Upload
octavian-mitrea
View
31
Download
1
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Arhitectura Sacra Si Constiinta Ecleziala
Citation preview
Petre Guran
Arhitectura sacra si constiinta ecleziala oglindite
in proiectul noii catedrale patriarhale
Lungă vreme dezbaterea pe tema unei noi catedrale patriarhale în Bucureşti s-a oprit asupra
întrebării dacă este oportună sau nu construcţia unei asemenea biserici şi asupra posibilului ei
amplasament. Cu câţiva ani în urmă scriam că era preferabilă construirii unei catedrale noi
reconstruirea mânăstirii Văcăreşti ca un act reparator pentru demolările de biserici din Bucureşti şi
ca un act de memorie spirituală şi culturală a oraşului1. Reconstruirea Văcăreştiului ar fi
reprezentat echivalentul actului de reparaţie relizat la Moscova prin reconstruirea catedralei din
vremea ţaristă „Hristos Mântuitorul”. Ideea reconstruirii Văcăreştilor sau a rememorării
monumentale a locului şi rolului mânăstirii în istoria oraşului Bucureşti n-ar trebui abandonată, dar
ea pare limpede disociată astăzi, în viziunea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române ca şi a
oamenilor politici, de proiectul catedralei patriarhale2. Vointa Demersurile ferma ferme ale
Patriarhiei pentru realizarea acestui proiectconstruirea noii catedrale şi în cele din urmă
colaborarea guvernelor din ultimii patru ani par a fi dus la rezolvarea problemei amplasamentului,
dând un nou impuls acestui proiect. Noua conjunctură şi noul amplasament, terenul din colţul sud-
vestic al Casei Poporului, schimbă însă în mod radicala datele iniţiale. Pe de o parte opoziţia la
acest proiect nu mai este de actualitate, arguementele tehnice, artistice şi ecologice dispărând, pe
de altă parte ideea continuităţii cu un proiect din vremea regelui Ferdinand este anulată de noul
context urbanistic3.
In rândurile ce urmează aş vrea să aduc în dezbatere trei principii orientative in pentru
construirea noii biserici. Intâi aceasta ar trebui să evite asocierea cu discursul naţionalist şi mai larg
cu preocuparea pentru identitate naţională, apoi să nu intre în dialog arhitectural cu complexul de
clădiri publice construite de Ceauşescu (Casa Poporului, Ministerul Apărării şi Casa Ştiinţei, astăzi
Casa Academiei), în cele din urmă să se ferească de pastişarea stilurilor autohtone în arhitectura
sacră. La fiecarea caveat voi încerca să schiţez şi o soluţie pentru a sugera o posibilă cale prin care
aceste capcane ar putea fi evitate.
1 P. Guran, « Biserica mare şi Cetatea », Aldine, Supliment al cotidianului România liberă, iunie, 2002.2 Pictorul Paul Gherasim, care a urmărit cu atenţie evoluţia proiectului catedralei din anii 1990 încoace, a formulat propunerea de a îmbina cele două proiecte, reconstruind mânăstirea Văcăreşti astfel încât ea să devină noua catedrală patriarhală. 3 Pentru istoricul proiectului unei catedrale patriarhale în Bucureşti a se vedea site-ul Patriarhiei române, compartimentul Catedrala Mantuirii Neamului, http://www.patriarhia.ro/Administratia/CMN/cmn.html.
1
Petre Guran
O Biserica pentru guvernatorii generali ai Cis- si Trans-Carpatiei?
Numele pe care îl poartă proiectul, cel de „Catedrală a Mântuirii Neamului”, pare a
fi căzut deja în prima capcană. Deşi acest nume este venerabil, fiind folosit de regele Ferdinand cu
o rezonanţă istorică puternică în anii de după primul război mondial, el se pretează uşor unei
intepretări naţionaliste astăzi. Ce naţiune/neam trebuie să se vadă reprezenatată prin acest
monument? Naţiunea civică? Naţiunea etnică? Naţiunea religioasă, în sensul medieval al
cuvântului4? Contextul dezbaterilor politico-ideologice de azi aruncă în incertitudine, ba chiar în
derizoriu orice referire la naţiune5. Nu intru aici în detaliile acestei dezbateri devenită de o presantă
actualitate, deşi relativ ocultată în dezbaterea publică, după prezentarea proiectului Frunda la
Consiliul Europei6. Este suficient de constatat deocamdată că eficacitatea politică şi relevanţa
juridică a conceptului de „naţiune” scade de la o zi la alta. Argumentul fundamental al îndatoririlor
statului român faţă de Biserica Ortodoxă Română, şi mult mai eficient juridic, sunt bisericile
demolate sau deplasate în locuri care le diminuează, uneori până la anihilare, valoarea şi rolul
artistic şi religios, din perimetrul ocupat de Casa Poporului şi clădirile înconjurătoare (Spirea
Veche, Sf Nicolae Nicolae-Alba Postăvari, Izvorul Tămăduirii, Mânăstirea Mihai Voda, Schitul
Maicilor). Prin aceste demolări, Bisericii Ortodoxe i s-au adus prejudicii materiale, iar si a fost
expropriata ipso facto de terenul proprietate a bisericilor demolate. a fost ipso facto expropriat.
Statul român datorează reparaţii Bisericii Ortodoxe Române pentru aceste bunuri şi are ocazia să-şi
plătească datoria prin participarea la construirea noii catedrale. Această perspectivă reparatorie
asupra participării statului la acest proiect are avantajul de a evita o retorică de asumare şi
exploatare politică a acestui proiect din partea guvernanţilor, oricare ar fi ei.
Pe de altă parte, relevanţa naţională a Instituţiilor politice instalate de statul post-comunist
iliescian în clădirile lui Ceauşescu este neglijabilă sau chiar nulă (a se vedea rata de încredere
scazută în parlamentul României şi în partidele politice, conform tuturor sondajelor de opinie)7.
Memoria vie a oraşului este suficient de lungă pentru a nu putea asimila cu uşurinţă Casa
4 Petre Guran, « Neamurile în Sfânta Scriptură », Seminarul de marţi de la Biserica Stavropoleos, 1999.5 O analiza lucida si echilibrata a nationalismului religios la Ioan Ica Jr., “Destinul doctrinei sociale în Biserica Ortodoxă Română: radiografia unei dileme”, Gândirea sociala a Bisericii: Fundamente, documente, analize, perspective / Volum realizat şi prezentat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002.6 Raport despre conceptul de « naţiune » realizat de senatorul Gyorgy Frunda în urma rezoluţiei nr. 1335/2003 a Consiliului Europei si adoptat de catre Adunarea parlamentara a Consiliului Europei in ianuarie 2006.7 Din actualitatea ultimelor zile reiese ca intre incompetenta, hotie si abdicare voluntara a prerogativelor suveranitatii institutiile politice ale poporului roman pastreaza prea putina relevanta pentru natiunea romana.
2
Petre Guran
Poporului, simbol al abuzului tiranic, cu un palatul al parlamentului, ce s-ar dori simbol al unei
renaşteri democratice a societăţii româneşti. Stafia lui Ceauşescu pluteşte peste « acropola
românească ». Ansamblul gandit de Ceasusescunumit „centru civic” este în mod obiectiv inestetic,
şi întruchipează crima comisa comisă de Ceausescu regimul comunist asupra Bucureştiului8. Acel
loc nu poate fi o acropolă, dar este la propriu şi la figurat o necropolă. Şantierul lui
CeausescuCasei Poporului a dus în numeroase cazuri la moartea fizică a propietarilor şi
locuitorilor evacuaţi cu forţa şi în condiţii de urgenţă din acea zonă, ca şi la moartea prin accidente
de muncă inadmisible a unui număr mare de muncitori. Ritmul cerut de Ceauşescu pentru
terminarea construcţiei este cauza acestor accidente de muncă, a căror grozăvie este accentuată de
abandonarea trupurilor moarte în temelii în unele cazuri9. Aceasta mMemoria macabra victimelor
recenta recente se adaugă cea asemnificaţiei macabre mai vechi a acestui loc, aceea legată de un
vechi cimitir al ciumaţilor, din timpul ciumei lui Caragea-vodă. Pentru toate aceste argumente
fostul „centru civic” al lui Ceausescu nu poate fi reprezenta o acropolă românească.
Acropola, adică cetatea din vârful dealului, era fie un loc rezervat în mod exclusiv sacrului,
politicul fiindu-i asociat doar în măsura în care îndeplinea funcţii sacre, fie era pur şi simplu un
spaţiu de retragere mai uşor de apărat, acaparat uneori de conducerea tiranică a cetăţii. Dacă dealul
Casei Poporului (dealul Arsenalului era numele uneia dintre colinele integrate în complexul Casei
Poporului) conţine vreun aspect sacru, atunci acela nu poate fi decât malefic, un loc al blestemului
şi al suferinţei (cuvântul latinesc sacer conţine această ambivalenţă). În schimb referinţa la citadela
unui tiran obsedat de segregarea de restul populaţiei din motive de securitate se potriveşte pe
deplin cu spiritul Casei Poporului.
Din toate aceste motive construirea catedralei în acel loc este o provocare majoră.
Asocierea cu acel loc şi semnificaţia lui tocmai evocată nu poate fi evitată decât printr-un contrast
estetic şi semantic puternic, zguduitor, care să anuleze orice urmă a impresiei, sentimentului,
„colaborationismului” semanticcă ar exista vreo legătură în plan politic şi simbolic între cele două
clădiri. România post-comunistă face acum eforturi disperate să se reconcilieze cu cei striviţi de
utopiile secolului XX, pentru care „Casa poporuluiPoporului” s-a înscris ca un ultim mod sângeros
de persecuţie, şi încearcă să-i reintegreze pe aceştia în sânul ei. O biserică în acel loc se cere,
strigă, astfel, a fi dedicată martiriului religios şi politic (în sensul cel mai nobil al cuvântului:
8 Pentru o imagine de ansamblu a fenomenului demolărilor, a se vedea Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, editura Museion, Bucureşti 1994.9 Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, Bucuresti, 1992, passim, si pp. 110-113, 116, 126-129, este mărturia înspăimântătoare a unui subofiţer şef de pluton pe şantierul Casei Poporului despre condiţiile inumane de muncă.
3
Petre Guran
angajarea şi militarea pentru binele comun), suferinţei produse de acţiunea nedreaptă, violentă şi
nejustificată a puterii politice asupra românilor.
Prin ironia orientării geografice a locului ales, Casa poporului Poporului şi noua catedrală
patriarhală sunt obligate să-şi întoarcă spatele una alteia. Faţada principală a Casei Poporului este
spre răsărit. Amplasamentul viitoarei catedrale este, oricum am întoarce-o, în dosul Casei
Poporului. La rândul ei, viitoarea catedrală va trebui construită cu altarul la răsărit, şi cu intrarea
principală la apus, deci va întoarce spatele Casei Poporului. Cu câţiva ani în urmă, când nu era încă
vorba de amplasamentul din spatele Casei Poporului, circula o caricatură care prezenta noua
catedrală ca pe o Casă a Poporului cu turle şi cruci. În ipoteza unei clădiri cu turle foarte înalte
caricatura ar deveni realitate, dinspre partea de răsărit a oraşului s-ar vedea o Casă a Poporului cu
turle şi cruci. Dincolo de forţa evocatoare a acestei caricaturi, este inevitabil sentimentul că cele
două clădiri s-ar agresa reciproc, dacă ar intra în comunicare arhitectonică. Aşadar misiunea
majoră a proiectului noii catedrale este să separe sau chiar să izoleze cele două clădiri una de alta,
şi prin consecinţă catedrala de întreg ansamblul ceauşist. Nu este realist, ca să nu spunem că este
ridicol de-a dreptul, să gândim că noua biserică ar putea fi semnificativ mai înaltă şi/sau mai
masivă decât Casa Poporului, astfel încât să se impună prin dimensiuni în peisaj, strivind simbolic
Casa Poporului. Nu rămâne decât să fie semnificativ mai mică, adică „invizibilă” din sau dinspre
Casa Poporului. În aceeaşi măsură Casa Poporului trebuie să nu existe pentru cel ce s-ar afla în sau
lângă noua catedrală. Cu toate acestea nu trebuie renunţat la una din raţiunile proiectului noii
catedrale, anume să fie mai încăpătoare decât orice altă biserică din Bucureşti şi să devină un
monument semnificativ pentru Ortodoxia românească a secolului XXI. Misiunea arhitectului este
aşadar să facă biserica mare pe dinăuntru şi mică pe dinafară. Această perspectivă dinspre interior
asupra bisericii ar întruchipa, după cum vom arăta, în modul cel mai fidel esenţa arhitecturii sacre
bizantine.
Tradiţia bizantină în arhitectură
Rostul major şi sensul spiritual al catedralei de pe Dealul Arsenalului va fi acela de
martirium al victimelor inocente şi al locaşurilor bisericeşti dărâmate de Ceauşescu. Pare să se
4
Petre Guran
apropie momentul când vom îndrăzni să-i onoram la nivel civic10 şi să ne lăsăm îndrumaţi spiritual
de cei care au avut curajul să fie martiri. În acest fel noua catedrală va căpăta cu siguranţă o
semnificaţie naţională.
In Imperiul roman începând cu secolul al IV-lea, întâlnirea dintre spaţiul cultului public şi
civic al „Dumnezeului întrupat şi răstignit” şi spaţiul cultului adresat mărturisitorilor Lui
desăvârşiţi, numiţi cu termenul grecesc martiri, a dat naştere formelor celor mai înalte de
arhitectură antică târzie şi bizantină. Biserica constantiniană a Învierii de la Ierusalim; vechea
basilică tot constantiniană închinată Sfântului Petru la Roma, construită în apropierea locului unde
acesta a fost răstignit cu capul în jos şi exact deasupra locului în care a fost îngropat; biserica
Sfinţilor Apostoli la Constantinopol; complexul arhitectural din jurul coloanei sfântului Simion
Stâlpnicul la Qalat Sem’an, sunt diferite exemple de îmbinare a unui locus sanctus, un spaţiu al
comemorării apostolilor, martirilor, sfinţilor, şi al comunicării cu Dumnezeu prin funcţia liturgică,
adică adunarea publică periodică menită să facă vizibilă coeziunea comunităţii religioase. Pentru
lumea creştinismului antic şi bizantin intâlnirea catedralei şi martirium-ului în acelaşi spaţiu
eclezial s-a petrecut în mod firesc. Împrumutând o metaforă a istoricului britanic al antichităţii
târzii, Peter Brown, coeziunea comunitaţilor creştine a primelor secole s-a clădit în jurul
mormintelor, necropolele lumii romane păgâne au devenit acropolele creştinismului11.
Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol a fost de-a lungul istoriei bizantine o clădire
unică. Nici o încercare de a o copia sau imita la scară mai mică sau mai mare nu este atestată timp
de aproape o mie de ani. Primii imitatori ai Sfintei Sofia au fost Otomanii. Structura şi forma
Sfintei Sofii a devenit dupa 1453 un element de identitate arhitectonică otomană. În mod
paradoxal, în secolul naţionalismelor, statele balcanice eliberate din Imperiul otoman au prelungit
tradiţia arhitectonică otomană construind replici mai mici sau mai mari ale Sfintei Sofii, de multe
ori aplicând variantele arhitectonice inventate pentru construirea moscheilor moscheelor cópii ale
Sfintei Sofii. Astfel modelul Sfânta Sofia a devenit un fetiş identitar, pierzând sensul unicităţii
istorice, funcţionale şi simbolice ale acestei biserici12.
10 Ma refer aici la raportul-rechizitoriu cerut de preşedintele României, Traian Băsescu, unei comisii istorice speciale organizate cu scopul de a putea condamna oficial comunismul ca un regim politic criminal, răspunzător de crime împotriva umanităţii. 11 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lică după ediţia în engleză The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, capitolele 1 şi 2.12 Slobodan Ćurčić, The Minaret and the Belfry. Ottoman and Christian Architecture in the Balkans after the Fall of Constantinople, comunicare ţinută la Princeton in ianuarie 2006.
5
Petre Guran
Sfânta Sofia a fost dintru-nceput ataşată funcţiei imperiale împreună cu alte biserici
importante din Constantinopol. Ea a fost construită astfel încât să evidenţieze triumful politic al
creştinismului, aşa cum îl înţelegea împăratul Iustinian, un triumf al unui proiect imperial. Clădirea
a fost concepută cu o structură simbolică bazată pe numerologie, nu pe proporţii. Sistemul
numerelor sacre înfăţişa simbolic funcţia sacră a clădirii. Ea nu putea fi construită decât la aceste
dimensiuni, iar dimensiunile de care vorbim sunt exclusiv interioare. Forma exterioară nu
contează, ea este numai o funcţie a spaţiului interior. Practic, Sfânta Sofia nu avea faţadă. Masivele
structuri de rezistenţă, foarte vizibile din exterior, au început, de la prima reconstrucţie a clădirii
sub Iustinian, să înece structura mai zveltă a primului proiect. Intrarea imperială în Sfânta Sofia în
loc să fie prin atriumul vestic, care ar fi putut împlini rolul de faţadă, se făcea printr-o deschidere
directă în pronaos (nartex) de pe latura sudică printre zidăria masivă a contraforţilor, deoarece
corespundea căii de acces cea mai directă dinspre palatul imperial. Esenţial este să înţelegem că
bisericile bizantine sunt construite din perspectiva interiorului. Biserica este uterul divin în care se
formează omul nou pentru viaţa veşnică. Nu există un exterior al uterului. Precum acesta este
cuprins în trupul femeii, la fel biserica se cuprinde în cosmos, în creaţia materială. Interiorul
dezvăluie însă o altă realitate, prezentă şi viitoare în acelaşi timp, cea a împărăţiei lui Dumnezeu.
Astfel arhitectura interioară devine ea însăşi o icoana, o fereastră deschisă spre necuprinsul divin.
Micul spaţiu interior devine infinit, în pofida limitării observabile din exterior. Dimensiunile
exterioare sunt irelevante în acest proces. Ideea negării arhitecturii ca mijloc de exprimare diferit
de pictură este perfect exprimată şi în arhitectura sacră românească, în bisericile bucovinene, unde
pictura exterioară anulează zidul, ea continuându-se neîntrerupt şi organic din interior. In cazul
acestor biserici nu există nici zid, nici fereastră, ci o transparenţă totală. Arhitectura s-a identificat
total cu icoana, a fost transfigurată şi comunică plenar cu cealaltă lume13.
Profesorul Slobodan Ćurčić a demonstrat într-o lucrare recentă felul în care discretele
decoraţii exterioare ale bisericilor bizantine simbolizau lumina dumnezeiască. Imbrăcămintea de
piatră a bisericii era astfel concepută ca o mandorlă de lumină, nimbul radiaţiilor luminoase
emanate de natura îndumnezeită a omului ce se împărtăşeşte din Hristos în spaţiul liturgic interior.
Caracterul imaterial şi atemporal al acestui spaţiu era simbolizat prin încercarea de a disimula până
la negare forma arhitectonică exterioară a clădirii.
Din perspectiva arhitecturii sacre bizantine, noul proiect isi poate da ca scop sa faca
cladireanoua biserică patriarhală din Bucureşti ar trebui să rămână „invizibilă” ochiului profan, 13 R. Krautheimer, S. Curcic, Early Christian and Byzantine Architecture (Yale University Press; 1992).
6
Petre Guran
deci din exterior. In acelaşi timp haosul exteriorul profan trebuie să nu interfereze cu armonia
interioară şi să rămână deci invizibil din interiorincinta bisericii. Biserica ar fi în acest fel opusul a
ceea ce sunt clădirile dimprejur. Relevanţa urbanistică a unui astfel de spaţiu eclezial poate să fie
zero din punctul de vedere al sacralităţii. De fapt viitoarea catedrală va avea această relevanţă
numai când va înceta s-o caute.
Funcţia modelează spaţiul
Pentru identificarea corectă a formelor artistice ale viitoarei catedrale este necesară
definirea cu exactitate a funcţiei respectivului spaţiu eclezial.
La ce va folosi această biserică? O catedrală este în primul rând locaşul episcopului
locului14. Aici se adresează episcopul comunităţii credincioşilor din cetate, aici îşi îndrumă el
turma. Pentru a sublinia rolul simbolic al episcopului ca icoană liturgică a lui Hristos şi cap vizibil
al comunităţii locale în primul mileniu creştin episcopul ocupa locul din centrul absidei estice, al
cărui tron era inconjurat de locuri pentru clerul care slujea împreuna cu el. În cazul unei catedrale
mitropolitane, absida estică reunea în adunare sinodală întregul corp episcopal al unei mitropolii,
de unde provine termenul grecesc sintronos, adica tronul comun, care întruchipa unitatea
bisericească într-o regiune mitropolitană. În perioada medio-bizantină liturghia arhierească s-a
dezvoltat aspectul procesional al intrării episcopului în biserică (procesiune ce se numeşte cu un
termen liturgic latinesc introit, în greceşte eisodos). Pătrunzând în biserică, episcopul se oprea în
faţa porţilor împărăteşti ale altarului în aşteptarea momentului când trebuia să intre în altar. Locul
acestei opriri procesionale, ce corespunde aproximativ mijlocului distanţei de la altar la pronaos,
era marcat de amvon în biserica Sfintei Sofia de la Constantinopol. Amvonul central, pe care îl
găsim în diferite alte biserici din primul mileniu creştin, simbolizează, conform exegezei Sf.ântului
Gherman patriarhul Constantinopolului (†730), piatra de mormânt răsturnată de înger şi pe care
acesta stătea când a anunţat femeilor mironosiţe Învierea Domnului15. In Sfânta Sofia amvonul a
căpătat noi semnificaţii, fiindcă era locul de unde episcopul înalţa crucea pentru a o arăta tuturor
credincioşilor pe data de 14 septembrie (dată liturgică ce sărbătoreşte descoperirea lemnului Sfintei
14 Referinţa la termenii greceşti episcopos tou topou, de unde un alt termen grecesc toparh, stăpânitor al locului.15 Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, Historia ecclesiastica et mystica, Migne, P.G., XCVIII, 383-454.
7
Petre Guran
Cruci de către sfânta Elena la Ierusalim). De asemenea, amvonul era locul unde era încoronat
împăratul, corespunzand exact centrului cupolei.
Altă funcţie a viitoarei catedrale este cea sinodală, deoarece arhiepiscopul Bucureştiului
este şi întâistătătorul adunării episcopilor de pe teritoriul României. Noua clădire va trebui deci să
pună în evidenţă unitatea bisericii prin concelebrarea periodică a tuturor episcopilor ortodocşi ai
României. Mai mult decât atât ar putea fi avută în vedere posibilitatea ca un sinod panortodox să se
adune într-o zi în această biserică. În acest scop ar fi interesantă înconjurarea altarului în partea
estică de un sintronos lărgit, un mic amfiteatru de aproximativ trei sute de locuri (mă gândesc
simbolic la faptul că la Niceea, unde a avut loc primul sinod ecumenic, s-au adunat 318 episcopi).
Sinodul Bisericii Ortodoxe Române sau cel panortodox aşezat pe băncile de piatră ale acestui
sintronos înălţat ar căpăta o vizibilitate maximă privind din biserică, ca o continuare în prezent şi
în icoana umană a iconografiei din registrul întâi al absidei, anume adică a imaginileor sfinţilor
ierarhilor liturghisitori.
Această insistenţă, pe care o propune prezentul proiect, pe asupra institutia instituţiei viie a
Bisericii, pe asupra omului ca icoană supremă ridică însă problema rolului iconostasului înalt. Este
acesta absolut indispensabil tradiţiei ortodoxe? Iconostasul înalt cu multiple rânduri de icoane, cea
a apostolilor, a profeţilor şi a sărbătorilor împărăteşti culminând cu răstignirea a apărut întâi în
Rusia în secolele XIV-XV şi s-a răspândit şi la noi şi în Balcani în timpul dominaţiei otomane.
Iconostasul separă ca un zid spaţiul altarului de naos. Sensul acestui zid nu este însă separarea
celor două spaţii, ci traducerea iconică a ceea ce reprezintă altarul: tron al împăratului ceresc
(reprezentat de icoana lui Hristos Pantocrator sau Împărat în dreapta uşilor împărăteşti), peştera
naşterii de la Betleem anunţată de profeţiile mesianice (semnificate prin icoanele profeţilor), masa
a cinei celei de taină (înfăţişată de reprezentarea apostolilor), altar al jertfei (întruchipat de
Răstignirea pe Golgota). Ar putea acest discurs iconografic despre seminificaţia altarului să fie
redat într-alt fel, aşa încât icoana umană a a slujirii îngereşti reprezentată de ierarhii, preoţii şi
diaconii din jurul jertfelnicului să nu-şi ascundă semnificatia sensul duhovniceasca
credincioşilor16 ? Da! În cazul unei biserici de mari dimensiuni, temele iconografice ale
iconostasului ar putea fi transpuse pe zidurile mai încăpătoare ale altarului, care ar fi vizibile din
biserică în cazul absenţei iconostasului. Atunci zidul împrejmuitor al altarului ar putea reveni, fără
16 Numeroşi ierarhi ortodocşi în zilele noastre, atât din Biserica Ortodoxă Română cât şi din alte Biserici Ortodoxe, au decis să citească cu voce tare rugaciunile de la masa altarului, care se citeau de obicei în taină, tocmai pentru a-i apropia pe credincioşi de misterul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.
8
Petre Guran
nici o pierdere simbolică, la dimensiunile şi decoraţiile din bisericile bizantine timpurii: un singur
rând de icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, a sfântului Ioan Botezătorul şi a Hramului
Bisericii, eventual cea a sfântului ale cărui moaşte se află în altar. Aceste icoane nu acoperă cu
desăvârşire spaţiul altarului şi nici nu depăşeasca înalţimea omului.
În cele din urmă nu trebuie uitată funcţia catehetică şi euharistică a spaţiului. Acea
catedrală va fi locul unde Bucureştenii se vor împărtăşi din acelaşi potir cu episcopul lor şi vor
asculta cuvântul lui de învăţătură. Pentru a împlini acest scop biserica trebuie să aibă un naos
spatiosîncăpător, să poată primi întreaga congregaţie într-un singur spaţiu unificat. Altarul la
rândul lui trebuie să fie uşor accesibil şi central din motive de utilitate, în cazul participării masive
la liturghie trebuie prevăzută posibilitatea împărtăşirii sutelor de credincioşi şi deci spaţiu suficient
pentru desfăşurarea acesteia, inclusiv eventualitatea împărtăşirii din multiple potire simultan.
Funcţionalitatea complexă a viitoarei catedrale nu poate fi nicicum împlinită de planul
tradiţional al bisericilor munteneşti.
Tradiţia dincolo de stilul arhitectural muntenesc
Stilul arhitectural muntenesc este rezultatul unor conjuncturi funcţionale şi istorice. El a
apărut din la incrucisareaîmbinarea modelului bisericii de mânăstire cu o biserica capelă având
funcţie funerară pentru familia ctitoruluiprinciara cu rol funerar. Pronaosul lărgit, după modelul
mânăstirii Curtea de Argeş (plan ce a fost repetat la vechea catedrală de la Targovişte, în actuala
biserică patriarhală, în biserica mânăstirii Radu Vodă şi în numeroase alte ocaziibiserici) isi are
orginea ins-a format pentru a acomoda funcţia funerară a acestuiaîntregului edificiu. In cazul
planului moldovenesc structura bizantină s-a complicat şi mai tare prin adăugarea spaţiului funerar
între naos şi pronaos segmentând şi mai mult spaţiul interior. Pe de alta parte în stilul muntenesc s-
a impus structura trilobată, care este tot o soluţie funcţională pentru biserica de mânăstire17. Este
vorba de fapt de un plan basilical cu o singură navă dilatat în apropierea altarului pentru a crea
spaţiul necesar pentru cantăreţi şi pentru un ceremonial redus la comunicarea dintre altar şi mica
17 N. Iorga, Cuvântare la şedinţa inaugurală a primului congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, aprilie, 1924, republicată în N. Iorga, Sinteza bizantină, BPT, Bucuresti, 1972, p. 163: „Biserica, afară de rare excepţii, părăseşte tipul basilicii cu transepte şi galerii pentru a-l adopta pe acela al bisericii monastice de la Muntele Athos, făcând din el, încet-încet, cu elemente luate din fondul local, o creaţie jumătate-ţărănească, adaptată lumii mici a satelor şi târgurilor, venind din aglomerarea de sate, care e pecetea tuturor Româniilor istorice.”
9
Petre Guran
comunitate monastică adunată în naos. Bisericile bizantine de dimensiuni mai mari urmează planul
de cruce înscrisă, care este de fapt un plan basilical cu trei nave redus şi acoperit cu o cupolă.
În cazul unui plan muntenesc mărit, majoritatea credincioşilor s-ar afla în pronaos, departe
de altar, iar vizibilitatea acţiunii liturgice din naos şi din altar ar fi restrânsă de pereţii despărţitori
ai naosului şi pronaosului (sau cel puţin îngustarea spaţiului înspre naos, aşa cum este în actuala
catedrală patriarhală) ca şi de distanţa şi de grupul compact al credincioşilor din naos. Numai
apelul la marea tradiţie bizantină poate aduce soluţii la problemele funcţionale pe care le prezintă
noua catedrală.
Sinteza neo-bizantină
Astfel, propun alegerea unui plan bazat pe un naos octogonal acoperit în partea centrală de
o cupolă de înalţime medie sprijinită pe opt coloane formând un octogon interior înscris concentric
în octogonul exterior. Spaţiul dintre coloanele centrale şi zidul exterior poate fi împărţit în două pe
înălţime, construind un etaj de galerii, ca la Sfânta Sofia din Constantinopol, care să înconjoare
octogonul numai pe şapte laturi, cea de a opta latură fiind rezervată absidei altarului care să se
ridice pe întreaga înalţime18 . Octogonul are caracteristica numerologică excepţională, ca dacă
diametrul cercului ce înscrie octogonul este multiplu de opt, distanţa dintre doua unghiuri ale
octogonului este multiplu de trei. Astfel simbolisticii numarului 8, ziua a opta a eternităţii, sau altă
interpretare patristică fiind aceea a două pătrate suprapuse reprezentând creaţia transfigurată, i se
adaugă semnificaţia treimică a numărului 3.
Viitoarea catedrală va avea nevoie de un altar foarte larg şi cât mai central, astfel încât
liturghia arhierească slujită de mai mulţi episcopi să capete un maxim de vizibilitate, creând trăirea
Împărăţiei lui Dumnezeu într-adevăr în mijlocul credincioşilor, şi nu ascunsă în spatele acelui tip
de iconostas înalt, care în secolul al XIX-lea a devenit aproape aniconic din cauza ponderii
decoraţiilor şi a îmbrăcăminţilor din argint reliefat ale icoanelor.
În octogonul mare s-ar profila spre răsărit o absidă, care ar adăposti sintronos-ul
semicircular cu diametrul spaţiului dintre două coloane ale octogonului interior. Spaţiul altarului s-
18 Majoritatea cupolelor vechilor biserici muntenesti si moldovenesti este in forma de octogon. Cazurile in care turla este dodecagonala se datoreaza transpunerii arhitecturale a picturii. Cei 12 apostoli pictati in interiorul turlei se reflecteaza in exterior prin cele 12 laturi.
10
Petre Guran
ar extinde spre centrul bisericii până la o treime din diagonala cercului ce înscrie octogonul
interior, răspunzând astfel exigenţei formulate mai sus ca altarul să aibă un caracter central. Masa
altarului s-ar afla astfel în spaţiul definit de coloanele octogonului interior. Sub altar şi-ar găsi
locul o criptă cu intrare de-a dreapta şi de-a stânga din zona acoperită cu galerii. Această criptă ar
putea fi dedicată venerării moaştelor sfinţilor Brâncoveni şi a unui cenotaf reprezentând simbolic
martirii prigoanei comuniste. În aceeaşi criptă, amplasate exact sub sintronos, îşi vor găsi locul
mormintele patriarhilor României, creând astfel o continuitate pe verticală între sfinţii ierarhi
liturghisitori de pe pereţii absidei, episcopii aşezaţi în sintronos şi trupurile episcopilor din criptă,
predecesori ai episcopilor slujitori, semn al continuitaţii episcopale nenîntrerupte în timp. Modelul
acestui tip de spaţiu sacru sunt cele două basilici constantiniene, cea a Sfântului Petru de la Roma
şi cea a Sfinţilor Apostoli de la Constantinopol. În ambele cazuri, mormântul sfântului Petru şi
cenotafurile sfinţilor Apostoli se aflau în spatele altarului. Acelaşi model se regaseşte în basilica
mânăstirii Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, unde capela rugului aprins se află în spatele
altarului, având accesul prin cele două nave laterale ale basilicii.
Proscomidiarul şi diaconiconul ar trebui să fie spaţii anexe absidei sintronos-ului, cu acces
direct în naos astfel încât ieşirea cu Sfintele Daruri să dea ocol coloanelor centrala centrale prin
spaţiul acoperit de galerii, să ajungă până la intrarea vestică în naos, iar apoi să parcurgă drumul
până la altar prin centrul bisericii. În mijlocul bisericii, exact sub centrul cupolei, s-ar afla
amvonul, care ar fi astfel pivotul relaţiei între slujitorii altarului şi comunitatea credincioşilor. Din
cupola Pantocratorului cuvântul coboară şi se întrupează sonor prin citirea Evangheliei din acest
amvon. Din acelaşi amvon se adresează patriarhul credincioşilor, fiind literal în mijlocul turmei
sale. Tot în acest amvon se opreşte procesiunea Sfintelor Daruri, iar distanţa de la amvon la porţile
împărăteşti ale altarului ar fi parcursă sub intonarea parţii a doua a imnului heruvic „Ca pre
Împăratul tuturor să-L primim, pre Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti”. Astfel liturghia ar
deveni mai dinamică prin sublinierea traseelor procesionale, iar intrarea lui Hristos în lume,
semnificată de procesiunea Sfintelor Daruri, ar fi întruchipată cu un spor de solemnitatea prin
amploarea traiectoriei descrise astfel.
Masa cinei celei de taină şi a jertfei celei fără de sânge, prin amplasarea ei avansată în
biserică, ar fi înconjurată de întreaga adunare creştină, iar accesul vizual la altar şi la ceremonialul
procesional ar fi la fel de direct din toate parţile naosului.
11
Petre Guran
Biserica în cauşul mâinii lui Dumnezeu
Revenind la ideea „invizibilităţii” noii bisericii, în dealul artificial al lui Ceauşescu ar putea
fi săpată o mică depresiune (poate chiar adâncă de 15 metri), iar catedrala să fie construită pe
fundul acestei depresiuni. Se ridică aici firesc întrebarea: nu se construiesc, în mod tradiţional,
bisericile pe înalţimi? Cum poate fi justificată o biserică într-o vale, şi cu atât mai mult o vale
artificială? Practica construirii spaţiilor sacre pe înalţimi precede creştinismul. Nu este un principiu
creştin, ci este moştenit de acesta de la religiile antichităţii în momentul în care creştinismul a
devenit religie de stat, în foarte multe cazuri înlocuind material templele existente, fie instalând
biserici în templele existente, spre exemplu biserica Maicii Domnului în templul Parthenon de pe
acropola Athenei, fie prin construcţii noi deasupra ruinelor vechilor temple.
Primele locuri de adunări ale creştinilor au fost însă case particulare. Într-un astfel de loc s-
a desfăşurat cina cea de taină. În schimb locul de rugăciune înaintea jertfei a fost o grădină,
Grădina Ghetsemani, care se afla într-o depresiune, după cum este ea identificată astăzi lângă
Ierusalim, în Valea Kedronului. De asemenea primele locuri de cult creştine s-au dezvoltat pe locul
mormintelor de martiri, iar mormântul este prin definiţie un loc îngropat în pământ. Faţă de
Ierusalim-ul din vremea lui Irod, Golgotha şi mormântul lui Hristos erau în afara oraşului şi într-o
depresiune. În Ierusalim-ul din vremea lui Constantin, deplasat spre nord, antiteza între vechiul şi
noul templu, la nivel simbolic arhitectural, între înălţare şi smerire, a integrat această topografie:
înalţimea pe care se afla templul lui Solomon, era depaşită spiritual prin locaţia exterioară şi în
vale a sfântului mormânt. Nu era nevoie ca biserica creştinilor să fie construită pe dealul templului.
Mormântul era centrul. Ceea ce era înainte exterior şi marginal a devenit interior şi chiar central.
Aceeaşi logică s-a repetat la Roma cu basilicile sfântului Petru şi cea a sfântului Pavel din afara
zidurilor, construită pe mormântul sfântului Pavel19.
Amplasamentul de lângă Casa Poporului joacă rolul de mormânt al demnitaţii şi libertăţii
poporului român. Din mormântul acesta, care este adânc îngropat în dealul artificial al lui
Ceauşescu, se înalţă noua viaţă. Antiteza vechi/nou este astfel respectată, de asemenea antiteza
polis/necropolis, definitorie pentru primele manifestări monumentale ale creştinismului.
19 Este de remarcat că şi majoritatea ctitoriilor domnilor români au fost amplasate în vale, ascunse de dealuri şi de păduri. Nu este suficient să explicăm această particularitate prin nevoia de apărare. Dacă ar fi existat un imperativ de ordin simbolic acesta ar fi prevalat.
12
Petre Guran
Cimitirele, oraşe ale morţilor, amplasate în afara cetăţilor, au devenit oraşe ale celor vii în
eternitate şi s-au dezvoltat monumental în consecinţă20.
Acolo unde vom săpa, vom găsi mormântul sfinţilor martiri necunoscuţi ai teribilului secol
XX. Din punct de vedere arhitectural această amplasare a bisericii în căuşul unei depresiuni, ca
într-o mână protectoare uriaşă, este soluţia ideală pentru proiectul bisericii „invizibile”. În plus
această depresiune ar permite crearea unui context de proporţii şi măsuri naturale proprii (un val de
pământ, un arbore, o pantă uşoară), în cadrul cărora biserica şi-ar desfăşura nestingherită măreţia.
Propunerea de faţă nu anulează în nici un fel efectul natural impunător al clădirii şi ansamblului
născut dintr-un proiect interior coerent teologic.
Pe întreaga suprafaţă a terenului ce înconjoară biserica sa fiear putea fi acoperita sădit un
parc şi, în mijlocul parcului, deo grădină. Scopul acestora ar fi să creeze o serie de brâuri simbolice
succesive, care să izoleze catedrala de exterior, dar să reprezinte în acelasi timp praguri care să
marcheze drumul spiritual parcurs spre biserică, transformarea interioara graduală a omului ce se
apropie de locul sfânt, dezbrăcarea de omul exterior şi îmbrăcarea omului interior. Parcul ar fi
brâul exterior, inaintând spre inima parcului în care s-ar afla biserica, credinciosul ar trece printr-
un peristil cu dublu şir de colonade, care ar înconjura în formă perfect pătrată biserica. De la
peristil accesul spre biserică s-ar face din toate parţile printr-o grădină în trepte coborând spre
biserică. Acest peristil ar avea o poartă pe latura vestică, corespunzând intrării vestice în naos şi
deci pe axa altarului. Această axă a altarului s-ar prelungi cu o alee până la marginea parcului,
reprezentând intrarea arhierească în complexul catedralei patriarhale. Dar aşa cum biserica va avea
intrări pe cinci din cele opt laturi ale octogonului, tot aşa şi accesul spre biserică se va putea face
din orice direcţie prin parcul, peristilul şi grădina amintite. Este simbolul unui spaţiu închis şi
permeabil în acelaşi timp, strict orientat (în sensul etimologic al cuvântului) dar accesibil de
oriunde21. Peristilul şi grădina pe care o delimitează ar face astfel parte din spaţiul sacru propriu-
20 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lică după ediţia în engleză The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, p. 19: „La începutul secolului al V-lea oraşul Tebessa a fost flancat de un imens loc de pelerinaj, construit în zona cimitirului, probabil în jurul mormântului Sfintei Crispina. Locul sfânt era în stilul viguros, public, propriu renaşterii Theodosiene. Drumul pelerinilor, lung de 150 de metri, trecea pe sub arce mari de triumf şi de-a lungul unor curţi cu arcade, imitînd, printre mormintele din afara Tebessei, porticurile şi străzile unei cetăţi clasice. În aceeaşi ani, Paulin de Nola se putea felicita că a construit în jurul mormântului Sfântului Felix, într-o zonă de la periferie încă numită Cimitile, „cimitirul”, un complex atât de impresionant încât călătorul îl putea lua drept un alt oraş.”21 Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rares si modelul lor ceresc, Bucuresti, 2002, dezvolta pe deplin convingator idea dialogului simbolic intre biserica, ansamblul monastic ce o inconjoara si peisajul natural in cadrul careia este amplasata manastirea. In cazul particular al noii catedrale patriarhale, peisajul urban fiind iremediabil ostil, cadrul natural benefic bisericii trebuie conceput si realizat ca parte a proiectului de arhitectura sacra.
13
Petre Guran
zis, jucând rolul de pronaos. Peristilul ar sugera în aceeaşi vreme un cub ideal format între pământ
şi cer pe urma pătratului terestru. Cubul face parte din formele simple cu încărcătură simbolică ale
arhitecturii bizantine. El este, dupa Cosmas Indicopleustes, cosmosul, lumea creată de Dumnezeu,
prototip al templului vetero-testamentar.
O biserica este imagine a Ierusalimului ceresc, această semnificaţie cu atat mai mult o
bisericaeste exprimată prin in forma de octogon, figură ce evocă ziua a opta a Imparaţiei cereşti . Î,
de aceean consonanţă cu această dimensiune mistică, grădina ce o înconjoară biserica trebuie să fie
o grădină a Paradisului.
Nu este greu de imaginat o seră discretă în parcul ce înconjoară biserica, în care să se
adăpostească în timpul iernii portocalii, lămâii, măslinii, chiparoşii, leandrii care ar compune din
primăvară până în toamnă o grădină evocând prin vegetaţie climatul paradisiac al Ierusalimului
pământesc, valea Kedronului, muntele măslinilor, grădina Ghetsemani. Trecătorul ignorant s-ar
lăsa atras de mirosul lămâilor, portocalilor şi al leandrilor spre o grădină miraculoasă înauntrul
căreia ar descoperi treptat, ca prin minune, şi minune ar fi, o „mică biserică”, o biserică mormânt,
simbol prin excelenţă al mormântului lui Hristos, iar intrând înăuntrul acesteia ar asista aevea la
învierea Domnului, prin explozia de lumină concentrată spre centrul bisericii din ferestrele mari
ale tamburului cupolei, şi ar descoperi un spaţiu fără sfârşit şi fără timp.
Tema acestui proiect de arhitectură sacră ar trebui să fie Noul Ierusalim, temă arhitecturală
ce se regaseşte atât în creştinismul apusean cât şi în cel răsăritean. Voi aminti doar în trecere
mânăstirea Noul Ierusalim construită de patriarhul Moscovei Nikon în anii 1654-56. Sacralitatea
unui spaţiu este dată de capacitatea lui de a se mula pe realităţile spirituale, de a participa la efortul
duhovnicesc de a regăsi centralitatea prezenţei divine. Hramul unui astfel de program de
arhitectură sacră ar fi cu siguranţă Învierea Domnului.
Am încercat în prezentul proiect să îmbin într-o sinteza armonioasă şi coerentă simbolic,
elemente de arhitectură sacră din întreaga lume creştină din perioada unităţii Bisericii creştine:
Ierusalim, Constantinopol, Roma, Ravenna, Sinai, basilica octogonală, astăzi distrusă, din
Antiohia, Sfânta Sofia de la Kiev, şi în cele din urmă referinţe la lumea ortodoxă a celui de-al
doilea mileniu creştin, bisericile octogonale ruseşti din secolul al XVI-lea, spre exemplu biserica
Fericitului Vasile (Vasilii Blajenâi), iniţial denumită a Noului Ierusalim, sau mânăstirea Noul
Ierusalim de lângă Moscova. Proiectul manifestă astfel o deschidere ecumenică în sensul bun al
cuvântului, arătând că România în secolul XXI poate integra şi exprima fără complexe caracterul
14
Petre Guran
universal al creştinismului. Această strategie artistică trimite un mesaj: unitatea creştinismului se
regăseşte prin adăparea la izvoarele comune ale creştinismului antic, medieval şi bizantin. În
acelaşi timp trebuie amintit că revenirea Ortodoxiei în atenţia lumii contemporane s-a petrecut cu
ajutorul reînnoirii spirituale prin resursele patristice. Gândirea teologică neopatristică a eliberat
teologia ortodoxă de şcoală din capcana manualelor scolastice ale contrareformei, introduse pe
calea Poloniei şi a Ucrainei în secolul al XVII-lea. Ceea ce este Filocalia pentru viaţa mistică a
fiecăruia în parte poate deveni această catedrală pentru viaţa liturgică a întregii comunităţi creştine
a României. Răsadul pus de părintele Stăniloaie prin monumentala sa traducere a Filocaliei ar
înflori în piatră şi în duh, iar catedrala României s-ar citi vizual ca o grădină duhovnicească
(Leimonarion).
Sper ca aceste rânduri să convingă cel puţin că pentru a construi o nouă catedrală este
nevoie de un proiect spiritual înainte de cel arhitectural şi de utilitatea apelului la întreaga tradiţie
de arhitectură sacră a creştinismului pentru a răsapunde provocărilor locului şi timpului nostru.
Petre GURAN
15