1

IDEEA EUROPEANA –subiect examen sem I 2010-2011.pt Master rel.politice

(Pt. Disciplina ISTORIA DIPLOMAȚIEI MODERNE, Prof. Univ. Dr. ADRIAN POP)Sursa: http://uniuneaeuropeana.ilive.ro/istoriageneral.html

Unitatea europeană este un concept obsesiv utilizat în prezent în mass-media, mediul universitar, politic românesc şi european în general. Ideea de unitate europeană nu este însă ceva nou, o creaţie a noii gândiri europene, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului. La începuturi ea a fost abordată din perspectiva găsirii unei soluţii pentru evitarea conflictelor dintre statele batrânului continent şi prin consecinţă pentru o viaţă mai bună a populaţiei. Platon a fost primul gânditor care a sustinut ideea păcii prin organizarea de confederatii. În acea vreme, confederatia cetatilor grecesti dispunea de institutii religioase si politice comune, forumul de solutionare a diferendelor dintre cetati constituindu-l Consiliul amfictionilor. În epoca romana, datorita prevalentei pornirilor razboinice, de cucerire, a fost parasita ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea solutionarii în alt mod decât prin razboi a diferendelor dintre ei si popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” — aspiratia Romei — avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominatia romana. Aparitia unor fisuri din ce în ce mai accentuate duce la înlocuirea acestei unificari la nivel politic cu cea la nivel spiritual – unitatea lumii crestine – bazata pe ideea universalismului crestin. Numerosi apologeti ai crestinismului au subliniat unitatea crestina divina si pamânteana. Totusi, marea schisma din 1054 va determina si ruperea acestei unitati, va accentua rivalitatile politice, Biserica crestina neputând, cu unele exceptii, sa devina o adevarata putere temporara, desi prin forta sa spirituala îsi revendica aspiratii teocratice. Realizata pentru o scurta perioada sub Imperiul carolingian, unitatea politica a unei mari parti a Europei se va destrama odata cu Pacea de la Verdun din 843 - care a avut ca rezultat împartirea Imperiului Franc. În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a pacii. Pierre Dubois a scris “De recuperatione Terra Sanctae” în care cerea o reforma a Bisericii, un învatamânt laic si propunea organizarea unei federatii europene cu un organism central, un conciliu format din oameni întelepti, priceputi, credinciosi si bogati pentru a fi feriti de corupere. În 1464, George Podebrady, regele Boemiei, elaboreaza un proiect de uniune a statelor europene, în scopul stavilirii pericolului otoman si îl propune contemporanului sau Ludovic al XI-lea. În 1589, Albericus Gentilis propune si el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1652 Hugo Grotius preconizeaza o asociatie internationala a principiilor crestini. Marele poet italian Dante Aligheri, în „De monarchia”, lucrare din anul 1303, preconiza o solutie de tip federalist a Europei, o pace universala prin subordonarea monarhilor europeni unui conducator suprem, unei unice si legitime autoritati. Sully, fostul ministru al lui Henric al IV-lea, îi atribuie monarhului pe care l-a slujit idei care îi apartin. Sub titlul „Marele Proiect al lui Henric al IV-lea”, el îsi dezvolta conceptia sa despre o Europa remodelata în cincisprezece state, sub umbrela unui consiliu comun, „Consiliul foarte crestin”. Emeric Cruce, contemporan cu Ludovic al XIII-lea, publica, în 1623, „Nouveau Cynée”, lucrare în care preconizeaza organizarea pacii internationale prin arbitraj, o adunare permanenta ar avea în acest scop sediul la Venetia si ar permite deopotriva mentinerea pacii si dezvoltarea schimburilor economice. William Penn, legislatorul viitoarei Pennsylvania propune în al sau „Eseu pentru pacea actuala si viitoare a Europei”, o schema cu o înfatisare în chip particular moderna, reprezentantii europeni ar fi reuniti într-o Dieta; deciziile ar fi luate cu o majoritate de trei patrimi – incontestabila atingere a suveranitatilor – si, mai ales, ele ar putea fi efectiv sanctionate, Dieta fiind dotata cu o forta armata.La începutul secolului al XVIII-lea, Abatele de Saint-Pierre îsi leaga numele de faimosul „Proiectul pentru a face pacea permanenta în Europa” (1713), în care schiteaza imaginea unui Senat european care ar avea competente legislative si judiciare. În al sau „Plan al unei paci universale si eterne”, redactat în 1789, dar publicat abia în 1839, Jeremy Bentham introduce o idee noua, care va fi confirmata adesea în epoca contemporana, cea a presiunii opiniei publice internationale. Bentham sugereaza, de fapt, crearea unei Diete care s-ar limita sa ofere „avize” si sa emita „opinii” în probleme de interes comun… presupunându-se ca opinia publica internationala ar fi suficienta pentru a înscrie aceste „avize” în realitate. Voltaire concepea unitatea continentului ca fiind realizabila de catre Frederic al II-lea, regele Prusiei. J. J. Rousseau vedea o „republica europeana” numai daca monarhii îsi vor abandona natura lor „lacoma si belicoasa” iar popoarele se vor emancipa si ca urmare vor deveni mai întelepte. Unul din pionerii dreptului international, Emmerich Vattel scria ca Europa constituie un sistem politic, un corp format printr-o multitudine de relatii si

2

interese si ca toate acestea fac din statele continentului „un fel de republica ale carei membre, cu toate ca sunt independente, sunt unite” prin intermediul interesului comun „pentru a mentine ordinea si libertatea”. Contele de Saint-Simon a expus în „Despre reorganizarea societatii europene sau despre necesitatea si mijloacele de a reuni popoarele Europei într-un singur corp politic, pastrând fiecaruia independenta sa nationala” utilitatea pe care ar avea-o instituirea unui „parlament european”. Perioada de convulsii care a urmat Revolutiei franceze a dus la aparitia mai multor proiecte de integrare europeana, unele ramase la stadiu ideatic, altele ajungând la niste realizari efemere. În legatura cu cele din urma se poate cita situatia Imperiului napolonean. Astfel, în momentul sau maxim, Napoleon I era împarat al Frantei, în granitele fostei Galii romane având alipite si Olanda, Belgia, Piemont, Provinciile Ilirice, parti din regatul Prusiei, rege al Italiei, protector al Confederatiei Elvetiene si al Confederatiei Rhinului, al Marelui Ducat al Varsoviei, pe tronul Regatului Spaniol se afla unul din fratii sai, aceeasi situatie fiind si în cazul Westfaliei, iar în Reagatul Neapolelui se afla pe tron unul din maresalii sai, caz asemanator si cu Regatul Suediei. Iata cum vedea Napoleon situatia Europei daca nu ar fi intervenit dezastrul din campania din Rusia: „Pacea de la Moscova desavârsea si încheia expeditiile mele razboinice. Pentru marea cauza era sfârsitul hazardului si începutul securitatii. Un orizont nou, lucrari noi, urmau sa se desfasoare, pentru bunastarea si prosperitatea tuturor. Sistemul european era întemeiat; trebuia doar sa fie organizat. Satisfacut în privinta acestor mari probleme, linistit din toate partile, as fi avut si eu un congres si o sfânta alianta. Sunt idei care mi-au fost furate. În aceasta reuniune a tuturor suveranilor, am fi tratat în familie despre interesele noastre si am fi avut o alta greutate în fata popoarelor.”. El ar fi pus în aplicare si urmatoarele la nivelul întregului continent european: un cod european, o curte de casatie europeana care sa îndrepte greselile pentru toti, aceeasi moneda sub înfatisari diferite, aceleasi greutati, aceleasi legi. Spunea el: „În acest fel, în curând Europa ar fi format cu adevarat un singur popor si fiecare, oriunde ar fi calatorit, s-ar fi gasit tot timpul în patria comuna ”.

Secolul XIX este, prin excelenta, secolul unor propuneri federaliste. La Congresului pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rosteste celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cadea din mâini si bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul si cu dreptul de vot universal al popoarelor ... va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, si lumea se va mira ca au fost vreodata cu putinta. Si va veni ziua când vom vedea doua grupari uriase: Statele Unite ale Europei si Statele Unite ale Americii dându-si mâna prieteneasca peste ocean ...”. În 1878, juristul elvetian Johann Kaspar Bluntshchli avanseaza ideea unei confederatii a statelor europene, condusa de un consiliu federal cuprinzând delegati ai tuturor statelor europene si un Senat, însumând delegatii parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederatiei. Alt „Proiect pentru pace eterna” este cel al lui Immanuel Kant din 1875, a carui influenta asupra presedintelui Woodrow Wilson va fi considerabila. Preconizând stabilirea unei „Societati a Natiunilor” pe baza unui „Stat de Drept” international, Kant schiteaza o veritabila teorie pacifista si internationalista. El încearca, pentru prima data, studierea stiintifica a cauzelor razboiului, propunând cerinta conformitatii constitutionale a statelor membre, el leaga pentru prima oara democratia si internationalismul. Imediat dupa primul razboi mondial problema organizarii Europei în calitate de continent, de regiune a lumii, începe sa fie limpede perceputa. În acest context apar doua conceptii privind constructia Europei: o simpla cooperare care sa menajeze suveranitatile statale existente sau o depasire a suveranitatilor printr-un proces de unificare, de „integrare” a Europei. Contele Coudenhove-Kalergi, publica la Viena, în 1922, manifestul „Paneuropa” în care arata: „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire” . În 1926, el reuneste la Viena congresul constitutiv al Uniunii Paneuropene, la care iau parte 2000 de persoane. Initiativa cea mai spectaculoasa a epocii a fost cea luata de Aristide Briand în cadrul Societati Natiunilor, când, la 7 septembrie 1929, a propus Adunarii generale a Societatii Natiunilor sa creeze, între statele europene, o legatura federala, dar fara sa se aduca atingere suveranitatii acestor state, propunere în urma careia Aristide Briand a primit sarcina sa prezinte un memorandum asupra „organizarii unui regim de uniune federala europeana”. Raspunsurile guvernelor la acest document prezentat la 1 mai 1930 au fost prudente, iar in unele cazuri chiar negative. Spre sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial, în Europa ocupata, numeroase miscari de rezistenta s-au pronuntat în favoarea unei viitoare unitati europene. Odata recâstigata pacea, Winston Churchill revine asupra aceleiasi teme cu prilejul unei conferinte la Universitatea din Zürich, pe 19 septembrie 1946, unde propunea constituirea unor State Unite ale Europei, spunând printre altele: „Noi trebuie sa cream ceva de genul

3

Statelor Unite ale Europei. Primul pas este formarea unui Consiliu al Europei. Daca la început nu toate statele Europei vor sa intre în Uniune, trebuie ca noi sa lucram pentru a alatura si uni acele state care o doresc si o vor.” În 1948, sub egida Comitetului pentru Coordonarea Internationalã a Miscãrilor privind Unificãrii Europei se reuneste, la Haga (Olanda), Congresul European. Este prezidat de Winston Churchill si participã 800 de delegati. Participantii recomandã crearea unei Adunãri Europene Deliberative si a unui Consiliu Special European, care sã aibã în atributii pregãtirea integrãrii economice a tãrilor europene. Delegatii cer si adoptarea Cartei Drepturilor Omului si a unei Curti de Justitie care sã asigure aplicarea Cãrtii.

***

Ideea europeana si Consiliul Europei Conceptul geografic de Europa cuprinde, în mod conventional spatiul de la Atlantic la M. Urali. Conceptul istoric de Europa include spatiul istoric al evolutiei societatii umane ce a creat actuala civilizatie europeana si e legat de Conceptul cultural de Europa, care defineste o cultura europeana a unitatii în diversitate, având ca fundamente comune mostenirea istorica a culturii grecesti, a civilizatiei romane, a spiritualitatii crestine, a parlamentarismului modern, a stiintei si tehnicii moderne, dupa cum arata si filosoful Andrei Marga. În sfârsit, conceptul institutional al Europei cuprinde binecunoscutele structuri europene: UNIUNEA EUROPEANĂ(UE). Este a&# 22222s1819w 351;adar usor de observat ca România apartine Europei geografice, istorice si culturale - si nimeni nu contesta acest lucru. Nu apartine însa Uniunii Europene si civilizatiei capitaliste occidentale.Ideea europeana nu este o inventie a epocii noastre.Dezbaterea intelectuala asupra ideii de Europa are o istorie de 28 de secole, de la Hesiod pâna în zilele noastre. Aceasta dezbatere a relevat multitudinea de sensuri atribuite conceptului de Europa: Europa geografica, Europa ca civilizatie, Europa unitatii politice sub diferite forme1[1]. Constructia unei Europe unite s-a încercat fie în jurul ideii crestine, sub forma de „Respublica Christiana”, fie prin forta armelor sub forma imperiilor lui Carol cel Mare, Napoleon si Hitler, fie sub forma unitatii în diversitate prin recunoasterea de catre statele suverane a unui „drept public european”, al tratatelor, care sa asigure echilibrul european, fie ca Europa unita prin consimtamântul reciproc.Europa unita prin consimtamântul reciproc a fost gândita de-a lungul secolelor, în diferite variante, de personalitati ilustre, precursorii UE: Dante, regele Podiebrand al Boemiei, Henric IV, abatele de Saint-Pierre, Napoleon I si Napoleon III, Giuseppe Mazzini, Victor Hugo, Paul Valery, Kossuth Ortega y Gasset, R. Coudenhove-Kalergi, Aristide Briand, si creatorii integrarii europene Jean Monnet si Robert Schuman, Charles de Gaulle, Jacques Delors, Altiero Spinelli, Helmuth Kohl. O anumita conceptie de Europa unita prin consimtamântul reciproc devine azi o realitate vie prin integrarea europeana postbelica, ce raspunde unor necesitati concrete ale lumii contemporane2[2].

1

2

4

O transpunere în realitate a unei alte conceptii de Europa unita prin consimtamântul reciproc s-a încercat însa mai întâi în perioada interbelica, prin Proiectul Briand de Uniune Europeana. Personalitate politica de anvergura, premierul francez Aristide Briand a acceptat presedintia de onoare a miscarii paneuropene conduse de contele austriac Richard Coudenhove-Kalergi si a ridicat ideea paneuropeana la rang de politica de stat. Proiectul Briand de Uniune Europeana reprezinta momentul în care, pentru prima data în istorie, ideea de Europa unita prin consimtamântul reciproc a fost promovata, din sfera utopiilor intelectuale, în sfera politicii guvernamentale si a relatiilor internationale. Pentru prima data în istorie, guvernul unei mai mari puteri a promovat aceasta idee în mod oficial pe scena internationala, cerând tuturor statelor europene sa se pronunte solemn asupra sa si sa construiasca împreuna o Uniune Europeana. Prin aceasta, Proiectul Briand a declansat cea mai ampla dezbatere de pâna atunci a ideii de Europa unita în toate tarile Europei, la nivelul guvernelor si parlamentelor, al partidelor politice si presei, al elitelor politice si intelectuale, al societatii în ansamblul ei 3[3]. Invitata sa devina membru fondator al Uniunii Europene în anul 1930, România si-a asumat solemn aceasta optiune si a actionat efectiv pentru realizarea sa4[4].Planul Briand a fost lansat mai întâi la Adunarea Societatii Natiunilor din septembrie 1929. La 17 mai 1930, Franta a remis oficial celorlalte 26 de state europene membre ale Ligii Natiunilor, „Memorandumul guvernului francez asupra organizarii unui regim de uniune federala europeana“ (redactat în fapt de catre Alexis Léger la 1 mai 1930), care dezvolta ideile Proiectului Briand. Conceptele de „Uniune Europeana“, „Comunitate Europeana“, „Piata Comuna“, libera circulatie a persoanelor, marfurilor, serviciilor si capitalurilor, „uniune politica“, „uniune economica“, problema prioritatii politicului sau economicului - toate au fost lansate de Proiectul Briand în 1930 si au fost preluate în limbajul comunitar postbelic, acoperind astazi realitati institutionale. Briand concepea „Uniunea Federala Europeana“ ca o organizatie de cooperare politica si economica paneuropeana. Consideram ca institutiile Uniunii Federale Europene aveau caracter interguvernamental (nu supranational), erau specifice pentru o uniune de state sau o confederatie de state (nu pentru o federatie sau un stat federal) si copiau întocmai institutiile Ligii Natiunilor. Cele trei institutii ale Uniunii Federale Europene erau: „Conferinta europeana“ (analoaga Adunarii Generale a Ligii Natiunilor), „Comitetul european“ (analog Consiliului Ligii Natiunilor) si Secretariatul (analog Secretariatului Ligii Natiunilor). Capitala Uniunii Federale Europene si sediul tuturor institutiilor sale trebuia sa fie la Geneva, ca si sediul Ligii Natiunilor. Subliniem ca Briand proiecta o Uniune Europeana de tip confederativ, cu caracter interguvernamental, nu supranational. Guvernul României s-a pronuntat oficial pentru o Uniune Europeana prioritar economica bazata pe suveranitatea, egalitatea si integritatea statelor nationale. Mai mult, guvernul Maniu a promovat o strategie proprie de integrare paneuropeana, dinspre Europa central-sud-estica spre cea occidentala. Comparativ, integrarea europeana postbelica va începe în Europa occidentala. Însa în 1930, România a actionat pentru o întelegere regionala central-sud-est-europeana care sa se extinda la nivel paneuropean. Acesta a fost scopul conferintelor de la Bucuresti, Sinaia si Varsovia, din vara anului 1930, care au structurat Blocul Statelor Agrare. Reprezentantul autorizat al acestui Bloc a fost ministrul Virgil Madgearu, care a fost mandatat de cele opt state ale regiunii sa le sustina interesele în procesul de proiectare si edificare a Uniunii Europene. Madgearu si-a îndeplinit acest mandat în cadrul dezbaterilor Ligii Natiunilor din septembrie 1930. Tot atunci, Titulescu a fost ales presedinte al Adunarii Societatii Natiunilor, care a dezbatut Planul Briand de Uniune Europeana. Alegerea sa tocmai în acest moment nu a fost întâmplatoare, deoarece Titulescu era cunoscut ca un militant activ pentru ideea de Uniune Europeana. El a a pledat în favoarea Planului Briand la Universitatea Cambridge, unde a spus ca nu de revizuirea frontierelor are nevoie omenirea, ci de spiritualizarea frontierelor existente. Remarcam ca spiritualizarea frontierelor este azi o realitate în Spatiul Schengen. Ministrul de externe G.G. Mironescu a contribuit decisiv la formularea unei politici favorabile a Micii Întelegeri fata de proiectul paneuropenist francez. Mironescu a condus diplomatia româneasca în sustinerea activa a Planului Briand si în promovarea strategiei graduale de constructie paneuropeana. El a exprimat aceasta pozitie a tarii si în fata Adunarii Ligii Natiunilor, în sesiunile din septembrie 1929 si septembrie 1930. El este autorul raspunsului pozitiv al României la Memorandumul Briand.

3

4

5

Pentru contributia activa a României la opera de întemeiere a Uniunii Europene s-au pronuntat în 1929-1931 atât cei doi prim-ministri, Maniu si Mironescu, cât si toti ministrii guvernului PNŢ, dintre care îi mentionam pe Mihalache, Madgearu, Gafencu, Manoilescu, Condeescu, Halippa, Costachescu, Popovici.Programul paneuropenist al guvernului a fost inclus de doua ori în mesajul tronului, fiind aprobat de ambele camere ale Parlamentului (dominat de PNŢ). În noiembrie 1930, în mesajul tronului catre Corpurile Legiuitoare, regele Carol II, avându-l alaturi pe printul mostenitor Mihai, a exprimat optiunea României pentru Uniunea Europeana. Raspunzând la mesajul tronului, Parlamentul tarii a votat doua motiuni de sustinere pentru crearea neîntârziata a Uniunii Europene.În anii 1930-1932, România a fost membru activ al Comisiei de Studiu pentru Uniunea Europeana, în cadrul careia a sustinut energic tentativa de constructie economica europeana. Titulescu a propus solutii economice concrete în interesul tarilor agrare din Europa Centrala si de Sud-Est, pentru depasirea crizei de supraproductie. Comisia a adoptat aceste solutii si a reusit încheierea unei conventii privind instituirea Societatii Internationale de Credit Agricol Ipotecar. Rezolutiile Comisiei nu s-au aplicat din lipsa de vointa politica a marilor puteri.La nivelul elitei politice si intelectuale a României interbelice s-a realizat un consens de principiu privind aderarea la ideea de Uniune Europeana. În favoarea unei integrari paneuropene prioritar politice s-a exprimat principalul partid de opozitie, PNL, prin vocile lui I.G. Duca, C. Argetoianu, Mircea Djuvara, Vespasian Pella. Partidul Social-Democrat si-a asumat programatic ideea de Uniune Europeana în 1927. În 1930, presedintele PSD C.-Titel Petrescu a reiterat nazuinta social-democratilor români si europeni de fondare a UE. Aceasta nazuinta devenise obiectiv programatic al Internationalei Socialiste înca din 1926. Partidul Maghiar din România, reprezentat de Ugron István si Jakabffy Elemér dorea o Uniune Europeana în care sa se garanteze drepturile minoritatilor. În Parlamentul României, ideea paneuropeana a fost promovata pentru prima data în iulie 1926, de senatorul averescan de Târgu-Mures, Octavian Taslauanu. Nicolae Iorga era presedintele Uniunii Paneuropene Românesti.Din rândurile clerului ortodox, Nichifor Crainic si Ioan Lupas s-au pronuntat pentru Europa unita crestina, în favoarea careia au adus argumente biblice. Un catalizator al dezbaterii temei a fost Institutul Social Român, influenta institutie culturala apropiata cercurilor guvernamentale si monarhiei. Institutul s-a angajat într-un program menit sa aduca o contributie româneasca la proiectarea si realizarea Uniunii Europene si a organizat importante conferinte pe aceasta tema, antrenând reprezentanti de seama ai elitelor politice si culturale. Remarcam rolul presedintelui Institutului, academicianul Dimitrie Gusti, care a demonstrat câ formarea Europei unite este o necesitate sociologica obiectiva.Atitudini proeuropene s-au exprimat în toata presa româneasca: în ziarele centrale „Universul”, „Adevarul”, „Curentul”, „Cuvântul”, „Dreptatea”, „Argus”, „Viitorul”, „Neamul Românesc”, „Socialismul”, „Îndreptarea”, în publicatiile clujene „Patria” si „Ţara Noastra”, în prestigioasele reviste culturale „Convorbiri literare”, „Viata româneasca”, „Gândirea”, dar si în manualele de istorie interbelice. Manualele erau elaborate de istorici prestigiosi, iar profesorii interbelici puteau sa le vorbeasca elevilor despre Planul Briand.Presa era capabila si sa influenteze opinia publica româneasca în crearea unui sentiment proeuropean de masa, în masura în care aproape toate ziarele sustineau Planul Briand. Consideram ca influentele gazete „Adevarul”, , „Cuvântul”, „Argus”, „Dreptatea”, „Patria” devenisera adevarate tribune ale ideii de Uniune Europeana, în favoarea careia faceau o propaganda ferventa. Toate marile ziare independente scriau aproape zilnic în 1930 despre Uniunea Europeana familiarizându-si cititorii cu demersurile întreprinse pentru organizarea acesteia. Ziarul „Universul” abunda în informatii, dar exprima câteva atitudini rezervate, din perspectiva suveranitatii nationale.. Sustinând politica lui Carol II, ziarul „Cuvântul” al lui Nae Ionescu, a pledat cu insistenta pentru Planul Briand în 1930. Dar în 1932, Nae Ionescu se va pronunta categoric împotriva oricarei idei de UE, afirmând ca „Europa nu exista”. Esecul Planului Briand, Al Doilea Razboi Mondial, si instaurarea regimului totalitar comunist au deturnat radical preocuparile oamenilor si au sters Planul Briand din memoria colectiva. Dar cercetarea surselor releva o ampla receptare a ideii Uniunii Europene în societatea româneasca interbelica si un covârsitor curent de opinie în favoarea sa. Aceasta tema am dezvoltat-o în teza mea de doctorat, demonstrând ca românii au o traditie istorica proeuropeana5[5].

5***

6

Asadar, „fortele profunde” ale României (partidele, presa, opinia publica) au sustinut politica proeuropeana a guvernului tarii. România si românii si-au asumat ideea de Uniune Europeana în 1930. Evident, ei nu au fost nici primii, nici singurii adepti a ideii, deci nu este vorba de protocronism. Românii îsi au locul lor în istoria ideii de Europa Unita si în galeria precursorilor integrarii europene. Planul Briand a esuat, fiind prea înaintat pentru acea vreme, iar omenirea a cunoscut atrocitatile celui de-Al Doilea Razboi Mondial.În conditiile Razboiului Rece, Winston Churchill în 1946 a tinut celebrul sau discurs de la Zurich în care chema la crearea Statelor Unite ale Europei (în completarea discursului de la Fulton în care a lansat razboiul rece si conceptul de Cortina de Fier). Concomitent s-au dezvoltat o serie de miscari proeuropene dupa o tipologie ideologica: crestin-democrata (incluzându-i pe parintii Europei Robert Schuman, Konrad Adenauer, Jean Monnet, Alcide de Gasperi, P.H. Spaak), social-democrata, conservatoare (Churchill), liberala. Au participat si români emigrati precum G. Cioranescu, Gr. Gafencu. Militantii pro-europeni s-au întrunit în Congresul de la Haga(1948). Un an mai târziu (1949) s-a creat Consiliul Europei. Consiliul Europei este un organism interguvernamental, nu supranational, având mai degraba o forta morala, fiind departe de a fi un bloc politico-militar ca NATO sau economico-politic ca UE. Consiliul Europei se ocupa cu promovarea drepturilor omului si a democratiei în Europa. Sub egida sa s-au încheiat conventii importante - Conventia Europeana a Drepturilor Omului, Conventia privind Drepturile Minoritatilor, s-a adoptat faimoasa Recomandare 1201, s-au garantat drepturile homosexualilor. Fireste ca la Consiliul Europei a putut adera si România în 1993, respectând drepturile omului si valorile democratiei. Dar aceasta este departe de a fi totul: Consiliul Europei nu înseamna înca integrare europeana, desi împartasirea valorilor sale este absolut indispensabila integrarii europene propriu-zise. Consiliul Europei are sediul la Strasbourg si are ca institutii Consiliul de Ministri, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei, Secretariatul, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de pe lânga Consiliul Europei, Comisia Europeana a Drepturilor Omului etc. România are deputati în Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei la Strasbourg. Curtea Europeana a Drepturilor Omului de pe lânga Consiliul Europei judeca procese privind casele nationalizate din România.

Ideea unității europene- Prof.univ. dr. Augustin Fuerea:

Analizată din perspectiva apariȚiei, în timp, a ideii de unitate în spaȚiul european, este imposibil să nu observăm faptul că aceasta este plasată în mod diferit de către juristi, economisti, filosofi, sociologi, psihologi si,

7

nu în ultimul rând, de către istorici, istorici care nici ei nu sunt unanimi cu privire la originile unei astfel de idei, respectiv a unui astfel de demers.Fiind vorba despre dimensiunea istorică a Uniunii Europene, nu-i putem ignora chiar pe istoricii care vorbesc despre ideea de unitate la nivel european încă din Antichitate, ori identifică unele evenimente care au avut loc în acest spaȚiu cu începuturile unei astfel de unităȚi sau o deplasează către prima jumătate a secolului XX1.

Uniunea Europeană este forma actuală a construcȚiei comunitare, care a început în anul 1952”. Istoria demonstrează că a fost nevoie să treacă un secol pentru ca discursul2, premonitoriu si profetic, rostit de Victor Hugo în anul 1849, să se transforme din utopie în realitate.

Dacă ar trebui să facem trimitere la legitimarea preocupărilor românilor si ale României în materiaapariȚiei si evoluȚiei ideii de unitate europeană nu am putea face abstracȚie de prezenȚa marelui diplomat român Nicolae Titulescu într-un astfel de context, personalitate care, în calitatea sa de presedinte al SocietăȚii NaȚiunilor, a contribuit major la consolidarea tezei „unificării europene”, dar si la îndepărtarea pericolului unui nou conflict mondial.

Astăzi, pare greu de crezut, chiar uluitor, faptul că, în urmă cu mai bine de 70 de ani3, din Româniapornea un apel esperanto pentru realizarea Statelor Unite ale Europei, apel care, asa cum arată autorii lucrării „OrganizaȚii europene si euroatlantice”4, „prin clarviziunea lui depăseste frontierele imaginaȚiei”.

1 În acest sens, Stelian Scăunas, „Aspecte istorice ale civilizaȚiei europene ca premise ale ideii de unitate europeană”, în Analele UniversităȚii Româno-Germane din Sibiu, nr. 3/2004: „SpaȚiul european, leagăn al uneiadin marile civilizaȚii ale lumii, s-a confruntat cu ideea de unitate chiar din perioada antichităȚii, când Roma, princampaniile sale militare, se pare că urmărea un asemenea deziderat”. În continuare arată că „Europa, prinȚesamitologică, frumoasa fiică a regelui Agenor (Regele Tirului, în antica Fenicie) a fost si ea obiect de dispută cauzată de frumuseȚe. Chiar Zeus, îndrăgostit de ea, a răpit-o si a dus-o în Creta (aici, Europa a născut pe Minos,Radamante si Sarpedon), iar chipul ei pictat a înfrumuseȚat multe din palatele AntichităȚii. Crestinii sunt cei care,mai târziu, au delimitat mai precis continentul european, dându-i acest nume princiar (Cartea Genezei, cf. Sf.Ieronim si Sf. Ambrosie, sec. IV – fiii lui Noe primesc în stăpânire câte un teritoriu: Sem, fiul cel mare, primesteAsia, al doilea fiu – Ham, primeste Africa, iar Iafet, al treilea fiu, primeste Europa)”.

2 „Va veni o zi în care toate naȚiunile continentului, fără a-si pierde calitatea lor de entităȚi distincte si glorioasalor individualitate, vor face tot posibilul să se grupeze într-o unitate superioară, constituind fraternitatea europeană.

Va veni o zi în care vor fi alte câmpuri de bătaie - cele ale pieȚelor deschise ideilor. Va veni o zi în care bombele vor fi înlocuite cu voturi”.

De ce? Pentru că fiecare dintre cele 10 puncte ale apelului, în zilele noastre, a dobândit ori, în cel mai rău caz, tinde să dobândească un veritabil caracter real:

„Europeni!1. Cu toată opoziȚia si contra tuturor, aveȚi încredere în Uniunea Europeană5.2. Cu ocazia alegerilor naȚionale, nu votaȚi decât pentru un partid care militează în favoarea

8

creării unei zone economice unificate6.3. DifuzaȚi pe lângă parlamentele naȚionale europene ideea instituirii unui Parlamentcomun7.4. CereȚi constituirea unei armate europene comune8 si introducerea unei monede unice9.5. CereȚi un statut autonom pentru state, regiuni si orase în cadrul Statelor Unite aleEuropei10.6. Să se studieze într-un spirit european11.7. RespectaȚi celelalte naȚionalităȚi12.8. LuptaȚi pentru a elibera economia de povara birocraȚiei.9. LuptaȚi pentru legi si instituȚii care permit dezvoltarea socială13.10. Cine se bate pentru Uniunea Europeană favorizează pacea mondială14”.

În acelasi spirit poate fi invocat si romanul „Omul de mâine”, adus, în discuȚie, în modinspirat, de către aceiasi distinsi autori în paginile aceleasi lucrări, roman apărut la EdituraCugetarea, în anul 1942 sub condeiul editorului si scriitorului Petre Georgescu-Delafras15.

În această lucrarea, autorul vorbeste despre “organizarea Europei într-un mare stat federal cu osingură conducere politică si economică, păstrându-si mai departe specificul lor etnic”, vor folosi pentru comunicare o „singură limbă internaȚională” si o „singură monedă europeană”. Din păcate, aceste mesaje nu au avut ecoul asteptat în Europa, astfel încât, încă o dată, continentul a fost devastat de un război nimicitor, având consecinȚe nefaste pentru statele europene. După cum cu toȚii stim, la sfârsitul celui de-al doilea război mondial economia Europei era distrusă aproape în întregime. Pe fondul unei păci fragile, politicienii vremii încearcă să preîntâmpine reizbucnirea războiului.

Astfel, în anul 1945, la numai câteva săptămâni de la capitularea Germaniei naziste si înainte de lansarea bombei de la Hiroshima, reprezentanȚii a cincizeci de state au semnat, la San Francisco, „Carta NaȚiunilor Unite”. Un an mai târziu (1946), la 19 septembrie, Winston Churchill, în, deja, celebrul discurs Ținut în aula UniversităȚii din Zurich, vorbea despre necesitatea existenȚei unor asa numite „State Unite ale Europei”.În martie 1947, Belgia, Franta, Luxembourg, Olanda si Marea Britanie semnează, la Bruxelles, Tratatul Uniunii Occidentale.

Primăvara anului 1947 a fost marcată de Planul american Marshall, creat în scopul reconstruirii economiei europene, prin acordarea de ajutor tuturor Țărilor din regiune.

Blocada Berlinului de către URSS survenită în primăvara anului 1949, a făcut să crească si mai mult tensiunea în Europa; drept urmare, la 4 aprilie 1949, principalele Țări ale Europei de Vest împreună cu Statele Unite ale Americii au pus bazele securităȚii lor colective prin semnarea, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). În anul 1949, sase Țări din estul Europei (Uniunea Sovietică, Bulgaria, Polonia, România, Cehoslovacia si fosta Germanie Democrata) au semnat acorduri de ajutor economic reciproc (COMECON). Iugoslavia, din cauza faptului că a părăsit blocul stalinist, nu a devenit membră COMECON. La 5 mai 1949 se semnează, la Londra, Statutul Consiliului Europei, iar la 5 ani după instalarea păcii pe continentul nostru, reconcilierea între fostii inamici era, încă, foarte departe. În contextul mai sus amintit, Germania a devenit un subiect de rivalitate între Est si Vest. Statele Unite doreau o accelerare a relansării continentului, dar se auzeau voci care cereau reînarmarea Germaniei pentru a face fata pericolului sovietic.

DificultăȚilor politice li s-au adăugat si cele economice: blocaje economice, cererea se diminua, preturile scădeau si producătorii erau pe cale de a constitui un Cartel pentru a limita concurenȚa pe piaȚă. Astfel, noua problemă, crucială, cu care se confrunta Europa a fost aceea de a evita greselile trecutului si de a pune bazele unei păci durabile între naȚiunile care se aflaseră multă vreme în conflict. SoluȚia, se aprecia în mod just, era ca raporturile dintre FranȚa si Germania să cunoască un nou început, început caracterizat prin realizarea unei strânse legături între acestea.

9

Constituirea ComunităȚilor Europene

Ceea ce în prezent pare, probabil, a fi fost un lucru evident pentru rezolvarea situaȚiei,problema se complica si mai mult, în condiȚiile Războiului Rece. Astfel, în dificilul moment alprimăverii anului 1950 lui Robert Schuman, pe atunci ministru al afacerilor externe din FranȚa,îi este încredinȚată, de către omologii săi din Marea Britanie si Statele Unite ale Americii, omisiune foarte importantă, si anume aceea de realizare a unui plan care să ducă la reintegrareaGermaniei Federale în concertul european.

Pentru a-si îndeplini sarcina, Robert Schuman recurge la geniul inventiv al unui omnecunoscut încă marelui public, dar cu o experienȚă excepȚională, acumulată în urma uneiîndelungate cariere internaȚionale - Jean Monnet16.

Ideea lui Jean Monnet - plasarea producȚiei franco-germane de cărbune si oȚel subresponsabilitatea unei autorităȚi supreme comune, independente, în cadrul unei organizaȚiideschise participării si altor state europene - este acceptată fără rezerve de Robert Schuman,astfel că, la 9 mai 195017, proiectul este făcut public sub numele de „DeclaraȚia” sau „PlanulSchuman”. Planul abordează, într-o manieră nouă, problema construcȚiei europene si impuneprincipiul supranaȚionalismului.

Metoda propusă de către Jean Monnet, si anume integrareacomunitară, acorda prioritate integrării sectoriale si celei economice, în detrimentul celeiglobale si, respectiv, politice. A fost, deci, abandonată schema tradiȚională a cooperăriieconomice între state, propunându-se o formulă nouă, numită „integrare”, în care stateletransferă unele competenȚe proprii în domenii bine delimitate către o nouă entitatesupranaȚională, creată prin voinȚa suverană a statelor. Robert Schuman si-a însusit propunerealui Jean Monnet si a transferat-o în zona responsabilităȚii politice. Cancelarul Konrad Adenauera primit cu mult entuziasm propunerea si a aprobat-o fără rezerve.

Pentru ca iniȚiativa franceză, devenită între timp o iniȚiativă franco-germană, să-si păstrezetoate sansele de a se transforma în realitate, trebuia să se acȚioneze repede. FranȚa convoacă, la20 iunie 1950, la Paris, o conferinȚă interguvernamentală a cărei presedinȚie era asigurată decătre Jean Monnet. łările Benelux-ului si Italia au răspuns apelului si s-au întrunit la masanegocierilor. Cu această ocazie, Jean Monnet preciza spiritul care trebuia să însoȚeascădiscuȚiile: “Noi suntem aici pentru a realiza o operă comună, nu pentru a negocia avantaje, ci

10

pentru a căuta avantajele noastre în avantajul comun”18.

La 18 aprilie 1951, Tratatul de instituire a ComunităȚii Europene a Cărbunelui si OȚelului afost semnat si încheiat pentru o durată de 50 de ani19. El a fost ratificat de cele 6 state semnatare(FranȚa, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg). La 10 august 1952 a intrat în vigoaretratatul si, la aceeasi dată, Înalta Autoritate, prezidată de Jean Monnet, s-a instalat la Luxemburg,începându-si activitatea.

Relansarea europeană, pusă în discuȚie prin ConferinȚa europeană de la Messina (1-2 iunie1955), a condus la depăsirea crizei. O negociere a fost angajată pe baza Raportului Spaak, din 21aprilie 1956. Raportul avea drept temă principală crearea a 2 uniuni: pe de o parte, o uniuneeconomică generală si, pe de altă parte, o uniune în domeniul utilizării pasnice a energieiatomice.

Negocierile au început prin înfiinȚarea a două noi ComunităȚi. Tratatele instituindComunitatea Economică Europeană20 (ce viza realizarea unei pieȚe comune generalizate) siComunitatea Europeană a Energiei Atomice21 (ce urmărea o solidaritate sectorială), au fost semnate la 25 martie 1957, intrate în vigoare în anul 1958, pentru o perioadă nedeterminată.Astfel, pe fondul căutărilor generate de necesitatea găsirii unor noi soluȚii pentrudezvoltarea economică au apărut cele 3 ComunităȚi Europene: Comunitatea Europeană aCărbunelui si OȚelului, în 1951/1952, iar Comunitatea Economică Europeană si ComunitateaEuropeană a Energiei Atomice, în 1957/1958.Pentru ca cele trei organizaȚii nou apărute să poată funcȚiona, Tratatele institutive auprevăzut pentru fiecare un sistem instituȚional, sistem care, nu se suprapune schemei clasicemostenite de la Montesquieu. În acest sens, alături de puterea legislativă, cea executivă si deputerea judecătorească, ComunităȚile dispun si de o instituȚie cu atribuȚii de control politic.Astfel, originalitatea sistemului instituȚional realizat de Jean Monnet constă în recunoasterea,într-un act constitutiv, a unei a patra puteri: cea de control politic. Asa cum am precizat, pentrua exista si pentru a funcȚiona, ComunităȚile au dobândit un sistem instituȚional propriu, dupăcum urmează:1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui si OȚelului dispune de: un Consiliu Special deMinistri (instituȚia decizională), o Înaltă Autoritate (executivul), Adunarea Comună (instituȚiacu atribuȚii de control politic) si de o Curte de JustiȚie (instituȚia jurisdicȚională);2. Comunitatea Economică Europeană a fost dotată cu următoarele instituȚii: Consiliul(legislativul), Comisia (executivul), Adunarea (controlul politic) si Curtea de JustiȚie (instituȚiajurisdicȚională);3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, la rându-i, avea următorul sisteminstituȚional (identic cu cel al CEE): Consiliul (legislativul), Comisia (executivul), Adunarea(controlul politic) si Curtea de JustiȚie (instituȚia jurisdicȚională).Ulterior, instituȚiile similare ale celor trei ComunităȚi au fuzionat.

2. ApariȚia Uniunii EuropeneOdată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht22, Europa unită, gândită de către

Jean Monnet – o Europă a cooperării pasnice între statele europene – devine o Europă caretrebuie să respecte libertatea si identitatea tuturor popoarelor ce o compun. Astfel, numai prinunirea popoarelor sale, Europa îsi va putea controla destinul si dezvolta un rol pozitiv în lume.UE este în slujba cetăȚenilor săi; păstrându-si propriile valori, tradiȚii si propria limbă, cetăȚenii

11

europeni ar trebui să se simtă în largul lor în ceea ce putem numi „casa europeană”.Până nu demult23, ComunităȚile Europene erau singurele organizaȚii internaȚionale deintegrare economică. Spre deosebire de organizaȚiile de cooperare economică, unde statelemembre colaborează între ele pentru ca economiile lor să prospere, organizaȚiile de integrareeconomică presupun punerea în comun a economiilor statelor membre pentru ca statele însele, cetăȚenii lor să prospere.Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene24 este cel care a pus bazele UniuniiEuropene. Astfel, la art. A se prevede faptul că „Prin prezentul Tratat, Înaltele PărȚi Contractanteinstituie între ele o Uniune Europeană, denumită în continuare Uniune”. Tot textul Tratatuluieste cel care oferă si o definiȚie a ceea ce înseamnă Uniunea Europeană, si anume: „Uniunea arela bază ComunităȚile Europene, precum si politicile si formele de cooperare prevăzute înprezentul Tratat”, adică politica externă si de securitate comună (PESC) si cooperarea îndomeniul justiȚiei si afacerilor interne (JAI)25.Viitorul Uniunii Europene stă sub semnul Tratatului de la Lisabona, Tratat care este denatură să aducă modificări esenȚiale.

BIBLIOGRAFIE[1] Isaac, Guy, „Droit communautaire général”, PUF, Paris, 1999.[2] Monnet, Jean, Mémoires, Ed. Fayard, Paris, 1976.[3] Popescu, Andrei, Jinga, Ion, „OrganizaȚii europene si euroatlantice”, Editura LuminaLex, Bucuresti, 2001.[4] Rodrigues, Stéphane, „L’avenir de l’Union européenne en questio(s)”, în Cahiers deDroit européen, nr. 3-4, 2001.[5] Scăunas, Stelian, „Aspecte istorice ale civilizaȚiei europene ca premise ale ideii deunitate europeană”, în Analele UniversităȚii Româno-Germane din Sibiu, nr. 3/2004.[6] „Les pères de l’Europe”, Actes du Colloque International, 2000, Bruxelles, Ed. Bruylant.

ISTORIA IDEII EUROPENE (I). DE LA ORIGINI LA SFÂRSITULSEC. AL XVIII-LEA

Ideea europeană – origini intelectuale

12

RelaȚiile strânse, pasnice sau conflictive, dintre statele europene, au condus la apariȚia unor idei, planuri si programe privind apropierea statelor, unirea lor în alianȚe temporare sau permanente si chiarconstituirea unor blocuri europene (rareori extinse si în afara Europei), de tip confederativ sau federativ. Ansamblul acestor planuri si programme care au la bază ideea necesităȚii unirii statelor europene poartădenumirea generică – IDEEA EUROPEANĂ.

Rădăcinile îndepărtate ale ideii europene pot fi căutate în renasterea conceptului de imperiu în evul mediu occidental (începând cu domnia lui Carol cel Mare), precum si în crestinarea întregii Europe în primele secole ale mileniului al II-lea. În evul mediu, termenul care evidenȚia unitatea profundă a Europei (apusene) crestine era cel de respublica christiana, asupra căreia îsi disputau supremaȚia papii si împăraȚii.În comparaȚie cu termenii generici christianitas (crestinătate) si respublica christiana, termenul Europa era relativ puȚin folosit în evul mediu. El nu dispare, totusi, fiind prezent în împrejurări semnificative.Astfel, cronicarul Isidor Pacensis, care trăia în Spania arabă la începutul secolului al VIII-lea, descrie bătălia de la Tours pe care arabii au purtat-o împotriva armatelor lui Carol Martel, ca pe o confruntare dintre musulmani si „armata europenilor”.

Semnificativ este mai ales faptul că termenul Europa apare de mai multe ori în legătură cu imperiul lui Carol cel Mare, care reusise să-si întindă hotarele din Catalonia până la Dunărea Mijlocie, în Panonia. Carol eraglorificat în termeni retorici ca „Europae veneranda apex” (venerabila coroană a Europei), sau ca „rex, pater Europae” (rege, tatăl Europei).

Despre întinsul său imperiu se afirma că include „tota occidentalis Europae” (toată Europa occidentală).Începutul ideii europene se află câteva secole mai târziu, într-o perioadă de mari transformări, reprezentată prin centralizarea primelor state în Europa apuseană, declinul autorităȚii papale si formarea unei concepȚiinoi despre suveranitate.

Primii reprezentanȚi (sec. XIII- XVI)Pierre DuboisPrimul reprezentant al ideii europene pe cale de constituire si un mareprecursor al gândirii europene în alte domenii a fost francezul PierreDubois (c.1250-1320). El a urmat studii juridice la Universitatea dinParis, unde i-a ascultat pe Toma d’Aquino si pe Siger de Brabant. Înlucrările sale a prezentat planuri foarte avansate pentru vremea în care atrăit, dominate de ideea reformării bisericii catolice si diminuării roluluipapei în comparaȚie cu suveranitatea laică exprimată de rege. Gândirealui are însă multe contradicȚii si ambiguităȚi, ca si cea a contemporanuluisău Dante, oscilând între concepȚii „moderne” si reminiscenȚe medievale.Astfel, Dubois propunea reformarea Bisericii si a mănăstirilor, era împotriva celibatuluiclerului, susȚinea educaȚia fetelor, cărora urmau să li se predea toate cunostinȚele,inclusiv medicina, argumenta cât de utilă este cunoasterea limbilor vorbite în contrastcu cele clasice, care dominau atunci viaȚa culturală. Pe plan politic, Dubois erapartizanul statului centralizat francez si al regelui său Filip al IV-lea, pe care l-a sfătuitsă devină împărat, într-un moment favorabil, în 1308.

Cea mai importantă lucrare a lui Pierre Dubois este De recuperationeTerre Sancte (Despre recuperarea Pământului Sfânt -1306). Scopuldeclarat al lucrării era organizarea unei noi cruciade pentru recucerireaPământurilor Sfinte de la musulmani dar dorinȚa reală a autorului era dea-i deschide calea lui Filip al IV-lea către o dominaȚie europeană. Atâtscopul declarat, cât si cel real, se ascundeau însă în spatele unui PlanambiȚios de asigurare a păcii între statele crestine.Însă, „pentru ca pacea să domnească nu este suficient să i se laudecalităȚile si nici măcar să existe angajamente de a o păstra”, scriaDubois. „Războiul trebuie împiedicat prin instituȚii potrivite. Trebuie

13

organizat arbitrajul internaȚional”. Pentru a împiedica războaiele întrestatele crestine, Dubois propune deci formarea unui tribunalinternaȚional, alcătuit din experȚi, de preferinȚă laici, care să judece si sădecidă asupra conflictului, pe baza documentelor si martorilor. Papei i serezerva dreptul de a modifica hotărârile tribunalului. Aceste hotărâri erau obligatorii si nerespectarea lor era urmată de grave sancȚiuni.Planul lui Pierre Dubois nu a avut urmări practice, dar are o mareimportanȚă pentru deschiderea unei linii de gândire care face legăturaîntre menȚinerea păcii si apropierea dintre statele europene.Remarcabil este si faptul că Pierre Dubois a fost primul (după informaȚiileexistente în prezent) care a conceput un astfel de plan, cu importante(dar nu exclusive) elemente laice. În ce măsură si-a depăsit Duboisepoca se poate constata si din faptul că abia peste mai mult de 150 aniau fost reluate idei similare cu ale sale, dar în noi condiȚii si cu scopurimai ambiȚioase.

Gheorghe de PodiebradÎn centru acestui nou capitol din istoria ideii europene s-a aflat regeleBoemiei, Gheorghe de Podiebrad, care a trăit între 1420 si 1471 si adomnit din 1458 până la moarte. Cu puȚin timp înainte de urcarea sa petron, în 1453, Mahomed al II-lea cucerea Constantinopolul si putereaotomană întărită ameninȚa Europa centrală.La fel ca Pierre Dubois, Gheorghe de Podiebrad avea calităȚi care-lridicau deasupra epocii in care a trăit. Mic nobil, el avea calităȚi politice similitare care l-au înălȚat pe scara socială. Regent la 31 de ani, ales regeal Boemiei de Dietă la 38 de ani, printr-un vot unanim, într-o epocă încare talentul personal conta mult mai puȚin decât nobleȚea familiei,Gheorghe de Podiebrad reusea prin propriile forȚe, „un organizator cuidei moderne care ne duce cu gândul, într-o oarecare măsură, laNapoleon” (Bernard Voyenne). Regele Boemiei provenea din grupulhusiȚilor moderaȚi si, prin aceasta apartenenȚa, el era adept al cauzei„naȚionale” cehe împotriva germanizării si adept al reformării Bisericii.Gheorghe de Podiebrad a avut drept consilier un misterios aventurierfrancez, Antoine Marin(sau Marini), refugiat la curtea sa, care i-a propusun plan îndrăzneȚ, pentru „emanciparea popoarelor si regilor prinorganizarea unei noi Europe”. Planul adoptat de regele Podiebrad eranumit Congregatio Concordiae („asocierea armoniei”) si prevedearealizarea unei alianȚe defensive a crestinătăȚii împotriva turcilor.Asocierea avea la bază, ca si în proiectul lui Pierre Dubois, organizareapăcii între statele membre. Era o confederaȚie bazată pe sprijinulreciproc. Dacă între state apărea un conflict, arbitrajul era obligatoriu,iar dacă hotărârea nu era respectată urmau sancȚiuni militare din parteacelorlalȚi membri. Proiectul prevedea deci un organ de arbitraj, care înproiectul studiat avea un caracter permanent. Fiecare stat avea drept devot. Sediul alianȚei urma să se schimbe din 5 în 5 ani:mai întâi era stabilitla Basel, apoi în FranȚa si după aceea în Italia.Regele Boemiei a obȚinut sprijinul Poloniei si Ungariei. În vara anului 1464, Podiebradsi-a trimis solul, pe Albrecht Kostka în FranȚa unde domnea puternicul si abilul Ludovical XI-lea. La 18 iulie 1464 a fost semnată la Dieppe numai o conferinȚă amicală. Era unesec,care a pus capăt planului ambiȚios al lui Gheorghe de Podiebrad. În 1466 regeleBoemiei a fost excomunicat de noul papă Paul al II-lea, pentru că nu a acceptat

14

revenirea tării sale sub autoritate catolică, abandonând privilegiile obȚinute anterior dehusiȚi. Cauzele esecului planului său european sunt însa în interesele divergente alestatelor vizate si in faptul că regele ceh îsi aroga o iniȚiativă, de unitate crestină,rezervată până atunci papalităȚii. Nu întâmplător in 1470 papa Paul al II-lea, dusmanu lui Podiebrad a trimis soli la Ludovic al XI-lea cu propunerea fondării unei „Confrerii apăcii universale”.Planul original al lui Gheorghe de Podiebrad nu s-a păstrat, insăcronicarul Phillippe de Comines a reȚinut ideile cuprinse în el. ImportanȚalui este însă foarte mare. Planul era nu numai mai complex decât cel allui Pierre Dubois, dar, pentru prima dată se încerca si punerea lui înaplicare, realizare practică. De aceea Congregatio Concordiae, proiectulregelui Gheorghe de Podiebrad rămâne ca moment de referinȚă în istoriaideii europene.Ideea europeană a avut si altă formă de manifestare în afara de planurisau proiecte de apropiere între statele continentului. Este vorba deformarea unei „constiinȚe” europene pornind de la reapariȚia si folosireaîn diferite contexte, a denumirii continentului nostru. Termenul „Europa”si „european” sunt tot mai des folosiȚi începând din secolul al XVI-lea.

Gânditorii secolului al XVI-lea

Secolul al XVI-lea este un prim secol al modernităȚii în care se întărescstatele centralizate, se încheie Renasterea, apare Reforma religioasă,continuă descoperirile geografice si se constituie primele imperiicoloniale: Europa este în centrul dezvoltării si stiinȚifice si europeniistrăbat oceanele lumii ajungând pe toate continentele. În acest contextistoric, conceptele medievale „christianitas” si „republica christiana” suntînlocuite de EUROPA, chiar dacă expresia „republica christiana” se vamai folosi încă în tratatul de pace de la Utrecht din 1714. Însă, chiar in1578 schimbarea amintită intrase in constiinȚa publică pentru că înThesaurus geographicus al lui Abraham Ortelius la cuvântul CRESTINIse preciza: vidi Europeos (vezi europeni), ceea ce însemna că „în zilelenoastre crestinii se numesc pe ei însisi europeni”.După analiza lui Peter Burke, termenul EUROPA (care îl înlocuia pe celde CRESTINĂTATE în contextul laicizării vieȚii) a îndeplinit atunci treifuncȚii: 1. era folosit pentru a le da europenilor un sentiment al existenȚeicomune în faȚa ameninȚării din afara în special din partea turcilor; 2.călătorii europeni au fost convinsi din ceea ce au văzut în alte locuri desuperioritatea civilizaȚiei europene în raport cu situaȚia de pe altecontinente; 3. multiplele aspecte divergente de pe continent vor conducerepede la ideea că unitatea si securitatea sunt necesare pe continent.ÎntrebuinȚarea tot mai frecventă a cuvântului EUROPA, în diferitecontexte, începând din secolul al XVI-lea este amplu documentată.Astfel, florentinul Pier Francesco Giambullari publică Historiadell’Europa (1566) si spaniolul Alfonso Ulloa, Historia de Europa(1570). Însă deosebit de importantă este lucrarea umanistului spaniolJuan Luis Vives (1492-1540) De Europae disidiis et bello turcicodialogus (Dialog despre disputele din Europa si războiul cu turcii,1526),care nu numai că foloseste cuvântul Europa în titlul operei sale, daroferă si expresie puternică a convingerii superiorităȚii europene.„Avem...foarte curajoasa si prea puternica Europă, în care, prin

15

înȚelegere (per concordiam) am fi nu numai egali cu turcii, dar superiorii Asiei, lucru dovedit atât prin geniul cât si prin spiritul popoarelor si princronicile faptelor săvârsite”, scrie Juan Luis Vives. Însă, pentru a facefaȚă primejdiei turcesti este necesară încetarea conflictelor si unireaȚărilor crestine.În 1530, Erasmus din Rotterdam emitea într-o scrisoare „prosperitateaEuropei”. Sebastian Munster scria si el în Cosmographia universalis că,desi Europa este cel mai mic dintre continente este cel mai avansat.Aceluiasi autor din secolul al XVI-lea îi datorăm celebra reprezentaregrafică a Europei sub forma unei regine, care reuneste regiunilecontinentului ca părȚi ale corpului: Hispania-capul, Galia si Germaniapieptul,Italia si Dania-braȚele… Si aceasta nu a fost singurareprezentare antropomorfă a Europei în acel secol.Nici în secolul al XVI-lea nu au lipsit proiectele de apropiere a stateloreuropene, chiar dacă ideea europeană a avut si alte forme demanifestare. Spre exemplu, Guillaume de Cienna si Jean Sylvagiuspropuneau in 1513 convocarea la Cambrai a unui congres la care săparticipe împăratul Maximilian, regele FranȚei Francis I, regele AnglieiHenric al VII-lea si suveranul łarilor de Jos, Carol - viitorul Carol Quintul.Cei patru mari suverani si-ar fi promis reciproc pacea si ar fi impus-o în Europa. Evident congresul nu a avut loc…

Planul ducelui de Sully -1635Un alt proiect celebru de unire a statelor europene într-o adevăratăconfederaȚie este cel cunoscut sub numele de „marele plan al lui Henrical IV-lea”. Autorul planului a fost în realitate Maximilien de Béthune, ducede Sully, fost ministru al lui Henric, îndepărtat din funcȚie de urmasulsău, Ludovic al XIII-lea. Sully a lucrat la acest plan din 1620 până în1635 si i l-a atribuit marelui rege Henric al IV-lea pentru a-i da mai multăautoritate. În aceste condiȚii se poate observa că Sully a fostcontemporan cu Emeric Crucé si este posibil ca el să fi fost influenȚat delucrarea apărută în 1623.Însă planul lui Sully, hughenot de religie era pe de o parte mai puȚinavansat decât al lui Crucé, pe de altă parte mai complex si ambiȚios înconȚinut. Limitările sunt în primul rând de natură religioasă. Planul luiSully respinge asocierea altor state în afară de cele crestine; chiar si înaceastă privinȚă nu sunt acceptate decât cele catolice, luterane sicalviniste. Dacă marele duce al Moscoviei refuză să-si schimbe religia vafi alungat din Europa. Cu atât mai mult va fi gonit din Europa sultanulturcilor, deposedat de toate posesiunile de pe continent. De aici rezultă adoua limitare: planul lui Sully are în vedere numai Europa.În schimb proiectul de confederaȚie al lui Sully era deosebit de complexsi de ambiȚios, în conȚinut. Europa organizată politic după ideile saleurma să cuprindă: cinci monarhii elective (Sfantul Imperiu Romano-German, statele papale, Polonia, Ungaria si Boemia), sase monarhiiereditare (FranȚa, Spania, Anglia, Danemarca, Suedia si Lombardia) sipatru republici suverane (VeneȚia, Italia, ElveȚia si Belgia). PrinsuprafaȚă si bogăȚie statele urmau să fie aproximativ egale. Prin urmare,planul expunea în detaliu teritoriile pe care le cuprindea fiecare stat. ÎnconsecinȚă erau prevăzute si reorganizări teritoriale: Spania era redusăla provinciile din peninsula iberică; FranȚa, Anglia, Damenarca si Suediaîsi păstrau frontierele, dar erau create regatul Lombardiei, republica

16

italiană, o republică a Belgiei si o republică elveȚiană extinsă în Franche-Comté, Alsacia si Tyrol. Reorganizarea teritorială a Europei era o marenoutate a planului conceput de ducele de Sully.În viziunea lui Sully cele cincisprezece state urmau să formeze o„Republică prea crestină” iar în fruntea acesteia el aseza un „Consiliuprea crestin” alcătuit din patruzeci de membri (patru pentru statele marisi doi pentru cele mici). Consiliul va fi reînoit din trei în trei ani si va aveasediul pe rând, câte un an, în orasele Metz, Luxemburg, Nancy, Köln,Mainz, Trier, Frankfurt, Würzburg, Heidelberg, Speyer, Worms,Strasbourg, Basel si Besançon.Pe lângă acest consiliu central, planul mai prevedea înfiinȚarea altorsase consilii provinciale cu puteri limitate la o anumită regiune a Europei.Astfel, consiliul de la Danzig avea atribuȚii asupra statelor din nord est,consiliul de la Nürenberg era competent în Germania, cel de la Vienaavea puteri în Europa de est, consiliul de la Bologna avea autoritateasupra Italiei, cel de la Konstanz avea atribuȚii în ElveȚia si Lombardia,iar al saselea consiliu cu sediul într-un oras ce urma să fie stabilit învestul Europei (probabil în FranȚa) primea competenȚa pentru FranȚa Spania, Anglia si Belgia. Aceste consilii aveau competenȚa de a rezolvatoate diferendele dintre suverani si popor, sau dintre state.Deciziile consiliului central erau obligatorii pentru toate statele. Mai multdecât atât, hotărârile consiliului limitau suveranitatea statelor. În plus,consiliul central putea să perceapă impozite si organiza o puternicăarmată a confederaȚiei europene. Aceasta armată comună urma să aibă270.000 de infanteristi, 50.000 de călăreȚi, 200 de tunuri si 120 de navesi galere. Ea trebuia folosită împotriva turcilor pentru cucerirea unei părȚidin Asia si a Africii de nord. În plan economic, Sully considera cărepublica europeană trebuie să se bazeze pe libertatea comerȚului sipropunea chiar suprimarea barierelor vamale.În ciuda limitelor sale religioase, planul ducelui de Sully este interesantprin cunostinȚele dovedite de autor în domeniul politicii internaȚionale siprin originalitatea unor idei. Iată un ultim exemplu al originalităȚii, dar sidovada intuiȚiei de care dă dovadă Sully. Pornind de la fapte istorice side la realităȚi din vremea sa, el consideră că în centrul confederaȚieieuropene pe care o gândea este formarea unui puternic stat german,aliat firesc al FranȚei. Motiv pentru a-i îndemna pe germani să seunească…În perioada când ducele de Sully concepea si completa complexul săuplan pentru o „Republică prea crestină” Europa era însă dezbinată deinterese divergente si pustiită, în chiar centrul ei - Germania – de cel maicrâncen război de până atunci. Între 1618 si 1648 se desfăsoarărăzboiul de 30 de ani la care au participat aproape toate statelecontinentului din Spania până în Transilvania si din Suedia până în Italia.Războiul de 30 de ani a reprezentat victoria principiului statului suveran(reprezentat de FranȚa) în lupta cu ultimele încercări de asigurare ahegemoniei Habsburgilor în spiritul universalismului catolic de sorgintemedievală. Politica internaȚională de organizare a alianȚelor de stateîmpotriva acelui stat care prin puterea si ambiȚiile sale care prin putereasi ambiȚiile sale urmărea să le domine pe celelalte se numeste echilibruleuropean. Politica echilibrului a fost aplicată (si teoretizată) mai întâi înItalia si a primit dimensiuni continentale în războiul de 30 de ani. Pacea

17

de la Westfalia (1648) reprezintă triumful politicii echilibrului european iarartizanul acestei politici în interesul FranȚei a fost cardinalul Richelieuurmat, cu succes, de Mazarin, până la victoria din 1648. Politicaechilibrului european, afirmată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea a fosto modalitate practică, efectivă, de formare a unei anumite constiinȚeeuropene, prin dovada necesităȚii alianȚelor, colaborărilor, acȚiunilorpolitico-militare comune, convergente.

Proiectul lui Comenius – 1645

Revenim acum la proiectele privind asigura păcii si apropierea dintrestate, pornind de la acest scop. Al treilea procent important din secolul alXVII-lea îi aparȚine lui Jan Amos Komenski (latinizat Amos Comenius).Născut în 1592 în Moravia el a murit în 1670 la Amsterdam si estecunoscut drept marele precursor al pedagogiei moderne. Însă cunostinȚele sale vaste de filozofie, teologie si pedagogie urmau să fiecuprinse într-o vastă operă, rămasă neterminată, cu titlul Dezbatereuniversală asupra reformării problemelor umane. Pentru această lucrare,Comenius a scris la Elbing, în 1645, o introducere cu titlul Visul universalpe care a publicat-o abia în 1666.Comenius era un adevărat european pentru că a călătorit si a lucrat nunumai în Țara în care s-a născut, Cehia, ci si în Polonia, Suedia,Germania, Ungaria, Anglia si Olanda. A scris si publicat 154 de cărȚidintre care cea mai cunoscută este Didactica magna.În Visul universal, Comenius propune un fel de federaȚie universală cutrei instituȚii cheie. Una culturală, alta religioasă si alta politică. Astfel,unificarea cunoasterii printr-un sistem pedagogic pedagogic perfecȚionatcădea în sarcina Consiliului Luminilor. Reconcilierea religioasă eraîncredinȚată unui Consistoriu. În sfârsit, problemele politice erau decompetenȚa CurȚii de JustiȚie internaȚională. Însă desi universalismulgândirii sale îl îndeamnă pe Comenius să cuprindă în proiectul săulumea întreagă, el se referă cu adevărat numai la crestinătatea vremiisale, deci la Europa. El o mărturiseste explicit: „căci scopul meu supremeste să-l fac cunoscut pe Christos tuturor popoarelor”. De astfel, înPrefaȚa către europeni el scrie, probabil primul, despre „patria noastrăeuropeană”. Ar fi greu să nu apreciem cât de mult se apropie Comeniusde entuziastii federalisti europeni din secolul al XX-lea când scrie:„Această Lumină trebuie dusă la alte popoare în numele patriei noastreeuropene si, de aceea, mai trebuie să fim consideraȚi ca niste călătoriîmbarcaȚi pe aceeasi corabie.”

William Penn

În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea a fost redactat un proiectremarcabil de asigurare a păcii în Europa si de colaborare între statelecontinentului pe această bază. Planul era remarcabil asa cum era siautorul său: William Penn (1644-1718), fiul unui nobil bogat care

18

devenise amiral. A fost trimis să studieze în FranȚa si la întoarcerea înAnglia a devenit quaker, motiv pentru care a fost de mai multe ori închisîn Turnul Londrei. Penn a primit de la regele Carol al II-lea în schimbulunei datorii pe care o contractase de la tatăl său un vast teritoriu înAmerica de Nord, care va fi numit după familia sa Pennsylvania. ÎnconsecinȚă, la 37 de ani, în 1681, William Penn devine guvernatorulnoului stat pe care îl înzestrează cu o constituȚie model pentru caracterulei tolerant, democratic si pacifist, care va fi sursă de admiraȚie pentruconstituȚia SUA o sută de ani mai târziu…Acesta era omul care într-o perioada de răgaz, în 1693, a redactat sipublicat Eseu despre pacea prezentă si viitoare a Europei. În Europa erao nouă perioadă de războaie. Ludovic al XIV-lea regele FranȚei încercasă-si impună hegemonia, iar principiul „echilibrului european” folosit deprecursorul său împotriva Habsburgilor se întorcea acum împotrivaFranȚei: alianȚele se formau pentru a-i opri expansiunea.Fapt remarcabil si bogat în consecinȚe, prin William Penn ideea europeană ajunge pe continentul american. Proiectul lui Penn avea casursă (recunoscută) de inspiraȚie „Marele Plan al lui Henric al IV-lea”,deci concepȚia lui Sully, dar în unele puncte se aseamănă cu planul luiCrucé. William Penn propune si el constituirea unei Diete europenepentru rezolvarea diferenȚelor si asigurarea păcii. El nu este de acordînsă cu fantezista reorganizare teritorială, prevăzută de Sully pentru aforma state „relativ egale”, optând pentru menȚinerea statului quo-ului.Drept consecinȚă, reprezentarea în Dietă ar fi diferită în funcȚie depopulaȚia si puterea economică a fiecărui stat. Astfel, Imperiul Germanicar avea 12 delegaȚi, FranȚa 10, Spania 10, Italia 6, Suedia 4, Polonia 4,Provinciile Unite(Olanda) 4, Danemarca 3, Portugalia 3, VeneȚia 3, celetreisprezece Cantoane( ElveȚia) 2, ducatele Holstein si Kurlanda unul.Dacă Rusia si Imperiul Otoman ar participa, ceea ce pentru W. Penn eraconvenabil si just s-ar ajunge la 90 de delegaȚi. Locul întrunirii Dietei înprima sedinȚă ar fi undeva în centrul Europei, iar pentru următoarelesesiuni ar stabili ea singură sediul.Pentru a evita probleme dificile de protocol privind întietatea, autorulpropunea ca sala să fie rotundă si să aibă mai multe intrări pentru aîmpiedica orice nemulȚumire. Penn s-a gândit chiar si la limba în care voravea loc dezbaterile. „Nu voi spune mare lucru în legătură cu limba careva fi folosită în Dieta internaȚională, însă aceasta va fi cu siguranȚă latinasau franceza. Prima ar fi foarte potrivită pentru juristi, însă a douapractică pentru oamenii de calitate”.O problemă esenȚială era în acest plan cea a votului. În această privinȚă,Penn propunea ca „nimic să nu se decidă fără o majoritate de treisferturi dintre membrii, sau, cel puȚin de jumătate plus sapte”. Aspectulacesta al „votului calificat sau convingător” era o noutate si corespundeaprogresului spiritual democratic în teoria politică a vremii.În partea finală, într-o manieră pragmatică William Penn prezintă sicombate „obiecȚiile ce pot fi prezentate împotriva acestui proiect”, dar si„avantajele reale care ar rezulta din această propunere în vederea păcii”.Avantajele ar fi, după părerea lui nu mai puȚin de opt: 1. oprirea pierderiide vieȚi omenesti; 2. ridicarea prestigiului crestinilor; 3. „economia debani pentru prinȚi, ca si pentru popoare”; 4. „orasele cetăȚilor si Țările caresunt jefuite în timpul războiului vor fi protejate.”; 5. usurarea si siguranȚa

19

călătoriilor si comerȚului; 6. încetarea ameninȚării otomane prinincluderea Imperiului în plan; 7. strângerea legăturilor dintre familiiledominatoare europene si evitarea unui viitor conflict; 8. monarhii siceilalȚi conducători ai Europei ar fi putut să-si aleagă soȚiile din dragostesi nu pentru avantaje politice, ceea ce ar fi condus la o viaȚă fericităpentru ei!După cum se vede, William Penn a folosit în susȚinerea planului săutoate argumentele pe care le-a găsit convingătoare. Cu toate acesteaera si el, reformatorul de succes, pregătit pentru o nereusită, motivpentru a scrie la începutul lucrării: „Am luat în discuȚie o problemă caredepăsea puterile mele, dar care merită cu adevărat să fie dezbătută,având în vedere starea lamentabilă a Europei.”În ultimii ani ai secolului al XVII-lea, în condiȚiile războaielor iniȚiate de FranȚa lui Ludovic al XIV-lea, cuvântul „Europa” este mai des folosit, cusens politic si, uneori cu accente propagandiste. Iată câteva exemple: unpamflet publicat în Anglia în 1677, la câȚiva ani după începerearăzboiului, era intitulat: Europa – o sclavă dacă Anglia nu-i rupe lanȚurile.Conducătorul Olandei (si viitorul rege al Marii Britanii) Wilhelm deOrania se autocaracterizează drept „păstrătorul libertăȚii Europei”. Iar în1680 omul politic englez Henry Sydney îi scria lui Wilhelm de Oraniaasigurându-l că toată lumea se gândeste la el si îl consideră a fi singuracare poate salva Anglia si asigura „libertatea Europei”. AlianȚa împotrivalui Ludovic al XIV-lea s-a realizat sub steagul „libertăȚilor Europei”. Laîntâlnirile diplomatice din această perioadă francezii vorbeau de„Crestinătate” în timp ce englezii vorbeau în numele „Europei”.Documentele păcii de la Ryswick (1697), publicate în AngliamenȚionează în introducere că statele europene erau atunci într-un fericitechilibru si că Anglia si aliaȚii ei au rupt lanȚurile prin care libertateaEuropei era înlănȚuită.Nu trebuie să ne imaginăm că această diviziune terminologică între„Crestinătate” si „Europa” a fost absolută în lupta propagandistă dintimpul războaielor lui Ludovic al XIV-lea. Regele însusi folosea descuvântul „Europa”, „Interesele Europei”, „pacea Europei” sunt expresiicare revin foarte des în vocabularul său afirmă J. B. Duroselle. De aceeaputem accepta, cu rezerve pentru ultima parte, următoarea concluzie:„Europa, care în secolul al XVI-lea era încă un sinonim oarecumneobisnuit pentru „Crestinătate”, ajunge la sfârsitul secolului al XVII-leatermenul preferat, cel puȚin în cercurile anglo-olandeze si protestante „(Pinn den Boer). Aceeasi concluzie este mai clar formulată de HeikkiMikkeli: „În jurul anului 1700 termenul Europa era folosit în mod curent,în special în gândirea politică protestantă, si înlocuise aproape completmai vechiul Crestinătate.”Cu această premisă, putem lua în discuȚie evoluȚia Ideii europene însecolul al XVIII-lea, secolul „Luminilor si al revoluȚiei franceze din 1789,secolul în care laicizarea face pasi hotărâtori si secolul în care apare unnou cuvânt, folosit deseori pentru a defini realităȚile europene - cuvântulcivilizaȚie.

Ideea europeană în secolul al XVIII-lea

20

Dacă secolul anterior se încheiase prin publicarea unui plan deorganizare europeană scris de un quaker (William Penn), secolul XVIIIlease deschide tot prin prezentarea unui plan scris de un quaker. În1710 John Bellers (1654-1725) scrie lucrarea Câteva motive pentru unstat european pe care i-o dedică reginei Ana si o adresează tuturorconducătorilor din Europa. Planul lui Bellers se bazează pe un tratatcare să stabilească un statu-quo si prin care toate statele să renunȚe lapretenȚiile lor. Un parlament întrunit anual ar fi baza pentru unireastatelor europene într-o confederaȚie. El ar adopta o legislaȚie comunăpentru toate statele europene. Originalitatea propunerii lui Bellers contăînsă în faptul că Europa urma să fie împărȚită în o sută de provincii saucantoane. Fiecare provincie ar avea dreptul la un reprezentant în Dietaeuropeană, dar pentru fiecare 1000 de locuitori ar putea alege alȚireprezentanȚi: În plus fiecare provincie ar furniza confederaȚiei fie 1000de soldaȚi, fie nave, fie bani. Totusi, împărȚirea în provincii n-ar afectaexistenȚa si configuraȚia statelor europene. Prin propunerea sadeosebita Bellers a fost considerat un veritabil precursor al„Europei regiunilor”. În sfârsit, Bellers acordă mare importanȚă religieica factor de unificare a Europei. Propune o întrunire generală acrestinilor pentru a pune capăt fragmentării Bisericii. Totusi, el nu searată intolerant pentru că susȚine că si rusii sunt crestini si, în plus, nicimăcar musulmanii nu pot fi redusi la supunere prin forȚă. O soluȚie ar fi,în opinia lui, să se extindă alianȚa păcii încât să cuprindă si aceste religii.Am prezentat până acum mai multe planuri de asigurare a păcii si deconstituire a unei confederaȚii europene (sau chiar universale). Pline deidei generoase, dar si de naivitate, de remarcabilă intuiȚie, dar si deancorare în rigorile istorice ale epocii lor. Trăsătura lor comună esteaceea că toate au fost destul de puȚin cunoscut la vremea lor si îndeceniile care au urmat. Ele au fost cercetate si apreciate mai mult desavanȚii din ultimul secol.

Proiectul Abatelui de Saint Pierre

Însă la începutul secolului al XVIII-lea a fost elaborat un proiect care s-a bucurat de celebritate chiar în acel secol, fiind analizat si comentat multmai serios decât cele anterioare.Autorul acelui proiect a fost abatele Charles – Irénée Castel de Saint Pierre (1658-1743). El s-a născut în nordul FranȚei, în Cotentin. A făcut carieră la Paris sub protecȚialui Fontenelle si participând la salonul marchizei de Lambert ajunge membru alAcademiei (1695). În calitate de secretar al abatelui de Polignac a participat lacongresul de pace de la Utrecht (1713). Exclus din Academie (1716) pentru că l-acriticat pe Ludovic al XIV-lea, a creat un club al dezbaterilor libere, care i-a adus alteprobleme. Saint-Simion îl caracterizează simplu în memoriile sale: „Avea spirit, culturăsi himere. Se spune că ultimul lui cuvânt a fost speranȚă”.Ocazia pentru publicarea proiectului la care se gândea de câȚiva ani l-agăsit Saint-Pierre în congresul de pace care se pregătea la Utrecht. În1712 a apărut la Köln, nesemnată lucrarea cu titlul Memoriu pentru aface pacea vesnică în Europa. În anul următor se publică la Utrecht oediȚie estimată la 2 volume, cu titlul Proiect pentru a face pacea vesnicăîn Europa, la care se adaugă un al treilea volum în 1717 cu titlul Proiectpentru a face pacea vesnică între suveranii crestini. Lucrarea devenise

21

stufoasă si, în 1729 autorul publică la Rotterdam un Rezumat, pe care însfârsit îl semnează. Acesta din urmă îi era dedicat lui Ludovic al XV-lea.Ca sursă de inspiraȚie, Saint-Pierre se raporta tot la „Marele Plan al luiHenric al IV-lea”. În proiectul său, Saint-Pierre pornea de la douăpremize: 1. că organizarea Europei din timpul său nu va face decât săprovoace războaie în permanenȚă; 2. că echilibrul de putere între Casade FranȚa si Casa de Austria nu va oferi suficiente garanȚii nici împotrivarăzboaielor externe, nici împotriva războaielor civile.Pentru autorul planului rezolvarea ar fi foarte simplă si beneficiile păciivesnice si ale comerȚului între state ar fi usor de obȚinut… Ar fi de ajunsca principalele state suverane din Europa „să dorească să încheie untratat de uniune si să organizeze un Congres permanent…” Pentru a fimai convingător el are si câteva exemple: unirea „celor sapteSuveranităȚi din Olanda sau a celor treisprezece SuveranităȚi din ElveȚiasau a SuveranităȚilor din Germania”. Examinând situaȚia din GermaniaSaint-Pierre, încrezător: „nu văd mai multe dificultăȚi în a forma CorpulEuropean, în zilele noastre, decât au existat înainte când s-a constituitCorpul German, de a realiza în mare ceea ce este deja realizat în mic”.Proiectul propriu zis pe care-l prezenta Saint-Pierre nu dovedea preamultă originalitate: el cuprindea propunerea semnării unui tratat care săinstituie o Societate sau o Uniune permanentă între suverani. Stateleurmau să fie reprezentate permanent în Congresul sau SenatulUniunii, stabilit într-un oras liber. Saint-Pierre se limita la statelecrestine, la Europa. Însă statele din Asia si Africa puteau forma, la rândullor, alianȚe care să semneze tratate cu Societatea europeană. Congresulnu se putea amesteca în guvernarea fiecărei Țări, dar lucra pentruredactarea unor legi privind comerȚul care să asigure „egalitatea sireciprocitatea pentru toate naȚiunile.Suveranii se angajau să nu facă si să nu accepte nici o modificareteritorială si nu puteau să ia armele si să înceapă un război decâtîmpotriva celui care era declarat dusman al SocietăȚii europene. Oricedispută dintre statele membre se va rezolva prin arbitraj, iar dacă acesta nu este acceptat, prin decizia Congresului cu trei sferturi din voturi.Diferendele privind comerȚul urmau să fie soluȚionate de „Camerelepentru menȚinerea comerȚului” stabilite în diferite orase.Pentru Societatea europeană Saint-Pierre a avut în vedere fie 18, fie 24de state. A oscilat dacă să includă Rusia, dar în formula cu 24 de state aacceptat-o! Fiecare stat trebuia să aibă cel puȚin 1.200.000 de locuitoripentru a fi acceptat. Dacă nu avea această populaȚie se putea asocia cualte state mici. Fiecare stat avea dreptul la un singur delegat în Congres.Însă contribuȚia financiară la bugetul SocietăȚii era proporȚională cuveniturile statului. Societatea avea, la rândul ei, un ambasador în fiecarestat membru si un reprezentant în fiecare provincie.Dovedind multă rigoare, Saint-Pierre considera că cele mai importanteprevederi ale planului său „articolele fundamentale” nu puteau fimodificate decât printr-un vot unanim. Celelalte „articole importante” sau„articole utile” puteau fi modificate cu o majoritate de trei sferturi.După cum se vede proiectul lui Saint-Pierre avea destule ambiguităȚiînsă limitările cele mai serioase erau cele referitoare la menȚinereaabsolută a statu quo-ului, veritabil imobilism, la reprezentarea egală astatelor si la rolul exclusiv pe care-l acordă intereselor suveranilor si

22

prieteniei dintre ei.Totusi, proiectul lui Saint-Pierre a fost mult discutat, aducându-i autoruluio indiscutabilă celebritate chiar dacă în evaluarea proiectului săudominante sunt neîncrederea si ironia. De la filozofi contemporaniprecum Leibnitz (preocupat si el de problema unităȚii europene în maimulte lucrări) si Voltaire (caustic si critic desi a schiȚat el însusi un plande pace) până la luminatul rege al Prusiei, Frederic al II-lea, texteleabatelui Saint-Pierre au provocat dezbaterea asupra posibilităȚilor sioportunităȚilor de realizare a unei cooperări europene fără precedentÎnsă cel care a contribuit cel mai mult la celebritatea abatelui de Saint-Pierre si a proiectului său de pace vesnică a fost Jean JacquesRousseau. De multe ori, în lucrările contemporane despre Ideeaeuropeană, „proiectul lui Saint-Pierre” este urmat de „critica luiRousseau”, respectiv referiri la o lucrare sintetică, bine sistematizată(are numai 40 de pagini), în care Rousseau îsi exprimă ideile: Estrait duproject de paix perpétuelle de M. l’abbé de Saint-Pierre, publicată în1761. La ea autorul va face o completare: Jugement sur la paixperpétuelle, publicată în 1782, după moartea autorului.Părerea lui Rousseau despre proiectul lui Saint-Pierre este împărȚită. Pede o parte îi critică naivitatea, simplitatea si idealismul. Pe de altă parteînsă, el admiră ideea în sine: „Dacă proiectul nu poate fi pus în practică,acesta nu se datorează faptului că el ar fi himeric. În realitate, oameniisunt lipsiȚi de chibzuinȚă si este un fel de nebunie să fii înȚelept înmijlocul nebunilor”. Rousseau consideră că abatele greseste când îsipune speranȚele în bunăvoinȚa prinȚilor. Acestia nu-si urmăresc decâtinteresele personale, meschine iar suveranitatea este prin natura eiavidă de putere. În consecinȚă, Rousseau se concentrează asuprademonstraȚiei că este în interesul prinȚilor să accepte o nouă organizare si instaurarea păcii.Rezultatul este un plan care nu diferă prea mult de cel al predecesoruluisău, numai că porneste de la alte premize si are alte concluzii. Concluziaeste că ar fi probabil nevoie de o revoluȚie pentru a se crea în Europa ofederaȚie. Dar este de dorit o revoluȚie? se întreabă Rousseau.Saint-Pierre a fost numit „primul mare propagandist pentru pace” pentrucă ideile sale au avut un răsunet atât de mare. Considerăm căcelebritatea lui Saint-Pierre se datorează atât operei sale cât, mai ales,epocii sale, secolul al XVIII-lea. Era, cum s-a putut observa, secolulprieteniei dintre filozofi si principi, secolul în care lectura devine oobisnuinȚă, nu mai puȚin secolul lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu…Înainte de a examina Ideea europeană prin opera acestor mari filozofi am dori sărevenim, pentru concluzii la opera lui Charles Irénée Castel de Saint-Pierre. În lucrareasa apare, pentru prima dată, cu insistenȚa atributului „european, europeană”:Societatea europeană, Universitatea europeană, Corp european, Tribunal european,Congres european.Este dovada unei reale constiinȚe europene…Si apoi, era oare abatele un idealist sau un naiv incurabil? La criticile aduse opereisale, el a răspuns: „Sunt de acord, că probabil arbitrajul european să nu se formulezedecât pas cu pas, cu grade de neperceput si în două sute de ani.” Peste două secoleera creată Societatea NaȚiunilor, instituȚie complexă de apărare a păcii, cooperare siorganizare a arbitrajului. Tot apărându-se, Saint-Pierre scria: „În prezent nu este vorbadecât de a începe liga, printr-un congres, la Haga sau în altă parte.” În 1948, federalistiieuropeni au organizat la Haga marele congres european care a avut un rol important îniniȚierea construcȚiei europene, locul fiind ales, probabil, în semn de respect pentru

23

marele precursor…Deci, ce a fost Saint-Pierre: un idealist naiv sau un vizionar?

Filozofia Iluministă

Revenim acum la problema ridicată mai sus: cum se exprimă Ideeaeuropeană în opera marilor filozofi din Secolul Luminilor. Am văzut căunii dintre ei (Rousseau, Voltaire) si-au folosit imaginaȚia si pentru aschiȚa planuri federaliste si pacifiste. Evident însă că nu aici era noutateasi contribuȚia lor fundamentală într-o epocă de schimbare profundă aviziunii despre om si societate. CulȚi, sceptici si cu dezvoltat spirit critic eiau făcut observaȚii si constatări mai mult decât proiecte ambiȚioase. Iarconstatarea lor merge pe linii convergente: există o unitate europeanăprofundă, iar Europa este continentul cel mai evoluat.

Charles-Louis de Secondat, baron de Montesquieu (1685-1755)

A fost printre cei mai reprezentativi gânditori din Secolul Luminilor. Mareteoretician al liberalismului el a susȚinut separarea puterilor în stat, rolullegislaȚiei în evoluȚia socială si monarhia constituȚională . Cea maicunoscută lucrare a sa este Spiritul legilor (1748). El împărtăseatotodată cosmopolitismul destul de răspândit în vremea sa „înainte de afi francez sunt o fiinȚă umană” spunea si refuza să dea unui prinȚ sfaturicare ar ruina alte state! Călător pasionat, el avea deja o imagineeuropeană când scria că „Germania există pentru a călători acolo, Italiapentru a sta câtva timp acolo, Anglia pentru a gândi acolo, iar FranȚapentru a trăi acolo”.Montesquieu este convins de superioritatea Europei. Aceasta se datorează întâicondiȚiilor geografice, în special climei. Ca teoretician al determinismului geografic, faceîn Spiritul legilor o comparaȚie între Europa - teritoriu al libertăȚii si Asia – supusăservituȚii. Însă mai mult decât pe geografie el pune preȚ pe cultură, ca, de altfel, toȚimarii gânditori ai secolului al XVIII-lea si face o legătură directă, cauzală, între cultură sidezvoltare. Iar din analiză Europa este favorizată: „Si dacă vrem să aruncăm o privireasupra situaȚiei actuale din lume, vom vedea că, pentru acest motiv (cultura ei), Europadomină celelalte părȚi ale lumii si este în prosperitate, în timp ce restul lumii geme însclavie si mizerie; tot asa cum Europa este mai luminată în mod proporȚional, înmăsura în care celelalte părȚi sunt acoperite de o noapte grea.”Însă mai mult decât aceste judecăȚi evaluative, care dovedesc existenȚaunei constiinȚe europene, sunt importante aprecierile filozofului cu privirela unitatea Europei, pentru că ele se raportează chiar la esenȚa Ideiieuropene.Într-o lucrare intitulată Despre puterea statelor, Montesquieu scrie: „UnprinȚ crede că va fi mai mare prin ruina unui stat vecin. Din contră.Lucrurile stau altfel în Europa încât toate statele depind unele de altele.FranȚa are nevoie de bogăȚia Poloniei si a Moscoviei, tot asa cumGuyenne are nevoie de Bretagne si Bretagne de Anjou. Europa este unstat compus din mai multe provincii”. Deci, el consideră că stateleeuropene sunt într-o situaȚie comparabilă cu cea a provinciilor FranȚei.

François-Marie Arouet, zis Voltaire (1694-1778)

A folosit raȚionalismul

24

pentru a combate intoleranȚa, prejudecăȚile, privilegiile si abuzurile. Spiritcritic, satiric, chiar caustic a tratat cu scepticism si ironie tot ce i s-a părutdepăsit sau utopic, lipsit de realism.Pornind de la aceste premize, scria Voltaire „Trebuie să examinămstarea în care suntem si nu starea în care nu putem fi.” Totusi, Voltaireprivea Europa cu mai mult optimism. Modul în care privea el problemanu era prea diferit de cel al lui Montesquieu. În Discurs preliminar lapoemul lui Fontenoy, (1745), Voltaire scria: „Popoarele Europei auprincipii de umanitate care nu se găsesc în alte părȚi ale lumii, ele suntmai legate între ele; au legi care le sunt comune, toate Caseledomnitoare sunt aliate; supusii lor călătoresc tot timpul si păstrează întreei relaȚii reciproce. Europenii crestini sunt la fel cum erau grecii: poartărăzboaie între ei, dar chiar în aceste conflicte păstrează atât de multădecenȚă…încât adesea un francez, un englez sau un german care seîntâlnesc prima dată par să se fi născut în acelasi oras.” CâȚiva ani mai târziu, în 1752, în Secolul lui Ludovic al XIV-lea, Voltaireobservă: ”Europa depăseste în toate privinȚele celelalte părȚi ale lumii…se poate privi Europa crestină ca un fel de mare republică împărȚită înmai multe state, unele monarhii, altele mixte, acestea aristocratice,celelalte populare, însă toate semănând unele cu altele, toate avândacelasi fond religios, chiar dacă este divizat în mai multe secte, toateavând aceleasi principii de drept public si de politică, necunoscute în altepărȚi ale lumii.”În sfârsit, în lucrarea lui fundamentală, Eseu asupra moravurilor sispiritului naȚiunilor, din 1769, grandioasă încercare de istorie universalăde la Carol cel Mare la Ludovic al XIII-lea, el vorbeste de „Europanoastră”.

Jean – Jacques Rousseau (1712-1778) Al treilea mare filozof al epocii a fost Jean – Jacques Rousseau (1712-1778). Fiul unui modest ceasornicar elveŃian, fără să fi putut face studiiorganizate într-o instituŃie de învăŃământ, ros de contradicŃii si depesimism, hăituit pentru ideile sale, plin de pasiune în a-si descrienefericirea, Rousseau a fost o excepŃie în Secolul Luminilor. Unprecursor al RevoluŃiei franceze pe care a influenŃat-o mai mult decâtoricare altul, dar si precursor al romantismului. Problemele pe care leanalizează în opera sa sunt cele fundamentale; raportul dintre individ sisocietate, relaŃia dintre cetăŃean si Putere, modul de educare al copiilor,originile statului si altele la fel. Între preocupările sale nu a lipsit temaunităŃii europene, fie ca observaŃie generală, fie subordonată cercetăriifederalismului.Despre federalism, în general, el si-a propus să scrie o lucrare distinctă,considerându-se inventator al domeniului. Ar fi fost o continuare a cărŃiisale Contractul social, pe care el o consideră prima parte dintr-un tratatvoluminos despre InstituŃiile Politice. Nu se stie ce s-a întâmplat culucrarea planificată despre federalism, dacă a fost cumva scrisă sau nu.Rousseau îsi exprimă însă observaŃiile despre unitatea profundă aEuropei în Extras din proiectul de pace vesnică al abatelui de Saint-Pierre. Acolo, el constată că situaŃia din Europa este deplorabilă, dacă oprivim prin prisma conflictelor: nu se încheie un război local decât pentru

25

a începe unul general si nu se fac uniuni decât împotriva altora.Rezolvarea este într-o confederaŃie: „Dacă există un mijloc de aîndepărta aceste periculoase contradicŃii, el nu poate fi altul decât oformă de guvernământ confederativ, care, unind popoarele prin legăturicomparabile cu cele care-i unesc pe indivizi, să îi supună pe toŃi, în modegal, autorităŃii legii.” Pentru a fi convingător, Rousseau folosesteexemple istorice, demonstrând că ideea confederaŃiilor se întâlnesteîncă din antichitate (la greci, etrusci, latini si gali). Totusi cele mai maridovezi de „înŃelepciune” le găseste autorul în epoca sa prin Corpulgermanic, liga helvetică si Provinciile Unite olandeze. Apoi Rousseau nuimaginează un nou proiect confederativ si pacifist ci, condus de realism,Rousseau constată că în afară de confederaŃiile constituite „se potforma, în mod tacit, altele, mai puŃin evidente, dar nu mai puŃin reale”,bazate pe unitatea de interese, prin asemănarea dintre obiceiuri si prinalte circumstanŃe care stabilesc relaŃii strânse între popoare divizate.Aceasta este situaŃia Europei, consideră filozoful „În acest mod toatestatele din Europa formează între ele un fel de sistem care le unesteprintr-o singură religie, prin acelasi drept internaŃional, prin obiceiuri, princultură, prin comerŃ si printr-un fel de echilibru care este consecinŃanecesară a tuturor acestor lucruri si care, fără ca cineva să segândească să-l păstreze, nu va fi, totusi, atât de usor de rupt cum credemultă lume.”În continuare, Rousseau scrie o adevărată „odă a Europei”, evidenŃiind atât calităŃile,cât si unitatea continentului. „adăugaŃi la aceasta situaŃia deosebită a Europei, la fel depopulată peste tot, la fel de fertilă pretutindeni, mai bine unită în toate părŃile ei,amestecul continuu de interese pe care legăturile de sânge si cele privind comerŃul,artele, coloniile le-au stabilit între suverani,mulŃimea râurilor si varietatea cursuluilor,care fac toate comunicaŃiile mai usoare, pasiunea locuitorilor pentru miscare, astfelîncât ei călătoresc tot timpul si se mută de mai multe ori unii la alŃii; inventarea timaruluisi gustul general pentru cultură, stabilind între ei o comunitate de studiu si decunoastere…. Cu aceste condiŃii înzestrată, Europa nu este numai „o colecŃie ideală depopoare care n-au în comun decât un nume” cum se întâmplă în Asia sau în Africa.Europa este mai mult „o societate reală, având religia ei, obiceiurile si tradiŃiile ei, chiarlegile ei, de care nici unul din popoarele care o compun nu se poate îndepărta fără săprovoace, imediat, tulburări.”În 1771, un grup de patrioŃi polonezi l-au rugat pe Rousseau săredacteze un plan de ConstituŃie pentru Ńara lor aflată în decadenŃă,considerând că în organizarea ei de până atunci se află cauza declinului.El a terminat lucrarea doi ani mai târziu si a publicat-o cu titlulConsideraŃii cu privire la guvernarea Poloniei si asupra reformei acesteiaproiectate în 1772. În comparaŃie cu frazele atât de consistente sifrumoase despre unitatea Europei, lucrarea aceasta provoacă o ciudatăsurpriză. Atât de comentate „contradicŃii” sau „inconsecvenŃe” ale luiRousseau apar si aici.În aparenŃă, imaginea pe care o schiŃează despre unitatea profundă aEuropei este aceeasi. Rousseau scrie „Nu mai există astăzi francezi,germani, spanioli nici chiar englezi, orice s-ar spune; nu mai sunt decâteuropeni. ToŃi au aceeasi gusturi, aceleasi pasiuni, aceleasiobiceiuri...[…] Un francez, un englez, un spaniol, un italian, un rus, sunttoŃi, aproape, acelasi om.” Noutatea consta însă în modul de interpretarea cestor fapte, a acestor realităŃi deoarece Rousseau pur si simplu

26

regreta această uniformitate, considerând că ea se datorează în bunăparte învăŃământului si recomanda o soluŃie simplă pentru salvareaPoloniei: polonezii să fie pregătiŃi ca polonezi, să se ataseze Ńării lor!„Vreau ca, învăŃând să citească ei să citească lucruri despre Ńara lor; cala zece ani să-i cunoască toate produsele; ca la doisprezece ani să-i stietoate provinciile, toate drumurile, toate orasele; ca la cincisprezece anisă-i stie toată istoria, iar la saisprezece ani toate legile…”În acest sens se rezolvă „contradicŃia” lui Rousseau. După ce a fostprofetul atâtor lucruri si apărătorul atâtor cauze, acum era profet alnaŃionalismului, care se năstea încet la sfârsitul secolului al XVIII-lea sicăruia îi aparŃine, de drept, în Europa, secolul următor, naŃionalism careva deveni o piedică majoră în calea integrării europene…ExistenŃa acestei noi direcŃii de subliniere a superiorităŃii si unităŃii Europei era întărită prin caracteristicile Secolului Luminilor, princosmopolitismul său, prin rolul unificator al limbii franceze, prinredescoperirea plăcerii de a călători. Însă nu au lipsit din acel secol niciproiectele pentru organizarea păcii si strângerea legăturilor dintre state.

Alte proiecte privind pacea si cooperarea europeană:

În acel secol au fost concepute destule planuri de acest fel. Mai degrabăa fost vorba de un progres de „internaŃionalizare” a procesului deredactare a lor.Un alt proiect îl are autor pe cardinalul italian Giulio Alberoni (1664-1752). Aventurier plin de talent si imaginaŃie, Alberoni si-a începutcariera ca trimis al micului ducat de Parma la Madrid si a devenit episcopde Malaga, cardinal si prim-ministru al primului rege spaniol din dinastiaBourbon, Filip al V-lea. După ce a fost îndepărtat din funcŃia de la Madrid(în 1719) s-a întors în Italia. Acolo a scris si publicat lucrarea Proiect alCardinalului Alberoni pentru a reduce Imperiul Turc la supunere faŃă deprincipii crestini si pentru împărŃirea între ei a cuceririlor făcute de acela.Autorul propunea colaborarea crestinilor catolici, protestanŃi si ortodocsiiîn lupta împotriva turcilor, dar îl excludea pe papă, cu care era în conflictpersonal. Mai prevedea formarea unui Congres european la Regensburg(unde se afla din 1663 sediul permanent al Dietei Imperiului Romano-German) care să joace rolul de arbitru permanent între statele europene.CâŃiva ani mai târziu, în Germania, este publicată o lucrare cu titlulRepublica crestină generală în Europa, Mecklemburg, 1752, având caautor pe Dr. Eobald Toze. Analizând proiectele lui Sully si Saint-Pierre,el le consideră irealizabile pentru că vin în contradicŃie cu principiulsuveranităŃii de stat. Totusi, vede rezolvarea problemei în educarea„spiritului de dreptate, dragostei faŃă de aproape si stăpânirii de sine.”Merită să fie reŃinut si planul regelui polonez Stanislaw Leszczynski(1704-1709 si 1733-1736), care a fost si duce al Lorenei (1736-1766).Ideea sa era de a se crea o „uniune a republicilor europene” în frunte curegele FranŃei. Este cuprinsă într-un manuscris găsit la Nancy, caredatează din 1748.Un alt plan de asigurare a păcii în Europa a realizat francezul AngeGoudar într-o lucrare publicată la Rotterdam, în 1757, cu titlul Pacea înEuropa nu se poate instaura decât în urma unui lung armistiŃiu: de

27

cavalerul G. Noutatea adusă de el era că stabilea o legătură întreeconomie si război, afirmând că „bogăŃiile sunt nervii războiului”. CasoluŃie pentru asigurarea păcii el propunea un armistiŃiu de douăzeci deani, care să linistească pasiunile războinice ale suveranilor europeni.În 1767 apare la Leipzig un volum intitulat ConstrucŃia noilor state, avândca autor pe J.H.von Lilienfeld. Si el propunea convocarea unui Congresal statelor crestine însă mergea mai departe cerând ca statele sătransfere suveranităŃii către acest si ca un Tribunal Suveran să impunăîn state un cod de drept internaŃional si să stabilească forŃele armatecare să aplice sancŃiunile stabilite de Congres. Mai poate fi amintit si proiectul vicontelui d’Argenson care propuneformarea unui Tribunal european în care FranŃa să deŃină rolul dearbitru.

În sfârsit, Jeremy Bentham, unul dintre fondatorii utilitarismului, a scrisîn perioada 1786 – 1789 o carte de drept internaŃional intitulată Principiiale legii internaŃionale, care va fi publicată postum, în 1843. În partea apatra a lucrării, prezintă si el un proiect de instaurare a păcii numit Unplan pentru pacea universală si vesnică. Planul său se referea laEuropa, nu la întreaga lume, si în special la Marea Britanie si FranŃa,statele cele mai importante în concepŃia autorului. Pentru instaurareapăcii, Bentham propunea constituirea unor instituŃii europene: o Dietăsau un Congres, în care fiecare stat va avea doi reprezentanŃi si o Curtede JustiŃie. Congresul avea un rol deliberativ si de sancŃiune morală, iarCurtea avea funcŃii de arbitraj. De altfel, autorul acorda un rol central înplanul său opiniei publice si în special presei. Nu era însă singurulelement de originalitate. Bentham mai propunea: renunŃarea la colonii,reducerea înarmărilor si abandonarea diplomaŃiei secrete, idei care vor fireaduse în dezbatere în secolul al XX-lea…În afară de instaurarea păcii, care era principalul obiectiv al propuneriisale, filozoful englez se dovedea federalist european convins când seîntreba: „De ce n-ar putea exista fraternitate europeană asa cum existăDieta germană sau Liga helvetică?”În anul când Bentham îsi termină lucrarea, 1789, izbucneste RevoluŃia înFranŃa. Secolul se va încheia peste un deceniu, dar în Europa era deja oaltă epocă: de schimbare a structurilor sociale vechi de secole, deînlocuire a suveranităŃii monarhului, de drept divin cu suveranitateapopulară, de impunere a principiilor libertăŃii,egalităŃii si fraternităŃii. IdeileRevoluŃiei s-au răspândit (uneori duse de armatele franceze) de laLisabona la Moscova si de la Stockholm la Bucuresti.Bibliografia• Paun Nicolae; Paun Ciprian Adrian - Istoria Constructiei europene, EFES, Cluj-Napoca, 2000• Courty; Guillaume Devin - ConstrucŃa europeană, Editura C.N.I. "Coresi" SA, Bucuresti• Dutu Alexandru - Ideea de Europa si evolutia constiintei europene, Editura ALLSURSA : http://www.unibuc.ro/uploads_ro/48340/1298/U2.pdfANDREI PLEȘU, despre Europa :Europa a fost candva unita printr-un idiom, printr-o credinta, printr-o politica

S-ar putea ca toate aceste ipoteze sa contina o parte de adevar. In ce ma priveste, as adauga doua explicatii, pornind de la ideea ca excesul retoric, verbalizarea incontinenta a temei unificarii europene, sunt, într-un anumit sens, fenomene psihanalizabile.

28

Ele camufleaza, pe de o parte, o difuza insatisfactie cu privire la temeiul ultim al efortului integrator, iar pe de alta, constiinta latenta a unui artificiu procedural care mineaza întreaga operatiune. Le voi lua pe rand.1. Un proiect de anvergura unificarii europene are nevoie de un liant pe masura. Sub ce idee tutelara vrem unificarea?

Proiectul în sine e vechi. Europa a fost unita candva, fie prin folosinta unui idiom nivelator (latina în Evul Mediu, franceza mai tarziu, engleza astazi), fie prin universalitatea credintei: Respublica christiana, în variantele ei imperiale: Bizantul la rasarit, Sfantul Imperiu Romano-German la apus. Ideea unei unificari de natura politica are, si ea, o istorie venerabila, de la Henric al IV-lea la Winston Churchill, de la Saint-Simon si Napoleon Bonaparte, la Aristide Briand si Coudenhove-Kalergi. Pana si la noi, în Romania, gandul unei simfonii a puterilor europene s-a conturat înca de la începutul secolului XIX. Un carturar al momentului (Eufrosin Poteca) visa, profetic, o Europa, care sa se întinda "de la Portugalia pana la Siberia".Fata de toate acestea, cu ce noutate venim? Primul raspuns ar fi ca am facut pasul de la utopie, sau de la proiectul abstract, la realitate. Uniunea Europeana exista, spiritul comunitar s-a institutionalizat.

Europa - numele unui admirabil proiect, spatiul catorva sumbre esecuri

Criteriul unificarii e, însa, deocamdata, unul predominant economic si financiar. Europa unita e - sau tinde sa fie - o piata bine organizata. Se imagineaza o sumedenie de facilitati comerciale, monetare, vamale, care sa faca viata întreprinzatorilor mai usoara si pe aceea a europenilor mai geometrica. Incercarea nu e lipsita de interes si a dat deja rezultate semnificative. Intrebarea care se pune e în ce masura aceasta reforma mai curand administrativa e la înaltimea proiectului politic si spiritual numit "unificarea europeana".

Filosofi ca Jürgen Habermas, istorici ca Philippe Aries, politicieni ca Lionel Jospin si multi altii declara exigente mai înalte: Europa nu poate fi redusa la întelepciunea negustorilor de legume, si daca e sa fie o "piata comuna", atunci adevarata ei marfa ar trebui sa fie cultura, respectiv o anumita clasa de valori.

Se face, în acest sens, încercarea de a înlocui vechea uniformitate religioasa a continentului, cu un soi de "religie profana", aceea a drepturilor omului si a guvernarii democratice.

Domeniul de valabilitate al acestei religii depaseste însa frontierele Europei si, ca atare, nu poate constitui atributul ei specific. In plus, valorile de acest tip, adoptate de multa vreme în Occident, nu s-au dovedit suficient de viguroase si de consistente pentru a actiona persuasiv asupra aspirantilor la integrare veniti dinspre est.

Revolutia Franceza a încalcat în mod sangeros drepturile omului pe care tocmai le proclamase, votul democratic l-a adus la putere pe Hitler, iar Europa valorilor seculare, de dupa iluminism, Europa moderna, a economiei de piata si a democratiilor parlamentare a produs doua razboaie mondiale si doua variante de totalitarism criminal, cu efectul dramatic al propriei ei scindari, din care cu greu cauta sa-si revina.

Uitam, uneori, ca Europa nu e numai numele unui admirabil proiect, al unui nobil spatiu de emulatie, ci si acela al catorva sumbre esecuri, din care nu s-a învatat destul. Prin urmare, pentru a reinventa unitatea europeana, trebuie sa avem ceva mai mult spirit critic si ceva mai multa imaginatie.

Ma grabesc sa spun ca nici tarile candidate nu au, în aceasta privinta, un punct de vedere mai nuantat. Strivite de urgenta sincronizarii, haituite de exigentele acquis-ului comunitar, ele înteleg integrarea europeana tot ca pe o cursa cu caracter economic. Exista, e drept, si mici ajustari legislative (care includ, de-a valma, drepturile minoritarilor, reclamele de tigari, protectia animalelor s.a.), dar accentul cade pe speranta unui nivel de trai mai bun.

29

Pentru majoritatea populatiei est-europene, integrarea înseamna, sa nu ne facem iluzii, capatuire si nimic mai mult. O mana de intelectuali, dublati de o cohorta de demagogi, vorbesc, uneori, si despre cultura. Trebuie sa asumam o "identitate culturala" europeana, despre care, însa, nu avem decat un concept destul de vag. Esticii tind sa faca din cultura un atu rentabil, întrucat e mai greu de masurat. "Stam rau cu economia, dar daca vesticii ar sti ce cultura avem, ar cere sa se integreze în Europa Rasariteana."

În realitate, în Est ca si în Vest, asistam la ceea ce Adam Michnik numea undeva o vertiginoasa "Disneyland-izare" culturala. Europa penduleaza între americanizare brutala si antiamericanism provincial. Unitatea culturala europeana e, asadar, mai curand un concept de criza decat unul regulator.

Sa rezumam: vrem o Europa unita, dar nu putem depasi nivelul unor operatiuni de infrastructura. Ne lipseste viziunea, marea idee restauratoare, marele simbol întemeietor. Ceea ce riscam sa obtinem este o splendida cochilie vida, o Europa aratoasa, dar fara interioritate.

Stiind asta, chiar si cei mai cinici tehnicieni ai unificarii nu pot fi scutiti de oarecari accese de mauvaise conscience. Iar pentru a le uita, ei organizeaza mari adunari festive în care se vorbeste, se vorbeste mult si triumfal, despre miracolul integrarii, despre "casa comuna" a Europei, despre un vis pe cale de a se împlini.

Suntem gata sa participam cu încredere la aceasta manevra terapeutica. Dar sa nu programam mari performante înainte de a fi cu adevarat vindecati.

Unificare, integrare, dez-estizare

2. Se vorbeste mult pe tema unificarii europene si dintr-un alt motiv. Termenii discursului sunt, uneori, ambigui, iar scenariul propus suna, în etapele lui, artificial. Caracteristic e faptul ca nu se face distinctia cuvenita între "integrare" si "unificare".

Cand Vaclav Klaus, fostul prim-ministru al Cehiei, a încercat sa o faca, conformismul comunitar s-a simtit jignit. Or, e limpede ca integrarea fostelor tari comuniste în mecanismul politico-economic al Vestului e o operatiune legitima si necesara, de vreme ce, dupa al doilea razboi mondial, cele doua parti ale continentului au avut un grafic de dezvoltare asimetric. Estul a ramas în urma si la margine, prin urmare Estul trebuie recuperat, integrat, readus la ritmul "normalitatii". Dar în vreme ce "integrarea" pune accentul pe substratul comun al "partilor" aflate în joc, "unificarea" subîntelege tocmai ideea unei dramatice separari. Unifici ceea ce e despartit. In realitate însa, ceea ce e gandit ca despartit nu se poate unifica decat trudnic si artificial. Integrarea vizeaza un întreg. Unificarea presupune dualitate.

Or, daca Europa are un sens, sensul acesta e tocmai integritatea ei organica, diversitatea armonica a corpului ei geografic si spiritual. Corpul acesta, traumatizat de efectele segregationiste ale razboiului ultim, are nevoie de un tratament recuperator. Inainte de a-si reintegra toate membrele, el ramane un corp bolnav.

Unificarea prefera sa vorbeasca nu despre un întreg dezechilibrat care îsi cauta echilibrul, ci despre o parte sanatoasa a întregului care face sacrificiul de a se uni cu o parte bolnava, atat de bolnava încat nu mai are nimic în comun cu restul. "Europa" ajunge sa însemne, astfel, o bucata de Europa. Un poet sarb, Adam Puslovici, a spus-o mai transant: "Europa sta într-un picior!" si invita piciorul taiat la unificare.

Pe acest fundal, tarile candidate au sfarsit într-un grav complex de exterioritate. Ele merg spre Europa, adica spre ceva care se afla în alta parte, undeva la distanta, în alta dimensiune. E un fel de a spune ca pentru a ajunge în Europa, trebuie sa te decizi sa pleci din Est. Unificarea e pur si simplu - expresia apartine sociologului roman Pavel Câmpeanu - "dez-estizare", adica simplificare suprarealista a cardinalitatii: Estul, compromis, dispare. Pe harta nu mai raman decat directiile norocoase, respectiv Vestul, Nordul si, cu oarecare indulgenta, Sudul. În loc de unificare, se foloseste, uneori, si cuvantul "largire", înca si mai echivoc.

30

Cum sa "largesti" o unitate istorica, teritoriala, culturala, cum sa largesti un organism viu fara sa-l ucizi? Oricat de bine intentionata, ideea generoasa a "unificarii europene" sufera, cum vedem, de pe urma unei reflexii insuficiente si a unor formulari superficiale si nefericite.

Daca exista, Europa nu trebuie "unificata", ci doar egalizata respiratoriu, integrata în parametrii firescului. Verbiajul de care aminteam la început cauta, însa, sa dea iluzia unei terminologii legitime si a unei doctrine coerente, acoperind cu rumoarea sa nonsalanta o problematica mai complicata si mai dureroasa.

Discursuri si premii

Ma opresc aici. Constat, satisfacut dar totodata stingherit, ca am reusit, de bine-de rau, sa produc înca un discurs despre Europa. Pana la urma, gandindu-ma la onoarea si bucuria care mi se fac, la marea figura fondatoare a luxemburghezului Joseph Bech, la prestigiul mostenirii lui Alfred Toepfer, la bunavointa calda a celor de fata, oameni importanti si prieteni adevarati, la prezenta solidara a lui Heinz Hertach, la inteligenta euforizanta a lui Iso Camartin si la placerea - pe care mi-o îngaduie acest premiu - de a oferi o sansa de desavarsire academica unei tinere cercetatoare pe care pariez cu toata încrederea, gandindu-ma, asadar, la toate acestea, nu ma pot abtine sa declar ca, daca discursurile despre Europa au înca multe fatete discutabile, premiile în general si premiile pentru activitate proeuropeana în special sunt un lucru foarte bun... N-am nici o obiectie! Premiile au, poate, dezavantajul de a închide evolutia premiantilor într-o trecatoare efigie. Dar ele deschid, în acelasi timp, noi orizonturi de dezbatere si aduc, în melancolia cotidiana a institutiilor, un scurt si fraged episod de fraternitate. SURSA : http://www.revista22.ro/unitatea-europeana-trebuie-reinventata-90.html

Alte comentarii despre Ideea europeană :

Darie Cristea :

IDEEA EUROPEANĂEUROPA LUI CHARLEMAGNE SAU EUROPE LUI PRODI ?Probabil cel mai celebru personaj mediatic al ultimului deceniu, Europa a avut foarte mult decâştigat dintr-o cvasifantomatică existenţă. Ca şi concept, ea s-a (re-) constituit în anii 90, exploatânddeschiderea spre Occident a fostelor state comuniste ale Estului. Ca realitate, ea nu a existat niciodată şinici nu va exista, chiar dacă presupunem că Uniunea Europeană va fi un succes total şi va marca, dinacest punct de vedere, propriul “sfârşit al istoriei”. Căci, în ciuda unei aparente şi voite echivalenţe acelor doi termeni, ei nu înseamnă deloc acelaşi lucru şi, în plus, fiecare în parte înseamnă mult preamult pentru a fi înţeleşi la fel de toată lumea.Febra europenismului nu este deloc o noutate. Ea a fost un fenomen de proporţii în secolul alXIX-lea, la fel în perioada interbelică, atunci când se căutau soluţii pentru redresarea continentului dupăşocul Marelui Război. Aceasta este însă şi perioada în care, pe fondul rivalităţilor dintre puterilecontinentului, europenismul este înţeles diferit, de exemplu, la Berlin sau Viena, faţă de Paris şi Londra.Legat de Europa apar mai multe concepte paralele. Cel mai celebru dintre acestea este Mitteleuropa (larândul lui său concept destul de confuz) a cărui opoziţie cu paneuropenismul reflectă în bună măsură oparte din cauzele celor două războaie mondiale. Mai largi sau mai restrânse, toate Europele care aucirculat atunci (şi care circulă şi acum) prin presă şi dezbaterile politice au încercat să caute o formăconcretă de manifestare. Lucru reuşit în martie 1948, când, prin Tratatul de la Bruxelles, BENELUX,Franţa şi Marea Britanie înfiinţau Uniunea Occidentală, axată pe probleme de securitate 1. Ulterior(1954), aceasta se transformă în Uniunea Europei Occidentale, pentru a-şi pierde, treptat,funcţionalitatea. Contribuţia acestor instituţii la ceea ce azi numim U.E. nu este, în raport cu altele,deosebit de semnificativă, dar ele au meritul de a aduce în prim plan eticheta de “uniune europeană”.Trecerea de la “uniunea occidentală” la “uniunea Europei Occidentale” este de asemenea interesantă.

31

De fapt, după o scurtă perioadă de timiditate generată de eşecul dureros al Paneuropei, dar şi deizbucnirea violentă a Mitteleuropei, anii 50 readuc numele continentului pe tratatele şi instituţiileinternaţionale. Doar că se acordă atenţie prioritar cooperării economice şi, mai mult teoretic, securităţiicomune – apar, astfel, Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea Europeană aEnergiei Atomice, Comunitatea Europeană de Apărare etc. Sintagmele la modă sunt Casa Comună aEuropei şi Europa europenilor, revenindu-se la mai vechiul monopol occidental asupra conceptului deEuropa, de data aceasta, pentru delimitarea de SUA şi URSS. Paradoxal, la fel cum state având, unulfaţă de celălalt, o tradiţie deloc neglijabilă a conflictului (ca Franţa şi Germania) reconstruiesc istoriacomună ca un şir de accidente nefericite, idei ca Mitteleuropa şi Europa ajung să se sprijine una pecealaltă (de exemplu, atunci când, în anii 80, intelectualitatea din Ungaria, Polonia şi Cehoslovacia şiauimaginat o Europă Centrală care să îi opună URSS-ului 2 şi să îi apropie de standardele occidentale).Apariţia Uniunii Europene (după Tratatul de la Maastricht, noiembrie 1993) reafirmă vocaţiajumătăţii vestice (în sens larg) a continentului de a monopoliza ideea europeană. Partea amuzantă a procesului constă nu atât în dorinţa est-europenilor de a se integra în UE (chestiune ce are la bazădorinţa lor de a adera la un anumit tip de aranjament instituţional şi economic perceput ca reuşit), ciaceea de a intra în Europa. Reînviată în anii 90, Europa apare cu raportul dintre latura instituţională şiconţinut schimbat. Dacă în secolul XIX şi în prima jumătate a secolului XX ea era o idee în jurul căreiao serie de personalităţi au creat tot felul de proiecte fanteziste, ea apare acum ca o reţea de instituţiipentru care se caută un conţinut spiritual. De data aceasta, ea derivă din UE, dar este prezentată ca orealitate fundamentată istoric: “lucrând împreună, europenii au găsit unitatea pierdută şi niciodatărecâştigată după căderea marelui imperiu al lui Charlemagne” scrie Romano Prodi 3. Însăşi cartea luiRomano Prodi se numeşte Un’ idea dell’ Europa / Europe as I See It (titlul traducerii în engleză),făcând, deci referire la Europa, nu la Uniunea Europeană, deşi, atunci când tratează problema“industriei europene” sau a “şomajului în Europa” se referă, de fapt, strict la UE 4. Asta ca să nu maivorbim de moneda unică europeană.Nevoia Europei de a se revendica istoric o împinge să îşi caute rădăcinile, cum am văzut, până laCarol cel Mare sau chiar la Imperiul Roman. Până şi bancnotele euro sunt prinse în acest proces dereconstruire a istoriei, ele căutând să redea simboluri ale continentului, din antichitate până astăzi. Cutoate aceste eforturi, arhitecţii Uniunii nu pot să nu constate, cu amărăciune, cum “construim drumulînainte pentru instituţiile europene (…) dar nimeni nu ştie cum să recreeze sufletul Europei. Acesta este,într-adevăr, un semn de slăbiciune. Nu există o cultură dominantă (…) şi nu există filosofi, gânditorisau formatori de opinie ca referinţe de nivel continental” 5. O mărturisire remarcabilă, până la urmă, alui Prodi: Goethe, Beethoven etc. pot aparţine Europei fără ca prin aceasta să fie ai… Europei UniuniiEuropene. A exagera importanţa specificului european sau a-l trece pe Iulius Caesar pe lista părinţilorfondatori ai U.E. o va pune pe aceasta din urmă într-o poziţie ridicolă mai degrabă decât să-i aducărespectabilitate şi legitimare istorică.Este important să rămână foarte clar că Europa este un concept creat de modernitate, ajuns laapogeul utilizării sale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi reînviat, apoi, în perioada interbelicăşi după 1990, dar de fiecare dată într-un context specific. Trebuie de asemenea avut în vedere faptul căEuropa de azi nu are prea multe în comun cu cea de la 1848, pentru simplul motiv că acum nu primeazăideea, sufletul, ci constructul, organizaţia: “există riscul ca valorile şi cultura europeană să secondezepieţele financiare europene” 6.Apoi, echivalenţa dintre Europa şi Uniunea Europeană, devenită azi un adevăr absolut, este unindicator sigur al faptului că utilizarea conceptului se înscrie în regula raportului putere-cultură. Simplaimposibilitate de a defini precis Europa face ca mărimea continentului să fie ajustată după fluxurileistoriei. Rusia, folosită azi ca limită a Europei, a avut momente, precum cel de după învingerea luiNapoleon, în care europenismul ei nu a fost negat de nimeni. Astăzi, tendinţa este configurareacontinentului după posibilităţile şi intenţiile de extindere ale UE. Nimic altceva decât o metodă deasociere a stimulilor pentru a vinde ideea europeană în haina Uniunii.O altă ipostază a Europei acestor ani este cea de obiect de studiu. Dacă autoreflexivitatea Europeia apărut, secolele imediat trecute, odată cu conştientizarea (sau inventarea?) unităţii sale spirituale, în

32

presă, în literatură, filosofie, politică, etc., ultima perioadă impune ideea ca obiect de studiu în şcoli şica subiect pentru manuale şi reader-e gen Understanding the European Union 7. Este clar că nouautilizare a conceptului de Europa este deja o instituţie în sine.De aici nu putem trage decât o singură concluzie: Europa apare azi ca justificare a UniuniiEuropene, ca un fond fără de care aceasta nu va rămâne decât o simplă serie de acorduri regionale economice şi de securitate, fie ele oricât de eficiente (şi cam fiecare continent are aşa ceva: America deNord-NAFTA, Africa de Vest-ECOWAS, America de Sud-Mercosur, Asia-ASEAN). Alături de ea,există şi o Europă discursivă, mai bine zis, programatică, predicată în discursul politic, mass-media,şcoală, tocmai pentru a susţine identitatea Europei cu Uniunea Europeană. Europenismul apare deci, nunumai ca idee şi stare de spirit, ci şi ca un discurs specific.Făcând o paralelă, considerăm noi, binevenită, principala critică adusă conceptului de naţiuneconstă în negarea existenţei realităţii pe care o desemnează înainte de epoca modernă. Punându-sesemnul egal între naţiune şi apariţia statului naţional, acest tip de comunitate devine un detaliu alistoriei, o formă de organizare ca multe altele. Paradoxal, pe măsură ce se încearcă, astfel, deconstruireanaţiunii, suprastructura europeană se creează tocmai prin inventarea propriei consistenţe istorice şi prinnegarea apartenenţei sale stricte la modernitate.Sedusă şi abandonată, Europa spirituală nu poate fi luată în seamă la o analiză serioasă asupraconceptului prezent de Europa: “Europa înseamnă multe lucruri în zorii secolului XXI. Înseamnă oimensă piaţă unică şi un mediu de afaceri competitiv şi stimulativ (…), înseamnă un model socialfundat pe drepturi individuale (…) înseamnă o mare putere ce poate juca un rol semnificativ pe scenamondială (…) Şi, în plus, în anii din urmă, Europa a însemnat, mai mult decât orice altceva, provocareamonedei unice.” 8 Optimist, Romano Prodi înşira toate aceste caracteristici, drept compensaţie pentruneputinţa de a găsi sufletul Europei.Uniunea Europeană9 apare, deci, ca un caz particular de Europa, nici pe departe cel mai reuşit dinpunct de vedere spiritual. Momentul apariţiei sale este, însă, prielnic.

SURSA : http://geopolitica.ro/userfiles/file/Revista_arhiva_pdf/1/rev_10_001.pdf

***

RICHARD VON COUDENHOVE-KALERGI și conceptul de unitate europeanăDe la Wikipedia, enciclopedia liberă Contele Richard Nikolaus von Coudenhove-Kalergi (n. 16 noiembrie 1894, Tokio, Japonia, d. 27 iulie 1972, Schruns, Austria) a fost un publicist, gînditor politic și militant federalist european de origine austriacă.

33

A fost fiul ambasadorului Imperiului Austro-Ungar în Japonia Heinrich Graf von Coudenhove-Kalergi și al soției lui, Mitsuko Coudenhove-Kalergi (n. Mitsu Aoyama, 1874, d. 1941). Și-a petrecut copilăria în castelul familial din Poběžovice, Boemia, apoi a studiat filosofie și istorie la prestigiosul colegiu vienez “Theresanium”, susținînd în 1916 teza de doctor in filosofie la Universitatea din Viena.[1]

În 1915 s-a căsătorit cu actrița austriacă Ida Roland Klausner (care a murit în 1951). În timpul celui de al Doilea Război Mondial a emigrat mai întâi în Elveția, iar apoi în SUA. În 1952 s-a căsătorit cu elvețianca Alexandra Gräfin von Tiele, n. Bally, o fiică de medic din Solothurn (care a murit în 1968). S-a căsătorit o a treia oară, în 1969, cu austriaca Melanie Benatzky Hoffmann, văduva compozitorului Ralph Benatzky.

Una din surorile lui, Ida Friederike Görres, este cunoscută ca scriitoare, iar ziarista Barbara Coudenhove-Kalergi îi este nepoată.

Coudenhove-Kalergi a fost o personalitate ieșită din comun, care din 1922 și pînă la moartea sa în 1972 a luptat pentru ideea europeană, aflîndu-se în perioada interbelică în mijlocul tututor inițiativelor privind crearea unei Europe unite. În 1923 Coudenhove-Kalergi propune un prim proiect de confederalizare a Europei, proiect expus în volumul Pan-Europa. Tot în 1923 el va crea și Uniunea Pan-Europeană - prima organizație neguvernamentală „europeistă” de pe continent.

Pentru Coudenhove-Kalergi Europa este o fraternitate umană ce împărtășește viziuni comune. Moștenitoare a unei bogate culturi și mari istorii, Europa, în viziunea sa, nu va putea să supravețuiască vicisitudinilor vremii decît dacă va ști să îmbine armonios particularitățile și interesele tuturor popoarelor de pe continent. El considera că rejectarea oricăror prejudecati naționaliste, apărarea libertăților și consolidarea păcii sînt, alături de reconcilierea dintre Franța și Germania, pietrele de temelie ale unității europene.

De fapt Coudenhove-Kalergi a fost mai curînd un "confederalist european" și nu un veritabil federalist. Pan-Europa, spunea Coudenhove-Kalergi în discursul său la primul congres al Uniunii Pan-Europene de la Viena în octombrie 1926, refuza categoric hegemonia unui popor sau a unui stat european. Din punctual său de vedere, Europa unită se va produce doar ca o asociație de state libere, pledînd de fapt pentru o confederație paneuropeană. Numele acestei confederații europene în care, spunea el, nici un popor nu și-ar sacrifica suveranitatea, ar fi Statele Unite ale Europei.

Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi a fost tradusa in majoritatea limbilor europene (inclusiv în limba română), apelul său cunoscînd la acea vreme un success umbrit poate doar de Apusul Occidentului lui Oswald Spengler. Cauzele crizei europene, propunerea unor soluții concrete și în special prezentarea primului model concret de edificare a unității europene sînt doar cîteva din elementele ce fac din Pan-Europa lui Coudenhove-Kalergi o adevarată lucrare de “profeție politică”.

În perioada interbelică mesajul său a fost ascultat și însușit de numeroase personalități politice și academice de pe continent, printre ei numărîndu-se Konrad Adenauer, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Winston Churchill, Aristide Briand, Gustav Stresemann, Carlo Sforza, Benedetto Croce, Denis de Rougemont, Salvador de Madariaga, Carl Burckhardt ș.a. Toți ei au găsit în ideile paneuropeiste ale lui Coudenhove-Kalergi sursele angajamentului lor european. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel ce a lansat în 1923 ideea unei uniuni economice franco-germane bazată pe cărbunele renan și minereul de fier lorenez. Această idee a ajuns să fie tradusă în viață un sfert de secol mai tîrziu, în 1950, atunci cînd se crea prima comunitate europeană – cea a cărbunelui și oțelului. Tot Coudenhove-Kalergi a fost cel ce l-a inspirat pe Aristide Birand să lanseze în 1929 primul proiect federal european în fața Societății Natiunilor din Geneva, proiect care n-a reușit doar din cauza degradării relațiilor dintre protagoniștii scenei politice europene. Tot el a fost cel ce a propus (încă în 1929) Oda Bucuriei din Simfonia IX a lui Beethoven în calitate de imn al Europei unite și tot el l-a inspirat pe Winston Churchill să lanseze apelul său la unitate europeana la Zürich în septembrie 1946.

34

Proiectul geopolitic al lui Coudenhove-Kalergi este alternativa unui alt proiect geopolitic de amploare, cel al “Mitteleuropei” (Europei Mediane), lansat în 1914 de germanul Friedrich Naumann. În proiectul său Coudenhove-Kalergi pornește de la necesitatea unei reechilibrări a geopoliticii globale, confederația pan-europeană urmînd să fie o contrapondere puterii crescînde a Uniunii Sovietice pe de o parte și a Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii pe de altă parte. Cu toatea acestea, Coudenhove-Kalergi rămîne un prizonier al ideilor "mitteleuropene" ale lui Naumann și Kjellen, de moment ce modelul său paneuropean exclude din proiect atît spațiul sovietic, cît și arhipelagul britanic. De altfel, britanicii nici n-au manifestat un interes prea mare pentru acest proiect, în timp ce în țările Europei Centrale, mai ales în Germania, Austria și Cehoslovacia, la apelul său s-a răspuns prin crearea imediată a unor secții naționale ale Uniunii Pan-Europene. Din punctul său de vedere pilonul viitoarei unități europene trebuie să fie unul franco-german, iar fundamentul acestui proiect trebuie sa fie unul economic. Un prim pas în acest sens urma să-l reprezinte crearea unei industrii siderurgice commune franco-germane, idee ce-l va inspira pe Robert Schumann să lanseze Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului.

În viziunea sa, o primă etapă în edificarea unei confederații europene consta în reunirea într-o conferință paneuropeană, care ar favoriza cooperarea interguvernementală, mai ales în domeniile vamal, cultural și juridic. Ulterior, urma să fie semnat un acord de creare a unui spațiu vamal comun. Este interesant că Coudenhove-Kalergi pune accentul anume pe aspecte juridice și economice, considerînd că unitatea europeană trebuie să aibă anume un fundament pragmatic. El mai propunea ca această confederație pan-europeană să dispună de un parlament bi-cameral – o cameră a deputaților și o cameră a statelor. În acest context el pledează pentru o reprezentare echitabilă a statelor, indiferent de faptul dacă sînt mari sau mici, puternice sau slabe, bogate sau sarace. Europa lui Coudnenhove-Kalergi nu era nicidecum o Europă “metrică”, ci una “valorică”.

După alipirea Austriei la Germania, în martie 1938, Coudenhove-Kalergi părăsește Viena și după un scurt sejur în Elveția se va instala în SUA, unde i s-a oferit o catedră la Universitatea din New York. Dar în pofida poziției sale în mediul academic de peste ocean, Coudenhove-Kalergi, acest european prin excelență, părăsește America imediat după terminarea războiului, revenind în Europa, mai exact in Elveția, unde va locui pînă la finele vieții sale. Odată reîntors în Europa el incearcă să reanimeze societatea civilă pro-europeană de pe continent și în primul rînd activitățile Uniunii Pan-Europene. În 1946 discută despre acest lucru cu Winston Churchill, dar acesta din urmă nu pare dispus să reanimeze Uniunea Pan-Europeană, ci preferă să lanseze o nouă structură, cu viziuni federaliste clare. Noua organizație “europeistă”, lansată ca și Consiliul Europei la Congresul de la Haga din 1948, avea să fie Mișcarea Europeană. Coudenhove-Kalergi refuză inițial să adere la Mișcarea Europeană, dar în 1952 el pășește peste unele principii și devine președintele ei de onoare. Ceva mai inainte de “concilierea” sa cu Mișcarea Europeană, la 18 mai 1950, Coudenhove-Kalergi devine primul laureat al Premiului Carol cel Mare pentru contribuția sa la promovarea ideii europene. Totodată, Coudenhove-Kalergi se apropie în această perioadă de generalul de Gaulle, care pleda pentru o Europă a Națiunilor contrar ideii unei Europe federale supranaționale promovate de Jean Monnet. În 1965 el părăsește Mișcarea Europeană care, în campania prezidențială din acel an s-a opus lui de Gaulle, sprijinindu-l pe François Mitterrand.

[modifică] Note^ Große Österreicher, Ueberreuter, Hrsg. und Autor Thomas Chorherr [modifică] BibliografieOleg Serebrian, Coudenhove-Kalergi și geopolitica unității europene, în "Politică și geopolitică", Editura Cartier, Chișinău 2004