt FAMAS, 5,56 mm, si pistolul Beretta, 9mm. Pe timpul desfasurarii actiunilor speciale, mai folosesc, ca arma principala, pistolul mitraliera MP-5 si aruncatorul de grenade ARWEN, de calibrul 37 mm. Pentru doborarea usilor este folosita pusca Remington, de 12 mm. Luptatorii poarta tinute de camuflaj franceze, cu exceptia situatiilor cand duc actiuni de lupta. Tinuta standard pentru astfel de situatii este compusa din cagula neagra, salopeta nomex neagra, bocanci speciali, vesta compartimentata, trusa medicala de prim-ajutor (pentru echipele de interventie medicala), masca contra gazelor si echipament special de transmisiuni.

Aceasta unitate accepta in randurile sale militari ai fortelor terestre care au absolvit cursul de parasutisti de la Pau si care, pe baza de voluntariat, si-au manifestat dorinta de a face parte din ea.

 Regimentul 13 de dragoni parasutisti

 Regimentul reprezinta actuala forta de cercetare in adancime a fortelor terestre franceze si este

subordonat Brigazii de cercetare si razboi electronic. Regimentul este compus din sapte companii: trei de cercetare, doua de transmisiuni si doua de instructie.

Desi nu se subordoneaza Comandamentului Operatiunilor Speciale, regimentul este desemnat sa sprijine actiunile acestuia si, permanent, participa la pregatirea unitatilor subordonate comandamentului respectiv. Fiecare subunitate a regimentului este capabila sa se insereze in zona de interes, pe jos, parasutata sau folosind vehiculele din dotare, jeep-uri P-4 si motociclete Peugeot. Anumite subunitati – in special, Grupul Comando de Parasutisti – sunt specializate in ducerea de actiuni HALO. Acest regiment a executat o serie de misiuni de cercetare pentru fortele aliate in timpul primului razboi din Golf, a trimis trupe pentru sprijin umanitar francez si misiuni peace-keeping in Africa, mai ales in acele tari care au fost colonii franceze.

Regimentul este echipat, in general, cu armament standard francez, dar, cand situatia o cere, au acces la armament si materiale speciale considerate necesare pentru ducerea la indeplinire a misiunii. In cazul in care sunt necesare arme silentioase, echipele pot fi dotate cu mitraliera de tipul HK MP5SD. Cand este necesara o arma cu putere de foc mare, echipele de cercetare folosesc aruncatorul de grenade de productie americana M-203, de 40 mm, si pistolul mitraliera belgian Minimi LMG (US M-249 SAW) de 5,56 mm.

Vehiculele pot fi dotate cu armament greu, incluzand mitraliera de calibru 50 mm Browning, aruncatorul automat de grenade de productie americana MK-19 de 40 mm, diverse tipuri de pistoale mitraliera.

13 RDP este format din combatanti care au absolvit cursurile de parasutisti si de cercetare din fortele terestre, specialitatea lor initiala fiind de infanteristi. Pot participa la misiuni umanitare si de peace-keeping in afara Frantei.

 Comandamentul puscasilor marini (COFUSCO)

 Opereaza sub controlul sefului Statului Major al Marinei. Este alcatuit din patru unitati comando de asalt

(Trepel, Jaubert, de Monfort, si Penfentenyo), o unitate de actiuni submarine (Commando Hubert) si o echipa de actiuni anti-tero maritime (Maritime Counter Terrorism Team–GCMC). Comandourile de asalt, GCMC si Commando Hubert sunt componentele specializate in operatiuni speciale ale COFUSCO si actioneaza la ordinul Comandamentului de Operatiuni Speciale Francez. Comandourile de asalt sunt compuse din aproximativ 80 de combatanti, impartiti in patru formatiuni.

COFUSCO sunt forte specializate in executarea de raiduri si incursiuni in zonele de interes precum si in operatiuni amfibii si de cercetare a litoralurilor. Sunt in masura sa execute misiuni subacvatice, utilizand sub-marine, impotriva navelor aflate in larg sau in rada porturilor. Echipe ad-hoc pot participa la un numar nespecificat de misiuni, in functie de circumstante.

Militarii COFUSCO au acces, in principiu, la orice tip de armament. De la seria de armament HK MP-5, familia pustilor americane M-16, pana la FAMAS-ul francez, pusca de asalt elvetiana SG-540 si pusca Remington 870. De asemenea, sunt folosite diferite tipuri de pusti cu luneta, aruncatoare de 60 mm, rachete antitanc de tip Milan, aruncatoarele de grenade de productie americana M-203, calibrul 40 mm si mitralierele usoare belgiene Minimi de 5,56 mm.

Toti cei care aspira sa devina luptatori comando ai COFUSCO sunt voluntari din unitatile marinei franceze, care participa la un curs intensiv de pregatire si selectie de patru luni. Dupa ce au reusit sa incheie acest curs si sa treaca probele de selectie, ei vor frecventa cursul de baza in parasutare si pe cel intermediar de comando (o luna), unde vor fi pregatiti sa actioneze in munti, in conditii specifice, vor face alpinism, instructie de front si isi vor imbunatati conditia fizica. In partea finala a cursului sunt instruiti in ducerea actiunilor amfibii si in folosirea salupelor, iar unii dintre ei sunt selectionati pentru a frecventa cursul de scafandri.

 Escadrila de operatiuni speciale

 In Fortele Aeriene Franceze exista doua unitati speciale de elicoptere desemnate sa sprijine militarii din

fortele speciale. Escadrila cuprinde 12 elicoptere Puma si Cougar folosite in transportul trupelor si proviziilor.Fortele EOS sunt cele care sprijina toate categoriile de forte speciale franceze prin asigurarea deplasarii

acestora cu elicopterele din dotare, in zonele de operatii, desantarea atat prin rapel cat si prin aterizare, in orice conditii de vizibilitate. Pilotii acestor elicoptere sunt antrenati sa actioneze in toate tipurile de misiuni (pe mare, in munti sau in savana). Pot primi misiuni de cercetare, de sprijin cu foc al trupelor aflate la sol, de comanda si control al operatiunilor, precum si de extractie a echipelor din zona de operatii, la terminarea acestora.

Dotarea EOS cuprinde elicopterele Puma si Cougar, folosite in transportul trupelor si al echipamentului, fiind inarmate pentru actiuni defensive. De cele mai multe ori sunt insotite de elicoptere Aerospatiale Gazelle, echipate cu un tun de 20 mm si cu rachete Mistral si dotate cu sistemul Fenestron care inlocuieste conventionalul rotor din coada elicopterului. Versiunea Eurocopter AS 532 MkI Super Puma este echipata cu doua motoare ce antreneaza un singur rotor. Se remarca prin blindajul sau, prin posibilitatile de pilotare pe timp de noapte si in orice conditii de vreme, datorate NVG-urilor (Night Vision Gogles) si dotarilor in infrarosu. Avionica sa include un sistem de detectare a rachetelor care declanseaza automat particule incandescente care deviaza traiectoria rachetelor si unul care monitorizeaza automat decolarea. Elicopterul Super Puma poate transporta 21 de luptatori comando la o distanta de 598 de kilometri cu o viteza de 275 km/ora. Elicopterul Cougar este varianta militara a Super Puma, insa, cand se face referire la cele doua, sunt tratate ca identice.

In EOS sunt acceptati numai voluntarii, acestia trebuind sa treaca printr-un riguros proces de selectie realizat in urma frecventarii cursului de specialitate.

 Comando pentru actiuni submarine

 Commando Hubert este o unitate de actiuni subacvatice, pregatita sa intervina in sprijinul marinei

franceze si al serviciilor de informatii, in primul rand pentru serviciul de informatii externe, DGSE (The French

Freign Intelligence Directorate). Comando Hubert este format din 80 de combatanti, impartiti in doua companii. Prima companie are 50 de oameni si este compusa, la randul ei, din patru sectiuni: A (comanda si sprijin); B (specializata in actiuni acvatice antitero impotriva unor tinte teroriste); C (este dotata cu minisubmarine, combatantii acesteia primind un antrenament special pentru folosirea si intretinerea lor); D (specialisti in armament, lunetisti si experti in armament greu). Compania a II-a este de sprijin, formata din 30 de oameni, incadrati in compania I, fiind specializati in transmisiuni, mentenanta submarinelor de infiltrare, in logistica si in repararea si intretinerea salupelor. Comando Hubert are in dotare o nava franceza, Poseidon, in folosire exclusiva, care este baza plutitoare a comandoului si care asigura infiltrarea atat a scafandrilor cat si a submarinelor.

Scafandrii Comandoului Hubert au, in special, misiuni de asigurare genistica a navelor franceze, militare si civile, impotriva plasarii de mine sau explozivi pe cala acestora si sunt implicati in testarea gradului de securitate a navelor, submarinelor si porturilor franceze, precum si a centrelor de depozitare a deseurilor radioactive. Comandoul simuleaza atacuri si raiduri asupra acestora.

Commandoul Hubert are la dispozitie o larga varietate de arme, ce include pusti de asalt de diferite calibre si proveniente, pistol de calibrul 9 mm si revolvere Magnum, pusti cu luneta de 7,62 mm si aruncatoare de grenade de 40 mm. Alegerea echipamentului si armamentului personal este la latitudinea fiecarui combatant. In timpul actiunilor anti-tero se folosesc veste blindate anti-glont si casti de protectie din kevlar. Pentru alte misiuni sunt preferate castile usoare dintr-un plastic special, care le asigura suficienta protectie.

Candidatii sunt selectati din randul militarilor unitatilor de comando ale marinei franceze. Ei participa la cursul de scafandri organizat de scoala de scafandri a Marinei Franceze de la Saint-Mandrier, langa Toulon. Aceasta scoala organizeaza 17 cursuri diferite, pregatind combatanti pentru toate categoriile de forte ale armatei franceze. Prima etapa consta in obtinerea certificatului de scafandru. Faza a doua a pregatirii presupune insusirea unor cunostinte avansate in domeniu, in urma participarii obtinandu-se certificatul de scafandru luptator sau scafandru genist. Limita de varsta pentru participarea la acest tip de pregatire este de21-27 de ani, fiind acceptati numai barbatii. Candidatii trebuie sa fi servit in marina franceza cel putin patru ani si cel putin sase luni intr-o unitate comando. Cursul dureaza 27 de saptamani si este impartit in trei etape. Primele patru saptamani sunt alocate insusirii deprinderilor de baza in scufundari si in folosirea echipamentului de scufundare. In cea de-a 5-a saptamana, cursantii sunt instruiti in obtinerea deprinderilor de baza in distrugeri si minari subacvatice, pentru ca in urmatoarele trei saptamani sa invete sa se orienteze sub apa si tehnicile de infiltrare in zonele de actiune. In ultimele trei saptamani ale primei etape sunt practicate exercitii de navigare si orientare subacvatice. Faza a doua a cursului dureaza 11 saptamani si este impartita, la randul ei, in patru etape. In prima etapa, de sase saptamani, sunt instruiti in executarea sabotajelor navelor, in conducerea salupelor si a caiacului Klepper, in navigarea la suprafata apei. In ultimele doua saptamani ale acestei etape sunt organizate exercitii intrunite in care cursantii sunt pusi in situatia de a se infiltra in Portul Toulon si de a monta o incarcatura explozibila pe unul din vasele acostate in port. Simularea isi atinge scopul daca scafandrii luptatori reusesc sa indeplineasca aceasta misiune si sa paraseasca portul fara a fi detectati. Pentru a creste dificultatea actiunii si, totodata, realismul ei, in simulare sunt angrenate echipajele navelor si fortele de securitate ale portului. Al doilea exercitiu consta in realizarea unui raid in Insula Porquerolles, misiune care dureaza o saptamana. Pentru a absolvi aceasta faza a cursului, candidatii sunt angrenati intr-un exercitiu final care le solicita toate deprinderile pe care le-au insusit pana in acel moment. Aplicatia are loc in Oceanul Atlantic, in largul coastelor Brestului. Faza finala a cursului dureaza cinci saptamani si cuprinde cursuri de demolari, minari si distrugerea obstacolelor subacvatice, parasutari pe apa (in prima etapa fara echipament si-apoi cu echipament) si operatiuni genistice subacvatice. La terminarea acestui curs, absolventii primesc un certificat si o insigna de scafandru luptator. Noul combatant comando este apoi incadrat in Comando Hubert, unde va parcurge o perioada initiala de trei ani. In acest interval de timp, scafandrii trebuie sa ajunga sa indeplineasca conditiile de participare la cursul avansat de scafandri luptatori (sase luni) si de parasutisti specialisti. Dupa cei trei ani scafandrul poate alege fie sa ramana in aceasta unitate de elita pentru inca trei ani, putand deveni instructor la scoala de scafandri, fie sa participe la alte cursuri de perfectionare.

 Detasamentul de interventie operationala subacvatica (DINOPS)

 Este o unitate de scafandrii parasutisti, care face parte din compania de cercetare si sprijin a Regimentului

6 de Geniu al Legiunii Straine. DINOPS executa misiuni de sabotaj subacvatic, de cercetare a litoralului si de asistenta la trecerea

raurilor de catre trupe. Datorita misiunilor specializate pe care le executa, membrii DINOPS au acces la diferite categorii de ar-

mament, specifice unitatilor de geniu. Sunt inarmati cu pusca de asalt FAMAS, mitraliere de tipul HK MP-5, pistolul de 9 mm Berretta si diferite dispozitive explozibile, in functie de specificul misiunii. Pentru deplasare si

infiltrare, sunt folosite salupe Zodiac si caiacuri de doua persoane de tip Klepper. Sunt dotati cu dispozitive de vedere pe timp de noapte, iar pentru scufundari au combinezoane, echipament de scufundare si butelii de oxigen cu circuit inchis.

Membrii DINOPS beneficiaza de cea mai intensiva pregatire speciala din armata franceza, participand atat la cursul de scafandri luptatori, organizat de marina franceza, cat si la cursul de parasutisti al fortelor terestre. De asemenea, beneficiaza de o pregatire tehnica aditionala intr-o serie de centre de instructie ale Legiunii Straine.  

RUSIA 

„Brigazile divizionare“ In anii ’70, cand Razboiul Rece era in plina desfasurare, nu se stia mare lucru despre trupele speciale

sovietice, care erau grupate in asa-numitele „brigazi divizionare“. Astazi, desi misiunile lors-au schimbat, unitatile Spetsnaz (trupe cu destinatie speciala) fac inca parte din fortele rusesti.

Spetsnaz numarau, in anii ’80, aproximativ 30.000 de persoane. Erau impartite astfel: cate o companie pentru fiecare armata; un regiment in fiecare din cele trei „teatre de operatii“; o brigada in fiecare din cele patru flote si cate o brigada in majoritatea districtelor URSS.

O companie Spetsnaz era formata din 135 de persoane, in mod normal operand in 15 echipe indepen-dente, care puteau sa se uneasca oricand pentru indeplinirea unor misiuni specifice. O brigada de trupe speciale era formata din 1000-1300 de oameni si avea un cartier general, trei sau patru batalioane de parasutisti, o companie de transmisiuni si trupe de rezerva. De asemenea, includea o companie anti-VIP, alcatuita din 70-80 de militari a caror misiune era de cautare, identificare si uciderea dusmanilor liderilor militari si politici.

O brigada Spetsnaz navala avea, in organizarea ei, un comandament, doua-trei batalioane de luptatori inotatori, un batalion de parasutisti, unitati de rezerva si o companie anti-VIP. Totodata, mai cuprindea un grup de submarine mici, gandite pentru a transporta luptatori catre tinte indepartate. Trupele speciale rusesti au functionat in secret in timpul Pactului de la Varsovia, iar trupele individuale nu aveau voie sa primeasca noi membri.

Desi unitatile Spetsnaz pot fi folosite, in timp de pace, in alte scopuri, rolul lor de baza este de a indeplini misiuni strategice in perioada ce precede un razboi, precum si in timpul acestuia. Misiunile includ: recunoastera unor tinte strategice, distrugerea centrelor de comanda si control inamice, a sistemelor de aparare antiaeriana, a podurilor si rutelor de transport importante, asasinarea unor importanti lideri militari si politici. Multe dintre misiuni trebuie indeplinite inainte ca inamicul sa poata reactiona, iar unele chiar inainte de inceperea razboiului. In timpul operatiunilor, majoritatea soldatilor din Spetsnaz sunt dotati cu arme AKS de 5,45 mm, pistoale automate PRI si cutite speciale. Trupele Spetsnaz au ca emblema lupul, simbolizand agresivitatea, ferocitatea si rezistenta iesita din comun de care da dovada acest animal. Cei care sunt admisi in randurile Spetsnaz si nu au o pregatire militara anterioara, beneficiaza de un program de instruire de baza – disciplina, mars, manuirea armamentului. Cand trec la antrenamentul propriu-zis, presiunea creste. Activitatile vizeaza: trageri si manuirea armamentului; pregatire fizica, cu accent pe rezistenta si forta; recunoastere, patrulare, camuflaj, tehnici de supraveghere, supravietuire in medii ostile; lupta corp la corp, neinarmati sau inarmati cu cutite, „uciderea“ tintelor stabilite; sabotaj, distrugere; invatarea limbilor straine si a metodelor de interogare a prizonierilor; infiltrarea pe calea aerului prin parasutare sau cu ajutorul franghiei. Trupele navale invata in plus, tehnici de lupta in apa, folosirea armamentului specific sub apa, intrarea si iesirea de pe plaja cu barcile, intrarea si iesirea din submarine scufundate.

 Instruirea luptatorilor Spetsnaz este extrem de dura.

 „Invata sa nu se teama de sange, de inaltime, de incaperi inchise, sa nu se sperie de inevitabilitatea

mortii. La inceput, curajul se dezvolta prin exercitii simple, cum ar fi asezarea pe un scaun si caderea pe spate. Urmeaza sariturile din trenul in viteza, din automobil sau din tramvai. A parasi un tren care goneste cu 75 de kilometri pe ora, e ceva normal. Cu parasuta se sare de la inaltime mica (100 m!), mare si foarte mare. Exercitiile de asalt se apropie de lupta reala, ele incluzand trecerea unor obstacole in flacari, salturi intre cladiri inalte, traversarea portiunilor de teren devastate si batute cu foc de mitraliera. Pentru trecerea cursurilor de apa se folosesc balustradele podurilor sau conductele pentru gaze (...). Spetsnazistul invata sa-si invinga scarba fata de diferite animale. Pentru aceasta, el se joaca cu broastele, in care infige paie si le umfla sau le jupoaie, pe indelete. Se obisnuieste sa prinda, cu mana goala, serpi, carora le scoate maruntaiele si le frige“ .

(Colonel Mihai Floca, Fortele de elita ale lumii, Bucuresti, Editura Militara, 1999, p. 49) 

Lupta cu „papusile“ Luptatorii spetsnaz stapanesc artele martiale, indeosebi sambo – arta martiala ruseasca. Pentru o

pregatire cat mai apropiata de lupta reala, sunt pusi sa se bata cu criminali condamnati la moarte, numiti „papusi“. Confruntarile cu „papusile“ sunt pline de risc, criminalii neavand nimic de pierdut, ei putand sa si omoare.

Rezistenta fizica la eforturi prelungite este indispensabila. Grupurile de cercetare sunt pregatite sa strabata pe jos distante de 300 km, parcurg pana la 70 km pe noapte, baremul de indeplinit fiind de opt kilometri pe ora.

„Alfa“ si Beretele negre“

 In anii ‘70-‘80, trupele speciale au devenit foarte populare, incat au aparut corpuri similare, cu aceleasi

misiuni, in parti diferite ale acelorasi ministere, in special in cadrul KGB (Comitetul pentru Securitatea Statului) si MVD (Ministerul Afacerilor Externe). Acestea au functionat ca forte paramilitare sub denumirea „Spetsgruppe“. Multe unitati au actionat in razboiul din Afghanistan. Un moment important pare sa fi fost in timpul puciului din 1991, cand au fost obligate sa ia atitudine sau cel putin sa refuze amestecul. Dupa ce puciul a fost infaptuit, presedintele Eltin a luat toate aceste forte sub controlul sau. Multe au fost implicate in conflictele recente din Federatia Rusa, inclusiv in Cecenia.

Spetsgruppa „Alfa“ (grupa speciala A) a fost infiintata de al 17-lea Directorat KGB si pare a fi inspirata din trupele britanice SAS si cele americane Delta Force, actionand ca un grup antiterorist si de recuperare de ostatici. Alfa a atacat palatul prezidential din Kabul, Afghanistan, pe 28 decembrie 1980, asasinandu-l pe presedintele Hafizullah Amin si familia sa. Gruparea este controlata acum de FSB (Serviciile Federale de Securitate), similarul FBI-ului american. Componenta actuala este estimata la 300 de membri, avand un nucleu central la Moscova si trei grupari in diverse parti ale Federatiei. KGB a infiintat si Spetsgruppa Vympel, a carei misiune a fost sa asasineze sau sa rapeasca diferite personalitati in timp de razboi. Dupa colapsul Uniunii Sovietice, a fost transferata la MVD, iar acum apartine FSB, avand ca misiune salvarea ostaticilor.

Ministerul Afacerilor Interne a avut cel putin doua grupari de forte speciale, cunoscute drept Omon („Beretele negre“) care initial trebuiau sa asigure un plus de securitate si, la nevoie, sa salveze eventualii ostatici la Jocurile Olimpice de la Moscova, din 1980. De atunci au fost folosite pentru operatiuni antiteroriste, eliminarea criminalilor inarmati, iar in prezent actioneaza in campania impotriva drogurilor. In prezent, simbolizand natura dezorganizata a Rusiei, Compania de Securitate GROM este o organizatie cvasiprivata, lucrand sub contract exclusiv cu Guvernul Federal. GROM (cuvantul rusesc pentru „fulger“ si fara nici o legatura cu grupul polonez cu acelasi nume) e formata din membri ai fostelor trupe speciale KGB si asigura securitatea pentru personal si cladiri guvernamentale, precum si pentru trenurisi avioane.

Spetsnaz UIN e un grup a carui misiune adera la UIN (managementul performantei in pedepsire) din cadrul Ministerului Justitiei. Are de indeplinit misiuni ca: suprimarea revoltelor in masa, a revoltelor din inchisori, colonii, salvarea de ostatici aflati in inchisori si colonii. Membrii UIN poarta berete de culoare neagra, cocarda armatei si steagul rusesc pe parte stanga a beretei.  

SUEDIA 

Suedia mentine o forta armata surprinzator de mare in comparatie cu suprafata si populatia sa. In cadrul acesteia sunt unitati care se disting prin metodele de selectie si inaltele standarde de antrenament. Ele constituie elita fortelor armate, fiind capabile sa execute misiuni de lunga durata in teritorii ostile sau in conditii de mediu extreme. Multe din unitatile de elita au o lunga istorie, dar sunt si unele, constituite recent, destinate situatiilor ce pot aparea intr-o lume din ce in ce mai ostila. 

In Fortele Terestre se disting urmatoarele structuri:* unitati de parasutisti – in timp de razboi desfasoara operatiuni de culegere de informatii si operatiuni

impotriva unor tinte de importanta strategica;* regimentul de cercetare – antrenat pentru actiuni in regiunile arctice din nordul Suediei. Trupele sunt

instruite pentru a lupta si a supravietui in conditii de frig extrem;

* regimentul de cavalerie cu armament usor – pregatit pentru misiuni in partea centrala si de sud a tarii. Unitatea este dotata cu echipament special si vehicule 4x4, care-i asigura o mare mobilitate;

* regimentul de cavalerie blindata – antrenat pentru misiuni in partea de nord a tarii si in zone strategice ale inamicului;

* unitati de politie militara – nou-infiintate in armata. Instruite pentru descoperirea formatiunilor inamice si calculul unui potential atac al acestora.

Si Fortele Navale sunt foarte bine reprezentate in elita armatei. Din compunera lor se remarca:* batalioane de desant maritim – indeplinesc misiuni de respingere a atacurilor navale inamice;* unitati de coasta (Kustjagare- KJ) – actioneaza ca trupe de soc in timpul atacurilor navale;* unitati de scafandri – atacuri asupra navelor inamice, misiuni de recunoastere, supraveghere

hidrografica, desant maritim la scara mica si actiuni de sabotaj. Personalul este recrutat, in general, din unitatile de coasta de elita;

* unitati de scafandri de deminare – operatiuni pirotehnice in ape putin adanci, in sprijinul fortelor suedeze sau a celor aliate;

* Compania Bassak de intampinare a atacului naval – asigura protectia instalatiilor navale suedeze impotriva atacurilor.

Alaturi de trupele de elita ale fortele terestre si navale, fortele aeriene au constituit, relativ recent, unitati de acest gen care sunt folosite pentru protectia impotriva atacurilor aeriene si terestre. Totodata, au aparut siasa-numitele unitati mixte, alcatuite exclusiv din ofiteri, care indeplinesc misiuni de salvare si de protectie a VIP-urilor suedeze.

 Unitatile de coasta

 Tarmurile Suediei, avand o importanta strategica in sistemul de aparare, reprezinta o tinta perfecta pentru

un inamic potential. Pentru a preveni orice atac inamic, Fortele Navale Suedeze mentin trupe de comando gata in orice moment sa lupte impotriva oricarui asalt amfibiu. Acesti luptatori, selectionati si antrenati la standarde inalte, au misiunea de a desfasura operatiuni in sprijinul Fortelor Navale Suedeze, mai precis de a distruge liniile de comunicatie inamice, de a desfasura raiduri si ambuscade, actiuni de recunoastere si recuperare a teritoriilor ocupate de inamic.

Luptatorii sunt selectionati din cei mai buni 10 la suta recruti care se ofera ca voluntari. Inainte de inceperea antrenamentelor sunt supusi unui control medical fizic si psihic sever. Dupa selectia initiala, noii recruti executa o instruire de 10 luni la Regimentul 1 al Artileriei de Coasta Vaxholm. Prima etapa (sase luni) consta in antrenament militar de baza, si un program de antrenament psihic pentru a face fata conditiilor dure de mediu in care trebuie sa se actioneze. Etapa urmatoare este precedata de un „mars“ in timpul caruia recrutii sunt solicitati la limite psihice si fizice extreme. Cei care reusesc sa treaca de aceasta proba primesc bereta verde de comando impodobita cu insigna de calificare „Tridentul lui Neptun“, de aur.

In faza urmatoare de antrenament, recrutii invata cum sa folosesca un caiac, sa vasleasca si sa navigheze pe distante lungi. Dupa acest antrenament sunt trecuti in rezerva unuia din cele sase batalioane amfibii implicate in misiuni de aparare a coastei.

Principalele tipuri de armament aflate in dotarea unitatilor de coasta includ: pistolul automat AK 5 de calibru 5,56 mm (cu versiunile AK 5b – de tip P.S.L – si AK 5c – echipat cu aruncator de grenade de 40 mm), mitraliere multifunctionale KSP-58 si pusti fara recul Karl Gustav de 84 mm. Pentru transportul pe apa, unitatile de coasta sunt dotate cu barci de asalt de mare viteza si caiace Klepper. Deplasarea pe distante mari se face cu nave ale Fortelor Navale si cu avioane de transport.

 Trupele de elita BASSAK

In timpul Razboiului Rece, unitati navale rusesti, operand cu submarine mici, au patruns in apele teritoriale suedeze. Pentru a preintampina astfel de incursiuni, Fortele Navale suedeze au infiintat, in 1992, o unitate de securitate numita Bassak, destinata sa apere instalatiile navale si sa protejeze navele impotriva atacurilor.

Unitatea are in compunere 134 de oameni si 12 caini, organizati in patrule. O patrula este formata din: conducator, dresor, medic, care este si sofer, tragator de elita si soldati. Cand desfasoara misiuni de supraveghere pe apa sau de recunoastere, patrulele sunt dotate cu barci de mare viteza, canoe si aparatura de scufundare.

In fiecare an, 80-90 de recruti incearca sa patrunda in trupele Bassak. Ei trebuie sa treaca de o selectie si un antrenament extrem de riguroase, care dureaza intre 330 si 420 de zile. Dupa ce candidatul trece de perioada instruirii de baza, va executa o saptamana de antrenament in teren, timp in care va fi supus unei noi

probe – mars fortat pe o distanta de 70-100 km. Dupa acesta, este supus altor teste pentru a i se masura exact nivelul conditiei fizice si cunostintele acumulate. Aceste teste includ: patrulare, 6,5 km mars fortat carand 12 kg de echipament, manuirea armelor, inot pe distanta de 4 kilometri, verificarea cunostintelor teoretice acumulate la cursuri, cunoasterea echipamentului si tehnicii armatelor straine.

Unitate BASSAK are acces la toate armele standard ale arsenalului militar suedez. 

Unitatea de Cercetare Flybasjagarna In anul 1983, in cadrul Fortelor Aeriene suedeze a luat fiinta Unitatea de Cercetare Flybasjagarna –

(Swedish Air Force Rangers/SAFRs). SAFRs are ca misiune asigurarea protectiei unitatilor aeriene suedeze in cazul unui atac al fortelor

speciale inamice. Membrii sai sunt antrenati pentru depistarea si eliminarea fortelor ostile inca inainte de atac. In indeplinirea misiunilor, folosesc caini special antrenati. SAFRs este organizata in plutoane, formate din cinci echipe: o echipa de stat major, alcatuita din opt militari, si patru echipe de cercetare, avand cate opt militari si cate doi caini. Fiecare militar are o specializare – conducatorul, asistentul conducatorului, dresorul cainilor, tragatorul, medicul. Echipele patruleaza in afara bazei, la distante de pana la 15 kilometri, in timp ce securitatea din interiorul bazei este asigurata de plutoane de protectie apropiata.  

INDIA 

India are traditie in detinerea de forte speciale aeropurtate. Prima unitate aeropurtata a fost organizata de englezi, in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. Cand India si-a recapatat independenta, ea a pastrat unele elemente ale fortelor aeropurtate anterioare, pe structura carora si-a cladit propriile forte speciale. In timpul razboiului cu Pakistanul, din 1965, conducerea armatei a incredintat locotenent-colonelului Megh Singh misiunea de a organiza o unitate comando. Au fost acceptati voluntari din diferite regimente de infanterie. Noua unitate a fost denumita „Meghdoot Force“. Datorita rezultatelor deosebite obtinute in lupta, conducerea armatei a dispus constituirea unei formatiuni permanente de para-comando in cadrul Regimentului de Parasutisti. Asa a aparut, in iunie 1966, Batalionul 9 al Regimentului.

In iunie 1967, a fost autorizata infiintarea unei a doua formatiuni comando, Batalionul 10. A fost incadrata cu militari proveniti din Batalionul 9 si recruti din Rajasthanis. In acelasi an, cele doua batalioane au fost dislocate in baze diferite: Batalionul 9 a luat in primire zona muntoasa din nordul tarii, iar Batalionul 10, zona vestica, desertica. In 1969, au fost desemnate a fi Batalioanele Para Comando.

In timpul celui de-al doilea razboi dintre India si Pakistan, cele doua batalioane au participat efectiv la actiunile militare. Batalionul 9 Para Comando a dus actiuni de lupta in regiunea Kasmirului, fiind impartit in trei grupuri A, B si C, fiecare fiind subordonat unei divizii de infanterie. Grupul de forte A a avut, in general, misiuni defensive, B a desfasurat actiuni militare in sectorul Jammu-Chhamb, iar grupul C a executat un raid asupra unei baterii de artilerie pakistaneze. Batalionul 10 a fost si el impartit in trei grupuri de forte si a dus actiuni de lupta in Desertul Rajasthan. Grupurile A si C au intreprins cateva raiduri impotriva unor tinte pakistaneze, inclusiv o actiune executata de grupul C, imbarcat pe jeep-uri, impotriva orasului pakistanez Islamkot.

La sfarsitul anilor ‘70, a fost infiintat inca un batalion para comando. Batalionul 1 Parasutisti – desemnat a fi principala forta de comando a armatei. Spre deosebire de celelalte doua batalioane, acesta nu are o anumita zona geografica de supravegheat, in schimb, constituie forta strategica de rezerva a regimentului. Tot in aceasta perioada, fortele aeropurtate indiene isi dezvolta tehnicile de parasutare de la foarte mare inaltime cu deschiderea parasutei la mica inaltime (HALO operations) sau la mare inaltime (HAHO operations).

In iunie 1984, un grup de 80 de combatanti ai Batalionului 1 Para Comando au fost implicati in Operatiunea „Blue Star“. Separatisti sikh au fortificat o zona cu cladiri din beton din Punjab, cunoscuta sub denumirea de „Templul de Aur“ (Golden Temple) si au instituit propriul control asupra zonei. Guvernul indian a cerut reinstaurarea autoritatii statale in zona. Dupa ce, initial, o grupare paramilitara a Fortelor Speciale ale Granicerilor a fost respinsa de combatantii sikh, au fost angajate fortele paracomando. Chiar daca au suferit pierderi insemnate, aproape jumatate din efectiv fiind ucisi sau raniti in lupta, aceste trupe speciale au reusit sa indeplineasca misiunea incredintata.

In iulie 1987, Batalionul 10 Para Comando a fost desemnat sa faca parte din Forta Indiana de Peace-Keeping (Indian Peace Keeping Force – IPKF) si trimis in Sri Lanka. Guvernul din aceasta tara se afla in situatia de a purta o campanie militara impotriva guerilelor tamile. La presiunea Indiei, Sri Lanka a fost nevoita sa accepte trupele IPKF, care aveau ca misiune initiala dezarmarea insurgentilor tamili. Aceste

intentii nu au putut fi materializate fara a intra in contact armat cu tamilii, soldat cu pierderi de vieti omenesti de ambele parti.

La sfarsitul mandatului sau, Batalionul 10 a fost inlocuit de Batalionul 9 Para Comando, care, ca si predecesorul, a desfasurat o serie de actiuni de curatire a zonelor controlate de tamili. De asemenea, au asigurat protectia unei comisii guvernamentale indiene deplasata in zona. Conform planului initial, Batalionul 9 ar fi trebuit sa paraseasca Sri Lanka in iunie 1989, dar mandatul sau a fost prelungit datorita planificarii unei operatii aeropurtate impotriva acelorasi tamili. In martie 1990 au fost retrase ultimele efective ale batalionului din Sri Lanka.

Pe 1 februarie 1996, Batalionul 21 de Infanterie Maratha a fost transformat in Batalionul 21 Para Co-mando, sporind astfel familia fortelor speciale indiene. Unitatea a fost desemnata sa execute operatiuni spe-ciale in jungla.

Trupele speciale indiene isi au centrul de pregatire la Agra, iar instruirea este coordonata si executata de cadrele Regimentului de Parasutisti. Candidatii para comando sunt selectionati dintre voluntari si, dupa absolvirea cursurilor de pregatire, sunt incadrati in unitati pe o perioada provizorie de trei saptamani, unde frecventeaza o serie de cursuri organizate de unitatea in care sunt incadrati si sunt continuu evaluati de catre instructorii unitatii. Daca respecta standardele profesionale specifice, noii luptatori comando sunt incadrati cu drepturi depline in batalion si li se acorda increderea de care se bucura toti ceilalti luptatori. In dezvoltarea pregatirii lor, pot fi alesi sa participe la cursurile de pregatire in parasutism, inclusiv in tehnicile HAHO/HALO, si la cele de scafandri luptatori.Ca armament, trupele comando indiene folosesc pusca de asalt FN FAL si pistolul mitraliera AK-47, pusca semiautomata Sterling de calibrul 9 mm si pistolul de mare putere Browning. De asemenea, sunt folosite diferite tipuri de grenade, cutite si explozivi de productie proprie.  

PAKISTAN 

In perioada 1953-1954, armata pakistaneza a alcatuit o formatiune de comando cu asistenta SUA. Pentru a-i ascunde adevarata misiune, a fost desemnata drept batalionul 19 al Regimentului Baluch. Batalionul a fost mutat la Cherat, langa Attock City. In martie 1964, o echipa mobila din Gruparea Fortelor Speciale (Airborne) a armatei SUA a mers in Pakistan pentru a-i antrena pe membrii Baluch. 

Ofiterii din SSG

* trebuie sa aiba cel putin doi ani de experienta militara si sa vina ca voluntari, timp de trei ani, din alte formatiuni;

* urmeaza un curs de opt luni, in care accentul se pune pe pregatirea fizica. Ei trebuie sa execute un mars de 30 de mile in 12 ore, alergare pe distanta de cinci mile, in 40 de minute, precum si numeroase alergari de viteza in barem.Multi sunt selectionati pentru pregatirea de specialitate. Acestia parcurg un curs de lupta in munti – care se tine la Peshawar, in Abbotsbsd. 

Baluch era considerat Grup de Servicii Speciale (SSG), fiind divizat in 24 de companii. Fiecare companie avea echipe specializate pentru actiuni in desert, in munti si sub apa. In 1970, SSG-ului i s-a adaugat rolul antiterorist. Aceasta misiune a fost incredintata companiei Musa (dupa numele profetului Musa – Moise), formatiune independenta din SSG.

In prezent, SSG are cartierul general la Cherat. Organizarea sa este facuta pe batalioane care au in compunere circa 700 de oameni. Fiecare batalion are patru companii, iar acestea, la randul lor, sunt impartite in plutoane divizate in echipe de cate 10 militari. Comanda intregului grup este atribuita unui colonel, iar comandantii batalioanelor au gradul de locotenent-colonel.

Principalul obiectiv al fortelor speciale pakistaneze este sa intervina in situatii de criza majora la granita sau pentru salvarea ostaticilor. Misiunile ce le revin sunt de tipul: razboi neconventional, antitero, securitate pentru persoane si diverse obiective, recunoasteri, raiduri si operatii pe plaje.

Procedeul de recrutare consta in testarea candidatilor din toate categoriile de forte (terestra, navala si aeriana), care sunt recomandati de comandantii acestora. Cei care trec testele initiale sunt trimisi la comandamentul SSG, situat in nordul tarii, pentru instruire speciala. Cursul are durata de un an, standardele fiind foarte ridicate. Instruirea combina specializari in asalt, trageri, supravietuire, distrugeri, aruncarea grena-delor, lupta in cladiri, spionaj, marina, include pregatire fizica si psihologica, precum si teme de psihologie criminalistica. Dupa incheierea cursului, candidatii admisi au posibilitatea sa se alature fortelor din care provin sau sa ramana in SSG.

SSG are in dotare cele mai moderne arme, intre care: faimoasele pusti de asalt Heckler si Koch de 9 si 7,62 mm, o versiune chineza a Kalasnicovului, dar si noile arme de atac folosite in NATO, Steyr de 5,56 mm; pistoale modelel Glock15 de 9mm, Beretta M9 si SIG Pro 226. Pentru misiunile de mare risc este folosit pistolul P90 de 5,7 mm.

Inaltele standarde de pregatire ale trupelor speciale au facut ca membrii lor sa fie cunoscuti drept „Cei mai buni dintre cei mai buni“. Principala echipa de lupta e numita „Zarrar Jareeh“ („Cauta si distruge“). O alta echipa importanta este numita „Iqbal Buland“ („Foarte Apreciati“).

 SSGN

 In 1966, marina pakistaneza si-a creat propriile unitati de comando, SSGN (Serviciile Speciale Navale).

Initial, pregatirea luptatorilor se desfasura la bazele din Cherat, Peshawar si Karachi. Acum acestia se antreneaza la sediul SSGN din Karachi. Aceasta forta speciala are marimea unei companii si executa misiuni in regiunea coastelor. In razboi face uz de flota de minisubmarine a fortelor navale pakistaneze. Multi dintre membrii SSGN fac cursuri de specializare in SUA. Din 1970, antrenamentele lor includ exercitii in comun cu trupele SEALS si cele ale marinei iraniene. SSGN recunosc trei clase de inotatori luptatori: clasa 1, cei care parcurg 18 mile inot, clasa 2, –12 mile, si clasa 3, – sase mile.Membrii sai se disting prin beretele de culoarea albastru inchis si prin insignele metalice, reprezentand un pumnal suprapus unui submarin, purtate deasupra buzunarului stang al uniformei.  

Dosar realizat de: capitan GHEORGHE VISAN,locotenent GEORGE VOICU, locotenent MARIUS NITULESCU