Holograma Europa. Politica europeana a Germaniei

Rad u G ol b an , C orn e l i u V la d

17

POLITICA EUROPEANĂ A GERMANIEI

Lumea şi Europa sunt în criză. Unii se întreabă dacă Uniunea Europeană şi moneda euro mai au vreun viitor. Cele 27 state membre ale UE trebuie să acţioneze cumva pentru a salva Europa Unită şi euro, ba unele chiar pentru a se salva pe ele însele. Până la urmă, deciziile la nivel continental le va lua „motorul european” franco-german, iar, în ultimă instanţă, Germania. Ţara europeană cea mai performantă. Între primele în lume şi pe primul loc în Europa ca putere economică, pe locul al treilea ca exportator şi al patrulea ca importator mondial, pe locul al şaselea ca produs intern brut. Şi, principalul contributor la bugetul UE. „Rolul Germaniei în lume e la fel de vechi ca Germania”, scria odată cancelarul federal Angela Merkel. Iar autorul italian Claudio Magris observa: „A te întreba despre Europa echivalează azi cu a te întreba şi despre propriul raport cu Germania”.

În această lungă discuţie a noastră ne-am propus să apelăm în modul cel mai generos la autori germani de ieri şi de azi, fie ei economişti, istorici sau oameni politici şi de stat. Şi am pornit de la ideea că autori francezi, britanici, ruşi, din Europa Centrală, de Est sau Sud-Est, evrei etc., ar putea fi subiectivi, umorali. Dar e interesantă, totuşi, de amintit opinia a doi analişti de la institutul american Stratfor, Peter Zeihan şi Marko Papic, care sintetizau astfel, în iulie 2011, relaţia Germania-UE: „Europa nu poate funcţiona ca entitate unificată dacă nu e cineva care să exercite controlul. În prezent, Germania este singura ţară cu o economie şi o populaţie suficient de mari pentru a realiza acest control”. Cu un an în urmă, tot Peter Zeihan observa că Germania, ca membru-ancoră al Uniunii Europene, face o figură bună. Dar, adăuga el, nu aceasta este „uniunea” pentru care a semnat restul Europei; în formula ei de astăzi, UE este de fapt Mitteleuropa, pe care restul Europei şi-o aminteşte prea bine.

- O Europă - nu neapărat unită, dar şi ca entitate continentală - fără Germania ca protagonist nu poate fi concepută. Rolul Germaniei în Europa nu numai că nu poate fi ignorat, este chiar preeminent. Istoria o atestă, ponderea economică şi demografică o dovedesc. Germania are o populaţie de peste 80 de milioane de locuitori, este statul cel mai

Hol ogr a m a E ur op a - p ol i t ic a e uro pe a nă a G er ma ni e i

18

populat al Europei, iar europenii care au ca limbă maternă germană sunt în jur de 100 de milioane. Din populaţia totală a Uniunii Europene, care cuprinde 27 de state, germanii reprezintă cam o cincime. Teritoriul Germaniei este dens populat (229 locuitori/km pătrat) şi urbanizat (90 la sută orăşeni), Statul german este situat în centrul continentului, între alte două mari puteri tradiţionale - Franţa şi Rusia - şi se învecinează astăzi cu nouă state europene. Ţara are două faţade maritime - Marea Baltică şi Marea Nordului, dispune de 13 aeroporturi internaţionale (prin cel din Hamburg tranzitează anual 30 de milioane de pasageri). Axa fluvială Rin-Dunăre promite să devină o importantă linie de forţă economică. În plus, Germania este în centrul unei reţele de magistrale energetice care aduc hidrocarburi din toate direcţiile la rafinăriile din Ruhr şi Saxonia, iar magistrala Nord Stream asigură un aflux energetic considerabil din Rusia. Economia şi comerţul Germaniei sunt printre cele mai puternice, mai dinamice şi mai performante ale lumii.

O întrebare, totuşi, trebuie formulată: cum a ajuns Germania să devină ţara cea mai puternică (nu neapărat militară) a continentului, în răstimpul care a trecut de al doilea război mondial, în care a capitulat necondiţionat şi a fost spartă, decenii în şir? E un miracol de neexplicat? Doar pentru că nemţii sunt muncitori, serioşi, pricepuţi, riguroşi, corecţi, disciplinaţi etc etc.? De unde această preeminenţă continentală a Germaniei?

- Germania este astăzi ceea ce este prin tenacitate, prin planuri, prin organizare şi prin ştiinţa şi studiul profund al modului de existenţă, de dezvoltare şi de „funcţionare” a diferitelor popoare ale Europei. Germania este singurul stat din acest continent care are un plan. În Germania funcţio-nează de câteva secole un model şi o politică de continuitate evidentă, care urmează un plan bine elaborat şi anumite obiective concrete, în timp ce alţii nu au planuri similare.


19

UN DISCURS EUROPEAN GENEROS ŞI INCANTATORIU

- Se poate vorbi de un plan premeditat al Berlinului, al Weimarului, al Bonnului şi din nou al Berlinului, în ce priveşte Europa?

- Dinamica trebuie văzută puţin altfel. Există un limbaj, un voca-bular, un tezaur lingvistic, un discurs, care se foloseşte de metafore, de afirmaţii, de explicaţii şi tot acest mod de comunicare trebuie să fie în vogă în fiecare perioadă.

- În aproape două sute de ani de discurs european, fie el oficial, academic sau de presă, limbajul, fondul principal de cuvinte, paradigma acestui discurs au avut tot timpul să se constituie şi să se îmbogăţească, să se decanteze şi cristalizeze, să se impună. Mai ales că, aşa cum ne propunem să arătăm, acest discurs şi această politică au o continuitate mai mult decât evidentă. Cum s-ar putea defini acest discurs?

- Nimic mai simplu. Să enumerăm, fără vreo pretenţie de sistema-tizare sau ierarhizare, fără ambiţia exhaustivului, o serie de termeni dintre cei mai vehiculaţi ai acestui discurs, din fondul principal de cuvinte, cum se spune în lingvistică, al vocabularului despre Europa al Germaniei. Iată, de pildă, câţiva termeni ce ţin de geografie, de geopolitică: poziţie centrală, ţară nenormală, demografie, resurse limitate, piaţă de desfacere, lipsă de materie primă, lipsă de hrană, proporţie critică, excepţionalism, interes special, Mitteleuropa, Mittellage, libertate de mişcare, teritoriu corespun-zător, legătură naturală, societate destinată. Sau termeni preferaţi din sfera culturii: cultura germană, misiune, civilizaţie, răspândirea ştiinţei, ordine, educaţie, libertate, umanism, spirit (Geist), progres, cucerire mo-rală, Germania ca model, valorile germane, etică şi umanism, politică morală de cucerire, drepturile omului, cultură tehnică şi economică. Şi termeni tehnici: dezvoltare, avântul tehnicii, comerţ. În sfârşit, termeni privitori la Europa: destin comun, soartă comună în pas cu globalizarea, doar împreună vom război, diviziunea muncii, unităţi economice care să intre în competiţie, predestinare, menire, misiune, economie organizată, viitor comun, miez german, progres şi libertate, nouă ordine europeană, drept moral, decizie istorică, viitor.


20

Dacă vom combina în diferite feluri aceşti termeni, mereu şi mereu aceiaşi, reluaţi în timp, de la Germania lui Bismarck şi chiar de mai devreme, de la autori din vremea stătuleţelor germane, apoi în Germania wilhelmiană şi Republica de la Weimar, în al treilea Reich, în Germania occidentală şi Germania reunificată de azi, obţinem discursul german privitor la Europa în cele mai diverse variante. Astfel putem înţelege limbajul politicii europene a Germaniei, un limbaj care este despre o Europă mai degrabă virtuală, vag definită ca realitate. Uneori, însă, şi cu proiecte de anvergură continentală, fie ele clar şi amănunţit descrise, îndeosebi în documentele oficiale, de lucru, dar cu caracter secret sau confidenţial, fie formulate la modul general, într-un spirit generos şi grandilocvent, fără nimic concret. Toţi aceşti termeni sunt subsumaţi principiilor toleranţei şi lealităţii unei Europe sociale. Esenţa acestui discurs german care a străbătut deja câteva secole este că, prin poziţia ei centrală pe continent, prin cultura sa, prin înzestrarea sa tehnică, Germania are de jucat un rol în Europa. Statele continentului au o soartă comună, iar astăzi, în condiţiile globalizării şi ale deficitului crescând de materii prime, de hrană, trebuie să se integreze. Dacă înţelegem aceste categorii, înţelegem Germania şi politica ei, ştim şi cum trebuie să se discute cu Germania. Un vecin dificil e bine să-l cunoşti.

- Iar primul cancelar al RFG, Konrad Adenauer, chiar spunea odată că n-ar vrea să fie într-o ţară care are ca vecin Germania... Dar să revenim la discursul european al Berlinului. El pare mai degrabă unul incantatoriu, recurge la adevărate mantra, comunicarea e redundantă până la obsesie...

- Este o formulă convingătoare căci este simţită ca sigură, ca o certitudine de continuitate. Şi, întotdeauna, acest vocabular este pe mă-sura timpului. În secolul al XIX-lea se recurgea la argumente rasiale, cultural-religioase, se vorbea de supremaţia unui popor faţă de alte po-poare. Astăzi se discută despre educaţie, bunăstare, integrare, globali-zare. Acest vocabular s-a adaptat în timp cerinţelor curente pentru a comunica într-o limbă pe înţelesul tuturor.

- Acest discurs european îmbracă întotdeauna o haină generoasă, umanistă.

- Ce rămâne constant în acest discurs sunt noţiunile de umanism, cultură, misionariat, educaţie.

- Noţiuni, dealfel, suficient de generale, de imprecise. - Noţiuni chiar foarte vagi, dar care impresionează. Sunt noţiuni

pe care nimeni nu ar putea să le considere negative, să le respingă, să nu fie de acord cu ele. Nu ne putem opune unor noţiuni cum ar fi cultura, umanismul, avântul tehnic, civilizaţia. Aceste noţiuni sunt preluate fără rezerve de europeni.


21

UN HEGEMONISM EXPRIMAT BELICOS SAU ÎN SURDINĂ

- Multă lume afirmă, mai ales în contextul crizei actuale, că relaţiile Germaniei cu Europa, cu ţările continentului, par a fi concepute mai degrabă în avantajul Germaniei. Cineva definea această relaţie ca fiind „o interdependenţă inechitabilă”.

- Aşa este şi tocmai despre acest lucru vom vorbi în continuare. Această percepţie, de raporturi inechitabile între Germania şi restul continentului este mai veche, ea s-a făcut exprimată încă din momentul când semnificaţia noţiunii Europa s-a extins de la aceea de continent la aceea de brand geopolitic. Ceea ce s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial. La începutul războiului, Hitler şi conducerea Reichului au fost uimiţi că popoarele europene nu i-au primit pe soldaţii germani cu braţele deschise, aşa cum îşi închipuiseră. Probabil că în imaginaţia lor ideea europeană şi ideea de Mare Reich european erau atât de fixate, încât au ajuns să fie convinşi chiar ei de aceste idei.

- Dar publicul german oricum fusese convins, prin propagandă, prin presă, prin institutele de cercetări. Şi mai trebuie să remarcăm că Germania nu-şi asumă niciodată în mod deschis o misiune de hegemon.

- A pretinde rolul de hegemon înseamnă a pretinde şi aşteptări deschise din partea altor ţări, care urmează să-şi exprime şi ele propriul lor punct de vedere, să formuleze aşteptări din partea Germaniei. Câtă vreme Germania va face acest lucru extrem de discret şi de prudent, ea nu va fi asaltată niciodată cu aşteptări, nu va trebui niciodată să-şi concre-tizeze planurile, să explice în mod concret cum va funcţiona Europa în viitor, care va fi perspectiva popoarelor europene. O politică fără promisiune de viitor este însă ca o relaţie de dragoste fără nici un fel de asigurări date partenerului că această legătură va funcţiona aşa până la bătrâneţe. Şi mai este un aspect. Când Germania îşi asumă aceste planuri, partenerii ei europeni nu vor avea dubii faţă de ea, nu-i vor pune niciodată la îndoială politica, nu vor căuta niciodată să-i contracareze politica, nu vor contrazice Germania şi nu vor intra cu Germania într-un conflict deschis din cauza


22

unor interese diferite. Ernst Freiherr von Weizsaecker, tatăl fostului preşe-dinte al Germaniei, Friedrich von Weizsaecker, care a fost secretar de stat în Ministerul de Externe al Reichului, iar apoi condamnat în procesul de la Nürnberg, afirma, în decembrie 1939, că „Europa ar putea fi unită doar printr-o douce violence, sub forma unei Pax germanica dacă ţările asociate în această uniune ar vedea în noul lor stăpân nu numai un eliberator dar şi un promotor al unei noi ordini şi al unei concepţii sociale avansate”.

Unitatea Europeană nu trebuie deci impusă cu forţa de către cineva, de către o mare putere şi în nici un caz de către Germania, mai ales de către Germania. Este de preferat ca rugămintea de a promova Europa unită să vină de la periferie. Statele continentului însele trebuie să fie convinse de necesitatea unităţii lor, ele să fie acelea care să propună, inclusiv sau mai ales Germaniei, idei în această privinţă iar Germania, dezinteresată, generoasă, receptivă, ca bun partener european, să răs-pundă respectivelor solicitări ale guvernelor de pe continent şi să se implice şi ea în nobilul demers european. Cam aşa ar trebui înţeleasă expresia douce violence a ambasadorului Weizsäcker. Acest tip de comportament european al Berlinului a funcţionat şi în timpul celui de al treilea Reich, funcţionează şi astăzi, în Uniunea Europeană.

- Un înalt demnitar european de la Bruxelles spunea că Germania decide, Franţa anunţa decizia, iar ceilalţi iau la cunoştinţă.

- În acelaşi context, ambasadorul Weizsäcker trecea în revistă şi diferitele modele de înfiinţare ale Statelor Unite ale Europei. Semnifi-cativă este o remarcă făcută de el cu acest prilej. Unitatea în Europa, susţinea el, va fi asigurată prin diferenţa dintre unitatea politică şi unitatea „virtuală”. Această idee a virtualităţii unităţii europene a fost şi a rămas un obiectiv vital al Berlinului. Europa Unită serveşte, înainte de toate, intereselor Germaniei, lumea simte şi înţelege tot mai clar această realitate iar actuala criză o argumentează aproape zilnic cu factologia în materie. De aceea am convenit şi noi să dăm acestei cărţi titlul „Holograma Europa”. Europa apare ca hologramă în discursul politic al zilei, în propagandă, în limbajul presei. Chiar dacă realitatea constructului european este cât se poate de concretă, are ţeluri şi obiective cât se poate de precise şi de meticulos elaborate şi puse în operă.


23

BRANDUL EUROPA

- Să vedem cum a apărut conceptul Europa ca brand al integrării continentului.

- Europa a devenit un brand programatic într-un moment de cumpănă din istoria continentului. Momentul în care Germania a realizat că va avea nevoie de aliaţi şi după sfârşitul celui de al doilea război mondial. Europa a devenit o ofertă a celui de-al treilea Reich pentru a-i determina pe aliaţii săi să se alăture, şi după război, Germaniei atât în lupta împotriva capitalismului anglo-saxon, cât şi împotriva bolşevis-mului. Europa a fost noul brand care trebuia să-l înlocuiască pe cel al spiritului naţional, al patriotismului naţional, cu o versiune nouă, cea de patriotism european. Acest concept a fost foarte bine elaborat, dar prezen-tat marelui public doar parţial şi în linii generale. Este drept că în faza sa experimentală nici măcar diferitele instituţii ale Reichului nu erau con-vinse de această nouă propagandă sau nu o cunoşteau în detaliu. Primele încercări făcute în această privinţă au fost făcute în cadrul MAE de la Berlin. Diplomaţia germană a căutat să găsească elemente noi care ar putea fi convingătoare pentru statele europene să le determine să lupte alături de Germania. Atâta timp cât o alianţă poate fi dezvoltată pe o bază ideologică, menită să-i asigure un fundament solid, e mult mai uşor să-ţi convingi partenerii decât pe calea unei alianţe militare, care este mult mai fragilă decât aceea care beneficiază de o bază politică, dogmatică şi propagandistică.

- De ce a fost atât de vag formulat conceptul Europa? - Mai întâi, pentru că liderii naţional-socialişti nu au avut de la

început un plan concret despre cum ar trebui să arate această nouă Europă. În "Mein Kampf", Hitler vorbea în termeni foarte vagi despre Europa şi viitorul său. La Berlin existau elemente în această privinţă, dar se aşteptau mereu rezultatele operaţiunilor militare de pe front pentru a se înainta, pentru a se detalia şi concretiza planurile europene ale Reichului. Atâta vreme cât Germania a avut, în prima fază a războiului, rezultate triumfale, înaintare impetuoasă către Vest, componenta militară


24

a jucat un rol secundar în planurile de construcţie europeană ale Berlinului. Dar mersul operaţiunilor avea să fie tot mai atent luat în seamă pe măsură ce începea să se vadă tot mai clar că Germania ar putea să piardă războiul. În acest moment s-a impus nevoia presantă de a avea o alianţă politică, menită să funcţioneze chiar şi în cazul unui război pierdut. Acesta este contextul în care a câştigat importanţă noţiunea Europa. Ribbentrop spunea că Hitler aştepta victoria finală înainte de a discuta despre rolul pe are l-ar juca Germania în relaţia cu ţările ocupate. Iar pentru a înfiinţa o Europă în viziune germană era nevoie în primul rând de o victorie militară. Din momentul în care însă situaţia de pe front, în special de pe frontul de Est, a devenit tot mai dificilă şi mai problematică, adică începând cu 1942, situaţia a devenit mai complicată şi în ce priveşte definirea şi detalierea conceptului Reichului despre Europa. Pe de o parte, discuţiile despre viitor pe această temă erau interzise, pe de altă parte devenea presantă nevoia de a se identifica modalităţile pentru a-i determina pe aliaţi să rămână împreună, să meargă în continuare alături de Germania în lupta ei cu bolşevismul sovietic şi capitalismul anglo-saxon. Brandul Europa în sensul de integrare a continentului a apărut aşadar într-un moment critic, către sfârşitul războiului, când conducerea celui de-al treilea Reich a realizat că nu ar putea ieşi învingătoare în acest război.

- Proiectele de penetrare europeană ale Germaniei sub deviza Europei erau vag descrise, nu numai în expunerile publice, oficiale şi propagandistice ale Berlinului, ci chiar în proiectele şi documentele confidenţiale ale celui de al treilea Reich. E drept, au existat şi câteva propuneri mai concrete, dar ele erau prezentate parcă potrivit unui anumit ceremonial, a unui anumit protocol.

- Da, se mergea, în formulări, pe un anumit ritual. De fapt, avem de-a face cu două dimensiuni. Una se referă la planul lui Ribbentrop din 1942, despre cum ar trebui să arate şi să funcţioneze proiectatele Statele Unite al Europei, începând de la o Constituţie şi până la întrunirile festive general-europene, astfel concepute încât să aibă o valoare semnifi-cativă pentru europeni. O a doua dimensiune viza faptul că aceste planuri nu trebuiau să devină publice, pentru că, aşa cum spuneam, se aştepta mai întâi victoria finală. Pe prim plan au stat aşteptările într-o victorie, abia după aceea urmau să fie lansate diferitele noţiuni şi concepte despre cum va fi materializată victoria de pe front şi cimentată construcţia europeană pentru viitoarele decenii.

La colaborarea europeană de după război s-a referit explicit, în 1942, Walther Funk, ultimul guvernator al Reichului şi ministru al Economiei. Citind astăzi discursurile lui Funk nu-ţi vei da seama dacă Germania


25

se aştepta atunci să câştige sau să piardă războiul, el discuta despre orânduirea Europei în timp de pace. Indiferent dacă va câştiga sau va pierde războiul, Germania trebuia să atragă atenţia asupra sa prin anumite planuri de integrare europeană care să fie şi pe placul europenilor. Deci, se făcea abstracţie de o victorie sau înfrângere militară, era vorba de acceptarea Germaniei de către celelalte state ca iniţiator al unor soluţii favorabile de integrare europeană. Cu alte cuvinte, potrivit planurilor Berlinului, dacă tot am pierdut războiul, măcar să ieşim din acest război cu adevărat europeni. În acest sens putem vorbi de un moment de răscruce, când se poate spune că s-au pus bazele UE de după război. Dacă Germania a pierdut războiul, ea trebuia totuşi să asigure viitorul obiectivului de ocupare a întregii Europe şi de impunere a unei Pax germanica pe continent. Varianta militară nu a funcţionat, dar acest plan urma a fi realizat pe o cale paşnică, în forma acelei douce violence de care vorbea în notiţele sale personale ambasadorul Weiszaecker. Trebuia o variantă care să asigure acelaşi succes cu alte mijloace.

- Opinia curentă este că lansarea proiectului de integrare europeană la scurt timp după încheierea războiului a fost înlesnită şi de teama Franţei faţă de reînvierea militarismului revanşist german.

- Şi aici lucrurile sunt ceva mai nuanţate. Franţa era într-adevăr preocupată să ţină Germania postbelică sub un anumit control, într-o anumită subordonare. Dar Franţa a fost încă din timpul războiului, prin guvernul de la Vichy, un adevărat aliat al celui de-al treilea Reich. Colabo-rarea franco-germană în domeniul producţiei de automobile, de pildă, a fost foarte rodnică şi ea s-a materializat în înfiinţarea primei forme de cooperare industrială europeană, o asociaţie producătoare auto germano-franco-italiană. Ea a fost de fapt o formă de funcţionare europeană încă din timpul celui de-al treilea Reich. Această motivaţie a guvernului de la Vichy de a fi alături de Berlin într-o formă de colaborare a fost mai tentantă, după război, pentru Paris decât ideea de a anihila, controla sau monitoriza dezvoltarea Germaniei. A prevalat interesul faţă de planurile Germaniei de înfiinţare a unei comunităţi de cooperare economică, care să asigure accesul Germaniei la pieţele economice, care să asigure o producţie controlată în întregul spaţiu economic european. Sigur că în fiecare formulă de cooperare europeană putem vedea şi o formă de control, de monitorizare, dar nu cred că aceasta a fost în primul rând intenţia europenilor, ci mai degrabă voinţa anumitor cercuri de pe continent de a colabora cu aceşti promotori din Germania ai ideii europene.

- Prin Europa Unită, se mai spune, Germania, care a capitulat necondiţionat în război, iar apoi a fost divizată şi ocupată, şi-a putut căpăta


26

legitimitate în Europa şi în lume. Acum, după reunificarea ţării, mai are Germania interesul să rămână în UE, cu rigorile ei inerente de grupare a unor state, nu a devenit prea strâmt cadrul european pentru Germania de astăzi?

- Nu, Germania nu se gândeşte nici pe departe să renunţe la UE. Cât timp forma de funcţionare a UE este atât de flexibilă încât să permită Germaniei controlul asupra uniunii monetare şi economice, Germania nu are nici un interes să o părăsească. Germania se folo-seşte de UE în propriul interes şi după propria poftă, ba chiar mai mult, poate evita acele instituţii europene care nu-i sunt convenabile. Berlinul conduce Europa prin două pârghii: cea de la Bruxelles, care asigură un grad de omogenitate şi de coeziune la nivel continental, model impus tot de Germania şi cealaltă, o formă directă, la care încă nu s-a ajuns dar pe care se înaintează treptat, în care UE ar urma să aibă drept suveran în întregul spaţiu european.


27

TRECUTUL REVINE

- Discursul continental de astăzi, literatura Europei Unite, preferă să nu facă referinţă la antecedentele actualei construcţii europene din timpul celui de al treilea Reich, iar această amnezie istorică este cât se poate de explicabilă.

- Discursul european al Berlinului evită în mod programatic abordările de tip hegemonist, deşi, uneori, oficialilor germani le mai scapă porumbelul din gură, cum a fost faimoasa remarcă a fostului ministru de Externe Klaus Kinkel despre cele trei „salturi europene” ale Germaniei - cele două războaie mondiale şi extinderea UE. Amnezia istorică rămâne totuşi dominantă, prea puţină lume pare dispusă să-şi amintească ori să afle că rădăcinile actualei construcţii general europene se găsesc în politica şi acţiunile celui de al treilea Reich şi chiar în proiecte mai vechi ale Berlinului. Pentru unii, asemenea întoarceri în timp nu ar fi corecte politic, ele ar stânjeni ori încurca mersul înainte al unităţii europene.

- Şi totuşi, în momentele critice ale crizei, Grecia a redeşteptat demonii vechi ai perioadei celui de-al treilea Reich. Grecii au reamintit Germaniei că are încă datorii morale şi concrete neachitate. Trecutul revine.

- Trecutul revine şi cred că pentru Germania a fost un exerciţiu ieşit din comun să urmărească în ce măsură aceste reproşuri sunt sau nu recepţionate de Europa. Oricum, Germania nu dă oficial nici un răspuns şi nu ia nici o poziţie pe această zonă a trecutului. Germania ignoră pur şi simplu acest tip de afirmaţii şi pare că le tratează cu o indiferenţă absolută. A nu da un răspuns este cea mai sigură politică pentru a nu începe o discuţie. Cea mai elegantă hegemonie este cea pe care nu trebuie să o argumen-tezi, nu trebuie să o lămureşti, să o justifici. O asemenea politică are întotdeauna o conotaţie pozitivă. Se vorbeşte doar de civilizaţie, de dreptu-rile omului, de dezvoltare naturală, de luptă împotriva corupţiei. Atâta timp cât Germania face politică doar cu aceste expresii, ea este imună împotriva oricărei critici de la periferie.

- Anticipând, putem spune că este ceea ce se întâmplă şi în ce priveşte datoria contractată de Germania faţă de România în perioada de dinaintea declanşării celui de-al doilea război mondial.


28

FARMACIA EUROPEANĂ

- Politica şi discursul european al Germaniei sunt, după cum se vede, elaborate şi dezvoltate cu grijă şi subtilitate, partenerii europeni trebuie să fie ţinuţi cât mai departe de orice suspiciune, nici în privinţa rădăcinilor actualei construcţii europene, nici în ce priveşte intenţiile europene ale Germaniei.

- Ajustarea şi interpretarea termenilor la care recurge politica Berlinului, când este vorba despre Europa, se întâmplă ca într-o farmacie, unde farmacistul, şi numai el, este acela care prescrie fiecăruia medicaţia, iar pacientul o acceptă şi se conformează cu supuşenie. În farmacia europeană care este UE, Germania este farmacistul. Germania este aceea care defineşte ce înseamnă dezvoltare, ce înseamnă dezvoltare naturală şi nenaturală, diviziunea muncii, colaborarea europeană, solidaritatea europeană. Monopolul interpretatoriu, exegeza europeană, le practică Germania. Aşa cum, până la Luther, Biblia a fost un monopol al tălmăcirii cărturarilor, al clerului ştiutor al limbii latine, interpretarea repertoriului european este de competenţă germană, iar ceilalţi au doar dreptul şi datoria de a se identifica cu ceea ce explică Germania.

- Iar în paralel cu această alegorie a farmaciei europene, putem asemui incinta europeană şi cu un templu, cu un lăcaş de cult al epocii de azi, unul care inspiră linişte, siguranţă, şi încredere pacienţilor. Farmacistul este asemenea unui mare sacerdot, asemenea unui mare preot, al cărui cuvânt este aşteptat şi ascultat de toată lumea, aşa cum farmacistul este acela care trebuie “să dea duh” celorlalţi, să le prescrie ce le trebuie, să-i vindece. Şi totuşi, în farmacia europeană, în templul european, partenerii mai mici au tot dreptul de a se exprima, şi ei...

- Este adevărat, au acest drept, dar să vedem care sunt rezultatele tratamentului prescris lor de Germania de-a lungul timpului, cu mult înainte de crearea Uniunii Europene. De la mişcarea paşoptistă germană, timp de peste 150 de ani, popoarele de la Dunăre şi din Balcani au parcurs mai multe etape ale dezvoltării şi subdezvoltării. Ele au trecut de la subdezvoltare la dezvoltare, apoi - în timpul dictaturii comuniste - la supradezvoltare, pentru a se ajunge la dezindustrializarea din zilele noastre.


29

Ar trebui să ne întrebăm cum a făcut România postdecembristă această trecere în timp. Dacă punem această întrebare, ar trebui să ne gândim în care din aceste timpuri s-a reîntors acum România. A revenit ea la perioadă din al doilea război mondial, la perioada dependenţei faţă de Germania din timpul crizei din 1929, la situaţia din primul război mondial sau la aceea din perioada în care a plătit din greu suvera-nitatea din 1877-1878? Eu cred că România a revenit în timp la perioada de dinaintea primului război mondial, când, printr-o datorie externă sugrumătoare şi printr-o fiscalitate nemiloasă, România a asigurat într-un ritm accelerat o creştere a ponderii capitalului german în ţară, a înstrăinat absolut toate monopolurile publice - poştă, transport, tutun, sare. Toate accizele şi monopolurile au trecut atunci în mâinile Germaniei. Creşterea şi ponderea capitalului german în România este astăzi similară cu cea de dinaintea primului război mondial. Atenţia acordată de Germania României, în zilele noastre, în timp de criză, aminteşte de perioada crizei din 1929. Trebuie să fim deci foarte atenţi în ce măsură această combinaţie toxică a farmacistului, de creştere pe de o parte a ponderii capitalului german în România şi a unei poziţii de monopol în domeniile transportului, energiei şi industriei extractive nu duce la aceeaşi situaţie de dependenţă faţă de Germania ca înainte de primul război mondial şi la consecinţele politice ale unei alianţe militare din cel de-al doilea război mondial. În relaţia germano-română, am luat probabil din trecut cele mai nefavorabile şi cele mai toxice politici. Suntem într-o situaţie în care România nu mai are o politică externă care să fie discutată, cum de bine-de rău se mai întâmpla înainte, de pildă înaintea şi în timpul celui de-al doilea război mondial, atunci când România şi-a manifestat reţinerea faţă de extinderea comerţului în cliring.

- Dar dacă ne uităm la statistici, ponderea Germaniei nu e covârşitoare în Noua Europă.

- Mâna întinsă a Germaniei este Austria. Penetrarea pieţei din Balcani, exercitarea controlului indirect începe de la instrumentalizarea elitelor locale şi merge până la aplicarea unui control economic prin ţări partenere cum sunt Austria, sau Olanda...

- ...sau Ungaria... - În zonele economice în care nu Germania, în mod direct, a derulat

aceste investiţii, ele au fost derulate de Austria, dar investitorii austrieci au ca asociaţi investitori germani. Iată şi bănci turceşti, şi Romtelecomul, care aparţine concernului telefonic grec. Dar acesta este deţinut în proporţie de sută la sută de concernul german Deutsche Telekom. Deci, forma de colaborare economică şi forma de control nu trebuie să fie neapărat una care să se prezinte de la prima vedere ca fiind germană. Modalităţile


30

de inginerie financiară au făcut ca aceste holograme suverane, cum este de pildă Grecia, să devină un braţ extins al Germaniei în ceea ce înseamnă investiţii germane şi camuflarea lor în România. În asta constă şi cel mai mare deficit în ceea ce priveşte înţelegerea şi analizarea rolului pe care îl joacă Germania. Pentru că însuşi monopolul terminologiei, dictat de Germania în ultimii 50 de ani, a dus la o denaturare totală a oricărui discurs şi a oricărui dialog. Fiecare expert din fiecare domeniu dezvoltă un discurs inutil care va fi nevoit să dea dreptate Germaniei şi el foloseşte nişte termeni care nu au decât o conotaţie pozitivă, menită să inspire încredere şi siguranţă. În aceste condiţii, unui expert îi este foarte greu să analizeze doar aportul juridic propriu-zis sau cel economic, pentru că nu s-ar izbi de nici un factor supărător, de nici un factor abraziv. Totul pare clar şi limpede de la început până la sfârşit. Doar o abordare multidisciplinară şi mai ales istorică, una care să analizeze chiar şi sub raport lingvistic noţiunea continuităţii acestei politici europene, acestei „pozologii” europene a Germaniei, poate face să dispară imaginea de farmacie, sau, ca să apelăm la o altă alegorie, imaginea de scenă, de hologramă. Dacă ar fi să comparăm această hologramă cu un spectacol de teatru, am vedea-o ca o cronică a unei piese de teatru, care nu se ocupă de prestaţia maşiniştilor şi a motoarelor ce ridică şi coboară decorurile de pe scenă. Sunt aspecte tehnice de funcţionare a spectacolului în sine, care nu-l interesează în mod normal pe spectator sau pe criticul de teatru. Europa a ajuns la nivelul spectatorului sau al criticului, nu are absolut nimic de a face cu dezvoltarea tehnică a acestei instituţii.


31

FIXAŢIA PENTRU ESTUL ŞI SUD-ESTUL EUROPEI

- Suntem în faza istorică în care nu putem vorbi de Germania fără a vorbi de Uniunea Europeană şi nu putem înţelege Europa Unită dacă nu pornim de la Germania. În 2002, înainte de a deveni cancelar, dar când era ministru în guvernul Helmut Kohl şi vicepreşedinte al UCD, doamna Angela Merkel scria: „Puţine sunt ţările europene al căror viitor depinde atât de mult, ca acela al Germaniei, de continuarea integrării europene şi aceasta tocmai din cauza proporţiilor sale critice”. Ce e cu aceasta integrare europeană, de unde ni se trage ea, în bine şi în rău? Am evocat „preistoria” actualei Uniuni Europene, cu cooperarea germano - franco - italiană din timpul războiului în domeniul construcţiei auto. Dar cum a demarat ideea Europei Unite?

- Factual vorbind, începutul procesului de integrare europeană este considerat, de obicei, anul 1950, atunci când ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, a avut iniţiativa unui proiect de cooperare mai strânsă între statele europene. Ideea ar fi, deci, franceză, a lui Jean Monnet mai precis, chiar dacă artizanii constructului european sunt, pentru istorie, Schuman, Adenauer, De Gasperi. În prima fază, a fost vorba de o colaborare economică între Franţa şi Germania, ţări care trebuiau să se reconcilieze istoric după război, de fapt după trei mari războaie între ele, într-un secol.

- Istoriile, oficiale sau nu, ale Uniunii Europene pornesc, toate, de la planul Schuman, e mai frumos, mai „corect politic”. Franţa se poate mândri că stă la baza ideii, iar Germania preferă, ca întotdeauna când e vorba de Europa Unită, să rămână într-o poziţie discretă, pentru a nu mai genera suspiciuni şi temeri, plus că Hitler ca artizan al Europei Unite nu dă deloc bine.

- Cu riscul de a şoca, eu repet însă, şi argumentez, că Uniunea Europeană de astăzi s-a născut în timpul celui de al doilea război mondial, iar promotorii actualului construct european sunt al treilea Reich şi guvernul colaboraţionist al Franţei ocupate, guvernul de la Vichy, când s-a lansat şi a funcţionat o formă instituţionalizată de cooperare europeană în domeniul industriei auto, între Germania, Franţa şi Italia,


32

iar partenerii au fost foarte mulţumiţi de ea. Cine afirmă că de fapt Hitler stă la originea actualei Uniuni Europene - instituţie care a trecut prin mai multe avataruri, are în vedere şi această formulă de cooperare în producţie şi desfacere germano-franco-italiană. Cât priveşte reconcilierea istorică franco-germană, trebuie spus că regimul de la Vichy era „conciliat” cu al treilea Reich, reconcilierea a vizat doar Germania postbelică şi Rezistenţa antinazistă franceză.

- Şi poporul francez. Dar, în sfârşit, acestea ar fi fapte de istorie, să zicem, mai recentă. Rădăcinile conceptului de integrare europeană sunt mult mai adânci. Nu am în vedere vizionari mai degrabă utopici precum Comenius, Chateaubriand, Kant, Victor Hugo sau Coudenhove-Kalergi. Ne-am putea referi mai degrabă la Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, iar autori germani chiar o fac, şi destul de frecvent. Mişcarea liberală paşoptistă, dar şi conservatori din spaţiul german, şi Marx, iar înainte de 1848 şi alţi filozofi şi economişti germani, au pledat pentru revoluţionarea gândirii economice şi politice a întregii Europe, care trebuia să devină unită. În acest context ideatic, mai ales din prima jumătate a secolului al XIX-lea, economiştii germani au exprimat un interes particular, dar tot mai profund şi mai insistent, pentru legături economice între Germania şi ţările din Sud-Estul Europei, respectiv Serbia, România şi Bulgaria, ba chiar au pledat pentru o dominaţie germană pe continent, începând cu imediata vecinătate, cu ţările din Europa Centrală vecine cu Germania - Austria, Polonia, Cehoslovacia/Cehia şi Slovacia.

- Friedrich List (1789-1841), considerat drept „părintele ştiinţei economice germane", despre care vom vorbi mai pe larg, căci merită cu prisosinţă, este şi primul gânditor german din epoca modernă care a structurat o viziune cuprinzătoare a dinamicii Germania-Europa de Est şi Sud-Est. El explică de unde această „fixaţie” a Berlinului pentru Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei: pragmatic vorbind, din interes. Şi aceasta, încă înainte de crearea statului naţional german, în 1871. În perioada imediat premergătoare unificării Germaniei, List credea că singura cale de a realiza unitatea naţională a ţărilor germane era condiţionată de punerea în acord a monarhiei, aristocraţiei şi burgheziei. Pentru atingerea acestui obiectiv, List vedea ca fiind necesară o creştere economică bazată pe exportul de bunuri, aceasta fiind o nouă sursă externă de venit. Dar export de bunuri, unde? Şi materii prime, mai întâi, pentru a avea ce exporta ca valoare adăugată, de unde materii prime? Un spaţiu optim pentru import de materii prime şi de export se afla în imediata apropiere a stătuleţelor germane încă neunificate, spaţiul estic şi sud-estic european.

- Fără a fi neapărat un precursor al Uniunii Europene, Friedrich List a definit elemente esenţiale ale interesului german faţă de alte


33

spaţii ale continentului, iar aceste interese îşi găsesc afirmarea cores-punzătoare în cadrul general european instituţionalizat de astăzi. Con-tinuitatea este evidentă.


34

COLONIALISM SUI GENERIS ÎN EUROPA

- Puterile europene coloniale îşi aveau în acel moment istoric propriile lor debuşeuri în imensele lor imperii de peste mări, în Asia, Africa, Oceania, dar Germania?

- Germania? Ei, bine, ea şi-a imaginat propriul ei imperiu colonial, unul sui generis, în amintita parte a continentului. Acest „interes special” al Berlinului avea să fie mai târziu cauza - nu cea mai importantă, desigur - a celor două războaie mondiale, dar şi motivaţie temeinică pentru pledoaria frumoasă şi însufleţitoare în favoarea Europei Unite. Europa Unită avea să slujească şi ea, cu prisosinţă - şi slujeşte în continuare, în ciuda actualei crize - intereselor proprii ale Germaniei.

- Interese care au, de peste două secole, ca parte organică, spaţiul estic şi sud-estic european al continentului. Rememorând strategiile economice din secolul al XIX-lea vedem, cât se poate de clar, antece-dentele coloniale ale integrării europene. Iar acest „colonialism european” a fost practicat îndeosebi de Germania în spaţiul sud-est european. Spre deosebire de Marea Britanie şi Franţa, realizarea târzie a statului naţional a fost nefavorabilă Germaniei pentru cucerirea de noi colonii.

- Istoria influenţei germane în Sud-Estul Europei începe masiv şi metodic în secolul al XIX-lea; această influenţă a fost concepută ca o „penetrare paşnică". Extinderea spre Sud-Estul Europei pe cale economică a fost mult mai uşor de realizat decât cucerirea de colonii prin forţă militară. Regiunea Sud-Estul Europei, respectiv Serbia, România şi Bulgaria, a fost considerată ca sursă de materii prime şi alimente, piaţă de desfacere pentru produsele industriale germane şi austro-ungare, dar şi forţă de lucru ieftină, în caz de nevoie. Pentru ca Germania să-şi poată asigura o piaţă de desfacere în Sud-Estul Europei era necesară realizarea unei uniuni vamale, prin care să se realizeze scutirea de taxe a produselor germane. Prin uniunea vamală proiectată se urmărea şi desfiinţarea meşteşugurilor autohtone, astfel încât Germania să domine în stil monopolist economiile ţărilor respective.

- În articolele sale din „Timpul”, Mihai Eminescu pleda energic şi temeinic pentru dezvoltarea industrială a României. „În statele agricole -


35

scria Eminescu - munca, prin natura ei, e mărginită şi foarte puţin elastică; ea nu poate produce decât obiecte de-un număr cert, de-o valoare certă. Dintr-un pogon de pământ se poate scoate maximul cutare de grâu şi nimic peste acesta puterea fizică a omului, care nu poate fi urcată, cu tot exerciţiul posibil, decât la un anumit maxim oarecare, e mărginită, ca şi puterea pământului care, cu toată gunoirea, nu ajunge decât la o producţiune certă. Caracterul muncii fizice, în care inteligenţa joacă un rol mic, e deci mărginirea, neaugmentabilitatea, simplitatea, greoiciunea. Cu totul altfel stă însă cu arta şi industria, la care puterea fizică joacă un rol secundar, iar inteligenţa pe cel principal. Acolo consumarea nu stă în nici un raport cu producţia, căci se consumă o pânză şi câteva culori şi se produce un tablou, se consumă un foarfece şi se taie planul unei îmbrăcăminţi a cărei valoare stă tocmai în croială, se consumă fire de tort şi se fac dantele. Valoarea muncii industriale e deci augmentabilă în infinit. Munca agricolă e grea şi fără spor mare, munca industrială e uşoară şi cu un spor virtualier cel puţin, nemărginit.”

Cheia de boltă a viziunii eminesciene asupra strategiei de dezvoltare economică industrială a României - subliniază Radu Mihai Crişan în cartea sa „Economistul Mihai Eminescu (Cartea Universitară, 2003) - este imperativul adoptării politicii protecţioniste. Căci, scrie Eminescu, „industrie fără protecţie nu se poate înfiinţa. Protecţie fără putere politică a statului nu se poate exercita. Puterea politică nu se poate câştiga decât printr-o dezvoltare normală şi sănătoasă a poporului, deci organizând statul simplu şi în conformitate cu necesităţile lui simple, ieftin - conform cu munca lui ieftină -, solid şi statornic - conform cu natura proprietăţii şi a muncii lui”. Concesiunile economice făcute în raporturile comerciale cu alte state - mai observă Radu Mihai Crişan - erau considerate de către Eminescu ca fiind şi o importantă cauză de vătămare a suvera-nităţii economice a naţiunii. Iar Ion Ghica prezenta sugestiv consecinţele dezastruoase ale transformării României în furnizoare de produse agricole şi materii prime, în piaţă de desfacere pentru produsele industriale ale marilor puteri. Ion Ghica constata că Bucureştiul, care „a fost nu demult un adevărat centru manufacturial, astăzi este un oraş exclusivamente de consumaţiune şi petrecere, în casa cea mai modestă, ca şi în palatul cel mai somptuos, de la vlădică până la opincă, din duşumea până în tavan, din tălpi până în creştet nu poţi găsi un pat, un pahar, un şervet, o cizmă, o căciulă, care să nu fie adusă gata din străinătate”.

- Această situaţie din România secolului al XIX-lea, asupra cărora atrăgeau atenţia în modul cel mai serios Eminescu, Ghica, alte minţi luminate româneşti ale vremii, se întâlnea şi în celelalte societăţi din zona dunăreano-balcanică, devenite sau nu state independente.


36

Planurile germane au adus statele din Sud-Estul Europei într-o constantă dependenţă faţă de Germania. Statele din Sud-Estul Europei primeau, în concepţia germană, statutul de „colonii neoficiale”, în care economia germană trebuia să preia controlul asupra materiilor prime, recoltelor, căilor de transport şi să decidă structura de producţie. Ceea ce însemna că de industrializarea independentă a Sud-Estului nici nu putea fi vorba.


37

PERENITATE GEOPOLITICĂ

- Când analizăm faptele trecutului ne adâncim într-o concluzie tulburătoare, realizăm continuitatea proiectului de colonizare a Sud-Estului Europei de către Germania. Un proces care a început în urmă cu peste două secole, înainte de 1848, şi a continuat în timpul Kaiserilor, al Republicii de la Weimar, al celui de al treilea Reich, al Germaniei scindate şi al Germaniei reunificate, europene, de astăzi. Pe această perenitate a geopoliticii germane dar şi cu finalitate pragmatică, economică, de afaceri, v-aş propune să stăruim în continuare. Deocamdată, aş dori să explicaţi de ce e necesară o discuţie, o carte ca aceasta, despre politica europeană a Germaniei. Din cauza crizei? Unii văd în Germania principalul vinovat pentru criza din UE, alţii văd în Germania salvatorul UE.

- Problematizarea politicii europene a Germaniei este pe deplin justificată în context politic european, deoarece există o continuitate care precede eforturile vest-germane postbelice pentru o Europă Unită. Şi de aici, încep întrebările. Ar fi posibil să se ascundă şi astăzi, în spatele politicii germane în UE, şi alte ambiţii germane? Există un element tipic german de integrare în UE a Europei de astăzi, care ar putea fi în defavoarea altor naţiuni europene? Ce înseamnă, ce rezultate are continuitatea de aproape două sute de ani a politicii externe germane în sud-estul Europei? Inevitabil, între propunerea lui Werner Daitz, şeful Departamentului de comerţ exterior a NSDAP în 1940, de a se înfiinţa un guvern economic european şi propunerile recente ale Germaniei pe tema crizei Eurosistemului, cititorul descoperă o analogie care nu poate să nu dea de gândit. Daitz sugera ca ambiţiilor Germaniei în Europa să nu li se spună pe nume; în schimb, să se vorbească doar despre Europa: „În principiu, din motive de politică externă, este necesar să nu numim această economie continentală sub conducerea germană ca un spaţiu economic german. (...) Noi trebuie să vorbim mereu numai de Europa, deoarece conducerea germană rezultă de la sine din impactul cultural, dominaţia tehnică şi poziţia sa geografică.”

- Un exemplu al conduitei tradiţionale a Berlinului de a vorbi mereu


38

despre Europa, la modul vag, pentru a ascunde obiective programatice de asigurare a supremaţiei Germaniei pe continent.

- Discurs vag, dar din care ţâşnesc uneori revelaţii devastatoare prin sinceritatea lor. Într-un interviu pentru „Frankfurter Allgemeine Zeitung”, din 19 martie 1993, fostul ministrul german de Externe, Klaus Kinkel, declara că Germania a ajuns acum în expansiunea sa spre Est la acel punct în care s-a oprit de două ori în trecut. Şi totuşi, un noian de institute de cercetare a integrării UE nu au putut - ori au evitat - să analizeze până în prezent elementele tipic germane de integrare în spaţiul comunitar, pe care le-au prezentat de regulă într-o formă „învăluitoare” masei mari de entuziaşti UE.

Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei în Europa - nu doar datorită poziţiei centrale geografice, ci şi datorită limbii, culturii, civilizaţiei - încercarea de a interpreta cele două războaie mondiale ca pe un efort german pentru integrare europeană, aminteşte de vremuri negre din istoria continentului. Identificarea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialul Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei.

- Dar cu mult înainte de acest demers, de multe secole, datează conceptul, deviza şi acţiunea istorică „Drang nach Osten” (Avântul spre Răsărit) sau Ostkolonisation,mişcarea de colonizare germanică îndreptată către Nordul, Estul şi Sud-Estul continentului, care începe în prima jumătate a secolului al XIII-lea şi continuă, militarmente sau paşnic, până în secolul al XIX-lea şi chiar mai aproape de noi în timp. „Drang nach Osten” avea să capete şi o conotaţie de politică expansionistă, a Prusiei şi a Austriei, apoi a Germaniei şi Imperiului habsburgic, în Polonia, ţările baltice, Estul şi Sud-Estul Europei, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul al XIX-lea. În Sud-Estul Europei şi Imperiul otoman, direcţia „Drang nach Osten” s-a manifestat puternic în secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX. Prezenţa germană şi germanică - comercială, culturală, militară şi industrială - în România, în spaţiul iugoslav, Bulgaria, Albania, Grecia, Turcia, a slujit unor interese diverse, inclusiv în contracararea panslavismului în această parte a continentului. Panslavismul îşi exercita influenţa mai ales asupra sârbilor, al căror stat nu trebuia să aibă acces la Adriatică. Şi iată că prin crearea Albaniei şi destrămarea recentă a statului federal iugoslav, Serbia a fost privată de accesul la Adriatică, la Mediterană.

- Ideologia acestui demers foarte complex spre Est nu a fost un „accident" izolat al unei minţi bolnave, cum s-ar putea crede sau cum încearcă unii să acrediteze ideea. A fost opera unei ideologii pusă la


39

punct cu acribie de generaţii întregi de economişti, istorici, politicieni, jurnalişti, dar, lucrul cel mai important, decisiv, această ideologie a devenit acţiune prin politica tuturor regimurilor pe care le-a cunoscut Germania în istoria modernă. Propensiunile hegemoniste ale Germaniei au fost prezentate decenii de-a rândul în numeroase cărţi şi publicaţii. Au fost înfiinţate şi institute pentru studierea Sud-Estului Europei, care au format intelectuali în spiritul proiectului de colonizare a Europei. Naţiunea germană a fost îndoctrinată sistematic şi pregătită cu exces de zel pentru apariţia mişcării naţional-socialiste, care va fi "corolarul" acestor demersuri de „penetrare paşnică" a Sud-Estului Europei. Iar pentru ca tragicomedia imperialismului german să fie deplină, popoarele Sud-Estului Europei au fost numite decenii de-a rândul „orientale", „barbare", „înapoiate", singura „salvare" a acestor popoare numindu-se Germania, singura investită cu misiunea să dezvolte şi să civilizeze Sud-Estul Europei. Încă din 1841, când Germania nici nu se unificase, Friedrich List a enunţat ideea că „ţările riverane Dunării şi Marii Negre, întreaga Turcie, întregul Sud-Est al Europei şi Ungaria sunt colonia noastră.”


40

EXPANSIUNEA SPRE SUD-EST

- Care a fost „filosofia” demersului imperialisto-colonialisto- expansionist hegemonic al Germaniei, dacă e să-l înglobăm într-un barbarism lingvistic? Cum a debutat, în mod concret, expansiunea germană în Sud-Estul Europei, în prima jumătate a secolului al XIX-lea?

- Primele planuri germane de expansiune în Sud-Estul Europei au apărut întradevăr, în secolul al XIX-lea, atunci când capitalul german, în plină dezvoltare, a început să joace şi un rol de factor politic important. Principalele linii de dezvoltare a expansiunii germane în Sud-Estul Europei, în perioada 1840-1845, au fost căile de transport. Erau avute în vedere două mari direcţii: Dunărea şi căile ferate. Serbia, România şi Bulgaria erau străbătute de Dunăre, iar căile ferate urmau să pornească din Berlin, să treacă prin Viena, Budapesta, Belgrad, Sofia, Constantinopole (Istanbul); mai târziu, trebuiau să ajungă chiar până la Bagdad. Pentru că Sud-Estul Europei a început să fie privit şi ca un pod pentru comerţul german cu Orientul Apropiat.

Programul german imperialisto-expansionist în Sud-Estul Europei elaborat de Friedrich List avea ca linii directoare Dunărea şi ţările riverane, Marea Neagră şi Imperiul otoman. Marea Neagră, ca şi Marea Nordului, era considerată un „ţărm natural” al Germaniei, iar Dunărea calea naturală de transport a Germaniei către Orient. Opţiunea pentru căile ferate este şi ea explicabilă. Oţelul pentru infrastructura feroviară poate fi oricând convertit în producţie de armament. Totodată, căile ferate garantează o prezenţă solidă în zonă, prin contracte de mentenanţă şi alte formule de asigurare a funcţionării transportului feroviar. Căile ferate asigurau tranzitul de mărfuri germane la costuri avantajoase, ceea ce avea ca rezultat şi scumpirea producţiei autohtone, incapacitatea acesteia de a fi competitivă pe piaţă cu produsele germane. În acest fel, Germania a împiedicat dezvoltarea industriei şi a manufacturii locale în ţările din Sud-Estul Europei.

- „Şi cum vin cu drum de fier / Toate cântecele pier”, scria Eminescu în „Doina”. Dar nu numai cântecele piereau, ci şi industria, şi manufactura autohtonă.


41

„TERITORII PRIVILEGIATE”

- List arăta că Germania trebuie să-şi îndrepte interesele economice către Nordul, Centrul şi Sudul Europei; Orientul Apropiat; partea europeană a Imperiului otoman; ţările riverane Dunării. În baza dreptului său firesc la hegemonie, Germania trebuia să controleze coastele maritime, dar, mai ales, gurile marilor fluvii. Aceasta implica Rinul şi Marea Nordului, Dunărea şi Marea Neagră. Pentru aceasta, List cerea ca uniunea vamală să includă şi Olanda, şi ţările riverane Dunării, respectiv Ungaria, Serbia, Bulgaria, cele două Principate Române - Moldova şi Valahia. Şi Marea Adriatică era un „drept natural" al Germaniei. Ca prim pas în planul expansiunii germane, List vedea anexarea Austriei la uniunea vamală germană. Numai aşa ar putea Germania „să ocupe Gurile Dunării”, numai aşa putea avea controlul asupra Mării Negre şi a Orientului Apropiat. Pentru a se realiza aceste obiective, List propunea intensificarea comerţului cu Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat şi controlul de transport pe aceste direcţii. Dunărea trebuia să devină artera principală de circulaţie a expansiunii economice germane în Orientul Apropiat şi Asia, iar Sud-Estul Europei un pod inconturnabil către Orientul Apropiat pentru comerţul german. Conceptul de „pod”, enunţat de către List, va fi folosit mai târziu (1890) de către reprezentanţii proiectului „BagdadBahn”; este vorba despre construcţia unei căi ferate care să pornească din Germania, să treacă prin Austria şi Sud-Estul Europei, ajungând până în Orientul Apropiat şi Golful Persic. În concepţia lui List, căile ferate şi uniunea vamală erau „gemeni siamezi”.

List credea în dreptul firesc, natural, al unei naţiuni să folosească „teritoriul arondat” (!). Dar, nota bene, List considera naţiuni doar „marile popoare”. Aici se constată legătura între imperialismul lui List şi social-darwinismul vulgar la care a recurs mai târziu de naţional-socialismul, care compara popoarele cu mamiferele şi care vorbea de teritorii privilegiate, poziţii dominante etc. Gustav Stresemann, cancelar şi ministru de Externe al Republicii de la Weimar, îl numea în 1914 pe List „primul german imperialist conştient”; Sevin şi Lenz l-au caracterizat pe acelaşi List drept "primul mare politician german al politicii globale şi coloniale" şi cel mai


42

important precursor al conceptului Europa Centrală (Mitteleuropa). În special în scrierile sale târzii, din anii 1840, List a propagat ideea unei „economii zonale extinse” (Grossraumwirtschaft)

- Friedrich List şi Karl Marx sunt consideraţi astăzi cei mai mari economişti germani ai secolului al XIX-lea. Concepţiile lui Marx ştim unde au dus, la „socialismul real” din URSS, Europa Răsăriteană, dar şi din China, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba. Dar de la List, ce construcţie concretă a rămas în istorie?

- Concepţiile lui List privitoare la crearea statului naţional german se bazează pe următoarele criterii: importul liber al produselor agricole şi al materiilor prime, precum şi bariere vamale (taxe) pentru produsele manufacturate ale concurenţei. Pentru a deveni o mare putere, statul german trebuia să utilizeze un asemenea sistem comercial bazat pe o uniune vamală care, cu cât va fi mai extinsă, cu atât va fi mai favorabilă desfacerii produselor germane. Acest sistem vamal asigura pe de o parte un zid vamal comun, ca protecţie împotriva unor importuri mai ieftine din afara spaţiului, iar pe de altă parte garanta o penetrare exclusivă a Germaniei în pieţele sud-est-europene. Acest zid vamal comun nu trebuia să fie oprit de noţiunea de suveranitate a ţărilor sud-est europene, care nu mai puteau să-şi dezvolte o producţie industrială proprie. Germania a promovat o politică a comerţului liber într-un spaţiu economic extins atâta timp cât el era în stare să absoarbă superproducţia industrială germană şi totodată să se protejeze faţă de concurenţa altor blocuri economice, mai performante. Şi astăzi, aproape 65 la sută din exporturile Germaniei au ca destinaţie Uniunea Europeană. Germania profită şi azi mai mult de piaţa comună decât de competitivitatea şi performanţa mondială a modelului german.

Revenind la List, trebuie spus că visul lui era un stat independent şi autarhic, care să fie un centru economic şi căruia să-i aparţină zone complementare („Erganzungsraumen”) respectiv colonii. Pe această bază, el a propus un echilibru (în mod concret un acord, o înţelegere) în plan economic şi social-politic între monarhie, nobilime şi burghezie. Filosofia întregii gândiri a lui List făcea din intervenţia statului elementul cel mai important al accelerării dezvoltării economice şi modernizării societăţii. Protecţionismul vamal nu este, însă, un drept al oricărui stat, susţinea el fără măcar a clipi. E un drept ce li se cuvine doar naţiunilor care sunt pregătite şi care îndeplinesc anumite condiţii: teritoriu mare, populaţie numeroasă, surse de materii prime, agricultură dezvoltată, „un înalt grad de civilizaţie şi formare politică”, putere militară (armată şi flotă puternice). List susţinea că numai naţiunile care îndeplinesc aceste cerinţe au dreptul să stea în prima linie a statelor de tip „Agricultură - Manufactură - Comerţ”,


43

respectiv marile puteri navale şi continentale. Restul ţărilor, adăuga el, nu au dreptul nici măcar la existenţă naţională independentă. Pe o astfel de argumentaţie a pus List bazele teoretice ale expansio-nismului german. Germania trebuie să realizeze anexarea paşnică sau forţată a ţărilor vecine, pentru a impune o zonă economică extinsă.


44

„MISIUNE CIVILIZATOARE”

- Sunt teoreticieni care afirmă, aproape cinic, că germanii sunt „condamnaţi” de geografie, de istorie, să fie sau războinici, sau comercianţi. În aceeaşi ordine de idei, List a dezvoltat şi conceptul diviziunii muncii la scară planetară, un concept care s-a dovedit şi se dovedeşte şi el tenace, istoriceşte vorbind...

- Este o altă abordare interesantă a lui List. El vedea dezvoltarea economică mondială structurată de o diviziune a muncii. După concepţiile lui, lumea ar trebui împărţită, şi după criterii economice, în zona temperată şi zona caldă. Pentru dezvoltarea manufacturilor este potrivită zona temperată a globului, în timp ce zonei calde îi este „menită” producţia agrară şi a resurselor naturale. Prin urmare, comerţul mondial trebuie să fie un schimb între produsele manufacturate ale zonei temperate şi produsele agrare ale zonei calde, care devine astfel o colonie. Pentru List ar fi drept şi de la sine înţeles ca ţările zonei calde să fie într-o permanentă dependenţă de ţările temperate. List vedea în teritoriul coloniilor ale căror popoare sunt „barbare” sau „semibarbare” un câmp pentru dezvoltarea forţelor de producţie ale „naţiunilor civilizate”. Cu aceste argumente, List produce una dintre cele mai timpurii definiţii ale imperialismului modern.

- În paradigma unei astfel de diviziuni internaţionale a muncii, nejustă şi inechitabilă, se înscriu şi variantele colonialismului, neocolonia-lismului, „diviziunii internaţionale socialiste a muncii” expusă în scandalosul articol al economistului sovietic Valev despre CAER din anii ’60, dar şi practici mai noi. Să revenim însă la atât de imaginativul economist care a fost List. Formula de colonialism european gândită de el avea, şi ea, panaşul „misiunii civilizatoare” pe care şi-a arogat-o colonialismul, să-i zicem, clasic?

- De bună seamă. În concepţia lui List, „Germania are misiunea de a civiliza ţările din Sud-Estul Europei”. List, ca de altfel şi contemporanii săi, explicau în scrierile lor că Imperiul otoman este o „naţiune barbară”, iar expansiunea economică a Germaniei în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat are ca temă civilizarea acestor zone. Sloganul lui List „Germania are misiunea de a civiliza ţările din Sud-Estul Europei” a devenit în deceniile


45

care au urmat leitmotivul ideologiei „Mitteleuropa" sub care s-a disimulat expansionismul german în Sud-Estul Europei, motivaţia reală fiind cea de natură economică. List a ascuns scopul adevărat al Germaniei, penetrarea şi supunerea economică a Sud-Estul Europei, sub titulaturi măreţe, generoase, nobile, gen „misiune culturală”, „răspândirea ştiinţei”. List s-a folosit şi de idei creştine secularizate, şi de amintirea glorioasă a cavalerilor medievali care s-au avântat, în Evul Mediu, să colonizeze Estul şi Sud-Estul Europei.

- Cum ne priveau List şi nemţii epocii pe noi, europenii mai de la Est şi Sud-Est de ei, „ţăranii de la Dunăre”, cum ne ziceau vecinii lor francezi? Mai târziu, teoreticienii germani aveau să ne plaseze „la periferia Europei”, deşi, geograficeşte, România, de pildă, este la jumătatea distanţei dintre Moscova şi Lisabona.

- În secolul al XIX-lea, Sud-Estul Europei era considerat în Germania ca făcând parte din Orient, iar problemele politice ale acestei regiuni erau subsumate sintagmei "problema orientală". Asta, datorită dominaţiei Imperiului otoman, aşa-numitul „stat oriental”. În anii 1840, List a emis ideea unui schimb comercial pe termen lung intre produsele manufacturate ale ţărilor „temperate” contra produselor agrare din ţările "Orientului". Trebuia împiedicată industrializarea ţărilor din Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat, pentru ca aceste state să fie într-o dependenţă pe termen lung de Germania, lor le era sortit statut de cvasi-colonii.

- Iar Eminescu avea să argumenteze necesitatea dezvoltării industriale a unor ţări că România şi să sublinieze rolul jucat de industrie în cadrul unei economii naţionale. Despre pericolul limitării la condiţia de ţară eminamente agrară, Eminescu scria: „Pe când naţia agricolă plăteşte, atât transportul, cât şi vama şi câştigul comerciantului la cumpărătura unui obiect industrial, tot în aceeaşi vreme, vama, transportul şi câştigul comerciantului se scad din preţul cu care naţia agricolă îşi vinde productele - va să zică ea păgubeşte dublu în toate tranzacţiile ei, la vânzarea productelor ei, la cumpărătura celor străine. Apoi e cumplit de mare diferenţa între valori. Încărcând 500 vagoane cu grâu, capeţi în schimb o jumătate de vagon de obiecte de lux. C-un cuvânt naţia agricolă e expusă de-a fi exploatată de vecinul industrial, ba de-a pierde pe zi ce merge clasele sale de manufacturieri, cari neputând concura cu fabrica devin proletare”. Eminescu denunţa concesiunile inechitabile făcute de România prin convenţia cu Austro-Ungaria şi cu consorţiul Strousberg şi sublinia că „nu mai e azi nici o îndoială asupra ţintei a o seamă de politici (politicieni-n.N.) austro-ungari de-a preface Orientul într-un teren de colonizare”. În sfârşit, Eminescu atrăgea


46

atenţia că acordarea de avantaje pentru desfacerea, pe teritoriul României, a produselor industriale austro-ungare (fapt valabil şi în cazul produselor germane) România slăbeşte politic şi economic, poziţia sa geostrategică devine vulnerabilă, iar acest lucru ar fi dăunător chiar şi intereselor statelor ce obţin concesiuni economice din partea României. „Noi credem - scria Eminescu - că împărăţia vecină, care înţelege atât de bine toate acestea, ar trebui să chibzuiască cu noi, în această privire, un modus vivendi, nu zic să ne înlesnească, de a ne crea o piaţă pentru munca populaţiilor noastre din târguri. Leben und leben lassen este un proverb german care se tâlcuieşte: Trăieşte tu, dar lasă şi pe altul să trăiască. O deplină subjugare economică, în condiţiile de astăzi ale muncii, e egală cu sărăcirea, demoralizarea şi moartea”.


47

„VIITORUL STATULUI GERMAN SE AFLA PE CONTINENT”

- Friedrich List este considerat şi fondatorul conceptului Mitteleuropa, un concept cam difuz, spun unii, în orice caz o realitate geopolitică cu geometrie variabilă şi cu finalitate nu o dată expansionistă. În cartea sa fundamentală din 1841, List porneşte de la două premise: 1. Viitorul va aparţine marilor unităţi economice care vor intra în competiţie; 2. Nici Prusia, nici viitoarea Germanie nu se vor putea confrunta cu Anglia şi Franţa sau cu Statele Unite pentru colonii, drept care „viitorul statului german se afla pe continent, ea va trebui să-şi caute aici coloniile”. Pentru a-şi asigura o competiţie şi o apărare eficientă împotriva unei coaliţii franco-ruse, Germania, susţinea List, trebuie să creeze o coeziune a Europei Centrale şi de Est, care să se extindă până în Persia. Cum relaţiona List Germania faţă de celelalte mari puteri ale vremii?

- În urma unei călătorii şi şederi prelungite în Statele Unite, List a realizat că Germania nu poate să concureze cu marile puteri mondiale în privinţa coloniilor, respectiv cu Anglia, Franţa, Statele Unite. El a ajuns la concluzia că Germania trebuie să caute pe continentul european ţările unde să-şi poată manifesta influenţa şi hegemonia.

- În ce măsură ideile şi proiectele lui List au găsit audienţă la mai marii vremii sale din spaţiul germanic? S-a pus în operă ceva din aceste idei şi proiecte?

- List a început să-şi expună planurile sale de expansiune germano-austriacă în Sud-Estul Europei şi în Orientul Apropiat de prin 1820. Într-un Memoriu trimis împăratului Austriei, el a încercat să-l convingă de ideea eliminării taxelor vamale între principatele germane şi Austria. Mai recomanda introducerea de măsuri protecţioniste împotriva importurilor de produse din Franţa, Anglia şi restul lumii. Acest Memoriu vienez al lui List este considerat ca fiind „începutul tuturor marilor planuri germane pentru spaţiul dunărean”. Printr-o asemenea federaţie, List credea că Germania va reînvia tradiţia milenară a Sfântului Imperiu Roman. Planul lui List a fost însă respins, iar în urma criticilor pe care le-a adus birocraţiei guvernului din Wurttemberg, s-a ales şi cu o pedeapsă la


48

închisoare. În perioada 1825-1832 a trăit, cum spuneam, în Statele Unite. Studiul economiei şi al sistemului de transporturi american îl vor inspira pe List în planurile sale expansioniste, pe care le va prezenta în cărţile scrise în perioada 1841-1846. În 1841, apare cartea de căpătâi a lui List, „Sistemul naţional al economiei politice”. List se pronunţa în lucrarea sa împotriva doctrinelor liberului schimb comercial, propunea protecţionism manifestat prin taxe vamale mari pentru importuri, în ideea de a proteja astfel producţia industrială germană.

- Politica protecţionistă pentru care pleda List a făcut şcoală. Ea este acum invocată şi în dezbaterile economiştilor chinezi care se preocupă de salvgardarea independenţei şi suveranităţii Chinei în faţa globalizării. Un tânăr universitar din Beijing, Han Deqiang, a scris în anul 2000 o carte în care, invocând principiile „sistemului american” în economie, elogiază virtuţile protecţionismului.


49

PENETRARE ECONOMICĂ

- Conceptul de „penetrare economică” este formulat oarecum, am spune astăzi, „corect politic”. Ce înseamnă asta în mod concret?

- Pentru penetrarea economică a Sud-Estul Europei, List propunea ca oamenii de ştiinţă şi oamenii de afaceri să viziteze şi să prospecteze aceste ţări; să se deschidă consulate germane în Sud-Estul Europei; să se pună bazele unor companii de comerţ în Sud-Estul Europei, iar teritoriile vizate să fie colonizate prin emigranţi germani. List a propus ca în Imperiul austro-ungar, Estul şi Sud-Estul Europei să fie cultivate plante oleaginoase, in, cânepă, să se dezvolte cultura viermilor de mătase. Acest plan avea să fie dus la îndeplinire mult mai târziu, în anii 1930, sub egida grupului german al „Mitteleuropeischen Wirtschaftstages”. List a mai propus şi misiuni militare. Şi această strategie va fi pusă în aplicare, în anii 1870, când generali nemţi au fost trimişi să organizeze armata română şi armata Imperiului otoman.

- Cum concepea List acţiunea de colonizare, de emigrare a germanilor?

- List a conceput un adevărat plan de colonizare. El propunea deturnarea emigranţilor germani - care plecau masiv în SUA - către spaţiul Sud-Estului Europei. El vorbea despre tradiţia colonizării germane din Evul Mediu, atunci când, de pildă, germanii din zona Rinului şi Mosel s-au aşezat în Transilvania şi Banat (astăzi, în România şi Serbia). În cartea sa „Lupta mondială dintre germani şi slavi”, apărută în 1847, unul dintre discipolii lui List, Moritz Heffter, susţinea, şi el, începerea unui proces de „germanizare” a Estului şi Sud-Estului Europei, care să dureze mai mult de 1000 de ani. Heffter vedea o deosebire de „Caracter” şi „Cultură” între germani şi slavi. Practic, el considera acest conflict o luptă între „cultură şi incultură”. Un alt discipol al lui List, Wilhelm Roscher (1817-1894), fondator al vechii şcoli de economie politică germană şi profesor de Economie la Universitatea din Gottingen, afirma, în 1848, asemenea lui List şi Pfizer, că emigranţii germani să nu se stabilească în America, ci în Sud-Estul Europei. “În sfârşit - scria el - emigranţii germani pot să meargă în Turcia, Asia Mică,


50

Moldova şi Valahia, Bulgaria, Ungaria, Polonia. Aici putem, printr-o cucerire prietenească, să clădim o nouă Germanie şi în acelaşi timp să întemeiem un bastion împotriva pericolului rus şi al panslavismului”. Roscher îi era recunoscător lui List pentru concepţiile sale, pe care le dezvolta, de altfel, şi scria: „Incredibila genialitate a acestui bărbat n-a fost deloc teoretică, ci practică.”

- Era atunci propice punerea în practică a unei acţiuni de colonizare germană, erau condiţii favorabile?

- În anii 1840, Germania se confrunta cu pauperizarea populaţiei. Industrializarea şi evoluţia tehnologică a maşinilor au făcut ca germanii să-şi piardă masiv locurile de muncă. Supraproducţia şi concurenţa industriei engleze a fierului şi bumbacului i-au determinat în special pe locuitorii din Sudul şi Sud-Vestul Germaniei să emigreze în masă, cu precădere în America. În anii 1840, ideea emigrării în Sud-Estul Europei a căpătat aspecte practice. În septembrie 1845, un ziar german făcea un apel în acest sens, astfel încât opt luni mai târziu, în mai 1846, 307 familii, adică în total 1460 de persoane, au emigrat în Transilvania. Au urmat şi alte valuri emigranţi, în mai multe etape, şi toţi aceştia beneficiau de sprijin de capital din partea guvernului german. Între anii 1840-1857, numărul emigranţilor germani a crescut de la 34.000 la 240.000 de persoane anual. 90 la sută dintre aceştia emigrau în America. În perioada 1820 - 1914, din Germania au emigrat circa 6 milioane de oameni, dintre care 5 milioane în America de Nord şi de Sud. List a propus însă ca emigranţii germani să nu se stabilească în America, ci în Estul şi Sud-Estul Europei. În acest scop, trebuia realizată organizarea emigrării. În 1842, List scria: „Noi putem să ne dezvoltăm ca America de Nord, şi asta foarte repede. Fără mare, flotă şi colonii; noi avem colonii la fel de bune ca şi americanii; ţările riverane Dunării şi Mării Negre, întreaga Turcie, întregul Sud-Est al Europei şi Ungaria sunt colonia noastră”. Pentru aceasta, List a declarat Sud-Estul Europei - colonia germană a viitorului, iar în viitoarele decenii, mulţi reprezentanţi germani au pus ideea în practică. Prin emigranţii germani - susţinea List - popoarele din Sud-Estul Europei vor fi civilizate şi ordonate.

- Cum vedea List relaţiile dintre marile puteri ale timpului, care se confruntau cu iminenţa prăbuşirii Imperiului otoman şi aveau nevoie de crearea unui nou echilibru între ele?

- List a făcut o previziune greşită în privinţa dezmembrării Imperiului otoman, el se aştepta la un război între Franţa, Anglia şi Rusia şi recomanda ca Germania să se alieze cu Anglia. Pentru o alianţă germano-engleză avea argumente rasiste, spunea că englezii fac parte din „rasa germană” şi că, indubitabil, rasa germană, prin natura şi caracterul său, are misiunea


51

să conducă lumea, să civilizeze popoarele „sălbatice şi barbare". Celelalte două rase, cea romanică şi cea slavă, nu sunt în stare să-şi poarte singure de grijă şi să se organizeze, coloniştii germani sunt aceia care trebuie să le aducă „slavilor primitivi” cultură şi civilizaţie.

List a fost primul care a formulat teoria acestei noi ordini mondiale. Ea a fost preluată de ideologia Kaiserului şi de cea a naţional-socialismului. În ideea alianţei germano-engleze recomandată de el, List a plănuit în 1846 o legătură feroviară între Anglia şi India. Aceasta trebuia să treacă prin Germania, apoi prin Sud-Estul Europei, Imperiul otoman, Irak şi prin Persia la Bombay. În 1846 List a mers la Londra, pentru a-şi prezenta „Memorandumul Alianţei”(Allianzdenkschrift). Guvernul englez nu a respins total planul Alianţei germano-engleze, dar a fost total împotriva sistemului german de protecţionism vamal. Nici principatele germane, dezbinate, nu erau pregătite pentru planurile colonizatoare ale lui List, şi pentru alianţa cu Anglia. Şi guvernele Prusiei şi Austriei au respins planurile lui List. După respingerea „Memorandumul Alianţei”, ceea ce a însemnat pentru el o mare lovitură, la 30 noiembrie 1846, List s-a sinucis. Evident, nu numai din această cauză. Dar scrierile lui au influenţat gândirea şi concepţiile contemporanilor săi, iar conceptul său de „Grossraum” privitor la Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat ca „Erganzungraumen” a rezistat în timp şi a fost pus în aplicare de către naţional-socialişti. „Memorandumul Alianţei” a pus bazele unei lupte, respectiv război, cu Franţa şi Rusia, împotriva sferei de influenţă exercitată de acestea. Acelaşi Memorandum a definit politica germană în perioada 1890-1914 şi a pregătit dezvoltarea mişcării naţional-socialiste din anii 1930.

- Este de remarcat că pericolul Rusiei, al influenţei ruse în Sud - Estul Europei, revine frecvent în expunerile economiştilor germani ai secolului al XIX-lea.

- Combaterea expansiunii ruseşti în Sud-Estul Europei a fost o temă favorită a lui List. El îi numea pe ruşi „hoarde de barbari”. Nu este normal ca o „ţară barbară” să cucerească şi să stăpânească o altă „ţară barbară”, spunea el. Rusia, care ea însăşi se ocupă mai mult cu producţia agrară şi are un nivel de cultură slab, nu poate să civilizeze alte „ţări barbare”. La mijlocul secolului al XIX-lea, Germania lupta împotriva Rusiei pentru influenţă în Estul şi Sud-Estul Europei, deşi, oficial, până în 1890, guvernarea sub Bismarck numea Rusia “partener de alianţă”.


52

DUNĂREA PENTRU GERMANI ESTE CA NILUL PENTRU VECHII EGIPTENI

- În vremea lui List, economiştii germani ai vremii erau de-a dreptul fascinaţi de perspectivele deschise de Dunăre expansiunii economice a Germaniei.

- List scria că „prin ţările Dunării, Germania beneficiază de un hinterland asemănător celui de care dispune Statele Unite cu Far West”. Burghezia din comerţ şi industrie a preluat ideea lui List de expansiune germană în Sud-Estul Europei, inclusiv prin publicaţii. Una dintre cele mai importante dintre ele a fost „Augsburger Allgemeine Zeitung” (AAZ), publicaţie fondată şi condusă de către Johann Friedrich von Cotta, iar după 1832, de fiul său, Johann Georg von Cotta. În anii 1840, AAZ a fost principala publicaţie a burgheziei germane. Editurii Cotta îi aparţinea şi „Deutsche Vierteljahreschrift”. AAZ avea în anul 1848 aproximativ 12.000 de abonaţi, era cea mai citită publicaţie. Jumătate dintre abonaţi erau din Austria. În anii 1837-1843, şi List a fost colaborator de frunte al AAZ, iar din 1841, anul apariţiei cărţii lui List “Sistemul naţional al economiei politice”, AAZ a propagat ideea schimbului comercial de produse manufacturate germane cu materii prime din „Orient”, adică Sud-Estul Europei. AAZ pleda şi pentru instalarea în Sud-Estul Europei a unui bastion împotriva Rusiei. Expansiunea în Sud-Estul Europei a fost propagată, din 1834, şi în „Rotteck-Welckers Staatlexicon”, care era considerat o adevărată Biblie de către economişti, la mijlocul secolului al XIX-lea.

De perspectivele deschise de Dunăre pentru expansiunea germană era entuziasmat şi Gustav Hofken (1811-1889), economist, publicist, înalt funcţionar al ministerului austriac al Comerţului (din 1849), membru al comisiei ministeriale austriece pentru colonizarea Ungariei şi redactor la „Augsburger Allgemeine Zeitung”. Şi el a lansat un proiect ambiţios al unei federaţii a Europei Centrale care să includă, alături de teritoriile germane, posesiunile considerabile ale Imperiului habsburgic - Italia de Nord, Croaţia, Ungaria, Transilvania, Galiţia orientală, Moravia, Boemia. Pe scurt, o Mitteleuropa de 80 de milioane de locuitori, cu


53

acces la mările Sudului şi, susţinea el, prin Dunăre, chiar şi la Marea Moartă. Hofken susţinea ideea unei uniuni a comerţului central-european şi colonizarea sistematică, prin emigranţi germani, a Austriei, Ungariei şi a celorlalte ţări riverane Dunării. Prin colonizarea germană de-a lungul Dunării şi până la Marea Neagră, spunea Hofken, în ţările europene ale Imperiului otoman vor fi impuse religia creştină, „ordinea europeană şi educaţia”.

- List şi Hofken împărtăşeau concepţii liberale, se pronunţau mai degrabă pentru „penetrare paşnică” a Sud-Estului Europei. Erau şi promotori ai expansionismului dur, prin forţă?

- În anii 1840, şi-a publicat, în „Augsburger Allgemeine Zeitung”, concepţiile sale şi generalul feldmareşal Helmuth von Moltke, care a lucrat în perioada 1835-1839 în funcţia de consilier militar în Imperiul otoman. El susţinea ideea colonizării prin emigranţi germani a Sud-Estului Europei, în special a Valahiei. Amintirile de călătorie ale lui Moltke, pline de clişee stereotipe, sunt publicate până în zilele noastre (1981, Tubingen), sub forma unor romane de aventuri. În anii 1850, Moltke, împreună cu List (!), au iniţiat, redactat şi publicat „Planul german de expansiune în Sud-Estul Europei”. Plan care prevedea, între altele, „germanizarea” Sud-Estul Europei şi „dreptul celui mai tare”. Ţările dunărene nu trebuie cucerite cu flota, ci cu baioneta. Când Germania va stăpâni Gurile Dunării şi un şir de colonii ca Ungaria, Serbia, Bulgaria, Moldova, Valahia, se va trece la următoarea etapă - Asia Mică. Pentru impunerea proiectului de colonizare a Imperiului otoman, Germania trebuie „să aibă într-o mână banii şi în cealaltă puşca, aceasta este singura cale de a-i cuceri pe turci” („Augsburger Allgemeine Zeitung”, 1845). Aceasta mostră de gândire a strategilor planului de mare putere capitalistă arată foarte clar năzuinţele imperialisto-colonialiste ale Germaniei care vor fi baza gândirii politice şi economice germane a viitoarelor decenii.

- Planul lui Moltke conţinea şi ideea de impunere a hegemoniei în Sud-Estul Europei prin întronarea de familii regale germane.

- Întradevăr. Ţările vizate de plan erau Serbia, Bulgaria, Moldova şi Valahia. În România şi Bulgaria, acest scop avea să fie fost realizat în următoarele decenii, impus de Bismarck. Dar asupra subiectului, vom reveni.

În anii 1840, ideea unui stat mare german până la Marea Neagră şi Constantinopol era adoptată de întreaga burghezie germană, în special de cercurile burghezo-liberale din vestul şi sudul Germaniei, ca şi în Austria.

Unul dintre revoluţionarii burghezi ai anului 1848, Paul Pfizer, considerat drept „conducătorul spiritual al şvabilor liberali”, autor al lucrării


54

„Das Vaterland”, descinde colonialismul german din ordinele cavalereşti medievale, care au colonizat în secolele al XII-lea şi al XIII-lea teritorii din actualele state Polonia, republicile baltice, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România (Transilvania). Şi Pfizer afirma că Germania nu trebuie să caute colonii peste mări şi ţări, ci, asemenea cavalerilor medievali, trebuie să cucerească Estul şi Sud-Estul Europei şi să le colonizeze prin emigranţi germani. Astfel trebuie reînviat „vechiul Reich german, de la Marea Neagră până în Sud-Estul Europei”. Un interes major al Germaniei, spunea Pfizer, este „colonizarea zonei de mijloc şi de jos a Dunării prin emigranţi germani”. Germania, susţinea el, poate deveni stăpâna căilor fluviale de la Marea Nordului şi până în „Orient”. Remarcăm cu uşurinţă că ideile lui Pfizer au fost preluate de la List, aşa cum se va întâmpla şi la alţi contemporani şi urmaşi. Ca şi List, Pfizer vedea realizarea planurilor coloniale germane prin construcţia de căi ferate, controlul Dunării şi construcţia de canale. Şi el propunea o uniune germano - austriacă. Dar, la fel ca şi List, reclama din partea Austriei ca temă “curăţarea” sângelui arian din Imperiul Austro-Ungar, recurgând, în acest sens, la argumente rasiste. După ce Austria va fi terminat “tema sa Sud-Estul Europei” (adică purificarea rasială), iar influenţa Germaniei în Sud-Estul Europei va fi devenit destul de puternică, urma ca teritoriile germane să se constituie într-un stat naţional german. Ultima etapă prevăzută de Pfizer viza „unirea popoarelor central-europene”, având ca nucleu statul naţional german.

În 1849, geograful şi scriitorul J.G.Kohl spunea despre Sud-Estul Europei şi ţările riverane Dunării că au “cele mai frumoase păduri, al căror lemn poate fi folosit pentru flota germană”; de asemenea, cupru, cărbune şi argint. Kohl relua ideile lui List despre Sud-Estul Europei ca exportator de materii prime şi produse alimentare, dar şi piaţă de desfacere pentru produsele germane. Kohl vedea Belgradul ca punct nodal al comerţului german cu Sud-Estul Europei şi Asia. Belgradul trebuia să fie şi punctul nodal al căilor ferate şi spre Bulgaria şi Imperiul otoman. Kohl considera că Dunărea şi Delta Dunării au pentru germani aceeaşi importanţă pe care o aveau Nilul şi Delta Nilului pentru vechii egipteni.

În contextul revoluţiei burgheze din 1848, în Biserica Sf. Paul (Paulskirche) din Frankfurt au început să aibă loc o serie de întâlniri, în cadrul cărora se discuta despre Sud-Estul Europei şi despre Austria, în ce măsură acest stat va fi inclus într-un stat naţional german. Mulţi parlamentari burghezi au făcut legătura între ideea lui List de protecţio-nism vamal şi o zonă de comerţ liber, având în centru Germania şi au proiectat imaginea unui „imperiu central-european”. Era vorba, de fapt, de un protecţionism al marelui spaţiu european, ţările incluse urmând


55

să beneficieze şi ele de protecţionism, împotriva produselor europene. Imperiul central european, marele spaţiu european, Mitteleuropa, erau, de fapt, toate, proiecte statale care urmau să servească interesele Germaniei şi Imperiului habsburgic, dar erau prezentate ca obiective generoase, în interesul tuturor statelor şi popoarelor din spaţiul european dintre Marea Baltică şi Marea Neagră.

- Acest spaţiu se va numi, din perioada interbelică, şi Intermarium. Un spaţiu al continentului şi astăzi, în continuare, disputat, în continuare în căutarea propriei stabilităţi şi securităţi.

- Un autor austriac, ofiţerul Karl Moering (1810-1870), propunea cucerirea Gurilor Dunării, „unirea căilor de legătură între Marea Nordului şi Marea Neagră, între America şi Asia, care trebuie să fie făcute libere”. Politica trebuie să se ocupe cu „crearea unei Europe centrale libere, această zonă fiind la graniţa între Est şi Vest, între republică şi autocraţie”.

În 1848 s-a vorbit şi despre necesitatea unei uniuni vamale între Germania, Austria şi Ungaria. Astfel, influenţa Germaniei în Sud-Estul Europei urma să fie asigurată pe termen lung. În dezbaterile de la Paulskirche, în 1849, cucerirea Gurilor Dunării, era privită ca o problemă deosebit de importantă. Dunărea trebuia să devină pentru Germania cea mai importantă “stradă a comerţului” A fost înfiinţată chiar o „Comisie a Dunării,”, care să consilieze în chestiunile legate de Dunăre. Ocuparea Dunării, „cea mai importantă cale fluvială a Europei”, va decide „dacă Europa va fi o lume a germanicilor sau a slavilor”, se spunea la Paulskirche.

- List vorbea de Dunăre ca despre un Far West al germanilor, iar Eminescu, cu câţiva zeci de ani mai târziu, se ridica în articolele sale incendiare din „Timpul” împotriva acelor care vroiau să facă din tânărul stat România un fel de „Americă dunăreană”. Eminescu viza şi tendinţele expansioniste ale marilor imperii în această parte a Europei, şi cosmopolitismul, şi politicile de asimilare şi deznaţionalizare, care se opuneau eforturilor de creare a unor state naţionale independente, cu propria lor identitate.


56

ETERNA PROBLEMĂ IUGOSLAVĂ

- Una dintre temele dezbătute la Paulskirche era împiedicarea formării unei uniuni a statelor iugoslave sau a unei federaţii a statelor din Estul şi Sud-Estul Europei. În 1848, un membru al Paulskirche spunea că „este de aşteptat ca după dizolvarea Imperiului austro-ungar să existe încercări de formare a unui imperiu al slavilor de sud, din care să facă parte Croaţia, Bosnia, Dalmaţia, Serbia, Bulgaria, Slovenia şi părţi din Austria”. La Paulskirche a fost accentuata ideea că Germania are un „interes major” să împiedice formarea unui „imperiu slav şi maghiar” la graniţa de est a Germaniei. Obiectivul formulat la Paulskirche, şi anume obstrucţionarea formării unui stat iugoslav mare şi independent, urmărea ca pretenţiile hegemoniste ale Germaniei să nu aibă un oponent puternic în Sud-Estul Europei. Şi au reuşit aceasta timp de 70 de ani. Mai precis, până în 1918, adică până când Slovenia şi Croaţia au ieşit de sub dominaţia austro-ungară, iar Bosnia-Herţegovina a ieşit de sub protectoratul aceluiaşi Imperiu austro-ungar.

- Iată un fapt cu rezonanţe asurzitoare în zilele noastre. Deci interesul Germaniei de dezmembrare a Republicii Federative Iugoslave, la începutul anilor 1980, nu este simplă speculaţie de presă.

- Planul de penetrare economică, politică şi culturală a Sud-Estului Europei de către Germania şi Austria, a fost prezentat de List şi cei de la Paulskirche ca fiind „misiunea” Germaniei. Dominaţia germană trebuia să impună cultura şi educaţia germană în „statele slave din Est”. Protagoniştii de la Paulskirche considerau această „misiune” a Germaniei ca făcând parte din „istoria lumii”, ei foloseau termeni ca libertate, civilizaţie, ştiinţa, educaţie, umanism, „stil german”, „spirit”. Pentru ca Germania să reuşească această „misiune”, trebuia „să devină tare”. Apoi, va putea „să asimileze” Estul şi Sud-Estul Europei. În 1861, a fost emis sloganul: „Fiinţa/esenţa germană trebuie să însănătoşească lumea” („Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”). Acest slogan trebuia aplicat mai întâi în Estul şi Sud-Estul Europei. La Paulskirchen se glosa pe concepte ca „egoism naţionalist sănătos”, „război sfânt”, „război între cultura Vestului şi barbaria Estului”, „război între germani şi slavi”.


57

În anii 1848-1849, ura germanilor faţă de slavi se manifesta în Germania la toate nivelurile - „în partide politice, ziare şi broşuri, în parlament şi la întâlniri populare, în cafenele, berării şi pe stradă, era o larmă generală împotriva slavilor”. Dezbaterile de la Paulskirche au încetăţenit ideea „pericolului slav” şi a „luptei între germani şi slavi pentru dominaţie mondială” şi aceste idei au influenţat gândirea politică din Germania, începând cu mijlocul secolului al XIX-lea. Mai târziu, pe această bază ideatică s-a susţinut necesitatea declanşării primului război mondial.

În dezbaterile de la Paulskirche a fost conturată viitoarea politică a Germaniei în Sud-Estul Europei, cu şase obiective principale: 1. Asigurarea principalelor interese economice; 2. Concentrarea emigranţilor germani şi colonizarea Sud-Estului Europei; 3. Disimularea motivaţiilor rasiste ale „misiunii” germane în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat sub mantaua sloganurilor gen cultură, educaţie şi civilizaţie; 4. Împiedi-carea formării unei uniuni iugoslave, respectiv a unei federaţii în Sud-Estul Europei care nu ar fi sub hegemonie germană; 5. Cucerirea accesului la Marea Adriatică şi Marea Neagră, din raţiuni economice şi strategice; 6. Construirea unui bastion în Sud-Estul Europei împotriva Rusiei. Aceste obiective au servit mai târziu ca bază ideologică a viitoarei expansiuni germane în Sud-Estul Europei, în numele culturii, democraţiei şi progresului.

- Nu putem să nu constatăm că istoria curentă prezintă, nu o dată, în mod lacunar sau epidermic apariţia naţionalismului extremist german, după 1866 şi a imperialismului expansionist german, după 1890. Dar rădăcinile şi motivaţiile ideologice ale celor două războaie mondiale sunt, prin prisma istoriei adevărate, înscrise într-un cadru logic şi deloc întâmplător sau conjunctural.


58

„POPOARE FĂRĂ ISTORIE”

- Încă din anii 1848-1849, guvernarea burgheză îşi exprima, frecvent şi deschis, public, vederile expansioniste şi rasiste. Istoricul britanic Lewis Namier afirma că „slăvita revoluţie” din 1848-1849 a constituit de fapt şi actul de naştere al naţionalismului german agresiv.

Scrierile lui List, Pfizer, Roscher, etc., articolele din „Augsburger Allgemeine Zeitung”, „Deutsche Viertel” „Rotteck-Welckers Staatlexicon”, dezbaterile de la Paulskirche, sunt germenii programului de război german din 1914-1918, ai conceptului Mitteleuropa al lui Naumann, ai geopoliticii germane, ai naţional-socialismului şi ai planurilor Marii Regiuni, respectiv ai hegemoniei germane în Sud-Estul Europei.

- Tot în 1848 a apărut şi „Manifestul partidului comunist”, biblia comuniştilor de pretutindeni. Cum s-au raportat Marx şi Engels, clasicii sacrosancţi ai materialismului dialectic şi istoric, dar şi inamici declaraţi ai imperialismului, la mişcarea de idei pe tema colonialismului european al Germaniei?

- Karl Marx şi Friedrich Engels au criticat în multe privinţe ideile lansate la Paulskirche. Hegel, din care ei s-au inspirat copios, considera „lumea germană” ca fiind ultima şi cea mai înaltă treaptă de dezvoltare a umanităţii. În statul prusac el vedea întruparea spiritului absolut. Hegel credea că monarhia prusacă, cu mici corecturi ale Constituţiei şi cu o gândire colonială, ar putea fi cea mai înaltă formă de organizare a societăţii umane. Marx şi Engels au adoptat filosofia lui Hegel despre „popoare fără istorie”, iar Estul şi Sud-Estul Europei erau considerate de ei ca fiind înapoiate. Concepţia lui Marx-Engels în privinţa Cehiei, Slovaciei, Croaţiei, Serbiei şi Ucrainei era că aceste „popoare în ruină” vor fi turcite dacă nu vor fi ajutate de Germania şi Austro-Ungaria. În privinţa Sud-Estului Europei, Marx nu avea nici o idee, scrierile semnate de el pe această temă erau concepute de Engels. Iar Engels îi consideră pe prusaci, respectiv germanii din nord, ca fiind reprezentanţi ai civilizaţiei. El folosea argumente geopolitice: „civilizaţia burgheză (a oraşelor)” s-ar fi dezvoltat de-a lungul coastei oceanice şi în jurul marilor fluvii ale Europei, în timp ce ţările din interiorul continentului, şi în special


59

aşezările din munţi, au rămas barbare şi feudale. Engels era de părere că Germania este „reprezentantul educaţiei” şi al „dezvoltării istorice”, în timp ce „stătuleţele slave” sunt abia „pe prima treaptă a civilizaţiei”. Acelaşi Engels propovăduia „misiunea civilizatoare” a Germaniei în Estul şi Sud-Estul Europei. În privinţa Sud-Estului Europei, Engels vedea doar două variante: hegemonie germano-austro-ungară sau zonă aflată sub influenţa rusească. Marx şi Engels susţineau ideea că civilizaţia şi progresul pot fi exportate în Sud-Estul Europei doar prin comerţul şi cultura Vestului. Citându-l pe List, Marx şi Engels au susţinut şi ei, necesitatea construcţiei unei linii ferate din Hamburg, prin Budapesta şi Belgrad, la Constantinopol şi a prezenţei armate a marilor puteri europene în Sud-Estul Europei, în scopul împiedicării influenţei ruseşti. Atitudinea lor antirusească se manifestă într-o scrisoare din 1865, trimisă de Marx lui Engels: „Ruşii sunt slavi, ei nu aparţin rasei indogermanice, sunt nişte intruşi care trebuie vânaţi până dincolo de Nipru”. De aici vedem cum Marx şi Engels aparţin nu doar metafizicii istorice hegeliene, ci şi unor curente în vogă ale vremii, mai precis teoriei darwinismului social şi teoriei rasiste.

- Marx şi Engels n-au avut o poziţie prea „marxistă” în ce priveşte colonialismul. Engels, de pildă, deşi critica metodele de război ale civilizaţiei franceze, considera totuşi că puterea colonială Franţa este, într-un fel, instrument al istoriei universale care civilizează „societăţile barbare” prin dezvoltarea capitalismului. „Şi dacă putem regreta că libertatea a fost distrusă, nu trebuie să uităm că aceşti beduini sunt un popor de hoţi”, scria el. Marx şi Engels reactivează toate locurile comune rasiste ale epocii, care sunt integrate în concepţia marxistă asupra istoriei. Burghezia, scria Engels, „a forţat toate naţiunile să adopte modul burghez de producţie. (...) Aşa cum a supus satul oraşului, ţările barbare şi semibarbare ţărilor civilizate, a subordonat şi popoarele de ţărani popoarelor de burghezi, Orientul Occidentului”. Să nu uităm că în „Orient” gânditorii germani din secolul al XIX-lea includeau şi Sud-Estul Europei. Iar cum scria Engels despre colonialismul francez în Algeria, scria Marx despre colonialismul englez în India: „Oricare ar fi fost crimele sale, Anglia a fost instrumentul conştient al istoriei ducând la capăt această revoluţie” (e vorba de „o revoluţie fundamentală în starea socială a Asiei”). Prizonieri ai reprezentărilor etnocentriste, Marx şi Engels acceptau frontiera între „naţiuni civilizate“ şi „naţiuni barbare”, iar logica orientalistă îl va face pe Marx să vorbească de “misiune civilizatoare”. Lozinca “Proletari din toate ţările, uniţi-vă !”, observa ironic cineva, se referă doar la clasa muncitoare din Europa şi America de Nord.

Engels califica popoarele slave din Europa de Sud-Est, „popoare


60

fără istorie”. Iar articolul „Lupta ungurilor”, publicat în „Noua Gazetă Renană” din 13 ianuarie 1849, îl încheia cumplit: „Viitorul război mondial nu se va mulţumi să şteargă de pe faţa pământului clase şi dinastii reacţio-nare, ci şi popoare reacţionare, cu totul. Şi acesta e un progres”. Au influenţat politica externă germană aceste teorii ale lui Marx şi Engels?

- Au influenţat-o şi au fost folosite ca argumentaţie pentru legitimarea declanşării primului război mondial. Teoria lui Marx şi Engels despre “dreptul naţiunilor civilizate” punea în interdependenţă gradul de cultură al unei ţări cu dreptul acesteia de a aspira la independenţă. Această teorie va fi folosită timp de peste 70 de ani, ea va argumenta conceptul Grossraumwirtschaft de mai târziu.

- Teoria hegeliană a „popoarelor fără istorie” şi cea a „dreptului cuceritorului”, un „drept” numai pentru naţiunile aflate pe un înalt grad de civilizaţie, care au preluate de Marx şi Engels, erau împărtăşite şi de alţi reprezentanţi germani ai gândirii politice şi sociale a secolului al XIX-lea?

- Au fost teorii cu mare priză în mişcarea de idei din Germania. „Caracteristicile” atribuite de adepţii acestor teorii slavilor şi anume lipsa istoriei, lipsa culturii şi incapacitatea de a se organiza au influenţat societatea germană încă de pe timpul guvernării lui Bismarck, iar mai târziu au constituit bazele discuţiilor asupra dreptului la independenţă şi suveranitate al naţiunilor din Estul şi Sud-Estul Europei. Toate aceste motivaţii rasiste au contribuit la formarea unei conştiinţe naţionale imperialiste şi la „eroizarea” cavalerilor care au colonizat teritorii din Estul şi Sud-Estul Europei, au fundamentat pretenţiile hegemoniste germane asupra acestor zone.

- S-a mers până la jocuri de cuvinte, am putea spune: slav, sclav, cam acelaşi lucru...

- În 1868, un ziar german scria că „pentru noi, cuvintele slav şi sclav au aceeaşi semnificaţie. Ideea că slavii sunt din natură sclavi şi slugi s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea. În timp ce germanii sunt definiţi prin ordine, disciplină, hărnicie, talent organizatoric etc., slavii sunt slabi, leneşi, fără iniţiativă etc. Comparaţiile au culminat cu antiteza între „slavii-sclavi” şi „germanii - popor de bărbaţi/stăpâni”. Slavii mai erau numiţi şi „jumătate asiatici”, „barbari fanatici”, „popor de nomazi”.

- Şi, la modul practic, ce finalitate aveau aceste „teorii”? - Toate aceste „caracteristici” aveau rolul de a imprima societăţii

germane un spirit imperialist, să înrădăcineze în conştiinţa omului de rând faptul că influenţa rusă în Sud-Estul Europei nu poate aduce nimic bun şi că doar Germania are dreptul şi „misiunea” de a aduce în aceste teritorii estice „civilizaţia”, „cultura” şi „progresul”.


61

PENETRAREA PAŞNICĂ A SUD-ESTULUI EUROPEI

- Despre expansiunea economică - şi nu numai - a Germaniei în Estul şi Sud-Estul Europei se vorbea aşadar în toate zonele spectrului ideologic, de la dreapta la stânga, dar, în mod concret, la nivel oficial, când au început să se producă şi proiecte în acest sens?

- În anii 1850-1870, când s-a făcut trecerea de la feudalism la capitalism, se purtau discuţii pentru formarea statului naţional german. După realizarea acestuia şi boom-ul economic de la începutul anilor 1870, Germania a pornit în căutarea pieţelor de desfacere şi a coloniilor. În 1850, Freiherr von Bruck, ministrul austriac al Comerţului, a propus o alianţă vamală central-europeană. El vedea un sistem de comerţ liber între Germania şi Austria, apoi o uniune cu Estul şi Sud-Estul Europei. Bruck era influenţat în mod vădit de List, el fiind considerat cel mai bun elev al acestuia. Bruck propunea, în proiectul său „Europa Centrală”, un sistem de alianţă economică pe un teritoriu cuprins între Marea Nordului şi Marea Adriatică, „cum nu a mai fost în toată istoria”. Această alianţă economică urma să permită Germaniei şi Austriei o expansiune economică de-a lungul Dunării, până în Orientul Apropiat şi până la Tropice. Pentru aceasta, trebuia asigurat transportul liber între Adriatică, Marea Neagră şi Marea Nordului; transportul rutier, transportul fluvial, căile ferate. Deşi cancelarul Austriei a susţinut proiectul Europa Centrală, guvernarea germană n-a fost pregătită pentru derularea acestui program. Totuşi, au fost şi de partea germană voci care au susţinut acest proiect: Heinrich Gagern, Constantin Frantz şi redacţia „Augsburger Allgemeine Zeitung”.

- Am ajuns, cu această trecere în revista cronologică, către a doua jumătate a secolului al XIX-lea. S-au mai potolit valurile puse în mişcare de List şi discipolii săi din, să-i zicem, prima generaţie?

- Dimpotrivă, au apărut teoreticieni şi mai virulenţi. Unul dintre ei a fost Paul de Lagarde (1827-1891), teolog evanghelic, „orientalist” şi scriitor, protagonist, pe linia lui List, al expansiunii germane în Estul şi Sud-Estul Europei. A fost mai norocos decât List, căci influenţa scrierilor sale va fi remarcabilă chiar în timpul vieţii sale, adică în secolul al


62

XIX-lea, dar va cunoaşte un reviriment şi mai puternic după primul război mondial. Cei care au parcurs exemplarele de cărţi citite de Hitler, au văzut sublinieri făcute aproape la fiecare pagină în lucrările lui Lagarde. Dacă List a propus o penetrare economică a Sud-Estului Europei, Lagarde a adăugat anexionismul agresiv german, politica spaţiului vital în Estul şi Sud-Estul Europei.

- Ce a preluat Lagarde de la List, cum i-a continuat discursul? De pildă în privinţa anexionismului.

- Punctele comune lui List şi Lagarde sunt emigrarea germană şi colonialismul în Sud-Estul Europei. Emigraţia „cerşetorilor şi ţăranilor” germani trebuia organizată sistematic, astfel ca aceştia să fie îndreptaţi către Estul şi Sud-Estul Europei, până la Coasta Adriatică. Mai târziu, Lagarde va extinde conceptul emigrării în Bosnia, România şi Asia Mică. Lagarde susţinea că Germania trebuie să-şi asigure Gurile Dunării şi Marea Neagră, pentru că astfel se poate deschide calea comerţului german în Caucaz şi Orientul Apropiat. Era nevoie, însă, şi de accesul la Marea Adriatică, care era necesar pentru a avea deschisă calea către zona Mării Mediterane. Conceptul anexionist al lui Lagarde nu privea doar Estul Europei, ci avea mai multe direcţii: în Vest, de la Luxemburg la Belfort; în Est, de la Memel până la Marea Neagră; în Sud, coasta Marii Adriatice; de asemenea, Asia Mică. Lagarde vedea ca inevitabil războiul cu Rusia, Germania având ca obiective cucerirea de colonii în Est şi îndepărtarea Rusiei de la Marea Neagră şi de slavii de sud. De fapt, aruncarea Rusiei dincolo de Asia Centrală. Ca şi cei de la Paulskirche, Lagarde era împotriva consolidării unei prietenii între Rusia şi statele iugoslave.

- Lagarde prefigurează mai precis decât alţii, de mai înainte, ideologia naţional-socialistă de peste câteva decenii...

- Concepţiile rasiste ale lui Lagarde au fost făcute publice în 1853, deci cu 80 de ani înainte de apariţia mişcării naţional-socialiste. La vremea lui, el mai propunea ca evreii din ţările din Estul şi Sud-Estul Europei să fie mutaţi forţat în Palestina, sau, „şi mai bine, în Madagascar”. În 1885, teoria rasistă a lui Lagarde mergea şi mai departe. Pe lângă deportarea evreilor din Estul şi Sud-Estul Europei, Lagarde propunea strămutarea şi a altor grupe de popoare, în scopul colonizării germane. Lagarde scria că toţi slavii şi evreii din Imperiul austro-ungar trebuie să se teamă de Germania, „pentru că ei ştiu că viaţa noastră înseamnă moartea lor”. Propoziţia de mai sus sună ca o amară profeţie. Alfred Rosenberg, membru de frunte al naţional-socialismului de mai târziu, va prelua multe dintre ideile lui Lagarde. Planul lui Rosenberg privind deportarea evreilor în Madagascar îşi are originea în ideile lui Lagarde.


63

Contemporan cu Lagarde a fost şi un alt ideolog al expansionismului german, Carl Rodbertus-Jagetzow (1805-1875), unul dintre fondatorii şi teoreticienii prusaci ai socialismului de stat. Şi el compara colonialismul german cu politica de cucerire a cavalerilor medievali în Estul şi Sud-Estul Europei, pleda pentru accesul la Marea Adriatică, asigurarea teritoriului riveran Dunării, intervenţionismul statului, o politică de reforme sociale, protecţionism vamal.

- Idei, cum am văzut, larg dezbătute şi răspândite în lumea germană. - Proiectele de expansiune în Sud-Estul Europei au fost analizate

în amănunţime de Germania şi în finalitatea transformării acestei zone în sursă de materii prime şi produse agrare. Paul Dehn, de pildă, propunea restructurarea agriculturii româneşti. El arăta măsurile care trebuiau luate: cereale mai bine cultivate, intensificarea creşterii vitelor, dezvoltarea aviculturii. Dehn spunea că întreaga producţie şi întregul stil românesc trebuie aduse pe o „treaptă de cultură central-europeană”. Trebuie remarcat că intensificarea şi organizarea agriculturii în regiunea Sud-Estului Europei va sta, în anii 1930-1940, în centrul planurilor germane pentru Sud-Estul Europei şi va beneficia de proiecte economice concrete. În aceeaşi ordine de idei, Dehn recomanda trimiterea de noi colonişti germani în România, care să aducă în agricultură locală ordinea şi hărnicia germană. Dehn spunea că „popoarele central-europene aparţin agriculturii”. Pentru aceasta, Dehn a schiţat în 1884 o strategie esenţială, pe care economia germană a urmat-o în viitoarele decenii. Strategia lui Dehn prevedea impunerea unui imperialism continental, având ca direcţie principală Estul şi Sud-Estul Europei, plus Orientul Apropiat. Acest imperialism continental trebuia să aducă Germania la statutul de mare putere colonială, ca o contrapondere la poziţia dominantă a Angliei ca putere maritimă şi a colonialismului de peste mări al Franţei şi Angliei.

- Prin scrierile lui Dehn, Lagarde, Rodbertus, Frantz şi alţii, imperialismul continental german a fost înzestrat cu baze ideologice şi strategice laborios formulate şi care mergeau până la detaliu, dar şi cu sugestii din cele mai concrete pentru politica germană.

- Era necesar acest lucru, din punctul de vedere al Berlinului, pentru că politica germană în timpul lui Bismarck din anii 1862-1890 nu fusese interesată de Sud-Estul Europei. Obiectivul principal al acelei perioade era formarea statului naţional german, sub conducere prusacă. Celelalte mari puteri europene, respectiv Anglia, Franţa şi Imperiul habsburgic, încercau să împiedice apariţia unei noi mari puteri. De aceea, pentru a-şi putea realiza obiectivul, Bismarck a fost nevoit să facă o alianţă cu Imperiul ţarist, în 1868. Pentru a nu deranja partenerii ruşi, guvernul prusac a declarat că nu are interese economice în Sud-Estul


64

Europei, lăsând Rusia să-şi exercite aici nestingherită influenţa. Dar în spatele faţadei politice a dezinteresului faţă de „Orient”, la jumătatea secolului al XIX-lea, Prusia a început o ofensivă expansionistă în Sud-Estul Europei.

- Cum a acţionat această ofensivă expansionistă „pe teren”, în Sud-Estul Europei, în Imperiul otoman?

- Industrializarea germană a anilor 1840 i-a determinat pe oamenii de afaceri să caute noi pieţe de desfacere în Imperiul otoman. Până în anul 1870, au fost deschise agenţii de comerţ în Constantinopol şi consulate în principalele oraşe ale Sud-Estului Europei: Sarajevo, Dubrovnik, Russe, Bucureşti, Brăila, Galaţi, Constantinopol, iar la Atena a fost înfiinţată o misiune germană. Începând cu 1865, guvernul prusac a trimis sistematic agenţi în Serbia, Bulgaria şi România (pe atunci Moldova şi Valahia). Aceştia aveau misiunea de a informa despre agricultura, comerţul şi transporturile din Sud-Estul Europei. Prusacii aveau în vedere în special Serbia, respectiv economia şi bogăţiile subsolului. Oamenii de afaceri au încercat să obţină concesiuni pe termen lung pentru exploatarea minelor de fier, cupru, argint şi cărbune. În multe cazuri, au fost obţinute concesiuni exclusive pe 50 de ani. După o călătorie în Sud-Estul Europei, ambasadorul german la Viena scria, în 1872, că Serbia constituie un „câmp bun” din punct de vedere industrial. El vedea Serbia ca o “destinaţie fantastică pentru colonişti”. Emigranţii germani, spunea el, trebuie să-şi caute „o casă nu în America, ci în Serbia”.


65

DOMINAŢIE PRIN DINASTII GERMANE

- Nici Principatele Române, mai târziu România, nu au fost ignorate de interesele germane în zonă.

- În mod evident, Prusia nu avea interese doar în Serbia. România, cu bogăţiile subsolului său, în special petrolul, era şi ea o ţintă predilectă. Pentru a-şi asigura o influenţă pe termen lung în România, Bismarck a acţionat pentru a instala aici o monarhie prusacă. Mişcarea de emancipare a românilor de sub dominaţia otomană reuşise ca ţara lor să intre încă din 1861 pe piaţa de comerţ mondială, chiar dacă, până în 1878, Princi-patele Române s-au aflat, formal, sub dominaţie turcească. În februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, sub care s-a făcut, în 1859, Unirea Principatelor Române, a fost nevoit să abdice, printr-un puci organizat cu ajutorul armatei. Motivul ascuns, dar real, al înlăturării sale de la putere a fost reforma agrară a lui Cuza, prin care i-a împroprietărit pe ţărani. Divanul boieresc a propus aducerea pe tron a unui prinţ străin. În deceniile anterioare, Rusia şi Franţa sprijiniseră Principatele Române în aspiraţiile acestora de unire. Cuza fusese ales ca Domn al Moldovei şi Ţării Româneşti cu ajutorul Rusiei şi Franţei. În abdicarea lui Cuza, Prusia a văzut oportunităţile necesare pentru diminuarea influenţei Rusiei şi Franţei în România şi împiedicarea hegemoniei Imperiului habsburgic în România. România era ţara avută în vedere de Berlin ca avanpost germanic în Sud-Estul Europei.

La 31 martie 1866, prinţul prusac Carol de Hohenzollern a fost numit regent al Principatelor Unite Române. Această mişcare politică a fost posibilă numai ca urmare a manevrelor diplomatice secrete ale lui Bismarck. Celelalte mari puteri europene, în ciuda protestelor lor, au fost puse în faţa faptului împlinit. Ca urmare, economia românească a intrat tot mai mult sub dominaţie germană. Agricultura a fost intensificată, iar manufacturile oraşelor au fost ruinate.

La sfârşitul anilor 1860, pe căi neoficiale, guvernul prusac a început să livreze arme României. În 1868, au fost trimişi ofiţeri prusaci pentru a forma militarii români. În acelaşi an 1868, Carol I aduce trupe de soldaţi prusaci în România, pentru a menţine „ordinea şi liniştea”


66

în ţară, ca şi pentru a preveni şi înăbuşi eventualele răscoale populare. România a fost aproape 50 de ani sub stăpânirea lui Carol de

Hohenzollern. Acesta a fost mai întâi principe, în perioada 1866-1883, şi rege, între anii 1883-1914. Influenţa şi ajutorul dat de Carol I pentru reali-zarea intereselor germane au fost considerabile. Aceeaşi influenţă a avut-o Prusia şi în Bulgaria, prin înscăunarea ca regenţi, în 1879 a prinţului Alexander von Battenberg, şi în 1887 a lui Ferdinand von Coburg.

Prin preluarea puterii de către Carol I, în România anului 1866, Germania a făcut primul pas în politica sa de mare putere în Sud-Estul Europei. Dinastia prusacă a familiei de Hohenzollern a durat până în 1947, adică după instalarea de trupe sovietice pe teritoriul ţării, la sfârşitul celui de al doilea război mondial, care a fost urmată, timp de aproape jumătate de secol, de perioada „socialismului real”.


67

COMPETIŢIE PENTRU MATERII PRIME ŞI PIEŢE

- Să ne întoarcem la perioada lui Bismarck. Tânărul stat naţional german intenţiona să-şi implanteze o influenţă tot mai puternică în Sud-Estul Europei, dar acesta era un „teren de vânătoare rezervat” pentru alte mari puteri ale vremii - Imperiul otoman, Rusia...

- Pentru a reuşi să impună statul naţional german, guvernul prusac a încheiat o alianţă cu Rusia. După crearea statului naţional, guvernul de la Berlin a căutat să stabilizeze poziţia sa de mare putere, atât pe plan intern, cât şi internaţional. Ca o contrapondere la aspiraţiile republicane şi socialiste, care erau cele mai evidente în Franţa, Bismarck a plănuit o uniune „monarhisto-conservatoare” între Germania, Rusia şi Imperiul austro-ungar. În acest scop a fost constituită în 1872, la Berlin, aşa-numita „Alianţă a celor trei împăraţi”, care unea cele trei state „într-o apărare comună împotriva pericolului comun, respectiv masele populare needucate şi fanatice, care s-ar putea revolta împotriva autorităţii statului.” Această alianţă a deschis noi posibilităţi Germaniei de a continua, pe termen lung, planurile politice în Sud-Estul Europei.

- Era pregătită Germania, pe plan intern, pentru o „penetrare paşnică”, în primul rând economică, în Sud-Estul Europei?

- După războiul din 1870-1871, despăgubirile de război plătite de Franţa, în valoare de 5 miliarde Reichsmark, au făcut posibile industri-alizarea şi capitalizarea Germaniei. În perioada 1871-1873, capitalul în acţiuni al Germaniei a crescut în industria construcţiilor, de 27 de ori; în capitalul bancar, de 9 ori; în industria prelucrării metalelor de 7 ori. Aşa a ajuns Germania ca, în scurt timp, să ajungă o mare putere egală cu Franţa şi Anglia, iar foarte curând să înceapă avântul expansionist.

„Ploaia de aur cu miliarde” a permis Germaniei să-şi întărească armata, prin mărirea efectivelor şi înnoirea armamentului, construcţia de cazărmi, construcţia de căi ferate strategice. După avântul economiei mondiale de la începutul anilor 1870, a rezultat o supraacumulare (stocuri de produse) şi supraproducţie în statele industrializate, astfel că, în 1873, s-a ajuns la o criză a bursei, prin reducerea pieţei de capital. Aceasta a condus la o criză economică generală.


68

În Germania, criza economică a determinat dezvoltarea industriei grele şi a grupurilor de capital. Băncile private şi băncile societăţilor pe acţiuni au căzut. Drept urmare, băncile, care erau până acum exponentele politicii comerţului liberal, au început să se pronunţe pentru protecţie vamală, respectiv protecţionismul pe care îl proclamase Fr. List cu câteva decenii înainte.

Un alt efect al crizei din 1873 a fost punerea bazelor unei uniuni de interese între industria grea şi agricultura germană. Aceeaşi criză din 1873 a declanşat începerea unei lupte acerbe pentru colonii şi zone de influenţă imperialiste. Grupurile de capital din Statele Unite instituie măsuri dure de protecţie vamală împotriva potenţialului industrial englez şi încep să considere America de Sud „domeniu” al SUA. În Europa, Franţa, Anglia, Italia, Germania (din 1880), caută colonii peste ocean, pentru a avea surse de materii prime şi pieţe de desfacere.

Aceleaşi mari puteri europene şi-au îndreptat tot mai mult atenţia, prin bănci şi antreprenori, înspre Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat. În special, Imperiul austro-ungar şi Germania au văzut în „comerţul oriental” calea cea mai convenabilă pentru a depăşi criza şi depresiunea financiară.

Criza economică a determinat Imperiul otoman să facă tot mai multe împrumuturi, astfel că, în iulie 1875, a fost nevoit să declare starea de faliment.

- Ce a însemnat colapsul financiar al Imperiului otoman pentru ţările din Sud-Estul Europei?

- Această situaţie a determinat creşterea impozitelor, ceea ce a dus la sărăcirea în special a ţăranilor. Nemulţumirea populaţiei a marcat profund Peninsula Balcanică în perioada 1875-1878, când această zonă s-a aflat permanent în stare de război.

Rând pe rând, statele balcanice au refuzat să mai plătească tribut Turciei şi au pornit mişcări de eliberare naţională: în iulie 1875 Bosnia-Herţegovina, apoi Bulgaria, Serbia, Muntenegru, România. Statele balcanice, ajutate de Rusia, intră în război cu turcii. În martie 1878, Imperiul Otoman capitulează. În urma Tratatului de Pace de la San Stefano, Bosnia-Herţegovina îşi capătă autonomia, Serbia, Muntenegru şi România devin independente, Bulgaria devine un stat mare, având ca graniţă la sud Marea Egee, iar în vest Albania. Din reaşezarea graniţelor Bulgariei, prin Tratatul de Pace din martie 1878, a rezultat un stat mare în Sud-Estul Europei, aflat în legătură cu Rusia, iar acest lucru era clar împotriva intereselor Germaniei.


69

GERMANIA ŞI SUVERANITATEA DE STAT A POPOARELOR BALCANO-DUNĂRENE

- Şi totuşi, Germania a sprijinit eforturile de obţinere a indepen-denţei de stat a ţărilor din Sud-Estul Europei şi desprinderea lor de Imperiul otoman.

- În anii 1870-1880, Germania şi Austro-Ungaria urmăreau pene-trarea economică a Sud-Estului Europei şi ieşirea ţărilor din zonă de sub dominaţia otomană era necesară. Dar interesele capitalului german nu coincideau cu formarea unui stat bulgar sau sârb mare şi suveran. Într-un raport militar austriac din 1878, se preciza clar că „grecii, albanezii şi elementele musulmane să fie folosite drept avantaj al nostru împotriva slavilor din sud”. Iar într-un alt memorandum militar din 1878, se spunea că mai ales Bosnia-Herţegovina şi teritoriul sudic din spaţiul (ulterior) iugoslav, inclusiv Kosovo, trebuie „să fie eliberate din mâinile Serbiei şi Muntenegrului” şi să devină „o colonie naturală” a coastei Adriatice a Austro-Ungariei. Strategia germană în recunoaşterea independenţei României a funcţionat astfel: punerea în discuţie a drepturilor omului (evreii), iar sub această faţadă politică, umanitară, să se negocieze adevăratele interese, şi anume cele economice.

- În contextul războiului din anii 1990 din spaţiul iugoslav, recunoaşterea de către Germania a independenţei Sloveniei şi Croaţiei în 1991, ca şi susţinerea grupării UCK începând de la jumătatea anilor 1990, arată clar continuitatea politicii germane din 1878 - „Divide şi stăpâneşte”, „Teile und Herrsche”.

- În 1878, guvernele marilor puteri europene au organizat Congresul de la Berlin, pentru a stabili o nouă ordine teritorială în Sud-Estul Europei. Preşedintele acestui congres a fost cancelarul german Bismarck. Con-gresul trebuia să reprezinte o reacţie a marilor puteri la posibilitatea ca Sud-Estul Europei, respectiv Peninsula Balcanică, să devină o confede-raţie unitară. În fapt, Congresul a reprezentat o bază hotărâtoare pentru a facilita influenţa de tip imperialist a marilor puteri în Sud-Estul Europei. Congresul a deschis în zonă toate posibilităţile pentru marile puteri, care aveau „dreptul” de acum încolo de a considera Sud-Estul Europei „state


70

pe jumătate colonii, dependente de capitalul vest-european”. - Altfel spus, lumea statelor mici din Sud-Estul Europei - lumea

a treia a secolului al XIX-lea. Ce a adus Germaniei Congresul de la Berlin, înafară de consacrarea ei ca mare putere europeană?

- Pentru a impune imperialismul în ţările subdezvoltate, Congresul de la Berlin din 1878 a jucat acelaşi rol ca şi Conferinţa pentru Africa, care a avut loc patru ani mai târziu, tot la Berlin. Evoluţia politică, economică şi socială, ca şi conflictele din Sud-Estul Europei, începând cu 1878, trebuie analizate având ca bază deciziile luate la Congresul berlinez. Instabilitatea politică din Sud-Estul Europei îşi are tot aici începutul. Graniţele Sud-Estului Europei au fost stabilite după dorinţele marilor puteri vest-europene.

În cursul anilor 1880-1890, Franţa, Anglia şi Austro-Ungaria, ca puteri hegemonice, au fost date la o parte, tot mai mult, de către Germania. Practic, Congresul de la Berlin a instalat Germania ca mare putere euro-peană. La conferinţă au participat şapte mari puteri: Germania, Austro-Ungaria, Franţa, Anglia, Rusia, Italia şi Imperiul otoman. Ţările din Sud-Estul Europei, al căror viitor era pus în discuţie, nu au avut reprezen-tanţi. Au fost delegaţi doar din Grecia, România şi Persia, fără a avea însă dreptul la cuvânt.

- Germania a fost, aşadar, principalul câştigător la Congresul de la Berlin. Cine a pierdut?

- Perdanţii Congresului de la Berlin au fost Imperiul otoman, care a pierdut o mare parte a teritoriului din Sud-Estul Europei şi Rusia, care n-a reuşit în pretenţiile ei de a se crea un stat mare bulgar. Dar şi mişcările de eliberare din Sud-Estul Europei, căci suveranitatea de stat obţinută nu era una reală. România, Serbia şi Muntenegru au primit, în urma Congresului, independenţă formală, cu condiţia să asigure libertate religioasă totală. Iar Austro-Ungaria a ocupat, nu anexat, Bosnia-Herţegovina în iulie 1878. Despre ocuparea Bosniei-Herţegovina de către Austro-Ungaria, un diplomat englez al vremii scria: „Este simplu să stai la masă verde şi să joci la cărţi ţările lumii. (...). Eu cred că în această nefericită ţară, peste ani, vor veni tensiuni fără sfârşit şi vărsări de sânge”.

- Un adevăr amar, pe care aveau să-l confirme şi primul, şi al doilea război mondial, iar, peste 130 de ani, şi tragedia iugoslavă din ultimul deceniu al secolului XX.


71

ALIANŢE PREMERGĂTOARE PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL

- Cum a valorificat Germania poziţia europeană favorabilă pe care i-au asigurat-o hotărârile Congresului de la Berlin?

- După Congresul de la Berlin din 1878 s-a văzut tot mai clar, că, dincolo de faţada politică a „neutralităţii” şi a „lipsei de interes” faţă de „problema orientală”, Germania urmărea, de fapt, un interes major în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat. După 1878, cele două linii directoare ale politicii Germaniei în zonă au devenit pieţele de desfacere şi materiile prime. Pentru aceasta, a luptat să cucerească atât colonii directe peste Ocean, cât şi colonii - să le zicem indirecte - în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat.

- Ceea ce a implicat şi o nouă reaşezare a alianţelor Germaniei... De fapt, la Congresul de la Berlin au început să se pună pe eşichier piesele pentru alianţele dintre marile puteri ale continentului care se vor înfrunta primul război mondial.

- Pentru a avea mâna liberă în expansiunea sa economică, Germania a plănuit un sistem de alianţe prin care să se asigure de bună voinţa potenţialilor concurenţi, şi în acelaşi timp, să-i blocheze pe rivali. Congresul de la Berlin a dus la ruperea alianţei ruso-germane. Ţarul Rusiei a numit chiar Congresul o coaliţie europeană anti-rusească, pusă sub comanda lui Bismarck. Afirmaţie care se va dovedi reală, căci în 1879, Germania şi Austria au realizat o Alianţă bipartită, iar din 1883, prin cooptarea Italiei, tripartită. În planurile germane de alianţe intra şi România, pe care Berlinul o vedea ca un avanpost militar german în Sud-Estul Europei. O altă alianţă anti-rusească, Antanta Mediteranei, constituită în 1887, era formată din Anglia, Italia şi Austro-Ungaria. Chiar dacă nu a participat direct la ea, Germania a flancat alianţa şi a susţinut-o. Antanta Mediteranei se opunea aspiraţiilor coloniale ale Franţei în Africa de Nord, dar şi pătrunderii Rusiei în Sud-Estul Europei. În sfârşit, pentru a se asigura împotriva unei posibile alianţe a Rusiei cu Franţa şi Anglia, Germania a încercat să atragă Rusia de partea sa. În această idee a fost înfiinţată Alianţa celor trei împăraţi, între Rusia, Austro-Ungaria


72

şi Germania. Alianţa a durat şase ani, între 1881-1887. Prin Alianţa bipartită, Antanta Mediteranei şi Alianţa celor trei

împăraţi, Germania a reuşit să creeze o reţea de alianţe prin care a închis poarta spre Sud-Estul Europei altor mari puteri. Şi astfel, nestingherit de raţiuni politice, capitalul german a reuşit penetrarea economică a Sud-Estului Europei.

- Erau de regândit, de reaşezat, şi relaţiile Germaniei cu Austro-Ungaria, mare putere şi ea, solid implantată în regiunea Sud-Estului Europei.

- În 1879, Germania a făcut o propunere Austro-Ungariei pentru a încheia o uniune vamală în ideea realizării proiectului Europa Centrală. Cu 30 ani mai devreme, ministrul austriac al Comerţului, Bruck, prezentase Berlinului un proiect asemănător, adică o uniune vamală central-europeană, „de la Marea Nordului, până la Adriatică”, dar proiectul fusese respins atunci de guvernul prusac. De data aceasta, austriecii au fost cei care au refuzat uniunea vamală propusă de Germania. Unul dintre motivele refuzului a fost că, prin acest proiect, în special industria montană austriacă şi industria grea ungară îşi vedeau existenţa pusă în pericol de concurenţa germană.


73

CĂILE FERATE, CALE REGALĂ DE PENETRARE PAŞNICĂ

- Ca premisă a penetrării economice germane în Sud-Estul Europei, construcţia căilor ferate a jucat un rol hotărâtor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pe lângă celelalte mijloace de influenţă, căile ferate vor juca un rol important pentru puterile europene, în strategiile lor de penetrare economică şi dominaţie politică în Sud-Estul continentului.

- Este ideea veche, lansată de List cu aproape jumătate de secol înainte şi pe care au reluat-o mereu economiştii ce au mers pe urmele lui...

- Căile ferate aveau rolul de a uni Peninsula Balcanică într-o „zonă complementară predestinată”, într-un „teritoriu agricol necesar” pentru industria germană şi austro-ungară. Proiectul căilor ferate urmărea şi înlăturarea concurenţei Franţei şi Angliei din zona Sud-Estului Europei. Proiectele de căile ferate nu se limitau la Sud-Estul Europei, ci, aşa cum propusese List cu 40 de ani înainte, trebuiau să se extindă în Orientul Apropiat, şi mai departe, până în India. Căile ferate urmau să devină cel mai important sistem de transport central-european-oriental. Traseul proiectat era Hamburg-Berlin-Viena-Budapesta-Bagdad - Basra - Bombay. Era prevăzută şi o linie sârbească, prin Belgrad, care să facă legătura Germaniei şi Austro-Ungariei cu Grecia şi Imperiul Otoman. O altă rută era Hamburg - Viena - Budapesta - Bucureşti -Constantinopol. Până în anii 1880, singura cale de transport din Germania în Sud-Estul Europei era Dunărea, iar transportul naval pe Dunăre era sub monopol austriac. Intensificarea comerţului german cu ţările riverane Dunării nu era posibilă doar folosind transportul pe Dunăre. De aceea, din anii 1870, economia şi guvernarea germană au început să se intereseze de construcţia căilor ferate în Sud-Estul Europei. Băncile şi oamenii de afaceri germani s-au implicat în număr mare în finanţarea şi construcţia de căi ferate. O reţea de căi ferate care să lege Hamburg şi Viena de Sud-Estul Europei însemna pentru ei o bază esenţială pentru realizarea planurilor economice.

- Când au început, în sfârşit, să fie puse în practică aceste


74

proiecte ambiţioase feroviare? - Construcţia de căi ferate în regiunea Sud-Estul Europei a

început în 1862, an în care, în Principatele Române - Moldova şi Ţara Românească, a început să se construiască şi un tronson de cale ferată cu finanţare engleză. În 1869, căile ferate române au fost conectate la reţeaua germano-austro-ungară, iar în 1871, căile ferate române au fost preluate de un consorţiu bancar german şi s-au construit 1.000 km de linii ferate. Astfel, a fost făcută legătura între Germania, Austro-Ungaria, trecând prin Praga, Budapesta, Bucureşti, până la graniţa româno-rusă. Această linie nu avea doar rol economic, ci s-a constituit într-o bază a transporturilor strategice, în perspectiva alianţei militare anti-ruseşti formată din Germania, Austro-Ungaria şi România.

Între anii 1871 şi 1879, Societatea Căilor Ferate româno-germane a investit 300-400 milioane mărci imperiale, devenind astfel a doua mare societate germană din străinătate, înainte de primul război mondial. În anii 1870-1877 şi în Bulgaria s-au construit căi ferate de către ingineri, tehnicieni şi muncitori germani. Până în 1875, pe teritoriul european al Imperiului otoman au fost construite linii ferate de la Salonic la Marea Egee, prin Skopje (Macedonia), până la Mitroviţa (Kosovo), şi o altă linie prin Bosnia şi Serbia. În 1877, Germania vroia să încheie un contract comercial cu România, prin care Germania urmărea să preia controlul asupra preţurilor şi să-şi asigure importul liber de produse germane în România. Pe această bază, Germania dorea să-şi asigure o piaţă de desfacere pentru supraproducţia internă, fără însă ca piaţa germană să trebuiască să se deschidă pentru produsele agrare româneşti. Un tratat comercial încheiat la sfârşitul anului 1877 stipula toate aceste doleanţe germane. Şi totuşi, partea germană nu a fost mulţumită, a cerut să fie adăugat un amendament prin care partea română se obliga ca în cazul unei naţionalizări a căilor ferate să plătească despăgubiri investitorilor germani.

- Ce a însemnat dezvoltarea căilor ferate şi afluxul de capital german, pentru economia statelor din Sud-Estul Europei?

- Construcţia căilor ferate în Sud-Estul Europei a fost esenţială pentru explozia economică germană şi penetrarea prin capitalul german. Pentru aceste căi ferate, Sud-Estul Europei a făcut împrumuturi uriaşe şi au devenit dependente financiar de Germania. În special România s-a îndatorat foarte mult; practic, şi-a plătit independenţa statală, achitând la un preţ foarte ridicat căile ferate construite cu „generozitate” de către Germania. La sfârşitul anului 1879, sub presiunea Germaniei, România se obliga să plătească 237,5 milioane franci Societăţii Căile Ferate, cu sediul la Berlin. Perioada de plată era de 44 de ani. Majoritatea


75

acţionarilor germani au avut ocazia să-şi preschimbe acţiunile în obliga-ţiuni româneşti de stat, care aveau o dobândă anuală de 6 la sută. Asigurarea obligaţiunilor s-a făcut prin ipotecarea căilor ferate şi prin monopolul statului asupra tutunului. În momentul în care căile ferate au intrat în proprietatea statului român, România a fost forţată să facă împrumuturi mari pentru plata lor. În 1884, din datoria externă totală a statului român de 41,9 milioane franci, 26,3 milioane erau pentru plata căilor ferate.


76

PROBLEMA DATORIILOR

- Mereu împovărătoarea problemă a datoriilor... - Dependenţa financiară a statelor din Sud-Estul Europei de

Germania era tot mai evidentă. Serbia şi-a pierdut în 1895 suveranitatea politicii financiare, Bulgaria în 1901. În Serbia, datoria statului a crescut între 1890 şi 1913, de la 64,9 milioane US$, la 189,8 milioane US$, datoria publică în 1914 fiind de 30 la sută din PIB. În Bulgaria, datoria publică a crescut între 1887 şi 1914, de la 26 milioane, la 850 milioane franci, rata anuală crescând de la 2,1 la 52 milioane franci, şi reprezenta în perioada 1900-1914, 25-30 la sută din PIB.

În România, datoria era şi mai mare, în plus, creştea vertiginos: între 1890 şi 1913, de la 169,5 la 326,7 milioane US$. România era dependentă în special de Germania. În 1892, 77 la sută din datoria publică era către Germania. Când România a încercat să-şi elibereze sectorul financiar de această dependentă, Germania a oferit o reducere a datoriei, de la 64,4 la sută (1895), la 54,3 la sută (1915).

- Iar consecinţele acestor îndatorări? - Datoriile externe au dus la sărăcirea populaţiei. Pentru a evita

falimentul statului, guvernele din Sud-Estul Europei au aplicat măsuri dure, creşterea impozitelor etc., exploatând astfel şi mai mult popoarele deja sărăcite.

Altă consecinţă: situate din ce în ce mai mult în centrul intereselor capitalului vest-european, statele din Sud-Estul Europei au fost împiedicate să-şi dezvolte producţia proprie, în special cea industrială. Devenind o piaţă de desfacere pentru produsele industriale vest-europene, manu-facturile din Sud-Estul Europei au fost ruinate.

În anii 1890, statele din Sud-Estul Europei şi Imperiul otoman au devenit un câmp bun de investiţii pentru capitalul vest-european. Dacă Anglia îşi îndreptă investiţiile financiare către propriile colonii de peste ocean, în Europa dominau capitalul german şi cel francez, iar pentru câţiva ani şi cel austro-ungar.

- Iar statul în care se investeşte masiv din străinătate, se şi îndatorează masiv...


77

- Nevoia de capital a Sud-Estului Europei rezulta în urma războaielor de eliberare din anii 1870 şi din construcţia de căi ferate. Statele din Sud-Estul Europei au contractat credite de pe piaţa de capital germană. Creditorii, atât de stat, cât şi privaţi, au folosit din plin această nevoie de capital a ţărilor din Sud-Estul Europei, prin clauze de garantare riguroase, cursuri de emisiune mici şi dobânzi mari. Drept garanţii ale împrumuturilor, creditorii au preluat monopoluri ale statului, cum ar fi cel de tutun, sare, zahăr şi chibrituri. Creditele au deschis marilor puteri posibilitatea de intruziune în politica internă şi externă a ţărilor din Sud-Estul Europei.

După perioada împrumuturilor pentru armament şi linii ferate, care erau în legătură cu contractele încheiate cu industria ţărilor creditoare, a urmat perioada „împrumuturilor economice”. În jurul anului 1900, 92 la sută din acţiunile României erau în străinătate. În acelaşi an, România avea credite de 1 miliard franci, iar în 1914, de 1,7 miliarde franci. Până în 1914, 60 la sută din investiţiile străine din România erau concentrate pe extracţia de petrol. În contractarea creditelor au fost urmărite, înainte de toate, interesele investitorilor, nu nevoile economice fireşti ale popoarelor balcanice.

- Cum au abordat statele din Sud-Estul Europei problema, tot mai apăsătoare, a datoriei externe?

- Guvernele statelor din Sud-Estul Europei au încercat să-şi reducă datoriile publice printr-o „ofensivă a exporturilor”, dar planul lor nu a avut succes, căci produsele agricole din Sud-Estul Europei erau prost plătite pe piaţa internaţională. În plus, pentru creşterea producţiei trebuiau să importe mereu tehnologie, care însemna alte împrumuturi. Importul statelor din Sud-Estul Europei era format în proporţie de 75 la sută din produse industriale finite.

- La acest tip de metode, cu alte variante, desigur, se recurge până astăzi, inclusiv în perioada premergătoare admiterii statelor din Estul şi Sud-Estul Europei în UE, în NATO... Şi dacă recurgem la această comparaţie, cum a acţionat Germania militarmente, în România, în spaţiul Sud-Estului Europei în contextul obţinerii independenţei de către aceste state?

- Bismarck a organizat, în 1868, o misiune militară în România şi în 1882, în Imperiul otoman, ca parte a acţiunilor de dominare a acestei zone. Militari din Sud-Estul Europei au început să se instruiască în şcolile militare din Prusia. Misiunile militare germane au avut şi un important rol economic, ele au determinat ţările din Sud-Estul Europei să facă împrumuturi de capital şi contracte pentru livrări de armament din Germania.


78

AGRICULTURA, MIZA ECONOMICĂ IMPORTANTĂ ÎN SUD-ESTUL EUROPEI

- Aşadar, în anii 1880, capitalul şi armata germană s-au angajat pe scară largă în tinerele state independente din Sud-Estul Europei şi Imperiul otoman.

- Ofensiva capitalului german în aceste ţări a fost înlesnită de acţiunile întreprinse deceniile trecute, şi anume cercetarea şi rapoartele de călătorie în Sud-Estul Europei.

- Am fost de curând la Cernăuţi, capitala Bucovinei istorice, teritoriu înglobat în 1775 în Imperiul austro-ungar iar acum parte a teritoriului Ucrainei. Mi-am procurat acolo o carte a academicianului român Radu Grigorovici, „Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice”. Este reprodus în această carte un raport al generalului austriac Gabriel Freiherr von Spleny von Mihaldy, numit primul administrator militar al Bucovinei. Descriind amănunţit, chiar în 1775, starea de fapt din această provincie, înaltul funcţionar habsburgic recomanda Curţii de la Viena dezvoltarea agriculturii în această regiune slab populată - aprecia el - şi înapoiată, în care ar trebui implantaţi colonişti din alte părţi ale imperiului. Nu alta era politica expansionistă a Berlinului.

- Şi peste un secol, în anii 1880, principala activitate economică nu numai a Bucovinei, ci a României, în general, a fost cultivarea grâului şi a porumbului. Pe lângă cereale, România exporta vite vii, sare, fructe, legume, mărfuri textile şi lemn. Sectorul industriei mici era, în mare parte, sub patronaj străin.

La începutul anilor 1880, principalul partener comercial pentru import-export al României era Austro-Ungaria. Germania se afla pe locul 3, după Austro-Ungaria şi Anglia. Pentru piaţa internă, Germania importa cereale şi vite din România prin intermediari unguri, austrieci, ruşi şi englezi. Prin realizarea legăturilor feroviare directe şi prin reducerea tarifelor transportului pe Dunăre, acest comerţ intermediar a fost treptat eliminat.


79

În 1881 a fost încheiat un contract comercial între Germania şi România. Efectul a fost creşterea exportului de produse germane în România, de la 15 milioane franci în 1876, la 90 milioane franci în 1887.

Un război vamal între România şi Austro-Ungaria a permis Germaniei ca, din 1886, să fie principalul partener comercial al României, până la ruptura din primul război mondial. Aceasta a dus, printre altele, ca industria germană a fierului, care fusese învinsă de concurenţa engleză, să aibă succes, prin exportul pe scară largă, în piaţa românească.

Economia din ţările Sud-Estului Europei a fost bazată, în secolul al XIX-lea şi până la primul război mondial, aproape în exclusivitate pe producţia agrară. 80-90 la sută din populaţie lucra în agricultură. Activitatea principală era cultivarea cerealelor, iar în unele regiuni şi creşterea vitelor.

În timp ce în Serbia şi Bulgaria, agricultura era una de subzistenţă şi a micilor moşieri, în România era dominată de marii moşieri. Marii moşieri îşi împărţeau pământurile în parcele mici şi le arendau ţăranilor. Nu exista o clasă de mijloc, doar pătura subţire a nobililor şi a marilor latifundiari, urmată de marea majoritate, adică ţăranii. Înainte de 1914, 80-85 la sută din populaţia României, Serbiei şi Bulgariei era formată din ţărani. Posibilităţile lor economice erau limitate. Gospodăriile ţărăneşti nu aveau animale de tracţiune, în România - 44 la sută, iar în Serbia şi Bulgaria chiar 50-60 la sută. Toată munca era făcută manual, nici un ţăran nu lucra cu maşini. Parcelele ţăranilor s-au micşorat, în timp, astfel că, în jurul anului 1900, o familie nu putea să supravieţuiască cu bucată de pământ arendată.

În perioada 1870-1906, România s-a îndatorat Germaniei cu 300 la sută, astfel că starea materială a ţăranilor s-a înrăutăţit dramatic. În 1907, ţăranii s-au răsculat, dar revoltele lor au fost înăbuşite în sânge, peste 11.000 de ţărani fiind împuşcaţi de armată.

- Dezvoltarea, atât şi aşa cum a fost, a României, a celorlalte state din Sud-Estul Europei, a fost aşadar scump plătită. Dar despre dezvoltare se poate, totuşi, vorbi.

- Prin legăturile de transport şi penetrarea capitalului vestic în anii 1870, în Sud-Estul Europei a fost eficientizată producţia agrară şi au crescut exporturile. În perioada 1880-1910, producţia de grâu a crescut în Bulgaria de două ori şi jumătate, în România de trei ori, iar în Serbia, de patru ori.

Înainte de 1914, exportul Sud-Estului Europei era format, în proporţie de 80 la sută, din produse agrare. Comparând perioada 1880-1884 cu anii 1903-1912, producţia de grâu în statele din SEE a crescut, astfel: în România, de la 7 la 22,3 milioane dz, iar la porumb, de la 17 la 23


80

milioane dz; în Serbia, de la 1,1 la 4 milioane dz; 3. În Bulgaria, de la 4 la 10,6 milioane dz.

- Independenţa de stat, eliberarea de sub dominaţia otomană, nu au adus aşadar prosperitatea mult visată popoarelor din Sud-Estului Europei. Iar culpa capitalului străin pentru această nedorită stare de fapt nu poate fi negată.

- Independenţa formală a statului nu a adus popoarelor României, Serbiei, Muntenegrului şi Bulgariei şi o îmbunătăţire a situaţiei lor economice. Dimpotrivă. Ţăranii au trebuit să plătească impozite tot mai mari, aveau nevoie de articole monopol şi marfă industrială. Au fost forţaţi să crească producţia agricolă, să transforme păşunile în lanuri de cereale, să cumpere îngrăşăminte şi maşini. Şi pe deasupra, din cauza deschiderii Sud-Estului Europei, prin transportul pe calea ferată, aceiaşi ţărani împilaţi erau nevoiţi să-şi vândă produsele la preţuri de dumping.

În consecinţa celor prezentate mai sus, în perioada 1875-1895, au căzut preţurile produselor agrare în toată Europa. În acest context, ţăranii din Sud-Estul Europei nu au mai putut să-şi asigure vânzarea produselor şi o politică a preţurilor acceptabilă. Astfel că statele din Sud-Estul Europei, aparent independente, nu au avut de ales, trebuind să devină colonii ale marilor puteri europene. Răspunzătoare pentru această situaţie este penetrarea economică prin capitalul străin.


81

ALTĂ MIZĂ ECONOMICĂ IMPORTANTĂ: BOGĂŢIILE SUBSOLULUI

- Iar în afară de agricultură, ce interese economice avea Germania în România?

- Pe lângă resursele agriculturii, capitalul german era interesat în special de petrolul românesc, a cărui extracţie sistematică a început în 1882. Dezvoltarea unei industrii proprii, în stare de concurenţă, a fost imposibilă în România, căci feluriţii „experţi” străini pentru Sud-Estul Europei au sabotat sistematic orice asemenea încercare. Strălucitoarea titulatură de independenţă a statelor din Sud-Estul Europei a însemnat, de fapt, transformarea acestora în semicolonii de către marile puteri capitaliste. Reprezentanţii industriei şi capitalului vest-european erau deosebit de interesaţi de pădurile şi de bogăţiile minerale ale Sud-Estului Europei: cărbune, aur, argint, fier, plumb, zinc, mangan, dar şi petrolul românesc. În Serbia de Est, la minele din Bor, se găsea cel mai bogat zăcământ de cupru din Europa, care va avea un rol deosebit de important pentru economia de război.

Germania a importat din Sud-Estul Europei cantităţi mari de petrol (România), cupru (Serbia), produse pentru industria covoarelor: plumb, zinc, mangan. În 1895, Deutsche Bank a devenit co-fondatoare a societăţii de petrol „Steaua Română”. În 1904, această societate a fost preluată practic de Germania, devenind Deutsche-Petroleum-Aktien-Gesellschaft. Cea mai mare parte a acţiunilor societăţii, din care mai făceau parte alte bănci germane, o deţinea Deutsche Bank. Prin concesiunile petroliere din România, Deutsche Bank mai urmărea să înlăture de pe piaţa germană concernele petroliere din SUA şi să pună bazele unei societăţi petroliere proprii, pentru a avea o poziţie dominantă şi în această industrie, extrem de importantă. România a ajuns în 1914 al cincilea mare producător de petrol din lume.

În paralel, în statele din Sud-Estul Europei s-au înfiinţat bănci germane. În România, în 1897 - „Banca Generală Română” (prima din Sud-Estul Europei), în Bulgaria, în 1905 - „Kreditbank-Anstalt” şi „Orientbank”, în 1906. În spatele acestor instituţii stăteau mari bănci germane. Sta-


82

tisticile arată că investiţiile străine în Sud-Estul Europei, înainte de 1914, se prezentau astfel: 1. Capital francez - 500 milioane US$; 2. Capital german - 400 milioane US$; 3. Capital englez - 100 milioane US$.

Investiţiile de capital au determinat o rapidă restructurare a economiilor din Sud-Estul Europei. Agricultura de subzistenţă şi mica producţie pentru piaţa internă au fost înlocuite treptat cu agricultura orientată către export şi exploatarea zăcămintelor naturale.

Dependenţa Sud-Estului Europei de Germania s-a întărit şi prin inegalitatea structurii comerciale. Ţările din Sud-Estul Europei exportau aproape în totalitate numai produse neprocesate, primare, nefinite şi ieftine - respectiv produse agrare şi materii prime, dar importau din Germania produse scumpe de larg consum, maşini agricole, unelte şi tehnologie pentru căile feroviare, arme şi muniţie. Datorită acestei inegalităţi, bilanţul comercial al statelor din Sud-Estul Europei în relaţia cu Germania era constant negativ. Datoriile nu puteau fi achitate. Zona Sud-Estul Europei, ca „Informal Empire” (imperiu neoficial), a repre-zentat pentru capitalul german un furnizor de produse agrare şi materii prime, o piaţă financiară pentru plasarea de împrumuturi, o piaţă de desfacere, un pod spre Orientul Apropiat.


83

UN SPAŢIU DE „ECONOMIE COMPLEMENTARĂ”

În perioada 1875-1895, preţurile produselor agrare au căzut în toată Europa. Ţăranii din Sud-Estul Europei nu au mai putut să-şi asigure vânzarea produselor şi o politică acceptabilă a preţurilor. Statele din Sud-Estul Europei, aparent independente, nu au avut de ales, trebuind să devină colonii ale marilor puteri europene. Iar de această situaţie este răspunzătoare penetrarea economică prin capitalul străin.

Sud-Estul Europei nu a beneficiat de o revoluţie industrială, a rămas un exportator ieftin de materii prime şi produse agrare. A devenit tot mai mult o economie complementară a statelor central şi vest-europene, în special a Germaniei şi Austro-Ungariei. Factorii de producţie, pământ şi muncă au fost folosiţi de către capitalul din Vest pentru a creşte producţia în Sud-Estul Europei, dar economia acestor ţări a fost orientată şi subordonată nevoilor pieţelor vest-europene. De fapt, ţările din Sud-Estul Europei au fost forţate să devină tot mai dependente economiceşte de Germania.

- Şi totuşi, în literatura de specialitate germană se spune uneori că, înainte de 1914, Germania nu a avut o influenţă semnificativă în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat. Ce arată, în această privinţă, cifrele?

- Din 1870, industrializarea şi creşterea de capital a adus Germania la o dezvoltare rapidă. În industria fierului, oţelului, chimică, electrotehnică, optică, a întrecut în 1880 Franţa, şi în 1910 Anglia. Dar pentru aceasta, Germania avea, din ce în ce mai mult, nevoie de materii prime şi, spre deosebire de Anglia şi Franţa, nu avea colonii care să satisfacă aceste cerinţe.

Proiectul „Grossraum”, care a fost conceput în 1930 şi pus în practică în 1934, se baza, în mare parte, pe tradiţia contractelor comer-ciale din anii 1892-1893, adică pe schimbul de mărfuri industriale germane contra produse agrare din Estul şi Sud-Estul Europei.

În 1913, 52 la sută din exporturile Germaniei erau îndreptate către Austro-Ungaria, Estul şi Sud-Estul Europei; 24 la sută în Anglia, Franţa, Spania şi Portugalia; 24 la sută mergeau peste Ocean. În 1910,


84

34 la sută din importurile României proveneau din Germania şi 24 la sută din Austro-Ungaria. În 1912, 20 la sută din importurile Bulgariei erau din Germania şi 24 la sută din Austro-Ungaria. În 1910, 41 la sută din importurile Serbiei erau din Germania şi 19 la sută din Austro-Ungaria.

Germania se afla pe primul loc în rândul creditorilor României şi Bulgariei, iar în Serbia şi Imperiul otoman, era pe locul 2, după Franţa. Datoria externă a Imperiului otoman către Germania a crescut, de la 4,7 la sută în 1888, la 22 la sută în 1914; în 1912, 45,4 la sută din totalul investiţiilor străine în Imperiul otoman proveneau din Germania. Deutsche Bank, care a avut rolul conducător în toate aceste operaţiuni, a devenit astfel cea mai mare instituţie bancară din lume. În consecinţă, investiţiile Deutsche Bank nu mai erau în această perioadă o aventură privată şi riscantă, ci un mijloc de forţă într-un plan care urmărea o hegemonie economică şi politică pe termen lung.


85

IMPERIALISM ANEXIONIST, IMPERIALISM ECONOMIC

- De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în secolul următor, până în 1945, în mişcarea de idei politice şi economice din Germania s-au cristalizat două mari direcţii, conservatoare şi liberală, concurente între ele, dar care totuşi cooperau, căci ambele slujeau cerinţelor expansio-nismului german. Ambele facţiuni se refereau la acelaşi slogan: Mitteleuropa (Europa Centrală).

- Adevărata deosebire dintre conservatori şi liberali consta în scopurile şi strategiile folosite. Unii promovau un imperialism anexionist, ceilalţi un imperialism economic.

Prima facţiune, „Alldeutscher Verband” (Germanii de pretutindeni), cu reprezentanţi din industria grea, marii latifundiari (junkeon) şi repre-zentanţi ai clasei de mijloc, avea o strategie pangermanistică, viza for-marea unei „Germanii mari” (Grossdeutschland), care să reunească toată germanitatea într-un imperiu care să cuprindă Europa Centrală, de Est şi Sud-Est. Pangermaniştii propuneau ca soluţii anexarea teritoriilor „interesante” iar la baza lor ideologică erau argumente rasiste.

A doua facţiune, „Mitteleuropaischer Wirtschaftsverein” (Uniunea economică central-europeană), cuprindea reprezentanţi ai noilor industrii, precum industria chimică şi electrică şi băncile cu care colaborau. Ei propuneau un „imperiu economic”, o uniune vamală pe termen lung şi o unificare liberă a statelor, care urmau să se afle, bineînţeles, sub conducere germană. Estul şi Sud-Estul Europei era imaginat ca un „spaţiu comple-mentar economic” (Erganzungsraum, Erganzungswirtschaft) pentru Germania şi Austro-Ungaria. Argumentele acestei facţiuni erau, în primul rând, cele economice. Ei vedeau un pericol în marile imperii economice care erau Statele Unite, Anglia şi Rusia. Pentru ei, soluţia era crearea unui bloc comercial central-european sub conducere germană. Interesul lor era, înainte de toate, un comerţ convenabil şi facilitaţi vamale, care să avantajeze exporturile germane.

- Cu toate diferenţele de strategie, nu se prea poate trage o linie clară de separare între cele două facţiuni.


86

- Existau deosebiri ideologice, dar unii membri făceau parte din ambele organizaţii. Îi unea acelaşi scop, instaurarea unei hegemonii germane în Estul şi Sud-Estul Europei, aşa cum propusese Friedrich List încă din anii 1830.

Reprezentanţii de frunte ai Mitteleuropaischer Wirtschaftsverein (Uniunea Economică Central Europeană - UECE) au fost Friedrich Naumann, Paul Rohrbach şi Ernst Jackh, toţi trei politicieni liberal-naţionalişti care practicau şi publicistica. Ei au promovat agresiv ideea uniunii vamale, respectiv imperialismul economic în Sud-Estul Europei.

Înfiinţată în 1904, UECE a coagulat reprezentanţi ai industriei electrice, textile, petrochimice, antreprenori angajaţi în proiectul căilor ferate până la Bagdad, bancheri ai comerţului şi industriei, Societatea berlineză de comerţ şi Deutsche Bank. Mai erau, dar într-o mică măsură, reprezentanţi ai agriculturii şi din industria grea şi de armament.

Cu sloganurile „Statele Unite ale Europei” şi „Uniunea Vamală Europeană”, UECE ataca „pericolul american”. Primul pas propus de UECE era instaurarea „Statelor Unite ale Europei”, începând cu o politică vamală comună a ţărilor central şi sud-est europene.


87

STATELE UNITE ALE EUROPEI, UNIUNE VAMALĂ, SPAŢIU VITAL

- Şi iată că am ajuns şi la faimosul concept al „Statelor Unite ale Europei”, reînviat acum de unii oameni politici europeni, în contextul actualei crize.

- Conceptul acesta s-a afirmat prudent, dar consecvent şi tenace. În 1893, economistul Schaffle propunea crearea unei uniuni comerciale, liberale şi protecţioniste, numit de el Sistem Comercial Central-European. În această amplă uniune urmau să intre Germania, Austro-Ungaria, Elveţia, Italia, Belgia, România, Bulgaria, Serbia, Portugalia, Olanda, Danemarca, Suedia şi Norvegia. În jurul anului 1900, în numeroase publicaţii era propagată ideea necesităţii unei uniuni vamale central-europene. Economişti, profesori, cercetători, arătau că o politică vamală comună, ca şi colonizarea Sud-Estului Europei prin emigranţi germani, trebuie să fie principalele teme ale politicii economice şi comerciale germane. Iniţiatorul UECE, economistul Julius Wolf, scria în 1907 despre uniunea vamală central-europeană nu ca despre un proiect rapid, ci ca despre o acţiune în care statele trebuie integrate în mai multe etape. În octombrie 1911, la cel de al treilea congres al UECE, a fost afirmat „conceptul Europa Centrală”, în legătură cu „extinderea colonizării”, ca fiind soluţia pentru asigurarea de materii prime şi pieţe de desfacere, necesare economiei germane. În 1912, Heinrich Class, şeful „Alldeutscher Verband”, a publicat, sub pseudonim, cartea „Dacă aş fi eu Kaiser”. Conservatorii germani şi presa, porta-voce a industriei grele au salutat cu interes apariţia acestei cărţi. Multe idei şi propuneri conţinute în acest volum se vor regăsi mai târziu în programul naţional-socialist. Concepţiile anexioniste ale lui Class se concentrează în jurul câtorva idei: „primul model de autoritate a statului”; crearea unui nou „spaţiu vital” german în Europa; colonialism german în Sud-Estul Europei; politica demografică şi pangermanismul. Se reiterau astfel concepţiile lui Lagarde, cele de la Paulskirche şi ale altor contemporani ai acestora.

Prin uniunea vamală, „Germania Mare” urma să domine comerţul din „întregul Orient, Asia Mică, Siria şi Mesopotamia”. Autorul afirma


88

programatic: „Acest spaţiu trebuie creat! Ori slavii din Vest şi Sud, ori noi.” Dar aspiraţiile de autonomie ale popoarelor din Sud-Estul Europei erau o piedică în calea planurilor germane de „penetrare paşnică” în regiune.


89

OBIECTIVELE ŞI CONSECINŢELE RĂZBOAIELOR BALCANICE

- Şi ajungem la momentul celor două războaie balcanice, din anii 1912-1913.

- În cele două războaie balcanice, tactica Germaniei a urmărit trei obiective: 1. Asigurarea influenţei politice şi economice germane în Imperiul otoman; 2. Asigurarea intereselor economice germane în statele Peninsulei Balcanice; 3. Evitarea, în orice caz, a coliziunii cu politica Austro-Ungariei, pentru ca alianţa militară între cele două state să nu fie pusă în pericol.

Germania şi Austro-Ungaria au făcut, şi de această dată, toate eforturile pentru a împiedica formarea unei federaţii independente a statelor balcanice şi limitarea influenţei ruseşti în zonă, dar şi pentru a zădărnici avântul mişcărilor revoluţionare de independenţă în regiune.

- Cum s-au manifestat, în timpul celor două războaie balcanice, teoreticienii proiectul german al Europei Centrale?

- În timpul celor două războaie balcanice, mulţi autori germani au continuat să scrie despre proiectul Europa Centrală, care ar fi însemnat, în fapt, un „spaţiu economic extins”, de la Marea Nordului şi până în Golful Persic, pus sub hegemonie germană. Propaganda grupului economico-imperialist Rohrbach a popularizat aceste idei expansioniste printr-o campanie energică, cu sute de mii de pliante, cărţi, pamflete. În „Anuarul prusac” se cerea să se termine cu „nebunia” suveranităţii naţionale a statelor balcanice şi cu ideea „Balcanii popoarelor balcanice”. La ordinea de zi era „politica de cucerire morală” a Balcanilor, expresie lansată de către Paul Rohrbach, la începutul secolului XX. Cucerirea aceasta „morală” însemna, de fapt, dorinţa Germaniei de a-i înlătura pe englezi, în lupta pentru acapararea petrolului din Imperiul otoman. Interesele Germaniei se orientau tot mai mult înspre Orientul Apropiat şi Mijlociu. Economistul şi publicistul Wilhelm Schussler, autorul multor articole din „Anuarul prusac”, susţinea continuitatea ideologică a expansionismului german în Sud-Estul Europei, de la Kaiserreich până la perioada naţional-socialismului. Ernst Jackh, care înainte de


90

1918 era considerat cel mai influent propagandist al politicii orientale germane, propunea, în 1913, un „teritoriu comun central european-asiatic”, respectiv un imperiu din Helgoland până la Bagdad. Şi Jackh vedea în ţările din Sud-Estul Europei şi ale Orientului Apropiat, furnizoare de materii prime (cereale şi bogăţiile subsolurilor) pentru Germania, în acelaşi timp fiind importatoare de produse finite, industriale. Acest imperiu trebuia să cuprindă, pe lângă Germania, alte ţări dependente mai mult sau mai puţin de Germania: Austria, Ungaria, Cehia, România, Serbia, Croaţia, Muntenegru, Macedonia, Bulgaria, dar şi Imperiul otoman. Imperiul proiectat putea să rămână unit prin stăpânire germană, uniune vamală, armată comună.

- Schussler şi Jackh ilustrează, şi ei, continuitatea politicii germane în direcţia Sud-Estului Europei şi Orientul Apropiat, cu sorgintea la începutul secolului al XVIII-lea, când Friedrich cel Mare a încheiat o alianţă militară secretă între Prusia şi Imperiul otoman.

- La începutul anilor 1930, Ernst Jackh a produs programul „Economie zonală extinsă” (Grossraumwirtschaft), în care Sud-Estul Europei, ca „spaţiu complementar”, devenea sursă de produse agricole şi materii prime. “Economiştii imperialişti” Naumann şi Jackh vorbeau la unison cu „imperialiştii anexionişti” din „Alldeutscher Verband”.

- Ideile lui List erau duse mai departe. - Încă din 1910, Jackh lansase în ziarul lui Naumann, „Das

Vaterland”, sintagma „Friedrich List - profet al Orientului”. Jackh reitera cerinţele lui List:

1. Flotă germană; 2. Reţea feroviară germană; 3. „Politica economică a Germaniei Mari” în Sud-Estul Europei,

de-a lungul Dunării, în Imperiul otoman şi până în Asia Mică; 4. Uniune germano-austriacă, împotriva pretenţiilor Angliei de

mare putere monopolistă. În 1913, Albert Ritter, şeful „Alldeutscher Verband”, spunea,

tranşant, că „proiectul Europa Centrală trebuie întrupat pe viaţă şi pe moarte”. După el, „un imperiu german mic” nu ar putea rezista alături de Rusia, Anglia şi Statele Unite, dar o „Europă Centrală organizată şi viabilă”, care ar avea aproape toate materiile prime necesare, dar în acelaşi timp şi posibilităţi de desfacere a mărfurilor, ar putea să se constituie într-o mare putere mondială.

Într-o broşură a vremii, „Berlin-Bagdad”, scopurile esenţiale şi ideologia expansiunii germane în Sud-Estul Europei sunt enumerate pe puncte:

1. Sud-Estul Europei - sursă de materii prime şi piaţa de desfacere a


91

produselor industriale germane; 2. Sud-Estul Europei - colonie prin emigranţii germani; 3. Sud-Estul Europei - bază în lupta concurenţei germane cu

celelalte mari puteri; 4. Sud-Estul Europei - pod german către Orientul Apropiat; 5. Germania are „misiunea” în Sud-Estul Europei de a fi

purtătoarea unei înalte educaţii şi culturi; 6. Germania este model pentru popoarele din Sud-Estul Europei,

incapabile să formeze un stat unitar şi să aibă o economie organizată;

7. „Europa Centrală”, ca alianţă de apărare contra panslavismului. Broşura „Berlin-Bagdad”, care a fost tipărită în 12 ediţii până în

1915, făcea o diferenţă clară între imperialiştii anexionişti şi cei economişti. „Anexionistul” Ritter îi critica pe Rohrbach şi Jackh, care, deşi vedeau importanţa Sud-Estului Europei şi a Orientului Apropiat, nu prevedeau lărgirea prin anexări directe şi prin edificarea unui teritoriu aflat sub hegemonie germană.

- Ce a însemnat pentru Germania Pacea de la Bucureşti încheiată după cele două războaie balcanice?

- Prin Tratatul de Pace semnat la Bucureşti după cel de-al doilea război balcanic, la 10 august 1913, România a ocupat Dobrogea de Sud, de la Bulgaria, iar Macedonia a fost împărţită între Grecia şi Serbia. Prin acest act, ambiţiile expansioniste ale Germaniei şi Austro-Ungariei au fost nevoite să facă un pas înapoi. România şi Serbia s-au orientat spre ţările Antantei, în scopul consolidării cuceririlor de război, ceea ce a dat o lovitură sferei intereselor comerciale ale Germaniei şi Austro-Ungariei, pe care acestea le aveau în Sud-Estul Europei şi Imperiul otoman. Nici aspiraţiile iugoslave de autonomie şi unificare ale Bosniei-Herţegovina, Croaţiei şi Sloveniei nu mergeau în interesul Germaniei şi Austro-Ungariei.


92

PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

- Istoricii de astăzi convin cel puţin asupra faptului că războiul, primul război mondial, era inevitabil, şi era o doar chestiune de timp până când Rusia, Franţa şi Germania aveau să intre în conflict. De ce a izbucnit de fapt acest război şi care au fost consecinţele sale asupra statelor din Sud-Estul Europei şi a relaţiilor lor cu unul dintre principalii beligeranţi, Germania?

- Atentatul de la Sarajevo, pentru care a fost făcută răspunzătoare Serbia, a reprezentat un eveniment cvasi-întâmplător şi nu motivul pentru care a izbucnit primul război mondial. Germania plănuia încă din 1912 un război cu Serbia. În urma războaielor balcanice din 1912-1913, Serbia îşi mărise teritoriul şi îşi exprima energic dorinţa de autonomie, ceea ce făcea ca Germania să-şi vadă ameninţate interesele sale economice. Mai mult, zona Balcanilor şi în special Serbia reprezentau pentru capitalul german un pod spre Asia, care nu avea voie să fie blocat, aşa cum scria, între mulţi alţii, şi liderul socialist „spartakist”, de stânga, Karl Liebknecht. Liniile feroviare Berlin - Viena - Budapesta - Belgrad - Skopje - Salonic - Constantinopol şi Belgrad - Sofia - Constantinopol şi controlul asupra acestora trebuia cu orice preţ păstrat. Deja dominaţia germană asupra căilor ferate din Balcani fusese grav afectată prin războaiele din 1912-1913, şi preluarea controlului de către statele balcanice. Astfel, linia de expansiune Berlin-Bagdad era în pericol.

- Aşadar, nu atentatul de la Sarajevo a fost motiv de război, ci planurile expansioniste germane.

- Germania îşi vedea puse în pericol capitalul, sursele de materii prime şi căile ferate din Balcani, ca mijloace de transport strategice în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat. Pierderea suveranităţii statale a Serbiei era o condiţie sine qua non pentru realizarea planului de hegemonie economică a Germaniei, de la Marea Nordului şi până în Golful Persic. Guvernul german a ales să-şi impună „regulile” cu arma, după ce Serbia refuzase „prietenia” cu statul german. Germania a stat în spatele Austro-Ungariei, ca instigatoare şi principala răspunzătoare


93

pentru declanşarea primului război mondial. Serbia era prima barieră în faţa „Avântului spre Est” al imperialismului german. Deşi existau diferenţe notabile între cele două facţiuni ale imperialismului german, respectiv anexioniştii şi economiştii, obiectivele de război aveau puncte comune: stoparea hegemoniei Angliei, ca forţă navală; anexarea unor părţi din teritoriile Franţei, Belgiei, Poloniei şi Rusiei; instaurarea unei zone economice sub hegemonie germană, de la „Capul Nordului şi până în Golful Persic”.

- Războiul a însemnat, de fapt, o continuare, varianta dură, a planurilor de penetrare a Germaniei în Sud-Estul Europei.

- Un apropiat colaborator al cancelarului Bethmann Hollweg, Gerhard von Mutius, susţinea în 1915 că uniunea vamală central-europeană este de maximă necesitate. Fără un „bloc economic central-european”, spunea el, Germania va deveni dependentă de Anglia, Statele Unite sau Rusia, şi astfel îşi va pierde locul de mare putere. El prezenta proiectul Europa Centrală ca fiind „misiunea culturală” a Germaniei. Mutius declara că „întregul Sud-Estul Europei este colonie culturală, la porţile noastre. Pentru aceasta este politica, pentru ca valorile germane să creeze un spaţiu exterior”. Mutius a fost porta-vocea guvernului german care a exprimat esenţialul şi adevăratul obiectiv al declanşării primului război mondial. Dar despre o uniune vamală a Sud-Estului Europei cu Germania, în care statele din Sud-Estul Europei să aibă drepturi egale, nici nu putea fi vorba, căci se avea în vedere o supunere, directă sau indirectă, sub statutul de colonie germană.


94

MITTELEUROPA

- Apogeul conceptul Mitteleuropa, enunţat de List, a fost atins în timpul primului război mondial, prin apariţia cărţii „Europa Centrală” a liberalului Friedrich Naumann. De-a lungul timpului, conceptul Europa Centrală a evoluat într-un program politic în timpul boomului economic ce a urmat unificării Germaniei din 1871, iar între 1890 şi 1918, pe acest proiect, aveau să se fondeze numeroase planuri. Ele au fost grupate în două categorii. Prima, de sorginte liberal-imperialistă, sprijinită de interesele manufacturiere, bancare şi industriale, aspira să dezvolte un bloc economic multinaţional cu o politică vamală unitară, dar fiecare stat component să-şi păstreze independenţa. A doua categorie, promovată de marii proprietari funciari, cercurile militare şi îndeosebi Federaţia tuturor germanilor (Alldeutschen Verband), includea planuri de subjugare politică prin intervenţie militară. În timpul primului război mondial, un asemenea plan a fost pus în aplicare de şeful Marelui Stat Major feldmareşalul Erich Ludendorff şi echipa sa. În ciuda deosebirilor semnificative, ambele tendinţe au avut o trăsătură comună: expansiunea economică şi politică a Reichului german creat în 1871, până la Atlantic, în Vest şi până la Marea Neagră, în Sud. Economia germană neomercantilistă urma să funcţioneze ca un al patrulea imperiu mondial menit să asigure securitatea şi prosperitatea zonei central-europene, în competiţie cu celelalte trei mari puteri mondiale ale vremii - Anglia, Rusia şi Statele Unite.

- Toate aceste idei l-au inspirat pe Friedrich Naumann, care le-a dezvoltat teoretic, când a conceput proiectul Mitteleuropa. Ideile acestea, dezbătute la Paulskirche, sunt sinonime cu o dominaţie germană în Estul, Sud-Estul şi Centrul Europei, în concurenţă cu Franţa şi Rusia. Un parlamentar din grupul Paulskirche a emis ideea că Germania are „misiunea” de a crea un “stat central european gigantic”. Un „stat gigantic”, cu o populaţie de 70-100 milioane, care trebuia să fie împotriva „popoarelor slave şi latine”, să înlăture dominaţia navală engleză şi să devină „cel mai mare şi mai puternic de pe planetă”.

- Sună a discurs programatic din timpul celui de-al treilea Reich,


95

e oare întâmplător? - Nu, nu e deloc întâmplător, e perfect explicabil. Doar vorbim

de continuitate în politica europeană a Germaniei, de la crearea statului naţional german şi încă de mai înainte. Iar Friedrich Naumann a fost un reprezentant de frunte al expansionismului german, ca şi Friedrich List şi Paul de Lagarde. Cartea sa „Europa Centrală”, publicată în 1915, a fost vândută în 137.000 de exemplare, în numai doi ani. „Europa Centrală” a fost cea mai răspândită şi cea mai discutată carte din timpul războiului; a reprezentat, de asemenea, cel mai mare succes al unui autor, de la publicarea Memoriilor lui Bismarck.

- În 1916, cartea a fost tradusă în Marea Britanie şi autorul prefeţei, prof. W. J. Ashley, îşi începea textul cu această opinie a unui recenzent german: „Friederich Naumann este probabil cel mai citit autor politic din Germania. El îşi are cititorii săi în căsuţa lucrătorului şi în salonul universitarului, în budoarul soţiei de milionar şi în birourile înalţilor demnitari”. Cum se poate explica succesul de librărie al unei asemenea cărţi, în plin război?

- Foarte simplu. Naumann a dat poporului german un obiectiv clar al primului război mondial. El i-a inspirat în rândul maselor populare credinţa că războiul va aduce o lungă perioadă de prosperitate, pe baza constituirii unei zone economice de la Marea Nordului, până la Marea Adriatică şi Marea Neagră. Theodor Heuss, elevul lui Naumann şi viitorul preşedinte al R.F. Germania, a afirmat despre cartea lui Naumann că este un „instrumentar pentru obiectivele politicii naţionale de mare putere”, situând-o, astfel, în tradiţia operei lui List.

- Proiectul Europa Centrală al lui Naumann a avut un impact public mai mare decât planurile mai mult sau mai puţin similare ale altor autori germani. Care e „secretul” acestei audienţe mai puţin obişnuite?

- Se poate afirma că „Europa Centrală”, a lui Naumann a pus bazele esenţiale ale guvernării imperialiste germane. Conform teoriei lui, Germania şi Austro-Ungaria trebuie să constituie nucleul construcţiei Europei Centrale, aflate sub hegemonie germană. Naumann a încercat să explice „etic” şi „umanist” expansionismul german, prezentând un „viitor comun” al statelor Europei Centrale. În realitate, visul său era o „conducere economică germană de lungă durată” a statelor balcanice, aşa cum însuşi spunea într-o scrisoare, din 1915, către bancherul Max Warburg. Pentru a convinge guvernările din Estul şi Sud-Estul Europei, Naumann s-a delimitat de discursurile anti-slave, rasiste şi anexioniste. Abil şi atent la cealaltă faţă a monedei, Naumann şi-a asigurat cititorii nemţi că, după război, doar Germania va conduce „zona economică extinsă”. „Europa Centrală va avea miez german”, spunea


96

el. Prima etapă a Europei Centrale trebuia să fie o alianţă economică germano-austriacă, apoi, treptat, urmau a fi anexate şi alte state europene. Odată cu crearea Europei Centrale, se va dezvolta în Germania o „economie naţională puternică”, respectiv „socialismul naţional şi statal”.

- Aşadar, umanism, viitor comun, fără excese rasiste şi anexioniste (dar hegemonism german, în orice caz), construcţie graduală. O variantă soft, mai uşor de „vândut”, mai uşor de digerat...

- Exact. „Europa Centrală” a lui Naumann nu cuprindea doar Sud-Estul Europei, ci şi Turcia, atât partea ei europeană, cât şi cea asiatică. Dar şi tot teritoriul situat între Scandinavia şi Golful Persic, şi coloniile de peste ocean, atât ale Germaniei, cât şi ale Olandei. În total, aproximativ „o zecime din teritoriul disponibil al Pământului”. Populaţia Europa Centrală trebuia să fie „de circa 200 de milioane de oameni, aproximativ a opta parte din populaţia globului”. Pentru Naumann, Europa Centrală era sinonimă cu deschiderea şi asigurarea unui drum către Orientul Apropiat, pentru exploatarea petrolului şi a altor materii prime importante. În acelaşi timp, era o garanţie a accesului Germaniei la Marea Mediterană. În 1917, Naumann spunea că Europa Centrală, „spaţiul economic extins” sub dominaţie germană, este singura şansă pentru naţionalităţile ne-germane, adică România, Ungaria, Polonia, Slovacia, Croaţia, Slovenia, Ucraina. „În realitate, nu mai sunt state mici naţionale. În curând, în condiţiile în care toate statele mari caută să-şi mărească teritoriile, statele mici vor trebui să se supună acestei reguli a istoriei. Independenţă nu mai există pentru nimeni. Le rămâne acestor naţiuni să aleagă cui aparţin, Germaniei sau Rusiei, nu există nici o altă variantă. [...] Ce nu poate sau nu vrea să devină rusesc, trebuie să devină central-european”.

- Asemenea contemporanilor săi, Naumann predica acelaşi slogan, despre „misiunea” Germaniei, de a educa şi civiliza popoarele din Estul şi Sud- Estul Europei.

- Discursul lui Naumann despre proiectul „Europa Centrală” era, întradevăr, diferit de „Alldeutscher Verband”, lipsit de argumentaţii rasiste, sau pretenţii teritoriale anexioniste. El vorbea despre o politică a tratativelor şi contractelor şi ilustra conceptul sau cu termeni ca democraţie, progres şi libertate.

- Poate că de aceea au şi fost puţini aceia care au criticat proiectul „Europa Centrală”, lansat de Naumann.

- Au fost mai ales „Alldeutscher Verband” şi cei care făceau comerţ peste ocean, care au calificat negativ următoarele aspecte: 1. Naumann nu a tratat interesele germane de peste Ocean; 2. Nu oferă o perspectivă dezvoltării coloniilor de emigranţi germani;


97

3. Crearea unei „Federaţii a Europei Centrale” ar aduce pericolul unei vâlve asupra suveranităţii Germaniei;

4. Europa Centrală sub conducere germană nu poate fi impusă pe cale amiabilă, ci doar cu ajutorul forţei.

Istoricul Erich Brandenburg, care a scris în 1917, în general favorabil, despre „Europa Centrală” a lui Naumann, considera totuşi că transformarea Germaniei într-un stat multinaţional (supranaţional) este o „utopie periculoasă”, care ar putea cauza mult rău germanităţii. O altă critică reclama faptul că Germania nu are voie să joace totul pe cartea Orientului, ci, după război, trebuie să deschidă diferite opţiuni ale politicilor comerciale.

- În ciuda criticilor, succesul de public al cărţii” Europa Centrală” a lui Naumann a fost cert, ce s-a făcut în ce priveşte proiectul Europa Centrală?

- Începând cu anii 1910, cu intensa participare a lui Naumann, şi sub patronaj guvernamental, au fost înfiinţate diverse organizaţii în scopul popularizării şi impunerii proiectului Europa Centrală, în Germania şi statele aliate. Cele mai importante au fost UECE, Asociaţia economică germano-austro-ungară, Comitetul de Muncă pentru Europa Centrală, Societatea germano-bulgară, Uniunea germano-turcă şi Frăţia armelor Imperiului German. Aceste organizaţii, care aparţineau, indirect, fracţiunii economisto-imperialiste, au colaborat strâns între ele.

În 1916, Naumann a înfiinţat Comitetul de muncă pentru Europa Centrală, pentru a pune în practică doctrina cărţii sale. Treptat, Comitetul a devenit coordonator al principalelor organizaţii „surori”. Conducerea Comitetului era formată din Naumann şi Jackh, iar printre colaboratorii lor cei mai apropiaţi erau Walter Schotte şi directorul Deutsche Bank din Viena, Felix Somary. Din Comitet făceau parte nume sonore din politică, ştiinţă, economie, ca industriaşul Robert Bosch, profesorii Max Weber şi Gustav Schmoller, viitorul şef al Băncii Reichului şi ministru de Finanţe Hjalmar Schacht. Comitetul trebuia să se ocupe de tratativele Germaniei cu Austro-Ungaria, Bulgaria şi Imperiul Otoman privind viitoarele relaţii politice şi economice. În cadrul Comitetului a fost înfiinţat, în 1918, un Consiliu economic al Europei Centrale. Consiliul avea misiunea de a cerceta posibilităţile care să asigure industriei germane necesarul de materii prime în statele din Europa Centrală; să forţeze construcţia de căi ferate şi canale de navigaţie şi să regleze politica tarifelor feroviare, pentru uşurarea legăturilor comerciale germane cu Balcanii şi Ucraina; să intermedieze şi să dezvolte contractele industriei germane cu Estul şi Sud-Estul Europei. Sediul din Berlin al Comitetului va deveni mai târziu sediul Casei de cliring pentru Europa


98

Centrală, respectiv comandamentul central al expansiunii germane în Estul şi Sud-Estul Europei, iar mai târziu, clădirea Grupului german al Zilelor Economice Europa Centrală, până în perioada naţional-socialismului.

În 1913, reprezentanţii exportului industrial german au înfiinţat Asociaţia germano-balcanică. Scopul asociaţiei era acela de a încheia contracte comerciale între Germania şi România, Serbia, Bulgaria, Grecia şi Imperiul otoman şi de a extinde şi îndruma afacerile germane în Sud-Estul Europei.

În timpul primului război mondial, în Germania au apărut şi primele instituţii ştiinţifice consacrate studierii în mod special a Sud-Estului Europei şi Orientului Apropiat: Institutul pentru studiul Balcanilor şi Asiei, Munchen, 1915 şi Institutul pentru studierea Sud-Estului Europei şi a islamismului, Leipzig, 1917. La aceste institute s-au format cei care, la sfârşitul anilor 1920, aveau să înfiinţeze la München şi Leipzig Institute privind Sud-Estul Europei. Asemenea institute au fundamentat expansionismul în zonă din punct de vedere ştiinţific (prin studii geologice, economice etc.) şi l-au susţinut ideologic, prin cărţi şi publicaţii.

- Iar la nivel oficial, ce s-a întreprins pentru proiectul Europa Centrală?

- Tratativele politice începute în 1915 au dus la încheierea unei Alianţe Vamale şi Economice între Germania şi Austro-Ungaria. Semnarea documentului s-a produs chiar înainte de încheierea războiului, în octombrie 1918. Astfel, planul Europa Centrală începea să prindă contur, era primul pas către o uniune care avea ca scop, de partea germană, circulaţia mărfurilor complet liberă de barierele vamale.

În anii 1917-1918, Naumann a fost deosebit de activ în încercarea de a convinge factorii de decizie germani de necesitatea proiectului Europa Centrală. În 1917 s-a înfiinţat şi Vaterland Partei (Partidul Patriei), care a devenit rapid o organizaţie extrem-naţionalistă. În 1918 acest partid avea deja 1,25 milioane membri, o ideologie şovinistă şi antisemită şi a devenit cel mai important precursor al partidului naţional-socialist.

Către sfârşitul războiului, şi conducerea armatei germane a început să se preocupe şi să susţină proiectul Europa Centrală. În 1916, generalul Hindenburg scria că România, „ca veche provincie romană, trebuie să devină folositoare Germaniei”. În mod concret, el propunea „să fie asigurat necesarul german de petrol din România”. În 1917, guvernul de la Berlin a obţinut prelungirea concesiunilor petroliere în România. Exporturile şi extracţia de petrol au fost asigurate de către guvernul român.


99

- România a fost, după cum se vede, şi ea angrenată în Proiectul Europa Centrală, ca varianta soft a „penetrării” economice.

- Şi a mai fost, în epocă, o variantă soft. Paul Rohrbach a lansat, în 1917, sloganul „Imperialismul etic”, într-un articol care prezenta şi o strategie aferentă. A urmat programul „Politica morală de cucerire”. Rohrbach a înlocuit proiectele anexioniste ale „Alldeutscher Verband” cu conceptul „cuceririi morale”. În acest fel, el a ascuns lăcomia expansio-nistă a Germaniei şi scopul adevărat al „spaţiului extins Europa Centrală” sub masca politicii drepturilor omului în Estul şi Sud-Estul Europei. Despre „etica imperialistă”, prinţul Max von Baden, ultimul cancelar al Reichului, declara cu patetism că „a coloniza înseamnă muncă de misionar”, înseamnă a evangheliza.

Alţi autori nu se mai încurcau însă în asemenea aparenţe soft. Kurt Riezler, de exemplu, scria în anii 1915-1917 că naţiunea germană trebuie să se întoarcă „la principiile politice bismarckiene, la ideile de la Paulskirche şi la spiritul Imperiului Roman”. Prusia şi „Mica Germanie” trebuie să facă loc „Marii Germanii” şi „Statelor Unite ale Europei Centrale”. Riezler făcea astfel legătura cu apetiturile expansioniste ale burgheziei germane de la 1848 încoace. El afirmă ca „regatul german trebuie să unească în mod imperialist statele Europei, începând din centru - Belgia, Polonia, Austria - şi ele să fie grupate sub liniştita noastră hegemonie”. Pentru ca Serbia şi Muntenegru să fie incluse în Europa Centrală, Riezler avea o „rezolvare simplă”, şi anume, anexarea lor prin monarhia austro-ungară.


100

PLANURI INTERBELICE

- După încheierea primului război mondial, în care Germania şi aliaţii ei au fost înfrânţi, imperiile de la Berlin şi Viena au căzut, ce s-a ales de planurile celor învinşi privitoare la Estul şi Sud-Estul Europei?

- După terminarea primului război mondial, statele învingătoare ale Antantei au făcut planuri pe termen lung de stopare a expansio-nismului german în Estul şi Sud-Estul Europei. Odată cu dizolvarea Imperiilor austro-ungar şi otoman, au avut de pierdut amândouă „aliatele”, în fapt dependente economic şi financiar de Germania. Expansionismul german a fost împiedicat de constituirea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, care până în 1929 s-a numit SHS, adică Slovenia, Croaţia şi Serbia. Delegaţia iugoslavă la Tratatul de Pace a declarat că fondarea noului stat Iugoslavia este necesară şi trebuie să fie un bastion în faţa expansionismului german în Estul şi Sud-Estul Europei. În urma Tratatului de Pace, Austria a recunoscut independenţa noilor state: Polonia, Ungaria, Cehoslovacia şi Iugoslavia. Bosnia-Herţegovina, care fusese anexată de către Austro-Ungaria, a fost integrată în Iugoslavia. România a primit Bucovina, Transilvania şi Banatul de Est; sudul Dobrogei i-a fost cedat de către Bulgaria. Teritoriul României s-a dublat, iar populaţia a crescut de la 7,1 la 15,5 milioane locuitori. România şi Iugoslavia au primit ca despăgubiri de război dreptul de a lichida proprietăţile germane. Astfel, lichidarea proprietăţilor străine în Sud-Estul Europei a însemnat începerea unei reforme agrare în 1918, care va fi continuată în 1921. În Basarabia, proprietarii de terenuri peste 100 ha au fost expropriaţi; în restul României, a fost aplicată aceeaşi regulă, dar având ca limită nu 100, ci 500 ha. Reforma a afectat toţi latifundiarii, dar mai ales pe cei unguri şi germani, din Transilvania. Au fost expropriaţi toţi moşierii care aveau rezidenţă în străinătate. Astfel, au fost recuperate 6 milioane ha, adică 30 la sută din totalul teritoriului arabil românesc. Două treimi, respectiv 4 milioane ha, au fost împărţite la 1,4 milioane de familii româneşti. Totuşi, aceasta nu a însemnat pentru micii ţărani o îmbunătăţire semnificativă a nivelului de trăi; marea majoritate a populaţiei de la sate trăia în continuare în colibe de lut. Ţăranii care nu aveau deloc pământ, respectiv 52 la sută,


101

au primit mai puţin de 2 ha pe familie. Reforma agrară a fost realizată şi în Serbia - 1919, iar în Bulgaria, în 1921.

- Ce s-a întâmplat cu ideile, planurile şi proiectele germane odată Germania învinsă în război, ce s-a întâmplat cu afacerile germane din Estul şi Sud-Estul continentului?

- După înfrângerea Puterilor Centrale în primul război mondial, perspectiva hegemoniei Germaniei în Europa a dispărut. Totuşi, cercurile conservatoare din Germania au reluat conceptul Mitteleuropa, mai întâi ca un obiectiv economic şi, de data aceasta, dar tot doar în faza iniţială, prin respectarea independenţei naţionale a statelor implicate în proiect. Peste câţiva ani însă, ideile naţional-socialiste, inspirate de motivaţii rasiste şi conceptul hegemonic al spaţiului vital (Lebensraum) au activat un pangermanism agresiv, bazat pe expansiune teritorială, subjugarea” culturilor inferioare” şi dominaţia „rasei superioare” germane.

- Dar în ce priveşte interesele germane din regiunea Sud-Estul Europei, ce s-a schimbat după Marele Război?

- După 1918, interesele economice germane au cunoscut pentru prima dată un recul, în special în privinţa surselor de materii prime. În industria petrolieră a României, Anglia şi Olanda au preluat conducerea, cu o cotă de participare de 54 la sută din totalul capitalului învestit, învingând concurenţa germană prin implicarea societăţilor Royal Dutch / Shell şi Anglo Persian Oil Co. Cu ajutorul capitalului englez au fost reconstruite instalaţiile petroliere distruse de război, şi de asemenea, a fost iniţiat un program de industrializare. Cu toate acestea, în anii 1920-1930, România nu a reprezentat pentru Anglia un mare exportator de petrol. În această perioadă, Anglia importa ţiţei şi produse petroliere din Venezuela / Indiile de Vest în proporţie de 38 la sută, Iran, SUA, Irak, în timp ce România se afla abia pe locul al 5-lea, cu 3 la sută. Aşadar, petrolul românesc nu reprezenta pentru Anglia un interes major, ci doar un mijloc de speculaţii, plasamente şi investiţii financiare.

Şi în Iugoslavia interbelică s-au făcut investiţii majore de capital englez şi francez, în special în domeniul bogăţiilor minerale, respectiv extracţia de plumb, zinc şi cupru.

Pe lângă sectorul materiilor prime, anii 1920 au însemnat în Sud-Estul Europei supremaţia englezo-franceză şi pe piaţa împrumuturilor de capital. Împrumuturile franceze s-au orientat către România, Iugoslavia şi Bulgaria, iar cele engleze către Grecia şi Turcia. În anii 1920-1921, România, Iugoslavia şi Cehoslovacia au încheiat o alianţă - „Mica Antantă”, cu obiectivul clar de a se opune revizionismului şi expansionismului ungar şi german. Guvernul francez a ajutat cu împrumuturi această nouă alianţă, numită „cordon sanitar”, în scopul anihilării pericolului ce venea din două


102

direcţii: Uniunea Sovietică bolşevică şi „Europa Centrală” germană. - Iar statele din Sud-Estul Europei, cum a evoluat situaţia lor

economică, financiară? - Situaţia grea financiară în Sud-Estul Europei dinaintea primului

război mondial a continuat, şi după 1918, printr-o hiperîndatorare a statelor din zonă, cu dobânzi foarte mari. Statele creditoare, adică Franţa, Anglia şi SUA, s-au folosit de controlul dobânzilor pentru a influenţa situaţia bugetară a statelor din Sud-Estul Europei. Consolidarea economică a României, Iugoslaviei şi Bulgariei a fost împiedicată şi de faptul că statele creditoare nu le-au dat nici o şansă de a-şi compensa împrumuturile prin exporturi.

În anii 1920, în timp ce împrumuturile veneau masiv din Anglia, Franţa şi SUA, statele din Sud-Estul Europei nu reuşeau să exporte acestor ţări decât un procent cuprins intre 1-3 la sută din totalul exporturilor. Anglia, în 1929, făcea un schimb comercial import-export în jurul a 1-2 la sută. Acest lucru se întâmpla din cauza faptului că cele trei importante produse de export ale Sud-Estului Europei - tutun, cereale şi vite - Anglia le importa din Commonwealth (cereale din Canada, Australia şi Noua Zeelandă), America de Sud (carne argentiniană), SUA (tutunul din Virginia), Europa de Nord şi Vest (produse animaliere).


103

MISIUNE PREDESTINATĂ

- Ce s-a ales, totuşi, după primul război mondial, de proiectele europene ale Germaniei, de conceptul Europa Centrală?

- În ciuda înfrângerii în război, Germania a continuat şi după 1918 proiectul Europa Centrală, prin Tratatele de prietenie încheiate cu statele din Sud-Estul Europei. Noua industrie de export, ai cărei precursori au fost cancelarul Bethmann Hollweg, cu al său Program Septembrie şi Naumann, cu cartea ”Europa Centrală” şi conceptul de „imperialism etic”, a fost susţinută de guvernarea germană a anilor 1920-1930.

- Europa Centrală rămânea deci una dintre temele principale ale politicii externe germane.

- Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar şi separarea Austriei de părţile estice şi Sud-Estul Europei au readus speranţele reprezen-tanţilor Europei Centrale de a realiza „Germania Mare de la Paulskirche”, respectiv unirea Germaniei cu Austria. La sfârşitul anului 1918, Naumann scria: „Germania de mâine, care a fost anunţată de către Ernst Moritz, şi pe care au prevăzut-o în 1848 cei de la Paulskirche, ni se arătă în faţa ochilor”. În decembrie 1918, organizaţiile importante pro-Europa Centrală din Germania s-au unit cu cele din Austria, prefigurând şi influenţând major încheierea Tratatului de prietenie” germano-austriac, din 10 septembrie 1919.

Imediat după încheierea războiului, adepţii Europei Centrale s-au arătat pregătiţi pentru a-şi realiza planurile economice pe termen lung în Sud-Estul Europei. Aşa cum explică „doctrina” lui Naumann, în 1919, „cultura tehnică şi economică” a Cehoslovaciei, Ungariei şi Iugoslaviei pot să fiinţeze doar printr-un „schimb de durată cu viaţa germană”, iar, într-o zi, această legătură „naturală” va ieşi de la sine la suprafaţă.

În cartea sa „Europa Centrală - cădere şi renaştere”, cercetătorul Wilhelm Schussler îşi exprima convingerea că „în mod sigur, în viitor, trebuie să se înfăptuiască unirea ţărilor situate între Marea Nordului, Marea Estului, Adriatică, Egee şi Marea Neagră. Faptul că naţiunea germană este cea care va conduce Europa Centrală a decis istoria, iar noi trebuie să avem convingerea înaltei calităţi şi a veşniciei naţiunii


104

germane”. La unison, Naumann şi Schussler au argumentat biologic şi rasist

„misiunea” Germaniei de a avea rolul conducător în Estul şi Sud-Estul Europei.

- Republica de la Weimar a continuat, aşadar, liniile deja tradiţionale ale politicii germane faţă de statele din Sud-Estul Europei...

- În perioada Republicii de la Weimar au fost înfiinţate şcoli „politice” şi institute, sponsorizate de magnaţii vremii, care au format viitorii politicieni, înalţi funcţionari, miniştri, etc. în spiritul revizionismului şi expansionismului imperialist german. Nenumărate ziare şi publicaţii au propagat imperialismul german în Estul şi Sud-Estul Europei prin termenii unei „misiuni” cvasi-religioase, mistice şi predestinate. Această imagine, născută în asociaţia Paulskirche a anilor 1840 şi rămasă în tradiţia publi-cisticii propagandistice germane, a influenţat în timp naţiunea germană, până în perioada Republicii de la Weimar şi a naţional-socialismului. În timpul Republicii de la Weimar (1919-1933), minoritatea germană din Sud-Estul Europei a avut o funcţiune importantă, în scopul impunerii scopurilor revizioniste ale Germaniei. Cu sprijin politic şi ministerial au fost înfiinţate peste 1.000 asociaţii şi institute, al căror obiectiv era de a explica „ştiinţific” expansionismul, atât în interiorul, cât şi în afara graniţelor germane. În 1925 se înfiinţează la München Academia pentru cercetare ştiinţifică şi susţinerea germanităţii (Academia Germană), care de la sfârşitul anilor 1920 şi până în zilele noastre este cel mai important institut german de studiere a Sud-Estului Europei. Cea mai importantă activitate a Academiei a fost studiul limbii, pentru minoritatea germană din Estul şi Sud-Estul Europei. Academia Germană de la Munchen a fost transformată în 1952 în Institutul Goethe, care este în activitate şi astăzi.

Scopurile institutelor şi organizaţiilor anilor 1920-1930 erau: 1. Împiedicarea asimilării minorităţilor germane din Estul şi Sud-Estul

Europei; 2. Îndoctrinarea minorităţii germane cum că aparţin unei „naţiuni de

stăpâni” şi că au o „înaltă cultură” printre celelalte popoare; 3. Propagarea vechilor visuri germane de colonizare organizată şi

forţată a Estului şi Sud-Estului Europei.


105

GEOPOLITICA

- Ideologia expansiunii germane s-a folosit pentru legitimarea sa de „geografia politică”, sintagmă consacrată după 1914 în „geopolitică”. Părintele geopoliticii este considerat Friedrich Ratzel (1844-1904), geograf şi zoolog, cu cartea de mare impact „Geografia Politică” (1897). Politologul suedez Rudolf Kjellen (1864-1922), profesor de drept la Universitatea din Uppsala, a dezvoltat şi dus mai departe teoria lui Ratzel. Kjellen este cel care a creat termenul geopolitică.

- Kjellen îl numea pe Fr. List, „profetul” şi „părintele spiritual” al acestui concept. Precursori ai necesităţii geopolitice de expansiune a Germaniei au mai fost Paul Dehn, Arthur Dix, Ernst Jackh şi alţii. Ideologia expansiunii germane s-a folosit în legitimarea sa de „Geografia Politică” a lui Friedrich Ratzel. Ideea de „determinism geografic”, lansată de Ratzel şi Kjellen, care va fi preluată de urmaşii lor Haushofer, Dix, Maull, Grabowski susţine că starea şi dezvoltarea unei naţiuni trebuie definită în funcţie de factori geografici: climă, configuraţia solului, poziţia geografică etc. Spaţiul geografic, cu toate caracteristicile lui, susţineau ei, este important pentru politica unui stat, istoria lui şi, în final, destinul neamului. În conformitate cu teoria geopolitică, potrivit căreia politica unui stat trebuia să fie determinată de poziţia geografică, Kjellen a formulat trei criterii care definesc o „adevărată mare putere”: teritoriu (spaţiu) corespunzător; libertate totală de mişcare; coeziune internă. Prin aceste trei condiţii geopolitice au fost legitimate obiectivele de război ca şi imperialismul anexionist, respectiv cel economic. Războiul împotriva Angliei însemna lupta pentru „libertatea de mişcare” pe mări şi oceane, în timp ce conflictul cu Serbia şi Rusia corespundea aceleiaşi cerinţe a libertăţii de mişcare a expansionismului german în Sud-Estul Europei şi Orientul Apropiat, ca şi îmbogăţirea „teritoriului corespunzător” unei mari puteri. Ratzel şi epigonii lui, printre care şi Arthur Dix, au impus un aşa-numit „determinism geografic”, potrivit căruia starea şi dezvoltarea unei naţiuni trebuie definită în funcţie de factori geografici: climă, configuraţia solului, poziţie pe hartă, etc. Geopoliticienii susţineau că spaţiul geografic, cu toate caracteristicile lui, este important pentru politica unui stat, pentru


106

istoria lui şi, în final, pentru destinul neamului. Geopolitica evaluează statele ca fiind dependente de urmările

dezvoltării legilor biologice. Concepţiile geopolitice au fost impregnate cu teorii rasiste, social-darwiniste şi potrivit politicii demografice a lui Malthus. Cu astfel de argumente, imperialismul german, care a generat cele două războaie mondiale, îşi legitima agresiunea armată, anexionismul şi expansionismul ca fiind acoperite de dovezile „ştiinţifice” ale „cercetătorilor” germani. Conform tezelor geopolitice, istoria este dictată în funcţie de „spaţiu” şi „popor”. Sub mantia unor categorii dubioase ca „pământ”, „spaţiu vital”, „creşterea populaţiei”, „popor”, conducător”, geopoliticienii au disimulat adevărul visurilor expansionist-imperialiste germane.

Dezvoltându-se în timp şi beneficiind de o masivă propagandă, geopolitica a participat în mod hotărâtor la impunerea, încă de la finalul secolului al XIX-lea, în politica externă germană, ca şi în mentalul colectiv, a sloganului „Europa Centrală”. Prin geopolitică, mitul Europa Centrală a însemnat pentru germani „Societatea destinată”, „Chestiune a destinului”, „Spaţiul vital”, „Viitorul”.

- Cum se explică marea vogă a geopoliticii în Germania primelor decenii ale secolului XX?

- Geopolitica, la mare modă în Germania în preajma primului război mondial, era invocată mai ales în sprijinul politicii de revizuire a „Diktatului de la Versailles”. Dar înainte de război, istoricul Karl Gotthard Lamprecht (1856 -1915) a pus bazele unei expansiuni germane, folosind argumente geopolitice. „Destinul geografic” al Germaniei, considera Lamprecht, este acela de a aduce o „Nouă Ordine Europeană”, prin crearea unei „confederaţii central-europene”, sub hegemonie germană. Un alt istoric, Hermann Oncken argumenta „geopolitic” când declara, în 1917, că Germania are „dreptul moral” de a-şi îmbunătăţi „poziţia centrală”, prin extinderea către Estul şi Sud-Estul Europei. Această „prelungire a politicii mondiale” va da posibilitatea Germaniei de a-şi justifica extinderea sferei de influenţă economică şi culturală. În „noua Europă Centrală”, Oncken propunea să fie incluse statele aliate în primul război mondial, respectiv Germania, Austria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, iar după război să fie anexate România, Serbia şi Muntenegru. Toată această construcţie urma să aibă forma unui “imperiu colonial”.

„Geopolitica” era şi argumentaţia istoricului Hermann Oncken, care declara în 1917 că Germania are „dreptul moral” de a-şi îmbunătăţi „poziţia centrală”, prin extinderea către Estul şi Sud-Estul Europei. Această „prelungire a politicii mondiale” va da posibilitatea Germaniei să-şi extindă sfera de influenţă economică şi culturală. Oncken propunea ca din „noua Europă Centrală” să facă parte statele aliate în război,


107

respectiv Germania, Austria, Bulgaria şi Imperiul Otoman, după război să fie anexate România, Serbia şi Muntenegru, iar toată această construcţie să aibă forma unui „imperiu colonial”. Politica germană, în viitor, trebuia să facă astfel încât „elementele care au învins după războiul balcanic din 1912 să nu se mai poată ridica niciodată. (...) Aceste state, respectiv România şi Serbia-Muntenegru, vor putea să-şi recapete credibilitatea doar printr-o loialitate totală faţă de viitorul conducător”.

- În timpul Republicii de la Weimar, iar mai apoi, în timpul celui de al treilea Reich, geopolitica a devenit principalul „instrument ştiinţific” pentru a argumenta şi legitima planurile de hegemonie în Sud-Estul Europei, care cuprindeau interese economice şi militare.

- Arthur Dix şi acoliţii lui au impus geopolitica în universităţile germane ca „disciplină de studiu ştiinţific”. Adepţii acestei teorii au pus argumente geopolitice la baza expansiunii germane. „Destinul geografic” al Germaniei, susţineau ei, este acela de a instaura o „Nouă Ordine Europeană”, prin crearea unei „Confederaţii Central-Europene”, sub hegemonie germană.

La începutul anilor 1930, geopoliticienii au schiţat conceptele naţional-socialiste de „economie zonală extinsă” şi „economie comple-mentară”. În 1929, „Zeitschrift fur Geopolitik” scria cât se poate de dur şi cinic: „Dezvoltarea ţărilor balcanice este posibilă şi necesară. Balcanii trebuie să fie, ca în toate teritoriile coloniale sau semicoloniale, <opera> unui popor cu o înaltă civilizaţie”. Se vede aici, fără nici un dubiu, că încă din anii 1930, statelor din Sud-Estul Europei li se pregătea statutul de colonii.

Reacţiile internaţionale faţă de geopolitica germană nu au fost deloc favorabile. Iată câteva aprecieri laconice ale vremii: Franţa, 1932: “Geopolitica înseamnă pregătirea invaziei, este un instrument al războiului”; Elveţia, 1938: „Geopolitica este ştiinţa scopurilor pentru argumentarea cuceririlor”; SUA, 1944: „Ultima finalitate a geopoliticii nu este altceva decât ideologia expansiunii imperialiste.”

- Geopolitica germană a cunoscut, însă, cel mai lamentabil şi mai ruşinos moment al ei în timpul celui de al treilea Reich, când s-a pus în slujba politicii agresive a nazismului.

- Responsabil de impunerea geopoliticii ca disciplină ştiinţifică, încă în timpul Republicii de la Weimar şi a naţional-socialismului, a fost prof. Karl Haushofer. În 1922, Haushofer îl cunoaşte pe Hitler. Atunci când Hitler a fost închis, în urma puciului din 1923, Haushofer a fost cel care i-a adus în închisoare cărţi; printre acestea, era şi „Geografia Politică” a lui Ratzel. Această carte, precum şi concepţiile geopolitice ale lui Haushofer, au constituit baza ideologică pe care Hitler şi-a construit


108

„Mein Kampf”, care, la o analiză sumară, se dezvăluie a fi o compilaţie grosolană a cărţii lui Ratzel. Geopolitica a fost inclusă în doctrina oficială a naţional-socialismului. În numeroasele sale cărţi, articole şi conferinţe, Haushofer a propovăduit crearea unei „Germanii Mari”, care, după revizuirea Tratatului de Pace de la Versailles, trebuia să devină o uriaşă putere continentală - „EurAsia”, completată de un imperiu colonial „EurAfrica”. În urma acuzaţiilor aduse la procesul de la Nurnberg, Haushofer s-a sinucis, în 1946.

- După care? - Prestigiul geopoliticii s-a compromis după căderea celui de al

treilea Reich. În ochii aliaţilor şi mai ales ai americanilor, geopolitica profesată de Karl Haushofer şi discipolii săi din şcoala de la Munchen avea o puternică conotaţie ideologică şi apărea ca un instrument de justificare „ştiinţifică” a spiritului de cucerire şi de dominare a naziştilor. După 1945, cuvântul geopolitică a devenit tabu şi în Germania. Într-un articol publicat în săptămânalul „Die Zeit” la 11 iulie 1986, sociologul Jurgen Habermas reproşa unor istorici germani că se folosesc de „tam-tamul geopolitic” pentru a dezvolta teme revizioniste bazate pe poziţia centrală a Germaniei (Mittelage) în Europa. Abia după reunificarea Germaniei şi prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa Răsăriteană au apărut condiţii favorabile pentru reabilitarea abordării geopolitice în studierea şi practica relaţiilor internaţionale ale Germaniei.


109

DIPLOMAŢIA TĂCUTĂ

- Cum aprecia Germania reglementările teritoriale stabilite prin Tratatele de la Versailles?

- Germania a respins noile graniţe de după primul război mondial. În special, nou înfiinţatele state Iugoslavia şi Cehoslovacia erau numite „artificiale” şi calificate drept „neomogene” ca populaţie. Intre Italia şi Germania a fost făcut chiar un plan de împărţire a Sud-Estului Europei, un plan prin care Iugoslavia trebuia să se divizeze în Serbia şi Muntenegru. Iar pentru dezintegrarea Iugoslaviei, s-a recurs la gruparea croato-fascistă a ustaşilor, pe care Krupp, IG Farben şi industriaşii oţelului au finanţat-o şi înarmat-o. şi România urma să revină la graniţele de dinaintea războiului.

- Vechile planuri germane de expansiune în Estul şi Sud-Estul Europei au continuat însă, mai ales după criza economică mondială din 1929, prin „diplomaţie tăcută”. Dar în plan economic, cum a acţionat Germania în zonă?

- Condiţiile erau favorabile pentru asemenea acţiuni, căci economiile subdezvoltate ale Sud-Estului Europei depindeau de exportul de produse prime şi semifinite. Singura soluţie pentru consolidarea lor economică erau creditele externe. Criza mondială a afectat Sud-Estul Europei mai puternic decât alte părţi ale lumii, statele din zonă se confruntau cu o rapidă cădere a preţurilor la principalele produse de export: cereale, animale vii, ouă, cupru etc. În 1928, preţurile mondiale la produsele agrare au scăzut cu 30 la sută, faţă de anii 1923-1925. În acelaşi timp, statele din Sud-Estul Europei erau în concurenţă, pe piaţa vest-europeană, cu ţările de pe continentul american. Printr-o tehnologie modernă şi o agricultură raţionalizată, optimizată, cu forţa de muncă redusă, Argentina, Canada, USA şi Australia şi-au dublat sau chiar triplat producţia de cereale, şi au făcut-o cu costuri mici. Iar ţăranii din Sud-Estului Europei produceau cereale cu mijloace tehnice primare, pe parcele mici şi cu forţă de muncă mare, plătită foarte prost. Statele din Sud-Estul Europei nu aveau mijloacele pentru a tehnologiza şi eficientiza producţia agricolă. Apoi, agricultura de subzistenţă se practica în regiune pe o scară atât de mare, încât o mare parte a produselor


110

agricole erau folosite pentru hrana populaţiei, iar pentru export rămânea o cantitate redusă. În plus, parcelele agricole se făceau tot mai mici, prin împărţirile între moştenitori, care lucrau în marea lor majoritate în agricultură, pe atunci neexistând varianta unei industrii, care să asigure mijloacele de existenţă. Toată această situaţie a făcut să se vorbească despre o suprapopulare agricolă în Sud-Estul Europei, iar în exportul mondial de cereale, ponderea acestor state s-a diminuat. În perioada 1909-1913 fusese de 11,2 la sută, în perioada 1925-1930 a scăzut la circa 8 la sută, în timp ce, în aceeaşi perioadă, exportul de cereale al Argentinei, Canadei, Statelor Unite şi Australiei a crescut de la 41 la 82,4 la sută.

Pentru a depăşi criza economică, în perioada 1928-1933, România, Iugoslavia şi Bulgaria şi-au triplat volumul exportului de cereale, dar efectul a fost contracarat negativ de căderea preţurilor, cu 75 la sută. Datorită structurii monoculturilor agricole, respectiv porumb, grâu, fructe, vite şi tutun, aceste state n-au putut să reacţioneze printr-o flexibilizare a produselor la export. România, Iugoslavia şi Bulgaria au trebuit să se confrunte cu măsurile protecţioniste luate de statele industrializate împotriva importului de produse agricole, fiind lovite în plin de efectele crizei mondiale. Rezultatul a fost că, în perioada 1928-1932 când exporturile statelor din Sud-Estul Europei au scăzut drastic, s-au redus şi încasările la bugetul naţional. Iar concomitent cu creşterea datoriilor publice, au încetat şi creditările externe.

- Iar în această situaţie, Germania şi-a făcut din nou apariţia masiv în regiune...

- În anii 1930-1931, comerţul german cu Sud-Estul Europei a cunoscut o creştere semnificativă, Germania şi-a recucerit poziţia de lider în relaţiile economice cu această zonă, iar la comerţul cu anumite grupe de produse a reuşit să ocupe o poziţie de monopol. În 1931, România importa produse chimice în proporţie de 40 la sută din Germania, iar Germania importa cereale din România în proporţie de 40 la sută. Pentru cercurile economice germane, acest sistem de schimburi comerciale oferea o posibilitate avantajoasă de rezolvare a lipsei de valută şi de depăşire a crizei comerţului exterior, după crahul financiar de la New York.


111

SUD-ESTUL EUROPEI, SPAŢIU COMPLEMENTAR

- Criza financiară mondială din perioada interbelică a adus în discuţie conceptul de „zonă economică complementară” aplicat statelor din Sud-Estul Europei şi menţinerea acestei zone prin uniune vamală şi contracte bilaterale preferenţiale.

- În perioada 1925-1930, noile parole erau „autarhie”, „regionalizare” şi „economie zonală extinsă”, cu Sud-Estul Europei ca „spaţiu comple-mentar”. Pentru realizarea acestor „parole”, planificatorii germani sperau să profite de situaţia economică precară a Sud-Estului Europei, în scopul asigurării dependenţei pe termen lung a ţărilor din regiune de Germania, iar producţia Sud-Estului Europei să fie dictată strict de nevoile pieţei economice germane.

La sfârşitul anilor 1920, „economia zonală extinsă” câştiga tot mai mult teren, iar ambiţiile ei depăşeau cadrul strict economic. Unul dintre adepţii marcanţi ai acestui concept, Erich Koch-Weser, enunţa astfel, în 1929, scopurile şi planurile politicii externe germane în Sud-Estul Europei: anexarea Austriei şi „corectarea” graniţei de est a Germaniei; realizarea „Europei Centrale” proiectată de Naumann; expansiunea în Estul şi Sud-Estul Europei, pentru a ocupa „spaţiul vital” german; acţiuni ofensive în mediul germanităţii din afara graniţelor.

Într-un editorial din 1929 al publicaţiei oficiale a armatei germane se făcea apologia conceptului de Statele Unite ale Europei, „ca federaţie economică şi militară, cu graniţe asigurate de la Maas până la Rokitnoje (oraş în Belorusia) şi de la Hamburg la Salonic”. Interesul tot mai mare pentru Sud-Estul Europei a determinat guvernul Germaniei să-şi intensifice spionajul în Sud-Estul Europei; din 1929, misiunile diplomatice în România şi Iugoslavia au ajuns să se transforme, în adevărate agenţii de informaţii şi contrainformaţii.

În 1932, Karl Kruger scria că „planurile industriei ţărilor mici riverane Dunării” trebuie să fie într-o „strânsă corelaţie cu nevoile şi direcţia în care se îndreaptă industria germană”.

La începutul anilor 1930, asociaţiile economice controlate de guvern au iniţiat acţiuni pentru crearea unui bloc comercial central-european.


112

Una dintre aceste acţiuni a fost impunerea de taxe vamale mari pentru produsele agricole de peste Ocean, pentru a încuraja astfel pătrunderea pe piaţa economică germane a exporturilor din ţările Sud-Estului Europei. Descurajarea exporturilor de peste ocean şi stimularea importurilor din Sud-Estul Europei au făcut parte dintr-un plan în care urmărea distrugerea industriei în Sud-Estul Europei, pentru ca statele din această zonă „să importe pe scară largă produse industriale germane”.

- Ofensiva a continuat şi în plan ideologic, propagandistic... - În anii 1920 au reînviat ideile lui Paul de Lagarde, multe ziare i-au

publicat conceptele, care exprimau o politică revizionistă şi imperialistă. Şi minorităţile germane din Sud-Estul Europei au fost antrenate în această politică a Berlinului interbelic. Susţinerea politico-culturală a minorităţilor germane din Sud-Estul Europei a fost dublată de una economico-financiară. În 1926, guvernul german a alocat un fond de 30 milioane mărci imperiale pentru creditarea germanilor care s-au stabilit în Sud-Estul Europei. În anii ’20-’30, politica privitoare la minoritatea germană a inclus acordarea de credite preferenţiale, ca şi contracte economice, toate acestea în scopul de a susţine şi întări comunităţile germanilor din Sud-Estul Europei. Minorităţile germane din Sud-Estul Europei au fost susţinute şi de reprezentanţii industriei, în special ai industriei grele, ca şi de organi-zaţiile latifundiarilor germani.

- De la mijlocul anilor 1920, Germania a lansat şi o ofensivă comercială prin care să recâştige poziţiile economice pierdute prin război în Sud-Estul Europei.

- Mai ales că au apărut condiţii favorabile pentru un nou „Avânt spre Est”. La 10 mai 1925 au fost anulate restricţiile de comerţ extern impuse Germaniei prin Tratatul de la Versailles şi Germania şi-a reluat locul de mare putere comercială pe piaţa economică mondială.

Foarte importantă pentru dezvoltarea economiei externe germane a fost şi aplicarea Planului de la Dawes, din 1924. Planul prevedea reparaţiile pe care Germania urma să le plătească în urma războiului. Suma reparatorie era de 5,4 miliarde mărci până în 1928, iar din 1929, 2,5 miliarde mărci anual. Pentru a putea plăti prima rată şi restituirea în etalon-aur, Germania a primit un împrumut de 800 milioane mărci-aur. Planul Dawes a însemnat pentru Germania o sursă bogată de împrumuturi în dolari, vital necesare pentru reconstrucţia şi consolidarea economiei.

- Planul Dawes din 1924, ca şi Planul Young din 1929, au constituit ajutoare financiare importante pentru Germania, dar ele au implicat şi revizuiri ale clauzelor economice ale Tratatului de la Versailles.

- Până în 1929, Germania a beneficiat de susţinerea SUA pentru


113

relansarea sa politico-economică. Statele Unite aveau interesul ca Franţa să piardă poziţia sa hegemonică în Europa. Un alt pas important al revenirii pe scena politică internaţională a fost primirea Germaniei în rândul membrilor Ligii Naţiunilor, în 1926.

- Iar aici, la 11 iunie 1929, în timpul sesiunii Consiliului Ligii Naţiunilor, şeful diplomaţiei franceze, Aristide Briand, i-a expus omologului său german Stresemann planul său de uniune europeană, dar acesta l-a refuzat, explicând că nu ar putea să accepte o construcţie ce ar putea fi interpretată ca fiind antiamericană. Germania era dependentă financiar de SUA, de aceea avea rezerve faţă de ideea de uniune europeană. Demnitarul german care se ocupa de Liga Naţiunilor şi Sud-Estul Europei, Bernhard von Bülow avea o altă motivaţie negativă: el aprecia că o eventuală Paneuropă va fi dominată de marile puteri ale Antantei învingătoare, ca şi Liga Naţiunilor iar Germania va fi marginalizată. Von Bülow se mai temea şi de faptul că în proiectata uniune europeană Franţa, care va avea hegemonia, se va opune Germaniei care dorea să revizuiască Tratatul de la Versailles şi graniţele consacrate de acesta. Germania risca astfel să-şi piardă poziţiile privilegiate în cadrul unei eventuale Uniuni Europene. După decesul lui Stresemann, la 3 octombrie 1929, şi declanşarea marii crize economice mondiale, noul guvern Brüning a schimbat politica externă de înţelegere a lui Stresemann cu una pronunţat revizionistă, de confruntare, sub presiunea opoziţiei naziste. Noua echipă din fruntea Ministerului de Externe, condusă de un trio format din von Bülow (numărul doi în diplomaţia germană), Ernst von Weizsäker (responsabilul relaţiilor cu Liga Naţiunilor) şi Konstantin von Neurath (ambasadorul al Londra, viitorul ministru de Externe al lui Hitler), plănuiau o Mitteleuropa germană. Laitmotivele politicii externe a Germaniei erau concepte de tipul „Revision”, „Geichberechtigung”, „Lebensraum”, „Mitteleuropa”, care vizau în mod direct şi Europa de Est şi Sud-Est.

- Iar în paralel, s-au iniţiat şi acţiuni în plan economic. În 1925 ia fiinţă Comitetul Politicii Comerciale Germane (HPA), cu rolul de a coordona politica comercială externă şi de a pregăti încheierea tratatelor economice. În acest Comitet activau funcţionari ministeriali care au consiliat şi condus politica economică germană în statele din Sud-Estul Europei. Prin HPA, guvernarea germană a forţat, la mijlocul anilor 1920, penetrarea economică a Sud-Estului Europei.

Pentru a creşte comerţul extern, Germania a conceput un sistem de stimulare a exporturilor, care prevedea, printre altele, garanţii guverna-mentale ale statelor din Sud-Estul Europei care asigurau, astfel, exporturile germane. Acest sistem a început să funcţioneze din 1927, când, pentru


114

prima dată după război, au fost reluate exporturile germane în Estul şi Sud-Estul Europei. Concernele germane s-au concentrat în principal pe piaţa din România şi Iugoslavia. În 1925, consulul german la Bucureşti spunea că, în România, posibilităţile economice de desfacere a produselor industriale germane sunt cele mai mari din toată regiunea Sud-Estului Europei.

Pentru ca Sud-Estul Europei să-şi deschidă porţile economice, guvernarea germană a făcut un plan sistematic de încurajare a tratatelor comerciale. Diplomaţii germani în Sud-Estul Europei au primit ordine clare: 1. Participarea Germaniei la exploatarea bogăţiilor solului, atât cele

subterane, cât şi supraterane; 2. Extinderea accelerată a legăturilor comerciale bilaterale; 3. Legături culturale strânse, pentru ca tehnica, ştiinţele şi celelalte

ramuri ale vieţii intelectuale să fie sub patronajul Germaniei; 4. Dejucarea planurilor Micii Antante; 5. Sabotarea legăturilor Sud-Estului Europei cu Uniunea Sovietică.

În 1927, germanii erau dispuşi să sacrifice agricultura proprie, pentru a reuşi să-şi mărească exporturile în Iugoslavia. Acordând concesii vamale produselor agricole iugoslave, germanii intenţionau să obţină facilitaţi vamale şi să-şi impună produsele industriale pe piaţa iugoslavă. Tratatul comercial iugoslavo-german, semnat în octombrie 1927, a însemnat deschiderea unei noi ere comerciale care a adus impunerea facilitaţilor vamale acordate Germaniei, care erau mult mai mari decât cele acordate Iugoslaviei. Pe baza acestui tratat, exportul Germaniei şi Iugoslaviei a crescut în perioada 1927-1930, cu 48 la sută. Contrar aşteptărilor, exporturile Iugoslaviei către Germania în aceeaşi perioadă au stagnat sau chiar au cunoscut o descreştere. Dezvoltarea acestui tip de comerţ a dus la căderea preţurilor la produsele principale de export ale Iugoslaviei, în special cele agricole, iar de partea germană - arată interesul scăzut pentru cumpărarea de grâu şi porumb, respectiv cea mai importantă activitate economică a ţărilor din Sud-Estul Europei. În anii 1920, Europa importa grâu şi porumb din SUA, Canada şi America Latină, la preţuri mici.

În anii 1930, Germania era foarte interesată şi de materiile prime ale ţărilor din Sud-Estul Europei. Iugoslavia livra Germaniei, de exemplu, 53 la sută din producţia de cupru. În 1927, un consorţiu german, condus de Krupp, a câştigat în lupta cu concurenţa franco-cehă (Skoda) şi a preluat, împreună cu firma Jugo-Siemens, contractul de construcţie a unei fabrici de prelucrare a fierului, la Zenica, Bosnia. Asupra semnării acestui contract se „lucra” de mai mulţi ani, astfel că, într-un document


115

strict secret trimis de la Berlin Legaţiei din Belgrad, se spunea că îndeplinirea acestui proiect „trebuie să ajungă în puţine mâini şi toată afacerea trebuie îmbrăcată foarte iscusit cu o mantie a neutralităţii”. Acest text „strict secret” aruncă lumină asupra „diplomaţiei tăcute” practicată în Sud-Estul Europei de politica Berlinului. Importanţa politică a construcţiei fabricii de fier de la Zenica a fost producţia de armament de acolo şi, având în vedere limitarea înarmărilor impusă Germaniei, proiectul a fost păstrat secret.

Începând cu 1925, Germania şi-a intensificat comerţul şi în celelalte state din Sud-Estul Europei. Exporturile României în Germania au crescut în anii 1923-1930 de la 37,1 milioane, la 236,9 milioane mărci imperiale, ajungând astfel pe primul loc între statele zonei. Germania importa din România orz şi porumb în proporţie de 50-70 la sută din necesarul intern, iar petrol, 12 la sută. În perioada 1929-1931, România a fost principala sursă de orz pentru Germania, cu 43 la sută. Ofensiva comercială germană în România s-a intensificat după 1928, atunci când a fost încheiat un tratat economic între cele 2 ţări. Astfel, în 1931, Germania reprezenta pentru România 29,1% din totalul importurilor. Industria germană livra 90 la sută produse finite, în special produse metalice şi maşini, dar şi produse din industria chimică.

În perioada 1927-1930, România exporta cel mai mult în Germania dintre ţările din Sud-Estul Europei, având un maxim de 243 milioane mărci imperiale, în timp ce Iugoslavia exporta doar în valoare de 74,8 milioane, iar Bulgaria, 58,9 milioane.

Consolidarea economiei germane a facilitat ofensiva în zonă a concernelor din industria chimică (Farben, Nobel). Perioada 1924-1928 a însemnat o dezvoltare economică majoră, aceasta realizându-se cu ajutorul creditelor externe, dintre care 60% proveneau din SUA, adică 1,136 miliarde US$.

Ca pondere în producţia industrială mondială, Germania a crescut de la 8 la sută în 1923, la 12 la sută în 1928, ajungând pe locul 2; în acelaşi an 1928, Statele Unite erau pe primul loc, cu 44,8 la sută, în timp ce Anglia şi Franţa se aflau pe locurile 3-4, cu 9,3 la sută, respectiv 7 la sută.


116

SPAŢIUL EXTINS CENTRAL EUROPEAN

- Ce strategii specifice s-au elaborat, în anii 1920,1930, pentru obiectivul fondării unei „Europe Centrale”, pe termen lung şi sub conducere germană?

- Politica germană de după primul război mondial în Estul şi Sud-Estul Europei a acţionat constant pentru a dejuca planurile de tipul „Europa Centrală” sau „Confederaţia Dunării”, la care Germania nu ar fi invitată să participe. Berlinul a blocat toate iniţiativele de acest tip.

În Viena anului 1925 au început să fie organizate dezbateri care urmăreau contracararea încercărilor de îndepărtare a Germaniei din planurile economico-politice ale Europei Centrale. La aceste dezbateri, numite Sesiuni Economice Central-Europene (Mitteleuropaischen Wirtschaftstagungen - MWT), participau reprezentanţi ai cercurilor de comercianţi independenţi din Austria, Germania, Ungaria, Cehoslovacia, Anglia, Franţa. Tema centrală era încurajarea schimburilor economice europene, în principal în Estul şi Sud-Estul Europei, prin înlăturarea piedicilor de transport şi comerţ liber. În anii următori, la aceste reuniuni au participat şi reprezentanţi ai Italiei, Olandei şi Elveţiei. Iniţiatorii MWT au fost omul de afaceri austriac Julius Meinl şi economistul ungar Hantos. Ei pledau pentru o zonă de comerţ liberă în uniunea statelor riverane Dunării, iar ca mijloace de coeziune a acestei uniuni dunărene se propunea o alianţă vamală, a căilor de transport şi valutară.

Dezbaterile MWT erau proiectate să aibă loc anual, aveau o tematică bine stabilită, intens mediatizată, şi urmau să facă presiune asupra guvernelor, comisiilor de experţi interni şi internaţionali, ca şi asupra opiniei populare. Asemenea dezbateri au avut loc între 1925 şi 1929 la Viena, iar problematica abordată a fost transporturile, în 1926; turismul, în 1927; Dunărea, în 1928; unirea politicii comerciale, în 1930; agricultura, în 1931.

Din grupul german al MWT făceau parte reprezentanţi ai industriei uşoare, de export şi bănci: Uniunea germană de comerţ exterior, Hansabund, Dresdner Bank, Deutsche Bank etc. Clasa politică era reprezentată de înalţi funcţionari, secretari de stat ai Ministerului Economiei, şi însuşi


117

Schacht, preşedintele Băncii imperiale germane, participa la dezbaterile MWT. Grupul german al MWT a reînviat doctrinele „propovăduite” de înaintaşii lor din anii 1900 - economişti, politicieni şi jurnalişti, şi anume planurile de instaurare a unei hegemonii germane în „zona extinsă” formată din Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei, în concurenţă cu blocul economic englez şi cel american. „Interesul Germaniei pentru crearea unei zone economice extinse este esenţial pentru exporturile sale. Pentru economia germană, zona aceasta extinsă (Europa Centrală) trebuie să fie primor-dială în obiectivele viitorului”, se arăta într-o publicaţie a MWT. Documentul acesta arată cât se poate de clar că politica germană a unui „spaţiu extins” (viitorul „spaţiu vital”) nu a debutat odată cu venirea la putere a NSDAP, în 1933, ci a fost minuţios pregătită încă din anii 1920, atunci când MWT a reeditat conceptele expansioniste ale lui List, Lagarde, Naumann etc.

MWT a fost, în anii 1920-1930, un oponent fervent al oricărei forme de confederaţii dunărene sau alianţe central-europene care nu ar fi avut şi o participare germană, iar în aceste acţiuni a beneficiat de partici-parea intensă diferitelor personalităţi politico-economico-culturale şi de o la fel de intensă susţinere materială din zona industriei şi cea bancară. Geopoliticianul Haushofer scria în 1930: „Europa Centrală este o matrice germană; acest lucru trebuie bine întipărit, împotriva încercărilor potrivnice din Praga, Budapesta şi Varşovia. Europa Centrală va fi construită cu poporul german, sau nu va fi construită deloc”.


118

EXPANSIONISMUL GERMAN, TEORETIZAT

- Anii 1920 au însemnat şi revenirea Germaniei pe scena politico-economică internaţională. Folosind „diplomaţia tăcută”, propaganda diferitelor şi numeroaselor asociaţii (în primul rând MWT) şi ofensiva economică a exporturilor, Berlinul a recucerit în Sud-Estul Europei poziţiile pierdute în război. O altă metodă a fost respingerea oricăror planuri pentru Sud-Estul Europei care nu cuprindeau şi Germania.

- La sfârşitul anilor 1920 au fost puse bazele unor institute de cercetare specifice, care aveau ca scop penetrarea economico-culturală a Sud-Estului Europei. În 1927, grupul german al MWT a deschis un Institut Europa Centrală, în Dresda. Aceste institute aveau rolul de a propaga ideile expansionismului german în Sud-Estul Europei, adică fiind politica guvernării germane a anilor ’20. Activitatea diferitelor fundaţii germane era un mod de a influenţa mediul politic al altor state europene şi se bucura de o finanţare generoasă din parte MAE al Germaniei. Acţionând în numele unor valori universale, aceste institute penetrau politica statelor gazdă mai eficient decât diplomaţia.

Prin intermediul acestor institute de cercetare, „ştiinţa şi cultura germană” trebuia să fie explicitată popoarelor din Sud-Estul Europei, în aşa fel încât ele să poată fi pregătite pentru receptarea germanităţii. „Prelucrarea intensivă a Balcanilor”, cu ajutorul Institutului de la Dresda, avea scopul de „a arăta tot mai mult Germania ca fiind centrul spiritual al mişcării Europa Centrală”. Institutul avea misiunea să se preocupe intensiv de legăturile economico-politico-culturale dintre Germania şi statele centrale şi sud-est europene. În 1928, statutul Institutului de la Dresda era prezentat astfel: loc de informare a Germaniei în privinţa situaţiei economice, politice şi culturale a Sud-Estului Europei; centru de propagandă a Germaniei în Sud-Estul Europei; centru de presă pentru Sud-Estul Europei; loc de cercetare ştiinţifică asupra problemelor politico-economice ale Sud-Estului Europei; scenă pentru conferinţe. Guvernul german a sprijinit financiar Institutul de la Dresda, în special costurile călătoriilor de studiu ale membrilor în Estul şi Sud-Estul Europei.

La sfârşitul anilor 1920, MWT a înfiinţat încă trei Institute pentru


119

Europa Centrală, la Viena (1929), Brno (1929), Budapesta (1930). În 1918 s-au pus bazele Institutului de la Breslau, în 1928 s-a deschis un Institut pentru cercetarea economică a Europei Centrale şi de Sud-Est, la Leipzig iar în 1930, s-a înfiinţat la München Academia germană, cu un program revizionist. Institutul de la München a devenit în timp, şi a rămas până astăzi, organizaţia lider a cercetării germane în Sud-Estul Europei. În timpul celui de-al doilea război mondial, sub influenţa a SS, au fost puse bazele unui institut similar în cadrul Universităţii de la Berlin.

Înfiinţarea, în anii 1920-1930, a Institutelor de la Breslau, Dresda, Leipzig, Munchen, Berlin, a demonstrat că, după înfrângerea în primul război mondial, Germania nu a renunţat la visurile sale expansionisto-imperialiste; dimpotrivă, a continuat cu o acribie crescută să „studieze” Estul şi Sud-Estul Europei.

În 1931, Friedrich Zimmerman scria despre „spaţiul central-european”, care trebuia să fie format în jurul Germaniei şi Austriei, respectiv Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, poate şi Grecia, apoi în sud Turcia şi Persia, pentru a construi un pod spre o Indie indepen-dentă; în Nord, statele baltice (Finlanda şi ţările de pe coastă). Şi astfel, se va înfiinţa „cea mai mare şi mai bogată regiune economică a lumii şi a istoriei, a cărei construcţie materială şi ideologică, istoria a încredinţat-o de sute de ani naţiunii germane”.

La începutul anilor 1930, grupul din Viena al Sesiunilor economice din Europa Centrală (MWT) şi-a întărit poziţia, ajungând să reprezinte organul reprezentativ al economiei germane. Influenţa MWT s-a intensificat în România, Iugoslavia şi Ungaria. Propaganda MWT se axa pe respinge-rea oricărui concept de alianţe în Estul şi Sud-Estul Europei, care ar pune în pericol hegemonia germană, ca şi contracararea diferitelor proiecte paneuropene; crearea unei alianţe economice în Europa Centrală în care Germania să fie lider; rezolvarea “problemei vamale”.

- Iar marile puteri europene, cum răspundeau? - Aşa cum spuneaţi mai înainte, în mai 1930, ministrul francez

de externe, Aristide Briand, a formulat o propunere scrisă omologilor lui europeni; era vorba despre un proiect paneuropean, ce reprezenta în fapt o uniune politică a Europei, pe baza status-ului quo european exis-tent. Planul francez urmărea, pe lângă o politică antirusească, stabilizarea Tratatului de la Versailles, în aşa fel încât pretenţiile de expansiune germane să fie contracarate. Respingerea acestui plan de către Anglia, Italia şi, bineînţeles, Germania, au zădărnicit proiectul paneuropean francez.

- Cum reacţionau statele din Estul şi Sud-Estul Europei la noile presiuni care se făceau simţite asupra lor?


120

- În anii 1930, guvernele statelor din Estul şi Sud-Estul Europei au căutat soluţii comune pentru a remedia starea economică, ce se degrada într-un ritm catastrofal. Pentru găsirea unei poziţii comune, care să facă faţă hegemoniei statelor industrializate, au fost organizate Conferinţe agrare în 1930, la Bucureşti (de două ori), Sinaia, Varşovia şi Belgrad. În cadrul acestor Conferinţe, guvernele din Estul şi Sud-Estul Europei au încercat să se organizeze într-un „Bloc Agrar” comun, împotriva protec-ţionismului statelor industrializate. Scopul era acela de a revaloriza produsele agrare, al căror preţ era într-o cădere liberă; pentru a reuşi să impună preţuri mai bune, s-a încercat constituirea unei „societăţi pentru exportul de produse agrare”.

La Conferinţa Societăţii Naţiunilor din toamna anului 1930, guvernele statelor care făceau parte din Blocul Agrar, şi-au prezentat revendicările, dar reprezentantul Germaniei s-a opus constituirii unui Bloc Agrar şi a prezentat o serie de bilanţuri şi cifre care arătau „pericolul” unor astfel de planuri. În spatele acestor argumentaţii se ascundea interesul german de a submina hegemonia Franţei pe piaţa de capital din Sud-Estul Europei, folosind starea economică precară a acestor state pentru a lega şi mai mult de Germania economia, printr-o dependenţă pe termen lung.

Pentru a sabota planurile Blocului Agrar, guvernul german a recurs la tărăgănare şi şantaj. Argumentele folosite au fost „necesitatea” unei „economii central-europene”, iar neparticiparea Germaniei la acest proiect ar fi fost „de-a dreptul neserioasă”. Multiplele încercări de activare a Blocului Agrar din Sud-Estul Europei n-au avut nici o şansă, ele fiind subminate de către cel mai mare cumpărător al produselor agricole din statele respective, Germania. Prin urmare, guvernele din Sud-Estul Europei au rămas în continuare fără posibilitatea de a avea contracte preferenţiale bilaterale cu Germania, iar “strategia dezbinării”, marcă germană, a dat roade, căci plănuitul Bloc Agrar n-a mai fost constituit.

- Iar în 1931 s-a produs prima ofensivă a guvernului german pentru înfiinţarea regiunii economice Europa Centrală, prin proclamarea Uniunii Vamale germano-austriece. Cum a reacţionat Europa?

- Guvernul francez şi cel italian au respins această uniune vamală, căci vedeau în ea un prim pas din planul expus în 1915 de Naumann, în cartea sa „Europa Centrală”. Cu sprijinul Angliei, Franţa va obţine în 1931 o decizie a Tribunalului Internaţional de la Haga, prin care se stipula că această uniune vamală este incompatibilă cu Tratatul de Pace de după primul război mondial.

În 1932, Anglia a încercat înfiinţarea unei Confederaţii a Dunării, fără participarea Germaniei. Germania a respins şi acest plan, declarând că după război şi-a deplasat centrul de greutate al exporturilor din coloniile


121

de peste Ocean (deci dintr-o zonă controlată inclusiv de Anglia) în Sud-Estul Europei. În răspunsul oficial, Germania conchidea că o „uniune economică a statelor riverane Dunării, fără participarea Germaniei, este echivalentul unei uniuni a acestor state împotriva Germaniei”.

O ultimă încercare a unei Confederaţii a Dunării a făcut-o guvernul francez în 1932; din această confederaţie ar fi trebuit să facă parte Austria, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia şi România.

Cele două mari pericole ale conceptului german de „economie complementară”, titulatura conferită Sud-Estului Europei, au fost planurile unei Confederaţii a Dunării, fără participarea Germaniei şi Blocul Agrar pentru Estul şi Sud-Estul Europei.


122

MIRACOLUL GERMAN

- Unul din locurile comune despre Germania vehiculează ideea unui „miracol german”. Sintagmă flatantă, însă deloc riguroasă, deloc ştiinţifică. Se pot explica realităţile zilei sau ale trecutului prin miracole? Fabulistul Grigore Alexandrescu scria, în secolul al XIX-lea, că „Minuni în lumea noastră/Nu văd a se mai face”. Este Germania excepţie de la această regulă?

- Când viaţa economico-socială se derulează în tiparele obişnuite, nimeni nu-şi pune problema necesităţii unor „miracole”, adică a unor eforturi supranaturale. Dar, atunci când apar manifestări ale unor fenomene economico-sociale extreme, de regulă crize care dezlănţuie convulsii sociale, diverşi analişti, specialişti, comentatori avizaţi sau nu, munciţi de frământări şi căutări, apelează la formula comodă a „miracolului” pentru a descrie şi explica o situaţie, un impas, o problemă. Mai mult, în astfel de conjuncturi apar „minţi luminate” care încep să emită soluţii salvatoare. Se bate monedă, de pildă, pe „miracolul german”.

Să vedem dacă economia germană a avut parte, în istoria ei, de miracole sau dacă societatea germană a dispus de inteligenţe superioare capabile să-i asigure soluţii salvatoare pentru situaţii de criză.

- Specialiştii se minunează de exemplu cum a reuşit Germania să se redreseze şi să renască economic, într-un răstimp istoric scurt, după primul război mondial.

- După primul război mondial, Germania se prezenta ca o ţară învinsă, umilită, demoralizată, aflată în pragul prăbuşirii. Pe lângă conse-cinţele pierderii războiului, Germania mai avea de suportat rezultatele unei dezastruoase politici economice. Mai mult, inflaţia de după război, care ajunsese să se măsoare în trilioane de mărci, nu a făcut decât să acutizeze problemele economico-sociale. Totuşi, Germania a fost capabilă să se redreseze în scurtă vreme şi să ocupe un loc important în evoluţia ulterioară a continentului.

La hiperinflaţie se ajunsese pe două căi: acoperire a deficitelor bugetare prin împrumuturi la Banca de emisiune (varianta clasică) şi obligarea Germaniei de a plăti despăgubiri către statele învingătoare


123

(factor politico-economic). Aceste despăgubiri, impuse prin Planul Dawes, formau obiectul unor controverse în rândurile aliaţilor, însă ele continuau să adâncească criza germană.

În acest context s-a recurs la o soluţie salvatoare, la un „miracol”, având ca pion central moneda, care s-a dovedit a fi novator şi în plan teoretic, şi în plan practic.

- În ce a constat acest „miracol”? - Autorul acestui „miracol” german, profesorul Karl Helferich, a

conceput soluţia salvatoare plecând de la circulaţia bănească. Banii erau consideraţi un factor indisolubil legat de realităţile economice, de ei depindea starea întregului sistem social. Ideea salvatoare a încolţit din următorul raţionament: deoarece moneda germană era marcată de hiperinflaţie, economia Reichului fiind tot mai afectată şi lipsită de mijloace de redresare, doar crearea unei mărci sănătoase era în măsură să rezolve delicat problema.

Pe fondul compromiterii excesive a mărcii, statul şi banca de emisiune (Reichsbank) se dovediseră incapabile să conducă sistemul monetar. Vechea marcă de hârtie nu mai reuşea să îndeplinească princi-palele funcţii monetare, adică de mijloc de schimb şi mijloc de econo-misire şi nu putea să suporte o reformă.

Noua monedă, care avea să circule paralel cu moneda veche, fiind considerată o monedă exclusiv internă, trebuia să fie capabilă să redreseze economia. Dar obţinerea încrederii populaţiei în noua marcă depindea de doi factori: controlul strict asupra cantităţii de mărci noi lansate în circulaţie, în funcţie de nevoile reale ale vieţii economice, şi acoperirea materială a emisiunii. Germania anilor 1920 era săracă în aur şi de aceea s-a optat pentru o cale de mijloc (între nominalism şi metalism). Iniţiatorul a atribuit noii monede o acoperire valorică, însă nu în aur.

Rentenbank, organul emitent al noii monede paralele (retenmark), a fost conceput ca un institut autonom de drept privat, capitalul lui era subscris în egală măsură de corporaţiile profesionale agricole şi industriale, deci separat de Reichsbank. Până atunci, nimeni nu se gândise să mobilizeze valoarea terenurilor agricole, a întreprinderilor industriale şi a altor bunuri aflate atunci în proprietate particulară şi să o folosească ca garanţie a emisiunii noii mărci.

- Se punea, însă, problema evitării pericolului unei noi inflaţii, care s-ar fi suprapus inflaţiei existente.

- Printr-o regulă nescrisă, s-a stabilit ca raportul de conversie să fie de 1 miliard reichsmark la 1 rentenmark, ceea ce însemna că stabilitatea noii mărci antrena după sine şi stabilitatea mărcii vechi. Retragerea din circulaţie a noilor semne monetare se realiza prin rambursarea creditelor


124

exprimate în rentenmark, termenul final al operaţiunilor fiind stabilit la 10 ani.

Pentru a evita evaluarea bunurilor ipotecate, fiecare unitate econo-mică trebuia să participe cu echivalentul a 4% din impozitul de război. Rentenbank a fost autorizată să emită obligaţiuni, fiecare dintre ele cu valoarea nominală de 500 mărci aur. Deoarece Rentenbank a fost autori-zată să acorde împrumuturi statului german, statul german trebuia să se angajeze să nu mai contracteze împrumuturi de la Reichsbank pe bază de bonuri de tezaur.

- Şi care a fost rezultatul? - Deşi a întâmpinat dificultăţi politice şi obiective, programul noii

mărci a avut un efect pozitiv aproape instantaneu, economia germană, având la dispoziţie o monedă sănătoasă, a dat semne tot mai evidente de redresare. Principala dificultate politică întâmpinată a fost lipsa de susţinere politică a proiectului, iar dificultăţile de ordin obiectiv au fost reprezentate de faptul că noua monedă era garantată prin bunuri funciare şi nu metal preţios.

În anii 1930, când ultimele bilete emise de Rentenbank urmau, potrivit legii, să fie retrase din circulaţie, opozantul cel mai înverşunat al noii ordini monetare, Hjalmar Schacht, militant al ortodoxismului monetar, adică al etalonului aur, a adoptat un sistem monetar bazat pe aur. Această schimbare bruscă de situaţie a scos la iveală primele semne ale unui colaps economic. Căutând să salveze moneda, guvernele au înclinat tot mai mult spre o politică deflaţionistă care a accentuat criza economică şi a culminat cu criza bancară din 1932. Iată premise suficiente pentru ca la 30 ianuarie 1933 să se instaureze un nou guvern, naţional-socialist, avându-l cancelar pe Adolf Hitler. Primul său angaja-ment a fost acela de a construi ample reţele de autostrăzi (investiţie ce viza nu doar un scop economic, ci şi unul geopolitic). Pentru realizarea obiectivului erau necesare fonduri uriaşe, care nu trebuiau să antreneze noi efecte inflaţioniste, şi de aceea s-a decis utilizarea Rentenbank-ului, institutul care viza finanţarea investiţiilor.

Elementul central al acestui nou scenariu l-au reprezentat acordurile de cliring.

- Ce este, riguros vorbind, cliringul? - Cliringul reprezintă o tehnică prin care se asigură compensaţia

globală a tuturor creanţelor şi angajamentelor dintr-o ţară faţă de alta. Acordul de cliring (bi sau multilateral) trebuie să prevadă clar anumite coordonate, precum data intrării în vigoare, a acordului, termenul de vala-bilitate, organismele răspunzătoare pentru fiecare ţară parteneră, tehnica utilizată (cliring cu unul sau două conturi), moneda de cliring, plăţile admise


125

a fi efectuate prin cliring, condiţii de acordare a creditului tehnic, moda-lităţile de lichidare a soldului final etc.

- Cum a funcţionat sistemul cliring, de pildă în relaţiile româno-germane?

- În anul 1935 s-a încheiat acordul pentru „reglementarea plăţilor între imperiul german şi regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa de compensaţie germană din Berlin. Printr-o clauză instituită în 1940, Banca Naţională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor.

- Şi unde s-a ajuns? - Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta,

şi de aceea această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns ca în 1942 să nu mai aibă nici o limită convenţională de sumă. Fluxului de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei din cauza sporului masei monetare din circulaţie şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie Germană. Această creanţă nevalorificabilă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei Germane de economia româ-nească. La jumătatea anului 1944, soldul activ pentru România al cliringului româno-german ajunsese la 57,8 miliarde lei, respectiv circa un miliard de mărci.

Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii soldului, ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania, acestea au fost respinse sau doar formal acceptate de către Berlin (aceasta pentru că, pe măsură ce acest sold era mai ridicat, proporţiile însuşirii gratuite a bogăţiilor României de către Germania erau mai mari).


126

SISTEMUL CLIRING

- Să vedem acum cum a funcţionat, în perioada interbelică, sistemul cliring.

- Cum spuneam, aşa-numitul “sistem de cliring” însemna un sistem de schimburi comerciale care să nu implice plăţile prin valuta. Aceasta implica deplasarea centrului de greutate al comerţului extern german, din ţările industrializate în “economia complementară” a ţărilor estice şi din Sud-Estul Europei. Ca mod de desfăşurare a contractelor economice, se foloseau plăţile prin compensaţie. Pentru a încheia contracte economice preferenţiale cu Sud-Estul Europei, Germania a folosit metode specifice de împiedicare a oricăror “combinaţii regionale”.

Printre primele încercări de realizare a conceptului de “economie regională extinsă” au fost contractele bilaterale preferenţiale, încheiate de Germania, în 1931, cu România şi Ungaria. Contractele oficiale aveau anexe secrete, care prevedeau reduceri substanţiale acordate de către Germania la taxele vamale pe importurile de cereale. România avea reduceri de 40 la sută la taxele vamale la porumb, respectiv 50 la sută la orz, Ungaria - 75 la sută reducere la taxa vamală pe grâu. În schimb, România şi Ungaria ofereau nenumărate reduceri de taxe pentru produ-sele industriale importate din Germania.

Iar pentru a accepta să importe excedentul produselor agrare din Sud-Estul Europei, Germania a emis pretenţia de a avea monopolul industrializării acestor state, pentru a putea să îndrepte industria în sensul cerinţelor pieţei germane.

- Ceea ce însemna, de fapt, îngrădirea dezvoltării economice a acestor ţări.

- Germania nu urmărea să anexeze statele din Sud-Estul Europei, ci să le aducă într-o strânsă dependenţă de economia germană, astfel încât Germania să controleze materiile prime, recoltele, sursele de energie, mijloacele de transport, poşta, aparatul administrativ, planurile de pro-ducţie şi dezvoltare industrială, agricultura.

Dacă în secolul al XIX-lea, Germania vorbea despre menirea sa de a emancipa ţările subdezvoltate din regiunea Dunării, odată cu


127

dezvoltarea treptată şi lentă a acestor ţări, aceeaşi Germanie a început să considere că este vorba de o “dezvoltare nenaturală”. Deci, cât de multă dezvoltare accepta Germania pentru aceste ţări? În fond, era vorba de exercitarea unui control, de o plafonare a acestei dezvoltări. De pildă, în zona agriculturii, dezvoltarea trebuia orientată spre cultivarea de plante industriale şi textile. Particularitatea cliringului a constat în stabilirea de către Germania a producţiilor şi la export, şi la import. Germania şi-a creat o situaţie preferenţială în care avea şi pâinea, şi untul, şi pâinea cu unt. Comerţul în cliring a asigurat un instrument de presiune colosal asupra acestor state, deoarece a început iniţial doar cu produse agricole şi a fost extins apoi de la an la an. Chiar dacă România nu a fost dispusă să includă şi comerţul cu ţiţei în cliring, Germania a avut la mână întregul comerţ agrar, cel cu produse extractive, activând în acest fel şi o posibili-tate de presiune asupra României pentru a o determina să includă şi ţiţeiul în cliring.

- În ce situaţie economică erau statele din sud-estul Europei în preajma războiului?

- Germania s-a folosit de un moment de criză, de criza mondială din 1929 care i-a facilitat o relaţie exclusivă cu aceste state. A început să cumpere din România produse agrare la un preţ peste preţul mondial, făcând României o impresie bună. Însă aceste produse nu erau plătite în valută forte, ci în sistemul cliring, prin produse industriale. Ideea de bază a fost de a avea un schimb de produse agrar-industriale echitabil. Dar în notiţele lui Schacht citim azi că Germania a fost cea câştigată, pentru că şi-a asigurat de la bun început posibilitatea de derogare a cliringului. Ţările producătoare şi exportatoare de produse agrare n-au mai primit de la un timp în formă compensată ceea ce Germania se obligase să facă, tocmai pentru a fi creditată prin exporturile către ţările est-europene.


128

AL TREILEA REICH

- În 1933 s-a instalat la putere, în urma unui scrutin, formaţiunea politică a naţional-socialismului lui Adolf Hitler. Cum a evoluat politica Germaniei faţă de regiunea Estului şi Sud-Estul Europei?

- Preluarea puterii, la 30 ianuarie 1933, de către naţional-socialişti a însemnat continuarea politicii de expansiune a Germaniei în Sud-Estul Europei. În toamna anului 1934 a început să fie pus în aplicare conceptul îndelung dezbătut de “economie complementară”, împreună cu “Noul Plan” al ministrului Economiei, Schacht. Motivul principal l-a constituit acutizarea lipsei de valută (devize) a Germaniei. Dacă în 1932 exista un excedent comercial de 1 miliard RM, în 1933 acesta scăzuse la 667 milioane RM, iar soldul curent al anului 1934 a adus un deficit de 284 milioane RM. “Noul Plan” prevedea ca statul german să deţină controlul direct asupra comerţului extern. În privinţa necesarului de import, statul avea ultimul cuvânt. Maximă prioritate aveau importurile pentru industria de armament şi economia de război. Aceasta însemna că Germania nu va importa doar produse agricole (alimente şi furaje), ci şi materiile prime necesare fabricării de arme. “Noul Plan” a reprezentat pregătirea econo-mică a războiului. “Noul Plan”, faimosul “cliring”, a însemnat încheierea de contracte bilaterale între Germania şi statele partenere. Principiul de bază al noii politici economice externe era ca Germania să cumpere cât mai multe produse, iar statele respective să fie nevoite să accepte drept plată mărfurile germane. Noua guvernare NSDAP a folosit metode rigide şi totalitare pentru că, prin contractele de cliring, să impună, de fapt, vechiul concept de “regiune economică extinsă”.

Controlul tot mai hegemonic asupra fluxului de import-export prin cliring, dreptul de “ultimo ratio”, care însemna stoparea producţiei industriale în Sud-Estul Europei a mărfurilor nenecesare în Germania, şi dimpotrivă, supraproducţia acelor produse care erau esenţiale pregătirii de război, au făcut ca economiile şi priorităţile statelor din Sud-Estul Europei să fie impuse, din ce în ce mai mult, de orientarea pe care o dicta Germania. Suveranitatea ţărilor din Sud-Estul Europei s-a degradat, până când acestea au ajuns la statutul de “colonii” neoficiale germane.


129

Începând cu 1935, planurile economice germane pentru Sud-Estul Europei erau sabotarea industrializării; restructurarea şi intensificarea agriculturii, conform cu cererea de pe piaţa germană. Pentru a asigura importul resurselor din Sud-Estul Europei, planurile germane s-au pre-ocupat de căile de transport necesare. Pe lângă căile feroviare şi drumurile rutiere, în 1938 a fost planificat un canal Rin-Main-Dunăre, care avea rolul de a face legătura între bazinul Ruhr-ului şi petrolul din România, între Marea Nordului şi Marea Neagră. Dunărea, cel mai mare fluviu al Europei, trebuia să devină “artera” comerţului între Germania şi Sud-Estul Europei şi să capete o importanţă majoră în cadrul “Economiilor Comple-mentare”. Experţii germani legau Dunărea de noi posibilităţi de expan-siune, spre sudul Rusiei, Iran şi Afganistan.

Orice încercare a statelor din Sud-Estul Europei de a ieşi din comerţul de tip cliring cu Germania a fost oprită brutal de către Berlin. În 1938, Anglia şi Franţa au intenţionat să importe cereale în cantităţi mari din România, dar Germania a folosit toate mijloacele pentru a sabota acest demers. Germania a pus o enormă presiune pe România, ameninţând-o că degradarea relaţiilor comerciale dintre cele două ţări va avea urmări catastrofale pentru economia românească.

În 1939, petrolul românesc a devenit vital pentru Germania, întrucât, odată cu începerea războiului, SUA, Mexicul şi coloniile olandeze au refuzat să mai livreze petrol Germaniei. România a încercat să refuze livrarea de petrol în Germania fără devize, dar a fost obligată să revină asupra acestei decizii, acceptând că modalitate de plată (ca şi până atunci) armele şi materialul de război din Germania.

- Formula cliringului, la mare preţ şi astăzi în politica economică şi în filozofia relaţiilor economice cu alte ţări a Berlinului, s-a dovedit deosebit de profitabilă pentru al treilea Reich.

- Elaborarea diferitor modele de cooperare monetară în Europa, începând cu anul 1940, a permis, odată cu izbucnirea războiului, un discurs deschis Germaniei, fără să fie nevoită să-şi releve adevăratele intenţii într-un ton prea diplomatic. Nevoia acută de valută a Germaniei în urma Tratatului de la Versailles i-a determinat pe experţii Băncii Centrale a Reichului să dezvolte modele noi de cooperare monetară în Europa fără să depindă de valută. Modelul de tratate bazate pe compensaţie a fost un instrument bun pentru a elimina problema lipsei cronice de valută a Germaniei. Printr-un comerţ european nou care să asigure materia primă pentru industria germană şi o largă piaţă de desfacere, fără a avea însă tangenţe cu rezervele valutare germane necesare pentru despăgubirile de război, s-a pus baza noului model comercial. De la bun început, Hjalmar Schacht, guvernatorul Băncii Centrale a Reichului, a


130

recomandat ca Germania să încerce să instituie clauze derogatorii de la acel tratat, tocmai pentru a putea livra cantităţi mai mici decât cele angajate iniţial. Astfel, indirect, s-a realizat o creditare cu active comerciale străine; totodată, prin obligarea băncilor naţionale a ţărilor asociate în cliring de a achita exporturile în monedă naţională, chiar dacă vărsămintele în moneda naţională a importatorilor sunt mult mai mici (ca o consecinţă a reducerii volumului transferurilor din partea Germaniei), s-a realizat o finanţare indirectă a Germaniei. În consecinţă, inflaţia aferentă cliringului a reprezentat un element esenţial al derulării întregului model de exploatare, fiind percepută ca o taxare indirectă a ţării partenere cu implicaţii directe în sărăcirea populaţiei. Walther Funk preciza că succesul unui sistem monetar european depinde, în primul rând, de practicarea unor cursuri de schimb fixe. Funk susţinea că doar un comerţ european bazat pe cursuri fixe este în măsură să asigure Germaniei un excedent comercial, scutind economia germană de deprecierile valutare ale partenerilor comerciali. Totodată, Funk evidenţia că modelul de cursuri fixe reprezintă un pericol inflaţionist pentru Germania, fapt pentru care s-a impus necesitatea ca ţările partenere să adopte criteriile germane de stabilitate. Aceste criterii de stabilitate, care se regăsesc astăzi sub numele inofensiv de „criterii de la Maastricht”, se concretizează într-o gamă vastă de măsuri fiscale impuse guvernelor pentru a reduce inflaţia şi deficitul bugetar. Atât în cadrul decontărilor prin cliring precum şi în Eurosistemul de astăzi instrumentele fiscale sunt elementele centrale de sterilizare monetară a unui excedent comercial german. Plecând de la deviza Băncii Centrale a Reichului (stabilitatea preţurilor şi salariilor germane este o ancoră bună pentru ţările asociate în cliring), Funk mai aprecia că o asemenea cola-borare monetară este în măsură să predetermine creşterea preţurilor în ţările asociate, dar nu neapărat şi o creştere a nivelului de trăi din aceste ţări. Continuând raţionamentul, Funk aprecia că astfel se asigură, pe o perioadă de timp nelimitată, o exclusivitate în aprovizionarea Germaniei cu materie primă şi produse agricole din Sud-Estul Europei.

Creşterea nivelului preţurilor în ţările asociate în cliring, ca urmare a practicării unor preţuri favorabile Germaniei, a afectat considerabil eco-nomiile ţărilor partenere şi a deteriorat vechile relaţii comerciale. Redu-cerea competitivităţii economice a dus la o creştere a comerţului în cliring cu Germania, consolidând dependenţa de hegemon. În această constelaţie, creşterea comerţului cu Germania (bazat, în special, pe ex-portul produselor agricole româneşti), comerţ finanţat indirect prin inflaţie, dar şi strategia de combatere a inflaţiei cu instrumente fiscale a asigurat o exploatare sistematică a ţării (şi în cazul României instrumentele fiscale,


131

îndeosebi elementele de fiscalitate indirectă, au permis o sterilizare mone-tară a excedentului comercial german).

- De aici şi până la imaginarea unei construcţii economice extinse, pusă sub hegemonie germană, nu mai era decât un pas.

- Werner Daitz, care coordona problemele de comerţ exterior în partidul naţional-socialist, vorbea despre necesitatea realizării unei “economii regionale extinse”, în care popoarele să fie unite “de la Gibraltar până în Urali, şi de la Capul Nordului până în insula Cipru”. Daitz opera o paralelă între planurile de expansiune germane din primul război mondial, visurile de hegemonie teutonă în imensa zonă “Capul Nordului - Bagdad”, cu anexarea coloniilor africane.

În 1940, o publicaţie a guvernului nazist prezenta mai în detaliu proiectul economiei regionale extinse germane şi ţările care trebuiau să facă parte din acest uriaş teritoriu: Germania Mare (adică şi Austria), Olanda, Luxemburg, Belgia, Franţa, Elveţia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România, Bulgaria, Iugoslavia. La acestea se adăugau teritorii din zona Mării Mediterane, Rusia şi colonii africane.

Într-o expertiză germană asupra Sud-Estului Europei, din 1942 găsim scris: “De ce trebuie să atacăm suveranitatea statelor, când noi putem, pe calea penetrării pacifiste, prin capitalul german, să înlăturăm practic suveranitatea, fără a ne atinge de ficţiunea suveranităţii?”


132

„NOUA ORDINE EUROPEANĂ”

- Până în 1938, - anul Anschluss-ului şi al acordurilor de la München - naţional-socialiştii au respins noţiunea de Europa, dar cu câţiva ani înainte de declanşarea celui de al doilea război mondial au început să o încarce cu conţinut nazist, făcând propagandă pentru „Europa şi crucea încârligată”. Hitler nu se mulţumeşte să teoretizeze, aşa cum o făcuse în „Mein Kampf”, el face propriul proiect de uniune militară, economică şi politică a continentului.

- „Noua ordine europeană” a naţional-socialismului nu se înscrie în filiaţia tradiţională a ideii de unitate europeană. Naziştii au alte proiecte pentru Europa şi vor să le impună. Ei doresc unificarea continentului, sub hegemonie germană/germanică. Pentru Hitler, „Europa nu este o noţiune geografică, ci o noţiune definită prin rasă”. În concepţia sa naţionalistă, el pune mai presus de orice ideea Grossdeutschland şi orice organizaţie supranaţională este o trădare a poporului. Ideologia naţional-socialistă respinge ideea unei uniuni a statelor europene pe o bază voluntară şi cu drepturi egale, o uniune funcţională poate fi obţinută doar prin forţa unei puteri predominante europene, capabilă să gestioneze rivalităţile interne. În plus, Hitler refuză ideea unei federaţii / uniuni cu popoarele slave şi latine. Încă din 1923-1924, el scria în „Mein Kampf” că „nu frontierele de stat, ci consangvinitatea trebuie să fondeze imperiul germanic de naţiuni germane”. În proiectul Oficiului Central al Securităţii Reichului, Comunitatea germanică urma să fie alcătuită de Suedia, Norvegia, Olanda, Belgia, Elveţia şi Germania pentru a forma „Uniunea Statelor Europene”. Iar scopul ei ar fi de înfruntat sfidarea evreiască şi bolşevică.

- Cum vedea Hitler Rusia în planurile lui despre Europa? - Despre războiul de la Răsărit, cu Rusia Sovietică, Hitler

spunea că este diferit de cel purtat cu Anglia şi Franţa. Scopul său nu este doar înfrângerea armelor sovietice, dar şi colonizarea teritoriului sovietic şi reorganizarea sa economică şi socială completă, în funcţie de cerinţele statului german. La 17 septembrie 1941, când se părea că prăbuşirea Uniunii Sovietice este iminentă, Hitler explica astfel obiectul


133

invaziei: „Lupta pentru hegemonie în lume se hotărăşte pentru Europa prin stăpânirea teritoriului rus. El face din Europa locul din lume cel mai sigur în caz de blocadă… Popoarele slave (…) nu sunt hărăzite să dispună de propria lor viaţă. Teritoriul rus este India noastră şi aşa cum englezii stăpânesc India cu o mână de oameni, aşa vom guverna şi noi teritoriul nostru colonial. Le vom oferi ucrainenilor eşarfe, coliere de sticlă ca bijuterii şi orice altceva ce apreciază popoarele colonizate”. Cu alte prilejuri, Hitler compara cucerirea Uniunii Sovietice şi colonizarea Vestului american, Volga ar fi echivalentul fluviului Mississippi, populaţia slavă va fi eliminată aşa cum indigenii americani au fost înlocuiţi de o populaţie „superioară”. Europa - şi nu America - ar fi terenul posibilităţilor nelimitate.


134

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

- Europa intra într-o nouă fază istorică, dramatică şi tragică, prin cel de al doilea război mondial. Apoteoza acestui război, adică victoria celui de al treilea Reich, în visurile lui Adolf Hitler, urma să consacre hegemonia germană asupra întregului continent, “de la Atlantic la Urali”, ca să folosim expresia consacrată ulterior de generalul De Gaulle, într-un cu totul alt context. O Europă cu capitala la Berlin, ca unul din redutabilii centri de putere ai lumii, în rivalitate deschisă cu centrii similari ai capitalismului anglo-saxon şi bolşevismului. Această proiecţie a lui Hitler a dus, aşa cum aţi arătat la începutul discuţiei noastre, la lansarea brandului geopolitic Europa. Un brand măreţ, dar care va pluti în vag până la prăbuşirea Reichului nazist.

- Explicaţia acestei „holograme” premeditat vagă a Europei a dat-o de altfel, chiar de Hitler şi o găsim consemnată într-o minută a lui Martin Bormann de la o întâlnire a Fuhrerului cu câţiva lideri nazişti, la 16 iulie 1941. Hitler indica atunci: „Acum ar fi esenţial să nu aducem la cunoştinţa întregii lumi fixarea obiectivelor noastre; nu ar fi nici necesar. Lucrul principal ar fi că noi înşine ştim ce am vrea”. Şi explica astfel această conduită: „În nici un caz, drumul nostru propriu nu ar trebui îngreunat prin declaraţii superflue. Astfel de declaraţii ar fi superflue pentru că atât cât se întinde puterea noastră am putea să facem totul, iar ce stă în afara puterii noastre nu putem face în nici un caz”. Altfel spus, Hitler deschidea posibilitatea unei marje nelimitate de acţiune Reichului în îndeplinirea planurilor sale europene, în funcţie, desigur, şi de mersul războiului. O spune chiar el, cu acelaşi prilej: „Motivarea măsurilor noastre în faţa lumii ar trebui să se orienteze aşadar în funcţie de punctele de vedere tactice. Ar trebui să procedăm aici exact ca în cazurile Norvegiei, Danemarcei, Olandei şi Belgiei. Nici în aceste cazuri nu ar fi trebuit să zicem nimic în privinţa intenţiilor noastre şi nu am face asta în continuare dacă am fi înţelepţi”. Aşadar, în acea primă fază a războiului, discursul oficial al Berlinului trebuia să fie unul explicativ, liniştitor, menit să risipească temerile în ţările ocupate de Wehrmacht: „Vom accentua aşadar din nou faptul că am fost forţaţi să ocupăm un teritoriu, să instaurăm în el ordinea


135

şi să îl securizăm. În interesul locuitorilor a trebuit să ne îngrijim de păstrarea liniştii, alimentaţie, transport etc.; de aceea s-a instituit controlul nostru. Nu trebuie deci să se poată detecta faptul că prin aceasta se iniţiază o ocupaţie definitivă! Luăm totuşi şi putem lua toate măsurile necesare - împuşcări, evacuări etc. Nu vrem, însă, să ne facem vreun duşman timpuriu şi nenecesar”. Dar adăuga: „Trebuie, însă, să ne fie clar că din aceste regiuni nu vom pleca vreodată”. Iar unul dintre puţinii prieteni apropiaţi ai lui Hitler, un fel de secretar apropiat, de majordom al Fuhrerului, ambasadorul Walther Hewel, nota, şi el, cam în aceeaşi perioadă, mai precis la 23 noiembrie 1941: “Pentru o nouă ordine în Europa cu conţinut concret condiţiile nu sunt propice”.


136

UNIUNEA STATELOR EUROPENE

- La Berlin a fost imaginat şi un proiect relativ la o uniune a statelor continentului, deşi elementele lui au rămas doar construcţii pe hârtie şi câteva declaraţii publice ale reprezentanţilor oficiali ai regimului naţional-socialist. Ce s-a realizat, totuşi, din această idee a uniunii statelor europene avută în vedere la Berlin înainte de al doilea război mondial, în timpul războiului şi chiar atunci când era clar tuturor că Germania nazista va fi înfrântă?

- Ideea unităţii europene a constituit un element central al propa-gandei naţional-socialiste. Werner Daitz, economistul partidului naţional-socialist recomanda, în 1940, că Germania trebuie să fie precaută şi să nu spună lucrurilor pe nume: "Trebuie să vorbim numai de Europa, deoarece conducerea Germaniei vine de la sine datorită greutăţii politice, economice, culturale, tehnice şi amplasării geografice a acesteia." Această recomandare generală, care datează din cele mai întunecate timpuri ale Germaniei, exemplifică, într-un moment de poziţie dominantă în război a ţării, discreţia în formularea ambiţiilor hegemoniste. Hegemonia germană trebuie să fie mereu ascunsă în spatele “Europei”, prezentată ca o uniune suprastatală în care fiecare ţară îşi păstrează suveranitatea.

- S-a făcut ceva concret în această idee de unitate europeană în vremea celui de al treilea Reich?

- S-a acţionat la nivel ministerial, în diverse grupuri de lucru, pe diferite planuri şi tehnici de integrare. Unul dintre cele mai complexe proiecte a fost actul constitutiv al "Confederaţiei Europene" din 1943, elaborat de Joachim von Ribbentrop, ultimul ministru de externe al Reichului. Planul lui Ribbentrop menţiona existenţa şi păstrarea suveranităţii statelor europene, dar la o analiză mai amănunţită se poate observa că multe dintre ideile planului induc tot o renunţare a anumitor state, cu excepţia Germaniei, fireşte, la suveranitatea de facto. De fapt, într-unul dintre puncte se spune că motivaţia unei astfel de construcţii megastatale ar fi şi înlăturarea temerii aliaţilor Germaniei ca la sfârşitul războiului ele vor fi sub conducere militară germană. Iar Werner Daitz trata, într-un memorandum din 31 mai 1940, aspectele "privind instituirea unui


137

comisariat economic pentru marele spaţiu european", explicând că pentru acest spaţiu "este esenţială" o conducere germană. Printre publicaţiile acestui expert se numără şi "Carta Europei" din 1943, ca şi planul de "Colaborare germano-franceză şi colaborare europeană" din acelaşi an. Deoarece aspectele tehnice şi expertizele unificării Europei au primat asupra simplei propagande duşmănoase naţional-socialiste, nu cred că putem înţelege astăzi Europa fără a cunoaşte şi mecanismul integrării, începând cu primele demersuri de unificare continentală. Aceste aspecte nu trebuie însă exacerbate în mod propagandistic, nu trebuie trase concluzii umorale, pe fondul crizei de moment, în ce priveşte formarea Europei viitoare. Opinia publică din diversele ţări poate trage concluziile ei proprii în această privinţă.

- În timpul celui de treilea Reich, pentru a prezenta statelor şi popoarelor continentului un construct european, aflat în mod evident sub conducerea Germaniei, era nevoie şi de o retorică, şi de o propa-gandă corespunzătoare.

- Ribbentrop observa că interacţiunea propagandistă la nivel european favoriza un model sugestiv, conform căruia ţările din Europa înaintează propuneri de unificare europeană Germaniei, pe care aceasta nu poate să le refuze. O situaţie, într-un fel, similară celei de astăzi, când Germania împinge Bruxellesul de pe piedestalul Europei şi mută centrul de forţă al continentului la Berlin. Dar important este că rugămintea de a promova Europa unită să vină de la periferie. Chiar în timpul războiului, în perioada de ocupaţie germană a continentului, Reichul căuta un model prin care statele să dea dovadă de credibilitate în restul lumii atunci când le cerea să renunţe la suveranitate. O simplă victorie militară temporară nu ar fi fost suficientă pentru a uni Europa în timp de criză, fiind nevoie de un set întreg de strategii unificatoare, precum utilizarea elementelor care să sugereze unitatea virtuală, care să se asigure un grad ridicat de acceptanţă atât în Statele Unite şi Marea Britanie, cât şi de către populaţia ţărilor ocupate. După Ribbentrop, arta politică consta în proiectarea unei suveranităţi pe moment, la care ar urma apoi să se renunţe, prin semnarea, în cadru festiv, a actului constitutiv al Europei. Strategia era astfel concepută încât să înlăture dubiile că după război statele europene ar urma să fie conduse de o administraţie militară germană. Un alt avantaj al acestei strategii ar fi fost obstrucţionarea pe plan intern a politicilor din SUA şi Marea Britanie, prin instruirea unor grupuri de opoziţie cu sloganuri de tipul "Ceea ce în America de Nord se poate, anume întemeierea SUA, nu s-ar putea refuza Europei".

- Care a fost soarta planului lui Ribbentrop? A avut el vreo continu-itate în gândirea şi strategia politico-economică germană, după încheierea


138

războiului? Există vreo legătură între planurile mai mult sau mai puţin publice ale Germaniei de azi şi ceea ce preconiza Ribbentrop în 1943?

- Nu putem specula dacă există vreo continuitate specifică a acestui plan, dar putem analiza lista avantajelor unei asemenea uniuni înfiinţate în timp de criză prin instrumente propagandistice, comparând argumentele de atunci cu cele din zilele noastre. Rămâne aşadar la aprecierea oricui să judece în ce măsură strategia UE testează pozitiv la planul elaborat de biroul de propagandă al lui Ribbentrop, birou condus de Karl Megerle. În ce priveşte crearea imaginii Germaniei ca o ţară promo-toare a solidarităţii europene şi sociale, a unei Europe tolerante şi unite pentru a depăşi particularismul naţional, dispusă să asigure fiecărui popor un loc cuvenit în familia europeană, se pierde chiar şi noţiunea timpului. Întrebarea este de ce asemenea ţeluri nobile trebuie să devină obiect propagandistic în timp de criză şi de ce aceste ţeluri nu pot constitui un obiectiv politic real, fără a servi instaurării unei hegemonii nefaste. Ribbentrop menţiona în mod special că un asemenea plan unificator nu trebuie să furnizeze detalii concrete despre funcţionarea politică şi administrativă, iar oficialii avizaţi pentru negocierile Germaniei să se limiteze doar la formulări generale, deoarece prelucrarea propagandistică a Europei asigură o cedare a suveranităţii fără garanţii politice.

- Ce rol credeţi că ar fi avut România în construcţia politică imaginată de Ribbentrop?

- Ribbentrop considera indispensabilă aderarea României la Uniunea Statelor Europene. Martin Bormann, şeful cancelariei partidului naţional-socialist, afirma într-un material de lucru intitulat "Stabilirea obiectivelor naţionaliste în Europa de Est" din 16 iulie 1941 că politica Germaniei faţă de România trebuie să pună pe prim plan evitarea oricărui fel de duşmănii. Dar în acelaşi timp, el avertiza că politica germană nu trebuie fie dependentă de bunul plac al României. În principiu, explica Bormann, "pentru a se împărţi uşor prăjitura uriaşă, trebuie să se procedeze în aşa fel încât mai întâi să stăpânim, apoi să administrăm şi în al treilea rând să putem exploata. Şi chiar dacă este nevoie să se amputeze nişte teritorii, Germania, sugera Bormann, trebuie să apară "în ochii populaţiei ca aceea care apăra legalitatea şi populaţia".

- Cum concepea Berlinul viitorul economiei României, al econo-miei statelor din Sud-Estul Europei?

- În primul rând, trebuia desfiinţată agricultura de subzistenţă. Planurile economice ale celui de-al treilea Reich vizau şi distrugerea ţărănimii din statele din Sud-Estul Europei. Ministrul nazist al Agriculturii, Backe şi Institutul de Analiză Ştiinţifică a Muncii a Frontului Muncitoresc German au conceput în 1941 modelul de cooperare şi colaborare cu


139

hinterlandul german, cum era atunci numit Sud-Estul Europei. În realizarea planurilor de subordonare economică a acestei regiuni, autorii considerau că ar fi trecut următoarele obstacole majore: “Mentalitatea acestei populaţii şi lipsa de înţelegere. Aşa se explică lipsa de interes de a produce dincolo de nevoia subzistenţială de alimente”. Expertul german în agricultură Franges sugera o nouă împărţire a terenurilor agricole pentru monoculturi de soia, hamei şi plante furajere. Desfiinţarea agriculturii de subzistenţă a fost considerată cel mai important pas. În cadrul acestei restructurări agricole, experţii nazişti considerau că, luând în considerare suprafaţa arabilă, România ar avea o suprapopulaţie rurală care ar împiedica aceste planuri.

În 1940, experţii germani Seraphim şi Franges estimau că suprapopulaţia de „ţărani mâncăi” (bäureliche Esser) a României ar fi de aproximativ 40 la sută. Soluţia consta în mobilizarea acestor ţărani ca forţă de muncă ieftină în Germania. Am putea crede că originea etimo-logică a numelui expertului german Franges provine de la termenul latin al căpşunii - „frangaria”. Astăzi, acest termen trimite inevitabil cu gândul la termenul de „căpşunari”, ce-i defineşte pe muncitorii de pe plantaţiile vest-europene, pentru care acasă nu s-au mai găsit locuri de muncă.

O altă soluţie propusă de experţii nazişti viza formarea de supra-feţe agricole mari, prin reforme politice. O analiză a mult lăudatei lozinci de împărţire a muncii între Germania şi ţările din Est arată că Germania nu intenţiona nici pe departe ca ţările răsăritene să ajungă la un nivel de trai comparabil cu cel german. Delegatul pentru planul de patru ani a lui Göring, Kehrl, nota, în 1941, următoarele: „În marele spaţiu economic, muncitorii germani pot presta doar cea mai bine plătită munca. Produsele care nu îndeplinesc aceste condiţii trebuie lăsate pe mâinile popoarele de la marginea Europei. Vom culege pentru muncitorii germani doar ce e mai bun din producţia industrială europeană”. Expertul nazist preciza că, în niciun caz, Germania nu are voie să tolereze o dezvoltare industrială în România, deoarece ar fi în defavoarea surplusului de produse germane. Succesul României consta într-o dezvoltare agricolă în domeniul mono-culturii de plante non-alimentare, a cărei plusvaloare să fie consumată pentru produse germane. Rudolf Kratz, delegatul german pe lângă prefectul Berlinului la Viena, afirma, ca recomandare generală: „A duce o politică colonială în domeniul agro-politic înseamnă să procedăm precum au procedat turcii cu sute de ani în urmă: să scoatem din ţară cele de care popoarele pot fi private fără a le sărăci cu totul”.

Ulrich von Hassell, fost ambasador german în Iugoslavia în anii 1930 şi membru marcant al celei mai influente organizaţii economice germane - MWT, propunea în 1940 ca în ţările din Sud-Estul Europei


140

să fie permise pe plan industrial doar următoarele domenii: exploatarea minereurilor, industria morăritului, industria textilă, industria silvică şi forestieră, prelucrarea lemnului şi producţia de produse de consum, care nu solicită mână de lucru calificată. Oricare altă industrie trebuia evitată. Sub nicio formă, preciza Seraphim, directorul Institutului Est-European din Breslau în 1941, nu trebuie ca Germania să accepte dez-voltarea industriei electrotehnice şi mecanice în Sud-Estul Europei. Materia primă a hinterlandului trebuia prelucrată doar de industria germană şi nu la sursă.

Experţii Societăţii de Studii Sud-Est europene (SOEG) au conclu-zionat în 1942 că, pentru interesele industriei germane, este mai indicat să se păstreze suveranitatea statelor sud-est europene, deoarece ar fi mai uşor de dezindustrializat economia, de implementat diferite politici etc., fără lezarea mândriei naţionale a acestor state. Aceste state trebuiau cucerite pe cale paşnică, deoarece dacă nu ar mai fi fost suverane ar fi putut fi afectate investiţiile şi creditorii non-germani. Un guvern servil, cum cel din zilele noastre, care - după cum spunea reprezentantul României la FMI, economistul Mihai Tănăsescu - pentru a atrage banii instituţiei financiare, calcă pe spinarea săracilor şi îi sacrifică pe pensionari şi bolnavi, aplică şi această ultimă recomandare a experţilor germani amintiţi. Regimul vamal de după 1989, care a facilitat, alături de o politică necoordonată sau poate chiar bine instrumentată de marile puteri ale Europei, dezindus-trializarea României, desfiinţarea industriei construcţiei de maşini, electro-tehnice şi agroalimentare ca şi destructurarea agriculturii, au creat condiţiile preliminarii pentru realizarea planurilor economice ale celui de al treilea Reich.

- Dar în plan general-european, în sfera economică, a relaţiilor economice între statele europene, cum era concepută unitatea continentului de către liderii şi experţii celui de al treilea Reich?

- O publicaţie editată de Ministerul de Economie al Reichului se numea chiar „Comunitatea Economică Europeană”, (Europäische Wirtschafsgemeinschaft), aşa cum s-a numit, la un moment dat şi actuala Uniune Europeană, iar Hermann Göring declara, în 1942, că statele naţionale ar urma să dispară în următorii cincizeci de ani, fiind integrate în Reich. Am văzut că nevoia Germaniei de materie primă şi pieţe de desfa-cere a dat curs, de la 1848 şi până în prezent, diferitelor concepte şi modele de integrare europeană. Una din cele mai influente asociaţii germane, condusă de elita economică şi politică germană formula, în anul 1903, sub egida Asociaţiei economice central-europene, nu doar ideea realizării unei uniuni vamale europene (care să cuprindă şi Balcanii), respectiv înfiinţarea unui imperiu central-european condus de Germania,


141

ci şi modelul de cliring. În cadrul celui de-al patrulea punct al acelui program era menţionată necesitatea permanentă a studiului integrării. Acest instrument integraţionist pare să fie, şi în zilele noastre, un instru-ment favorabil pentru imunizarea politicienilor împotriva nevoilor sociale aferente integrării europene prin moneda comună. Şi mecanismul euro-sistemului bazat pe cursuri fixe are la bază un concept de integrare monetară dezvoltat de guvernatorul Walther Funk şi vice-guvernatorul Emil Puhl, ai Băncii Centrale a Reichului. Puhl a dezvoltat şi favorizat un sistem de cliring multilateral între Germania şi ţările europene. Astfel, am putea chiar vorbi despre elemente comune specifice unei „mecanici a soldurilor” la nivelul zonei euro şi sistemul de cliring german. Şi iarăşi ajungem, vrând-nevrând, la tiparele de azi ale Uniunii Europene.


142

DE LA RĂZBOI LA TRATATE DE PACE

- După cel de-al doilea război mondial nu s-a semnat un Tratat de pace, aşa cum a fost, după primul război mondial, Tratatul de la Versailles. Iar un asemenea Tratat nu s-a semnat nici după reunificarea Germaniei.

- Aliaţii au făcut o experienţă total negativă cu Tratatul de la Versailles, care a asigurat, în Europa, orice altceva în afară de pace. A fost un Tratat doar pe hârtie, un Tratat care a prevăzut nişte despăgubiri colosale din partea Germaniei pentru aliaţi, dar şi pentru alte ţări din Europa ca Grecia, România şi Ungaria. Dar au fost nişte despăgubiri care nu au fost plătite niciodată. Clauzele financiare ale Tratatului de la Versailles au îngreunat cumplit situaţia economică a Germaniei în perioada interbelică. Germania nu a mai putut să-şi îndepli-nească obligaţiile financiare faţă de America. Falimentul Germaniei a atras şi falimentul Americii. Criza economică mondială din 1929 şi-a aflat începutul în Germania. Din momentul în care băncile americane nu şi-au mai încasat banii din Germania, au intrat şi ele în incapacitate de plată. Experienţa pe care a făcut-o în special America cu acest Tratat de Pace, pe care ea de fapt nici nu l-a semnat, i-a determinat în 1945 pe aliaţi să adopte o strategie diferită faţă de cea de după primul război mondial.

- Şi poate nici Hitler nu ar fi venit la putere în Germania dacă n-ar fi fost această criză.

- Exact. Deci, presiunea financiară asupra Germaniei, pe de o parte a favorizat dreapta germană şi pe de altă parte a dus la deteriorarea relaţiei transatlantice, dar şi a relaţiei Germaniei cu alte state europene. Pentru că ţările europene aveau şi ele obligaţii de plată, atât faţă de Marea Britanie cât şi faţă de America şi erau dependente de încasările despăgubirilor de război din partea Germaniei. Acest circuit al banilor din perioada interbelică a fost extrem de bruiat de incapacitatea de plată a Germaniei şi prin venirea la putere a naţional-socialismului din 1933. După al doilea război mondial, aliaţii au căutat o soluţie pentru a aduce mai repede Germania pe piaţa financiară internaţională şi anume,


143

fără încheierea imediată a unui Tratat de Pace. Germania trebuia în primul rând să se restabilească ca agent economic pe piaţa mondială. Pentru acest lucru, a fost important să se decidă ca toate plăţile de despă-gubire, între care şi plăţile întrerupte de cel de-al doilea război mondial, să se plătească la un moment dat, mai precis odată cu semnarea unui Tratat de Pace.

- Deci Germania nu se mai putea considera de această dată persecutată şi supusă unor despăgubiri excesive, ca după primul război mondial.

- Nu, Germania a beneficiat de un statut preferenţial. Cu toate că ea a fost aceea care a declanşat acest război odios, Germania s-a bucurat de nişte clauze deosebit de favorabile. Este adevărat că a fost pusă sub administraţie străină, dar a avut posibilitatea să revină ca partener economic la nivel mondial în 1953, prin Conferinţa de la Londra, când s-a semnat Tratatul privind datoriile de război ale Germaniei. El prevedea ca odată cu semnarea, în viitor, a unui Tratat de Pace, Germania să se achita de toate datoriile de dinainte de război, acumulate până la venirea la putere a naziştilor, de toate despăgubirile din timpul războiului şi de toate biletele de trezorerie eliberate în timpul celui de-al doilea război mondial (cazul Greciei). De asemenea, Germania va stinge disponibilul din conturile de cliring de la Berlin (cazul României). Nimeni însă, în 1953, nu şi-a putut imagina că nici după 48 de ani de la război nu vom avea în Europa un Tratat de Pace. În fapt, după 1945, Europa şi-a găsit relativ repede pacea.

- E drept că avea să cunoască războiul rece, dar acesta tot pace era, o pace încordată şi nesigură.

- În această situaţie, Germania ar fi trebuit să se achite de obliga-ţiile sale şi să-şi onoreze datoriile asumate prin semnarea Tratatului de la Londra din 1953. Aceasta însemna că Germania ar fi trebuit să plătească odată cu reunificarea suma de 2.000 de miliarde de dolari, deci PIB-ul pe un an al Germaniei. Bonnul a respins însă acest lucru şi a dat explicaţia că este inadmisibil ca după peste patru decenii de pace în Europa să se mai discute încă o dată despre despăgubirile de război.

- Cu toate că era vorba de un Tratat, cel de la Londra, pe care şi Germania l-a semnat, dar nu îşi îndeplinise angajamentele asumate prin el.

- La Londra, condiţia a fost: vă scutim astăzi de plată despăgu-birilor şi datoriilor, cu condiţia să le plătiţi odată cu semnarea unui Tratat de Pace.

- Deci, Germaniei i s-a mai făcut încă o concesie.


144

- Încă o concesie. De fapt, în ultima sută de ani Germania a dat de trei ori faliment. Odată în anii 1930, când nu şi-a putut plăti despăgubirile de război, a doua oară când a spus că nu-şi va plăti obligaţiile decât atunci când se va încheia un Tratat de Pace, în 1953, şi încă o dată, în 1991, când a spus că nu mai este dispusă să plătească la ceea ce se obligase prin acordul din 1953.

- Asemenea condiţii sunt acceptate când este vorba de Germania, dar nu de pildă şi acum, în cazul Greciei.

- Chiar dacă suma negociată cu Grecia este de doar câteva miliarde, adică nici pe departe comparabilă cu suma datorată de Germania.

- Iar Tratatul de unificare a Germaniei funcţionează de fapt ca un înlocuitor al Tratatului de Pace, la care s-a renunţat.

- Prin Tratatul 2+4, cei patru Aliaţi au renunţat la pretenţiile de despăgubiri de război din partea Germaniei.

- Dar celelalte state europene, îndreptăţite şi ele să solicite despăgubiri, au renunţat Aliaţii şi în numele lor sau cum s-a soluţionat această problemă?

- Tocmai aceasta a fost întrebarea: cum pot determina Germania şi cei patru Aliaţi ca şi aceste ţări să renunţe, şi ele, la pretenţiile de despăgubire. Este interesant mecanismul prin care Germania a reuşit ca în spiritul Tratatului 2+4 să-i facă chiar şi pe Aliaţi să renunţe la despă-gubiri, adică la drepturile pe care le dobândiseră pin Tratatul din 1953. Problema a fost cum putea fi formulat mai concret acest mesaj la nivel internaţional, cum puteau fi determinate celelalte state din Europa să renunţe la despăgubiri odată cu reunificarea Germaniei. Juriştii, dar mai cu seamă oficialii germani, susţineau că o situaţie de pace în Europa nu mai necesită şi încheierea unui Tratat de Pace ca după zeci de ani de la încheierea războiului, o situaţie de pace poate să însemne chiar mai mult decât un Tratat de pace, care ar fi mai vulnerabil.

- O interpretare cam îndoielnică... - Mai mult decât îndoielnică. Ba chiar mai mult, Germania a

căutat un instrument pentru a comunica acest mesaj al Tratatului 2+4 la nivel european şi s-a folosit de mecanismul existent al Actului Final de la Helsinki şi al Cartei de la Paris. Spre deosebire de alte tratate internaţionale, aceste documente de cooperare şi colaborare Est-Vest nu s-au bucurat de aceeaşi reputaţie în Vestul Europei aşa cum se bucurau în Estul continentului. Spre deosebire de alte tratate internaţionale, Actul de la Helsinki şi Carta de Paris au doar caracter de recomandare, nu au prevederi care să oblige un stat la o anumită acţiune, pot să sugereze doar o dezvoltare, pot să ofere doar modalităţi de soluţionare a unei probleme, nu au un statut direct aplicabil.


145

- S-ar putea, în acest caz, să se redeschidă discuţia pentru un Tratat de Pace propriu-zis cu Germania?

- Un răspuns categoric afirmativ nu se poate da. Germania, împreună cu Aliaţii, s-au folosit de Carta de la Paris din 1990, care a pornit de la ideea Tratatului 2+4 şi au formulat-o în spiritul renunţării la pretenţii de despăgubire din partea Germaniei. Această recomandare, înscrisă în introducerea Cartei de la Paris, nu ar fi devenit altfel o obligaţie directă a statelor semnatare şi de aceea a mai fost nevoie de încă o ancorare a acestui mesaj pentru a determina statele să renunţe la pretenţiile lor de despăgubire. Această renunţare s-a concretizat în angajamente ferme după ce Germania şi toate celelalte state europene au ratificat Cartea de la Paris şi Germania a semnat Tratate de prietenie cu mai multe state europene, inclusiv cu România. Tratatele de prietenie preiau spiritul Cartei de la Paris, dar transformă recomandarea din Cartă într-o obligaţie înscrisă în Tratat.

- Au acceptat toate ţările implicate această formulă? - Carta de la Paris s-a întrunit sub preşedinţia Iugoslaviei. Încă

din vremea lui Tito se ştia însă că odată cu o pace în Europa, ţara care s-a remarcat în mod deosebit atât în ce priveşte problema despăgu-birilor, a stingerii datoriei în cliring şi a biletelor de trezorerie era Iugoslavia. Tito a spus nu o dată că dacă Germania şi-ar plăti datoriile faţă de Iugoslavia, cetăţenii iugoslavi nu vor mai trebui să plătească impozite vreme de sute de ani. Preşedintele Conferinţei general-europene de la Paris, care era reprezentantul Iugoslaviei, nu a fost dispus să accepte ca această instituţie europeană să fie manipulată şi utilizată de Germania pentru a strecura în documentul final al summitului de la Paris un spirit de renunţare la datoriile ei faţă de statele europene. Ca urmare, după nici şase luni de la semnarea Cartei de la Paris, Iugoslavia a încetat să mai existe ca stat, iar primul act de politică externă al Germaniei reunificate a fost recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei ca state indepen-dente. Secesiunea Iugoslaviei a împiedicat formularea unor pretenţii de despăgubiri la adresa Germaniei.

- Şi totuşi, cum au soluţionat problema despăgubirilor şi datoriilor Germaniei alte state europene, de pildă Grecia?

- Nici Grecia nu a încheiat cu Germania un Tratat de Pace, ci unul de prietenie, tot în spiritul renunţării la despăgubiri. Deci mecanismul consfinţit prin Carta de la Paris a asigurat comunicarea renunţării la pretenţii de despăgubire la nivel european. Pentru Germania a fost infinit mai uşor să nu negocieze cu nici una din ţările participante, ci să le aducă într-o formulă acceptată de ele folosindu-se de o instituţie general acceptată, pentru a le face să accepte în principiu, ca recoman-


146

dare, renunţarea la despăgubiri şi apoi această recomandare să devină, prin Tratate de prietenie, obligaţie.

- Dar România, cum şi-a rezolvat problema despăgubirilor de război datorate ei de Germania?

- În cazul României, situaţia în această privinţă nu s-a schimbat cu nimic prin Carta de la Paris. Din momentul în care România a semnat Tratatul de la Paris din 1947, ea a renunţat la orice pretenţie de despă-gubiri din partea Germaniei, cu excepţia drepturilor dobândite înainte de 1 septembrie 1939, cum sunt cele înscrise în Tratatul cliring, un drept dobândit înainte de data menţionată, prin Tratatul de prietenie româno-german de la începutul anilor 1990, România nu a renunţat, prin Carta de la Paris, la mai mult decât renunţase prin Tratatul din 1947. Nici prin Tratatul de prietenie româno-german România nu a renunţat însă la drepturile ce decurg din drepturile dobândite care s-au generat pe creanţele de cliring în timpul războiului şi la ce s-a dobândit pe baza Tratatului încheiat înainte de 1 septembrie 1939, mai precis la 23 martie 1939. Nu tranzacţia comercială dobândită în nu ştiu ce dată din 1940 contează, ci dreptul dobândit în baza căreia s-a perfectat respectiva creanţă.

- În această situaţie, problema creanţelor Germaniei faţă de România de dinainte de 1939 rămâne a fi în continuare rezolvată...

- E valabilă şi astăzi, după semnarea Tratatului de prietenie româno-german. România a semnat acest Tratat fără să aibă un Tratat de Pace cu Germania. Tratatul de Pace de la Paris face trimitere la Germania, un stat care la acea dată, în 1947, nu exista. Cum putea fi menţionat în acest Tratat un stat care în acel moment nu exista? Acel Tratat, aşa cum explică mulţi jurişti americani, a fost un document cu totul şi cu totul nedrept, pentru că în primul rând Germania nu exista ca stat. Statul german a fost înfiinţat la 23 noiembrie 1948, ca Republica Federală Germană. Deci, în 1947, Tratatul de Pace de la Paris se referea la Germania şi la cetăţenii germani, cu toate că nu exista statalitate germană. În al doilea rând, România a semnat Tratatul de Pace în condiţiile în care se afla sub ocupaţie militară străină, sub ocupaţia Aliaţilor. România nu era în situaţia în care să-şi poată exercita dreptul de suveranitate când a semnat acest Tratat. România a devenit stat suveran tocmai prin semnarea acestui Tratat. Principiilor westfalice de întocmire, semnare şi ratificare a Tratatelor de Pace prevăd starea de suveranitate absolută a statelor în clipa când semnează asemenea documente. România nu ar fi putut semna, în 1947, un Tratat de Pace, fiind ocupată şi administrată de forţele interaliate. Acest lucru face ca Tratatul de Pace de la Paris să fie un document care are mai mult decât un simplu


147

handicap în opinia specialiştilor de drept internaţional. Însă chiar dacă este un Tratat nefericit, unul care nu a respectat riguros principiile westfalice, acest Tratat este foarte bine ancorat în politica României şi niciodată România nu va putea formula dubii juridice în ce priveşte acest Tratat.

- Un asemenea demers ar avea implicaţii politice serioase... - Indiscutabil. În plus, în baza Tratatului de la Paris, România

a obţinut anularea Dictatului de la Viena şi a redobândit Transilvania răpită. Deci, în cazul în care România ar avea dubii în legătură cu acest Tratat, s-ar pune într-o situaţie vulnerabilă şi ar posibil ca ea să trebuiască să renunţe la Ardeal, fiindcă România a redobândit această provincie istorică prin Tratatul de la Paris. Iată deci că acest Tratat oferă cea mai bună garanţie şi este cea mai bună ancoră într-unul dintre cele mai importante capitale ale politicii României, care este Transilvania.


148

DE LA ALIAT LA „FRATELE MAI MARE”

- Imediat după război, “partenerului privilegiat” Germania naţional-socialistă i-a luat locul Uniunea Sovietică. Ce a însemnat, în plan economic, acest “transfer” de “frate mai mare”?

- Situaţia României de după al doilea război mondial pare să o repete pe cea rezultată din Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, în ambele momente istorice România a fost victima înţelegerilor dintre două mari puteri. Fără a eluda recunoaşterea faptului că România a avut partea ei de vină, voi reda doar o secvenţă din această dinamică româno-germano-sovietică între încheierea primului război mondial şi perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial. Între anii 1918 şi 1929 activitatea comercială a României s-a orientat cu precădere spre Franţa şi Marea Britanie. După anul 1933, Germania a început să se impună în schimburile cu România. În perioada subor-donării României de către Germania hitleristă, s-a încheiat, în anul 1935, acordul pentru reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring.

- Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa de compensaţie germană.

- Aceasta creanţă nevalorificată a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de către economia românească. Sub presiunea Germaniei, ca un preţ al salvgardării României, la 23 martie 1939 s-a semnat Tratatul economic româno-german; în spiritul „colaborării” economice România a fost atrasă în sfera de influenţă a Germaniei, constituindu-se peste 26 de societăţi mixte pentru exploatarea petrolului, lemnului, bauxitei, manganului, uraniului, agriculturii etc. Acest tratat a reprezentat pentru administraţia Reichului cel mai eficient model de subordonare economică unui stat, întrucât a asigurat transformarea treptată a ţării într-o zonă agricolă, desfiinţarea industriei „nenaturale” şi


149

orientarea economiei conform cerinţelor Germaniei. Tot prin acest tratat a fost înlăturată şi oricare lege prin care se restricţionau investiţiile de capital german în România.

- Ce s-a întâmplat după război cu capitalul german din România? - După război, prin decretul lege din iulie 1945, capitalul german

din România a fost „naţionalizat” şi a constituit aportul URSS la înfiinţarea cele 193 de societăţi mixte româno-sovietice (până în anul 1948), numite sovromuri. Sovromurile au avut ca bază legală de înfiinţare acordul economic dintre România şi Uniunea Sovietică, semnat la 8 mai 1945. În anul 1945, exporturile României erau orientate spre URSS în proporţie de 90%, iar 51% din importuri veneau din această ţară. Dincolo de interesul declarat de „a investi în întreprinderile româneşti”, intenţia a fost aceea de a controla sectoarele de bază ale economiei. Principiul înfiinţării societăţilor mixte a fost acela al parităţii aportului (50% capital rusesc, 50% capital românesc); deoarece erau puse în exploatare aporturile a doi parteneri inegali - Uniunea Sovietică, învingătoare şi România, învinsă. S-a ajuns ca, doar într-un an, adică între iunie 1945 şi iunie 1946, să se înfiinţeze 19 sovromuri în ramurile industriale de cea mai mare importanţă economică şi strategică pentru România.

Redefinirea rolului acestor societăţi mixte s-a realizat în baza Conferinţei de Pace de la Paris (29 iulie -15 octombrie 1946), care a fost urmată de Tratatele de Pace semnate la 10 februarie 1947 între Aliaţi şi statele Axei. Astfel, au fost stabilite daunele de război pe care Italia, România, Ungaria, Bulgaria şi Finlanda trebuiau să le plătească puterilor aliate. Pretenţiile Uniunii Sovietice faţă de România, la valorile din anul 1938, au fost de 300 milioane dolari (plătibili în 6 ani). Dincolo de această sumă, România era obligată, prin articolul 11, la plata unor penalităţi de întârziere de 5% din produsul nelivrat la termen (pentru fiecare lună întârziere). Mai trebuie precizat şi faptul că preţurile mărfurilor româneşti ce urmau a fi livrate erau cele mondiale din 1938, cu o majorare de 15% pentru material rulant şi de 10% pentru celelalte, deşi, în realitate, pe piaţa mondială aceste preţuri crescuseră faţă de cele din 1938 cu 33%. Cele 300 milioane de dolari (la paritatea de 35 de dolari o uncie de aur) reprezentau, la nivelul anilor ’40, peste 55% din venitul naţional al României, evaluat în 1945 la 519 milioane dolari.

- Care a fost scopul creării acestor societăţi mixte sovieto-române şi pe ce baze au fost ele înfiinţate?

- Scopul declarat a fost acela de a asigura gestionarea recuperării datoriilor Germaniei faţă de Uniunea Sovietică (sovromurile au funcţionat până în anul 1956, când au fost dizolvate). În fapt, prin aceste societăţi au fost transferate în Rusia, la preţuri derizorii, însemnate bogăţii ale ţării,


150

sărăcind astfel economia şi privând consumul intern de bunuri esenţiale. Conform Protocolului lucrărilor Conferinţei de la Berlin din 1 august (punctul III „Reparaţii germane”, paragrafele 8, 9, 10), guvernul sovietic „renunţa la orice pretenţii cu privire la acţiunile întreprinderilor germane situate în zonele occidentale al Germaniei, precum şi la activele externe ger-mane aflate în ţara cu excepţia celor aflate în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria” şi „nu ridică pretenţii cu privire la aurul capturat de trupele aliate în Germania”. În acelaşi timp, guvernele Marii Britanii şi SUA renunţau la pretenţiile lor cu privire la acţiunile întreprinderilor ger-mane în zona răsăriteană de ocupaţie a Germaniei, precum şi la activele externe germane în Bulgaria, Finlanda, Ungaria, România şi Austria. Astfel, hotărârea marilor puteri de la Potsdam avea drept scop facilitarea Uniunii Sovietice în recuperarea creanţelor ei faţă de Germania.

Trecerea în patrimoniul sovietic a bunurilor germane din România s-a realizat în baza art. 26 al Tratatului de Pace încheiat la Paris, în anul 1947, între România şi Puterile Aliate şi Asociate. Articolul prevedea că „România recunoaşte că Uniunea Sovietică are dreptul la toate averile germane din România care au fost transferate Uniunii Sovietice de către Consiliul de Control pentru Germania şi se obliga să ia toate măsurile necesare pentru a înlesni asemenea transferuri”. Tratatul reglementa şi situaţia bunurilor româneşti din Germania, prin art. 28, care obliga România să renunţe „în numele său şi în numele cetăţenilor săi la orice pretenţiuni împotriva Germaniei şi a societăţilor germane pendinte la 8 mai 1945, cu excepţia pretenţiunilor rezultate din contracte şi alte obligaţiuni anterioare datei de 1 septembrie 1939”. Ca urmare a acestor reglementari, transferul bunurilor germane către URSS a avut ca efect creşterea numărului sovromurilor.

- Cum s-a hotărât decontarea în contul despăgubirilor pe care Germania le datora Uniunii Sovietice, care au fost implicaţiile acestor “cooperări”?

- Fără a se preocupa de cuantificarea exactă a despăgubirilor de război, pe de o parte, dar şi de cuantificarea capitalului german extern, înţelegerile germano-ruse s-au limitat la a îndeplini „pretenţiile” revendicate de partea sovietică. Totodată, nedefinirea termenului pentru care averea germană externă avea să fie exploatată de partea sovietică accentuează şi mai mult ideea că dincolo de înţelegerile celor două părţi, ţările gazdă ale activelor externe germane trebuiau să fie „stoarse” până la epuizare pentru a plăti un tribut pe care, oficial, nu şi-l asumau. Concret, conform Tratatului de Pace încheiat la Paris, în anul 1947, povara României, era de 300 milioane dolari reprezentând despăgubiri de război asumate în nume propriu şi atât cât se putea recupera din cele 2 miliarde dolari


151

pe care Germania le datora Uniunii Sovietice, conform înţelegerilor. Dacă cele 300 milioane de dolari reprezentau, aşa cum am mai menţionat, la nivelul anilor 1940, peste 55% din venitul naţional al României, exploatarea activelor germane externe situate pe teritoriul României a diminuat considerabil posibilităţile de dezvoltare ale economiei româneşti în interes propriu.

- De fapt, a fost pus în aplicare un exemplu istoric, inedit la acea vreme, de a despăgubi o ţară pe seama activelor altei ţări aflate într-o ţară terţă.

- Mai mult, deoarece acele active nu se prezentau sub forma depunerilor în bănci (ca în cazul Elveţiei) lichidarea despăgubirilor de război a presupus instrumentalizarea întregii economii pentru a răspunde exigenţei despăgubirii în scurt timp (avându-se în vedere atât posibilităţile de a genera capital, cât şi posibilităţile de a genera bunuri prin a căror contravaloare să se asigure plata despăgubirilor). Astfel, în noile societăţi mixte înfiinţate, capitalul german a devenit aport sovietic. Conferinţa de la Potsdam nu a fost, în cazul despăgubirilor, o formă de reglementare alternativă a unei succesiuni de acţionari, ci o formă de protejare a Germaniei, exploatând resurse străine, precum minereuri, petrol, dar mai ales forţa de muncă.

- România de după război nu s-a eliberat aşadar de dependenţa economică, a continuat să fie exploatată şi secătuită de bogăţii şi, ironia soartei, tot în profitul Germaniei, chiar dacă aceasta era putere învinsă în război...

- România a devenit, de fapt, o exploatare colonială; paradoxul este şi mai mult scos în evidenţă prin aceea că, deşi României i s-a re-cunoscut independenţa politică, ea a rămas subjugată economic, fiind exploatată în interesul Germaniei.

- Într-un fel, Pactul Ribbentrop-Molotov mai funcţiona şi pe palierul economic.

- România a scăpat, oficial, de fascism în 1945, dar „a plătit” în numele lui până în 1975. Dacă privim prin prisma relaţiilor româno-sovietice (ca o consecinţă a înţelegerilor germano-sovietice), luând în calcul şi maniera în care s-a realizat răscumpărarea capitalului rusesc, ca urmare a naţionalizărilor, putem afirma că România „a plătit” în numele înţelegerilor germano-sovietice până în anul 1975.

- Care a fost soarta întreprinderilor mixte după desfiinţarea sovromurilor?

- Ca şi în cazul Austriei, care, spre deosebire de alte state din Est, a rămas cu economie de piaţă, acele societăţi mixte au intrat în întregime, mai devreme sau mai târziu, în proprietatea statului. Dar


152

în timp ce Austria, după anii ’90, a privatizat cu succes concernele de stat, România le-a falimentat, asigurând tot Germaniei şi Austriei reîntoarcerea în poziţia avută înainte de 1939. În timp ce alte state şi-au valorificat la maximum patrimoniul dobândit în timp, România a oferit la un preţ modic activele sale. Astfel, deciziile interne coroborate cu deciziile generate de contextul mondial nu au făcut decât să facă din România o victimă incapabilă să evite anumite greşeli ale istoriei.

- După cum se vede, capitalul german din România are efecte prelungite, diverse şi nefaste până în zilele noastre...

- Capitalul german din România a asigurat o exploatarea colonială începând cu 1939, a continuat prin subordonarea economică sub forma sovromurilor şi se prelungeşte astăzi prin integrarea în UE. Iar în ce priveşte problema punctuală a creanţelor germane datorate României, trebuie spus că, dincolo de oricare aspect legal al unor posibile pretenţii ale României faţă de Germania datorită costurilor de despăgubire ale Germaniei rămase pe seama României, rămâne o datorie morală a Germaniei de lămuri măcar problema soldului din relaţiile comerciale nerespectate cu România.


153

AL PATRULEA REICH

- Un scriitor spunea că lumea nu se va prăbuşi într-o explozie, ci cu un scâncet. Cum s-a prăbuşit al treilea Reich?

- S-a prăbuşit pe o plasă de siguranţă pregătită precaut şi minuţios, în clasica formulă germană. De înfrângerea Reichului nazist nu se mai îndoia nimeni în ultima parte a războiului, nici măcar vârfurile regimului. De aceea, situaţia post-dezastru a fost riguros planificată. Naziştii nu erau chiar atât de proşti cum îi prezentau filmele sovietice din anii 1950.

- Oricum, nu se putea să nu existe viaţă în Germania după moartea Reichului nazist. La 9 mai 2009, deci exact în ziua când în urmă cu 56 de ani Germania capitula, ziarul britanic “Daily Mail” a dezvăluit un raport al serviciilor secrete americane care arăta că liderii nazişti le-au cerut industriaşilor germani să asigure, după război, restabilirea dominaţiei germane în Europa prin mijloace economice. Un document care a produs senzaţie, iar romancierul englez Adam Lebor a scris, pe baza lui, romanul „The Budapest Protocol”.

- Articolul din “Daily Mail” este semnat chiar de Adam Lebor. Documentul W-Pa 128, cunoscut şi sub numele Red House Report şi aparţinând lui US Military Intelligence, a fost redactat în noiembrie 1944. El informează despre o reuniune secretă la Maison Rouge Hotel din Strasbourg la 10 august 1944, la care oficiali nazişti au ordonat unui grup de elită al industriaşilor germani să planifice refacerea Germaniei postbelice sub forma a ceea ce s-a numit mai târziu „Al patrulea Reich”, adică „Un puternic imperiu german”, cum scrie Adam Lebor.

- Interesant este că reuniunea a avut loc la Strasbourg, oraşul care este astăzi una dintre capitalele Europei Unite, sediul Parlamentului European.

- Iar acţiunea cărţii lui Adam Lebor începe în 1944, când Armata Roşie înainta spre Berlinul asediat şi se încheie în zilele noastre, în timpul campaniei pentru alegerea primului preşedinte al Europei.

- „Superstatul” Uniunea Europeană s-a dovedit interfaţa unei conspiraţii sinistre cu rădăcini în ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial” - scrie în articolul său Adam Lebor.


154

- Între industriaşi se aflau reprezentanţii firmelor Volkswagen Krupp şi Messerschmitt. Oficialii erau de la Marină şi de la Ministerul armamentelor. Participanţii au decis să creeze un al patrulea Reich, care, spre deosebire de predecesorul său, să fie mai curând un imperiul economic decât militar, şi nu doar german.

- Aşadar sintagma „Al patrulea Reich”, nu este doar o legendă, doar fructul unei fabulaţii conspiraţioniste.

- În mod cert, nu. Iar constructul european de după război a început ca unul economic şi nu este doar german. Raportul a fost scris de un spion francez, preluat de britanici şi trimis cu avionul secretarului de Stat american Cordell Hull. Textul relatează detaliat cum s-a desfăşurat întâlnirea secretă din hotelul de la Strasbourg. Trebuie spus mai întâi că Germania nazistă a exportat mari cantităţi de capital în ţări neutre. Cer-curile de afaceri germane aveau o reţea de companii în străinătate. Acest fapt explică de ce economia Germaniei s-a refăcut rapid după 1945. al treilea Reich a fost înfrânt pe plan militar, dar bancherii, industriaşii şi oficialii, convertiţi în democraţi, au prosperat în noua Germanie de Vest. Ei au început să lucreze pentru o nouă cauză: integrarea economică şi politică europeană. Iar reuniunea de la Strasbourg s-a desfăşurat astfel: primul a vorbit Obergruppenfuhrer SS dr. Scheid (echivalentul gradului de loco-tenent colonel). Industria germană trebuie să înţeleagă că războiul nu poate fi câştigat - a declarat el. „Trebuie făcuţi paşi pentru a pregăti campa-nia comercială de după război”. Şi mai trebuie remarcat că asemenea con-vorbiri, considerate defetiste pe atunci, acte de trădare, care-i trimiteau pe protagonişti în celulele Gestapoului, iar de acolo în lagărele de concen-trare. Dar iată că un ofiţer superior SS nu ezita să abordeze deschis şi frontal acest subiect. Dr. Scheid le-a cerut industriaşilor „să deschidă contacte şi să facă alianţe cu firme străine la nivel individual şi fără a atrage suspiciuni”. Firmele germane penetraseră masiv pieţele economice străine şi dr. Scheid cita afacerile din America ale lui Krupp, Zeiss Leica şi ale companiei maritime Hamburg America Latină. Din aceste afaceri, firmele germane dispuneau în acel moment de un mare capital. Acest capital, plasat în ţări neutre, urma să stea la baza viitorului al patrulea Reich. În plus, industriaşii germani - au orientat spre încheierea de contracte de colaborare cu parteneri americani, pentru a proteja lumea afacerilor din Germania după ce ţara va fi ocupată de Aliaţi.

- Adam Lebor mai dezvăluie un fapt, şi mai edificator. După ce majoritatea industriaşilor a părăsit reuniunea, dr. Bosse, de la Ministerul armamentelor, s-a întâlni cu cei rămaşi, „elita elitelor”, cum se exprimă scriitorul, într-u cadru şi mai secret.

- Bosse le-a explicat că, după războiul pe care Germania îl va


155

pierde, rezistenţa trebuie continuată până când va fi obţinută garanţia că unitatea Germania se va reface. Şi el a enunţat o strategie în trei etape pentru al patrulea Reich. În stadiul întâi, industriaşii se vor pregăti pentru finanţarea partidului nazist, care a fi obligat să lupte în clandestini-tate. În stadiul următor, guvernul va aloca mari sume industriaşilor germani pentru a stabili „o bază postbelică sigură în ţările străine”, iar „rezervele financiare existente vor fi puse la dispoziţia partidului pentru a se crea un imperiu german puternic după război”. În ultima etapă, oamenii de afaceri germani vor finanţa o reţea de agenţi „în adormire” în străinătate, care vor recolta informaţii militare şi alte informaţii secrete necesare revenirii la putere a naziştilor. „Despre toate acestea vor şti numai foarte puţini oameni din fiecare ramură industrială şi dintre liderii partidului nazist”, a precizat Bosse. Fiecare firmă va avea un agent de legătură cu partidul nazist, iar când acesta va fi suficient de puternic pentru a-şi restabili controlul asupra Germaniei, industriaşii vor fi recompensaţi pentru eforturile şi cooperarea lor, le-a mai spus Bosse. În perioada ce a urmat, fondurile naziste au luat destinaţia băncilor elveţieni de la Zurich, iar colaborarea economică a elveţienilor cu naziştii a fost monitorizată atent de către serviciile secrete ale Aliaţilor.

- A vorbi, în plin război, despre înfrângerea Reichului şi a face planuri pentru gestionarea unei asemenea situaţii era, în mod normal, deosebit de periculos. Şi totuşi, iată...

- O reuniune de tipul celei de la Maison Rouge nu putea acea loc decât cu ştiinţa şi chiar cu protecţia SS, susţine dr. Adam Tooze de la Cambrigde University. El scrie: „Din 1944, orice discuţie despre planifi-carea de după război era interzisă. Era foarte periculos să faci aşa ceva în public. Dar SS gândea pe termen, lung. Un comandant SS de pe frontul de Est, Ohlendorf, care avea să fie învinuit la procesul de la Nurnberg pentru asasinarea a 90.000 de civili şi apoi spânzurat, a fost transferat în 1943 la Ministerul Economiei. El se ocupa oficial cu exporturile germane, dar prioritatea lui era în realitate pregătirea supravieţuirii economice a imperiului economic pan-european al SS după înfrângerea Germaniei. De formaţie jurist şi economist, Ohlendorf era foarte interesat de o lucrare a economistului Ludwig Erhard despre tranziţia către o economie post-război după înfrângerea Germaniei. Ohlendorf, care era şi şef al SD (Serviciul de securitate internă) l-a protejat pe Erhard, după cum însuşi Himmler, şeful SS l-a protejat pe Ohlendorf. Ohlendorf şi Erhard se temeau de un val inflaţionist postbelic asemănător celui din anii 1920, care a distrus economia germană. O asemenea catastrofă ar fi pus capăt imperiului economic al SS. Cei doi au ajuns la ideea că prioritatea după război va fi o stabilizare monetară rapidă printr-o monedă unică stabilă,


156

dar operaţiunea ar urma să fie făcută nu direct, de către statul german postbelic, ci sub egida puterilor ocupante prietene. Această monedă avea să fie Deutschmark, care a fost introdusă în 1948 şi care va asigura miracolul economic german. După 1948, în ciuda a şase ani de război, a bombardamentelor masive ale Aliaţilor şi a plăţii despăgubirilor de război, situaţia economică şi financiară a Germaniei era mai bună decât cea din 1936. Erhard a conceput această relansare prin exporturi masive ale Germaniei în Europa, iar aceasta presupunea subordonarea premeditată a suveranităţii naţionale unui organism internaţional. Acest organism a fost mai întâi Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului, precursorul Uniunii Europene, creat în aprilie 1951 de către şase state vest-europene. Dar înainte de crearea acestei pieţe comune, industriaşii nazişti trebuiau deculpabilizaţi iar bancherii şi oficialităţile naziste reintegrate. În 1957, înaltul comisar american pentru Germania John J. Mc Clay i-a amnistiat pe industriaşii vinovaţi de crime de război. Doi mari industriaşi nazişti, Alfried Krupp şi Friedrich Flick, au fost eliberaţi din închisoare, după care şi-au refăcut imperiile industriale, care au devenit printre cele mai puternice din Europa. „Continuitatea economiei Germaniei după război este şocantă - scrie istoricul dr. Michael Pinto-Dushinsky. Figuri marcante ale economiei naziste au devenit fondatori de frunte ai Uniunii Europene”. Ca şi Krupp şi Flick, Herman Abs, cel mai puternic bancher al Germaniei postbelice, prosperase în timpul celui de-al treilea Reich. El făcea parte din boardul lui I.G.Farben, una dintre cele mai puternice companii ale Germaniei naziste (care i-a finanţat şi cercetările lui Erhard) şi ai cărei lideri au fost învinuiţi pentru crime de război. Dar Abs a devenit una dintre cele mai importante figuri ale reconstrucţiei Germaniei de după război, ocupându-se, prin administrarea fondurilor venite prin Planul Marshall, de refacerea economică a Germaniei şi de punerea bazelor Uniunii Europene de astăzi. Abs era şi membru al Ligii europene pentru cooperare economică, un grup de presiune intelectuală creat în 1946 care milita pentru o piaţă comună, precursor al UE. După instalarea lui Konrad Adenauer în fruntea cancelariei federale, Abs a devenit principalul său consilier financiar şi s-a ocupat de refacerea lui Deutsche Bank. Şi Ludwig Erhard a devenit lider influent în Germania de după război, fiind cel dintâi ministru al economiei al RFG iar între 1963 şi 1966, cancelar. Iată cum foşti oficiali sau colaboratori ai celui de-al treilea Reich au jucat un rol cheie şi în refacerea Germaniei, şi în stabilirea bazelor UE.

- Şi mai este exemplul notoriu al lui Walter Hallstein, primul preşedinte al Comisiei Europene...

- Walter Hallstein (1901-1982a fost arhitectul cheie al Uniunii Europene. Avocat puternic în Germania nazistă, Hallstein a fost instruit de


157

profesori de drept al căror prim scop era sabotarea Tratatului de la Versailles, care a decis cheltuielile de reparaţii impuse Germaniei după pierderea primului război mondial. Hallstein a studiat la “Kaizer Wilhelm Institute” din Berlin, instituţie privată finanţată copios de cartelul IG Farben. În iunie 1938, Hallstein a participat la negocierile oficiale de stat între Germania nazistă şi Italia fascistă în scopul de a crea, pe baza politicilor lor agresive, o platformă pentru Europa viitoare. În 1941, Hallstein a devenit decan al Facultăţii de Drept şi Economie de la Universitatea din Frankfurt, Germania. Nu a fost o coincidenţă faptul că la Frankfurt era, de asemenea, sediul IG Farben. Cu câţiva ani mai târziu, Tribunalul pentru crime de război de la Nürnberg a relevat faptul că în acest sediu al IG Farben s-a planificat şi implementat cucerirea economică a Europei - patentele fiind uneltele legale pentru controlul economic. În 1950, după ce a ascuns faţă de pe Aliaţi trecutul său nazist, Hallstein a devenit consilier al cancelarului vest-german Adenauer şi principalul coordonator al politicii sale externe. El a devenit şi arhitectul cheie al constructului european postbelic. La 25 martie 1957, Hallstein a fost unul dintre cei 12 semnatari ai Tratatului de la Roma - documentul fondator al UE. În 1958 el a fost numit primul preşedinte al Comisiei UE. În 1963 Hallstein a fost numit pentru un al doilea mandat de 5 ani ca preşedinte al Comisiei UE. Timp de zece ani de zile, din 1958 până în 1967, Hallstein a comandat o armată de mii de birocraţi europeni, în afara oricărui control democratic. 51 de ani mai târziu, la 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a impus elementele cheie ale structurii UE construită de Hallstein. Prin semnarea Tratatului de la Lisabona, 27 şefi de state, au semnat un “act de activare”; similar cu anul 1993, ei au deschis porţile pentru guvernarea asupra Europei a intereselor corporatiste de cartel care nu şi-au atins scopul în timpul celui de-al doilea război mondial.

- Şi iată că pe piaţa informaţiilor publice a început să prindă consistenţă o imagine profund dăunătoare UE, dar şi Germaniei: Europa unită are rădăcini întunecate, naziste, iar Uniunea Europeană este de fapt un al patrulea Reich. Oricât de şocantă ar părea ideea, oricât de propagandistic antieuropeană ar fi ea receptată de marele public, mărturiile care pot conduce la confirmarea faptului se acumulează. Şi ele se acumulează treptat.

- În 2008, dr. Mathias Rath afirma că al doilea război mondial a fost declanşat şi exploatat de către marile companii farmaceutice, chimice şi petroliere europene (în principal germane şi franceze). În 2007, el învinuia aceste companii că au acţionat în Africa de Sud pentru implementarea politicii de apartheid, ca parte a conspiraţiei globale pentru „cucerirea şi controlul întregului continent african”. Foşti oficiali nazişti şi


158

companii chimice germane (în primul rând IG Farben) au avut un rol central în această conspiraţie. Dr. Rath sugerează că industria farmaceutică deţine poziţii importante în jocul politicii internaţionale, fiind implicate, de pildă, şi în atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, şi în războiul din Irak.

- La 23 aprilie 2003, „New York Times” a publicat un material al dr. Rath despre rădăcinile naziste ale „Bruxelles-UE”. Uniunea Europeană, afirma Dr. Rath, este un construct politic nedemocratic, funcţionează ca un Politburo al cartelului petrolului şi medicamentelor şi este de sorginte nazistă.

- Materialele Fundaţiei Dr. Rath relatează că directorul concernului german IG Farben, a vorbit, în 1940, într-o scrisoare, despre o monedă unică europeană, o legislaţie unică şi un sistem juridic european. IG Farben, reaminteşte Fundaţia Dr. Rath, a finanţat campania electorală şi accesul la putere al lui Hitler, a participat la „planificarea războiului” şi la „aplicarea genocidului planificat”, prin fabricarea produsului Zyklon B.

În 1941 este întocmit „planul de creare a Noii Europe” al lui Arno Solter, condus de „Cartelul marelui spaţiu” (chimie-farmacie-petrol) a cărui „operă perfectă” este Comunitatea Economică Europeană.

- Cele 50.000 de pagini ale procesului Tribunalului de la München, puse în ultimii ani la dispoziţia publicului, scrie pe site-ul Fundaţiei Dr. Rath, „permit reconstituirea unor părţi ample din istoria celui de-al doilea război mondial şi mai ales dezvăluie rolul esenţial al cartelului petrochimiei şi farmaciei al epocii. (IG Farben în Germania şi Rockefeller în SUA) în acest război”.

- În cartea „Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE” publicată de Fundaţia Dr. Rath, se arată că Europa de la Bruxelles, conform arhivelor devenite publice, „a fost concepută în structură şi finalităţile sale reale înainte de al doilea război mondial, în scopul precis de a servi drept Politburo al cartelului menţionat. Având nevoie de o platformă politică, legislativă şi chiar militară pentru a-şi extinde hegemonia pe piaţa mondială, acest cartel a ştiut să-şi găsească oameni de concepţie străluciţi şi zeloşi pentru a crea această platformă”. Arhivele relevă că, la puţin timp după război, „după ce câţiva şefi nazişti au fost judecaţi şi executaţi, actorii economiei nu s-au neliniştit şi foarte puţini dintre ei au fost condamnaţi. Ei s-au regăsit în conducerea filialelor refăcute ale lui IG Farben (Bayer, BASF, Hoechst) şi în fruntea construcţiei Europei de la Bruxelles”. Planurile concepute de ei, continuă textul fundaţiei Dr. Rath, au dus „la această magistrală structură antidemocratică care este Comisia Europeană, nealeasă, dotată cu o putere exorbitantă şi aflată în întregime la ordinele cartelului. Ei au investit şi în guvernul Germaniei şi i-au plasat pe cei supuşi în posturi cheie în guverne din Europa Occidentală”.


159

UE, UN PRODUS AL IDEOLOGIEI GERMANE

- Integrarea europeană de azi îşi are începuturile în primul deceniu de după încheierea celui de-al doilea război mondial.

- Integrarea europeană cunoaşte mai multe etape. Prima este definită de CECO (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), un element integrator supraguvernamental în care statele au cedat suveranitatea unei autorităţi supranaţionale. În prima fază, Comunităţile Europene au funcţionat prin înalţi reprezentanţi ai statelor membre. Aceeaşi structură a funcţionat şi la CECO. La început, fiecare ţară avea câte un comisar. Şase ţări, şase reprezentanţi, în funcţie de competenţă. Prin extinderea instituţiilor europene, s-a extins şi tematica lor. Consiliul European se compune din miniştrii de resort, în ECOFIN se discută problemele de finanţe, în alte incinte probleme de apărare şi altele.

- Cum a evoluat centrul de decizie în UE? - La început, toate statele aveau drepturi egale, dar formula de

vot nu era egală. S-a ţinut seama de principiul reprezentării degresive propus de Robert Schuman, conform căruia votul ţărilor mari era subre-prezentat în Consiliu, iar cel al ţărilor mici suprareprezentat.

- Cred că a fost o formă de ipocrizie. Cei mici trebuiau să pară mari, cei mari se prefăceau mici.

- De-a lungul timpului, aria de preocupări şi de activităţi ale Comisiei s-a extins - politică externă, justiţie, politică internă, apărare, comerţ etc. Cu cât mai importantă era o decizie, cu atât trebuiau întrunite mai multe voturi majoritare pentru, până la unanimitate. Acest principiu a început să se erodeze odată cu adoptarea Tratatului de la Schengen, care nu mai are un statut supraguvernamental, ţările renunţând la suveranitate în favoarea unei autorităţi supranaţionale, ci un tratat intergu-vernamental în care ţările colaborează de la A la Z. Nu mai recurg la acea instituţie supranaţională numită Comisia Europeană. De la un timp, deciziile, care erau luate înainte la Bruxelles de către reprezentanţii statelor membre, au început să fie luate de către state. Până la criză, în 2008, chiar dacă deciziile erau luate în capitalele statelor, votul formal avea loc la Bruxelles, în Consiliul European, de către miniştrii


160

de resort sau la nivelul cel mai înalt. Integrarea europeană a început aşadar cu colaborarea în domeniul cărbunelui şi oţelului (Tratatul de la Roma), cu Uniunea vamală (Tratatul de la Paris), în domeniul comercial prin înfiinţarea Comunităţii Economice Europene, în domeniul energiei nucleare prin înfiinţarea Euratomului, în politica monetară (Tratatul de la Maastricht) prin înfiinţarea Uniunii Monetare şi Economice a Europei.

- A mai existat, pentru cooperarea militară, şi Uniunea Europei Occidentale, dar până la urmă, după războiul rece, ea a murit.

- Structura Comisiei Europene e stabilită prin Tratatele de înfiinţare a comunităţilor europene. Iniţial, fiecare ţară avea delegat un comisar. Ulterior, până la aderarea la UE a ţărilor est-europene, Comisia avea câte doi comisari din fiecare ţară. Numărul de comisari a fost apoi redus, astfel încât Comisia să nu devină ineficientă, paralizată, să nu-şi mai poată îndeplini atribuţiile. Această Comisie, care a pornit de la formula reprezentării în CECO a fiecărei ţări membre e un organ executiv şi are dreptul de a propune acte normative şi texte legislative de funcţionare şi colaborare a cadrului comunitar. Organul legislativ e Consiliul European, compus din miniştrii ţărilor membre în funcţie de problemele dezbătute. În funcţie de importanţa problemelor, Consiliul se întruneşte la un anumit nivel şi adoptă propuneri, legi.

- De ce nu are Uniunea Europeană structuri permanente? - Aşa ar fi normal. Instituţiile de la Bruxelles nu sunt în măsură

să-şi îndeplinească uriaşa muncă pe care o au de făcut. Nu e normal să nu existe structuri permanente. Numai că vedem şi aici o continuitate a strategiei germane de dialog european la nivel de conferinţe. Acest Consiliu al Europei în care miniştrii de resort adoptă nişte decizii, într-un cadru mai mult festiv, nu face decât să voteze nişte lucruri în cadrul unei conferinţe. Deci, iată că modelul propus de Ribbentrop ca strategie de colaborare şi dialog european prin conferinţe funcţionează şi în cadrul UE. De fapt şi întrunirile în cadrul Consiliului European sunt tot nişte conferinţe, nu tratative; miniştrii iau decizii în funcţie de discuţiile şi întâlnirile avute anterior, înainte de votarea deciziilor. Când se întâlnesc pentru „a decide”, deciziile au fost luate deja în capitale, reprezentanţii statelor membre se află în situaţia când nu mai negociază ceva.

- Atunci, cum stăm cu democraţia în instituţiile europene? - Atâta timp cât instituţiile europene nu au absolut nici o legitimitate

democratică, ele fiind un simplu guvern de tehnocraţi, un guvern de politi-cieni de mâna a doua, ele trebuie să-şi găsească o sursă de legitimitate. Una dintre sursele de legitimitate ale acestui monstru tehnocrato-admi-nistrativ de la Bruxelles este aserţiunea că ar promova democraţia. Europa e un mit cu o valoare politică fenomenală, care îl face pe cetăţean


161

să creadă că dacă UE şi instituţiile sale promovează democraţia, ele trebuie să fie cel puţin la fel de democratice precum sunt aşteptările lor. Greşit.

UE e un fel de fata morgana a unităţii europene, nu trebuie să explicăm noi în această carte ce înţeleg tenorii integrării europene prin UE. Uniunea Europeană este un produs al ideologiei germane şi, aşa cum am văzut, cuvântul ei de ordine este să nu dea date concrete, să nu dispună de modele exacte de funcţionare, ci să creeze doar imaginea unei unităţi virtuale.

- Dar modelul de funcţionare al UE trebuie să ne intereseze. - Da, atâta timp cât acest sistem decizional a fost aplicat timp

de 60 de ani şi care astăzi nu mai funcţionează, întrucât în cadrul Uniunii Monetare şi Economice voturile sunt doar germano-franceze şi nu mai sunt supuse votului comunitar, care după o anumită cheie, era al repre-zentării degresive, în care ţările mari erau subreprezentate iar cele mici suprareprezentate. Dacă acest principiu nu se mai aplică astăzi, are de suferit şi elementul democratic al proceselor decizionale din UE. Se ajunge la un model în care factorii decizionali sunt doar Germania şi Franţa.

- Formula eufemistică, nevinovată, fiind motorul franco-german. - Da, probabil că se referă la motorul camioanelor Citroen care

au fost folosite de armata germană la Stalingrad, în timpul celui de-al doilea război mondial. Industria producătore auto a regimului de la Vichy s-a bucurat de un sprijin extrem de mare din partea Germaniei. Hitler considera că în timpul războiului nu e important dacă soldatul circulă cu un Citroen sau cu un Mercedes, deci avea o gândire cu totul şi cu totul europeană.

- Dar Germania vrea şi astăzi o politică de apărare şi securitate distinctă a europenilor, chiar dacă unele state membre ale UE, îndeosebi cele din fosta Europă răsăriteană manifestă reticenţe, considerând că acest proiect ar slăbi NATO.

- Securitatea europeană a fost de la bun început parte a solida-rităţii nord-atlantice. Ambiţia Germaniei de apărare europeană ar slăbi în mod evident această solidaritate.

- Dar de ce ar avea Germania interesul să slăbească NATO? - Pentru a slăbi influenţa Americii în Europa. Din moment ce

Germania şi-a stabilit, după reunificare, nişte obiective numai ale ei, acestea ar trebui urmărite în afara Alianţei nord-atlantice.

- De pildă, apropierea Germaniei de Rusia... - Trebuie realizată în afara NATO. - Până unde ar putea merge uniunea politică, de fapt UE, dacă în

domeniile fiscal, militar, nu se pot depăşi anumite praguri.


162

- Această uniune ar trebui să meargă până la dispariţia statelor. Momentul culminant al integrării europene ar fi dispariţia statelor, dar nu a tuturor statelor membre, nu, de pildă, şi a Germaniei.

- Au dispărut, Iugoslavia şi Cehoslovacia, Belgia nu a avut guvern zeci de săptămâni, Scoţia vrea să se desprindă de Anglia, despre Italia se vorbeşte ca despre un stat falimentar şi exemplele pot continua.

- Eu cred că toate principiile integrării au ca obiectiv crearea statutului şi conştiinţei de cetăţean european, noi ar trebui să devenim cu toţii cetăţeni europeni. Criză economică, în forma în care este ea gestionată de către Franţa şi Germania, va duce la dispariţia statelor. În următoarele decenii, statele vor deveni falimentare, vor trebui să renunţe la dreptul lor suveran în domeniul fiscalităţii, să-şi cedeze insulele, să-şi piardă şi ultima sursă de statalitate. Când un stat nu are posibilitatea să se finanţeze, acest stat devine insolvent. Eu cred că această terapie prescrisă statelor în timp de criză nu este pentru a înlătura criza, ci pentru a înlătura statele.

- Este interesată Germania într-o Uniunea Europeană puternică, într-o construcţie de tipul Statele Unite ale Europei, ori are alte obiective, ce depăşesc cadrul UE.

- Este momentul să depăşim acest tip de abordare simplistă a diferitelor proiecte de instituţii ce se tot vehiculează. Unificarea sau gradul de coeziune, de integrare, nu vine de pe urma unui titlu sau a unei definiţii. O asemenea abordare este cu totul greşită. Europenii trebuie să fie unificaţi, integraţi, nu neapărat sub o anumită denumire, nu după o anume tehnologie. În nici un domeniu în care vorbim de unitate, de integrare europeană, nu le vom constata, nu le vom găsi în realitate. Realitatea arată cu totul şi cu totul altfel. Uniunea monetară nu e Uniunea monetară. Uniunea politică nu există. În afară de denumirea de uniune, ea nu există de fapt în nici un domeniu. Există doar o uniune vamală şi o uniune a monedei comune, care este însă o uniune monetară atipică, cu o bancă centrală care nu are statutul unei bănci mamă a 17 bănci centrale, ci statut de fiică a lor. Rezervele de aur ale statelor sunt în continuare în posesia băncii naţionale a fiecărei ţări membre. Aurul nu e european. Fiecare ţară are dreptul să-şi imprime propria monedă euro.

Posibilităţile de interpretare de pe urma unui abuz inechitabil, inuman, injust de unitate, care apelează mai mult la un sentiment cetăţenesc şi la o conştiinţă sănătoasă ale omului de rând, nu sunt în măsură să ne explice, să identifice, să analizeze şi să exemplifice elementele de integrare a Europei.

- Şi totuşi, UE este o uniune a statelor, a popoarelor, a cetăţenilor, a marii finanţe sau a cui?


163

- Pentru a înţelege mai bine despre ce e vorbă ar trebui pentru un moment să uităm de toate aceste sintagme şi noţiuni atât de vehiculate - unitate-integrare-UE. Aceste definiţii care fac abuz de înţelegerea, educaţia şi bunul simţ al fiecărui cetăţean european au deschis o gamă extrem de largă de interpretare asupra a ceea ce ar trebui să însemne Uniunea Europeană. Cu noţiunea de integrare europeană se face de fapt o sca-matorie, se livrează un amalgam greu de înţeles, care provoacă discuţii interminabile şi abateri de la subiect. În această construcţie europeană, adevăratele interese ale unor state sunt acoperite prin acest abuz de terminologie. Germania nu duce o politică europeană în interesul tuturor statelor continentului, ci o politică de gestionare a propriului interes în acest spaţiu european. Ar fi deci bine să renunţăm pentru un moment la această terminologie europeană, care apelează doar la sentimentul nostru de europeni, adică la un sentiment cultural, încărcându-l şi supra-licitându-l cu nişte noţiuni politice care nu-şi găsesc justificarea şi care n-au nici o explicaţie; produc doar o nelinişte, o neînţelegere şi o întreagă abureală.

- E concepută Europa la fel la Berlin ca la Bucureşti sau la Madrid? Sau fiecare capitală îşi are propria ei Europa? Vorba lui Kisinger, are Europa un telefon al ei?

- Europenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial ar fi dat desigur un alt răspuns privitor la Europa decât cei de la sfârşitul primului război mondial sau pe care l-am da noi astăzi. Nu cred că există un răspuns pentru Europa care să fie reprezentativ pentru toate popoarele europene şi valabil de-a lungul timpului. Aşteptarea la Europa nu face decât să cristalizeze şi să concretizeze în primul rând aşteptările la o viaţă mai bună, mai paşnică, la un minimum de existenţă şi de bunăstare decent şi care să sigure o liberă circulaţie a persoanelor şi o colaborare economică, culturală a statelor membre.

- Conceptul de Europă unită a fost iniţial unul mai degrabă romantic. Printre iluştrii săi promotori s-au numărat personalităţi precum Kant, Victor Hugo etc. Dar azi?

- Pentru Europa de Est, integrarea europeană înseamnă a aparţine unui bloc în care să se regăsească împreună cu alte ţări, aşteptări legate de nivel de trai, bunăstare şi apartenenţă la o cultură pe care Europa de Est a asociat-o cu democraţia şi libertatea. A face parte dintr-un bloc care se defineşte prin libertate, democraţie, egalitate, dreptate şi care să fie ferit de influenţă din partea estică. Pentru Austria sau Danemarca, aşteptările sunt în legătură cu şansele lor de a-şi vinde mărfurile la nivel european, ceea ce înseamnă şi a-şi spori şansele de a-şi ridica nivelul de trăi. Dar şi stabilitate, credibilitate şi siguranţă într-o Europă având acelaşi


164

acces la o viaţă comună activă şi un comerţ bine dirijat, dar care să asigure şi propria dezvoltare.

- Dar în această familie sunt avantajaţi şi defavorizaţi, privilegiaţi şi dezavantajaţi.

- Cei privilegiaţi sunt est-europenii. - Să zicem, deşi... Oricum, în sfârşit, au fost admişi şi ei în Europa

Unită după prăbuşirea blocului comunist şi dezmembrarea URSS.


165

O POLITICĂ PRUDENTĂ, DAR EFICACE

- Căderea Zidului Berlinului, prăbuşirea regimurilor comuniste în Europa Răsăriteană şi dezmembrarea URSS au creat Germaniei Federale premise optime pentru afirmarea sa pe continent. Europa unită, şi în primul rând Franţa, au început să se întrebe ce ar putea câştiga Germania reunificată în noua situaţie, care i-ar deschide câmp larg de acţiune în Estul şi Sud-Estul continentului. Se va deplasa spre Est centrul de gravitate al UE după ce capitala Germaniei reunificate s-a mutat, spre Est, de la Bonn la Berlin?

- Pentru Germania, sfârşitul războiului rece anunţa începutul unei ere noi, iar sfârşitul divizării continentului prin înţelegerile de la Ialta deschidea mari perspective expansiunii economice şi comerciale a Germaniei spre Est. Cercetătorii europeni lansau supoziţia că Estul continentului va deveni pentru Germania ceea ce este America Latină pentru SUA şi Asia Centrală pentru Rusia.

Guvernul de la Berlin a receptat temerile generate de prezumptiva sa „nouă politică răsăriteană” şi a acţionat prudent. Nici penetrare masivă în Est, nici blocarea procesului de integrare a Estului în structurile europene şi euroatlantice. Fosta Europă răsăriteană nu trebuia să devină o „zonă gri”, un fel de Zwischeneuropa politic instabilă şi economic subdezvoltată. Germania şi-a intensificat legăturile cu ţările din Est şi Sud-Est şi le-a acordat un ajutor economic şi financiar substanţial, pentru a se consolida în fragilitatea tranziţiei. Berlinul şi-a redefinit, în anii 1990-1992, raporturile cu aceste ţări prin Tratate bilaterale de bună vecinătate şi cooperare. O politică în acord cu voinţa de deschidere a Comunităţii Europene.

- Germania a susţinut activ aderarea ţărilor est-europene la UE şi NATO, de pildă a fost primul stat membru al Alianţei care a pledat, în 1993, pentru extinderea NATO (proces devenit efectiv începând din 1999).

- Integrarea acestor ţări în NATO corespundea intereselor Germaniei, care urma să aibă în vecinătate ţări aliate, stabile, sigure şi prospere. Şi totuşi, Berlinul nu considera extinderea UE ca o prioritate imediată, ea trebuind să fie corelată în prealabil cu aprofundarea instituţiilor comunitare


166

şi cu parteneriatul franco-german. De la jumătatea anilor 1990, timp de un deceniu, în ciuda sprijinului

verbal acordat extinderii UE spre Est, Germania nu a acţionat pentru elaborarea unei strategii efective în acest sens şi chiar a cerut reducerea contribuţiei sale bugetare la UE, pronunţându-se şi în continuare pentru o limitare strictă a bugetului global al UE şi pentru menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor politicii agricole comune şi a acţiunilor regionale şi structurale.

- Interesul Germaniei de integrare europeană a statelor din fosta Europă Răsăriteană era doar unul politic?

- Exista, în mod evident, şi un interes economic, zona fiind tradiţional deschisă implantării economice germane. Înainte de prăbuşirea regimurilor comuniste din zonă, RFG era principalul partener occidental al acestor ţări, furnizând o treime din importurile statelor membre ale CAER provenite din Vest. În anii 1990, volumul schimburilor a crescut de peste patru ori, de la 23,5 miliarde DM în 1992 la peste 100 miliarde DM în 2000. Germania avea atuuri în relaţiile cu aceste ţări - proximitatea geografică, infrastructura rutieră, potenţialul economic şi industrial german. Germania a rămas principalul partener economic al zonei şi după 1990. Între 1990 şi 2003, ea a asigurat 40 la sută din exporturile UE către aceste ţări, iar partea ţărilor din Est (inclusiv Rusia) în comerţul exterior al Germaniei a depăşit-o pe cea a SUA şi s-a apropiat de cea a Franţei. Trebuie totuşi menţionat că delocalizarea industriilor germane în aceste ţări, deşi avantajoasă în perspectivă pentru Germania, i-a creat şi dificul-tăţi (şomaj, declinul noilor landuri, concurenţă cu Europa de Est etc.).

Expansiunea economică germană în statele fostei Europe Răsăritene a fost temperată şi de preferinţa acordată de către aceste ţări Statelor Unite, ca principal nou aliat pentru contracararea influenţei tradiţionale a centrului de putere de la Moscova şi care s-au adăugat traumatismelor celui de-al doilea război mondial şi consecinţelor neresor-bite ale acestuia (etnicii germani, probleme teritoriale, datorii ale celui de-al treilea Reich). Ulterior, prefigurarea unei axe Berlin-Paris-Moscova şi a unui tandem Berlin-Moscova a accentuat reticenţele „Noii Europe” faţă de Germania. Nici ideea Europei politice, preconizată de Berlin, nu este privită fără temeri în statele est-europene, membri de dată mai recentă ai NATO şi UE.

Extinderea spre Est a NATO şi a UE nu s-a însoţit, de aceea, cu o nouă Mitteleuropa. Vechiul tip de proiect n-a mai fost dorit nici la Berlin, nici în capitalele est-europene. Această zonă nu a devenit una de influenţă economică şi politică exclusiv germană (România are parteneriate strategice cu SUA, Franţa, Polonia etc., dar nu şi cu Germania).


167

- Poziţia intens favorabilă a Berlinului de integrare a statelor din fosta Europă răsăriteană în structurile europene şi euroatlantice alimentează supoziţia unui nou salt german paşnic în Europa de Est şi Sud-Est.

- Criză economică şi demografică a Germaniei pune limite unei asemenea intenţii, dar tradiţia istorică şi pangermană ca şi poziţia economică influentă a Germaniei în aceste state încurajează pronosticurile privind o nouă ofensivă a Germaniei către aceste părţi ale continentului. Din punct de vedere oficial german, deschiderea spre Est trebuie să se înscrie într-o logică a stabilităţii europene şi a reconcilierii cu adversarii de ieri. În faţa temerilor exprimate, mai ales de Franţa, în ce priveşte sporirea influenţei Germaniei şi estul continentului, Guvernul de la Berlin a fost pus în faţa unor dileme. Căderea comunismului făcea necesară o politică de deschidere axată pe reconciliere şi intensificarea legăturilor politice şi economice. Dar o cooperare prea intensă cu Europa Centrală şi de sud-est risca să genereze temeri în Vest de resuscitare a unei Mitteleuropa germane. Iar dacă Germania ar fi decis să închidă frontierele sale orientale şi să se opună extinderii structurilor occidentale în Est, ar fi apărut râsul unui eşec al procesului de transformare în răsăritul conti-nentului. O asemenea opţiune ar fi provocat apariţia unei „zone gri” între Rusia şi Germania, politic instabilă şi economic subdezvoltată. La Bonn, acest scenariu a fost considerat drept deosebit de periculos pentru securitatea internă şi externă a Germaniei. În sfârşit, contrar ideii larg răspândite că Germania va demara rapid o dominaţie către „noii vecini”, raporturile Germaniei cu aceştia s-au dovedit de la bun început dificile şi complexe. Greaua moştenire istorică, memoria vie a suferinţelor provocate de Germania nazistă vecinilor ei din Est, problemă încă sensibilă a minorităţilor germane din Rusia şi a expulzaţilor germani din Silezia şi Sudeţi au creat un climat puţin propice stabilii de contacte bilaterale normale între Germania şi ţările din fostul bloc estic.

Germania unificată a fost conştientă de riscurile instabilităţii în ţările din Est şi de sechelele lăsate de secole de dominaţie germană are au culminat dramatic în timpul celui de-al treilea Reich. De aceea, Berlinul a demarat o politică de intensificare a legăturilor cu ţările din Est şi le-a acordat un ajutor economic şi financiar substanţial în perioada dificilei tranziţii. Între 1990 şi 2004, Germania a primit peste patru milioane de persoane (emigranţi, refugiaţi, solicitanţi de azil, repatriaţi) provenind din aceste ţări, iar aceste migraţii au creat enorme probleme financiare politice şi sociale autorităţilor federale.

- Trebuie totuşi remarcat că ajutorul acordat de Germania avea ca obiectiv, pe lângă accelerarea procesului de reconciliere sau de


168

potenţare a prezenţei economice germane în Europa de Est, şi conso-lidarea stabilităţii politice şi economice a vecinilor Germaniei, prin atenuarea presiunii migratorii exercitată la frontierele ei estice.

- Guvernul de la Berlin şi-a redefinit raporturile cu aceste state prin tratate bilaterale de bună vecinătate şi cooperare. Tratatele încheiate între 1990 şi 1992 vizau nu numai pregătirea integrării ulterioare a statelor post comuniste în structurile comunitare, dar şi reconcilierea Germaniei şi vecinii săi est-europeni. Ele aveau drept obiectiv rezolvarea definitivă a problemelor lăsate în suspensie în anii 1970, ca recunoaş-terea frontierelor sau statutul minorităţilor germane, mai ales în Polonia, URSS şi România.

- Cum au primit partenerii europeni ai Germaniei aceste demersuri? - Această politică era perfect în acord cu voinţa de deschidere

a Comunităţii Europene. Cei 12 au venit în întâmpinarea dorinţei vii a ţărilor din Europa de Est de integrare europeană şi s-au pronunţat în 1991 pentru o politică de asociere. La 16 decembrie 1991 s-au semnat acorduri de asociere cu Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, care au oferit acestor ţări o perspectivă de aderare la Comunitate. Asemenea acorduri „europene”, au fost semnate apoi şi cu România (1 februarie 1993), Bulgaria (8 martie 1993), Cehia şi Slovacia (4 septembrie 1994), cele trei state baltice (12 iunie 1995) şi Slovenia (15 iunie 1995). La Consiliul european de la Essen din decembrie 1994, sub preşedinţia europeană a Germaniei, cei 12 au adoptat o strategie de „preaderare”. Elaborată de guvernul german, ea viza pregătirea integrării statelor din Europa Centrală şi de Est la piaţa unică. În decembrie 1995, la summitul de la Madrid, ei 15 au decis să deschidă negocierile de extindere cu candidaţii est-europeni. În paralel, Germania a susţinut activ dorinţa statelor est-europene de aderare la Alianţa nord atlantică. Germania a fost primul stat membru al NATO are s-a pronunţat, din 1993, pentru extinderea Alianţei, are a devenit efectivă în 1999.

- Aşadar, Germania a continuat, într-un fel, şi după 1945, studierea şi susţinerea „necesităţii” existenţei „Economiei Regionale Extinse” şi a „Economiilor Complementare”.

- La sfârşitul anilor 1950, Germania a redevenit principalul partener comercial al ţărilor din Estul şi Sud-Estul Europei. În 2004, Germania deţinea circa 50 la sută din comerţul est-european al UE. Prin recunoaşterea arbitrară, în 1991, a independenţei Sloveniei şi Croaţiei, guvernul german a demonstrat pretenţiile sale de hegemonie politică în Sud-Estul Europei.

În 1993, în faimosul său articol de ziar, ministrul de externe german Kinkel făcea referire la legătura „tradiţională” şi „predestinată” a


169

Germaniei cu statele din Europa Centrală şi de Est, şi faptul e valabil „nu numai pentru economie şi comerţ, ci şi pentru locul limbii şi culturii germane în contextul european”. Prin folosirea în acest articol a termenilor de „situare centrală”, ca şi „Europa Centrală”, Kinkel face legătura cu vechile concepte geopolitice, care după 1989 cunosc o adevărată renaştere. Sau, aşa cum scria Imanuel Geiss în 1992, suntem în pragul „provocării unei noi runde a ororilor cunoscutei <furor teutonicus>”.


170

PIAŢA LIBERĂ

- După 60 de ani de la război, în 60 de ani de pace, spaţiul continental în care se exercită penetrarea paşnică a Germaniei a ajuns la aceeaşi întindere teritorială care era vizată în anii 1940, remarca la un moment dat un ministru de Externe al Germaniei, Klaus Kinkel.

- Timp de peste 100 de ani, aşa cum scria încă la vremea lui Eminescu, exportul industrial german şi austro-ungar au sufocat şi anihilat în acest spaţiu industria proprie, de care e nevoie pentru a pune bazele statalităţii. În industrie, spunea Eminescu, nu trebuie văzută numai producţia de articole de consum, ci şi un element educativ. Pentru a pune bazele unei ţări este nevoie şi de educaţie. Formarea cetăţeanului era primul scop care trebuie obţinut prin industrializare. Or, o piaţă liberă, care scuteşte de taxe vamale, cu produsele germane mult mai performante şi mai competitive şi cu un grad mult mai înalt de capitalizare decât industriile slabe de la periferie, nu face decât să ducă la dezindustrializare. Este ceea ce s-a întâmplat şi în România post-decembristă, iar acest lucru a generat şomaj, export de forţă de muncă şi sărăcie sistematică la nivelul unei ţări întregi.

Pentru a deveni o mare putere, Germania trebuia să dezvolte un stat comercial bazat pe o uniune vamală ale cărui frontiere cu cât sunt mai extinse, ca atât este mai bine pentru desfacerea produselor germane şi pentru accesul Germaniei la materiile prime. Acest sistem vamal asigura pe de o parte un zid vamal comun şi protecţie împotriva unor importuri mai ieftine din afara spaţiului, iar pe de altă parte o penetrare exclusiv germană a pieţei europene. Astăzi aproape 65 la sută din exportul german are ca destinaţie Uniunea Europeană. Germania profită şi azi mai mult de Piaţa Comună decât de imaginea competiti-vităţii mondiale a modelului german şi a performanţei mondiale a motorului german. Deci, precursorii brandului Europa au fost noţiunea imperia-lismului în Est şi a cea a politicii morale de cucerire, care au cristalizat noţiunea de Europa pentru a spori rândurile şi pentru a instrumentaliza această tactică de război ideal.


171

EUROSISTEMUL, SUCCEDANEU AL SISTEMULUI CLIRING

- Vă ocupaţi pe larg, de câţiva ani, de Uniunea Europeană şi, chiar dacă îi şocaţi pe entuziaştii constructului european postbelic, nu ezitaţi să identificaţi filiaţii ale sale din timpul celui de al doilea război mondial, să dezvoltaţi comparaţii istorice intre UE şi planurile europene ale celui de al treilea Reich.

- Integrarea UE a înlocuit prerogativele comuniste semi-sacro-sancte cu basme de bunăstare şi fericire în Europa. Studiul integrării europene la nivel de dogmă a redus sensibilitatea decidenţilor ţării pentru un trecut neîncheiat. Pe măsură ce analiza trecutului şi rezolvarea unui sold ar produce un conflict de interes cu autorii spirituali ai ideii euro-pene, oportunismul politic în România depăşeşte media, locul comun. Iar ca provocare să lansăm următoarea întrebare: cine sunt autorii spirituali ai ideii europene?

- Să ne referim, de pildă, la sistemul euro. Este Eurosistemul ceva cu totul nou pentru Europa?

- Nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimii ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, România a redus compe-titivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o depreciere reală a preţu-rilor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intracomunitar a generat un excedent comercial german. Administraţia monetară a Reichului nu a intenţionat o uniune monetară bazată pe marca imperială, deoarece nu putea com-bate eficient pericolul inflaţionist. Modelul Eurosistemului este tributar modelului german, deoarece nici acesta nu a fost fundamentat pe mo-delul unei uniuni monetare bazate pe substituţie, ci pe fuziune. Actuala


172

arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor, permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribuabilului român, grec, spaniol, portughez sau italian...


173

MARE PUTERE

- După al doilea război mondial, Germania nu a mai avut aspi-raţiile nostalgice exprimate în timpul Republicii de la Weimar. Regimul celui de-al treilea Reich, complet discreditat, apăsa ca o grea povară. Divizarea Germaniei s-a însoţit cu divizarea Europei şi a lumii, în timpul războiului rece. La începutul anilor 1950, germanii mai credeau încă în reunificarea ţării prin alegeri libere. Anii următori au arătat însă că numai o amplă concentrare internaţională va pune capăt, în perspectivă, separării în două Germanii.

- Până cu puţin timp înainte de reunificarea Germaniei, guver-nele de la Bonn au mers în politica externă „cu lumini de poziţie”. Republica Federală nu a manifestat, oficial, veleităţi de mare putere.

Primul cancelar al Germaniei federale Konrad Adenauer a formulat, încă înainte de sfârşitul războiului, două principii ale politicii externe a Bonnului: ancorare solidă în lumea occidentală şi recon-ciliere solidă cu Franţa. Biograful lui Adenauer, Hans-Peter Schwartz, enunţă patru maxime ale politicii primului cancelar postbelic: filiaţia culturală cu Occidentul, ataşamentul la valorile şi normele democratice occidentale, ancorarea economică în Europa occidentală, coopera-rea militară cu statele NATO.

Ludwig Erhard, ministrul Economiei în timpul lui Adenauer, iar din 1963 cancelar, a realizat, prin economia socială de piaţă, „miracolul german”, adică refacerea şi relansarea economiei germane. În politica externă însă n-a făcut paşi înainte, nici în relaţiile cu Vestul, nici cu Estul.

Willy Brandt, ministru de Externe sub cancelarul Georg Kiesinger, a devenit cancelar în 1969. El a excelat în politica externă, prin Ostpolitik. A reconciliat Germania cu URSS şi Europa Răsăriteană, aşa cum, înaintea lui, Adenauer a realizat acest lucru cu vecinii occidentali ai Germaniei.

Urmaşul lui Brandt la conducerea PSD şi a Cancelariei Federale, Helmut Schmidt, i-a continuat şi linia politică, pe fondul crizei econo-mice mondiale. Dar el a pus un accent mai pronunţat pe efortul militar.

Cancelarul Helmut Kohl, instalat în 1989 şi reînnoit în funcţie


174

pentru 17 ani, este artizanul reunificării Germaniei. Succesorul său, Gerhard Schroeder a avut în politica externă

ca principal gest refuzul participării germane la războiul din Irak, imprimând acestei politici mai multă independenţă. Prin Schroeder, politica externă germană, care evolua în rigori politice şi militare (dar cu iniţiative în politica europeană), Germania a devenit şi un important protagonist politic în Europa şi în lume. Prin adoptarea Tratatului de unificare, la 31 august 1990 şi semnarea Tratatului de la Moscova la 12 septembrie 1990, Germania a dobândit „deplina suveranitate asupra problemelor ei interne şi externe”. Articolul 7 din Tratatul de la Maastricht din 12 septembrie 1990 prevedea că „Germania unită se va bucura de deplină suveranitate asupra problemelor sale interne şi externe.

- Ultimul act al acestui proces istoric a fost realipirea RDG la Germania federală, la 3 octombrie 1990. În cartea sa „Intrarea în scenă. Revenirea Germaniei pe scena mondială”, istoricul Gregor Schallgen scrie că reunificarea Germaniei înseamnă „renaşterea statului naţional german în inima Europei şi revenirea unei mari puteri continentale, capabilă să exercite o influenţă mondială”.

- În 1995, preşedintele Germaniei Roman Herzog vorbea de o politică externă „fără crispări”. Cu un an înainte, Hans Peter Schwartz, în cartea sa „Die Zentralmacht Europa” afirma că - prin poziţia sa geo-grafică, capacitatea să economică şi influenţa sa culturală - Germania unită trebuie să asigure sarcinile ce incumbă unei „puteri centrale”. „Această situaţie implică exercitarea unui rol major de mediere şi sta-bilizare, în propriul interes şi în acela al Europei, devenită structura în care se înscrie durabil viziunea conducătorilor ei. Începând cu politica lor în Est”. (Stefan Martens, octombrie 1999).

- Reunificarea Germaniei este, în istorie, şi continuitate, şi ruptură. Continuitate a rolului jucat de ea de-a lungul timpului, ca mare putere europeană (uneori şi mondială). Ruptură cu perioada scindării ţării şi a rolului european şi mondial limitat şi ca suveranitate, şi ca acţiune.

- După război, până la sfârşitul perioadei cancelarului Helmut Kohl, conceptul de putere aplicat Germaniei a fost tabu. Abia noua generaţie de lideri politici germani, născuţi la sfârşitul celui de-al doilea război mondial sau după război (Angela Merkel s-a născut în 1954), s-au eliberat de inhibiţiile predecesorilor lor pe scena internaţională şi consideră că a venit, în sfârşit, momentul să se pună capăt şi obligaţiei morale de reţinere a Germaniei pe scena internaţională. Această nouă atitudine a apărut încă înainte de instalarea Angelei Merkel la Cancelaria Federală. În 1993, Klaus Kinkel, ministru de externe al CDU-CSU declara: „Să împlinim ceva în ceea ce am eşuat în două rânduri şi care este,


175

în armonie cu vecinii noştri, de a găsi rolul ce corespunde dorinţelor şi potenţialului nostru. Un document din 1994 al CDU-CSU vorbea, totuşi, de Germania ca despre „un centru liniştit al Europei”. Dar în 1995, Joschka Fischer (PSD) spunea că Germania „va obţine ceea ce lumea i-a refuzat în timpul celor două războaie mondiale, adică o hegemonie dulce asupra Europei, rezultat al ponderii sale, al poziţiei sale geografice şi al puterii sale industriale”.

Ziarul francez „Le Monde” scria în octombrie 2010 că Gerhard Schroeder, împreună cu ministrul său de externe, Joschka Fischer, au reuşit printr-un joc subtil să reconcilieze opinia publică germană şi partidele politice cu noţiunea de putere, mergând până la a afirma că „Germania are tot interesul să se considere ea însăşi că o mare putere în Europa şi, în consecinţă, să-şi orienteze politica sa externă”.

- Trecerea de la „cultura reţinerii” la paradigma de mare putere a fost marcată de câteva momente semnificative: participarea Germaniei la intervenţia armată împotriva Serbiei în 1990, care a doborât tabuul militar şi a acreditat ideea că Germania poate apela şi ea la factorul militar ca instrument al politicii externe, angajarea Germaniei în lupta împotriva terorismului după 11 septembrie 2001; refuzul Germaniei, în 2003, de a participa la războiul din Irak şi refuzul în 2011 al Germaniei de a se implica în operaţiunile militare împotriva Libiei lui Gaddafi. Cancelarul Schroeder explica această nouă poziţie cât se poate de clar când declara că „problemele existenţiale care privesc naţiunea germană sunt tratate la Berlin şi nicăieri altundeva”. Iar cancelarul Merkel afirma în prima sa declaraţie guvernamentală „cerinţa (Germaniei - n.n.) de a participa la problemele lumii şi de a codecide”.

- La 30 noiembrie 2011, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” scria în editorialul „Fuhren nicht herrschen” (A conduce, nu a stăpâni): „Fiind statul cel mai mare şi mai puternic economic, Germania are o res-ponsabilitate deosebită de a ţine acest lucru (construcţia europeană -n.n.) împreună”. Berlinul trebuie să reziste la „tentaţia unilateralis-mului şi a unei atitudini superioare, căci acestea ar putea duce repede la formarea unor tabere care se opun”. Şi cotidianul german avertiza: „Am avut aşa ceva înainte”.


176

RETICENŢE OCCIDENTALE, ASIGURĂRI GERMANE

- Reunificarea Germaniei nu a fost întâmpinată doar cu entu-ziasm în Europa, deşi astfel se punea capăt unei situaţii nefireşti, gene-ratoare de tensiune, în centrul continentului, ba chiar se repara o nedreptate istorică faţă de naţiunea germană. Germania fusese „pe-depsită” prin scindare timp de 45 de ani de marile puteri mondiale pentru politica hegemonistă şi expansionistă a celui de al treilea Reich, extermi-narea evreilor şi declanşarea celui de-al doilea război mondial.

- „Este pe deplin normal (noi am spune explicabil - n.n.) că unitatea germană din 1990 nu a avut doar partizani în Europa, dar şi că a pro-vocat iritări, temeri şi împotriviri afirmate deschis, în afara Germaniei, dar şi în interior” - observa la începutul anilor 1990 Hartmut Kaelble, profesor de istorie economică şi socială la Universitatea Liberă din Berlin. Explicaţia este, în parte, de natură istorică: „Erorile lui Bismarck în timpul creării Imperiului german din 1871, nebunia grandorilor Imperiului wilhelmian şi mai ales dictatura regimului nazist, ocupaţia militară a Europei şi genocidurile au lăsat urme profunde în memoria europenilor”. Şi chiar fără epoca cea mai neagră din istoria germană, chiar fără regimul nazist - precizează universitarul de la Berlin - simpla amploare demografică a Germaniei este de natură şi genereze rezerve şi prudenţe, atât în Germania cât şi în statele vecine. Prof. Kaelble sumarizează cinci motive care ar justifica neliniştile legate de o eventuală revenire la istoria nefastă. Primul este predominanţa geografică a Germaniei în Europa, care s-a accentuat după reunificare. Până în 1990, statele cele mai mari din Europa occidentală erau aproximativ de acelaşi proporţii şi se contrabalansau relativ. Astăzi, faţă de o Germanie cu o populaţie de 80 de milioane, celelalte state mari europene numără în jurul a 55 milioane de locuitori. Temerea principală vizează, însă supre-maţia economică germană.

- Unii comentatori, unele guverne se tem că predominanţa demo-grafică şi economică ar putea să incite la un moment dat Berlinul să relaxeze politica sa de integrare europeană şi să revină la vechea suveranitate statală naţională.


177

- Aceste temeri sunt întărite de dispariţia factorilor esenţiale ai integrării Germaniei în instituţiile europene şi euroatlantice - în primul rând ameninţarea sovietică, care a dispărut. Motivele pentru care Germania ar mai rămâne integrată au rămas Rusia destabilizată şi imprevizibilă şi Sudul islamist fundamentalist. Poziţia singulară a Germaniei în timpul războaielor civile din Iugoslavia şi reacţiile negative la deciziile de la Maastricht alimentează o asemenea supoziţie din şi utilizarea frecventă, în media, după 1990, a dezideratului revenirii Germaniei la „suveranitate”. O altă temere provine din eventualitatea revenirii Germaniei, ca mare putere economică şi comercială, în Europa de Est, unde şi-ar recuceri terenul de influenţă, pierdut după al doilea război mondial. Politica Berlinului faţă de Slovenia şi Croaţia a fost interpretată ca o încercare de stabilire a unor noi zone de influenţă germană.

- Dar comparaţiile între Germania reunificată din 1990 şi cei 70 de ani de existenţă anterioară a statului german unificat de Bismark în 1971, subliniază exegeţi germani de astăzi, trebuie însoţite neapărat şi de diferenţele specifice esenţiale între cele două perioade.

- În 1871, Germania s-a constituit ca stat modern prin ostilitate cu Franţa şi în jurul Prusiei, care a reuşit să excludă rivala să Imperiul habsburgic din Confederaţia germanică. Spre deosebire de unificarea din 1871, reunificarea din 1990 nu a provocat o confruntare cu alte puteri europene (ci doar rezerve la Paris, la Londra, la Moscova). Apoi, geografia Germaniei din 1990 este fundamental diferită de cea Imperiului german din 1871. Centrul de gravitate al Germaniei din 1990 se află situat la Vest de Elba. Ea face parte din „nucleul dinamic al Europei”, cum se exprimă prof. Koelble, într-o regiune cuprinsă între Paris, Milano, Frankfurt, Amsterdam şi Londra. Germania din 1990 nu mai face parte din Europa de Est, aşa cum era Germania din 1871. Germania de azi nu mai are frontiere comune cu Rusia şi cu statele baltice. Berlinul, care se po-ziţiona pe hartă în 1871 în centrul imperiul german, se află acum aproape de frontierele estice ale ţării şi doar o zecime din populaţie trăieşte azi la Est de Elba. Germania de astăzi, care şi-a reglementat proble-mele teritoriale cu vecinii şi atât la nivel oficial cât şi în masa covârşi-toare a societăţii civile, nu mai formulează revendicări teritoriale. Berlinul participă astăzi activ la politica europeană comună faţă de Noua Europă, colaborând strâns cu alte state vest-europene (şi în primul rând cu Franţa) în această zonă în ideea asigurării stabilităţii economice şi politice a Europei de Est, ieşită fragilizată din regimul comunist.

Altă diferenţă subliniată de teoreticienii germani: spre deosebire de Imperiul german din 1971, Germania actuală, ca şi celelalte state din UE, nu este un stat pe deplin suveran, în sensul clasic al termenului.


178

Atribuţiile statului naţional-suveran clasic, o politică externă şi o poli-tică a comerţului exterior independente, o politică de apărare şi o armată independente, decizii autonome în ce priveşte legile sale, un control deplin şi integral al propriilor frontiere - toate aceste elemente sunt res-trânse masiv, în cazul Germaniei, şi au fost transferate în mare parte, de bună voie, UE sau NATO, pentru a fi exercitate în comun. Aceste tran-sferuri de suveranitate sunt un proces de desfăşurare, ele urmează să sporească gradul de integrare a ţării în structurile europene şi euroatlantice.

- Ideologii germani de astăzi mai remarcă şi faptul că deşi Germania reunificată este preeminentă, în multe privinţe, pe continent, această pondere este mai mică decât, de pildă, în timpul celui dea-al treilea Reich.

- În anii 1900, cetăţenii germani reprezentau 20 la sută din po-pulaţia Europei (cu excepţia Rusiei), în 1990 procentul era de 16 la sută şi el are perspective să scadă, căci natalitatea în Germania este una dintre cele mai scăzute pe continent. În ajunul primului război mondial, ponderea economică a Imperiului german era mai mare decât a celorlalte state ale continentului (cu excepţia Angliei). Nici despre o supremaţie militară germană nu se poate vorbi astăzi, ca în trecut, căci politica Germaniei în această privinţă este coordonată cu a celorlalte state membre ale NATO, de către Alianţa Atlantică. În sfârşit, ţările europene şi SUA sunt astăzi mai sensibile la eventualele tentative de supremaţie germană, după experienţa istorică tragică naţional-socia-lismului, dar şi germanii sunt sensibilizaţi la ideea supremaţiei, căci au suferit de pe urma regimului nazist.

Pentru toate aceste motive, prof. Koelble apreciază că „unitatea germană din 1990, coincide cu o ruptură de continuitate în raport cu Imperiul german care a dispărut în 1945. Contrar Reichului german creat în 1871, Germania este astăzi o ţară pur occidentală, cu valori occidentale, instituţii şi o geografie pur occidentale. Contrar a ceea ce vroia Imperiul german în 1871, Germania de după 1990 nu a redevenit nici o putere mondială, nici puterea dominantă în Europa, nici chiar un stat suveran”. Iar în ce priveşte relaţionarea Germaniei la Europa de Est, universitarul german conchide că politica Berlinului va fi una euro-peană şi „nu se va limita la opţiunea tradiţională între supremaţia unei mari puteri sau adoptarea de poziţii partizane între naţionalităţi, ci se va angaja în elaborarea unei politici a noilor forme de instituţii interna-ţionale şi noi forme de stabilizare în Europa de Est.


179

CENTRU ŞI PERIFERIE

- După semnarea, la 25 mai 1957, a Tratatului de la Roma care a instituit Comunitatea Europeană, Germania şi-a întărit continuu poziţia de lider Europa Unită. Ea a devenit la un moment dat chiar primul exportator mondial (fiind ulterior devansată de China, e drept), iar această performanţă - susţin economiştii - n-ar fi putut atinsă fără aportul decisiv al marii pieţe europene, care absoarbe astăzi trei sferturi din exporturile germane.

- Aşa şi este, pentru că Germania îşi sporeşte partea din piaţă în detrimentul celorlalţi membri ai UE. Între 1957 şi 2009, partea de piaţă a Germaniei în interiorul zonei euro a crescut de la 25 la sută la 27 la sută, în timp ce, procentual, Franţa a scăzut de la 18,5 la 12,9 iar Italia de la 17 la 10.

Mulţi economişti europeni numesc neocolonială structura de schimburi care caracterizează relaţiile economice din cadrul UE. Încă din anii 1960-1970, ei remarcau că ţările industrializate de la Centru „exploatau” ţările de la Periferie. Situaţie caracteristică nu numai pentru relaţiile Nord-Sud, la nivel mondial, ci şi în Europa, unde ţara „centrală” Germania exportă către partenerii săi din UE produse cu o înaltă valoare adăugată şi importă produse cu valoare adăugată slabă. Iar spaţiul de delocalizare a industriei germane se situează în principal în statele „nou venite” în Uniune, din Europa de Est, din cauza mâinii de lucru ieftine din aceste ţări. În interiorul UE, sunt evidente relaţiile inegale de tipul Centru-Periferie între Germania şi partenerii săi, relaţii asemănătoare celor dintre metropolă şi colonii.

Construcţia europeană i-a permis Germaniei să-şi valorifice avantajele pentru a ajunge la un sector industrial puternic şi performant şi la o balanţă comercială larg excedentară. Dar dinamica europeană s-a dovedit păgubitoare pentru partenerii ei, cărora li s-a impus o divi-ziune a muncii intraeuropeană în profitul Germaniei. Dovezi sunt dezin-dustrializarea unor ţări şi „specializarea” lor în agricultură, turism, folclor. În timp, între Centru şi Periferie s-a adâncit un decalaj şi nici o formă de „compensare” a costurilor, nici un fel de „redistribuire” a câştigurilor prove-


180

nind din integrarea regională n-au fost imaginate. - Întrebarea este dacă, în aceste condiţii, îşi va mai putea susţine

Germania locul mondial fruntaş tot pe seama partenerilor săi din UE. - În 2010, Germania a fost a patra mare putere economică a

lumii şi prima pe continent. În 2020, prevăd unele estimaţii, Germania va coborî în acest clasament pe locul mondial şapte şi va fi depăşită, în spaţiul european, de Rusia. Statisticile arată că dinamismul creşterii economice se datorează în primul rând exportului de hrană şi energie. Or, Germania e mare importator la ambele capitole. Şi comerţul Germaniei cu statele UE scade procentual.


181

O ŢARĂ NENORMALĂ

- În cartea sa celebră „Tunurile din august”, istoricul american Barbara Tuchman relatează o întâmplare. În august 1914, în preziua primului război mondial, într-o cafenea din Aachen, un intelectual german îi spunea unui ziarist american. „Noi germanii suntem poporul cel mai muncitor, mai serios şi mai educat din Europa. După acest război, Kultura germană va lumina omenirea”. Despre excepţionalismul german, ca şi despre „calea specifică” (Sonderweg) a Germaniei există o întreagă literatură şi despre acest concept se poartă adesea dezbateri vii. Excep-ţionalismul şi calea specifică sunt superlative sui-generis menite să definească trăsătura dominantă a naţiunii. Dar ambele sunt concepte vagi şi ambigui, cu conotaţii fie pozitive, fie negative, fie ambivalente.

Aşadar, normalitate versus excepţionalism. - În 1999, Egon Bahr publica un articol cu titlul „Normalizarea

politicii externe germane. Cooperare emancipată în loc de tutelă comodă” în care anunţa că Germania s-a angajat „pe calea normalităţii”. Adică să depăşească stadiul de „gigant economic” şi „pitic politic”. La câţiva ani după reunificare, în 1992, Germania a solicitat, statutul de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, şi-a exprimat dorinţa de a juca un rol din ce în ce mai important în UE şi a demarat o activitate pe toate azimuturile. Intervenţia Bundeswehrului, din 1999, în cadrul misiunii internaţionale în Kosovo (KFOR) marchează o cotitură decisivă în politica externă germană. Pentru prima oară după al doilea război mondial, armata germană participa la o operaţiune militară în afara teritoriului german. Începând din noiembrie 2001, trupe germane au fost trimise alături de militari americani în Afganistan, dar Germania a refuzat, în 2003, să trimită trupe în Irak. În noiembrie 2001, cancelarul Gerhard Schroder vorbea de „responsabilitatea crescândă” şi de „noile îndatoriri” pe care este chemată să şi le asume Germania.

- Dacă până la unificare rolul internaţional al Germaniei se baza pe echilibrul „dublei moşteniri” - ancorarea la Vest a lui Adenauer şi deschiderea spre Est a lui Brandt, noile condiţii au impus o poziţie mai activă, care avea să fie privită totuşi cu suspiciune de aliaţi (cu


182

excepţia SUA). - Reflexul acestei dileme a impus un „profil scăzut” pe scena

internaţională. Pentru preşedintele Germaniei Roman Herzog, şi o politică externă „fără crispări” înseamnă normalitate. De pildă participarea la operaţiuni militare în Kosovo, care nu e în zona NATO, sau, pe un plan mai larg, afirmarea intereselor naţionale ale Germaniei în viaţa internaţională.

La vârsta de peste 90 de ani, fostul cancelar Helmut Schmidt aducea în discuţie o nuanţă. Fusese întrebat de un deputat când va deveni în sfârşit Germania o ţară normală. Şi i-a răspuns: „Nu într-un timp previzibil. Căci se opune povara istoriei noastre, monstruoasă şi unică. Se opune şi poziţia noastră centrală - suprapondere pe plan demografic şi economic - în inima continentului nostru, foarte mic dar incredibil de variat în ce priveşte naţiunile”. Dezlegat de orice răspundere oficială, dar cu prestigiul său istoric, fostul cancelar reafirma rolul preeminent al Germaniei în Europa, un rol determinat de condiţii obiective - istorice, geopolitice, demografice, economice.

Aducând în discuţie, în mod indirect, problema culpabilităţii istorice a Germaniei, pentru declanşarea celor două războaie mondiale, Helmut Schmidt a dezvoltat ideea conflictelor dintre centru şi periferie în Europa. „Centrul” a fost tot timpul câmp de bătălie” - a spus el. În secolul al XVII-lea, cele mai lovite de războaie au fost teritoriile germane, în secolul al XIX-lea, Germania a provocat „calamităţile”. Oricum, „în numeroase rânduri, noi, germanii, am făcut alte popoare să îndure suferinţele legate de situaţia noastră de putere centrală”. Este oare un blestem să fii putere centrală?


183

O NOUĂ HEGEMONIE?

- Nu se tem noii membri ai UE şi NATO de o nouă hegemonie germană?

- Contrar unor previziuni iniţiale, ţările est-europene nu par chiar atât de vrăjite de un miracol al dezvoltării lor graţie unei acţiuni benefice a Germaniei. Interesele lor sunt diferite sau chiar opuse faţă de interesele Germaniei. Ele dau prioritate absolută relaţiilor lor cu SUA, superputerea cărora le datorează eliberarea de sub regimul comunist şi tutela Moscovei, în timp ce Germania este succesor al celui de-al treilea Reich şi o putere europeană care, asemenea Franţei şi Marii Britanii, s-a dovedit neputincioasă în faţa includerii lor în sfera de influenţă a URSS. Apropierea tot mai pronunţată între Germania şi Rusia le redeşteaptă acestor ţări noi suspiciuni în privinţa viitorului lor, iar acest fapt le determină să mizeze pe relaţii solide cu Statele Unite. Este şi motivul pentru care est-europenii manifestă reticenţe faţă de ideea Germaniei de apărare şi securitate europeană comună, are în concepţia lor ar putea devitaliza funcţionarea NATO. Unele state est-europene, în special cele din Europa centrală, nu manifestă entuziasm faţă de o Europă politică, iar Cehia şi Polonia au exprimat, cel puţin iniţial, rezerve faţă de Tratatul constituţional promovat de cancelarul Schroeder.

- Reunificarea Germaniei, sfârşitul războiului rece, desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, dezmembrarea URSS, au creat condiţii favo-rabile pentru un nou viitor Europei de Est şi de Sud-Est. Mulţi observatori au fost tentaţi să aprecieze că noua ordine politică în această zonă va însemna restabilirea dominaţiei germane, fie ea şi în cadrul suprastatal al UE.

- Pentru politologii occidentali, noua hegemonie germană urma să se aşeze pe trei piloni: economic, politic şi cultural. Statele din Noua Europă, chiar dacă temătoare în faţa puterii şi influenţei Germaniei, erau interesate de asistenţă şi cooperare economică cu Germania, mai ales că nu aveau o altă alternativă la îndemână: vroiau să se desprindă de dominaţia URSS / Rusiei, dar Statele Unite nu se grăbeau să


184

dezvolte relaţii cu ele, iar alte puteri europene nu păreau dispuse să se angajeze masiv în zonă. Germania apărea ca „hegemonul natural al Europei”, şi cu atât mai mult pentru această parte a continentului.

Cheia noii hegemonii germane era văzută în structurile supra-naţionale economice şi politice ale Europei integrate. Prin planul Uniunii Europene economice şi monetare, aprobat în decembrie 1991 la Masstricht, influenţa economică, politică şi culturală germană în instituţiile euro-pene aveau o bază indirectă de acţiune.

- Tezele hegemoniei germane în Europa de Est şi Sud-Est, dar în primul rând în Europa Centrală, se bazau îndeosebi pe deja ştiutele atuuri: proximitatea geografică, proporţiile Germaniei (80 de milioane de locuitori, faţă de 40 de milioane - Polonia, al doilea stat, ca număr de locuitori, din regiune) şi tradiţia istorică a influenţei germane în regiune.

- Pilonul economic era cel mai evident. Germania era puterea economică şi monetară dominantă pe continent şi a treia mare putere economică a lumii. În statele Noii Europe, relativ sărace şi acut deficitare la investiţii străine şi capital, Germania s-a impus rapid; după 1989, că principalul partener comercial şi o sursă importantă de investiţii străine. Dar Berlinul şi-a exercitat influenţa, mai ales cea politică, cu prudenţă. Moştenirea trecutului şi sensibilităţile politice şi culturale resimţite de ambele părţi nu au făcut posibilă o influenţă politică directă pentru vecinii din Est şi Sud ai Germaniei, ci via UE. Ca principal contributor la UE, Germania a avut o influenţă considerabilă atât în elaborarea politicilor europene faţă de statele din Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei, cât şi în gestionarea proceselor de preaderare şi aderare la UE ale acestor ţări.

Al treilea pilon al hegemoniei germane, cel cultural, a beneficiat de atractivitatea modelului german de dezvoltare, a „economiei sociale de piaţă”. Graţie acestor atuuri, Germania a putut exercita în regiune o soft power dinamică şi eficientă.

Aşa se face că Germania a fost principalul promotor al extinderii UE, dar şi a NATO (după unele ezitări), spre Est. Interesele naţionale germane erau favorizate de extindere, căci Germania nu mai ră-mânea stat de frontieră al acestor instituţii, iar economia germană putea beneficia de o piaţă europeană mult extinsă. Germania a gestionat atent condiţiile admiterii noilor membri ai UE, astfel încât interesele sale să fie apărate. La capitolul libera circulaţie a forţei de muncă, Germania, împreună cu Austria, au insistat pentru instituirea unei perioade de tranziţie în care muncitorii din noile state membre nu pot să călătorească liber şi să-şi caute loc de muncă în spaţiul UE. Germania


185

a adoptat o linie dură şi în aspectele financiare ale extinderii, insistând pentru limite bugetare stricte a propunerilor de tipul Fondului struc-tural şi de coeziune (destinat asistenţei dezvoltării economice a regiunilor şi statelor slab dezvoltate) şi politicii agricole comune. Germania a solicitat o perioadă de tranziţie şi în privinţa includerii noilor state în spaţiul Schengen, ca şi în privinţa admiterii acestor state în Uniunea Economică şi Monetară.

Nici în politică, nici în economie sau cultură, Germania nu poate exercita însă, decât în manieră soft, un rol de hegemon asupra noilor state membre ale NATO şi UE, căci, observa un cercetător german, dacă integrarea europeană şi euroatlantică disimulează influenţa Germaniei în acest spaţiu, o şi diluează.

Actualele relaţii economice dintre Germania şi statele din Centrul, Estul şi Sud-Estul Europei sunt asemuite cu cele din perioada Republicii de la Weimar, pe baza diviziunii clasice a muncii, în care economia germană achiziţionează materii prime şi exportă produse industriale.

- Pentru Germania, sfârşitul războiului rece anunţa începutul unei ere noi, iar sfârşitul divizării continentului prin înţelegerile de la Ialta deschidea mari perspective expansiunii economice şi comerciale a Germaniei spre Est.


186

DIN NOU DESPRE IUGOSLAVIA

- În ce măsură dezmembrarea Iugoslaviei din anii 1990 trebuie pusă în relaţie cu interesul constant al Germaniei faţă de Sud-Estul Europei?

- Friedrich Naumann, teoreticianul şi rapsodul Mitteleuropa scria în cartea sa din 1915 că slovenii, croaţi şi sârbii care trăiau sub dominaţia habsburgică ar trebui să fie total integraţi într-o Mitteleuropa germană, Bulgariei îi era destinată soarta de „stat-satelit”, fiind „o anumită cantitate de material de naţionalităţi neorganizate”. Pentru Naumann, esenţiale erau obiectivele economice, nu o germanizare imediată. Aici se despărţea de predecesorul său Friedrich List, care în ajunul creării Confederaţiei de Nord a Germaniei, considera că germanii nu ar trebui să emigreze în masă în America, ci să colonizeze teritorii până la Adriatică şi, de-a lungul Dunării, până la Marea Neagră, iar de aici să se îndrepte spre Asia Mică până în India, trecând prin Suez şi Egipt: „Sus, să pornim că noii argonauţi la cucerirea Lânii de aur”. Hitler a încercat să combine ideile celor doi. O parte din sloveni urmau să fie germanizaţi brutal, ceilalţi deportaţi. Croaţia urma să devină „stat satelit”, în accepţia lui Naumann. Interesant este că Hans Dietrich Genscher, ministrul de Externe al Germaniei în timpul crizei iugoslave, era lider al Partidului Liberal, care se revendică din Naumann, iar Fundaţia partidului se cheamă Friedrich Naumann. Acţiunea lui Genscher în timpul crizei iugoslave a fost marcată evident de ideile lui Nauman privind crearea a două state satelit sub dominaţia germană - Slovenia şi Croaţia. Horst Graber, care a fost mulţi ani ambasadorul Germaniei la Belgrad, scria în această privinţă, în 1993: „Tratatul de la Maastricht este semnat la 10 decembrie 1991 de către şefii de guvern ai CEE; şase zile mai târziu, partenerii din CEE sunt somaţi de Germania să accepte recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei. Dacă politica externă comună convenită la Maastricht nu trebuie îngropată după numai şase zile de existenţă, poziţia celelalte state din CEE trebuie să se ralieze poziţiei germane. Pentru a sublinia poziţia dominantă germană, Germania nu aşteaptă răgazul convenit cu Comunitatea -


187

15 ianuarie - ci recunoaşte aceste două state <<chiar înainte de Crăciun>>, aşa cum a anunţat cancelarul federal Helmut Kohl în Bundestagul german la jumătatea lui decembrie”.


188

NOUA POLITICĂ RĂSĂRITEANĂ

- Politica răsăriteană a cancelarului Willy Brandt din anii 1970 a operat o deschidere spectaculoasă spre Est cu aproape două decenii înainte de prăbuşirea Zidului Berlinului şi a regimurilor comuniste. Misiunea istorică a Ostpolitk s-a încheiat odată cu intrarea statelor est-europene în UE şi în NATO, unde s-au regăsit cu Germania reunificată că aliaţi. Se mai poate vorbi astăzi de o politică răsăriteană a Berlinului?

- Se poate, într-un fel dar numai punând în relaţie interesele Germaniei în Europa de Est şi Sud-Est şi obiectivele Europei Unite, care necesită o armonizare. Să nu uităm că relaţiile tot mai strânse dinte Berlin şi Moscova au generat reacţii negative (nelinişte, nemul-ţumite) nu numai în state europene din UE şi NATO, dar şi printre aliaţi vest-europeni tradiţionali ai Germaniei. Iar după lansarea Parte-neriatului estic al UE, în martie 2009, cu Armenia, Azerbaidjan, Georgia, R.Moldova, Ucraina şi Belarus, Ministerul rus de Externe punea în gardă UE în legătură cu „noile jocuri din vecinătate” şi cu tentativele de stabilire a unei sfere de influenţă în est. În sfârşit, vest-europenii se întreabă dacă orientarea oficială a Berlinului nu se îndepărtează de principiul aproape clasic al „ancorării în vest” a Germaniei.

- Cum acţionează acum Germania în ceea ce a mai rămas din Estul comunist?

- Politica externă a Germaniei a valorificat cu succes integrarea şi apartenenţa sa la NATO şi UE pentru a-şi intensifica relaţiile cu Europa de Est. Decizia de extindere a UE şi NATO concordă cu interesul Germaniei de a implica partenerii săi occidentali în stabilizare politică a regiunii. Volker Ruhe, ministru de externe german de la începutul anilor 1990, declara că Germania nu va putea susţine singură costul stabilizării Europei de Est, nici să-şi asume o misiune de „cordon sanitar pentru restul Europei”.

Consiliul European întrunit în 1994 la Essen sub preşedinţia în exerciţiu a Germaniei a trimis statelor est-europene un prim semnal favorabil în privinţa integrării lor în UE. Următoare preşedinţie germană


189

a UE, din 1999, a întărit legăturile ei cu aceste ţări. Prin Pactul de stabilitate pentru Europa de Sud-Est, iniţiativă a Germaniei, s-a creat un instrument care a facilitat perspectivele de aderare a statelor din Balcanii de Vest la UE şi a drenat câteva zeci de miliarde de euro ca asistenţă pentru statele din regiune. În decembrie 2006, ministrul de externe Frank-Walter Steinmeier declara că Europa are nevoie de „o nouă Ostpolitik adică de o „interpenetrare mai accentuată a UE şi a Rusiei” şi o aprofundare a „parteneriatului asupra energiei”, are trebuie să se înscrie în perspectiva creării de zone de liber schimb şi coope-rare militară. În 2007, Germania prezenta iniţiativa „Sinergia Mării Negre”, un plan ce viza promovarea cooperării regionale în Europa de Est şi o apropiere de UE. Aceste iniţiative, ca şi conducta Nord-Stream, atestă interesul acordat de Germania Europei de Est şi în special Rusiei. Acst interes nu se rezumă doar la domeniul energetic, comerţul exterior german fiind şi el prioritar în zonă. Economia ger-mană, care se bazează în mod covârşitor pe producţia de bunuri industriale, este capabilă să satisfacă nevoile urgente ale Europei de Est şi Rusiei în ce priveşte crearea infrastructuri moderne şi punerea în funcţiune a unor capacităţi de producţie eficiente. Germania a investit masiv în Europa de Est, mai mult ca alţi parteneri occidentali. În Polonia, de pildă, investiţiile directe germane au fost în 2007 de aproape 20 miliarde euro, în timp ce investiţiile Franţei erau de ordinul a 13 miliarde euro. Volumul schimburilor comerciale ale Germaniei cu Rusia erau de 32 miliarde euro, cu Polonia de peste 40 miliarde euro, iar cifrele similare pentru Franţa erau de 7 miliarde euro cu Rusia şi tot 7 miliarde euro cu Polonia.

- Care a fost interesul Germaniei de integrare europeană şi euroatlantică a ţărilor din Est?

- Integrarea acestor ţări în UE şi în NATO făcea ca Germania să aibă în vecinătatea imediată ţări aliate stabile, sigure şi prospere. Avansarea spre Est a frontierelor lumii occidentale permitea de aseme-nea Germaniei să pună capăt vechilor dileme legate de situaţia sa geopolitică.

În sfârşit, prin includerea ţărilor est europene într-un ansamblu integrat (UE şi NATO) care funcţionează prin cooperare multilaterală şi cu mecanisme de control reciproc, Germania urmărea să spulbere temerile privitoare la aspiraţia ei de a-şi crea o poziţie unilateralistă şi dominantă în Europa de Est. Militând pentru integrarea ţărilor din Europa de Est în structurile occidentale, Germania vroia tocmai să de-monstreze că nu intenţionează să creeze o zonă de influenţă exclusiv germană în Europa Centrală şi de sud-est, din care să fie excluse alte


190

state vest-europene. Acest scop avea să fie urmărit şi prin ideea avan-sată partenerului de motor european, Franţa, de asociere germano-franceză atât pentru proiecte în Europa de Est, cât şi în zona Mediteranei, unde Franţa iniţiase un construct. Parisul s-a arătat însă reticent la idee, probabil din grijă de a preîntâmpina o eventuală implantare econo-mică masivă a Germaniei în spaţiul mediteranean, teren de vânătoare tradiţional fostei metropole coloniale a Hexagonului.

- Şi totuşi, Germania a formulat condiţii şi a impus rigori integrării Europei de Est în structurile occidentale.

- În concepţia Berlinului, această integrare trebuia să se facă treptat. În UE de pildă, prin ajutor economic comunitar, acorduri de asociere, „dialog structurat”, şi Agenda 2000. Germania nu considera extinderea UE ca o prioritate imediată, în ciuda discursurilor publice ale Berlinului asupra „caracterului imperativ” al aderării Estului. De exemplu, Germania nu a preluat poziţia Danemarcei şi Marii Britanii, state tradiţional favorabile unei Uniuni extinse şi în acelaşi timp puţin integrată politic, state care pledau pentru o aderare rapidă a Estului la Europa Unită. Germania susţinea că extinderea UE trebuie armonizată cu aprofundarea ei şi, mai mult ca alte state membre, nu a fost favorabilă, până în 1997, stabilirii unei date precise pentru aderarea statelor asociate.

- Din raţiuni politice sau economice temporiza Germania procesul de integrare al ţărilor din Est?

- Sprijinul politic era entuziast sau declarativ, raţiunile econo-mice erau evidente. De la jumătatea anilor 1990, Germania prevedea profilându-se dificultăţi financiare (mai ales în ce priveşte reforma politicii agrare comune şi fondurile structurale) şi era tot mai puţin dispusă la o aderare rapidă a ţărilor din Est, pe care intenţiona să o amâne până către 2005. Oricum, sprijinul german al Berlinului pentru aderarea ţărilor est-europene nu s-a materializat într-o strategie efectivă menită să accelereze procesul de extindere. Unii observau chiar că poziţia de atunci a Berlinului se îndepărtează de politica să consacrată de deschidere către Est. Aşa, de pildă, în octombrie 1997, adică cu două luni înainte de Consiliului European de la Strasbourg, care trebuia să decidă des-chiderea negocierilor de aderare cu ţările candidate stabilite de Comisia Europei, Germania a lăsat să se înţeleagă, dar în mod clar, că ea va solicită să beneficieze de o reducere a contribuţiei sale bugetare, consi-derată excesivă în raport cu situaţia sa economică. Din punctul de vedere al Berlinului, era „inacceptabil” să fie atât de împovărătoare contribuţia sa bugetară, dar se afirmă că Germania va rămâne totuşi principalul contributor la bugetul comunitar. Dezbaterile asupra finanţării Uniunii pentru perioada 2000-2006 au generat tensiuni între statele membre,


191

îndeosebi pe problema „contribuţiei nete germane”. Guvernul de la Berlin a solicitat în mod repetat diminuarea efortului său bugetar, iar aderarea, la 1 mai 2004, a 8 state la UE nu a modificat această poziţie a Germaniei.

- În negocierile asupra finanţării UE pentru anii 2007-2013, Germania s-a pronunţat pentru limitarea strictă a bugetului global al UE şi pentru menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor politicii agricole comune, precum şi a celor din sfera acţiunilor regionale şi structurale.

- În decembrie 2003, Germania s-a pronunţat pentru plafo-narea bugetului UE la nivelul de 1 la sută din venitul naţional brut, poziţie asupra căreia Germania nu a revenit. În aceste condiţii, noii membrii ai UE din Europa de Est nu au putut profita din plin de „mâna comu-nitară”, aşa cum a făcut-o înaintea lor Irlanda, Spania şi Portugalia. Sprijinul politic şi moral acordat de Germania integrării ţărilor din Est în structurile europene a avut aşadar limite.

- După 1990, în paralel cu eforturile de stabilizare a spaţiului est-european post-comunist prin integrare în instituţiile occidentale, Germania a relansat penetrarea să economică în Est.

- Prezenţa economică a RFG în acest spaţiu era semnificativă şi până la prăbuşirea regimurilor comuniste din Europa răsăriteană. Republica federală devenise principalul partener comercial al acestor ţări, furnizând o treime din importurile ţărilor membre ale CAER provenit din Est. În anii 1990, volumul schimburilor a crescut de peste patru ori, trecând de la 23,5 miliarde DM în 1992 la peste 100 miliarde în 2000. Este adevărat că Germania dispune de atuuri importante în relaţiile economice cu aceste ţări - proximitate geografică (care reduce chel-tuielile de transport), infrastructură rutieră, potenţial economic şi industrial. Prezenţa economică germană în regiune este realizată în primul rând prin întreprinderi, care fac investiţii sau operaţiuni de subtratare.

Încă de la începutul anilor 1990 era clar că Germania va rămâne principalul partener al ţărilor est-europene. Între 1993 şi 2003 ea a asigurat singură 40 la sută din exporturile UE către aceste ţări, relaţiile fiind deosebit de strânse cu Polonia, Cehia, Slovacia şi Ungaria. În comerţul exterior al Germaniei, ponderea însumată a ţărilor din Est (inclusiv Rusia) o depăşeşte pe aceea a SUA şi apropie de cea a Franţei.

- Care este structura implantărilor economice germane în Europa de Est?

- Se constată de pildă o specializare destul de evidentă, pe ţări. În sectorul industriei auto, majoritatea covârşitoare a schimburilor se efectuează cu ţările din Europa Centrală. Ungaria şi Cehia au un rol important în electronică, Polonia asigură marea parte a comerţului cu


192

lemn şi confecţii. - Care sunt avantajele Germaniei în colaborarea economică

cu Estul? - Ţările din Europa de Est au fost foarte atractive de la început,

mai ales din cauza raportului favorabil între calificare şi retribuţie. Principalul lor atu au fost salariile relativ mai mici şi înalta calificare a mâinii de lucru în anumite sectoare. La acesta se adaugă, cum spuneam, proximitatea geografică şi similitudinea culturilor. Întreprinderile mici şi mijlocii germane nu urmăresc expansiune şi cucerire a pieţii, ci poate în primul rând delocalizare. Europa de Est prezintă atractivitate ca zonă de investiţii şi producţie şi pentru că economia germană a devenit mai puţin performantă. Costul mâini de lucru este în Germania printre cele mai ridicate din lume, noile landuri (fosta RDG) s-au dezindustrializat după reunificare. Confruntate cu sfidarea mondializării şi deschiderea frontierelor, întreprinderile germane au renunţat la o adaptare a structurilor lor interne (dificilă de realizat din cauza unui ansamblu de constrângeri sociale şi tarifare) şi au optat pentru delocalizări sub formă de subtratare şi investiţii directe.

- Are Germania doar avantaje din cooperarea economică cu ţările din Estul Europei?

- În nici un caz. Implantarea economică în Est a avut între altele drept consecinţe creşterea şomajului, declinul noilor landuri, reducerea cererii interne şi a creşterii economice. Dacă în perspectivă Germania, centrul de gravitate al UE, a profitat din extinderea spre Est a Europei Unite, în această primă fază a procesului se manifestă nelinişti pronunţate din cauza delocalizării şi a problemei migraţiei forţei de muncă. Este şi motivul pentru care cancelarul Schroeder, ca şi omologul său austriac, au insistat pentru instituirea de perioade tranzitorii înainte că libera circulaţie a mâinii de lucru europene să devină efectivă.

Economia germană va profita însă din extinderea UE doar în condiţiile când noile state membre îşi vor spori puterea de cumpărare, căci numai aşa se va putea asigura creşterea consumului, iar prin aceasta şi la încetinirea procesului de delocalizare şi migraţia masivă a forţei de muncă.

- Iar în plan geopolitic, care sunt avantajele cooptării Europei Centrale şi de Est în structurile europene şi mai ales în cele euroatlantice?

- Germania are interes vital în acest proces, care a permis recon-cilierea cu ţări ocupate cândva de al treilea Reich şi stabilizarea lor politică şi economică. Apoi, dar fapt nu mai puţin important, prin extin-derea spre Est a UE şi NATO, Germania nu mai este ţara cea mai de


193

Est din aceste două instituţii, ci îşi recâştigă locul central pe continent, fără ca prin aceasta să trezească temeri şi suspiciuni aliaţilor ei vest-europeni în ce priveşte o eventuală reînviere a proiectului Mitteleuropa. Restaurarea locului central al Germaniei în Europa se realizează într-o logică a păcii şi a cooperării multilaterale.

- Sintetizând consecinţele extinderii spre Est a instituţiilor occiden-tale, a fost acest proces mai degrabă benefic sau dezavantajos pentru Germania?

- A fost, cum se spune frecvent, mai degrabă un joc cu sumă nulă. Extinderea spre Est a UE şi NATO a permis în mod cert stabili-zarea acestei părţi a Europei aflată la Est de Germania. Iar pentru Germania, acest lucru este un succes incontestabil. Germania a contribuit semnificativ la modernizarea economică a Europei Centrale şi de Est, mai întâi prin ajutor economic şi financiar la începutul anilor 1990, apoi prin extinderea comerţului său cu ţările din regiune. Dar aceasta nu s-a tradus şi prin apariţia unui nou proiect de Mitteleuropa. Europa Centrală şi de Est nu au devenit o zonă de influenţă economică şi politică germană, cum se temeau unii, ci un spaţiu în care Germania are atuuri, dar şi limite.

- Noua politică răsăriteană a Germaniei are în vedere acum, de fapt, relaţiile cu Rusia şi fostele republici sovietice care şi-au dobândit independenţa de stat după destrămarea URSS. Cum abordează Berlinul relaţiile cu aceste state?

- Trebuie pornit de la o precizare. Rusia este un partener important pentru Germania, atât pentru întreprinderile germane din punct de vedere economic cât şi pentru interesele geostrategice ale Berlinului. Celelate state post-sovietice se află într-o regiune importantă pentru Germania în ce priveşte tranzitul energiei, dar ele prezintă pentru Germania un interes economic secundar. PNB-ul lor cumulat nu depă-şeşte un sfert din PNB-ul Olandei. De fapt, şi PNB-ul Rusiei reprezintă doar 50 la sută din cel al Olandei. Relaţiile economice cu Rusia au de făcut faţă unor mari sfidări, fie ele de ordin legislativ sau geopolitic, dar perspectivele sunt mobilizatoare. În schimb, relaţiile cu statele post-sovietice menţionate nu au şanse să se dezvolte amplu în viitorul apropiat, dacă se ţine seama de nivelul şi performanţele lor economice şi de instabilitatea lor internă. În sfârşit, trebuie remarcat că oficialităţile de la Berlin afirmă repetat ideea că atenţia sporită acordată partenerilor din Estul continentului care nu fac parte din UE şi NATO nu semnifică o dezangajare treptată a Germaniei din alianţele şi parteneriatele sale tradiţionale cu Vestul.

- Parte a noii politici răsăritene a Germaniei reunificate pot fi


194

considerate şi relaţiile cu statele din Balcanii de Vest, cu care UE are formate de cooperare ce vizează integrarea lor europeană într-o pers-pectivă relativ apropiată. Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Albania, Bosnia-Herţegovina, Serbia şi Kosovo şi-au depus oficial candidatura la UE, dar prima admitere, din rândul lor în Uniune (Croaţia) va fi în 2013. Pentru statele din Balcanii de Vest, care nu fac parte din UE, are Germania o „politică răsăriteană”, specifică?

- Această regiune, care nu formează de fapt un bloc coerent ci, dimpotrivă, este scindată de multiple divergenţe intrastatale şi interstatale, face parte din tradiţionala sferă de interese a Germaniei în Sud-Estul Europei. Ea se află pe traseele economice ale Asiei Mici şi Orientului Apropiat, a fost solicitată de interesele şi influenţa otomană/turcă şi de panslavismul Moscovei, dar este şi deţinătoare unor importante bogăţii ale subsolului (bauxită, nichel, tungsten etc.) şi a prezentat un interes constant pentru o ţară lipsită de resurse ca Germania. După abandonarea de către Bonn a doctrinei Hallstein în anii 1960, RFG a devenit principalul partener comercial al Iugoslaviei (20,6 la sută din importuri în 1979, iar în 1971 un sfert din importurile Iugoslaviei). În anii 1970 Germania era principalul creditor al Iugoslaviei, în condiţiile în care schimburile comerciale erau cronic deficiare pentru Belgrad. Această subordonare monetară a Iugoslaviei faţă de Germania n-a împiedicat însă destrămarea statului iugoslav şi apariţia unor state în acest spaţiu, iar aceste state au fost recunoscute prompt de Germania.

Germania rămâne şi în prezent principalul partener comercial al ţărilor din Balcanii de Vest (23 la sută din comerţul statelor membre ale UE). O cincime din exporturile regiunii merg pe piaţa germană (în 2005). Conform paradigmei consacrate încă din secolul al XIX, Germania importă materii prime şi exportă produse industriale, ceea ce face ca aceste state să aibă un serios deficit comercial (însumat, 3,5 miliarde dolari sau 4 la sută din PIB-ul lor, în 2005). Economiştii definesc relaţia Germaniei cu ţările din Balcanii de Vest ca fiind de interdependenţă inegală.


195

PARADIGMA EUROPEANĂ A APARTHEIDULUI

- Cum ar trebui să privim ideea unei Europe cu două viteze, o Europă care se doreşte şi se proclamă cu mândrie Unită, o Uniune Europeană?

- Voi face o comparaţie cu situaţia din Africa de Sud din vremea regimului apartheidului. Ar fi greşit să credem că politica de apartheid a Africii de Sud s-a rezumat doar la o politică de asuprire rasială a popu-laţiei de culoare sub dominaţia albă minoritară. Ca şi modelul de integrare europeană a unei Europe cu două viteze, şi sistemul de la Pretoria cunoştea un apartheid mic şi unul mare: apartheidul mic reglementa segregarea populaţiei în viaţa de zi cu zi, prin diferite legi care să asigure accesul separat la transportul public, educaţie, asistenţă medicală şi în general la serviciile publice, iar apartheidul mare reglementa împărţirea teritorială a ţării în zone pentru albi şi bantustane pentru africani.

- Aşadar, “dezvoltare separată”, căci aceasta înseamnă apartheid, în Africa de Sud, Europa cu două viteze în Uniunea Europeană. Concepte comparabile?

- Europa celor două viteze prevede, şi ea, un model şi nivel de integrare diferit al centrului faţă de periferie, care se manifestă în mod evident prin bunăstare la centru şi împovărare la marginea spaţiului european. Transformarea bantustanelor de către Pretoria în state aşa-zis independente sub controlul unor kaizeri provinciali a fost pasul esenţial în compartimentarea Africii de Sud, pentru a asigura un control eficient al populaţiei de culoare. Unul dintre cei mai cunoscuţi conducători al bantustanului Transkei a fost Kaizer Matanzima, care înarmat până în dinţi ţinea tribul Xhosa sub control ca să nu dea târcoale prin ţara albilor. Înarmarea şefilor acestor pseudo-state de către Pretoria trebuia să asigure ordine şi disciplină la porţile Africii de Sud, folosind „suvera-nitatea" bantustanelor drept instrument de control mai eficient prin organele lor proprii decât prin poliţişti albi.

- Iar astăzi în UE? - Astăzi în UE dinamica este puţin diferită: în timp ce Africa de


196

Sud a creat state pseudo-suverane, UE a redus suveranitatea statelor la nivel de ficţiune cu acelaşi scop. Similar recomandau şi experţii nazişti (Osterfeld şi Windschuh) pentru Europa modul de exercitare a influenţei sub formă indirectă, prin elitele locale, tocmai pentru a nu stârni ură faţă de hegemon şi de a nu stimula lupta pentru eliberare. De aceea se bazează UE în aplicarea inumanelor măsuri de austeritate, printre altele şi la Bucureşti, pe prezenţa atotputernică a unui alt Kaizer, „Metereza" care ţine o populaţie împovărată sub control. Elitele bantustanelor erau aliatele cele mai fidele ale regimului de la Pretoria. Corupţia în bantustane şi nepotismul politic erau baza de funcţionare a unui sistem care a intrat în istorie drept cel mai odios şi inuman model de exploatare din lume. Doar aşa, în numele autodeterminării triburilor sud-africane, puteau 10 la sută albi domina 90 la sută africani şi doar aşa se pot controla şi exploata în UE sub regimul austerităţii, de la Lisabona la Suceava, peste 400 de milioane de oameni. Pretoria profită, prin compartimentarea spaţiului de influenţă politică a Africii de Sud, de un sistem de siguranţă poliţienească extrem de eficientă, de forţă ieftină de muncă a africanilor şi de consumul de produse sud-africane pe datorii la bănci sud-africane, ideologia rasială dezvoltă idei tot mai creative pentru a asigura şi o bază morală a acestei segregări odioase.

- Merge comparaţia şi mai departe? - Cele zece pseudo-state sud-africane, nerecunoscute la nivel

mondial, aşezate în vecinătatea minelor de aur şi zonelor industriale, au pus bazele exploatării sistematice a populaţiei de culoare. Intrarea României în UE a asigurat marilor concerne europene accesul liber la bogăţiile naturale ale ţării, tranzitarea terestră şi fluvială gratuită şi transformarea ţării într-o piaţă de desfacere fără precedent. Românul încă nu a înţeles că discursul UE sugerează în mod subtil, într-o analogie perfectă cu misionariatul colonialiştilor şi noţiunea păcatului ancestral, mitul incompetenţei şi incapacităţii de adaptare, integrare, absorbţie de fonduri şi combatere a corupţiei. Fondurile UE sunt în realitate un mit, o şansă practic inaccesibilă (circa 5 la sută pentru Europa de Est). Această şansă virtuală este doar un subiect preferat al analiştilor entuziast - integraţionişti care explică din zori mântuirea neamului prin absorbţia fondurilor. Ca membri egali ai acestei uniuni virtuale şi ca un bantustan al Berlinului, noilor membri din Europa de Est li s-ar cuveni pentru sacri-ficiile făcute un sprijin mai generos, lipsit de ipocrizie din partea Uniunii.

- Meterezele, în Africa de Sud, erau bantustanele. Dar în Europa Unită, care sunt meterezele?

- Tehnica integrării caroline, veche de peste o mie de ani, prevede


197

pentru popoarele din Estul Europei rolul unor metereze împotriva unor inamici extra-europeni. Această strategie poate funcţiona cel mai eficient când meterezele nu sunt unite şi când fiecare trib stăpân pe o redută europeană, încurajat de dreptul la autodeterminare, ar kosovariza mai fiecare sat. Odată cu căderea Cortinei de Fier s-au destrămat şi Cehoslovacia şi Iugoslavia, după recunoaşterea Sloveniei şi Croaţiei de către Germania ca stat independent. Lozinca autodeterminării în stil pretorian şi manipularea minorităţilor în Balcani sunt sabia lui Genscher peste capul fiecărui stat din estul Europei, ameninţat de o nouă kosovarizare. Privind conflictul de interese în Europa, acesta este mai mare de la Vest la Est decât în directă noastră vecinătate.

Până la primele alegeri democratice în 1994, guvernul de la Pretoria afirma că asigură prin apartheid pacea şi înţelegerea în regiune între triburile care se duşmănesc. Realitatea a fost cu totul alta; triburile au trebuit ţinute separat ca să nu se unească împotriva hegemonului, care odată cu câştigarea alegerilor au dus o adevărată politică în interesul populaţiei majoritare şi au alungat marionetele din bantustane.

- Care ar fi fost lecţia sud-africană pentru UE? - Doparea bantustanelor cu credite şi produse din import şi des-

fiinţarea meşteşugului autohton, fără o integrare politică în structurile comunitare pare să fie varianta de la Bruxelles a politicii de la Pretoria. Timp de câteva decenii, apartheidul la nivel oficial a legalizat şi asigurat dominaţia albilor în sudul continentului african, veche de câteva secole, punând bazele exploatării zăcămintelor aurifere, a pieţei de desfacere africane şi a forţei de muncă ieftine. Similar a legiferat integrarea euro-peană acea situaţie deplorabilă a ţărilor din Balcani sub presiunea economică a Occidentului, care a anihilat oricare dezvoltare în Ţara Românească, aşa precum o deplângea Eminescu cu peste o sută şi patruzeci de ani în urmă.

- Ce a primit România de la UE în schimb în afară de lozinci şi monitorizare?

- Dacă în Africa de Sud, fără loc de muncă, dreptul la liberă circulaţie al negrilor era îngrădit, aşa este şi situaţia românilor în UE în ce priveşte accesul la piaţa muncii. Un simplu paşaport românesc cu „Uniunea Europeană" pe copertă rămâne un paşaport de bantustan. Aşa cum Pretoria nu dorea un influx de negri rezidenţi în oraşele albilor şi efectuau controale de paşapoarte la toate punctele de trecere între bantustane şi Africa de Sud, şi românii simt discriminarea europeană, fiind lăsaţi în afara spaţiului Schengen. Politica discriminatorie din Africa de Sud, care a creat prin bantustane frontiere politice împotriva oame-


198

nilor, păstrând însă un spaţiu economic omogen, fără bariere vamale sau monetare, se regăseşte astăzi la nivelul Uniunii Europene. Noţiunea de "separate development" se regăseşte de pildă şi în politica fiscală a UE, care face din România un cotizant sârguincios fără beneficii. În timp ce România a renunţat la orice protecţie economică prin înlăturarea vămilor şi a deschis larg porţile spre UE, aceasta ne tratează precum trata Africa de Sud negrii din bantustane. Românii sunt buni la lucru, deoarece au avut grijă să-şi dezindustrialize ţara, să-şi ruineze agricul-tura şi să-şi alunge tehnicienii, arhitecţii, medicii, profesorii şi inginerii pe plantaţiile UE.

- Şi atunci, care mai este, pentru o ţară ca România, şi nu numai pentru ea, rostul acestei Uniuni Europene? Cum şi-ar putea putea apăra interesele în Uniunea Europeană o ţară ca România?

- UE susţine astăzi să fie şi o uniune politică, nu doar vamală, care pe zi ce trece tratează partenerii de la periferie tot mai mult în maniera pretoriană. În această situaţie, România ar trebui în mod firesc să-şi caute aliaţi în Estul Europei şi în Balcani, chiar şi pe alte continente, pentru a opri politica nemiloasă a austerităţii, care asigură doar locuri de muncă în centrul Europei şi iluzii de bunăstare la periferie. Gandhi a îngenuncheat Imperiul Britanic, care exploata indienii şi sărăcea India de materie primă pentru a le vinde apoi textile manufacturate în Marea Britanie, printr-o simplă lozincă, „Don't buy cotton!" Cele mai mari revolte ale africanilor au fost împotriva legii paşapoartelor, care îi obliga pe africani să poarte la tot pasul un document de identitate în Schengenul pretorian. Acele proteste curajoase au intrat în istorie, cum a intrat şi apartheidul. Spre deosebire de tribul român, tribul maghiar a ales un Kaizer care nu mai este dispus să cotizeze Pretoriei şi FMI-ului. Rămâne de dorit ca protestele publice din România să urmărească cu alţi vecini acest exemplu, chiar dacă nu pentru a schimba numele Pretoriei după victorie în Tswane (noul nume al capitalei sud-africane) cât pentru o politică axată pe demnitate şi mândrie naţională. Din lecţia sud-africană putem învăţa că o voinţă politică şi o emancipare a metere-zelor de la periferia Europei pot înlătura şi cea mai insuportabilă nedreptate.


199

CONDAMNAŢI LA EURO

- Şi acum, o nouă sfidare, şi pentru Uniunea Europeană, şi pentru statele membre ale sale, şi în general, pentru lumea de azi. Ce-i de făcut?

- Integrarea europeană de după război înseamnă şi o deschi-dere a pieţelor europene, prin înlăturarea vămilor. Economii cu niveluri diferite de dezvoltare au căutat mereu protecţie, în mod firesc, în spatele vămii. Odată ce acestea au fost înlăturate, le-au mai rămas instrumen-tele monetare, în special cursul de schimb, care prin deprecierea propriei monede, a avut un efect favorabil pentru exporturi şi în general pentru competitivitatea economică. Cursurile fixe, însă, în Eurosistem, au înlăturat şi acest ultim instrument de protecţionism. Ar putea fi posibil ca ţările mari în UE să fie beneficiarii acestui sistem? Recent s-au pronunţat critic asupra excedentului comercial german şi ministrul de Finanţe al Franţei, şi renumitul analist economic Martin Wolf de la „Financial Times”.

- Dar care este elementul deficitar în acest angrenaj monetar? De unde provine legea acestei mecanici?

Mecanismul eurosistemului bazat pe cursuri fixe are la bază conceptul de integrare monetară al conducatorilor Băncii Centrale a Reichului Walther Funk şi Emil Puhl. Puhl a dezvoltat şi favorizat un sistem de cliring multilateral între Germania şi ţările europene. Astfel, am putea chiar vorbi despre elemente comune specifice unei „mecanici a soldurilor” la nivelul zonei euro şi sistemul de cliring german. Walther Funk preciza că succesul unui sistem monetar european depinde, în primul rând, de practicarea unor cursuri de schimb fixe. El spunea că doar un comerţ european bazat pe cursuri fixe este în măsură să asigure Germaniei un excedent comercial, scutind economia germană de depre-cierile valutare ale partenerilor comerciali.

În această constelaţie, creşterea comerţului cu Germania (bazat, în special, pe exportul produselor agricole româneşti), comerţ finanţat indirect prin inflaţie, dar şi strategia de combatere a inflaţiei cu instru-mente fiscale a asigurat o exploatare sistematică a ţării (şi în cazul României instrumentele fiscale, îndeosebi elementele de fiscalitate


200

indirectă, au permis o sterilizare monetară a excedentului comercial german). - În ce situaţie se află, de fapt, România şi care este efectul

austerităţii asupra ţării? - Situaţia României din ultimii ani se caracterizează printr-o

creştere supraproporţională a consumului bazată pe credite, o produc-tivitate scăzută, un sold negativ şi o liberalizare destul de recentă a contului de capital. Plecând de la aceste considerente suntem tentaţi să apreciem că primordialitatea nu mai vizează doar momentul intrării în Eurosistem, ci şi consecinţele acestor decizii. Liberalizarea contului de capital după demararea mecanismului de creştere dopat cu credite, a asigurat „scurcircuitarea” leului. Deoarece mecanismele de aderare la U.E.M. intră în mişcare destul de repede după intrarea în U.E., ţărilor membre noi le sunt „răpite” posibilităţile de finanţare a deficitului prin cursul de schimb sau prin rata dobânzii.

- Care sunt câştigătorii Eurosistemului? Care ar fi câştigătorii în cazul în care România ar fi adoptat euro după modelul de substituţie monetară?

- Problemele încep odată cu elementele care iniţiază creşterea economică: odată cu oferta abuzivă de credite în monedă străină (euro) în România se ajunge la o inflaţie mai mare decât la partenerul comercial care este atât furnizor al mărfurilor cât şi creditor al consumatorului. Această inflaţie, datorită creşterii, trebuie absorbită la sursă şi nu poate fi exportată. Într-un sistem clasic, de exemplu, în cazul în care comerţul cu Germania ar avea un sold pozitiv şi România un sold negativ, inflaţia produsă în România prin creditarea abuzivă a consumului s-ar „exporta” în Germania. Eurosistemul împiedică acest „recycling” inflaţionar, impunând ţării (odată intrată în Eurosistem) o fiscalitate restrictivă - ca unicul instrument de combatere a inflaţiei. Instrumentele fiscale, însă, reduc competitivitatea ţării din punct de vedere fiscal, făcând ca investiţiile străine directe să scadă şi să scumpească forţa de muncă. Totodată, impozite mari reduc posibilitatea de acumulare de capital a firmelor, făcând ca investiţiile să fie mai scumpe.

Dobânda nominală practicată şi cotele diferite ale inflaţiei în zona euro duc la înregistrarea de dobânzi reale diferite. Diferenţe de inflaţie înregistrate, în contextul unui curs de schimb nominal, au o influenţă foarte mare asupra concurenţei. De exemplu, pentru România, practicarea unor niveluri ridicate de dobândă se reflectă într-o scumpire a capitalului de împrumut şi apoi în scumpirea producţiei; scumpirea produc-ţiei devine, mai apoi, generatoare de inflaţie; efectul cumulat al ultimelor două fenomene îl reprezintă scăderea competitivităţii. În cadrul Eurosis-temului, scăderea de competitivitate obligă România să reducă inflaţia


201

în sfera ei de influenţă (în sensul că aceasta nu poate fi „exportată”, acutizând - în timp - crizele). Corelând aceste constrângeri, se generează ideea că ţările membre trebuie să adopte o politică de o aşa manieră încât să nu contravină sau să lezeze interesele statelor puternice din cadrul UE.

- Ce concluzii am putea formula, de pildă, în privinţa compor-tamentului Germaniei faţă de partenerii săi din UE mai vulnerabili la criză?

- Deşi inflaţia este inevitabilă pentru o ţară în curs de dezvol-tare, creşterea economică este frânată de constrângerile privind nivelul prea ridicat al ratei inflaţiei. Consecinţele aderării la Eurosistem în contextul acestui plan de acţiune coercitiv s-ar traduce prin dependenţă faţă de creditorii externi, creşterea preţurilor, reducerea competitivităţii, presiunea asupra salariilor, absenţa transferurilor de tehnologie etc. În consecinţă, nimic nu ne împiedică să apreciem faptul că, din punct de vedere financiar, între excedentele comerciale germane din zilele noastre şi excedentele rezultate în urma derulării operaţiunilor de cliring nu există nicio diferenţă. Totodată, creşterilor de preţuri din ţările asociate nu le-a corespuns o creştere comparabilă a preţurilor la nivelul Germaniei. Concret, ce observăm în Eurosistem? În ultimi ani, creşterea preţurilor, în ţări precum Grecia, Irlanda, Spania, Portugalia, România a redus competitivitatea economică şi a deteriorat balanţele comerciale ale acestor ţări. Acest efect este indus, indirect, şi de o deprecierea reală a preţurilor germane, care sporeşte competitivitatea firmelor germane, constituind un element central în contextul crizei actuale. Extinderea comerţului german intra-comunitar a generat un excedent comercial german. Administraţia mo-netară a Reichului nu a intenţionat o uniune monetară bazată pe marca imperială, deoarece nu putea combate eficient pericolul inflaţionist. Modelul Eurosistemului este tributar modelului german, deoarece nici acesta nu este fundamentat pe modelul unei uniuni monetare bazate pe substituţie, ci pe fuziune. Actuala arhitectură a Eurosistemului, bazată pe un sistem de bănci centrale naţionale ce funcţionează pe principiul descentralizării operaţiunilor (refinanţărilor), permite şi o politică exactă de sterilizare a excedentului comercial german în defavoarea contribua-bilului român, grec, irlandez, spaniol, portughez sau italian... E firesc ca Germania să fie o adeptă a austerităţii, care nu face decât să-i sporească competitivitatea, în timp ce măsurile fiscale la periferie sugrumă economia.

- De curând, aţi produs senzaţie în lumea românească - deşi nu v-aţi dorit acest lucru - când aţi dezvăluit că Germania are o datorie istorică veche faţă de România, din timpul celui de al treilea Reich. Reacţia populară a fost promptă, reacţia, şi mai ales acţiunea, instituţiilor abilitate


202

ale statului - Preşedinţia, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Finanţelor Publice, Banca Naţională se lăsă, în mod straniu, aşteptată.

- Este vorba de o situaţie creată ca urmare a acordului de cliring româno-german încheiat în urmă cu 66 de ani. În perioada subor-donării României de către Germania hitleristă s-a încheiat, în anul 1935, Acordul pentru „reglementarea plăţilor între Imperiul German şi Regatul României”. Prin acest acord s-a stabilit ca plăţile dintre România şi Germania, provenind din schimbul de mărfuri şi din alte obligaţii de stat şi particulare, să fie efectuate prin cliring bilateral între Banca Naţională a României şi Casa Germană de Compensaţie din Berlin. Printr-o clauză instituită în 1940, Banca Naţională a fost obligată să achite exportatorii din România, chiar dacă sumele necesare pentru aceasta depăşeau vărsămintele în lei ale importatorilor. Deoarece Germania hitleristă importa din România mai mult decât exporta, această obligaţie, la început limitată ca sumă, a ajuns în anul 1942 să nu mai aibă nicio limită convenţională de sumă. Fluxul de mărfuri româneşti spre Germania, fără să fie însoţit de un flux corespunzător dinspre Germania spre România, s-a soldat cu sărăcirea de mărfuri a populaţiei româneşti, cu o creştere a inflaţiei şi cu o creanţă în mărci nevalorificabilă a BNR faţă de Casa Germană de Compensaţie. Această creanţă nevalorificabilă a reprezentat un credit forţat în mărfuri acordat economiei germane de economia românească. Deşi au existat preocupări şi intenţii concrete pentru frânarea creşterii şoldului (ca urmare a schimbului neechivalent cu Germania), acestea au fost respinse sau formal acceptate de către Berlin.

Dar dacă, în cadrul sistemului de cliring (numit şi „comerţ în compensaţie”), schimburile nu sunt echilibrate, adică exporturile să echilibreze importurile în cadrul operaţiunilor aferente aceluiaşi partener, se impune încetarea acordului. Acest lucru nu s-a întâmplat în cazul Acordului din 1935 dintre România şi Germania. Mai mult, pentru a asigura continuitatea operaţiunilor, Germania a utilizat o gamă largă de mijloace diplomatice, punându-se în discuţie chiar soarta graniţelor statului. Extrapolând analiza, se poate aprecia că subjugarea economică a României de către Germania a debutat cu Tratatul economic româno-german din 23 martie 1939. Conform lucrărilor de specialitate româneşti (C. Kiriţescu, „Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui”), la jumătatea anului 1944, soldul activ pentru România al cliringului româno-german ajunsese la 57,8 miliarde de lei, respectiv circa un miliard de mărci. Conform lucrărilor de specialitate străine (Maximiliane Rieder, „Deutsch-italienische Wirtschaftsbeziehungen: Kontinuitäten und Brüche 1936-1957” - Relaţiile economice germano-italiene: continuitate şi întreruperi


203

1936-1957), soldul activ pentru România al cliringului româno-german era la sfârşitul anului 1944 de 1.126,4 milioane de mărci imperiale. Ple-cându-se de la aprecierea că 1 reichsmark este evaluat, în prezent, la 3,3 euro, se poate calcula, estimativ, valoarea cuantumului datoriei: 3,717 miliarde de euro, fără a adăuga şi dobânda aferentă celor 66 de ani - din 1944 până în 2010; fără a ne lansa într-un calcul matematic costisitor de actualizare, ci doar dacă am calcula o dobândă moderată de doar 2,5% pe an, se poate aprecia că valoarea totală a datoriei (suma iniţială şi dobânda capitalizată) se ridică la 18,88 miliarde de euro.

- De curând, Grecia a amintit Germaniei că nu şi-a achitat integral despăgubirile de război...

- Aşa este, dar pentru a nu fi acuzaţi de mimetism, precizez că cele două situaţii nu sunt comparabile. Soldul activ al României înregistrat în urma cliringului româno-german este un rezultat al activităţilor comer-ciale derulate între cele două ţări şi nu o pretenţie instituită ca urmare a unor evenimente/conflicte militare, ca în cazul Greciei. La baza sa a stat un contract semnat de ambele părţi, de comun acord, fără elemente de constrângere. Nerespectarea acestui acord internaţional activează dreptul uneia dintre părţile semnatare de a trage la răspundere, chiar dacă mai tardiv, cealaltă parte care nu-şi respectă obligaţiile contractuale.

- Dacă ne uităm în istorie, constatăm că această obligaţie s-a prescris sau s-a stins printr-o formă concretă de acord interstatal.

- În primul rând, să precizăm că în dreptul internaţional nu există o reglementare clară privind termenul de prescriere a obligaţiilor decur-gând din acordurile comerciale încheiate între state. În al doilea rând, menţionăm că după cel de-al doilea război mondial, între România şi Germania nu s-a încheiat un tratat de pace. De regulă, prin încheierea tratatelor de pace între state se vizează nu doar rezolvarea diplomatică a unor aspecte de ordin militar, ci şi reglementarea relaţiilor comerciale.

- Are cumva şi actuala Uniune Monetară Europeană o “pre-istorie” a ei?

- De bună seamă că are, şi tot în perioada la care ne referim aici atât de des. Exemplul cursurilor fixe, care se numeşte Uniune Monetară Europeană, îşi are începuturile în anii 1930 în tehnica de schimb. Funk şi Schacht au considerat că unul dintre marile avantaje ale cliringului ca sistem de bază întemeiat pe cursuri fixe, este capa-citatea flexibilă de adaptare, de perfecţionare şi de modificare în timp, ceea ce era de natură să asigure şi în viitor un nivel ridicat de funcţionare pentru necesităţile Germaniei. Să observăm că Germania nu adoptă un sistem rigid, un sistem fix, inflexibil, care să nu poată fi adaptat în timp. Nu, cursurile fixe, bilaterale din sistemul de cliring bilateral, au fost


204

transferate în vremea noastră într-un sistem de cliring multilateral în Europa.

- Ce înseamnă acest lucru, mai concret? - Asta înseamnă că în cazul când România ar fi avut de recuperat

un sold din disponibilul de cliring de la Berlin de 20 de miliarde de mărci imperiale, acest sold ar fi putut fi compensat de o altă creanţă, să zicem a Spaniei. Deci Germania devine un punct nodal al relaţiilor comerciale europene bazat pe cursuri fixe făcând ca aceste solduri şi disponibilul din conturile de la Berlin să poată fi convertite. Aceste convertiri urmau să fie practicate de către Banca Central-Europeană, o idee propusă de Funk care urma să aibă sediul la Viena.

- Deci şi Banca Central-Europeană îşi are rădăcinile tot în Germania interbelică.

- Asta este situaţia. Proiectata Bancă Central-Europeană nu se deosebeşte absolut deloc de actuala BCE, care nu e o bancă centrală în sensul propriu-zis, nu e mama ci fiica celor 17 bănci naţionale. Deci nu e o bancă de rezerve, nu are active proprii, ci doar o bancă ce gestio-nează creanţele reciproce ale altor bănci centrale. Acest model de funcţionare a fost un produs al cliringului. O fază nouă a cliringului adoptat în 1942, care a transformat cliringul bilateral în cliring multilateral. O altă dezvoltare a cliringului a fost atribuirea unui nume comun monedei euro. Deci vorbim de una şi aceeaşi tehnică, una care permite în timp, printr-un sistem modular, ca şi la jocul lego, o gamă largă de posi-bilităţi de acţiune.


205

HOLOGRAMA EURO

- Să convenim asupra faptului că Europa unită, nu numai ca nobil şi generos concept, dar şi ca instituţie concretă, este, totuşi, o construcţie virtuală, o hologramă. Dar uniunea monetară europeană, monedă comună euro, sunt totuşi realităţi şi realizări concrete, dispariţia euro n-ar fi privită ca o catastrofă dacă euro ar fi doar ceva abstract. Există sau nu moneda euro ca fapt concret, ca probă reală de unitate şi uniune europeană?

- Da şi nu. Euro este şi nu este monedă comună. Şi pentru a ne fi clar acest lucru, să ne lămurim mai pe îndelete. Cercetări recente din domeniul neurologiei arată că deciziile financiare sunt generate în creierul mic, adică în singura parte a creierului pe care o mai avem în comun cu reptilele. Dar şi fără a fi la curent cu rezultatele studiilor neurologice, apelăm, în argou, la metafora „şopârlei” pentru a exprima o viclenie, minciună sau păcăleală. De aceea, putem spune că avem în comun cu reptilele şi acele decizii ale creierului mic care au favorizat acceptarea unei monede care este comună doar ca denumire, în realitate fiind vorba de o construcţie care se încadrează în înţelesul de argou al cuvântului şopârlă. Planurile marilor creiere europene care au decis adoptarea acestei unităţii monetare cu o denumire doar afirmativ comună urmăresc ca, prin puterea sugestiei, să inspire un sentiment de unitate europeană. Crearea euro este rezultatul unui proces decizio-nal al creierului mic. Aşadar, deciziile financiare ale cetăţenilor obişnuiţi, datorate, cum spuneam, activităţilor creierului mic, au în vedere doar aspecte primare, elementare, ale tranzacţiilor, fără putere de analiză a sistemului în ansamblu. Un produs al creierului mic nu permite între-bări de genul cum ar fi: Sunt bancnotele germane sau austriece mai sigure decât altele? Obligaţiunile suverane din Irlanda, Italia, Spania, Portugalia şi Grecia sunt în prezent un factor de risc considerabil pentru investitori, aceeaşi raţiune se aplică şi bancnotelor euro din aceste ţări.

- Înseamnă oare aceasta că nu toate bancnotele euro din spaţiul euro sunt la fel? Ar fi posibil ca în caz de faliment al Greciei valoarea bancnotelor euro emise în Grecia să nu mai aibă aceeaşi valoare ca


206

şi celelalte bancnote euro, emise, să zicem, în Germania? - Cu toate că, vizual, bancnotele din zona euro arată toate

identic, în caz de dizolvare a uniunii monetare, bancnotele se vor arăta, dintr-o dată, în adevărata lor înfăţişare şi valoare, chiar dacă nu poartă particularităţi de înseriere teritorial-statală. Banca Centrală Germană şi Banca Centrală Europeană au lansat o pagină specială pe internet pentru întrebările cele mai actuale. Una dintre întrebări este dacă „numărul de serie al bancnotelor reprezintă iniţialele unei ţări membre a UEM”. Răspunsul este: „În baza numărului de serie, putem identifica banca centrală din zona euro (sucursală a Băncii Centrale Europene) care a emis bancnota”. Bancnotele europene sunt uşor de identificat cu ajutorul numărului de serie: trebuie doar să ştim un fapt pe care Consiliul Gu-vernator nu l-a afirmat niciodată public şi anume faptul că ţărilor ce au adoptat moneda euro, înscrise în ordine alfabetică, le-a fost atribuită, pentru a desemna seria, o literă din alfabetul inversat. Astfel, de exemplu, bancnota Belgiei (Belgie/Belgique), ca prima ţară în lista alfabetică, a primit ultima literă, Z, iar Finlanda (Suomi/Finland), ca ultima ţară a alfabetului a primit a douăsprezecea literă, L. Bancnotele Băncii Naţionale a Austriei sunt marcate cu un N, iar cele ale Băncii Federale a Germaniei cu un X. Singura excepţie de la acest sistem o face Banca Naţională Elenă (Ellas), căreia i-a fost atribuită antepenultima literă, ce i-ar fi revenit Băncii Naţionale a Danemarcei (Danmark) -Y. Asupra acestui aspect atrage atenţia, între alţii, şi Max Otte, profesor de economie inter-naţională şi comerţ exterior de la Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Worms (Germania), care avertizează totodată asupra diferenţierilor între bancnotele din ţările zonei euro.

- Şi care este semnificaţia acestor diferenţieri, ce înseamnă, în mod concret, identificarea “naţională” a bancnotei euro?

- Codul de ţară este un semn că dezmembrarea Sistemului Monetar European a fost deja prevăzută încă înainte de a fi pus în vi-goare. Situaţia prezentată nu se rezumă doar la a răspunde unui set de cerinţe de ordin logistic, ci reflectă o „şopârlă”, adică posibilitatea de a controla separat (la nivel de stat membru) anumite riscuri, precum riscul excluderii diferitelor state din Uniunea Monetară Europeană (UEM). În cazul în care o ţară decide ieşirea din UEM, s-ar scoate din circulaţie doar bancnotele emise cu seria specifică statului respectiv.

În ciuda unei garanţii legale care reglementează astăzi statutul monedei euro ca mijloc de plată, legile sau tratatele pot oricând fi anulate sau modificate. Şi este probabil ca acest sistem să asigure şi după Maastricht o continuitate a mărcii germane, sub altă denumire. Iar acest fapt evidenţiază totodată structura atipică a acestei confe-


207

deraţii monetare, numită ideologic „uniune”. - Revenim aşadar la remarca, amintită deja, a ambasadorului

Ernst Freiherr von Weizsäcker, din perioada celui de-al treilea Reich, despre metamorfoza unificării, de la o noţiune politică reală la una virtuală.

- Von Weizsäcker afirma în decembrie 1939 că diferenţa dintre unitatea politică şi unitatea „virtuală” va fi aceea care va asigura unitatea în Europa. O altă metodă de integrare constă în realizarea unei imagini de „mare unitate economică, morală şi politică”. Realizarea unei uniuni „virtuale” este desigur mult mai facilă şi mai uşor de comunicat ideologic. Asemenea tehnici de integrare ca bază a unui model de funcţionare a Europei sunt firesc supuse doar creierului mic. Nu rămâne decât să sperăm că se va apela în sfârşit la creierul mare atunci când vor fi luate decizii majore pentru o nouă ordine europeană. Iar pentru moment, ca sfat, ar fi mai bine să nu ţinem în numerar bancnote euro cu seria Y.


208

CRIZA

- Ce este de fapt această criză europeană sau, mai corect spus, a Uniunii Europene?

- Marelui public îi sunt furnizate o mulţime de argumente care sunt gata să convingă că e criză şi tot atâtea că nu e criză. Există atâta criză câtă se doreşte să fie.

- Fabulistul Grigore Alexandrescu spunea: „Măria Ta eşti / Oricât de slab pofteşti”. Criză, deci, câtă vrem. Dar şi când vrem? De ce, tocmai acum, această criză?

- Probabil că valoarea simbolică a acestei crize este mai mare decât realitatea ei economico-politică. Iar faptul nu e nou în istorie. În politica celui de-al treilea Reich, noţiunea de criză era considerată un element extrem de important pentru a-i determina pe aliaţi să se unească pe vecie cu Germania. Pentru a înfiinţa Europa, pentru a lansa brandul Europa, a fost nevoie de o criză exprimată atât prin conflictul din relaţiile cu bolşevismul sovietic, cât şi în relaţiile cu capitalismului anglo-saxon. Dar, revenind la actuala criză, care e relativă, ea are în primul rând trăsătura de criză economică, la nivel macro-economic şi strategic. Avem însă şi o criză exprimată prin dezorientarea manifestată la nivel politic, prin deziluzionarea totală a publicului, prin erodarea până la disoluţie a stabilităţii şi statalităţii în Europa. Dar avem şi o criză europeană la nivelul UE, unde forurile decizionale nu mai funcţionează, întrucât deciziile sunt luate la nivel franco-german. Iar acest lucru înseamnă şi o criză a democraţiei. Avem deci o criză pe toată linia, care se manifestă la nivelul vieţii sociale, politice şi economice.

- Că o numim sau nu criză, situaţia europeană şi internaţională este totuşi complicată, cunoaşte chiar evoluţii critice, este o realitate ce nu poate fi negată. Cum o explicăm?

- Motivul acestei crize nu poate fi explicat printr-un simplu factor unidimensional. În ce priveşte Europa, ceea ce numim acum criză este o situaţie în care vectorii de forţă, aşa cum au fost puşi la baza sistemului de funcţionare a constructului european, au ajuns la un moment al ade-vărului. Din punct de vedere economic, criza datoriilor, criza Eurosis-


209

temului este un punct culminant în care mecanismul, dacă-l comparăm cu o cutie de viteze, e acum în viteza a patra, adică e foarte solicitat şi îşi arată colţii. O criză în care popoare din familia europeană, asemenea unor bivoli puşi la un jug, simt presiunea şi torsiunile hamului în care au fost integrate. Această criză nu este nimic altceva decât un element tipic pentru funcţionarea sistemului care generează la periferie un venit pentru centrul Europei. La periferie, prin instrumente fiscale, prin tăierea cheltuielilor, prin măsuri de austeritate, sistemul pune contribua-bilul est-european sau sud-european în situaţia să plătească pentru un excedent comercial german. Această realitate, tristă şi dureroasă pentru aceste popoare, este o poveste de succes pentru Germania, care-şi poate permite şi în viitor să exporte tot mai mult către periferia Europei şi să-şi reducă şomajul la o cifră istorică. Germania are astăzi cel mai mic şomaj din ultimii 20 de ani. De ce? Pentru că prin măsurile de austeritate pe care au fost nevoite să le adopte, ţările de la periferia Europei trebuie să facă noi împrumuturi, să deschidă noi linii de credit la FMI.

- Aşadar această criză nu-i loveşte în mod egal pe toţi partenerii europeni, ba chiar unora le merge foarte bine. Aveţi într-o carte pe care aţi scris-o despre Eurosistem un subcapitol care se cheamă „Unii plâng, alţii prosperă...”

- Aminteam acolo că la un summit al UE de la începutul lui 2010, care discuta starea disperată a Greciei, reprezentanţii Germaniei anunţau că ţara lor va cunoaşte cea mai puternică creştere a produsului intern brut din Europa. Pe fondul unor astfel de previziuni optimiste, motivând şi o preocupare ambiţioasă de respectare cu stricteţe a criteriilor de stabilitate fiscală şi monetară ale zonei euro, oficialii germani insistau ca autorităţile elene să-şi asume responsabilitatea principală în restabilirea încrederii în Grecia. Ei sugerau creşteri ale taxei pe valoarea adăugată şi o restrângere mai riguroasă a cheltuielilor publice.

Totodată, deşi s-a opus mult timp ideii de „guvernare economică europeană”, pe fondul atacurilor speculative ale pieţelor împotriva zonei euro, Germania a început să cheme la căutarea unor formule mai eficiente de cooperare în scopul îmbunătăţirii coordonării politicilor economice, adică pentru a susţine creşterea şi pentru a asigura stabilita-tea zonei euro. Anterior, Germania nu agrea proiectul guvernării econo-mice europene, o considera o tentativă a Franţei de a pune sub semnul întrebării independenţa Băncii Centrale Europene şi de a influenţa deciziile de politică monetară. Iniţiativa de guvernare europeană fost primită totuşi cu scepticism, căci mai nimeni nu crede că Germania ar putea renunţa la suveranitatea naţională în ce priveşte politica economică.


210

- Apoi, mulţi analişti consideră Germania oarecum respon-sabilă de situaţia creată. Ei remarcă faptul că în 2008, adică anul pre-mergător declanşării crizei, Germania înregistra un excedent comercial de 200 miliarde de euro şi un export de capital de 240 miliarde euro. Concluzia logică fiind că Germania şi-a finanţat şi continuă să-şi finan-ţeze exporturile prin credite. Iar Grecia şi-a asigurat creşterea econo-mică printr-o supraîndatorare care a fost mascată de superioritatea creşterii produsului intern brut faţă de ritmul de creştere al îndatorării. Dar, în condiţiile unui curs supraapreciat, supraîndatorarea a facilitat creşterea consumului privat şi, implicit, importurile, inclusiv din Germania.

- Spre deosebire de Germania, care a prosperat, Grecia se află acum subjugată din punct de vedere al îndatorării şi al economiei. E o situaţie ne tentează să afirmăm că Grecia a fost „colonizată” din punct de vedere economic. Noua situaţie creată le-a amintit grecilor că acest scenariu a mai fost întâlnit în perioada ocupaţiei germane, când Grecia, pentru a achiziţiona utilaje militare, s-a îndatorat tot Germaniei. Grecia trebuie să suporte astăzi consecinţele strategiei economice a marilor puteri europene, să-şi răscumpere datoriile în monedă comună, să suporte penetrarea pieţei cu produse străine, fără a se putea apăra utilizând mijloace cândva utilizabile cum ar fi cursul de schimb şi dobânda.

În ultimul timp, în interiorul zonei euro s-au accentuat decalajele; vorbim de un decalaj în spaţiu care evidenţiază două modele: nordul axat pe susţinerea creşterii, economisire şi excedente comerciale şi sudul axat pe cheltuieli de consum şi dependent de capitalul străin.

Nevoia de finanţare a imenselor deficite ale statelor europene complică planul Băncii Central Europene pentru revenirea la politica monetară normală. Banca Centrală Europeană trebuie să găsească soluţii care să se potrivească atât Germaniei, cât şi Greciei. Majorarea prematură a dobânzilor şi absorbţia lichidităţilor din piaţă ar îngenunchea statele dependente de finanţarea externă. În acelaşi timp, trebuie să se ia măsuri pentru protejarea euro, care se află sub presiunea atacurilor speculative.

- Dar această criză este totuşi o situaţie care trebuie depăşită, nu? - Vestea proastă este că această criză nu va fi depăşită, ci se

va consolida. Criza nu va intra în altă paradigmă. Iar ca să înţelegem mai bine, trebuie să recurgem iarăşi la istorie recentă. Fostul guver-nator al Băncii Reichului, Walther Funk spunea că modelul cursurilor fixe în Europa nu are la bază ideea de a crea un nivel de trai similar în întreg spaţiu. Acest model are la bază necesitatea de a crea un transfer de valori şi de avere de la periferie spre centru. Deci nicio-


211

dată nivelul de trai de la periferie nu va atinge nivelul de trai de care se bucură ţările vest-europene şi în special Germania. Dacă pornim de la ideea că modelul de funcţionare a eurosistemului e un model bazat pe cursuri fixe, care nu îndeplineşte, în afară de numele comun al banului, nici unul dintre criteriile de funcţionare a unei Uniuni Europene optime, fiind de fapt o uniune monetară bazată pe cursuri fixe, atunci nici realitatea nu este alta decât aceea descrisă de Walther Funk în 1942.

- Are Germania un plan anume pentru această criză? - E greu de spus dacă există un plan anume. Germania îşi

concepe politica într-o paradigmă flexibilă, care permite şi în viitor atât funcţionarea unui sistem modular de completare a unor strategii actuale şi strategii noi, cât şi o dezvoltare a acestei politici de aşa-zisă integrare europeană.


212

CINE AR PUTEA PĂRĂSI PRIMUL FAMILIA EUROPEANĂ?

- Criza euro generează frecvent întrebarea dacă un stat ar putea ieşi din zona euro şi care ar fi consecinţele unui asemenea act.

- În varianta actuală, tratatele Uniunii Europene nu prezintă o metodologie de ieşire a unui stat membru din zona euro, fie din proprie iniţiativă, fie sub constrângerea celorlalte state membre. Dacă totuşi se pune această problemă, atunci ar fi nevoie de aprobarea tuturor celorlalte state membre. Dacă statele membre ar ajunge la un acord asupra excluderii unui stat, ar trebui creată o nouă instituţie, din care să nu mai facă parte statul expulzat. UE nu s-ar desfiinţa, ci s-ar recompune altfel.

- Să vorbim mai concret: dacă Grecia ar părăsi zona euro, ce s-ar întâmpla?

- Ar reveni la moneda naţională şi ar trece la coordonarea politicii monetare. Pentru rezolvarea problemelor majore care îi afectează economia, primul pas ar fi deprecierea drahmei. Dar analiştii sunt de părere că reîntoarcerea Greciei la drahmă ar fi aproape imposibilă, căci nimeni nu ar accepta să primească o monedă a cărei introducere are ca scop deprecierea ei.

- Şi care ar fi urmările ieşirii, să zicem, Greciei din UE? - În această eventualitate, influenţa Germaniei ar spori, în

detrimentul celorlalte state membre. Dacă Franţa şi Benelux ar reconstrui zona euro împreună cu Germania, căci statele membre al UE din sudul continentului, care se confruntă cu cele mai grave probleme, ar fi excluse, atunci economia germană ar avea o pondere de 45,6% în noua instituţie, faţă de 26,8%, cât are în prezent.

- Divergenţele Germaniei cu statele europene, care au ieşit la iveală în contextul elaborării planului comun de salvare a Greciei, i-a făcut pe unii analişti să speculeze că Berlinul ar intenţiona să se retragă din zona euro. De fapt, un sondaj de opinie arată că 47% dintre germani ar dori reintroducerea mărcii. Ar fi interesată Germania să renunţe la euro, să revină la marcă?


213

- La baza acestei speculaţii au stat temerile Germaniei cu privire la eventualele pierderi implicate de intrarea în incapacitate de plată a unor ţări precum Grecia, Portugalia, Spania, Italia, Irlanda. Dar dacă Germania ar decide să se retragă din zona euro, ar putea pierde 500 de miliarde de euro, adică expunerea actuală pe Club Med, ceea ce ar antrena şi o scădere a competitivităţii muncii.

- Iată că s-a ajuns în UE la o situaţie în care toată lumea pare să aibă de pierdut. Cum s-a ajuns aici?

- În momentul de faţă, economiile statelor membre ale UE se confruntă cu o problemă de conduită. Un stat, în speţă Germania, cheltuieşte mai mult decât poate plăti populaţia sa, generând beneficii pe termen scurt pe piaţa internă. Dar costurile pe termen lung sunt transfe-rate celorlalţi membri din zona euro, care suferă din cauza creşterii ratelor dobânzilor. Se mai înregistrează şi o deturnare de capital din sfera investiţiilor private către sectorul public, pentru acoperirea datoriei publice. Fără ajustări, deficitele bugetare în creştere ar provoca riscuri mai mari de inflaţie şi ar eroda şi mai mult imaginea monedei euro. Astfel, principiul esenţial al uniunii monetare, stabilitatea, este grav afectat. Angajamentele asumate prin celebrul Pact de stabilitate, modificat şi adaptat funcţie de circumstanţe, devin false ambiţii.

- Şi atunci, care ar fi decizia corectă: întrajutorarea celor care au „greşit”, accentuând coeziunea zonei euro dar punând în pericol stabilitatea monetară sau acceptarea stării de incapacitate de plată, întărind stabilitatea monetară dar slăbind Uniunea?

- Pentru a menţine credibilitatea monedei euro pe pieţele interna-ţionale, statele UE au nevoie, pe termen lung, de un plan fiscal comun care să genereze economii bugetare corespunzătoare. Toţi membrii UE ar trebui să ia parte la un proces coordonat de consolidare a bugetelor, indiferent de poziţiile lor economice; consolidările bugetare trebuie să fie condiţionate de structurile de buget, vulnerabilităţile financiare, profilurile demografice şi capacităţile de a produce venituri la buget ale fiecărui stat.

- Stabilitatea monetară europeană e afectată doar de proble-mele Greciei, ale statelor din aşa-numitul grup PIGS?

- Din păcate, stabilitatea monetară a Europei nu este ameninţată doar de problemele Greciei, ci şi de griparea motorului franco-german, garantul integrării. Disensiunile ivite pe tema tergiversării luării unei decizii faţă de criza elenă au amplificat starea de tensiune existentă între Franţa şi Germania. Fără o conlucrare franco-germană, redresarea zonei euro nu se poate realiza. Germania a fost, este şi va fi, din punct de vedere economic, centrul de greutate al Europei, drept care


214

va dicta şi manevra contextul în favoarea sa. Totodată, Germania este singura ţară din Europa care dispune de capacitatea de a realiza coaliţii alternative în cazul unei eventuale destrămări a Uniunii Europene. O posibilă coaliţie ar fi cu Franţa, căci cele două economii sunt oarecum similare iar poziţia lor geografică ar favoriza coaliţia. Dar, în istorie, această similitudine în structură şi amplasare pe hartă nu a fost o premisă pentru o colaborare cordială, ci dimpotrivă, o premisă pentru o concurenţă dură şi acerbă. O altă alternativă de coalizare a Germaniei ar fi cu Rusia. Între cele două economii există un mare potenţial de sinergie, întrucât Germania are nevoie de cantităţi mari de energie şi de alte resurse din Rusia, iar Rusia are nevoie de surse de tehnologie şi de capital; Germania are o populaţie în scădere şi are nevoie de o sursă de forţă de muncă (de preferinţă, care să nu implice migraţie), iar Rusia dispune de forţă de muncă mai mult decât se poate metaboliza eficient în economie, fapt pentru care doreşte industrii noi care să angajeze forţa de muncă excedentară.

- În istoria modernă, Germania şi Rusia au excelat în relaţii paroxistice, ca atare nici această posibilă coaliţie alternativă nu pare a fi cea mai sigură. Tot uniunea monetară europeană pare să fie varianta cea mai potrivită, desigur, nu în forma ei actuală.

- Fără a ne declara adepţii unor idei americane doar pentru a ne remarca, subscriem, de această dată, opiniei şefului FMI conform căreia europenii trebuie să-şi remodeleze şi reformeze instituţiile şi să-şi perfecţioneze moneda. Problemele care frământă astăzi zona euro pot fi transpuse, într-o abordare dihotomică, sub forma unei axiome: fără o primenire a zonei euro, printr-o părăsire a zonei de către statele decadente, perspectiva continuării deprecierii monedei unice se menţine fără echivoc. Indiferent care va fi perspectiva pe care o rezervă viitorului, refuzul reformării categorice a Eurosistemului nu va face decât să amplifice speculaţiile privind răsunătorul său eşec.

- Bernard Conte, un economist care lucrează la un institut de la Bruxelles, pune viitorul construcţiei europene într-o manieră tranşantă. Într-un articol publicat în AgoraVox la 3 mai 2010, pe care-l intitulează „Germania va plăti sau Europa va imploda”, el dezvoltă ideea că pe de o parte „Germania a profitat cel mai mult - şi încă profită - din construcţia europeană fără să-şi asume o parte echivalentă din costuri”, are deci şi o datorie morală. Iar pe de altă parte, ar fi şi în interesul ei să plătească. „Dacă Germania nu vrea să împartă beneficiile acumulate pe care i le-a furnizat marea piaţă, este evident că Europa va imploda sub efectul reacţiilor de retragere în sine, legitimate de criza financiară, economică şi socială”. Bernard Conte explică printr-o


215

metaforă sugestivă situaţia Germaniei în actuala criză a UE. Germania, spune el, este asemenea unui atlet de performanţă care a putut să se antreneze ani de zile, prin sponsorizare de către partenerii săi de asociaţie sportivă europeni. Acum, Germania le solicită acestor parteneri, care nu sunt atleţi la fel de redutabili, să obţină performanţe sportive comparabile cu ale ei. Iar dacă nu, ei ar trebui să fie excluşi din asociaţie. Dar problema pe care o pune excluderea elementelor mai puţin performante este că fiecare plecare reduce numărul de sponsori şi ameninţă, în perspectivă, posibilităţile de antrenament ale sportivului de nivel înalt, ceea ce i-ar reduce performanţele. Ca urmare, Germania trebuie să plătească.


216

GUVERNAREA ECONOMICĂ EUROPEANĂ

- Cancelarul german Merkel şi preşedintele Franţei Sarkozy au propus instituirea unei guvernări economice pentru zona euro. Dar cât de europeană poate fi o asemenea formulă propusă de Germania şi Franţa, două puteri ale continentului care s-au înfruntat, numai în decurs de un secol, în trei mari războaie pentru “a se reconcilia istoric” în ideea unităţii europene, fapt, de altfel, cât se poate de salutar?

- Este discutabil în ce măsură un guvern economic al zonei euro înfiinţat de Germania şi Franţa ar putea fi cu adevărat european, deoarece există pericolul că se va ţine cont mai degrabă de intere-sele economice ale Germaniei şi a Franţei decât de interesele ţărilor de la periferia uniunii.

- Revenim la tradiţionalul binom franco-german. - Mai ales la formula sa din perioada războiului. Există în epocă,

multe publicaţii pe tema relaţiei germano-franceze, iar conţinutul lor “sună” azi deosebit de actual şi atestă o evidentă continuitate între acţiunile de integrare europeană de acum şi proiecte mai vechi în materie, bazate, şi ele, pe binomul Germania-Franţa. Aceste proiecte istorice pleacă de la similitudinile dintre Hitler şi Napoleon şi consideră politica Fuhrerului ca o continuare a politicii napoleoniene de unificare a unui continent. În "Carta Europei", Daitz preciza că Franţa a lui Napoleon şi Germania a lui Hitler sunt sortite unei politici europene comune. Germania trebuie să ducă împreună cu Franţa opera lui Napoleon până la capăt. Acelaşi expert german înfiinţa în mai 1944 la Paris Societatea pentru Cercetarea Ştiinţifică a Marelui Spaţiu Economic.

Ceva mai înainte, în timpul Republicii de la Weimar, cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg formulase, la rândul său, ideea reorganizării Europei de după primul război mondial. El se pronunţa pentru înfiinţarea unui bloc economic în Europa Centrală care "să dea impresia de egalitate între statele membre, dar de fapt să fie sub conducere germană." Astăzi, după eşecul acestor două experimente de a realiza aceste ambiţii pe cale militară, subordonarea economică şi politica intereselor germane de capital unor părţi mari ale Europei


217

în cadrul instituţional "umbrelă" al UE este foarte avansată. Prin UE, interesele capitalului german deţin un instrument puternic pentru a impune râvnitul "mare spaţiu economic" şi pentru a eroda suvera-nitatea ţărilor europene de la periferie.

Mecanismul prin care ţările "mai slabe" ale UE, numite cu dispreţ "PIGS" (o abreviere din iniţialele din Portugalia, Irlanda, Grecia şi Spania, care în engleză înseamnă porci) au fost transformate în protectorate dependente de Comisia Europeană dominată de Germania şi Franţa, are la bază asimetriile economice din cadrul UE şi al zonei euro. Sub presiunea economică a ţărilor din zona centrală a UE, în special sub influenţa industriei exportatoare a Germaniei, statele de la periferia Europei au ajuns simple economii bazate pe împrumuturi. Singura lor preocupare a rămas calificarea pentru accesul la împrumuturi. Iar România este un exemplu sugestiv al acestei politici. Este o diferenţă dacă o ţară cum ar fi Japonia are în primul rând datorii la propriii cetăţeni sau dacă are o datorie externă ridicată. Aici găsim de asemenea răspunsul la întrebarea de ce se panichează mai ales ţările din centrul Europei de datoria Greciei. Precum a precizat europarlamentarul Andreas Wehr, "este teama bancherilor, politicienilor şi a mass-mediei din Europa centrală de banii împrumutaţi acolo". Băncile germane deţin faţă de Atena creanţe în valoare de 32 de miliarde de euro, iar faţă de Portugalia, Spania, Irlanda, Italia, creanţele se ridică la 535 miliarde de euro. La summitul FMI din 16 aprilie 2011 s-a apreciat că un eşec al acestui angajament ar produce o "reacţie în lanţ" şi că ar putea declanşa un colaps al băncilor germane. Profiturile ţărilor din centrul Europei sunt, în mod evident, ameninţate acut. Iar întrucât cei care timp de mulţi ani au exploatat ţările de la periferia Europei printr-un amestec toxic de export de capital şi mărfuri nu doresc să plătească, banii trebuie să vină totuşi de undeva.

- Chiar aşa, de unde vin aceşti bani? - Aceşti bani vin din ţările de la periferia Europei, ca urmare a

dictatului "restructurării" al UE şi FMI, prin impozite, prin reducerea cheltuielilor publice şi prin sărăcirea unei pături mari ale populaţiei, precum şi prin distrugerea economiei în ansamblu, care e sufocată de austeritatea nemiloasă.

- Integrarea europeană de după război înseamnă şi o deschi-dere a pieţelor europene, prin înlăturarea vămilor.

- Economiile cu niveluri diferite de dezvoltare au căutat mereu protecţie, în mod firesc, în spatele vămii. Odată ce acestea au fost înlăturate, le-au mai rămas instrumentele monetare, în special cursul de schimb, care prin deprecierea propriei monede, a avut un efect


218

favorabil pentru exporturi şi în general pentru competitivitatea econo-mică. Cursurile fixe, însă, în Eurosistem, au înlăturat şi acest ultim instrument de protecţionism.

- Şi nu este greu de ghicit cine câştigă din acest sistem. - Germania doreşte un euro care să-i faciliteze exporturile în

UE la cursuri fixe, fără a întâmpina fluctuaţii monetare, fără a se mai izbi de ţări care îşi depreciază moneda pentru a-şi spori competiti-vitatea şi care o păzeşte de inflaţia pe care o generează la periferie prin doparea cu credite. Ar fi mai mult decât firesc ca Germania să fie de acord cu introducerea de euro-bonduri, asigurând o singură rată de dobândă pentru toate obligaţiunile ţărilor membre a zonei euro, deoarece este ţara cu cel mai mare folos de pe urma eurosistemului. Refuzul Germaniei de a introduce euro-bonduri este un gest de nelo-ialitate faţă de o Europă unită şi încă o dovadă că euro nu este o uniune monetară veritabilă ci o păcăleală de cursuri fixe căreia s-a dat un nume comun. Recomandarea lui Werner Daitz este valabilă şi pentru zona euro: a vorbi despre devotament european în contextul politicii monetare, dar a nu o practica este mai oportun decât a fi în rând cu celelalte state.


219

SONDERWEG

- Saptămânalulul “Die Zeit” observa într-un număr din februarie 2012 că, de la o vreme, “pare să fi intrat în normalitate faptul că, din când în când, Germania să fie comparată cu naziştii.” Iar în ultima perioadă, acuzaţiile de acest fel s-au multiplicat. La o conferinţă organi-zată în Portugalia, scriitorul german Ingo Schultze a fost întrebat dacă nu cumva germanii vor reuşi cu moneda euro ceea nu au au reuşit cu tancurile, adică dominarea Europei.

- Mesaje similare, la nivel popular, se întâlnesc în acest moment mai cu seamă în Grecia şi ele sunt formulate chiar într-o manieră mai energică. Alteori, reproşurile sunt formulate într-un mod mai elegant, de pildă atunci când politica de austeritate bugetară a Germaniei este comparată cu cea a cancelarului Heinrich Brüning, predecesorul lui Adolf Hitler.

- Tot pe fondul actualei crize, se vorbeşte adesea şi despre "Sonderweg", conceptul de “excepţie germană”, de exemplu atunci când guvernul Merkel refuză să tipărească bancnote.

- Dar faptul istoric cel mai des menţionat al “excepţiei germane” este Auschwitzul. Explicaţia dată din publicaţia de la Hamburg acestor comparaţii cu regimul nazist este că “pentru prima dată după 1945, Germania este foarte puternică, dar nu pentru că şi-a propus acest lucru, ci pentru că, pe fondul crizei europene a datoriilor, a devenit cea mai puternică, atât pe plan economic, cât şi politic. Germania are în prezent o mare influenţă asupra afacerilor interne ale altor ţări. Puţin câte puţin, Germania a început să aibă în Europa rolul pe care Statele Unite l-au avut mult timp la nivel global: cel al unei puteri care a recurs şi chiar a abuzat uneori de forţa sa, vizată de acuzaţii, nevoită să salveze lumea şi criticată pentru metodele folosite în acest sens”.

- Iar unii politicieni fac declaraţii care nu fac decât să întă-rească o asemenea percepţie. Cazul lui Volker Kauder, preşedintele grupului CDU din Bundestag, care a afirmat că Europa "vorbeşte germana".

- Pentru editorialistul Kevin Myers de la “Irish Independent”, economiile interne a jumătate de duzină de ţări membre ale UE au


220

fost distruse prin aderarea lor la zona euro, o monedă unică pe care, spune ziaristul, ar trebui mai degrabă să o numim Grossdeutschmark (marea marcă germană). În timp ce “mastodontul” german împinge spre o “Europă unită”, statele membre sunt neajutorate. Editorialistul irlandez citează o serie de companii germane şi invenţii, inclusiv “Mercedes Benz, Audi, VW, Krupp, Siemens, (...) maşini de spălat, motoare de avioane, rachete balistice, radare, televiziune, pastă de dinţi şi aspirină”, şi susţine că o concurenţă cu germanii nu poate avea şanse. “Nimeni în Europa nu poate - conchide ziaristul irlandez. Ei sunt cei mai buni. Fără niciun fel de bariere, sfârşim într-o stare de servitute faţă de ei: cât timp am avut o miză şi propriile noastre rate ale dobânzilor am avut o apărare naturală, un baraj în calea inundării de către Grossdeutschland. Dar euro - Grossdeutschmark - a distrus aceste apărări, cu rezultatul că măcar două viitoare generaţii de irlandezi au de înfruntat datorii de neplătit faţă de Grossdeutschland Imperial Bank, care face afaceri sub numele incorect de Banca Centrală Europeană”.


221

STATELE UNITE ALE EUROPEI

- Preşedintele României a vorbit în câteva rânduri, adică suficient de insistent, despre Statele Unite ale Europei, ca viitor posibil proiect politic pentru continentul nostru. Iar la o întâlnire Sarkozy - Merkel, preşedintele francez a vorbit despre necesitatea unui "nou guvern economic" pentru Europa, fără a da detalii despre constituirea şi funcţionarea acestuia. În schimb, preşedintele Comisiei Europene a declarat, cam în aceeaşi perioadă, că deocamdată perspectiva creării Statelor Unite ale Europei nu este de actualitate imediată. De unde vine, de fapt, ideea acestor State Unite ale Europei în epoca modernă şi ce să înţelegem din aceste declaraţii contradictorii la care asistăm? E doar dezorientare şi derută în faţa crizei cu care se confruntă Europa şi lumea, ori sunt şi motivaţii ascunse, interese ce trebuie puse în practică prudent, disimulat?

- Ideea Statelor Unite ale Europei, veche, este rezultatul efor-turilor de a găsi o soluţie politică pentru ieşirea din criză economică. Statele periferice din Uniunea Europeană sunt, însă, reticente, căci ar pierde din suveranitate. Proiectul naţional-socialist privind Uniunea Statelor Europene se încadrează în politica europeană de totdeauna a Germaniei, apărută încă înaintea creării statului german unificat şi dezvoltată sub Bismarck, Republica de la Weimar, al treilea Reich, Germania divizată, Germania reunificată.

- În prima sa carte scrisă în Norvegia, în 1940, Willy Brandt se pronunţa, şi el, pentru constituirea unei federaţii a Europei Centrale şi de Est, ca prim pas către Statele Unite ale Europei. Această federaţie îi părea necesară datorită intereselor economice şi a debuşeelor comune ale ţărilor implicate. Dar să lăsăm deoparte antecedentele ideii, să vorbim despre guvernarea economică europeană, ca un pas înainte pe calea creării Statelor Unite ale Europei. Este acest proiect unul eficient?

- Proiectul generează mari îndoieli. În primul rând, pentru că este discutabil în ce măsură un guvern economic al zonei euro, înfiinţat doar de Germania şi Franţa, ar putea fi cu adevărat european, deoarece


222

există pericolul că aceste state iniţiatoare ale proiectului vor ţine cont, mai degrabă, de interesele economice proprii. Istoriografia şi multitudinea vestitelor instituţii de studii europene au ignorat planurile Europei Unite ale Germaniei naţional-socialiste când au stabilit, dogmatic, momentul fondator al Uniunii Europene după război, în 1951.

- În contextul formării Statelor Unite ale Europe, se vorbeşte de ideea cedării unei anumite părţi a suveranităţii naţionale.

- Chiar în perioada de ocupaţie germană a continentului, Germania căuta un model prin care statele să dea dovadă de credibilitate în restul lumii, atunci când renunţă la suveranitate. În timp de criză, este nevoie de un set întreg de strategii unificatoare, precum utilizarea elemen-telor de sugerare a unităţii virtuale, care să asigure un grad ridicat de acceptare, atât în SUA şi Marea Britanie, cât şi la populaţia ţărilor de pe continent. După Ribbentrop, arta politică consta în proiectarea unei suveranităţi pe moment la care, prin semnarea actului constitutiv al Europei în mod festiv, să se şi renunţe.

- A avut planul lui Ribbentrop vreo urmare în gândirea şi stra-tegia politico-economică germană, după încheierea războiului? Există vreo legătură între planurile, mai mult sau mai puţin publice, ale Germaniei de azi şi ceea ce preconiza Ribbentrop în 1943?

- Rămâne la aprecierea oricui să judece în ce măsură strategia UE se compară cu planul elaborat de biroul de propagandă al lui Ribbentrop. De fapt, nici nu mai contează, chiar se pierde noţiunea timpului, când ne referim la imaginea Germaniei ca o ţară ce promo-vează solidaritatea socială într-o Europă tolerantă şi unită, pentru a depăşi particularismul naţional, o Europă dispusă să asigure fiecărui popor un loc cuvenit în familia europeană.

Întrebarea este de ce asemenea ţeluri nobile trebuie să devină obiect propagandistic în timp de criză şi de ce nu pot constitui un obiectiv politic real, fără a servi instaurării unei hegemonii nefaste. Ribbentrop menţiona, în mod special, că un asemenea plan unificator nu are voie să furnizeze detalii concrete despre funcţionarea politică şi administrativă, iar cadrele avizate pentru negocierile Germaniei să se limiteze doar la formulări generale, deoarece prelucrarea propa-gandistă a Europei asigură o cedare a suveranităţii fără garanţii politice.

- Cum ar trebui să se comporte România astăzi în Europa? - Am putea fi tentaţi să credem că rolul României în Europa a

fost rezervat de-a lungul timpului mereu de către marile puteri europene (Anglia, Franţa, Germania, Austro-Ungaria, Turcia), fără a avea, însă, un aport propriu. România de azi, în Uniunea Europeană, este autistă şi ineficientă, mereu lipsită de idei şi proiecte specifice. În


223

mod special, România ar trebui să promoveze interesul naţional, să elaboreze planuri specifice vizând conlucrarea în Europa Centrală, de Sud-Est, bazinul Dunării, zona Mării Negre, colaborarea cu Republica Moldova şi Ucraina.

România nu trebuie să se avânte în avansarea de proiecte ambiţioase de construcţie europeană, în continuarea unei idei de Reich. De preferat ar fi că România să-şi definească precis poziţia şi politicile în raport cu SUA, Rusia, China, Germania, Marea Britanie, Franţa, lumea arabă şi restul lumii.

Datorită amplasării geografice şi culturale ale ţării, România ar putea dobândi greutate în politica regională, înlocuind perspectiva uzuală de periferie a Europei cu aceea de poartă între Orient şi Occident.

Promovarea unei integrări regionale după model elveţian, care are la bază tocmai păstrarea suveranităţii cantoanelor în cadrul confe-deraţiei şi înţelegerea popoarelor, bazată pe principiul democraţiei directe, ar fi un garant de stabilitate, dar şi de menţinere a statalităţii româneşti. După 134 de ani de la proclamarea independenţei României, doctrina de politică externă a rămas, încă, tributară concepţiilor arhaice, bine ancorată în modelul suzeranităţii, favorizând mereu o conducere străină în locul unei suveranităţi veritabile. Oare cât de inutile au fost milioanele de victime în lupta pentru independenţă şi libertate, din moment ce preşedinţia se arată atât de darnică cu cel mai preţios bun politic - suveranitatea?

- Preşedintele Băsescu s-ar putea încadra în clubul euro-scepticilor prin afirmaţia sa că România plăteşte, prin dobânzi foarte ridicate, recapitalizarea băncilor din zona euro. Dar preşedintele viza, prin declaraţia sa, mai mult efectele decât cauzele crizei. Care ar putea fi însă bazele acestei structuri deficitare a UE din zilele noastre, la care, într-un final, se referea şi şeful statului român?

- Herbert Martini, din Ministerul Economiei al Reichului, concretiza astfel planurile monetare ale celui de al treilea Reich: ţările trebuiau să-şi păstreze structurile monetare naţionale, care să permită şi în continuare dobânzi diferite, însă controlul asupra politicii de credit şi emisiune monetară să parvină Germaniei. O analiză a experţilor germani din 1940, considera necesar, în prima fază, ca în ţările ocupate, Germania să ducă o politică de creştere a creditelor şi a masei mone-tare, pentru a spori consumul şi a-şi asigura popularitatea. Doparea României cu credite, odată cu aderarea la UE, pare că s-a făcut după un plan bine elaborat.

- Un nivel ridicat al preţurilor ar fi favorabil pentru exportul de produse germane şi ar fi un instrument considerabil pentru dezindus-


224

trializarea ţărilor ocupate. Cum a procedat Germania în trecut şi ce a învăţat din război?

- După introducerea Reichsmarkului în Polonia ocupată, Reichsbankul a constatat, pe urma acestei politici monetare, un reflux inflaţionist în Germania şi a decis să retragă Reichsmarkul din Polonia, urmând să-l înlocuiască cu un zlot nou, administrat de Germania. În acest mod, creşterea creditelor şi a masei monetare în Polonia afecta doar economia poloneză, însă nu şi cea germană. Compartimen-tarea unei zone monetare şi înfiinţarea unui model economic care să separe elegant libera circulaţie a mărfurilor de circulaţia capitalurilor a însemnat un pas central în colaborarea monetară europeană.

Păstrarea unei bănci naţionale ar demonstra, conform recoman-dării expertului, o oarecare independenţă în politica externă a ţărilor, chiar dacă, în realitate, acestea ar fi aşa de tare legate de Germania, încât nu ar mai putea părăsi sistemul de cliring. Originalitatea consta în fixarea unui curs de schimb între Reichsmark şi moneda ţărilor asociate în cliring, care să asigure o creştere a exporturilor germane şi totodată o reducere a competitivităţii economiilor din ţările respective.

Din moment ce leul pare bătut în cuie faţă de euro şi rezervele valutare ale BNR sunt sacrificate pentru păstrarea unui curs supraapreciat faţă de euro, iar pragul dobânzii a atins un nivel inacceptabil, nimic nu ne împiedică să analizăm mai sceptici structura eurosistemului.

Un comerţ european care să asigure materie primă pentru industria germană şi o largă piaţă de desfacere, însă fără a avea tangenţe cu rezervele valutare germane, au pus baza noului model comercial şi valutar din cadrul uniunii de cliring de la Belrin. Şi actuala arhitectură a eurosistemului este bazată tot pe un sistem de bănci centrale naţionale, care funcţionează pe principiul decentralizării operaţiunilor, numite politic corect „sucursale ale BCE” şi pe faptul că nu se practică rate unitare ale dobânzilor.


225

MAMA VITREGĂ DIN POVESTE A EUROPEI

- Cum am putea explica mai pe înţeles, oricui, politica Germaniei faţă de Europa, de-a lungul timpului, căci, după câte vedem, percepţia comună se arată a fi mult diferită de realitatea istorică şi cea politică din zilele noastre?

- Eu aş recurge, în această privinţă, chiar la o poveste germană pentru copii, la binecunoscuta poveste a Albei ca Zăpada. Pentru unii, basmele sunt depăşite, pentru alţii, din contră, basmele rămân populare, deoarece surprind proiecţiile dorinţelor şi temerilor oamenilor. Astfel poate fi citit şi basmul psihologic al Albei ca Zăpada.

- Adică o lectură pentru mai bună înţelegere a politicii, un basm pentru adulţi cu referinţă la realitate.

- Şi putem descrie rolul Germaniei în Europa prin interpretarea acestui basm.

- Care este chiar german. - „Cică într-o iarnă, pe când zăpada cădea din înaltul nemăr-

ginit al cerului în fulgi mari şi pufoşi...”. Aşa începe basmul Albei ca Zăpada. Şi tot în plină iarnă europeană, una a crizei, Europa capătă noi contururi. Ce aflăm despre Albă ca Zăpada din textul basmului? Ştim că tatăl ei, regele, şi-a luat o altă soţie după moartea reginei, despre care se spune că ar fi mândră şi trufaşă şi nu ar putea să sufere să fie întrecută în frumuseţe de altcineva. Prin crearea Imperiului German sub Wilhelm al II-lea, raportul de forţe în Europa s-a trans-format masiv ca urmare a apariţiei şi hegemoniei Germaniei. Atitudinea Germaniei cu ocazia Congresului de la Berlin din 1878 o putem asemăna comportamentului unei mame vitregi faţă de Europa de Sud-Est.

- Atunci, la Congresul de la Berlin, s-au dezvăluit, de la bun început, primele trăsături ale noii soţii de rege care este Germania în Europa. Germania de atunci, abia unificată.

- La întrebarea eternă a reginei: cine e cea mai frumoasă din ţară, răspunsul oglinzii, că Albă ca Zăpada este cea mai frumoasă din ţară, trebuie să o fi îngrijorat realmente. Regina îi porunceşte unui vânător să o ducă pe tânără în pădure şi s-o omoare. Întrebând din nou oglinda,


226

mama vitregă află că ordinul dat vânătorului nu a fost îndeplinit şi Albă ca Zăpada e bine şi teafără şi nevătămată.

- Cum ar arăta situaţia aceasta transpusă în Europa vremii? - Regina Germania a încheiat cu noile state independente din

Sud-Estul continentului contracte comerciale cu scopul de a împiedica industrializarea acestor ţări şi le-a pus o povară fiscală apăsătoare fără echivalent în poveste, iar urmarea a fost cumpărarea suveranităţii acestor state de către Berlin. Pretenţia de lider a Germaniei în Europa, aşa cum a fost ridicată deja la începutul secolului XX de către liberalul german Friedrich Naumann nu e cu nimic mai prejos faţă de pretenţia de unici-tate a mamei vitrege „Germania” în ce priveşte frumuseţea.

- Bibliotecile gem de cărţi despre excepţionalismul, misiunea, menirea Germaniei, despre Sonderweg, calea unică de dezvoltare a Germaniei, despre Germania ca ţara nenormală.

- Federaţia imperială a statelor central-europene trebuia să se arate numai în exterior ca fiind formată din state suverane, însă în realitate ea trebuia să fie sub conducere germană. Curând după aceea, drumul suveran al statelor europene după Versailles trebuie să fi iritat Germania atât de mult încât chiar nouăzeci de ani mai târziu, ministrul de finanţe federal, W. Schäuble, opina, precum o mamă vitregă, că primul război mondial ar fi dus suveranitatea în Europa ad absurdum.

- N-ar mai fi trebuit să mai fie altcineva, pe continent, asemenea reginei Germania. Nu afirma Friedrich List că nu orice popor european are dreptul la suveranitate?

- Prin felurite şiretlicuri, alias penetrare paşnică, misiune civiliza-toare, avânt către Est, regina, îmbrăcată precum o negustoreasă bătrână, încearcă să îşi vândă mărfurile prin chemări sonore. „Marfă bună de vânzare!”, „Marfă bună şi frumoasă!”, strigă ea în faţa căscioarei celor şapte pitici, către Albă ca Zăpada. Folosindu-se de pretextul unui comerţ corect, bătrâna a ademenit aceste ţări şi le-a făcut dependente de ea, iar în perioada interbelică a oferit în sistem de cliring numai pe hârtie preţuri peste piaţa mondială pentru a obţine astfel acces la materiile prime şi la produsele agricole. Asemenea mamei vitrege din povestea Fraţilor Grimm, Germania s-a folosit întotdeauna de şiretlicuri pentru a penetra statele europene. Foarte expresiv a formulat aceasta dr. Wolff de la Reichsbank: „Tendinţa noastră este acum aceea de a deter-mina statele europene prin şiretlicuri şi poate violenţă să-şi vândă produ-sele către Germania şi să-şi lase soldurile la Berlin, dacă acestea apar”.

- Şiretlicurile fiind penetrarea paşnică, violenţa - războaiele mondiale. - Cum continuă basmul Fraţilor Grimm? Mama cea vitregă aduce

un corset multicolor şi Albă ca Zăpada crede că o poate lăsa pe


227

cinstita doamnă înăuntru. Şi Germania a susţinut întotdeauna public că oferă statelor Europei preţuri corecte şi a fost privită de acestea ca fiind un partener corect şi serios. Tot astfel a procedat şi grupul de lucru „Europa “din Ministerul de Externe al Reichului, sub Ribbentrop, care a recomandat ca să se prezinte Germania în Europa întotdeauna ca fiind o ţară socială, solidară şi tolerantă. Şiretlicul lui Wolff a fost valabil pentru indicaţiile interne de lucru ale Ministerului de Externe al Reichului, ca şi intenţia ascunsă a mamei vitrege de a o ucide prin încorsetare pe Albă ca Zăpada. Şi aşa cum piticii au tăiat corsetul iar Albă ca Zăpada a fost salvată, aliaţii au salvat Europa de Germania nazistă şi au scă-pat-o de creditele comerciale.

- Corset, adică noua ordine europeană din timpul lui Hitler, iar mai apoi Uniunea Europeană de astăzi.

- Şi mama vitregă-Germania plănuieşte din nou să o ucidă pe Albă ca Zăpada/alte state europene când oglinda o arată pe fată ca fiind cea mai frumoasă din ţară. De data aceasta, regina, îmbrăcată ca o femeie bătrână, inofensivă, încearcă să o ucidă pe Albă ca Zăpada cu un pieptene otrăvit. Din nou strigă „Marfă bună de vânzare!” pentru a o amăgi pe Albă ca Zăpada. Din nou Europa nu înţelege că în spatele intenţiei de faţadă de a încuraja comerţul liber prin îndepărtarea barie-relor vamale pândeşte un plan pentru impunerea hegemoniei la nivel continental.

- După corset, pieptenele, care e otrăvit. - Pieptenele nu trebuie să aranjeze doar părul cel frumos al Albei

ca Zăpada, ci să impună politica de reglementare germană în Europa după dorinţele germane. Otrava acestei politici regulatorii se află în osti-litatea sistematică a liberalismului anglo-saxon, reprezentat de pieptene, de a crea o cale specială germană prin conducerea economiei de către stat, în contrast cu mişcarea liberă a forţelor economice. Economia europeană pieptănată conform ordinii germane este de asemenea capabilă să reducă prin euro competitivitatea statelor membre şi să le dezindustrializeze, precum era şi obiectivul planului de patru ani al lui Goering pentru restul Europei.

După şi cea de a doua încercare a reginei de a o omorî pe Albă ca Zăpada a eşuat, regina se deplasează îmbrăcată ca o ţărancă la casa Albei ca Zăpada pentru a o ucide cu un măr otrăvit. Şi azi în orientarea Germaniei în Europa capitalul politic este elementul fără vizibilitate. Mărul otrăvit politic nu ar cădea departe de pomul cunoaşterii stabilităţii, dacă, prin criteriile fixate după standarde germane, n-ar fi dus state întregi pe marginea prăpastiei.

- Din măr otrăvit, măr al cunoaşterii...


228

- În numele unei cunoaşteri superioare, ar trebui ca acum cetăţenii de la marginea Europei să protejeze de ruină creditorii apăsaţi de o povară fiscală apăsătoare, deşi criza euro din Grecia sau Spania este în realitate o criză a instituţiilor de credit germane şi franceze. Este mult prea frivol să învinovăţeşti aceste state că ar fi trăit peste posibilităţile lor şi să treci sub tăcere faptul că motorul exporturilor germane este cel mai mare beneficiar al subvenţiei pentru export deviate prin statele din restul Europei. Se creează impresia că acestor state li s-au dăruit bani, aşa cum regina i-a dăruit Albei ca Zăpada mărul otrăvit. În vreme ce Albă ca Zăpada cade răpusă imediat, guvernele Greciei şi Italiei conduse de experţi sunt strâns legate de noţiunea pomului cunoaşterii. În afara constrângerilor de economisire, guvernele tehnocrate abia pot să sporească competitivitatea ţărilor lor şi să frâneze şomajul în creştere. Singurul rezultat este ruinarea păturii de mijloc, vânzarea furnizorilor de utilităţi de stat la preţuri de dumping şi cedarea infrastructurii către creditori aproape pe gratis.

- De bună seamă că fraţii Grimm nu s-au gândit, atunci când au scris pentru copiii de toate vârstele această poveste, că ea poate fi şi o parabolă pentru politica de stat şi practicile economice ale ţării lor, de-a lungul timpului.

- Suntem martori, atât în basme cât şi în politică, la încercarea violentă a „mamei “de a impune fiicei un „outfit”. Aici apare totuşi sarcina şi şansa statelor europene de a-şi dezvolta un stil propriu, de a se prezenta cu propria lor înfăţişare, cu propriile capacităţi de producţie şi propriile politici economice, şi astfel cu propriul stil de viaţă, şi să îşi definească propriul caracter, fără a trebui să vorbească neapărat limba germană. În aceasta constă frumuseţea de invidiat a Europei.

- Dar regina, prefăcută într-o bătrânică inofensivă, s-a prezentat Albei ca Zăpada dornică să o ajute, să-i ofere de vânzare marfă bună, marfă frumoasă, nu arată prin nimic că i-ar dori fetei răul. „Se vede cât de colo că-i o femeie de treabă, gândi fata, aşa că n-am de ce să n-o las înăuntru! Că doar n-o fi foc...", aşa gândea Albă ca Zăpada.

- Şi Germania răspunde, atunci când este întrebată de legătura ei cu Europa, că îi doreşte „numai binele” şi că inima ei bate pentru Europa. Violenţa subtilă a mamei Germania însoţită de retorica zgomo-toasă a stabilităţii nu este mai puţin periculoasă decât invidia faţă de frumuseţea Albei ca Zăpada. Când principiile directoare devin suferinţe şi fiica maturizată / Europa se scoală din somnul cel adânc pentru a înfrunta o asemenea mamă în numele adevăratei solidarităţi şi conlucrări euro-pene, se poate doar spera că Germania nu va reacţiona chiar aşa de rău precum regina.


229

SOLIDARITATEA EUROPEANĂ

- Un grup de parlamentari eleni, aproximativ o zecime din Parlamentul de la Atena, au cerut discutarea datoriilor Germaniei faţă de Grecia, de peste 54 de miliarde de euro, din timpul celui de al doilea război mondial. Pentru noi, acest subiect nu este o noutate, deoarece datoria Germaniei faţă de România din aceeaşi perioadă, de peste 18 miliarde de euro, a fost în ultimii aproape doi ani su-biectul principal în nenumărate publicaţii, emisiuni, adrese către oficialităţi etc. Sunt similare aceste două situaţii, care implică trei state membre ale UE, cel mai dezvoltat stat al Uniunii şi alte două state, România şi Grecia, faţă de care Germania are datorii istorice?

- Să procedăm mai întâi la o scurtă rememorare istorică. Germania celui de al treilea Reich a instaurat un sistem de plată a tributelor extrem de performat, atât pentru aliaţi, cât şi pentru ocupaţi. Instru-mentul finanţării măreţiei Reichului hitlerist în război a constat în modelul de cliring, adoptat în România în perioada 1936-1944 şi în modelul de finanţare prin bilete de trezorerie ale Reichului, în Grecia ocupată. În ambele cazuri, ţările au fost supuse unor credite forţate, stoarse de Germania prin livrări şi servicii, fără a obţine o contravaloare în mărfuri sau bani. Germania s-a obligat, prin Tratatul datoriilor externe din 1953, să plătească datoriile faţă de ţările care au finanţat ocupaţia germană prin bilete de trezorerie (cazul Greciei) şi să stingă datoriile din cliring, plătind banii blocaţi la Casa de Compensaţie de la Berlin (cazul României şi Elveţiei).

- Aşadar, dacă nu situaţii identice, oricum similare. Şi atunci, nu ar fi firească o solidarizare a României şi Greciei, poate chiar în cadrul general-european care este UE?

- Iniţiativa grupului parlamentar elen este similară cu iniţiativa grupului de senatori din România care au dorit înfiinţarea unei comisie de analiză a datoriei Germaniei în Senat. Ambele demersuri oferă un prilej pentru o dovadă de o adevărată solidaritate, ambele noastre ţări fac parte din grupul de state care nu au renunţat niciodată la pretenţiile de plată la creditele acordate Germaniei hitleriste. O acţiune comună


230

greco-română, care să analizeze împreună aceste datorii, ar putea crea o contrapondere politică, ar fi o dovadă de curaj şi demnitate în dialogul european. Dacă România tot ar fi afectată de un posibil faliment al Greciei, de ce să nu se apeleze la sinergii politice în ce priveşte o acţiune comună şi concentrată pentru recuperarea datoriilor istorice de la Germania?

- Ar fi, în mod indiscutabil, un exemplu de solidaritate europeană. - Ar însemna un gest de maximă solidaritate. Germania nu a

achitat după 1990, când s-a reunificat, nici nicio reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate. Strategia de imagine, de a se arăta obli-gată să plătească despăgubiri faţă de comunitatea mozaică, creează o imagine deformată, care lasă impresia că Germania s-ar fi achitat de datorii in toto. Despăgubirea selectivă a fost însă cea mai bună afacere a Germaniei de după război, care a despăgubit doar o minoritate şi a manevrat din poziţia de imagine unei ţări „mulse de plăţi” de către poporul evreu. Aşadar, nu trebuie să ne mire dacă mulţi îi plâng Germaniei de milă când este solicitată să-şi plătească datoriile. Prin instaurarea unei holograme a corectitudinii şi solidarităţii, politica euro-peană a Germaniei a facilitat o prăpastie largă între o realitate a banilor neplătiţi şi imaginea unei ţări mulse. Puţini termeni ai politicii germane europene au reuşit să atingă o asemenea răspândire precum termenul solidarităţii. De aproape şapte decenii, Germania face eforturi majore pentru a-i convinge pe partenerii ei europeni că misiunea ei de unificare a Europei are la bază solidaritatea. Europenii au acum un prilej concret pentru a se convinge că politica Germaniei, argumentată cu solidaritate, nu este doar un epitet fără conţinut, formulat doar pentru a cuceri sufletele europenilor.

Pentru români, popor latin de la ceea ce se numeşte periferia Europei, nu vreun impas lingvistic îi stă în drum pentru a pătrunde sensul epitetului politic german care se trage din substantivul latin „solidus” ci denaturarea înţelesului acestui termen elementar. Metamorfoza solidarităţii de la ceea ce descrie un sprijin reciproc, concret, material şi evident la o teorie a ajutorului în calitate de catalizator al sacrificiilor popoarelor de la periferie angrenate într-o politică de austeritate devastatoare, este un produs al Cancelariei Berlinului. Doar năluca politică „solidaritate”, în înţeles german, explică sacrificiile proprii ale popoarelor de pe continent drept preliminarii ale integrării europene. Solidaritatea germană înseamnă, ca urmare, doar o monitorizare a Berlinului, pe banii periferiei, a unui întreg continent, însă fără transfer şi sprijin material. O completare binevenită a ceea ce înseamnă solida-ritate şi ancorarea termenului într-un mediu concret şi real s-ar realiza


231

printr-un demers greco-român de recuperare a datoriilor istorice. Şi ar mai putea fi un exemplu de solidaritate a europenilor: cu

Ungaria, care a avut curajul să introducă impozite pe cifra de afaceri a retalierilor străini şi a concernelor energetice străine. Efectul favorabil al fixării cursului de schimb a forintului cu francul elveţian, pentru protecţia oamenilor cu datorii în moneda străină trebuie semnalat. A fi solidar în vecinătatea noastră ar însemna o dovadă de europenism mai valoros decât goana după calificative europene, importate în contextul integrării şi lipsite de chemare pentru propriul neam.


232

EUROPA UNITĂ, PRODUS GERMAN

- Trecerea de la noţiunea Europa de la denumirea unui continent la aceea a unei politici este un produs german. E un brand german creat pentru a da europenilor o explicaţie cât se poate de pertinentă şi convingătoare în privinţa politicii de integrare. Politica Germaniei foloseşte numele unui continent pentru a ţine locul a ceea ce ar trebui să fie concepţia, strategia şi acţiunea unei politici de integrare. Europa nu mai e o simplă denumire geografică, e numele unei politici. Este pentru prima oară în istorie când o integrare a unui întreg spaţiu continental poartă şi numele continentului. Germania a avut o contribuţie cât se poate de mare la efortul menit să ne facă se ne simţim nu numai români, ci şi europeni. Este evident şi este firesc că acest lucru l-am fi simţit şi fără un asemenea îndemn.

- Şi nu e deloc ruşinos sau condamnabil ca locuitorii conti-nentului să se simtă atât cetăţeni ai propriei ţări, aparţinători ai propriului popor, şi în acelaşi timp cetăţeni ai Europei.

- Acest lucru nici nu poate fi luat în discuţie, conlucrarea şi solidaritatea europeană, sunt, ar trebui să fie, marele câştig istoric al unui continent în care s-au declanşat cele două războaie mondiale. Dincolo de orice cosmopolitism, a fi european, a te simţi european este, ar trebui să fie, o formă de altruism, de umanism. Din păcate, însă, paradigma europeană a fost viciată şi denaturată ab initio, din chiar momentul în care acest concept şi-a făcut apariţia în retorica politică, iar consacrarea sa, în timpul celui de al treilea Reich, a avut o finalitate nefastă meticulos concepută şi disimulată. Ribbentrop recomanda europenilor să înlocuiască sentimentul naţional, local, cu unul continental, european, pentru a risipi rezervele şi reţinerile ţărilor europene faţă de ambiţiile de hegemonie ale Germaniei. Astăzi discutăm despre geopolitică, dar de fapt discutăm de trecerea de la geografie la o politică euro-peană. Aşa că atunci când discutăm de politica europeană şi ni se induce ideea că acest concept este unul generos şi dezinteresat, nu trebuie să credem că ar fi vorba de un interes german. Pentru Germania, a fi european nu înseamnă a da dovadă de dărnicie şi generozitate, aşa


233

cum proclamă stereotipurile binecunoscute, a fi german /european înseamnă a-ţi asigura un interes propriu, mai ales un interes vital.

- Germania afirmă mereu că are un interes vital în Europa. - Noi, care suntem mai la periferia Uniunii Europene, nu putem

înţelege ce înseamnă acest interes vital al Germaniei. Interesul vital al Germaniei este de a vinde mai mult decât produce, de a se extinde într-un teritoriu mai mare decât cel pe care îl are la dispoziţie, de a avea acces la materiile prime ale altor ţări, de a avea forţă de muncă în ţări în care nu germanii şi-au crescut şi hrănit copiii, de a avea acces la baza intelectuală a unor popoare pe care nu germanii le-au educat. Acest interes este considerat şi prezentat ca un drept natural al Germaniei, este ceea ce Germania crede că i se cuvine, e proclamat ca interesul vital al Germaniei. În timp ce alte popoare pot limita interesul lor vital chiar şi la o coajă de pâine şi o cană cu apă, interesul vital al Germaniei este un trai la nivelul ridicat la maximul posibil. Deci avem şi aici probleme de definiţie, ca în cazul conceptului Europa: ce înseamnă trai şi ce înseamnă interes vital.


234

EUROPA VIRTUALĂ

- Dar cum au putut fi disimulate interesele germane sub mantia unităţii europene, pentru că în percepţia comună a locuitorilor continentului această unitate are înţelesuri intens pozitive, dincolo de orice, să le zicem, dificultăţi de etapă, cum sunt cele din actuala criză europeană şi mondială.

- Pentru că aceasta Europă este una virtuală. De sintagma Europă virtuală ne-am izbit pentru prima oară tot prin Ribbentrop. Pentru a-i convinge pe aliaţii de pe continent de conceptul european, Ribbentrop a propus acest termen de Europă virtuală, întrucât astfel era mult mai uşor de realizat un grad de coeziune şi de unitate. Prin crearea şi definirea a tot felul de termeni şi instituţii europene s-a imaginat un nivel virtual de unitate, iar în acest fel s-a asigurat supuşilor din Europa o imagine ceva mai palpabilă, s-a livrat credincioşilor ceva mai aproape de gustul lor de unitate. E mult mai uşor să creezi o uniune virtuală, să creezi o lume ireală, o hologramă, decât să aduci dovada unei concreteţe a integrării.

- Şi totuşi, Uniunea Europeană, aquisul comunitar, moneda euro sunt fapte concrete, nu virtualităţi.

- Cu totul de acord, numai că esenţa lor este alta decât cea care se vehiculează în discursul “corect politic” european. Să nu uităm că, pe lângă atâtea elemente concrete sau virtuale, iar cele concrete prezentate mai degrabă într-o formă cosmetizată, factologia germană are drept componentă istorică şi războiul. Factologia germană în Europa de astăzi este criza monetară. Criza este un element concret, pe lângă un şir întreg de definiţii ale unor virtualităţi, cum ar fi cetăţenia europeană, monedă comună, Parlamentul European, care nu sunt decât nişte elemente ale unei Europe virtuale, ireale. Dar această Europă virtuală nu funcţionează după criterii reale de joc nici în state ca Spania, Portugalia, Italia, state care n-au avut regimuri comuniste. Iar acest fapt arată că Europa a rămas o hologramă tristă şi nefericită care se manifestă doar într-o formă virtuală şi care este greu de explicat. Ea a ajuns să denatureze întregul tezaur lingvistic aflat la îndemâna


235

cercetătorilor, denaturează întreaga comunicare, toate discuţiile între analişti, pe care îi face să plece de la o premisă virtuală crezând că e una reală. Este explicabil că această criză, în această formă, îşi găseşte n-şpe mii de explicaţii. Este evident că această joacă ticăloasă şi periculoasă cu noţiunea virtuală de Europa nu poate să găsească nici o şansă şi nici o posibilitate pentru a identifica un singur rău, o cauză, nu poate găsi condiţia sine qua non a crizei. În denaturarea acestui fond lingvistic politic, juridic şi economic care vorbeşte despre o unitate care nu există, se află una dintre cele mai mari probleme ale timpului nostru, iar această problemă i-a făcut pe oamenii de ştiinţă incapabili să găsească o soluţie la această criză.

- Dar care ar fi acea Europă reală? - Să ne amintim, de pildă, că Mussolini, într-unul dintre ultimele

sale discursuri publice declara că Germania a rămas datoare cu un răspuns: ce înţelege ea prin noua ordine europeană. Germania, spunea el, pierde mereu un război, pierde şi o idee, pierde şi o vorbă, în timp ce ani de zile Germania a făcut promisiuni ţărilor europene pentru o nouă ordine europeană. Am ajuns la concluzia, mai spunea Mussolini, că e vorba de intenţia de a transforma Europa într-un protectorat german.

- În ce situaţie ne aflăm astăzi, după 60 de ani de hologramă europeană?

- Această hologramă, cum spuneam, a denaturat nu numai un tezaur lingvistic istoric al unui întreg continent, a denaturat şi gândirea sănătoasă a unei întregi generaţii. În 60 de ani s-au format nişte reducţii umane care sunt o generaţie pierdută. Va putea această generaţie pierdută să lupte pentru reabilitarea, redobândirea şi reînstăpânirea unor termeni sănătoşi care înseamnă unitate, verticalitate şi legalitate în Europa? După 60 de ani, în care s-a format o nouă generaţie, de fapt două generaţii, este greu să le explici că ceea ce se referă azi la unitate este complet altceva decât ceea ce s-a gândit şi s-a conceput începând cu 2000 de ani în urmă.

- Cum pot căpăta, totuşi, concreteţe, Europa unită, integrarea europeană?

- Această integrare, pentru a asigura un grad înalt de colaborare, cât se poate de binevenită, un grad de coeziune şi de funcţionare, de apărare a unui interes comun, trebuie să fie cât se poate de clară, de vizibilă şi de reală. Ea nu are voie să fie amestecată cu nici un fel de ideologie, cu nici un fel de propagandă. Şi în orice caz, nu trebuie să se raporteze în permanenţă la un deziderat virtual. Distanţa între Europa virtuală şi cea reală este distanţa de la Ribbentrop la criza financiară.

- Cine are interes să se plutească în vag şi în ceremonial când


236

e vorba de realităţile integrării europene? - Acest vag oferă cea mai bună reţetă pentru că duce la

deziluzionare şi la dezorientare totală, răpeşte popoarelor europene şi ultima speranţă pentru o viaţă mai bună. Probabil însă că este şi o reţetă care să facă aceste popoare să se roage într-o bună zi de Germania ca să preia, într-un final, conducerea Europei, aşa cum dealtfel recomanda, cu decenii în urmă, şi Ribbentrop. Atâta vreme cât această Europă virtuală nu are direcţii clare, nu funcţionează după un plan concret şi totul rămâne la un nivel general, este firească deziluzionarea, frustrarea şi dezmembrarea politică a multor ţări europene, iar acest lucru nu va duce decât la încurajarea Germaniei de a prelua cârma unui întreg continent.

- Şi totuşi, euroscepticii nu sunt prea mulţi. - Nu, pentru că lupta pentru acest obiectiv european este o

luptă între logică şi dialectică. Atât timp cât Uniunea Europeană pluteşte în sfera virtualităţii şi este de natură dialectică, realitatea este greu de descifrat şi de demistificat pe baze şi cu argumente logice. Este o problemă între diferite şcoli de gândire cu totul incompatibile între ele. Dialectica europeană face ca euroscepticii să pară nişte frustraţi, nişte neîmpliniţi, nişte Gică Contra, care n-au înţeles adevă-rata misiune a Europei.


237

OBSESIA EXTERNALIZĂRII

- O întreagă literatură glosează pe tema soartei comune a Europei şi a Germaniei. Conotaţiile sunt din cele mai diferite, şi pozitive, şi negative. Politologul american George Friedman observă de pildă că, de-a lungul istoriei, germanii, care trebuie tot timpul „să se exter-nalizeze”, sunt fie comercianţi, fie militari, fac fie comerţ, fie războaie. Expansiunea germană pe continent este fie paşnică, fie violentă. Cum poate fi explicată această propensiune europeană permanentă a Germaniei?

- Vom porni tot de la Friedrich List, care preciza la mijlocul secolului al XIX-lea că redistribuirea între bogaţi şi săraci în Germania nu trebuie să fie practicată prin impozitarea propriului contribuabil. Redistri-buirea trebuie să aibă loc la nivel european, de la Periferie către Centru. Deci diferenţierile sociale în Germania trebuie împăciuite în aşa fel încât să nu afecteze pătura conducătoare şi elitele germane, ci prin averi şi valori de la Periferie.

- Cu alte cuvinte, integrarea europeană înseamnă şi o relaţie de un tip special între Centru şi Periferie la nivelul continentului.

- Centru-Periferie, cu precizarea că acest Centru, în principal Germania, are o bază omogenă din punct de vedere etnic şi nu este doar o zonă urbană. Ea are şi o ideologie, o politică bine structurată. Argumentul de Centru invocat constant de Germania este unul geopolitic şi el este menit să explice Germania, să prezinte Germania în întreaga ei măreţie recurgând la locul ei pe continent. Dar eu cred că dacă Germania s-ar fi aflat geograficeşte la periferia Europei, ea ar fi dus aceeaşi politică, adică tot o politică germano-centrică. Deci nu poziţia geografică a determinat politica germană în ceea ce înseamnă unitatea Europei, ci rolul central pe care această ţară, e adevărat, una cu o pondere deosebită pe continent, şi-l arogă. Dar poate ar trebui să ne întrebăm dacă o ţară care a pierdut două războaie mondiale şi care, înainte de acestea, şi-a realizat unitatea naţională tot printr-un război, are pedigriul cuvenit pentru a putea fi încrezători cu toţii în politica ei europeană. O ţară cu un asemenea cazier nu poate da dovadă de


238

atâta credibilitate europeană cum ar da de pildă ţări ca Elveţia, Danemarca, Olanda sau Franţa. Sunt ţări are n-au strălucit neapărat în istorie prin agresiuni, tendinţe de hegemonie etc.

- Şi totuşi, Germania se externalizează pe continent, în fiecare perioadă istorică...

- Da, dar Germania trebuie să ţină seamă şi de interesul celorlalte ţări europene, de interesul fiecărei ţări. Nu este rolul Germaniei acela de a asigura fiecărei naţiuni un loc anume în casa europeană. Ţările europene şi-au câştigat ele însele locul cuvenit în Europa şi în lume, prin propria lor istorie. Ele au deja locul lor în Europa, nu este nevoie ca Germania să fie aceea care să li-l stabilească sau confirme. România, de pildă, are un loc mai bun şi mai sigur ca Germania, pentru că nu depinde de războaie şi nu are nevoie de o penetrare permanentă a pieţelor străine în efortul de a-şi asigura un nivel de trai. România, ca şi alte ţări europene, îşi asigură nivelul de trăi prin cultivarea pământului, prin ceea ce gândeşte şi făureşte poporul ei, din păcate, acum şi prin austeritate. România nu cere, ca alţii, adică insistent şi uneori într-o manieră intolerabilă, de la vecinii ei să-i accepte cu orice preţ şi în orice condiţii produsele.

În schimb, Germania are nişte aşteptări la nivel de trai după părerea mea inacceptabile. Şi ele nu pot fi finanţate decât de periferia Europei. În această situaţie, este vorba nu de o problemă europeană, ci de o problemă strict germană. Germania trebuie să se întindă cât îi este plapuma. Nu este vina Europei că această ţară este artificială - şi zic artificială pentru că nu este în stare să trăiască din ceea ce produce şi din ceea ce cultivă. Probabil că Germania e prea industrializată pentru pacea europeană. Dar nu putem noi astăzi, la nivel european, să ne supunem Germaniei pentru a susţine toată această industrie a ei. Europenii nu au nici o obligaţie faţă de Germania în această privinţă.

- Şi care ar fi soluţia pentru ca Germania să devină o ţară “normală”?

- Probabil că Germania ar trebui să se transforme într-o ţară agrară, probabil că ar trebui să lucreze mai puţin în întreprinderi şi uzine şi să cultive mai mult câmpurile. Elementul nenatural, artificial al Germaniei, componenta războinică a politicii Germaniei, descind din ambiţia cotropitoare a Reichului wilhelmian de a transforma Germania într-un stat industrial. Dar dacă Germania a avut ambiţia de a deveni un stat industrial, de ce nu ar accepta şi realitatea că rolul ei într-o Europă care nu este de acord cu politica Germaniei e o realitate de zile numărate. După 70 de ani de putere sovietică, URSS şi-a dat seama de faptul că nu poate funcţiona fără economie de piaţă, fără


239

capitalism şi a revenit la cursul capitalist, de dinainte de revoluţie. Aşa şi Germania, trebuie să înţeleagă, şi ea, că nu poate dirija Europa cu forţa doar pentru ca ea să-şi poată asigura un înalt nivel industrial şi un export tot mai extins. O ţară cu tradiţia agrară a Germaniei şi-a ratat o şansă ca ţară. Eu nu cred că Germania, o ţară cu un popor cu atâtea capete luminate, cu o asemenea cultură, nu şi-ar putea găsi fericirea şi la ţară. De ce trebuie ca ponderea industrială a Germaniei să fie plătită cu atâta durere, amărăciune şi vărsare de sânge la un nivel continental?


241

Anexa

Dr. Klaus Thorner: “Întregul Sud-Est este hinterlandul nostru”

Eforturile depuse de fundaţiile germane Konrad-Adenauer şi Hanns Seidel in România pentru a promova un partid creştin democrat ar trebui să fie privite cu mare scepticism de publicul român. Aceste demersuri continuă tradiţia dezastruoasă a influenţei germane în România. Încă din momentul recunoaşterii independenţei României, în 1879, politicile germane au urmărit, cu succes, să prevină o dezvoltare economică separată a României şi industrializarea tarii. Planificatorii şi politicienii germani au văzut în România doar un spaţiu complementar, dependent, care are potenţialul de a completa cu materii prime ieftine, produse agricole şi forţă de muncă economia germană şi, dacă este posibil, o piaţă monopolistă, dominată de produse industriale germane. Exemple în acest sens sunt tratatele germano-române din 1918 şi 1939. După invazia germană şi ocuparea României din perioada primului război mondial, guvernul de la Bucureşti a fost nevoit să semneze, la 7 mai 1918, un tratat de supunere.

Prin acesta, partea germană a obţinut monopol pe exploatarea românească de petrol şi alte mărfuri (cum ar fi mangan, cărbune şi aur) şi garanţia aprovizionării Germaniei cu produse agricole. În plus, guvernul român a trebuit sa fie de acord cu exploatarea şi instituirea unui control german asupra Căilor Ferate Române, a drumurilor şi a porturilor de la Dunăre. Obiectiv strategic major la Marea Neagră,

Klaus Thorner este lector la Institutul pentru Ştiinţe Politice II, Universitatea Oldenburg şi doctor în ştiinţe politice din anul 2000. Născut la 29 Martie 1964 în Oldenburg (Niedersachsen), Germania, şi-a finalizat studiile în ştiinţe politice şi sociale în anii 90, la Universitatea din Oldenburg. Colaborează cu www.german-foreign-policy.com. Este coautor al mai multor lucrări de specialitate, printre care “Cazul Iugoslavia” - Hamburg, 1997, “Goldhagen şi stânga germană” - Berlin, 1997, “Niciodată din nou război fără noi - Kosovo şi noua geopolitică germană” - Hamburg, 1999. Este autorul cărţii « Întregul Sud-Est este hinter-landul nostru - Planurile germane pentru Europa de Sud-Est 1840-1945” - Freiburg 2008.


242

portul Constanţa a fost declarat zonă liberă germană. Nu în ultimul rând, Reichul german a preluat tezaurul de aur al

Guvernului român. A fost primul moment istoric în care Imperiul German şi-a asigurat o putere hegemonică totală în România.

Acordul economic germano-român din martie 1939 a avut un efect similar. Pe baza acestui contract, întreaga economie românească pe termen lung a fost montată, formată şi condiţionată în “marele laborator” german. România a fost nevoită să furnizeze materii prime şi produse agricole şi să se abţină de la dezvoltarea unei industrii proprii a bunurilor finite, cu valoare adăugată mare. Acordul prevedea ca, într-o perioadă de cinci ani, cota Germaniei în comerţul exterior al României să ajungă la 45%, în timp ce extracţia de materii prime şi producţia agricolă să răspundă la necesitatule economiei germane. În plus, acordul mai prevedea, printre altele, şi o participare germană la capitalul băncilor autohtone şi expansiunea reţelei de transport a României în conformitate cu planurile puterii vest-europene. Conceptul unei Mari Economii Germane, având ca sateliţi subordonaţi sau total dependenţi state precum România, a fost creat încă din anii 20 ai secolului trecut. În această perioadă, mai multe institute germane de cercetare implicate în designul conceptului, clamau o restructurare a agriculturii sud-est europene după interesele marii puteri şi formarea unui puternic curent pro-german în rândul elitelor ţărilor sud-est europene, pentru a atinge această ţintă.

Moştenitorii aceastei tradiţii sunt astăzi Fundaţiile Konrad Adenauer şi Hanns Seidel. Amândouă oferă, de asemenea, burse pentru studenţii români, astfel încât să formeze o elită care va lucra, în cele din urma, pentru interesele germane în România. Din Consiliul de administraţie al Konrad-Adenauer-Stiftung fac parte, printre alţii, fostul cancelar Helmut Kohl şi actualul cancelar german Angela Merkel. Preşedintele Fundaţiei, Hans-Gerd Pöttering, a fost lider al Partidului Popular European din Parlamentul European în perioada 1999-2007 şi preşedinte al Parlamen-tului European între 2007 şi 2009. Astfel, Fundaţia Uniunii Creştin-Democrate (CDU), partidul Angelei Merkel, are tradiţie în a exercita un influent lobby pentru interesele germane în UE. Hans Seidel este Fundaţia oficială a Uniunii Creştin-Sociale (CSU), partidul bavarez geamăn al celui condus de Merkel şi care împarte puterea cu acesta în Bundestag. Trebuie menţionat că Baden-Württemberg Bavaria va deveni, în curând, landul cu cea mai puternică miză în comerţul german cu sud-estul Europei şi, prin urmare, cu România.

CSU se erijează în protectorul germanilor sudeţi şi simpatizează cu alte organizaţii revizioniste de “etnici germani”, cum ar fi şvabii de


243

la Dunăre şi saşii. Coordonarea centrală a grupurilor strămutate de şvabi de la Dunăre este reglementată de CDU din Baden-Württemberg, în special în oraşul Ulm. În acest mic oraş se află Muzeul Central al şvabilor de la Dunăre. Şi tot în acest orăşel de la malul fluviului sunt coordonate, în ultimii ani, o varietate de activităţi legate de vechile planuri de hegemonie germană în sud-estul Europei, inclusiv în România. Este vorba despre deschiderea unor Birouri ale Dunării, a unei Academii a Dunării, organizarea periodică a unui Festival al Dunării şi crearea unui Consiliu al oraşelor de la Dunăre şi a unui aşa-numit Centru de Sud al Competentelor în Industrie şi Comerţ. Scopul acestor activităţi este acela de a promova expansiunea economică germană în sud-estul Europei, inclusiv prin extinderea influenţei la Dunăre şi extinderea reţelei de transport din Europa de Sud Est la Marea Neagră în interesul exporturile germane.

Un reper major pentru extinderea germană este aplicarea unei strategii a Dunării la nivelul UE, pregătită vreme de ani de zile - în mare parte de Germania - care urmează a fi adoptată în următoarele şase luni, când Ungaria va ocupa preşedinţia UE. În acest scop, oficialii UE au alocat resurse financiare semnificative care vor fi utilizate pentru expansiunea comerţului la Dunăre şi extinderea reţelei de transport în sud-estul Europei. În lumina celor prezentate mai sus, eforturile actuale ale fundaţiilor Konrad Adenauer şi Hanns Seidel în România, se concentrează pe ofensiva economică germană şi reinstituirea hegemoniei germane în sud-estul Europei. Cel puţin atât timp cât Germania refuză să plătească datoriile sale din relaţiile de clearing din anii 30, România ar trebui să se apere împotriva tuturor încercărilor germane de influenţă în politică şi economie.

APARIŢII EDITORIALE:

Colecţia GeoPolitică Seyed A. (Vahid) Akbar Geopolitical Functions of Tourism and Its Impacts to Iran and

Persian Gulf Region Cristina Alexandrescu Afganistan între mit şi realitate Constantin Anechitoae Geopolitica sistemelor maritime Cristian Barna Jihad în Europa (ediţia a II-a) Cristian Barna Cruciada Islamului? (ediţia a II-a) Cristian Barna Terorismul, ultima soluţie? (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită) Cristian Barna Terorismul, ultima soluţie? Mărirea şi decăderea Al Qaīda Cristian Barna (coord.) Sfârşitul terorismului şi noua (dez)ordine mondială Anna Eva Budura Triumful Dragonului (ediţia a II-a, revizuită şi adăugită) Anna Eva Budura Diplomaţia chineză - premise istorice şi spirituale (ediţia a II-a) Cornel Caragea Europa - între integrare şi fragmentare. „Precedentul Kosovo”

şi viitoarea arhitectură politică europeană Irena Chiru, Cristian Barna (coord.) Contraterorism şi securitate internaţională Ionuţ Constantin Evoluţii geopolitice în Asia Centrală Maria Cristina Chiru, Irena Chiru Femei kamikaze - terorism la genul feminin Ezzatollah Ezzati Geopolitica în secolul XXI Stelian Gomboş Vorbirea despre Biserică şi Stat - între curs şi discurs Iqbal Hajiyev Relaţiile republicii Azerbaidjan cu statele din Asia Centrală.

Geopolitica spaţiului Caspic şi Central - Asiatic (1991 - 2003) Iqbal Hajiyev Reviving the Great Silk Road - The Case of Azerbaijan Mihai Hotea Conflicte rasiale - o perspectivă geopolitică a lumii în care trăim Ioana Ileana Ionescu, Imanuela Ionescu Federaţia Rusă şi uniunea Europeană la începutul secolului XXI Faxri Karimli Relaţiile dintre Republica Azerbaidjan şi România (1993 -

2004) Liviu Luca, Roxana Dumitrache Criza unui model de dezvoltare - România 2010 Nicolae Niţu Destrămarea Iugoslaviei Maria Postevka, Vladimir Zodian Ucraina, trasee energetice alternative şi relaţiile cu statele

din Europa Centrală şi zona lărgită a Mării Negre Maria Postevka Politică şi energie în Est - cazul Ucrainei Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist Vasile Simileanu Conflicte asimetrice Vasile Simileanu Geopolitica spaţiului carpato-danubiano-pontic Vasile Simileanu Geopolitică şi centre de putere Vasile Simileanu Radiografia terorismului Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice Vasile Simileanu, Dănuţ Radu Săgeată Geopolitica României (ediţia a II-a)

Geopolitica spaţiului islamic Vasile Simileanu I. Statele islamice, actori geopolitici contemporani II. Centre de putere şi actori islamici regionali III. Spaţiul islamic - geopolitică aplicată

IV. Crizele şi conflictele spaţiului islamic V. Spaţiul islamic şi globalizarea VI. Civilizaţia islamică şi cultura globală Marcela Săgeată Lumea islamică: o reţea dinamică de sisteme Corneliu Vlad Iranul, la rece Corneliu Vlad Cuba - zece sfidări Corneliu Vlad Rusia, după URSS... Corneliu Vlad, Radu Globan Holograma Europa Colecţia GeoStrategie Marin Cruceru, Carmen Mureşan Bioterorismul şi pandemiile - riscuri majore de securitate în sec. XXI

Informaţii. Management. Putere. Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu

I Managementul sistemelor informaţionale II Războiul informaţional

Gheorghe Iliescu III. Conexiuni între procesele socializante şi securitatea naţiunii Dan Mircea IV. Managementul influenţării sociale în conflictele moderne Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico - militare Colecţia Sociologie Irena Chiru Imaginea României în lume Ioana Veturia Ciupercă Nicolae Titulesco - L’européen avant l’heure Silviu Dumitrache Muncă şi capital în Uniunea Europeană şi România Silviu Dumitrache, Tania Verbschi România - Probleme economico-sociale (2004-2011) Meda Udroiu Tinerii din România şi terorismul Colecţia Artă Militară Ion Bălăceanu, Daniel Dumitru, Ion Ioana Potenţialul de luptă al forţelor terestre în context NATO Ion C. Ioana Aspecte militare şi cerinţe ale luptei împotriva terorismului şi

crimei organizate Ion C. Ioana, Daniel Dumitru, Iulian Martin Tipologia operaţiilor desfăşurate de Forţele Terestre în mediul

intern şi internaţional Colecţia Geografie Politică Nicholas Dima Jurnal etiopian Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice Dănuţ-Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă Dănuţ-Radu Săgeată Deciziile politico-administrative şi organizarea teritorială Colecţia Geografie Nicolae Geantă Dinamica populaţiei în arealul adiacent municipiului Câmpina Nicolae Geantă Dinamica industriei petroliere în arealul adiacent municipiului Câmpina Nicolae Geantă Dinamica urbană a municipiului Câmpina şi impactul său în arealul de influenţă Nicolae Geantă Dinamica restructurării postdecembriste în municipiul Câmpina şi arealul

său adiacent Elena Matei Ecoturism Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise

Colecţia Juridică Constantin Anechitoae Introducere în drept internaţional maritim Constantin Anechitoae, Felicia Surugiu Organizaţii şi Convenţii Maritime Internaţionale Constantin Anechitoae, Felicia Surugiu Organizaţii Maritime Internaţionale Corina Andreea Baciu Rezerva proprietăţii în dreptul internaţional privat Gabriel Catalan Organizarea, funcţionarea şi reformarea Consiliului de Securitate

al ONU Ikbal Sibel Safi Evaluation of Human Rights in Turkey and the Positive Influence

of European Convention of Human Rights on Turkish Judicial Reforms

*** Mădălina Virginia Antonescu Metropola sec. XXI din perspectiva creştin-ortodoxă Ioana Veturia Ciupercă Le Triptyque de L’amour Alex Bacall Ayahuasca Stelian Gomboş Vorbire şi convorbire cu oameni aleşi Horia Gârbea Azerbaidjan-Focul viu Sava Liţoiu Eu sunt cel condamnat la moarte Sava Liţoiu Nu trageţi, vă rog, în poet Victor Lotreanu Confesiuni în alb

*** Colecţia Academica Eda Maliche Ciorabai Suicidul Eda Maliche Ciorabai Tratat de Psihiatrie Victor Lotreanu Actualităţi în imunologie Nicolae N. Puşcaş Lasere Radu Ştefan Vergatti Din problematica umanismului românesc Institutul de istorie A. A. Bakihanov, al Academiei Naţionale de Ştiinţe din Azerbaidjan Hanatul Iravan Proceedings *** Gestionarea imaginii de ţară *** Gestionarea crizelor politico - militare şi umanitare *** Terorism şi protecţie antiteroristă *** Terorismul - cauze şi implicaţii de ordin geopolitic *** Priorităţi în domeniul comunicării inter-instituţionale dintre structurile de apărare, ordine

publică şi siguranţă naţională, în perioada post-aderare *** Dreptul internaţional umanitar în epoca globalizării

Cursuri editate în colaborare cu Editura Universităţii de Apărare: Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu

Războiul informaţional Sistemul informaţional Lupta informaţională Sisteme de management Globalizarea informaţiei Restructurarea sistemelor informaţionale Comunicarea în cadrul sistemelor informaţionale

Gheorghe Nicolaescu Sisteme de management Globalizarea informaţiei Informaţii şi reţele Aspecte metodologice ale războiului informaţional

Revista GeoPolitica nr. 1 Integrarea României în NATO nr. 2 -3 Integrare Euro-atlantică nr. 4 -5 Geopolitica minorităţilor nr. 6 Geopolitica spaţiului ponto-danubian nr. 7 -8 Geopolitica conflictelor sfârşitului de mileniu nr. 9 -10 Incursiune în Islam nr. 11 Tensiuni geopolitice induse de ţinuturile istorice nr. 12 Terorism şi mass-media nr. 13 Uniunea Europeană..., încotro? nr. 14-15 Marea Neagră - confluenţe geopolitice nr. 16-17 Spaţiul ex-sovietic - provocări ş incertitudini nr. 18 România - Terra Daciae nr. 19 Falii şi axe geopolitice nr. 20 Regiuni de cooperare transfrontalieră - surse de conflict sau de stabilitate? nr. 21 Provocarea dragonilor - miracolul chinez nr. 22 The Iran Geopolitical Perspectives nr. 23 Asimetria resurselor energetice nr. 24 Noua geopolitică a Rusiei nr. 25 Turcia: punte euro-asiatică nr. 26 Globalizarea relaţiilor intercivilizaţionale nr. 27 Infrastructuri critice - Strategii Euro-Atlantice nr. 28 Conflicte îngheţate în spaţiul Euro-Asiatic nr. 29 Criza mondială nr. 30 Marea Mediterană nr. 31 România între Imperii nr. 32 Axa Ponto-Caspică nr. 33-34 Orientul Mijlociu Extins nr. 35 Africa nr. 36-37 Geopolitica SUA nr. 38 Ukraina, intre Est şi Vest nr. 40 Azerbaidjan - actor geopolitic regional nr. 41 Axa Ponto-Baltică nr. 41-42 Axa ponto-baltică nr. 43 Criza unui sistem? - de la “Primăvara Arabă” la “Occupy Wall Street” nr. 44-45 Noua (dez)ordine mondială Comenzi şi abonamente la:

Editura Top Form Bucureşti, str. Turda 104, sect. 1,

tel. 0314 298 400, 0722 207 617, 0722 704 176 [email protected]; [email protected]; [email protected]

Documents

Holograma Europa. Politica europeana a Germaniei