Ieromonahul Sofronie (Radu - Ştefan Drincec)

CUVINTE DESPRERUGĂCIUNE ALEPĂRINTELUI SOFRONIE(SAHAROV)Editura „MR Komplex", Budapesta, 1999Carte elaborată cu sprijinul Editurii „MR Komplex" din Budapesta© Ieromonahul Sofronie (Radu-Ştefan Drincec), 1999ISBN 963 9010 77 4MOTTO:„Ce rafinament deosebit. Câtă înţelepciune şi spiritualitate şi, totuşi, câtă inocenţă copilărească. Profunzime şi inocenţă în acelaşi timp. Da! Incredibil. E ca o rugăciune. Apoi toate acestea au pierit. Acum nu ne mai putem ruga. "^

SemnNoaptea de 11/12 august 1995, îndată după tunderea în cinul monahal, a pricinuit o întâlnire cu Părintele duhovnicesc, cel care îmi hotărâse şi numele cel nou. Am primit, atunci, ca ascultare, din partea înalt Prea Sfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Serafim, însărcinarea, nu tocmai lesnicioasă, de a-1 face cunoscut pe Părintele Arhimandrit Sofronie, aşa cum şi acesta 1-a „răspândit" în lume pe Stareţul său - Siluan. Aşa a început totul...Nu l-am cunoscut personal pe Arhimandrit. Harul lui Dumnezeu şi dragostea Părintelui Mitropolit Serafim m-au purtat, însă, spre duhovnicescul liman al Mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, din Essex (Anglia), întemeiată de Părintele Sofronie. Aveam să aflu acolo o oază de echilibru şi de bun-simţ într-o lume de-acum obişnuită cu urâtul... întâlnirea cu duhul Părintelui a început acolo şi atunci. Şi-i nădăjduiesc împlinirea în veşnicie. Astfel a prins a se naşte ceea ce este aici aşternut. Petrecerea în chinovia Părintelui şi primirea, prin călugărie, a numelui său sunt izvoarele a tot ceea ce a urmat.Demersul nostru ar fi fost imposibil fără susţinerea şi înţelegerea permanentă de care ne-am bucurat din partea Părintelui nostru Episcop Timotei. Tema Cuvintelor despre rugăciune ne-a fost sugerată, mărturisim, de Părintele Arhimandrit Simeon, de la mănăstirea din Essex, în timpul ultimei noastre vizite în Anglia (la vremea Postului Mare 1996). Aşa ne-am apropiat şi am purces la drum...Rugăciunea Părintelui Sofronie şi dragostea sa nimicitoare a limitelor, „suprematistă", ne-au stat alături, susţinându-ne atunci când ne poticneam şi ne surpam. Aşa încât putem s-o spunem răspicat: lucrarea nu ne aparţine, ci ea a fost aşezată, întreţesută şi însăilată de o prezenţă puternică, ce ne-a absorbit cu totul. Lucrarea aparţine Părintelui nostru întru Domnul. Lui îi şi este dedicată. Lui şi tuturor celor ce se vor folosi de ceea ce Arhimandritul Sofronie le pune la dispoziţie.Lucrarea a fost concepută în două părţi, precedate de o introducere datoare cu o prezentare a Părintelui modelat de duhul Sfântului Siluan Athonitul. Partea întâi am gândit-o ca pe o viziune generală asupra rugăciunii în scrierile Părintelui, iar cea de-a doua ca o creştere din rugăciunea lui Iisus către rugăciunea pentru lumea întreagă, trecând prin „iadul" rugăciunii din Ghetsimani. Este, oarecum, partea „specială" a studiului.Partea întâi este construită după o schemă cuprinzând trei capitole; la fel şi cea de-a doua. Capitolul întâi al primei părţi l-am văzut ca o apropiere de temă, ca5un prim cerc iniţiatic, dacă-mi este îngăduit a mă exprima astfel. Pentru aceasta şi este structurat pe mai multe nivele concentrice: o încercare de definire, de trecere a pragului sau de străpungere a zidului, o luare la cunoştinţă cu atmosfera cea nouă, propusă (capitolul, de altfel, este intitulat chiar Atmosfera rugăciunii) - prin încercarea de sistematizare a condiţiilor rugăciunii (temerar exerciţiu într-un domeniu care anevoios se supune rigorilor scolastice) şi, în fine, precizarea filiaţiei duhovniceşti, a deprinderii acestei arte în buna tradiţie a Răsăritului.

Capitolul următor al celei dintâi secţiuni este lăuntric, concentric primului capitol. Din pricina asta l-am numit Intrarea în adânc. Este mai amplu şi integrează în textura sa segmente referitoare la conţinut, caracteristici, moduri de rugăciune (cu o atenţie aparte acordată rugăciunilor liturgice), trepte ale scării rugătorului.Ţâşnind din substanţa experienţelor Părintelui s-a născut şi capitolul al treilea, cel al rodirilor, din prima parte a studiului. Şi pe acesta l-am aşternut în straturi succesive: efecte, piedici şi rosturi. Este, în tot, această parte, un soi de matematică a rugăciunii, plecând de la ipoteză, trecând prin demonstraţie şi atingând concluzia. Tăind în miezul realităţii spirituale a rugăciunii, am dat ocol epidermei şi straturilor subjacente, descoperindu-ni-se o lecţie de anatomie, în toată spectaculozitatea ei.Din acest laborator, printre norii reacţiilor produse, am întrevăzut scheletul părţii a doua a studiului, ba chiar şi noima ei, substanţa sa haimatica - dorul după mântuirea întregului Adam. Şi în acest teritoriu am întâlnit o dispoziţie concentrică, de înfăşurare - înghiocare a „materiei" dăruite plăsmuirii: căpătâiul, cea dintâi iniţiere - de după trecerea primului şir de praguri - măsura rugăciunii Domnului din Ghetsimani, înfăţişându-ni-se în chipul păzirii poruncilor şi al pocăinţei împinse la limita agoniei din Grădină.Capitolul al doilea este consacrat rugăciunii lui Iisus (Nesfârşita chemare) şi l-am scrutat zărindu-i tărâmurile învăluite în taină (Lucrarea ascunsă), urcând spre o taină şi mai mare (Calea spre isihie), arătându-şi, consecutiv, folosul.Adăugând cărămidă peste cărămidă, construcţia noastră şi-a atins ultimul cat: rugăciunea pentru lumea toată (Capitolul al treilea al celei de-a doua părţi -„Miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"). Cuprinzând toate celelalte constructe ale rugăciunii, această dimensiune le este inclusă. Este aici un fel de perihoreză ce are un „kilometru zero": iubirea de vrăjmaşi, de la care decolează spre o primă escală - obştea, comunitatea spirituală, familia duhovnicească, pentru ca, în cele din urmă, să acopere cosmosul întreg.Şi cum lucrarea aceasta a rugăciunii nu se opreşte nicicând, nu am putut nici noi să ne oprim de la ochirea aceasta scrutătoare. Arta cea adevărată stă sub6semnul inaugurării, spunea Dan Hăulică la vernisajul expoziţiei lui Horia Bernea de la Palatul Regal din Bucureşti, din primăvara lui 1997. întreaga literatură ascetică este aşezată sub pecetea începutului. Arta duhovnicească a rugăciunii este un veşnic început, o neîncetată plasare sub zodia inauguralului. Acesta este motivul pentru care lucrarea noastră şi-a îngăduit absenţa unor sistematizate concluzii. De altfel, le socotim ucigătoare estetic, risipitoare de mireasmă.Răsturnând perspectiva, ne hazardăm în a afirma că registrul final, în cvasi-totalitatea sa, într-un anume fel, este un rezumat, o specie a conclusivului, dacă vreţi, al ideilor presărate pe parcursul lucrării şi întâlnite la tot pasul în scrierile Părintelui Sofronie. Nimic mai mult.Lucrarea aceasta nu ar fi fost cu putinţă în afara tuturor celor care, prin dragostea lor smerită şi prin rugăciunea lor, ne-au fost alături şi ne-au încurajat. Pe unii i-am pomenit în rândurile de mai sus. Celorlalţi le vom respecta discreţia şi nobleţea spirituală păstrând tăcerea lor cuminte. Dumnezeu le va răsplăti nemăsurat. Lui îi datorăm totul, spre El îndreptându-se toate facerile noastre. Oricât de efemere ar fi, Domnul le împodobeşte cu veşnicia. Dar nu lucrurile mâinilor noastre, ci darurile milostivirii Sale asupră-ne sunt vrednice de luare-aminte. Smintelile, greşelile, locurile comune şi inutilul ni le asumăm integral.Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta. Amin.Arad, Sfântul şi Marele Post, Praznicul Bunei-Vestiri, 19977

IntroducereApropierea de ucenicul dascălului apostolicesc şi proorocesc al Bisericii2, al celui din neamul marilor „monahi fără frontiere"3, al smeritului schimonah Siluan din Sfântul Munte, apropierea, deci, de părintele Sofronie, cunoscut ca scriitor sub numele de Arhimandritul Sofronie, cuvine-se să se petreacă în duh de rugăciune şi în smerenie adâncă spre a putea întrezări tainele despre care cu „duhovnicească îndrăzneală" vorbeşte4. Cuvintele alese drept căpătâi sunt precum viaţa Părintelui - ca o rugăciune, ca impresia produsă în noi de răsfoirea unui album cu reproduceri după vechi icoane5, cu atât mai mult potrivite tensiunii în care e nevoit să trăiască un creştin în condiţiile unei lumi mereu mai

ostile lui Hristos. Aplecarea asupra mărturiilor scrise lăsate de Arhimandrit obligă la afundare în tăcere, de unde,va izbucni, mai apoi, rugăciunea. O primă rugăciune, a noastră, spre învrednicire a priceperii şi, astfel , a împlinirii voii Celui căutat în poruncile Sale, spre luminare a minţii noastre6 atât de puţin experimentate în realităţile duhovniceşti „aruncate" între noi de pana şi de viaţa Părintelui. Restul este nevoinţă cumplită, înnebunitoare ... şi fugă, asemănare cu strugurele copt7 şi ... poezie8. Şi pentru că artă este rugăciunea, de un învăţător întru aceasta la cumpăna mileniilor bine ne este să ne folosim. O rugăciune făcută cum nu trebuie, nu uneşte cu Dumnezeu, ci răscoleşte neorânduiala, iadul lăuntric9. Iar sfatul de taină cu un bătrân al vremurilor noastre, ne poate sui la ceruri, oprind înclinarea noastră spre adunări ce nu duc decât în jos10. Nedescurajând, ne vom apropia şi noi cu sfială de acest nevoitor contemporan, mai ales acum, când vremea este pentru „osteneli smerite şi tăcute"".Serghei Simeonovici Saharov vede lumina zilei la Moscova, în 22 septembrie 1896, într-o familie numeroasă, având cinci fraţi şi două surori; mama sa, adânc credincioasă - 1-a văzut chiar pe Sfântul Ioan din Kronstadt-îşi creşte copiii în dragoste fierbinte pentru Biserică12. Botezat în Biserica Ortodoxă, simte, în braţe încă fiind purtat, prezenţa de neuitat a Luminii necreate, ceea ce-1 atrage, pe măsură ce creşte, tot mai mult, înspre rugăciune13. învaţă mult, mai cu seamă din conversaţiile cu fratele său mai tânăr, Nicolae ( 1898-1979), pe care-1 socoteşte mai înţelept14. Primele contacte cu tragismul existenţei le are frecventând pe clasicii ruşi15. începe să cugete la marile probleme ale omenirii, încercând o acută înstrăinare în lumea aceasta, simte veşnicia lui Dumnezeu. Dumnezeul Cel Viu Se descoperă în realităţile lumii, stârnind în sufletu-i o apăsătoare dorinţă de a trece dincolo, în veşnicia dumnezeiască, prin contemplarea lumii văzute. Flacăra acestei dorinţe îi îndreaptă paşii spre Facultatea de pictură - Şcoala8Naţională de Arte Frumoase din Moscova16. Nu lipsit de importanţă mi se pare a aminti episodul „ transcendental" al Părintelui. Plimbându-se într-o dimineaţă, pe o stradă moscovită (avea şaptesprezece - optsprezece ani), are un gând cum că Absolutul nu poate fi „personal", că veşnicia nu poate fi cuprinsă în sentimentalismul iubirii evanghelice. începe interesul (speculativ) către Extremul Orient - hinduismul şi budismul. Urmează schisma cu rugăciunea şi lipirea de meditaţia de tip Râja-yoga. Anii îndelungaţi petrecuţi în rugăciune determină înaintări rapide în „arta" meditaţiei. Stă rupt de lume, îndulcindu-se în starea aceasta, lipsită de orice dâră de senzualitate. Cum a fost cu putinţă? Rusia începutului de veac XX trăia cu adevărat o atmosferă de New Age, o mulţime de reprezentanţi ai spiritualităţilor orientale populau oraşele şi târgurile guberniilor, strecurând cercurilor interesate cărţile misticii lor. Profesorul de muzică al unei surori a Părintelui era, pare-se, din India. Dar nu trebuie minimalizată nici starea omului căzut, ce confundă persoana cu individul (e şi motivul pentru care Părintele Sofronie va insista ulterior asupra termenului „ipostas", preferându-1 celui de „persoană", ce se pretează mai lesne la confuzii), ca şi înclinarea firii omului către autodeterminare. Nu în ultimul rând slava deşartă şi mândria răspund de căderea din comuniunea cu harul17. Cert este că pentru tânărul Serghei Simeono-vici, mistica Orientului necreştin părea, atunci, mai seducătoare decât creştinismul, chiar mai profundă, conceptul unui Absolut suprapersonal, mai mulţumitor decât cel al Unui Dumnezeu Personal, noţiunea Fiinţei conferind transcendentului o măreţie incomparabilă18.Perioada Primului Război Mondial şi a Revoluţiei avea să se arate foarte profitabilă duhovniceşte viitorului monah. Scapă de masacrul conflagraţiei urmând trei şcoli de ofiţeri în acel timp19. După Revoluţie este închis de două ori la închisoarea Liubianka, de către „ceka" (poliţia bolşevică). Suferinţa uriaşă consecutivă genocidului pricinuieşte tânărului experienţa morţii. Nu a simplului „memento mori", ci simţirea nimicului. Simte în moartea sa sfârşitul a tot ceea ce e cuprins de conştiinţa sa: neamul omenesc, cosmosul, Dumnezeu - însuşi. Concluziile trase nu au întârziat: existenţa omului este zadarnică, dar şi o deschidere, negativă, către taina persoanei, în stare să conţină atât creatul, cât şi Necreatul, realitatea şi Fiinţa nesfârşită20: „în adâncurile sufletului meu se aşeza un sentiment ciudat: deşertăciunea tuturor celor dobândite pe pământ"21. Dimensiunile acestei stări întrec suportabilitatea omenească, pragul omului „normal", în autobiografia sa duhovnicească22 Stareţul îşi rememorează clipele înfricoşate ale experienţei morţii, însăilate într-o adevărată rugăciune-zbucium, luptă cu sine şi cu absurdul vieţii: „Dacă mor cu adevărat, adică mă afund în „neant", înseamnă că toţi ceilalţi oameni, semenii mei, vor pieri desăvârşit, fără a lăsa urme. Aşa9că totul este deşertăciune, iar viaţa cea adevărată nu ne este dată. Toate întâmplările lumii nu sunt decât o glumă smintită, căreia omul îi cântă'n strună"23. Stareţul de mai târziu numeşte starea aceasta

binecuvântată, nimănui nefiindu-i în putere să o dobândească fără a-i fi fost dăruită de Sus. Mai mult, face o analogie cu starea cosmonautului care cere disperat pământului să-1 scape de moartea-n spaţiu şi, deşi gemetele îi sunt captate de radio, nimeni nu-i poate da o mână de ajutor24. Firesc, urmează răzvrătirea contra Făcătorului omului, lupta deschisă cu Cel văzut ca un Puternic împotrivitor, Care, după cuvintele lui Puşkin (exprimând exact experienţa, după mărturia Părintelui) „cu puterea şi cu mânia Sa din nimic m-a scos". Şi răscoala dobândea întindere, incluzând pe toţi întristaţii acestei vieţi inutile, mergând până la măsura ororii resimţite din neputinţa de a pune capăt acestei absurdităţi respingătoare. Dar „culmile" acestea ale „disperării" nu au ajuns să intre în adâncurile inimii, unde, neştiut, „locul era ocupat" de nădejdea că Atot-Puternicul nu putea fi decât bun. Iar auzul lăuntric i se aduna asupra Acestui insesizabil şi, totuşi, adevărat. Zilele aveau o bogăţie negrăită. Domnul nu ia aminte la proteste25. Din fericire.Perioada se suprapune, oarecum, studiilor de la Şcoala de Pictură, Sculptură şi Arhitectură din Moscova26. Acum începe o dragoste ce va fi părăsită şi apoi reluată, spre sfârşitul vieţii, unde vom putea vedea pe „înnoitorul" veacului nostru27, cel care va „înnoi" arta icoanei (Hristos „spărgând" o menorah în inima căreia apare potirul şi discul cu Sângele şi Trupul Domnului şi Stăpânul însuşi liturghisind, ca şi Iuda plecând de la Ospăţul euharistie). Perioada în care îşi începe meşteşugul picturii e una din cele mai fecunde pentru istoria artei ruse (Vasili Kandisnski, Kazimir Malevici, Marc Chagall). Rusia toată trăia o intensă mişcare culturală între 1905-1914. Serghei Simeonovici este mai curând o prezenţă din veacul tocmai scurs, înclinat spre lumea sa lăuntrică, spre marea literatură rusă, nicidecum nu se va lăsa cuprins în vertijul avangardei28. Atelierul i se află la Moscova, într-un cartier liniştit şi-ntr-o casă înaltă, condiţii prielnice lucrului încordat destinat reprezentării subiectului cu detaşare, surprinzând semnificaţia temporală, dar şi folosind-o ca punct de avânt în explorarea nemărginirii. Meditează, scăpând de imagini vizuale şi mintale, aspect important în lupta ascetică ulterioară. Chinuit de argumente contradictorii, de întrebări sfâşietoare (necesitatea respiraţiei şi hranei trupeşti, reacţiile la variaţiile atmosferei fizice), se dedă meditaţiei şi practicii yoga, dar nu pierde nici o clipă percepţia frumuseţii naturii. Dacă viaţa aparentă nu prezintă interes aparte, sufletul, în schimb, caută tâlcul venirii omului în lume, drumul înapoi spre „clipa" dinaintea Facerii, spre topirea în sursa omului. Atinge starea iluzorie a nesfârşitei linişti, absorbit cu totul de ideea că dacă omul moare fără să fi putut reveni la Fiinţa Absolută, viaţa nu are nici un rost29.10însuşi Părintele îşi prezintă pictura, deşi nu vorbea mult despre ea30, ca o căutare a exprimării frumuseţii fiecărei manifestări a naturii31, o nevoinţă a percepţiei realităţii nevăzute, dincolo de universul vizibil32.în 1921 părăseşte Rusia. Petrece câteva luni în Italia şi în Germania (la Berlin mai ales), iar în 1922 se aşează la Paris. Are un atelier în Montparnasse şi locuieşte lângă Berdiaev, la Clamart, la numărul 41 de pe Pierre Louvrier. Expune, în 1923, la Salonul de Toamnă (1 noiembrie - 2 decembrie) două tablouri („Cap de femeie" şi „Portret de bărbat"), având ca şi colegi de expoziţie pe Utrillo, Picabia. Ciudat că nu figurează între artiştii ruşi, ci între pictorii francezi. 1924 îi aduce patru pânze la Salonul Tuileries, consacrat tinerelor talente. Mai există şi azi tablouri la colecţionarii particulari (patru cunoscute), dovedind interes pentru abstracţie, dar rămânând în figurativ. Cei ce au văzut lucrările îl înrudesc grupului Nabis33.Continuă zbaterea lăuntrică între existenţa vremelnică şi veşnicia, văzută în latura „negativă" - moartea înconjurând totul. Zbatere între pictură şi lumea nevăzută, paralelă34. Biruinţa va aparţine rugăciunii. Experienţa orientală a ţinut şapte-opt ani35. Parisul înseamnă drumul Damascului. Dumnezeul desăvârşit şi personal, Se descoperă în Iisus Hristos Domnul Cel întrupat36. Cel părăsit Se arată ca „Eu sunt Cel Ce Este" (leş. 3, 14)," mai mult(Principiul ipostatic are nume şi chip, cu putere şi sfinţenie - Iisus Hristos; sau, cum spunea Părintele, „fără El nu cunosc nici pe Dumnezeu, nici Omul"37. Arta începe să-şi piardă raţiunea de a fi, de vector spre libertate şi nemurire. Până şi un renume durabil se dovedeşte inconsistent înaintea adevăratei nemuriri. Cunoaşterea reală înseamnă comuniune întru fiinţă, întru iubire, în Hristos. Rugăciunea către Dumnezeul personal îşi reia locul în inimă şi ţinteşte, mai presus de orice, spre Hristos38. De acum începe o durere ce nu-1 va mai părăsi toată viaţa. în Duhul Sfânt îşi cunoaşte păcatul, simţit ca „despărţire de izvorul ontologic al fiinţei noastre". începe coborârea în „iadul pocăinţei", pe care-1 consideră ceresc dar, a treia naştere (prima - cea după trup, a doua - cea după Duh, în baia Sfântului Botez), „mai mare ca vederea îngerilor". Nevrednicie, ruşine, deznădejde, ură de sine împinsă la extrem, lacrimi se amestecă. Firea zguduită se re-face, ducând la

„altă vedere, altă auzire, energia unei noi vieţi". Sâmbăta Mare 1924, după împărtăşire, îl cercetează Dumnezeu: Lumina necreată i se descoperă, i se dăruie spre vedere. Focul mistuitor al patimilor face loc Luminii ce luminează. Dar cuvintele sale sunt grăitoare: „am simţit-o ca pe o atingere a Veşniciei dumnezeieşti de mintea mea. Blândă, de pace şi de dragoste plină, a rămas la mine trei zile. A risipit întunericul nimicului ce-mi răsărea înainte. Am înviat şi, cu şi în mine, lumea întreagă înviase. Singura robie adevărată este cea a păcatului. Singura libertate11adevărată este învierea în Dumnezeu". Experienţa Luminii necreate îl conduce la o viziune asupra modurilor contemplaţiei: divină, umană, şi demonică. Pastile anului 1924, înseamnă, aşadar, punctul de întoarcere. Inspiraţia turnată atunci de Duhul în inima sa, nu-1 va mai părăsi, ducându-1 la „nebuneasca îndrăznire" de a fi creştin. Rugăciunea i se face întâlnire vie cu Ipostasele dumnezeieşti, este înfiiat de către Tatăl, părăsind pentru veşnicie întunericul nefiinţei39. Pocăinţa, al doilea botez, îl renaşte prin oceanul de lacrimi din întunericul iadului la lumina ce-i va călăuzi noua viaţă locuită de rugăciune şi de iubirea lui Hristos. Pierde lumea, cum şi lumea-1 pierde. Alternanţa cercetărilor dumnezeieşti şi a „pomenirii morţii" devin caracteristica traiectoriei sale duhovniceşti. După luni de luptă lăuntrică, renunţă la artă40, înţelegând că nu e cale de mijloc între iubirea pentru Hristos şi patima pentru frumosul artistic41.Se înscrie la proaspăt înfiinţatul Institut teologic ortodox Saint-Serge de la Paris, cu speranţa că va învăţa cum să se roage, ca şi atitudinea dreaptă înaintea lui Dumnezeu, despătimirea şi atingerea veşniciei dumnezeieşti, dar teologia academică nu-i furnizează cheile împărăţiei42. La Saint-Serge se vorbea mai mult în jurul şi despre Dumnezeu, decât în Dumnezeu, iar Părintele va avea până la sfârşit o atitudine critică faţă de teologia academică. O socoteşte folositoare Bisericii, dar fără nici o utilitate în mântuirea personală şi în adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, „dă o înţelegere intelectuală, dar nu înalţă cu adevărat în locurile Fiinţei dumnezeieşti"; şi încă: „creştinismul nu este o învăţătură, ci viaţa însăşi". Teologia nu este un exerciţiu speculativ, ci „starea fiinţei insuflate de dumnezeiescul har"; cunoaşterea nu este o ştiinţă, ci „experienţa, în existenţă, a comuniunii cu Dumnezeu"43.Părăsind Parisul, pleacă la Sfântul Munte, locul căutat de mulţi pentru unirea cu Dumnezeu, prin rugăciune, vederea Lui începând de la sfânta rugăciune44. Sosit la Sfântul Munte, sărută pământul şi-I cere Domnului să-1 primească şi să-1 ajute să înainteze în această nouă viaţă. La Athos se cufundă în rugăciune fierbinte, aşa cum o făcuse şi înainte, în Franţa. Ştie că pentru unirea deplină cu Dumnezeu trebuie să se consacre doar rugăciunii şi încă mai deplin decât o făcuse pentru pictură. Rugăciunea-i devine veşmânt, respiraţie, nu se mai opreşte nici în somn45. Debarcarea se petrecuse în 192546.„La-nceputul vieţii mele mănăstireşti la Athos, Domnul mi-a făcut darul rugăciunii neîncetate"47. Văzând insuficienţa strădaniilor omului în a ajunge Adevărul veşnic, Părintele caută rugăciunea. După meditaţia extrem-orientală, văzând că e pe calea greşită, se întoarce spre Cel Ce i Se arată ca Adevăr (In 14,6). Smuls din iadul întunericului morţii, pornit pe calea dreaptă , iată-1 acum învrednicit de darul neîncetatei rugăciuni - „dar al lui Dumnezeu, legat de altul: pocăinţa".12Locuit de rugăciune, preschimbat de ea, ajunge cu totul o rugăciune. Mai târziu avea să spună despre monah că e icoană a Născătoarei de Dumnezeu, „cel ce se roagă pentru lumea întreagă, după preoţia împărătească şi proorocească a lui Melchisedec ,.."49. Dar experiază şi pierderea harului: deznădejde şi înviere -deznădejde pentru că oamenii II părăsesc pe Dumnezeu, rugăciunea pentru oameni ducându-1 la lupta cu Făcătorul lor; iadul şi Lumina dumnezeiască îl stăpânesc, pe rând50. „Legea păcatului" (Rom 8,12) războieşte păzirea plinătăţii harului. Patimile fac simţită părăsirea Duhului, destul fiind o mişcare a mândriei, o întoarcere a conştiinţei spre sine, pentru ca inima să se închidă, mintea să se întunece, îar omul întreg să cada în acedie, în „lipsa de grijă pentru mântuire"51. Mândria e cea mai grea luptă din războiul duhovnicesc, văzută de Sfântul Ioan Casian ca ultimă luptă, dar cea dintâi dintre patimi. Acest monstru cu două feţe, una înspre monahii duhului şi alta spre monahii începători, încă trupeşti52, despre care Sfântul Paisie Velicikovski arată lămurit că dacă o are omul, nici a se pocăi nu poate şi nici rugăciunea nu i se poate înălţa spre Dumnezeu53. Iar, Cuviosul Siluan Aghioritul învaţă că prin slava deşartă şi prin trufie harul se pierde, iar cel ce se smereşte „acela a biruit pe vrăjmaşi"54.Potrivit este să ne apropiem câteva clipe de experienţa aceasta din care se vor isca înţelesuri spre destule ascunse lucruri din învăţătura Părintelui, mai înainte de toate în ce priveşte tema demersului nostru. Părăsirea harului duce la iadul adevărat, asemănător întrucâtva durerii Mântuitorului din Ghetsimani şi de pe Golgota, cărora vom consacra mai multe pagini din acest studiu. Şi, într-adevăr, e

nevoie de o nevoinţă aspră, de război lăuntric, de o chenoză cât mai deplină, asemănătoaT&^îii Hristos, pentru ca omul să regăsească harul. Şi învăţătura e limpede: iubirea lui Hristos este împărtăşire din potirul Său din Ghetsimani, iubire ce merge până la ura de sine. Cuvintele mântuitoare primite de Sfântul Siluan de la Domnul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui" încep, nebănuit să prindă rădăcini în inima viitorului Stareţ, sfâşiată acum între întunericul morţii şi nădejdea în Dumnezeu - Mântuitorul, de întuneric şi de moarte, între iad şi Lumină sufleUÎMnălţat la cer şi aruncat în văile întunecate din iad. „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui", o experienţă desăvârşită, chenotică, socotită de scriitorul de la sfârşitul vieţii sale ca cea mai directă şi sigură cale spre desăvârşire. Cu nuanţări: „un lucru este smerenia ascetică (a nevoitorului) şi alt lucru smerenia lui Hristos". Nevoitorul trăieşte o smerenie relativă, constând în a se vedea mai rău decât toţi, şi la care ajunge luptând amarnic cu gândurile, pe când Hristos are o smerenie absolută, deplină, „atribut al Iubirii dumnezeieşti Care Se dăruieşte nemăsurat"; smerenia lui Hristos o lucrează Duhul în om, atunci când acesta trăieşte omenirea întreagă ca un singur om, ca întregul Adam, ca şi cum s-ar trăi pe sine55.13Aprigă şcoală e mănăstirea! Părintele Sofronie mărturisea cu humor, la sfârşitul vieţii „am intrat într-o şcoală, iar diploma o vom primi după moarte"56. Şi, firesc, novicele athonit simte nevoia unui părinte duhovnicesc, care să-i tâlcuiască toate cele ce i se petrec57, nefiind uşor de suportat „durerea de moarte şi de viaţă dătătoare" a pierderii harului. De moarte, fiindcă descoperă nimicnicia proprie şi adâncul păcatului, de viaţă-făcătoare, izvor de pocăinţă străpungând inima, ceea ce cheamă mila dinspre Dumnezeu şi un har şi mai mare. Viaţa novicelui este, pe rând, Ghetsimani şi Tabor, cale a lacrimilor58, chin străpungător al conştiinţei, pricinuitor al „împrospătării focului inimii"59.Căutând, întâlneşte mai mulţi părinţi remarcabili. în capitolul „Fericirea cunoaşterii Căii" din autobiografia sa duhovnicească, Stareţul Sofronie descrie o interesantă convorbire cu un pustnic, la începutul vieţii sale din Muntele Athos. Pustnicul simte dorinţa tânărului monah de a auzi despre rugăciunea în treptele cele mai înalte, drept urmare îşi avertizează interlocutorul că mai bine este a rămâne la măsură, altfel existând riscul căderii în vorbărie. Deşi ruşinat, Părintele nostru nu cedează, ci stăruie să afle ceea ce este în culmea desăvârşirii, ceea ce-i întrece măsura, socotind de nelipsit vederea a ceea ce trebuie dobândit, asemeni marinarilor de odinioară, ce se orientau după mişcarea, îndepărtatelor foarte, astre. Astfel, dascălul nostru întru rugăciune ne învaţă despre necesitatea unui criteriu adevărat, oricât de înalt ar fi, mijloc de combatere a mulţumirii de sine. Şi pustnicul recunoaşte că nu numai că e îngăduit a cugeta astfel, ba chiar e de trebuinţă60.Dar cel mai important dar al Proniei făcut Părintelui Sofronie este întâlnirea cu Stareţul Siluan. Nu îndrăznise nici pe departe la o aşa minune, deşi îndelung însetase după un sfătuitor întru legile vieţii duhovniceşti61. înainte de a-1 cunoaşte pe Stareţul Siluan, întrebat fiind de un părinte - Vladimir - „Cum să te mân-tuieşti?" îi răspunde acestuia din urmă „Ţine-te la marginea deznădejdii, iar când aceasta ţi se face nesuferită, ia o ceaşcă de ceai". Dialogul s-a petrecut la Mănăstirea Sfântului Mare Mucenic Panteleimon de la Athos, unde Duhul 1-a împins „cu suflare tare", iar Cuviosul Siluan aude cuvintele, socotindu-le deschizătoare ale unei relaţii. O relaţie ce va atinge veşnicia, de-acum Sfântul Siluan punând început destăinuirilor lucrurilor despre care nu era lesne defel a vorbi cu ceilalţi părinţi din mănăstire. Iar, după cuvântul Stareţului Siluan, nici părintele Vladimir nu era pregătit pentru o atare cunoaştere62.Smeritul Siluan, „monahul cel mai autentic al veacului XX" (Thomas Merton) trăia la cel mai înalt grad iubirea de vrăjmaşi, rugându-se şi plângând pentru lumea toată. în el vede Părintele Sofronie însăşi întruparea desăvârşirii cea după ipostas - „un om după chipul lui Dumnezeu"63. Opt ani stă Părintele lângă14Sareţul său, până la adormirea acestuia, la 24 septembrie 193864. De fapt, Stareţul Siluan nu a avut ucenici în înţelesul obişnuit al cuvântului, nici nu se purta ca un dascăl; nici el nu a fost ucenicul vreunui bătrân65.Trece prin toate stările călugăreşti. îşi împlineşte ascultarea către cel mai mare şi către toată frăţia, în efortul lui susţinut în vederea dobândirii smereniei, a învăţării voii lui Dumnezeu şi a călcării voii păcătoase a omului, ştiind că ascultarea „mormânt al voinţei" este şi „înviere a smereniei"66. Din ascultare învaţă limba greacă, ascultare către egumenul Rossikonului - Misail, întrucât mănăstirea avea nevoie de cunăscători ai elinei celei noi. Primind cuvântul egumenului Misail, învăţătorul nostru îi face metanie şi dă să iasă. Egumenul, însă, îi spune: „Dumnezeu nu judecă de două ori... Dacă vei face

aceasta ca ascultare faţă de mine, atunci eu voi răspunde înaintea lui Dumnezeu. Ci dumneata mergi în pace şi lucrează". Şi mărturiseşte Părintele că nicicând n-a cunoscut o asemenea pace ca în cele şase luni când a stat în această ascultare. S-a întâmplat chiar că a căzut bolnav şi a crezut că va muri, oprindu-şi lucrarea la jumătate şi înfăţişându-se la Judecată. Şi, chiar dacă un asemenea gând îndrăzneţ nu-i sta în fire, aşa s-au petrecut lucrurile, din cuvântul egumenului Misail67.Face şi experienţa pustiei. Cu blagoslovenie. Atinge adâncurile chenozei şi ale pocăinţei şi clipe de rugăciune curată, faţă către Faţă, fără imagini, fără gânduri, cu mintea, ba chiar şi cu trupul, unite cu inima. Uită lumea. Rugăciunea îi lărgeşte inima şi conştiinţa, apropiindu-se de dimensiunile cosmosului, cuprinzând chiar cosmosul, fiindcă se roagă pentru lumea toată, pentru întreg Adamul. Prin pocăinţă deplină se învredniceşte de acest dar al Duhului - rugăciunea curată -mântuitoare, esenţială, dar, din păcate, neputincioasă, datorită libertăţii omului de a alege să cedeze răului68. începând de la Sfântul Munte, Arhimandritul Sof-ronie va creşte în veşnicie cu marca aceasta a iubirii universale pentru oameni, iubire despre care nu numai că putem da mărturie citindu-i lucrările, dar şi din mărturisirile tuturor celor care l-au cunoscut, atât monahi, cât şi mireni. O linişte dezbrăcată de orice urmă de naţionalism, totală: „Nu cunosc un Hristos grec, unul rus, altul englez, arab". Cuvintele sale. Şi o definiţie dată de el creştinului ortodox, care ar trebui să ne pună pe gânduri pe fiecare dintre noi, în dulceaga ipocrizie a petrecerii noastre zilnice: ortodox este acela care îşi iubeşte vrăjmaşii. Tot pe linia acestui maximalism este şi credinţa (aparţînându-i, de bună seamă) că e de preferat să fii ucis, decât să ucizi, duşmanii nu pot fi J^iruiţi prin ucidere, ci prin iubire69. Sacrificiu de care doar cei purtaţi de Duhul şi locuind în Hristos sunt în stare: Maica Măria Skobtsov (1891 - 1945), mutată la veşnicele lăcaşuri într-un lagăr nazist de concentrare, gazată în Ravensbriick, unde fusese deportată pentru că-i ajutase pe iudei, mai mult, după unele surse, murind în schimbul unei femei îngrozite de a fi dusă în Jugendlager70.15Vederea Luminii aduce stăpânirea totală a rugăciunii pentru oameni, rod al uceniciei pe lângă Cuviosul Siluan, dar şi al propriilor nevoinţe pustniceşti. Dar şi o mâhnire adâncă legată de suferinţele aduse în lumea întreagă prin căderea protopărinţilor. Transfigurarea este cu putinţă, dar doar prin poruncile lui Hristos, pământul prefăcându-se în Rai dumnezeiesc. Este experienţa istorisită de Sfânta Scriptură cu privire la starea dintru început a omului, devenită acum realitate „palpabilă". Libertatea de rugăciune e resimţită ca o pregustare a împărăţiei. Cuvântul Părintelui mărturiseşte despre o stare de bunăvoinţă dumnezeiască arătată lui vreme de două săptămâni, la începutul anilor treizeci, pe când era diacon. A văzut lumina soarelui asfinţind deodată cu o altă Lumină care-i intra cu blândeţe în inimă, având ca rod dragostea pentru cei care-1 tratau cu asprime, împreunată cu o compătimire nedureroasă pentru toata făptură. „După asfinţit, intram în chilia mea ca de obicei, pentru a-mplini canonul de rugăciune aşezat pentru cei ce se pregătesc să slujească Liturghia, iar Lumina nu mă părăsea deloc de-a lungul rugăciunii"71. Părintele ajunge în liniştea aghiorită la împărtăşirea de negrăita lumină, la preschimbarea sa în lumină, dobândind pe Hristos72. Referitor la experienţa Sfântului Simeon Noul Teolog, Părintele Sofronie are o convorbire cu un părinte Iuvenalie (la Sfântul Munte), căruia Stareţul nostru Sofronie îi spune că nu poate judeca ceea ce Sfântul a trăit, dar că îşi spune părerea (sub semnul probabilităţii): poate că în starea de har simţirea era ca o Lumină. Senzaţia a fost că Părintele Iuvenalie s-a-ntors la chilia sa fără a bănui ce ascund cele auzite, numai că puţin după conversaţie, începând obişnuit rugăciunea, Lumina şi iubirea nu mai sunt de faţă73.Pustiul căutat pentru încercarea propriei credincioşii, deşi departe de lume, nu rămâne în afara rumorilor războiului. In 1941 este hirotonit preot pentru mănăstirea athonită Sfântul Pavel, iar în 1942 duhovnic, lucrare în care va creşte şi se va adânci, pe mulţi folosind, în special în Europa Occidentală74. Dar revenind la Războiul al Doilea Mondial, deşi până în singurătatea peşterii nu se strecura nici o informaţie reală, ecourile primite îi înmulţesc rugăciunea pentru omenirea în întregul ei. Căzut cu fruntea la pământ în peştera ce-o locuia, se roagă fierbinte, la vremea ceasurilor nopţii pentru cei ucişi şi pentru ucigaşi şi pentru toţi cei ce sufereau. însingurarea deplină în rugăciune ia, însă, sfârşit când e chemat la slujirea ca duhovnic. Stareţul său Siluan îi prezisese aceasta şi-1 îndemnase să nu fugă de ascultarea aceasta în slujba oamenilor, slujbă ce obligă la dăruirea de sine a părintelui duhovnic către cel care vine cu poverile lui, la includerea penitentului în propria viaţă. Curând este chemat şi la alte mânăstiri, i se adresează (pentru spovedanie) şi monahi ai micilor schituri, pustnici de asemenea. Sarcina grea primită şi-o împlineşte cu dorinţa de a fi de folos aşa cum şi lui i-au fost părinţii

16(săi duhovnici de folos. învăţătura nu putea fi tăinuită, ci trebuia întoarsă şi înmulţită. Luarea-aminte întoarsă, în rugăciune şi nevoinţă doar asupră-şi până atunci, se va întinde şi asupra altora. După patru ani de retragere şi însingurare, acceptă oferta mănăstirii de a ocupa o nouă peşteră, pe teritoriul ei, având multe avantaje pentru un preot-pustnic, cu un mic paraclis, doar că iarna veneau încercările: la prima ploaie puternică peştera era inundată vreme de şase luni zilnic, doar paraclisul rămânând uscat. Acolo se roagă şi îşi păstrează cărţile. După a treia iarnă astfel petrecută, e silit să părăsească locul însingurării desăvârşite, sănătatea nemaiîngăduindu-i acest rar privilegiu75.După experienţa pustiei (scursă între Karoulia - Sfânta Treime de lângă Nea Skiti - schitul Sfântul Andrei), boala, cum şi climatul slavofob de la Sfântul Munte, peste care se adaugă dorinţa lăuntrică izvorâtă din necesitatea de a face cunoscută viaţa - trăirea Sfântului Siluan, îl împing în Franţa (februarie 1947 )76 cu o primă intenţie de a rămâne un an. Realizează că are nevoie de un răstimp mai lung. Boala i se agravează, datorită condiţiilor dificile de muncă77. Operat în 1951, nu poate reveni la Athos - „războiul rece" contra monahilor slavi era în toi. Rămâne în Rusia „în miniatură a emigraţiei"", de la Sainte-Genevicve-des-Bois, de lângă Paris, unde strălucirea sa duhovnicească, alături de dezvăluirea vieţii Stareţului Siluan, această „nouă filocalie", după cuvântul Părintele Aimilianos, egumenul de la Simonos Petra, adaugă Părintelui mai multe persoane de origini şi orizonturi diverse78 cu gândul de a rămâne într-o mică obşte mănăstirească. O primă ediţie, compusă de el însuşi, în cinci sute de exemplare, a cărţii despre Stareţul Siluan este urmată de o ediţie tipărită (prima în 1948, a doua, cea tipărită în 1952). Cartea avea să fie tradusă în foarte multe limbi (inclusiv în română, deşi fără permisiunea moştenitorilor de drept ai autorului) având o primire bună din partea aghioriţilor, ce o socotesc expresia fidelă a vechilor tradiţii mănăstireşti răsăritene79. Cartea devine clasică pentru viaţa ascetică din tradiţia ortodoxă80. Arhimandritul Sofronie este convins că cele rostite de Hristos Stareţului Siluan sunt un cuvânt către veacul nostru sfâşiat de deznădejde. Mai ales că Stareţul se rugase zeci de ani pentru tot neamul oamenilor, ca Dumnezeu să Se descopere tuturor spre a-L cunoaşte în Duhul Său. Intuieşte Avva Sofronie că şi oamenii îl vor îndrăgi pe Stareţ, cel care prin smerenie a adus de la Hristos acest negrăit dar oamenilor, predând despre deznădejde, felul cum poate fi alungată, ce ascunde ea, descoperindu-ne Dumnezeul Cel Viu şi dragostea Lui pentru fiii lui Adam. Urmarea cea mai de seamă este că a readus sufletelor noastre nădejdea nestrămutată a unei fericite veşnicii în Lumina dumnezeiască81. Această Lumină necreată numită de Părintele „Lumină a învierii", venirea ei ducând mintea omului acolo unde moartea nu mai este, nu există82.17în Europa Occidentală, deşi este lipsit de multe din cele care-i umpleau viaţa la Sfântul Munte, slujirea oamenilor îi aduce o nouă dimensiune a vieţii: intrarea în taina întristărilor şi suferinţelor lor, în cruntul lor război cu patimile şi în nevoile lor, prea ades, elementare. Contemplarea şi rugăciunea isihastă scade, se împuţinează, dar certitudinea că întoarcerea în lume era după voia Celui de Sus, este o realitate, urmarea evenimentelor dovedindu-o. Dar sufletul rămâne mâhnit prin pierderea darurilor pustiei „pe care Domnul le răspândea asupra mea dincolo de orice nădejde"83. Deşi pierde mult, nu uită nimic din cele trăite în singurătate. Mai mult, simte efectul acelor experienţe: eliberarea duhovnicească din impactul judecăţii oamenilor asupra sufletului84. De acum Părintele aparţine lumii, ironia sorţii făcând ca cel ce scăpase în Primul Război Mondial de a fi văzut, luând parte ca genist (ofiţer în trupele de camuflaj) la conflagraţie, cel care lucra spre a face văzutul nevăzut, lucrează acum făcând Nevăzutul văzut miilor de ucenici85. Şi îşi împlineşte stălucit chemarea de duhovnic şi stareţ. Om al tăcerii prin care Cuvântul vorbeşte, născător al şinei şi al vieţii în Hristos, om-rugăciune ce-şi aduce întâiul dar lui Dumnezeu, primind în schimb răspunsurile la întrebările nenumărate al celor ce-1 cercetează, purtător al Duhului, care ştie să citească în inimi, convorbirea cu el trecându-te de la psihologic la duhovnicesc, de la crâmpeiele vieţii la singurul lucru cu adevărat de trebuinţă, de la micul nostru eu, la dimensiunile cosmice al întregului Adam, logica lumii răsturnată fiind de „perspectiva inversă" a Evangheliei86.Obştea Părintelui are nevoie de un loc. în Franţa nu este găsit, motiv pentru care Pronia le îndreaptă paşii spre Anglia, unde se aşează-ntr-un sat - Tolleshunt Knights, din comitatul Essex, districtul Maldon, într-un oficiu parohial dezafectat, datând din secolele XVII-XVIII. La parterul casei parohiale (are două nivele) s-a amenajat primul paraclis, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, hram ce va da numele întregii mănăstiri. întemeierea: 1959. începuturi: patru monahi (Părintele Sofronie, Părinţii Simeon şi Procopie - aflaţi încă la mănăstire şi Părintele Irineu - acum la Athos, toţi de suşe diferite) şi

o soră - ce va deveni Elisabeta - schimonahia Serafima şi care va adormi în Domnul la 13 zile după adormirea Părintelui ... Mănăstirea se aşează încă de la început sub semnul bunului gust: icoanele iconostasului şi încă altele pictate de Părintele Grigorie Krug, căruia îi aparţin şi icoanele împărăteşti ale bisericii normande a Tuturor Sfinţilor (aflată în posesia mănăstirii), o tapiserie şi broderii de Maica Măria Skobtsov, icoane ale lui Uspienski. Dar arta cea mai de seamă este a zidirii noii familii duhovniceşti, unite, în căutarea lui Dumnezeu. Deşi se îndoieşte de teologia academică, îşi îndeamnă monahii la studiu (mulţi din ei au diplome şi doctorate în teologie şi aproape toţi sunt licenţiaţi, unii cu câte două licenţe), activitatea de traducere18fiind la mare cinste, munca intelectuală stând la mare preţ, mărturie şi bogata bibliotecă, având întreaga colecţie Sources Chretiennes, bogată literatură teologică şi duhovnicească (între care şi ediţia completă a Filocaliei româneşti a Părintelui Stăniloae), ca şi o secţiune foarte vastă dedicată Studiilor Biblice, o alta, exhaustivă, asupra Noii Ere.Zidirea obştii ocupă primul loc: unicitatea persoanei surclasează regula, nu împlinirea tipicului, ci buna-voire şi conştiinţa trăirii în Duh, în Duhul unităţii comunităţii, pentru care se roagă îndelung şi aprins fiecare mădular al trupului; nu cinstirea opririi din afară de la mâncare, ci lupta înlăuntru cu gândurile şi luarea aminte la viaţa Sfintei Treimi ca esenţă a Postului. Nevoinţa mănăstirească nu e scop în sine.ci mijloc de despătimire şi dobândire consecutivă a harului; nu rânduieli monahale exterioare, ci persoana în orânduială, singura regulă fiind Hristos, faţă de Care pocăinţa nu va cunoaşte sfârşit. Mănăstirea Părintelui nu are un „aşezământ" în sensul riguros, dar are un orar, ziua scurgându-se în trei timpi: mesele (două de obşte - prânzul şi cina, cu citire din Sfinţii Părinţi, din literatura ascetică, din spiritualitatea şi din problemele controversate ale lumii contemporane, micul dejun - facultativ, dar în comun şi „five ovclock tea", iar în Post uşor modificat orarul de masă), muncile şi rugăciunea (Liturghia şi chemarea Numelui lui Iisus). Părintele trăieşte Liturghia ca vedere a lui Dumnezeu în lucrare - nu întâmplător fresca altarului din biserica cea nouă, închinată Sfântului Siluan, reprezintă Cina cea de Taină. Viaţa toată o vede ca o lucrare a rugăciunii, ca o nepoticnită, neîncetată rugăciune - liturghie. Temelia duhovnicească â mănăstirii este învăţătura Sfântului Siluan, o viaţă simplă, euharistică (liturghia de patru ori pe săptămână), evanghelică, de urmare a lui Hristos, iar nu o căutare de trăiri mistice aparte, de contemplări sublime. Singura lege a fiinţei - poruncile lui Hristos, nicidecum norme etice, ci energii dumnezeieşti. îndemnul stăruitor este „siliţi-vă să vă petreceţi ziua fără de păcat", fără a-1 răni pe celălalt, ci stându-i la dispoziţie, totul într-o conştiinţă încordată la maxim a prezenţei permanente şi nevăzute a lui Dumnezeu, aici şi acum: „vegheaţi să nu fie nimic impersonal în vieţile voastre. Luaţi aminte să trăiţi ca şi cum aţi da socoteală de fiecare mişcare a inimii voastre şi a minţii înaintea omenirii întregi. Mintea voastră să locuiască, zi şi noapte unde este Hristos". Provocarea: lupta neobosită cu patimile şi cu energiile lor cosmice (gândurile). In rezumat: a te sili să trăieşti fără păcat (nepăcătuind), luându-ţi asupra slăbiciunea celorlalţi87.Mănăstirea se deschide lumii: liturghia e săvârşită în mai multe limbi, rugăciunea lui Iisus e alcătuită în slujbă, ucenicii săi traduc intens, oaspeţi numeroşi (înjur de o mie anual, majoritatea neortodocşi) vin în vizită, dialoguri, prietenii duhovniceşti, iconografie „uşor naturalistă", Părintele şi mănăstirea sa fiind19„martori ai universalităţii Ortodoxiei în veacul acesta". De la un început anevoios („mâneam cartofi şi urzici"88) la vreo douăzeci de monahi şi monahii din mai multe naţionalităţi (nouă monahi şi şaisprezece surori după informaţiile noastre). In 1965 mănăstirea intră sub Patriarhia de Constantinopol devenind Stavropighie. Părintele îşi regăseşte harismele vechi - pictează, împreună mai ales cu surorile sale în Hristos, deschide chiar un atelier de iconografie (trapeza şi biserica nouă sunt împodobite cu fresce); scrie cărţi şi articole. Maxime Egger, părintele diacon de ale cărui articole şi cuvinte referitoare la Părintele Sofronie ne-am folosit mult, îl asemuieşte pe acesta cu Sfântul Irineu al Lyonului, prin lupta cu gnosticismul şi „viziunea recapitulativă a întregului Adam", cu Macarie Egipteanul, prin concepţia asupra harului, cu Maxim Mărturisitorul în „dubla sa natură de nevoitor şi de metafizician", cu Simeon Noul Teolog prin cinstirea dascălului său şi „verva sa autobiografică", cu Grigorie Palama, în fine, în apropierea lui de Lumina necreată şi de poruncile lui Hristos89. în 1988, Patriarhia Constantinopolului canonizează, recunoaşte oficial cultul Sfântului Siluan Athonitul, cu ziua de pomenire la 24 septembrie. S-a hotărât în bisericile urmând calendarul vechi, să se săvârşească pomenirea la 11 septembrie90. Nevoinţa ucenicului se împlinise. Găsim de cuviinţă să stăruim puţin

asupra harului de „înnoitor" al veacului nostru91 propriu Arhimandritului Sofronie. Nu pentru a părea preţioşi, mai curând pentru a face posibilă înţelegerea în duh a rugăciunilor sale, liturgice şi personale, de care ne vom ocupa mai pe larg în continuare. Omul acesta clasic prin formaţie, cu douăzeci şi doi de ani de călugărie aghioritică în spate este un om esenţialist, un „om al esenţei", nealipit formelor, ci căutător în adânc al unirii cu Dumnezeu în veşnicie, încă de pe pământ, unire spre care.ainxkeptaLpeToţi cei ce au venit la el92. Noutatea lui este „proporţională respectului său pentru Tradiţie"93. Numai că Tradiţia nu e sinonimă repetitivităţii şi conservatorismului. Părintele este omul introducerii unor noi simboluri - o menorah cuprinzând pământul în mijloc, pământul ca centru cosmic, peste care se înalţă crucea bizantină. Despre inovaţiile iconografice am pomenit (v. supra). Dar geniul creator al „omului lui Dumnezeu" transpare clar din rugăciunile liturgice alcătuite de el, asupra cărora vom insista la momentul potrivit. înnoirea sa merge mai departe, îngăduind înflorirea unei obşti duble: o mănăstire de călugări şi alta de surori, două mănăstiri în acelaşi loc. Toate cu putinţă „când Tradiţia înseamnă facere în Duhul şi însuşire personală!"94.în ultimii ani ai vieţii, deşi puterile i se împuţinează şi i se diagnostichează cancerul95, simţindu-şi sfârşitul aproape, vrea să transmită fiilor şi fiicelor lui duhovniceşti esenţialul experienţei sale în Hristos. Ţine săptămânal un cuvânt (în biserica Sfântului Siluan sau în biroul Vechiului Prezbiteriu) mai ales obştii, celor20nou veniţi, dându-le sfat bun în lupta aievea cu răul cosmic, dar, de cele mai multe ori sunt şi oaspeţi, din afara mănăstirii, de faţă. Cuvintele sale vorbesc inimii ascunse a omului şi vin din străfundurile rugăciunii făcute de Părintele în Numele lui Iisus. Cuvintele îi sunt ele însele o rugăciune şi o chemare la aceasta; este secure cuvântul său, nimicitoare de patimi necăutând să convingă sau să farmece auditoriul, ci să atingă sau să nu atingă „omul cel ascuns al inimii"96. Primeşte la el pe toţi cei ce caută cuvânt de la el (atunci când sănătatea îi îngăduie). Un călugăr benedictin, Dom Siluan, întâlnindu-1 de două ori în biroul din The Old Rectory, mărturiseşte despre puterea uluitoare a blândeţii ce-i strălucea în chip din adâncuri venind, îl vede învăluit în rugăciune, rugăciune care îi înlocuieşte respiraţia97.Arta sa duhovnicească, discernământul, i-a atras în preajmă numeroşi oameni. A intuit ca nimeni altul amăgirile şi pericolele unor forme de gnoză şi de mistică naturală, confuzia Luminii necreate cu lumina creată a minţii (doar un reflex al Luminii necreate), autoîndumnezeirea prin identificarea esenţei omului cu esenţa dumnezeiască, incompatibilitatea meditaţiei (doar relaxare) cu rugăciunea (extremă încordare), dizolvarea persoanei umane în oceanul Absolutului supraper-sonal. Credinţa în Hristos Dumnezeu aduce vederea Luminii necreate. Vederea Luminii confirmă credinţa în dumnezeirea lui Hristos. Prin Părintele s-au convertit la Hristos gueonieni, schuonieni, budişti, gnostici de tot felul98.învăţătura sa este întinsă şi adâncă. Asupra aspectelor legate de rugăciune aflătoare în scrierile sale şi în cuvintele consemnate de Părintele Simeon în ciclul „Paroles ala Communante" (din care ne-au fost accesibile 26) vom căuta să insistăm în continuare. Adâncimea experienţei şi bogăţia temelor abordate nu ne îngăduie să ne oprim. Vom arăta doar, în izbutita prezentare a Părintelui Secretar al Asociaţiei Sfântul Siluan Athonitul din prefaţa cărţii „De Vie et d'Esprit"99. „Structurile fine pe care le poartă în sine", „dârele ... aproape imperceptibile, dar în acelaşi timp revelante" 180 din Cuvântul Părintelui: acesta nuanţează două tipuri de cuvânt - cel care comunică (informaţii) şi cel care cuminecă (inspiră); cuvântul „psihic" (chiar cu subiect religios) şi cel „pneumatic" (pneumatofor, al Cincizecimii continue). Acesta din urmă este rar, rarefiat, canal al harului, întemeiat pe o puternică cunoaştere dogmatică, cuvânt al teologiei, dar nu izvodit din cărţi, din vreo cunoaştere livrescă, ci din nevoinţă, din rugăciune, din chenoză, prin chemarea Numelui lui Iisus. Cuvânt rarefiat, fiindcă îşi are resursa în tărâmul tăcerii: mintea coborâtă în ascunzişul inimii intră în liniştea nesfârşită unde Dumnezeu vorbeşte. în tăcere - „limba veacului ce va să vină" (Sfântul Isaac Şirul)100.învăţătura sa este rod al rugăciunii, rugăciunea văzută ca mijlocul cel mai sigur21de a ajunge la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu. Dumnezeu este o prezenţă, iar omul poate ajunge la El, pentru că Dumnezeu Se arată, iar omul este perfectibil. Libertatea are ca măsură gradul de conştiinţă. Sensul vieţii vine doar de Sus. Prăbuşirea unei valori absolute atrage şi cea a valorilor relative (căci raportate la ea sunt), urmează că prăbuşirea lui Dumnezeu se conjugă dispariţiei onoarei, onestităţii, loialităţii, virtuţilor în general. Puterea unei culturi, a unei civilizaţii este concluzia intensităţii vieţii lăuntrice a poporului. Şi astfel demonstrează că singura revoluţie de atins e cea

personală, morală101.Omul acesta nu a făcut niciodată prozelitism102; chiar dacă a avut o existenţă discretă, înscrierea lui în veac este certă, el nu este monahul fără istorii şi în afara istoriei doar, ci „martor şi apostol în inima lumii". Şi dacă el nu s-a dus spre lume, aceasta a venit la el. Apariţia sa este parte a Istoriei Bisericii şi veacului nostru103.Părintele a intrat „în tăcerea Luminii şi a Veşniciei" la 11 iulie 1993, la aproape 97 ani. O viaţă întreagă desfăşurată şi înfăşurată sub semnul „duhului" curat şi liber într-un trup luptându-se cu puterile cosmice. Şi taina Duhului a trăit-o până la sfârşit. Cei ce l-au întâlnit înainte de moarte s-au uimit cu toţii de vioiciunea minţii sale prizonieră-ntr-un trup vlăguit, muribund. Unul din cei apropiaţi va spune: „flacăra Duhului va fi mistuit în el până şi ultima părticică de materie"104. Părintele vede Lumina în adâncimea liniştii. „Dacă un om nu are decât ceea ce dăruieşte" Părintele „este cu adevărat fericit"105.Cuvintele prea sărmane sunt să vorbească despre un „eveniment" cum a fost şi rămâne Părintele Sofronie. Datoria de a ne apleca peste scrierile Marilor Bărbaţi nu poate fi, însă, ocolită. Mai ales când faţă de ei ne leagă o anumită paternitate spirituală: „nu noi îi alegem pe sfinţi, ci ei sunt cei care ne aleg pe noi". Sunt cuvintele unui monah carmelit prieten cu Dom Siluan, monahul benedictin din Abaţia Saint-Wandrille din Normandia (despre care am mai avut ocazia să vorbim) cuvinte rostite la auzul celor mărturisite de Dom Siluan din „cronica relaţiei" sale cu Sfântul Siluan. Cuvântul acesta cu puterea unei revelaţii106 ne-a îndemnat să îndrăznim...22

Partea întâi- Spre o anatomie a rugăciunii -I. Atmosfera rugăciunii1. Definiţia rugăciunii„In ziua când Dumnezeu este absent, când tace, atunci ia naştere rugăciunea"'. Rugăciunea personală pe care e dator fiecare creştin să o săvârşească pentru a intra în comuniunea cu neîncetata rugăciune a Bisericii2. Rugăciune pe care ar trebui să o aducă, să o izvodească fiecare om, mai ales cel de acum, pentru a birui singurătatea bulversantă şi de-a dreptul schizoidă spre care se îndreaptă tot mai mult lumea. Pentru a se reface unitatea ontologică a oamenilor. Prin Cel Care nu va întârzia să Se ivească. Cel puţin la început. Pierderea rugăciunii, a tuturor celor ce ţin de ea duce la sărăcire, la răcirea şi, în cele din urmă, evaporarea credinţei3. Credinţa fără rugăciune e tot aşa de zadarnică precum rugăciunea în lipsa unei credinţe adevărate4. Şi aşa cum omul vorbeşte şi cugetă, deoarece aşa a fost făcut, tot aşa făcut a fost şi pentru rugăciune5.Contact conştient al omului cu Dumnezeu, îşi lasă o urmă de neşters6. Dumnezeu este Cel Care mai întâi Se descoperă, rugăciunea fiind o lucrare insuflată de Sus, de iubirea de viaţă-făcătoare pogorându-se peste noi. Rugăciunea inspirată din cele înalte naşte viaţă7. Rugăciunea deci, este zămislitoare a vieţii (In 6,63). Rugăciunea este facere nesfârşită, desăvârşită artă, un avânt de viaţă plin către Dumnezeu-Făcătorul a toate. Mintea omului, însă, nu se poate înălţa la El, ceea ce face ca şi rugăciunea omului - limitată la puterile şi la cadrul firii căzute - să fie caracterizată printr-o instabilitate - uneori poate da semne de slăbire (Ps 69,6), dar această secvenţă poate fi depăşită prin insistenţa rugătoare a omului, prin încleştarea de poala dumnezeiescului veşmânt, Cel „împresurat" venind în ajutor8.Rugăciunea este „canalul" prin care ni se împărtăşeşte dumnezeiasca Revelaţie9 . Este un dar ceresc făcut omului şi întregii omeniri. Importanţa ei vine doar în experienţă, doar îndeletnicirea cu ea, dobândirea acestui dar poate vădi omului ce este şi ce poate10. Rugăciunea este facerea cea mai înaltă, creaţie prin excelenţă" . Rugăciunea angajează omul întreg12. Este, în fapt, o unire între mintea omului şi Dumnezeu. Porneşte din voia Făcătorului, a Celui Care Se descoperă, dar cere şi prezenţa conştientă a rugătorului. Cei doi „parteneri" trebuie să fie conştienţi. Sfântul Simeon Noul Teolog, vorbind despre aceasta spune că, în lipsa23discernământului, unirea nu mai este între vii, ci între morţi13. Starea de unire a omului cu Dumnezeu este a rugăciunii curate. O definiţie a rugăciunii curate, întâlnim la Sfântul Siluan Athonitul: este

rugăciunea dăruită în duh de pocăinţă, când inima şi mintea trăiesc, în acelaşi timp cuvintele rugăciunii. Atunci rugăciunea nu mai e oprită nici de atenţia către cele din afară, nici de cugetarea la ceva străin (ei) lăuntric. Acesta este aspectul negativ al definirii. Arhimandritul Sofro-nie se referă la aspectul pozitiv al rugăciunii curate, văzută ca o stare firească, mai mult sau mai puţin ştiută de credincioşi, arareori ajunsă la forma ei desăvârşită în aceştia. Este un dar dumnezeiesc, rar dăruit, este puterea lui Dumnezeu, venind cu negrăită dragoste şi cu blândeţe neajunsă, care înalţă şi duce pe om în lumea Luminii veşnice. Lumina dumnezeiască se arată, învăluie omul, îl covârşeşte cu totul cu o iubire uriaşă, atât de nepământească, încât „bietul" om nu-şi mai aminteşte nimic, neputincios este să mai gândească la ceva14.Acest „semn al slavei" este, prin urmare, unire a omului cu Dumnezeu, „însoţire şi unire" (după însuşire), iar „lucrarea - susţinătoare a lumii"15. Iar dacă omul este întors dinspre Dumnezeu, rugăciunea îl readuce către Acesta. Reîntoarcere la Dumnezeu: esenţa rugăciunii personale şi a celei liturgice. Dumnezeu Se mişcă spre om, iar omul se reîntoarce la Făcătorul său16. Uşoară nu este, atunci când e dusă până la capăt, dimpotrivă: este cea mai arzătoare nevoinţă, cerând de la lucrători asceza unei lupte deloc uşoare şi aceasta până la ultima sa suflare17.Rugăciunea este o relaţie în Duh (duhovnicească) între Dumnezeu şi chipul Său, între Ipostas (ipostasuri) şi ipostas, între Duh şi duh, între Taină şi taină (omul - însuşi - ca persoană - are adâncimi tainice). Este o relaţie personală, faţă către Faţă, dar dumnezeiesc, însuşi Dumnezeu lucrător în noi, este „procesul prin care mintea omului intră în tărâmul veşniciei dumnezeieşti" şi este diferit, în aspectele sale, pentru fiecare din noi. Strâns legată de pocăinţă, are funcţie revelatoare: descoperă adâncurile păcatului. Omul renaşte, trăind simultan teama şi înălţarea. „Omul căzut întâlneşte Dumnezeul Prea Sfânt" rugăciunea este întâlnirea prin excelenţă şi nu una întâmplătoare, în orbecăială, ci cu Dumnezeul personal18. Este venire a Duhului. Rugăciunea, zice Părintele Sofronie, este starea normală a sufletului19.Dar cel mi bine poate glăsui despre rugăciune, o alcătuire de rugăciune. Am ales în acest scop una din rugăciunile Părintelui: „Dumnezeule şi Părinte fără de început, Cel Care eşti binecuvântat în toate veacurile, Care ne-ai descoperit taina căii mântuirii Tale: înnoieşte-ne firea prin Cuvântul Tău în noi locuind şi fă din noi biserică Sfântului Tău Duh, pentru ca întotdeauna cu puterea Ta păziţi fiind să putem a Te slăvi cu vrednicie, acum şi pururea."20

24

2. Condiţiile rugăciuniiPărintele ieromonah benedictin Gabriel Bunge consacră, în lucrarea sa despre Practica rugăciunii personale la Sfinţii Părinţi, un capitol întreg (II) locurilor şi timpurilor rugăciunii. Şi aceasta datorită faptului că omul are şi trup, iar nu doar suflet, iar trupul este în atingere cu spaţiul şi cu timpul. Mai mult, amintind pe Origen, precizează alcătuirii interne a rugăciunii „locul", „direcţia" şi „timpul"1. Acestei prime încadrări ne vom permite să alăturăm şi alte categorii de condiţii: un strat fundamental dat de credinţa în dumnezeirea Mântuitorului, în afara acestei credinţe, rugăciunea fiind periclitată2; un alt strat, al condiţiilor de receptivitate şi un altul, de intensitate. Segmentul cel mai vast este cel acordat receptivităţii lăuntrice a rugătorului, desfăşurându-se de la conştientă la starea de pocăinţă şi la lupta de despătimire (incluzând o minte curată şi disponibilitatea totală pentru nevoinţele de tip pustnicesc). Vom atinge şi punctul factorilor adjuvanţi.Sfântul Macarie cel Mare, în Omilia a Vi-a, arată drept condiţii pentru o rugăciune ce se vrea eficace aşezarea lăuntrică: în linişte, pace, rânduială. Mai mult, sunt precizate şi condiţiile de care aminteam: mintea curată de cugete şi inima străpunsă, lepădând orice necuviinţă şi orice zgomot în rugăciune3.Experienţa Apostolilor şi a Părinţilor, apropierea de stările lor este cu putinţă numai prin credinţa că Hristos este Dumnezeu. Fără nici o umbră de îndoială. Primirea Lui ca Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit. Peste El - piatra cea din capul unghiului - zidim viaţa noastră, atât vremelnică, cât şi pe cea veşnică. Darurile consecutive unei asemenea credinţe demonstrează celor ce vor să creadă provenienţa lor cerească4. Credincioşia şi întreaga înţelepciune (fidelitatea şi integritatea) sunt condiţii prealabile ale venirii Duhului lui Hristos în rugător, aducându-i pregustarea veşniciei5. Credinţa în Iisus Hristos aduce Duhul, Care slobozeşte trupul din robia patimilor, aşa fel că ajunge şi el să voiască topirea în Duhul. Credinţa atrage Duhul, iar Duhul întăreşte credinţa. Iar sufletul va cânta o cântare nouă6.Duhul lui Dumnezeu vine când omul e receptiv. Nu forţează. Delicateţea Lui face ca noi să nu-L remarcăm7. Omul trebuie să fie conştient atunci când Dumnezeu Se uneşte cu el şi îi împărtăşeşte o cunoaştere adevărată, aşa cum este El. Omul se îndulceşte cu această vedere pe cât îi e cu putinţă şi în

măsura în care este conştient de ceea ce i se întâmplă. Numai în condiţii de conştientă, experienţa Sfântului Simeon Noul Teolog este valabilă, omul devenind lumină şi el, asemeni Celui contemplat - Hristos, „axa mistică a universului"8, în Care locuieşte trupeşte „toată plinătatea Dumnezeirii" (Col 2,9) cum şi a omenirii.Dar starea de rugăciune se câştigă anevoie, nu e deloc o cale uşoară. Cere pocăinţă, care curăţeşte sufletul de patimi făcându-1 apt să intre în Lumina25dumnezeiască9. Paza minţii este o condiţie fundamentală pentru unirea minţii cu inima, în rugăciune (prin priveghere şi trezvie mintea se poate apăra de duşmanii de gând)10. Oii vier Clement vorbeşte despre două cuvinte cheie în rugăciunea continuă: trezvia (nepsis) şi străpungerea (katanyxis)". Stareţul Siluan se silea să stea în prezenţa lui Dumnezeu cu o minte curată, dezbrăcată de orice imagine şi de orice gând. Nu se atinge însă oricum treapta Stareţului Siluan, ci după o pocăinţă la limita suportabilităţii (Mt 19,26)12. Rugăciunea desăvârşită cere o minte liberă de orice lucru din afară. Stareţul Siluan când stă în bolniţă, întins, stă îmbrăcat în dulamă şi poartă cureaua. Aceasta era practica obişnuită a nevoitorilor aghioriţi, spre a fi gata oricând, zi şi noapte, să se ridice la lucrarea rugăciunii13. înveşmântarea de „război", „pregătit de luptă" a călugărului este un element exterior convergent succesului rugăciunii.Fiind un dar nepreţuit al Cerului, rugăciunea cere dăruire14. Stareţul Siluan aminteşte de iubire ca şi condiţie a rugăciunii: „Mai mare e iubirea, mai mari şi suferinţele sufletului. Mai deplină iubirea, aşa şi cunoaşterea. Mai arzătoare iubirea, mai fierbinte rugăciunea. Mai desăvârşită iubirea, mai sfântă şi viaţa"1S. O rugăciune fierbinte cere, aşadar, iubire arzătoare.O menţiune aparte trebuie făcută în legătură cu monahii, ale căror făgăduinţe, fuzionate (toate trei) într-un tot, creează condiţii favorabile nepătimirii şi rugăciunii curate. Pe lângă timpul liber, pe care monahul trebuie să şi-1 facă pentru rugăciune, mintea trebuie curăţită de imaginile îngreuitoare ale materiei. La aceasta concură cele trei făgăduinţe16. Făgăduinţele monahale (voturile, cele trei lepădări) se fac, astfel, factori ajutători importanţi în împlinirea condiţiei esenţiale a unei minţi curate (Mt 5,8).înfrânarea, mai ales, este o condiţie importantă ce face omul receptiv rugăciunii, „îndulcirile simţurilor" răcesc şi sting dragostea dumnezeiască, delicateţea lui Hristos retrăgându-se atunci când se desfăşoară „îndulcirile trupeşti", cele sexuale mai cu seamă (cele mai puternice). Mintea atinsă de dragostea lui Dumnezeu scapă pământului şi se curăţeşte de închipuiri. Relaţiile sexuale impresionează sufletul, urmele lăsate fiind tocmai imaginile. Orice îndulcire răpeşte sufletul din cele nemăsurat de înalte şi de scumpe, fură îndrăzneala în rugăciune. Dimpotrivă, suferinţele trupului curăţesc mintea, ajutând rugăciunea. întreaga -înţelepciune (ţielomudria) este de trebuinţă minţii, vieţii în ne voinţă, a cărei asprime înlătură tot ceea ce împiedică duhul de la vedere, încât toate puterile minţii se unesc în rugăciune şi în cugetarea la Dumnezeu. Rânduiala cea mai de seamă este paza minţii, cultivarea ei prin nevoinţă, mintea aceasta putând păstra curăţia, libertatea şi liniştea trupească, accesorii utile rugăciunii, chiar în condiţii neprielnice. Smulgerea din robia grijilor de jos este condiţie importantă accesului26la libertatea dumnezeiască17. „Bărbatul neagonisitor e curat în rugăciune"18. Cel ce se nevoieşte, spune Părintele Sofronie, are duhul nemulţumit de toate cele ale pământului şi e stăpânit numai de dor, însetează după Făcătorul său şi-1 caută înflăcărat19. Iar Sfântul Siluan (în traducerea Părintelui Rafail, singura, din păcate, autorizată şi în duhul Cuvioşilor Siluan Athonitul şi Sofronie întemeietorul de obşte) zice şi el: „Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul şi în lacrimi caut pre Dânsul. Cum să nu te caut eu pre Tine? Tu mai dinainte m-ai căutat pre mine. Şi mi-ai dat a mă îndulci cu Duhul Tău Cel Sfânt, şi sufletul meu Te-a iubit"20.Există şi condiţii de intensitate ale rugăciunii: trebuie să fie arzătoare21, într-un elan continuu - mintea - duhul nu are voie să se relaxeze22. Rugăciunea, în finalitatea ei, e nevoită să nască rugăciune. Rugăciunea adevărată nu vine uşor. Şi aceasta o constatăm din plin înconjuraţi fiind de „apele îngheţate ale unei lumi care nu se roagă deloc", după cuvântul Arhimandritului Sofronie. Rugăciunea nostră „stârneşte" pe Domnul să-Şi trimită dumnezeiescul foc spre a aprinde inimile topind frigul cosmic, flacăra lui luminoasă împrăştiind norii sumbri ai deznădejdii23.Condiţiile de loc sunt deduse din Scriptură (Mt 6,6), locul duhovnicesc al rugăciunii fiind adâncul inimii, pe care învăţăm să-1 ascundem observatorilor străini. Deşi rugăciunea este o taină a omului, Părintele Sofronie se hotărăşte să vorbească despre ea şi să scrie pentru că simte că în Hristos suntem

cu toţii legaţi unii de alţii, că e de datoria sa să împărtăşească fraţilor în umanitate darurile cereşti. însă o face tot ca pe o rugăciune: „Vă rog să vă rugaţi citind, cum şi eu II rog pe Dumnezeu să-mi inspire cuvinte bine-plăcute Lui"24. Locul rugăciunii este acolo unde mintea se uneşte cu inima, ţinta noastră ultimă, mintea veşnic legată de inimă25.Există şi un loc în spaţiu de o duhovnicie aparte, doldora de resurse pentru rugăciune: pustia. Singurătatea pustiei oferă perspective nebănuite. In pustie Părintele vede, în rugăciune, „locul ontologic al Principiului personal în Fiinţa dumnezeiască şi în fiinţa omenească". în pustie Părintele dobândeşte conştiinţa profundă a Principiului personal, năzuieşte să trăiască total în Hristos, prin Ipostasul Său: „fără El nu-L cunoşteam nici pe Dumnezeu, nici Omul". Pustia îi aduce daruri ameţitoare: rugăciunea pentru lumea întreagă, rugăciune în care întregul Adam nu mai este o abstracţie, rezultat al eforturilor imaginaţiei, ci realitate concretă şi conţinut al contemplaţiei26. în afară de pustie, monahul se poate ruga în însingurarea chiliei sale: un interior deloc confortabil, în liniştea nopţii, nevăzut de nimeni, neauzit, departe de lume, acolo poate cădea înaintea lui Dumnezeu în potop de lacrimi şi în simţirea duhovnicească a „întunericului celui mai dinafară". Rugăciunea va fi, atunci, arzătoare, fierbinte27.Locul duhovnicesc al rugăciunii este însă negrăit: întindere nesfârşită, fără pu-27tinţa de a te orienta, fără trebuinţa orientării, şi totuşi există o mişcare în aceste tărâmuri mistice: o senzaţie de cădere în gol, urmată de geamătul stins: „Doamne, mântuieşte-mă... Numai Tu poţi să mă ajungi negreşit în orice prăpastie m-aş afla... şi El mă mântuia... Dar de ce să „cad"? Oare nu pentru că mintea mea nu mai putea rămâne în Cel Veşnic? Fiindcă, după aceea, viziunea lua sfârşit"28. La această stare a putut ajunge Părintele în condiţiile de viaţă pustniceşti, când nu avea nici o grijă materială pentru cineva - „eram singur". Dar, în esenţa ei, rugăciunea nu este funcţie a situaţiei noastre exterioare, ci e dar dumnezeiesc legat puternic de alt dar - pocăinţa (cf. Le 24, 46-47). Acestei rugăciuni de pocăinţă, Stareţul Sofronie i-a pus temelia încă înainte de venirea la Athos. Rugăciunea a avut-o şi la mănăstire, dar intensitatea şi frecvenţa erau inferioare rugăciunii din condiţiile pustiei29.Sunt apoi condiţii exterioare, de timp şi de loc: în cameră, prin trezirea cu o oră, o jumătate, sau un sfert de oră, chiar zece minute mai repede, după puterile fiecăruia, dar trebuie făcută, aşa-ncât, prin stăruinţă, inima şi mintea se vor obişnui să trăiască mereu şi pretutindeni cu rugăciunea. Folosirea rugăciunii inimii, de pildă, blochează atacul oricărui gând. Pentru începători este de trebuinţă stăruinţa, pentru a deprinde să lupte. Cât priveşte momentul zilei: acesta e - seara, dimineaţa, celelalte momente ale vieţii zilnice30, iar Sfântul Siluan spune „Sfinţii nu petrec nici o clipă fără rugăciune"31.In orice caz, rugăciunea cere şi participarea omului. Dumnezeu aşteaptă consimţământul nostru, pentru a veni să Se roage în noi (Gal 4,6). Sfântul Filaret al Moscovei îl chema pe Dumnezeu să Se roage întru el. „Rugăciunea este Dumnezeu însuşi lucrând în noi" (Sfântul Grigorie Sinaitul). Acestea înmulţesc puterile noastre în căutarea sălăşluiai acestei stări pentru veşnicie, altfel existând pericolul scufundării „sub presiunea masivă a lumii contemporane care ignoră' rugăciunea"32.în rândul adjuvantelor exterioare merită reţinută liniştea, care în cazul Stareţului Siluan, se exprimase în: coliba însingurată din vremea petrecută la Vechiul Rossikon din Athos, deşteptătorul ascuns în dulap (spre a nu i se auzi tic-tac-ul) - atunci când e econom, cum şi înfundarea capului cu fesul de lână, pentru a acoperi ochii şi urechile, colţul de rugăciune amenajat în magazia unde avea ascultare, iar în ultimii ani - noaptea scurgându-se-ntr-o chilie cu mare singurătate, în întuneric şi linişte depline33.Şi pentru a încheia, vom aşterne tot o rugăciune scrisă de Arhimandritul Sofronie: „CelCe eşti Dumnezeu -Tatăl, Stăpân Atotputernic, Tu eşti Cel Care ne-ai făcut pe noi şi ne-ai adus la viaţa aceasta: ci ne dă să Te cunoaştem pe Tine, Cel Ce eşti singurul Dumnezeu adevărat"34.28

3. DeprinderePaternitatea duhovnicească este dar al Duhului, inima vie a Bisericii, semn că creştinismul este descoperire a tainei persoanei1. Arhimandritul Sofronie se înscrie şi el în linia paternităţii duhovniceşti, preluând firul rugăciunii de la Sfântul Siluan şi de la Părinţii îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi transmiţând arta rugăciunii mai departe ucenicilor săi. Vom folosi în continuare termenul de stareţ atât pentru Cuviosul Siluan, cât şi pentru Arhimandritul Sofronie, ambii înscriindu-se în linia sfinţeniei moderne a „stăreţiei" paisiene, sub forma ei rusească, pe cât de tradiţională , pe atât de înnoitoare2.Pentru a putea intra în împărăţia cu totul aparte a rugăciunii se impune prezenţa părintelui

duhovnicesc, a „maestrului spiritual". Faptul este relevant mai mult prin răsfoirea Patericului, dar şi prin apropierea de scrierile Marilor Părinţi, a Sfântului Ioan Casian, a autorului Scării raiului, de pildă. Pentru a învăţa să te rogi, pentru a putea face faţă riscurilor ce pot să se ivească în urcuşul spre rugăciune, e nevoie ca Pronia să scoată în cale un Părinte purtător de Duh, pneumatofor, în stare, prin puterea Sfântului Duh, să îndrepte voia căzută a începătorului, încă pătimaş, să-1 ajute în curăţirea de patimi3, despătimirea fiind calea spre o inimă curată, învrednicită a vedea pe Dumnezeu.Părintele Sofronie mărturiseşte de nenumărate ori în scrierile lui despre importanţa căutării, aflării, petrecerii şi ascultării de un stareţ, întâlnirea smeritului Siluan fiind tocmai găsirea maestrului. Rugăciunea nefiind lipsită de riscuri (cărora le vom păstra o parte proprie în studiul acesta), un dascăl experimentat poate călăuzi pe ucenic la o contemplaţie adevărată, iar nu la o stare iluzorie în care nu Dumnezeu este Cel Care îndulceşte sufletul. Zice Părintele Arhimandrit: „Cum mi s-a predat, vederea adevărată începe în clipa când devenim conştienţi de păcatul din noi"4. Nu exaltare pseudo-mistică, ci pocăinţă.Stareţul Siluan a fost el însuşi înscris în această mare tradiţie a harului neîntrerupt, mereu doritor, în smerenia sa, a se folosi, pentru rugăciunea curată, de toţi părinţii sfinţiţi pe care Domnul i i-a pus în cale sau la răspântii, fără nici o urmă de neîncredere5: atunci când se apropia de duhovnicul lui, se ruga lui Dumnezeu să-i facă milă prin slujitorul Său, să-i descopere voia Sa şi calea ce duce la mântuire. Ştia că cel dintâi gând născut în suflet de rugăciune este îndemn de Sus, încât căuta primul cuvânt al duhovnicului său, prima aluzie şi nu prelungea convorbirea. Cunoştea că ucenicul se cuvine să spună doar câteva cuvinte duhovnicului, să-i vădească gândul sau esenţialul stării sale şi apoi să tacă. Iar duhovnicul, rugându-se, încă de la începutul întrevederii, va cere de la Dumnezeu să fie luminat prin har6. Dacă duhovnicul dobândeşte ştiinţă, dă răspunsul.29Acesta este „primul cuvânt" al duhovnicului, care trebuie primit. Ucenicul se va opri atunci, altminteri, puterea tainei se va prăbuşi, iar spovedania sau cuvântul de învăţătură, apoftegma se va transforma în conversaţie7. Ştiinţa, cunoştinţa aceasta^ primită de duhovnic de la Dumnezeu, este o cunoaştere imediată -„plejophoria" sau „izveşcenie", sentimentul de certitudine lăuntrică dobândit în rugăciune şi arătând că obiectul rugăciunii ia sau va lua o anume formă8, întâlnirea dintre duhovnic şi ucenic, între stareţ şi învăţăcel este ea însăşi, cu totul, o rugăciune.Stareţul, „bătrânul îmbunătăţit" în duh, „duhovnicul"9 este legat de ucenic printr-o legătură a sfinţirii şi aceasta este o taină ("tainstvo") a ascultării, a deprinderii săvârşirii, împlinirii voii lui Dumnezeu, de intrare în tărâmul Voii Dumnezeieşti şi aduce împărtăşirea cu Viaţa Dumnezeiască (majusculările aparţin Părintelui Rafail Noica, traducătorul în româneşte al Stareţului său). Stareţul trebuie să se nevoiască şi să pună rugăciune multă, pentru ca, sfinţindu-şi viaţa, să poată aduce pe ucenic la cunoaşterea cărării şi să poată cultiva în el adevărata libertate10. Pentru că, spune Părintele Sofronie: „nimic din toate facerile omului, dacă nu sunt făcute în deplina libertate a propriei sale voinţe, nu poate avea caracter veşnic"11, mântuirea nicicum nu poate fi înfăptuită cu sila12. Stareţul nu încearcă să supună voii sale „omeneşti" voia ucenicului. Nevoinţa stareţului este mai grea decât cea a ucenicului, din marea răspundere înaintea lui Dumnezeu, dar doar în condiţiile de valabilitate deduse din ascultarea dată de ucenic. Ţelul stareţului nu este slobozirea de răspunderi a ucenicului, ci a-1 învăţa adevărata petrecere în Hristos şi libertatea deplină, dobândite doar strivind patimile iubirii de mărire. Egoismul nostru, piedica cea mai înaltă înspre rugăciunea desăvârşită, se biruieşte prin ascultare. Tăierea voii proprii aduce putinţa purtării în om a voii dumnezeieşti. Aceasta desăvârşeşte ascultarea către Dumnezeu şi către aproape: desăvârşirea în dragoste, deschiderea spre plinătate. Iar starea aceasta nu e alta decât posibilitatea fiecărui om de a purta în sine viaţa întregii firi omeneşti. Rugăciunea pentru lumea întreagă este rod al ascultării13.Ucenicul îşi recunoaşte neîndestularea şi va cunoaşte nemijlocit care este voia lui Dumnezeu, căutând pe duhovnicul său „pe care-1 socoteşte mai dăruit spre a o cunoaşte" (voia dumnezeiască). Astfel, viaţa întreagă, treptat, devine o rugăciune, în cele mai mărunte aspecte ale ei, căci toate ale vieţii omului cer cunoaşterea voii lui Dumnezeu. „în viaţa omului totul este important"14.30

II. Intrarea în adânc1. Conţinutul rugăciunii„Dumnezeule Atotputernic şi Tatăl nostru, Izvorul vremelniciei şi al veşniciei, Cel Care cu puterea Ta

pus-ai soroc vieţii nostre pământeşti şi Care, întru Unul Născut Fiul Tău, ne dai, prin înviere, viaţa cea veşnică şi împărăţia ce nu poate fi nimicită: primeşte-ne cu bunăvoinţă, pe noi cei ce ne rugăm Ţie şi ne întăreşte prin Sfântul Tău Duh"1.Omul este pământ rugător2, gânditor la veşnicie. Acest pământ (Fac 3,19) uită pământul în care locuieşte, atunci când se roagă, şi trăieşte în duh, în Dumnezeul Cel Veşnic3. Zidit după chip şi după asemănare (Fac 1,26) şi aşezat înaintea lui Dumnezeu, dar nu ca o lucrare a mâinilor Sale cu totul supusă Lui, ci ca un dat, chiar pentru El, ca o fiinţă liberă4, poate să stea în legătură cu Făcătorul său, şi atunci se petrece rugăciunea, cale spre unire. Şi unirea poate fi atât de strânsă, încât rugăciunea devine a lui Dumnezeu rugător în om: „Dumnezeu însuşi Se ruga în mine. Dar nu trăiam toate acestea ca pe „starea mea proprie"\ Izvorul rugăciunii este Dumnezeu. Rugăciunea aparţine altui mod de existenţă decât cel al lumii (şi în lumea aceasta nu există energie pentru rugăciune): în afara lui Dumnezeu rugăciunea nu se urneşte; în prezenţa Sa, mintea omului se îmblânzeşte (sub atingerea iubirii dumnezeieşti) şi iubeşte pe Dumnezeu cu iubirea ei şi-şi împreună iubirea cu iubirea inimii. Viaţa dumnezeiască se coboară atunci la om. Rugăciunea este o energie de la Dumnezeu. Şi cum Dumnezeu este nesfârşit, nemărginit, şi rugăciunea va fi nesfârşită, nemărginită6.Rugăciunea este intrarea existenţială în lumea lui Hristos, în dimensiunile ei divină şi umană, trecerea de pe pământ la cer, de la moartea în păcat la sfânta veşnicie a Tatălui. Rugăciunea liturgică, Euharistia este cea mai cuprinzătoare în acest sens, deplinătatea experienţei euharistice atingând măsura rugăciunii Mântuitorului din Ghetsimani7. Este rugăciunea o intrare în Ziua lui Dumnezeu, în acest Astăzi8 de dincolo de vălul zilei a opta, cum îi plăcea Părintelui să spună. Este o intrare într-o nouă formă a fiinţei, în devenirea întru persoană - fiinţă personală după asemănarea lui Hristos, prin darul unei umbre de asemănare cu rugăciunea din Ghetsimani, dar cu putere de transcendere a limitelor propriei individualităţi, printr-o moarte asemănătoare Lui (Rom 6,5)9. Intrare, prin moarte, în Hristos, în viaţa Lui.în rugăciune dobândim intrare la Dumnezeu prin Hristos, prin credinţa în El (cf. Ef 3,10-12)'°. El însuşi ne roagă să rămânem în Sfinţenia Sa, în dragostea31pentru aproapele (la tensiunea preferării celuilalt), arătându-ne calea spre Dumnezeu aşa precum este". Şi nevoie de Călăuză avem pentru că Dumnezeul nostru „este un Dumnezeu ascuns"'2.Dumnezeu este trăit în rugăciune, de către credincioşi13, rugăciunea trebuie să devină viaţa însăşi, atât pentru credincioşi, cât mai ales pentru preotul liturghi-sitor, care trebuie să se pregătească cu frică şi să se apropie în cuvioşie de Taine. Rugăciunea adâncă vine progresiv, atât trupul cât şi sufletul adaptându-se lent14 la preschimbarea firii fizice a omului într-o rugăciune. Rugăciune care să reflecte, chiar parţial, rugăciunea lui Hristos din Ghelsimani, „noaptea cea mai tragică a istoriei lumii"15. Viaţa noastră trebuie să fie o rugăciune: tot ceea ce facem să fie un act de rugăciune, o liturghie16. Totul trebuie preschimbat în rugăciune, cel mai nesemnificativ şi infim gest al vieţii (deschiderea unei uşi - cu cerere la Domnul pentru deschiderea uşii pocăinţei, aşezarea de cărămizi - cu folos doar dacă şi Dumnezeu ia parte la zidire) conducând spre rugăciunea continuă, în afara căreia nu există altă cale17. Părintelui îi plăcea să citeze exemplul lui Cromwell care, înaintea unei bătălii zicea: „Doamne, voi avea prea multe de făcut; eu Te pot uita, însă Tu, Doamne, nu mă uita"18. Dacă fiecare eveniment este trăit într-o rugăciune adâncă, rugăciunea va dezvălui natura fiecărei mişcări a minţii omului. Până la epuizare sau la proslăvirea de Sus19. Părintele însuşi spune că atunci când vorbeşte, se roagă, fiind cu luare aminte la fiecare mişcare a inimii, mintea ca un împărat trebuind să stea mereu în Dumnezeu (I Tes 5,17). Rugăciunea nu este doar citirea unor psalmi sau rugăciuni, ci starea omului care, lepădând toate poverile din el, tinde doar la Dumnezeu20.Cât priveşte atitudinea la vremea rugăciunii, Părintele Sofronie spune că sunt luni şi ani de scurs până la dobândirea unei atitudini creştine în rugăciune21. Atitudinea cerută este pocăinţa. Iată o pilduitoare descriere a rugăciunii de pocăinţă a Părintelui: „Rugăciunea de pocăinţă mă absorbea cu totul. O putere cu totul uşoară, nevăzută mă purta către întinderea duhovnicească. „Acolo" mă pomeneam singur: pământul dispărea, nu se mai afla nici soare, nici stele, nici oameni, nimic din ce era făcut; ba nici măcar trupul nu mi-1 mai simţeam. Mi s-a întâmplat câteodat' să nu simt lumina aşa cum este, însă, în ciuda acestui fapt, privirea îmi pătrundea în adâncuri ameţitoare. Cu deznădejde sfâşietoare, sufletul meu striga către Dumnezeu. Da, păcătos sunt, dar însetez după Dumnezeu, după Dumnezeul sfinţeniei. Nu mai îmi aduceam aminte de fapte petrecute aievea în trecutul meu, afară de conştiinţa sfâşietoare a lepădării mele de Dumnezeul ce-L cunoscusem în anii prunciei şi în cei dintâi ai tinereţii.

Căci El S-a întors de la mine, după ce eu L-am părăsit ca să hălăduiesc în zadarnica goană după un alt Desăvârşit, închipuit mai înalt, deasupra persoanei"22. O altă descriere, mai32„exactă", ne dă tot Părintele: „Uneori, strângându-se-nlăuntru, fiinţa mea se aduna într-un centru nespus de mic; alteori... se întâmpla contrariul: mintea îmi era poftită într-o aşezare duhovnicească nemărginită... tânguirile mele de pocăinţă se adăugau adâncului contemplat. Mi se-ntâmpla şi să îmbrăţişez lumea întreagă în rugăciunea mea. Domnul mi-a dat clipe de rugăciune curată, faţă către Faţă; veşnicia intra cu blândeţe dar şi cu putere în inima mea, iar mintea cunoştea fericirea... iubirii înflăcărate a inimii. Unirea aceasta a întregii mele fiinţe: a minţii, a inimii şi a trupului, îmi dădea simţirea întregimii fiinţei..."23 Pocăinţa, trăirea păcatului ca moarte este vehicolul rugăciunii, ducând la Dumnezeu, „smulgătorul" celui ce se pocăieşte din chingile vremelniciei. Cuvintele Părintelui, vrednice de filiaţia Noului Teolog, retează orice năzuinţă nemăsurată de a tâlcui.Experienţa rugăciunii este strâns legată de pocăinţă, de mâhnirea continuă, zi şi noapte pentru păcat, chin ce se descarcă în rugăciunea neîntreruptă, pe măsura celor îndurate, chiar în somn sau în prezenţa altora, însă o putere lăuntrică reţine pe Părintele să nu-şi arate starea, dar „îndat' ce reveneam la mine, ba câteodată chiar mai înainte ca eu să fi avut răgazul să-nchid uşa chiliei mele, lacrimile puneau iarăşi stăpânire pe mine... durerea sufletească, pricinuită de despărţirea de Dumnezeu, m-arunca la pământ... Fiinţa întreagă mi se strângea cu putere, asemenea unui nod strâns foarte... pământul, toată lumea văzută piereau din conştiinţa mea... Lumina neajunsă ce ţâşnea din Cel Veşnic îmi îngăduia să mă zăresc nu pe din afară, nu în împrejurările vieţii mele de zi cu zi, ci într-un chip ciudat, cu neputinţă de descris: stăteam înaintea Ziditorului meu, cu totul gol în chiar fiinţa mea şi nimic din mine nu rămânea ascuns ochilor Săi."24

2. CaracteristiciNu vom stărui aici decât asupra acelor însuşiri care îşi găsesc expresia pregnant în operele Arhimandritului Sofronie. Ne vom opri mai mult asupra caracteristicilor de intensitate a rugăciunii, spunând câte ceva şi despre puterea ei, dimensiunile ce le are.Rugăciunea este irepetabilă. Nu se pot repeta experienţele Sfinţilor. în viaţa duhovnicească nu poate exista repetiţie identică, doar analogie în duh şi în tensiune a rugăciunii şi a vieţii duhovniceşti. Spune Părintele: „Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu cineva. Fiecare, oricât de mic, mare este înaintea Celui Veşnic; Dumnezeu stabileşte cu fiecare fiinţă umană o relaţie cordială şi unică"1.33Dimensiunile rugăciunii pot deveni cosmice. în unitatea Duhului, prin rugăciunea pentru ceilalţi oameni, pentru cei apropiaţi şi pentru vrăjmaşi, Dumnezeu binecuvintează omul. Mai ales atunci când rugătorul cere de la Dumnezeu ca şi cei pentru care ne rugăm să ne aducă binecuvântarea dumnezeiască prin rugăciunea lor2.Rugăciunea este, apoi, nepieritoare: cel ce se roagă, ajuns prin har la măsura deplinătăţii (Ef 4,13) îşi întinde rugăciunea, în modul cel mai real, asupra destinului întregii omeniri, chiar dincolo de istorie, asupra întregii vieţi cosmice, ajungând la măsura Omului pentru care a fost făcută lumea toată3.Puterea rugăciunii este mare. Arhimandritul Sofronie, vorbind de Stareţul său Siluan, spune că puterea rugăciunii sale putea influenţa pe cei care vorbeau cu el. Stareţul vorbea foarte simplu, dar despre o stare suprafirească. Pentru aceea recurgea la rugăciune ca să-şi intorducă interlocutorul în starea duhovnicească din care izvora cuvântul său, altfel, tâlcul cuvântului rămânea ascuns4. Rugăciunea are puterea de a-1 face pe cel ce se îndeletniceşte cu ea să vadă arătarea lui Dumnezeu.Tot despre puterea rugăciunii relatează un episod din viaţa Părintelui Sofronie, Părintele Rafail, ucenicul lui: o doamnă anglicană căutătoare a rugăciunii, dezamăgită de tot ceea ce primise până atunci ca sfat, ajunge la Părintele cu hotărârea de a se lepăda de tot, „de Dumnezeu şi de rugăciune, pentru totdeauna" dacă şi acesta îi va spune aceleaşi generalităţi ca toţi ceilalţi întrebaţi. Răspunsul Părintelui e uluitor: „Cu Dumnezeu nu e nevoie să fii politicos. Toarnă înaintea Domnului ceea ce este în inima ta aşa cum este". Şi doamna ajunge la o rugăciune atât de puternică, încât, mărturisea Părintele, se ruga ceasuri îndelungate cu capul la pământ, în lacrimi5.Puterea cuvântului rugăciunii este uriaşă: cuvântul are „rădăcini metafizice", vine din energii dumnezeieşti. Cuvântul e o energie făuritoare sau nimicitoare, după cum e folosit. Folosit cum trebuie devine energie împărtăşitoare. Adevărata putere a cuvântului stă în rugăciune6.Rugăciunea trebuie să fie ca erupţia unui vulcan7. Condiţii înspre această stare: insatisfacţia de sine, râvna puternică, conştiinţa micimii8. Suferinţa lipsirii de Dumnezeu care este ea însăşi un foc lăuntric.

Rugăciunea „vulcanică" curge neîncetat şi fără cuvinte9.Rugătorul se poate vedea asaltat de patimi (mai cu seamă în primele faze) şi atunci va pătrunde mai adânc în inimă. Rugăciunea va fi o concentrare lăuntrică, inima, mintea şi trupul fiind unite strâns, încleştate ca un pumn, iar rugăciunea se va face strigăt mut10.Darurile de sus vin doar printr-un intens efort de rugăciune (Le 11,9-13), iar nu34ca un „salariu", o recompensă a meritelor noastre". Şi efortul trebuie depus, împotriva împrăştierilor zilnice, alungând toate gândurile josnice şi toate grijile deşarte. Dorul de căpătâi al inimii: Dumnezeu doar, Care, iubit de om, urmează preschimbarea omului: omul se face cu totul sfântă luare-aminte şi o sfială mare, nimic arătat afară, ci totul înlăuntru. Şi viaţa acestui Dumnezeu se face viaţa omului, ca un bun neînstrăinat. Muncile şi nevoinţele toate sunt trecătoare, dar ajută mintea să intre în „forma fiinţei proprie Duhului dumnezeiesc"12.După ce experimentase meditaţia de tip oriental, Părintele se ruga „ca un nebun" cu torente de lacrimi - „potop de lacrimi vărsăm să-mi sfărâme oasele". Starea este a simţirii unui foc lăuntric mistuitor cu neputinţă de descris, nici el, nici deznădejdea însoţitoare, nici „puterea care m-a ţinut vreme de ani de zile într-o rugăciune neîncetată de o extremă intensitate", „pumn al Sfântului Cioplitor". Intensitatea acestei rugăciuni este în suferinţă paroxistică „ceasuri îndelungate". Acest tip de rugăciune are caracteristic o întristare lipsită de nădejde, câteodată cu senzaţie de foc, fără a fi însă sesizată natura acestui foc. După ani de zile, la Athos, cu mintea regăsindu-şi pacea, constată intensitatea celor trăite ca pe un eveniment născător - de re-naştere, deplasare pe „o nouă orbită"13.La Sfântul Munte, Părintele cunoaşte o altă rugăciune de pocăinţă, în pustie, noaptea, imposibil de precizat ca durată a stării până la revenirea la percepţia senzorială obişnuită. Dar intensitatea rugăciunii era aşa mare că, după revenire simţirea duhovnicească din timpul rugăciunii (din adâncul tainic de dincolo de orice formă şi de orice chip) rămânea, persista14.Intensitatea rugăciunii de vedere a Luminii, consecutive pocăinţei, este asemenea unui dor, e o sete arzătoare a întregii fiinţe de a înmulţi petrecerea cu Dumnezeu. E o nostalgie după Dumnezeu, urmare a cunoaşterii existenţiale (la care participă omul întreg: inima, mintea, trupul chiar) aduse de arătarea Luminii necreate. în acest dor e o putere stârnitoare a bucuriei şi a durerii, durere a despărţirii de Cel mult-Dorit. Rugăciunea în starea aceasta e asemeni unei „căderi de ape multe" şi se întinde ziua şi noaptea. Este şi prolifică: omul caută inventiv căile spre Cel Iubit15.Ca măsură a rugăciunii, Arhimandritul experimentat (trecuse prin toate formele de viaţă mănăstirească) recomandă pe cea a propriilor puteri, noi neputând atinge, nici ţine formele de nevoinţâ ale Părinţilor noştri (v7 Evr 11,40)16.35

3. Felurile de a te ruga„Sfântă Treime, Părinte, Fiule şi Duhule, Singurul Adevăr şi Singurul Dumnezeu Adevărat, Veşnic şi Atotputernic, Cel Care Singurul dai odihnă celor întristaţi şi pe cei slabi îi ţii, Cel fără de Care cel puternic se sfârşeşte şi bărbatul cel tare se surpă, Cel fără de Care cei îndestulaţi flămânzesc, iar cei tineri se clatină: ascultă-ne în întristarea noastră şi ne ridică la slujire vrednică de Tine. Rugămu-Te, sârguieşte să ne auzi şi ne miluie şte"1.în cartea lui despre Stareţul Siluan, Părintele Sofronie relatează un episod din viaţa tânărului frate Simeon (viitorul Siluan) când, simţind harul că începe să slăbească, în ciuda nevoinţelor înmulţite, merge la Vechiul Rossikon, la Stareţul Anatolie2. Bătrânul e convins că Simeon se roagă mult. Da, Simeon se ruga neîncetat. Bătrânul îi spune că nu se roagă cum trebuie. Răspunsul tânărului este că nu înţelege ce înseamnă a se ruga cum trebuie sau cum nu trebuie, dar că ştie că trebuie să se roage mereu. Sfatul bătrânului: „ - în vremea rugăciunii păzeşte-ţi mintea curată şi dezbrăcată de orice închipuire şi de orice gând şi ţi-o închide în cuvintele rugăciunii..."Ştim, tot din cartea despre Sfântul Siluan că Stareţul Siluan se ruga statornic, îşi întrerupea somnul pentru a dărui mai mult timp rugăciunii în singurătate, mai vârtos în ultimii ani din viaţă. Felul rugăciunii sale se schimba după împrejurări, rugăciunea îi era foarte intensă noaptea, înaintea utreniei athonite. Se ruga pentru vii şi pentru morţi, pentru prieteni şi vrăjmaşi, pentru toţi oamenii, în „lungi nopţi de rugăciune pentru lume". Rostea rar foarte rugăciunile, una după alta. Fiecare cuvânt al rugăciunii stăpânea cu putere întreaga fiinţă a Stareţului. îşi ţinea respiraţia pentru a nu tulbura cu îndrăzneala-i râvna duhovnicească3.Rugăciunea, pentru a ne vedea păcatele, şi, astfel, a ajunge la Lumină, trebui' să fie arzătoare (Ps.

18,13-15), strigăt înlăcrimat4.Ca forme, rugăciunea poate varia la nesfârşit în formă şi în calitate, dar forma cea mai desăvârşită este rugăciunea curată5.Ca rugăciuni aparte, Părintele Sofronie a alcătuit o seamă de o nepământească frumuseţe şi adâncime neajunsă. Vom căuta, în acest studiu, să prezentăm cât mai multe. O primă rugăciune, către Duhul Sfânt; „împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului (In 14,16-17), Cel Care de la Tatăl purcezi şi în Fiul odihneşti (In 15,26), vino şi Te sălăşluieşte întru noi, povăţuieşte-ne la tot adevărul (In 16,13) şi mântuieşte Bunule sufletele noastre"6. Şi iarăşi: „Duhule Sfinte, Dumnezeule stăpânitor, Mângâietorule milostiv şi Atotputernicule Apărător, Dătătorule de înţelepciune şi Lumină a descoperirii, Care, prin pogorârea Ta ai36adus marginile pământului la singura adevărată cunoaştere a lui Dumnezeu: vino şi Te sălăşluieşte în noi, în cei care necontenit Te întristăm, [vino] spre a ne lumina şi a ne sfinţi, a ne vindeca şi a ne mângâia cu nestrămutată mângâierea Ta"7 De dimensiuni mai reduse şi mai simple, ca alcătuire şi conţinut decât cea a Sfântului Simeon Noul Teolog8, dar mai accesibile unui rugător în condiţiile unei vieţi ce se pripeşte tot mai mult, nelăsând răstimp adâncirii, ritmul trepidant al vieţii, al îndeletnicirilor oamenilor, „blocând" funcţionalitatea rugăciunilor prea lungi9. Rugăciunea către Dumnezeu pentru urmarea lui Hristos în alcătuirea Părintelui Sofronie: „Dumnezeule Părinte, Cel Care neîncetat eşti binecuvântat şi Carele ne-ai chemat la slava cea veşnică întru Iisus Hristos, Hristos Cel fără de păcat, Care a luat păcatele lumii şi viaţa Şi-a dat pe Cruce pentru ca noi să trăim pururea, Carele în slăbiciunea trupului nostru a arătat chipul desăvârşirii Tale: rugămu-Te, Părinte Preasfinte, umple-ne de puterea Ta venită dintru înălţime, pentru a-I urma paşii. Iar în veacul acesta mândru şi nestatornic, fă-ne buni şi asemănători Fiului Tău, pentru ca să nu sufere hulire calea Adevărului Tău, din pricina rătăcirilor noastre şi să nu fie întinată de fiii Vrăjmaşului"10 întâlnim şi o variantă a rugăciunii Tatăl nostru în scrierile Părintelui Sofronie, din care prezentăm aici una din cele două forme11: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău - Tu mi-ai dăruit a simţi sfinţenia Ta şi cu mult dor voiesc a fi sfânt întru Tine. Vie împărăţia Ta - slăvită Ta viaţă să intre în mine şi să se facă a mea. Facă-se voia Ta pe pământ - în pământul fiinţei mele zidite, precum în cer - precum este întru Tine - însuţi din veşnicie. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi - „pâinea Cea adevărată Care Se pogoară din cer şi dă viaţă lumii" (In 6,32-33). Iartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri - prin Sfântul Tău Duh, dă-mi să iert cu adevărat celorlalţi pentru ca nimic să nu mă-mpiedice să primesc iertarea Ta. Şi nu ne duce pe noi în ispită - cunoşti ym strâmbătatea; ştii că mereu spre rău sunt înclinat. Trimite îngerul Tău pentru ca să se aşeze în drumul meu ca să-mi oprească trecerea atunci când merg spre păcat (cf. Num 22,22). Ci ne izbăveşte de cel rău -dezleagă-mă din puterea Vrăjmaşului ucigaş, a Potrivnicului omului şi al lui Dumnezeu".Şi nu putem rezista să nu prezentăm şi o rugăciune a Părintelui către Sfânta Treime: „Sfântă Treime, Părinte şi Fiule şi Duhule, Dumnezeule Prea-înalt, împărate şi Făcător a toată veşnicia, Care ne-ai cinstit cu dumnezeiescul Tău chip şi Care ai pus în înfăţişarea văzută a firii noastre asemănarea nevăzutei Tale Fiinţe: dă-ne să aflăm milă şi har înaintea ochilor Tăi, spre a putea să Te slăvim în ziua neînserată a împărăţiei Tale, dimpreună cu Toţi Sfinţii Tăi de la începutul veacurilor."12

Părintele Boris Bobrinskoy în textul său consacrat rugăciunii şi vieţii lăuntrice37în Ortodoxie, are un întreg capitol despre educaţia rugăciunii (cap. 3). O primă secţiune este chiar despre rugăciunea la copil. Rugăciunea copilului este o formă cu totul aparte, de o curăţie irepetabilă. Părintele Boris, citând poetul francez Charles Peguy, se uimeşte de simplitatea şi încrederea din rugăciunea copilului (cf. Mc 10,14-16), ale cărui laude sunt dumnezeieşti (Ps 8,3 şi Mt 21,16)13. Această rugăciune specială o cunoaşte şi Părintele Sofronie care, copil fiind îşi îndreaptă rugăciunile către Cel spre Care plecaseră bunicii şi strămoşii săi. Tovarăşii copilăriei sale întârziau de bunăvoie, cu naivă gravitate în cugetări asupra veşniciei. Din cea mai fragedă vârstă, sufletul Părintelui era familiarizat cu veşnicia, rugăciunea copilului fiind un prim contact cu veşnicia, o pregătire către aceasta14. „Ştiam, din rugăciunile mele de copil, că generaţiile dinaintea mea au plecat (dincolo) cu nădejdea în Dumnezeu"15.Un aspect aparte al rugăciunii şi poate cel mai comun este cererea. Chiar dacă cererea prin excelenţă este cea din Rugăciunea lui Iisus, repetată succint (în forma ei concentrată), chiar în volute, în descărcările de har liturgice, ne vom apropia asupra unor particularităţi ale cererii în scrierile

Părintelui. Ucenicul său, Părintele Rafail, cere inspiraţie atunci când vorbeşte: „Doamne, dă-mi să spun ce trebuie!"16. Rugăciunea de cerere pentru a primi cuvânt o moşteneşte de la Stareţul său: rugăciunea aduce un cuvânt precis sau o idee. La adânci bătrâneţe gândul nu se poate alcătui măiestrit întotdeauna, dar când Părintele era mai tânăr, cum singur mărturiseşte, putea preface gândul dăruit prin rugăciune într-o cuvântare17.Omul poate cere înţelepciune şi ajutor spre plinătatea desăvârşirii, într-o rugăciune necontenită, într-un efort de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, spre a putea lua hotărâri în anumite împrejurări. Cu o condiţie: abstracţia de toate cunoştinţele, ideile preconcepute, dorinţele şi proiectele sale. Mai ales când omul este un director spiritual: episcop, preot18.„Dumnezeule, Mântuitorul meu, nu-mi ascunde Tainele căilor mântuirii Tale"19. La-nceputul vieţii sale mănăstireşti, la Athos, Părintele a primit un sfat de la duhovnicul lui: „Veghează [-ţi mintea, ca] să nu ceri Acestui Dumnezeu mareducruri mărunte, ci cere, şi tu, numai lucruri mari". Omul cel mai sărman, lipsit de toate, e înzestrat cu bogăţiile nesfârşite ale lui Dumnezeu20. Şi omul îşi va cere înfierea: „al Tău sunt, mântuieşte-mă" (Ps 118,94) pentru că Tu ai zis „Fiul Meu eşti Tu. Eu astăzi Te-am născut" (Ps 2,7). Iar Dumnezeu: „Da, fiul meu eşti tu", şi atunci înfierea e veşnică. Omul, uluit - „nu văd pe nimeni să Te întreacă, iar Tu, mântuieşte-mă". Doar Dumnezeu, răspunzând, poate mărturisi înfierea21. Rostirea rugăciunii de înfiere este un fapt, o facere în planul veşniciei22. Ca exemplu, Părintele citează mărturia Superiorului Vechiului Rossikon, în38vremea când Stareţul Siluan era acolo, Superior pe care maica sa, copil fiind, îl închină Maicii Domnului, la icoană, urmând ca în vis să i se arate copilului Cămara împăratului şi împăratul Care-i mărturiseşte înfierea („Tu eşti fiul Meu") datorită rugăciunilor celor două inimi frânte, ale celor două femei - a maicii sale şi, apoi, a Maicii Domnului23.Rugăciunea de mulţumire o aduc creştinii adevăraţi când primesc darurile dumnezeieşti, viaţa mai ales24. Cea nouă - în Hristos.Rugăciunea de închinare vine când Dumnezeu ni Se descoperă, într-o smerenie nemărginită, vederea Lui, copleşind omul, care cade la pământ înaintea slavei Sale şi se închină. Dar oricâtă smerire aduce, omul rămâne în afara smereniei Domnului. Rugăciunea şi gestul închinării către Acest Dumnezeu - Iubire şi Smerenie - vine din adâncul omului25.Rugăciunea de proslăvire este blândeţe, este starea câştigată în urma rugăciunii, în proslăvire omul rabdă necinstea, îşi ia asupra greutăţile şi neputinţele celorlalţi, stă liniştit în faţa necazurilor şi a morţii, biruind lumea26. Stareţul Siluan cânta proslăvind suferinţele lui Hristos, ştiind că Duhul 1-a deprins aceste laude desăvârşite, pricepând că doxologia puterilor cereşti este laudă neîncetată către Domnul, pentru smerenia Sa şi suferinţele Sale mântuitoar^omiirtl din moartea cea veşnică. Proslăvirea la Stareţul Siluan este simţire tainică a cântărilor heruvimice „auzite în Cerurile toate" şi „dulci^Sw^sunt cântate de Sfântul Duh"27.în cartea dedicată Sfântului Siluan, Părintele Sofronie dezvoltă învăţătura despre cele trei feluri de rugăciune28. Ca forme, cum am mai spus şi în alte rânduri (v. supra), există o varietate nesfârşită. După atitudinea lăuntrică a principalelor facultăţi duhovniceşti ale omului, potrivit dezvoltării normale a minţii omului, felurile rugăciunii corespund mişcării minţii în afară, întoarcerii spre sine şi, respectiv urcării spre Dumnezeu. Urmează trei feluri de rugăciune: imaginaţia (mintea, încă neputincioasă să se ridice direct la contemplare), meditaţia şi afundarea în contemplaţie (doar acesta este corect şi fecund, după Sfinţii Părinţi). Primele două sunt fireşti şi folositoare la vremea lor, omul nefiind în stare de rugăciunea curată încă de la început. Mărginirea la primul fel şi cultivarea lui face stearpă rugăciunea şi duce la adânci tulburări duhovniceşti. Al doilea, superior primului, e tot puţin roditor, neavând puterea de a scoate omul din războiul gândurilor, nu duce la despătimire (nici, implicit, la rugăciunea curată). Ultimul este cel mai desăvârşit, în care mintea locuieşte în inimă, vine din adânc, unde în desprindere de orice chip, este rugăciunea curată.Primul fel ţine omul în lumea iluzorie a visării; seamănă cu creaţia poetică. Realitatea duhovnicească apare sub aspecte imaginare, viaţa îmbibându-se cu elemente imaginare. în al doilea fel, mintea şi inima sunt deschise tuturor celor39din afară, natura lor nefiind percepută cu exactitate de om. Omul nu ştie cum se nasc în el gândurile, luptele, nici nu se poate împotrivi patimilor. Totuşi, poate primi harul şi ajunge la o stare duhovnicească bună. Dar nu poate rămâne în această stare, fiind într-o aşezare lăuntrică păgubitoare.

Anumite cunoştinţe duhovniceşti dobândite, conduita relativ corectă, dau satisfacţii ce pot antrena la o teologie speculativă. Dacă intervin patimile subtile - slava deşartă şi mândria, harul, imperceptibil, se va pierde. Atenţia concentrată în creier aduce contemplaţii „filosofice", mintea plutind în sfera conceptelor abstracte şi a imaginaţiei. Mai puţin naiv şi mai puţin opac decât primul fel, e şi mai puţin îndepărtat de adevăr acest aspect conceptual - abstract al lucrării imaginaţiei. Ultimul fel uneşte mintea cu inima. Aceasta este firească în duhovnicie, dorită, căutată, primită de Sus. Atenţia stă în adâncul inimii, spre deosebire de al doilea fel, când atenţia stă concentrată în creier. Roadele acestui fel de rugăciune sunt pe măsură: străpungerea - pocăinţa, blânda prezenţă a dumnezeieştii iubiri, lacrimile (indice sigur al unirii) - semn că rugăciunea este pe prima treaptă a înălţării către Dumnezeu (de unde cinstea înaltă dată lacrimilor de către nevoitori). Mintea este legată prin atenţie de rugăciune. Se opjeşte lucrarea imaginaţiei, mintea scăpând de orice chip intrat înlăuntrul ei, fiind numai „ochi şi urechi": vede, aude orice gând din afară înainte ca acesta să intre în inimă. Gândurile nu pot intra în inimă, rodul cel mare fiind înăbuşirea în faşă a oricărei patimi.

4. Rugăciuni liturgiceNu întâmplător am lăsat la urmă partea cu rugăciunile liturgice, de-a dreptul barocă, dar de un baroc subţire, răsăritean post-bizantin, „brâncovenesc" şi sim-bolist-mistică (cu firesc iz rusesc), alcătuite de Părintele, ca şi cugetările sale în legătură cu Liturghia şi celelalte rugăciuni obşteşti, dar şi personale, cu caracter liturgic.Rugăciunile zilnice, aceste adevărate mici slujbe paraliturgice29, eşalonate de-a lungul întregii zile, au o pondere însemnată la Arhimandritul Sofronie. De departe se impune „Rugăciunea zorilor de zi"30 pe care o redăm în traducerea proprie: „Dumnezeule veşnic şi a toate Ziditor, Cel Care în nepătrunsa Ta bunătate, m-ai chemat de la nefiinţă la viaţa aceasta, Cel Care mi-ai dăruit harul botezului şi al naşterii celei noi de Sus,Cel Care ai pecetluit cu pecetea Sfântului Duh peste mădularele trupului meu în taina mirungerii şi Care mi-ai dăruit dorul de a Te căuta, Tu, Singurul Dumnezeu adevărat, ascultă rugăciunea mea. Nu am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune şi nici putere, decât numai întru40Tine, Dumnezeule. Nu îndrăznesc să-mi ridic ochii către Tine, din pricina nevredniciei mele. Ci Tu ai zis ucenicilor Tăi: „Tot ceea ce veţi cere cu credinţă în rugăciune, veţi dobândi", şi încă: „Tot ceea ce veţi cere în Numele Meu, voi împlini", pentru aceasta îndrăznesc să Te chem. Curăţeşte-mă de toată întinăciunea trupului şi a duhului şi mă învaţă cum să Te rog. Binecuvintează ziua aceasta pe care mi-o dăruieşti, mie nevrednicului Tău slujitor. Cu puterea binecuvântării Tale, învredniceşte-mă ca, în toată vremea şi în tot locul, să vorbesc şi să lucrez pentru slava Ta cu duh curat, cu smerenie, răbdare şi dragoste, cu blândeţe, pace, îndrăzneală şi înţelepciune şi mereu să fiu conştient de prezenţa Ta. în uriaşa Ta bunătate, Doamne, arată-mi calea voii Tale şi-mi dăruieşte a umbla fără păcat înaintea ochilor Tăi. Doamne, Tu Care scrutezi inimile, ştii cele ce-mi trebuiesc, îmi cunoşti orbirea şi neştiinţa, îmi vezi necredinţa şi rătăcirea mi-o vezi; dar îmi ştii şi dorul şi durerile inimii mele şi suferinţele sufletului meu. Pentru aceasta, Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Sfântul Tău Duh învaţă-mă calea în care trebuie să umblu. Iar când voia mea cea strâmbă mă va călăuzi în alte căi, nu mă cruţa, Doamne, ci adu-mă cu putere în calea sfinţeniei Tale. Cu puterea iubirii Tale, dăruieşte-mi să mă lipesc de bine. Păzeşte-mă de tot cuvântul şi de toată lucrarea ce pricinuieşte moarte sufielului meu, de toată mişcarea putând să Te mâhnească sau să rănească pe fratele meu. Invaţă-mă ce trebuie să spinii cum se cade să vorbesc. Iar dacă voia Ta este ca eu să tac, insuflă-mă să ţin tăcerea în duhul păcii, care să nu aducă nici întristare, nici lipsă aproapelui meu. întăreşte-mă în calea poruncilor Tale şi, până la cea din urmă suflare, nu îngădui să mă depărtez de la lumina povăţuirilor Tale, pentru ca poruncile Tale să se facă singura lege a fiinţei mele, atât aici jos, cât şi în viaţa veşnică. Aşa, Doamne, Te rog, miluieşte-mă. Cruţă-mă în necazul meu şi în întristarea mea şi nu îmi ascunde calea mântuirii. Nenumărate şi mari sunt cererile mele, Doamne şi totuşi nu uit povara păcatului meu. Miluieşte-mă. Nu mă lepăda de la Faţa Ta pentru îndrăzneala mea, ci mai curând sporeşte-mi această îndrăzneală şi-mi dă mie, celui de pe urmă între oameni, să Te iubesc aşa cum Tu ai poruncit: din toată inima mea, din tot sufletul meu, cu toată priceperea mea, cu toată puterea mea şi din toată fiinţa mea. Aşa, Doamne, în Sfântul Tău Duh, deprinde-mă întru bunătate, viaţă dreaptă şi cunoaştere nesmintită; dăruieşte-mi să cunosc adevărul Tău, înainte de a coborî în groapă. înmulţeşte-mi viaţa în lumea aceasta până-ntr-acolo ca să-Ţi aduc neştirbită pocăinţă. Nu mă lua la mijlocul zilelor mele, ci nici aşa zăbavnic ca duhul să-mi stea fără vedere încă. Iar când îţi va bine-plăcea să pui capăt vieţii mele,

vesteşte-mi ceasul morţii spre a putea să-mi gătesc sufletul să Te întâlnească. In ceasul acela înfricoşător alături de mine fii, Doamne, şi-mi dă bucuria mântuirii Tale. Curăţeşte-mă de greşelile mele cele ascunse şi de toată41fărădelegea în mine risipită şi-mi dă răspuns bun înaintea înfricoşătorului Tău scaun de judecată. Aşa, Doamne, în mare mila Ta şi în nesfârşită iubirea Ta de oameni, ascultă rugăciunea mea." Ziua întreagă va fi, astfel, însemnată de rugăciunea făcută din inimă şi cu toată luarea-aminte. Şi binecuvântarea cerută va veni schimbându-ne felul de a vedea lumea.31

Din rugăciunile începătoare şi cele finale ale întrunirilor obştii în ultimii ani de viaţă ai Părintelui (când ţinea Cuvintele către obşte) arta sa duhovnicească face adevărate pregătiri şi otpusturi ale liturghiilor-cuvântului de învăţătură către fraţii şi surorile mănăstirii. întrucât timpul şi spaţiul nu ne îngăduie să le dăm pe toate, vom exemplifica: după rugăciunea „împărate ceresc" (cântată, de regulă, de membrii obştii)32 Părintele rostea invocări Fecioarei, Prodromului şi Sfântului Siluan - „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, carea ai adus în lume pe Cuvântul Tatălui, Cuvânt mai Sfânt decât toţi Sfinţii, rugămu-te în ceasul acesta: sălăşluieşte-te la noi şi ne dă cuvânt bine -plăcut Domnului şi Dumnezeului nostru"; „Mare Sfinte Ioane, Înainte-Mergătorule al Domnului şi prieten al lui Hristos-Dumnezeu, vino la noi în ceasul acesta"; „Sfinte Părinte Siluane, nu ne uita pe noi, fiii şi fiicele tale"33. Iată şi exemplificări ale rugăciunilor de tip apolis34: „Mare Sfinte Ioane, Înainte-Mergătorule al Domnului şi prieten al lui Hristos Dumnezeu, apărătorul şi mijlocitorul nostru, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi ne mântuieşte prin rugăciunile tale". Şi către Stareţul Părintelui: „Sfinte Părinte Siluan nu ne părăsi pe noi fiii şi fiicele tale lipsiţi de pricepere, sârguieşte de ne ajută să păzim poruncile lui Dumnezeu şi, astfel, să dobândim mântuirea". „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta".Atenţie sporită arată Arhimandritul Sofronie Sfintei Liturghii. Preotul liturghi-sitor e atras spre Dumnezeire prin chiar exerciţiul funcţiunii. începe chemând Sfânta Treime şi slujeşte cu mintea întinsă între Făcătorul a toate şi făptura toată. Rememorează şi retrăieşte tot: căderea lui Adam (cu toate episoadele - de la facere până la ultimele consecinţe ale păcatului), Noul Adam (de la întrupare, prin Cină, Ghetsimani, Pilat, Crucea, groapa, iadul şi învierea, şederea de-a dreapta ca Fiul Omului, chiar a Doua Venire - cea Nouă). Preotul trăieşte viaţa cosmică, se dăruie total, inima-i cuprinzând mulţimea de vieţi şi de veacuri; în rugăciunea dureroasă pentru lume trebuie să-şi unească fiinţa toată. Cu cât e mai zdrobit, mai străpuns, prin rugăciunea sa liturgică va coborî o mai mare putere de vindecare peste lume. Omenirea toată (multi-ipostatică) este aşteptată în Cămara de Nuntă a Mirelui35.„Doamne, Iisuse Hristoase, Veşnicule împărat, singurul Arhiereu adevărat, Cel Care, pe Cruce, Te-ai adus lui Dumnezeu-Tatăl pentru lăsarea păcatelor lumii42şi Care, întru această nepătrunsă lucrare de jertfire, ne-ai dăruit nestricăciosul Tău Trup ca sfinţită mâncare şi Sângele Tău Prea Scump ca băutură de viaţă dătătoare: învredniceşte-ne de aceste negrăite taine, ca să scăpăm de stricăciunea ce se află în lume prin poftă şi să ne facem părtaşi dumnezeieştii Firi [II Pt 1,4]. Rugămu-Te, Doamne, auzi-ne şi ne miluieşte"36.Hristos la Cină nu rosteşte cuvintele rugăciunii Sale către Tatăl ca Pantocrator, ci ca Fiul Omului, învăţându-ne să nu cedăm nici celei mai mici mişcări lăuntrice având caracterul unei „automdumnezeiri". „Am făcut din înţelesul acesta temelia vieţii mele în Hristos: câiafeeferTnalţ rugăciunea mea [de om făurit, creat] Tatălui; nu aştept mântuirea decât ca pe un dar de iubire dintru Cele înalte; nu caut înfierea pe nici o altă cale decât în Hristos; sfinţirea şi luminarea doar în Sfântul Duh. Aceştia Trei - Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh - sunt, în conştiinţa mea din adânc. O singură Viaţă, O singură împărăţie, O singură Lumină, O singură Iubire"37.Rugăciunea liturgică este o rugăciune pentru lumea întreagă, pentru cei ce ţin poruncile şi puterea, oraşul, neamurile, omenirea întreagă, ducând omul ce participă la ea într-o împreună lucrare cu ceilalţi rugători pentru pacea lumii şi unirea tuturor38.Necesitatea ei - fie în forma rostită (rugăciunile începătoare, rugăciunile rostite de preot) cât şi în cea cântată, este o evidenţă. Există scrieri ale Părinţilor vechi şi noi care acordă diferite înţelegeri cântării lăuntrice. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului o recomandă după ce s-a atins curata rugăciune39, iar un monah aghiorit contemporan spune despre Stareţul lui că ajungea la vederea lui Dumnezeu şi prin chemarea numelui Domnului şi cântând imne, căci avea inimă curată (Iacov 5,13)40. Oricum, trebuie făcută, ca pedagogie în vederea rugăciunii pentru toată lumea, pentru „întreg Adamul" cum îi plăcea să

spună Părintelui Sofronie41. Toţi cei de faţă la Liturghie trebuie să fie una în rugăciune, dar fiecare în rostul său, la locul său specific - episcopul şi preotul, diaconul, credincioşii42. Accesibile şi folositoare tuturor, date norodului pravo-slavnic,, nu sunt, însă cea mai desăvârşită stare a rugăciunii, deşi sunt alcătuite sub har. Spune Stareţul Siluan: „Domnul ne-a dat slujbele cu cântări ca unor prunci neputincioşi; nu ştim încă să ne rugăm cum se cuvine, ci cântarea cu folos este când e săvârşită cu smerenie. Dar mai bine este ca inima noastră să se facă locaş Domnului, iar mintea noastră jertfelnicul Său". Sfântul se ruga mult pentru cântăreţii de la strană, mai vârtos la vremea privegherilor de toată noaptea (în Sfântul Munte - de şaizeci şi şase de ori pe an). Şi mai zice Sfântul: „Domnul este proslăvit în sfintele biserici, dar monahii pustnici îl proslăvesc în inima lor. Inima pustnicului biserică este, iar duhul lui slujeşte ca jertfelnic, că iubeşte Domnul în inima şi-n duhul omului a Se sălăşlui"43.43Multă dragoste arăta Părintele Sofronie Liturghiei. Trăirea Liturghiei era tensiunea Raiului atunci când slujea. Şi slujea pentru „tot Adamul", „pentru unirea tuturor", pentru unirea iubirii în Hristos44. Şi spunea că rugăciunea liturgică, eclesială deprinde pe om cu rugăciunea pentru toată lumea45. Dorul lui era ca „totul în viaţa noastră să fie o neîncetată Liturghie"46.Rugăciunile Sfântului Siluan şi ale Părintelui Sofronie au devenit o comoară a întregii creştinătăţi. Rugăciunea pentru unitatea comunităţii, de care ne vom ocupa ceva mai jos, este folosită în comun şi individual în viaţa mai multor comunităţi monahale, dar şi ecleziastice mai întinse. Dar sunt rugăciunile speciale, presărate în scrierile rămase, ce-şi află utilitatea în viaţa unor oameni sau a unor comunităţi întregi. Vom cita mărturiile părintelui benedictin Dom Siluan, găsindu-le grăitoare47. Atunci când părăseşte o comunitate monastică în care petrecuse o vreme şi se alătură unei frăţii cu viaţă monahală din mediul urban, întâlneşte în repertoriul cântărilor liturgice ale frăţiei o rugăciune scurtă, Rugăciunea lui Siluan48, pusă pe muzică, glasul 5 al troparelor: „Sufletul meu zace şi cu lacrimi Te caută, Doamne; vezi-mi întristarea, luminează-mi întunericul, pentru ca sufletul meu să petreacă cu bucurie! Doamne, dă-mi smerenia Ta, ca dragostea Ta să locuiască în mine şi frica Ta să vieze în mine". Rugăciunea era reluată des când frăţia se aduna pentru rugăciunea vesperală. Când devine monah - Dom Siluan, va scrie Părintelui Sofronie. Acesta îi va răspunde (ianuarie 1985): „...mă rog, din toate puterile, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos să vă covârşească din preaplinul harului Său. Fără a uita, de bună seamă, că binecuvântarea lui Hristos în lumea aceasta este darul puterii de Sus pentru a ne purta crucea urmând Domnului... Primiţi rugăciunile mele pentru dumneavoastră, dimpreună cu iubirea mea frăţească". Şi rugăciunea naşte rugăciune: părintele benedictin se roagă Sfântului său protector: „Sfinte Părinte Siluane, întinde asupra mea paternitatea ta, fii lângă mine cu rugăciunea ta, alcătuieşte-mă cu învăţătura ta, întăreşte-mă prin pilda ta, viu fă-mă cu dragostea ta. Păzeşte-mă de sminteli şi de amăgiri. Dobândeşte-mi harul rugăciunii neîncetate a inimii. Câştigă-mi smerenia lui Hristos, a Cărui privire răbdătoare şi blândă a cucerit sufletul tău, dragostea Lui de vrăjmaşi. învaţă-mă să nu judec pe nimeni. Deprinde-mă cum să-mi ţin mintea în iad şi să nu deznădăjduiesc nicicând". Cartea „Sa vie est la mienne" a Părintelui, plină cu rugăciunile sale, slujeşte drept izvor rugăciunii monahului benedictin: „Tu mi-aj dat porunca de a iubi, numai că nu aflu în mine puteri pentru dragostea aceasta. Vino să împlineşti întru mine tot ceea ce ai poruncit, pentru că poruncile Tale întrec putinţele mele. Priceperea mea prea slabă este pentru a Te cuprinde. Mintea mea nu poate scruta tainele voii Tale49. Zilele mi se scurg în nesfârşite zbateri. Chinuit sunt de teama de a Te pierde din44pricina gândurilor celor rele ale inimii mele. Vino şi îţi împlineşte Tu însuţi voia întru mine. Preschimbă întunericul iadului mândriei mele întru smerită dragostea Ta; schimbă la faţă firea mea cea stricată, cu lumina Ta, ca să nu se aşeze în mine nici o patimă în stare să-mpiedice pe Părintele Tău şi pe Tine să veniţi la mine". „Părinte50, Fiule şi Duhule, Dumnezeule Cel în Treime închinat, Fiinţă unică în Trei Persoane, Lumină neajunsă, Taină prea adâncă: înalţă mintea noastră la vederea nepătrunselor Tale judecăţi şi umple inimile noastre de lumina dumnezeieştii Tale iubiri, ca să slujim Ţie până la cea din urmă suflare a noastră, în duh şi în adevăr. Rugămu-Te, auzi-ne şi ne miluieşte."

5. TrepteCând Gheron Iosif e întrebat de un tânăr despre „rugăciunea minţii" şi despre rugăciune, în cea de a doua scrisoare îi răspunde vorbind de treptele rugăciunii. Isihastul arată că sunt trei categorii de stări duhovniceşti'. Harul dintâi: „curaţilor", îndemnător al omului spre pocăinţă dă starea de curăţire. Prin strădania omului, acest har rămâne câţiva ani. Se mai numeşte şi simţire - lucrare. Rugătorul „simte

mişcarea, lucrarea dumnezeiască înlăuntrul său". Urmează „harul luminător", care aduce lumina cunoştinţei şi ridică la vederea lui Dumnezeu. Este minte limpede, curată, cu înţelesuri adânci, iar nu amăgiri. Starea aceasta cere linişte şi un stareţ „nerătăcitor". Ultima e „harul desăvârşitor", „dar mare", „umbrirea harului".Rugăciunea este ca şi harul: la început e ca o stare naturală, ne rugăm uşor, rugăciunea ţâşneşte din inimă2. Dar urmează părăsirea Duhului, plecarea harului dintâi, când omului i se dă posibilitatea manifestării libertăţii şi credincioşiei sale faţă de Dumnezeu. Zice Părintele Sofronie: „nici una din rugăciunile noastre nu atinge urechea Celui Prea înalt". Omul e tulburat: „Ce mi s-a-ntâmplat, oare? Să Se fi îndepărtat într-atât Dumnezeu de mine, Acest Dumnezeu pe Care L-am cunoscut, încât nici măcar unul din strigătele rănitului meu suflet nu-L mişcă?" Eşuează toate eforturile adaptării secvenţelor vieţii noastre la învăţătura lui Hristos: „vino şi împlineşte Tu-însuţi voia Ta întru mine: poruncile Tale nu-şi găsesc loc în îngustimea inimii mele, iar mărginita-mi minte nu le poate pricepe... De nu vei voi să vii la mine, negreşit voi aluneca în întuneric... Ştiu că nu lucrezi cu sila, ci ascultă rugăciunea mea; pune stăpânire în casa mea şi înnoieşte-mă cu totul; iadul întunecat al mândriei mele preschimbă-1 în smerită dragostea Ta; schimbă la faţă cu lumina Ta firea mea cea stricată, pentru ca nici o patimă în mine să nu locuiască, împiedicând, astfel, pe Tatăl Tău şi pe Tine-însuţi să45veniţi la mine (cf. In 14,21-23); fă din mine locaş vieţii Tale sfinte pe carea, însuţi Tu ai îngăduit s-o zăresc... Aşa, Doamne, mă rog Ţie, nu mă lipsi de acest semn al bunătăţii Tale", Părintele mărturiseşte că petrecea ceasuri îndelungate într-o asemenea rugăciune3. In această stare trebuie să ne rugăm, după lăsămintele Părintelui, la fel ca înainte (când aveam harul), să vieţuim ca şi cum Duhul ar fi cu noi. Rugăciunea în starea aceasta (ce ţine ceasuri, săptămâni, ani - la Sfântul Munte - unii părinţi au primit harul cel mare şi cunoaşterea lui Dumnezeu după patruzeci de ani de lupte, uneori chiar înainte de moarte) trebuie împlinită din toată fiinţa - inima, mintea, trupul - cu totul Stareţul Siluan zice că păzirea fidelă a poruncilor va face, în cele din urmă, harul manifest şi statornicirea în noi a sa4. Dispariţia lui Dumnezeu Părintele o aseamănă cu un gol, cu o moarte, cu o cădere în starea veche (care înainte de venirea Lui părea satisfăcătoare). Omul nu e nicicând sigur că Dumnezeu va reveni. Aceste alternanţe au un rost precis; distincţia darurilor naturale de cele venite ca har curat, de Sus. Prima vizită dumnezeiască a pricinuit-o rugăciunea. în părăsire trebuie o rugăciune arzătoare dacă se doreşte întoarcerea harului. Şi revine. Schimbă caracterul vizitelor. Sunt agonisite noi cunoaşteri din lumea Duhului. Alternanţele suferinţei cu bucuria sunt semnele clare ale creşterii, ale deprinderii orientării în lumea aceasta cu totul nouăl Depărtarea providenţială a lui Hristos de noi aduce taine ascunse6.Chinurile trebuie îndurate: inima se deschide către întrega suferinţă a lumii, pentru ca, la ultima măsură a suferinţei să se atingă „ceasul morţii", trecerea dincolo, cu conştiinţa că a ajuns la judecata sa de pe urmă. Părintele spune că omul, adesea, intră încet în moarte (experienţă progresivă), devenind capabil saşi asume tragedia istoriei umane, să înţeleagă taina Ghetsimanilor şi a Golgotei7. Efortul ascetic prelungit şi arzător deschide ochii spre dragostea lui Hristos, lumea toată este trăită prin suferinţele proprii (suferinţele sunt prezente şi în viaţa întregii lumi). Ne rugăm pentru lume ca pentru noi înşine. Mintea percepe hăurile răului adus de cădere^ dar şi intră în contact cu Binele desăvârşit, cu Dumnezeu Care transfigurează rugăciunea în vedere a Luminii necreate. Sufletul uită lumea (pentru care se ruga) şi poate pierde conştiinţa trupului. Rugăciunea iubirii de Sus devine fiinţa, trupul nostru. Sufletul se poate întoarce în lume, dar mintea, care a experiat învierea şi s-a apropiat existenţial de veşnicie, ştie că tragedia lumii şi suferinţele sunt consecinţa păcatului şi în afara lui Hristos nu este mântuire8. Suferinţa pentru toată lumea, deschide uşa spre rugăciunea curată, în care Persoanele Sfintei Treimi sunt trăite (în măsura experienţei posibile pentru om) în unitatea Lor consubstanţială, iar neamul omenesc este trăit, şi el, în consubstanţialitatea sa. Rugăciunea curată cuprinde toată lumea. Ne rugăm pentru lume ca pentru noi înşine9.46Vederea lui Dumnezeu ţine de experienţa trăită, nu de formulări verbale10. Rugăciunea curată este bucuria minţii înaintea lui Dumnezeu11.In cartea sa autobiografică12, Părintele Sofronie face o schemă a stării de rugăciune curată: asceţii numesc rugăciunea curată starea de „dezbrăcare" de tot ceea ce este văzut, trecător, mintea omului stând înaintea Minţii Dumnezeieşti. Efectul imediat: omul nu mai este atins de numeroasele cugetări şi de reacţiile multiple dobândite până atunci. Există o chemare şi Un Chemător: Dumnezeu, cu puterea iubirii Sale (chemarea) atrage sufletul căutător. Deci şi o disponibilitate: sufletul căutător. Calea ce

duce la ea este a suferinţei cantitativ şi calitativ intense. Efectul mai îndepărtat: ieşirea din categoriile terestre13. Noua stare a omului: făptură nouă în Hristos (cf. II Cor 5,17; Gal 6,15; 3,26-28). Sunt uitate, prin urmare, trecutul, gândul la viitorul pământesc, toată atenţia fiind concentrată spre Dumnezeu. Se urmăreşte doar învrednicirea de Dumnezeu. Cu cât căutarea e mai urgentă, impresia unei înaintări lente e prezentă. Omul nu poate şti dacă înaintează sau regresează, fiindcă înţelegerea duhovnicească îi creşte mai repede decât capacitatea de a-şi armoniza conduita cu Logosul. Rezultatul: impresia distanţei om - Dumnezeu creşte continuu14.Rugăciunea curată nu este dăruită celor care studiază mult15. Ea presupune lipsa grijilor: mintea, eliberată de orice muncă, poate să gândească doar prin Numele dumnezeiesc harul Duhului şi să trăiască doar prin Numele dumnezeiesc harul Duhului16. Este vorba, bineînţeles, de numele lui Iisus. Omul vede altfel lucrurile: toate cele acumulate prin studiu, prin experienţă sunt depăşite la o asemenea măsură că nici vârsta proprie, nici condiţia socială, ierarhică nu mai fac obiectul, cunoaşterii." „Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba nimic" (In 16,23): „...am deprins, prin amare experienţe, că rugăciunea curată nu e cu putinţă decât atunci când mintea noastră este cu totul afundată în Dumnezeu, fără urmă de întoarcere spre sine-însăşi..."18.O altă mărturie a Părintelui grăieşte limpede despre felul cum a avut astfel de experienţe şi în ce condiţii: „mi s-a-ntâmplat de mai multe ori aceasta: seara, după apusul soarelui, închideam cu grijă fereastra chiliei mele; o astupam cu totul trăgând trei perdele, spre a avea cele mai bune condiţii de linişte şi de întuneric... Căzut la pământ, cu fruntea atingând podeaua, rosteam rar, unul după celălalt, cuvintele rugăciunii; orice senzaţie de îngustime a micii mele chilii se risipea; uitându-mi trupul, mintea mi se simţea în lumina cuvântului Evangheliei. Concentrat asupra nepătrunsei înţelepciuni a cuvântului lui Hristos şi eliberat de tot ceea ce este material, mintea-mi se simţea, întocmai unui trup expus razelor soarelui de vară, cu totul împresurată19 de strălucirea Soarelui duhovnicesc. în acelaşi timp, o pace blândă-mi umplea sufletul, care uitase de toate nevoile şi de47toate neliniştile Pământului... Această vedere a minţii lua caracterul unei certitudini totale... Domnul mi-a dat să trăiesc starea aceasta şi, cu recunoştinţă pentru acest dar, mintea-mi înseta să cadă la picioarele Lui... Starea aceasta se reproducea, nu fără intervale, vreme de luni, poate chiar ani."20

Cercetând cu luare-aminte scrierile Părintelui, vom afla, nu fără încântare, dar şi cu smerită micime, şi alte nuanţe ale rugăciunii curate şi ale vederii. Rugăciunea curată, spune Stareţul Sofronie, este calea cea mai sigură către cunoaşterea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta este o „legătură de iubire", în care Dumnezeu este simţit ca însăşi viaţa noastră. Duhul ne poartă în cele înalte, unde simte. Rugătorul, slobozit de cunoştinţe exterioare şi de imagini posedate, cade înaintea Ziditorului aşteptând viaţa ce ţâşneşte de la El şi fără cuvinte, „cu suspine negrăite" (Rom 8,26), cere mântuirea şi intrarea în veşnicele locaşuri. Cererea sa se adaugă strigătelor de mii de ani ale zidirii, într-un singur cor cerând mântuirea. „Suferinţa care zămisleşte o astfel de rugăciune întrece orice suspinare". Dumne-zeu-însuşi ne cheamă, noi suntem covârşiţi de preaplinul Vieţii dăruite: „Când mintea noastră se face cu totul rugăciune, atunci e-n stare să simtă suflarea Veşniciei dumnezeieşti"21. Duhul omului se mută în lumea lui Dumnezeu, ieşind din cea a oamenilor22.In rugăciunea curată, mintea coboară în inimă (la-nceput în inima de carne, apoi, treptat, în adâncurile de dincolo de trup, descoperind inima adâncă, duhovnicească, „omul cel ascuns al inimii" I Pt 3,4) şi cunoaşte marile taine ale vieţii duhovniceşti. Se împărtăşeşte de iubirea lui Hristos pentru tot omul, „asumat ca parte integrantă a propriei noastre existenţe veşnice". Sfântul Siluan spunea: „fratele nostru este însăşi viaţa noastră". Hristos a suferit pentru întregul Adam23. Rugăciunea curată uneşte omul întreg. Sufletul, încordat din răsputeri către Dumnezeu, se vede în lumina lui Dumnezeu. Despuierea de formele exterioare trece şi prin condiţiile de existenţă, sfârşind cu cele mai adânci rădăcini ale firii sale. Vederea este cu totul la Dumnezeu: extremă concizie şi simplitate, nici o vizualizare. Sufletul vede în Dumnezeu lumea întreagă şi e conştient că aceasta e una cu el. Se roagă pentru lume, asemeni Stareţului Siluan: „Cât despre mine, nu voiesc decât aceasta: să mă rog pentru toţi ca pentru mine însumi"24.La rugăciunea curată se poate ajunge prin ascultare25.După plecarea Luminii, urmele viziunii se estompează, dar nu se şterg. Estomparea duce la un dor subtil după Dumnezeu; rugăciunea curge uşor din toată fiinţa. Starea omului este a unuia cu patimile nimicite şi fără nici o atracţie spre cele pământeşti, însemnate cu pecetea tragicului şi efemerului (slavă, bogăţii, putere)26.

Rugăciunea creşte de la cererea pentru noi înşine la dimensiuni cosmice.48Rugăciunea Domnească va fi o rugăciune pentru omenirea întreagă, cererea plinătăţii harului pentru toţi ca pentru noi înşine: Numele - Sfinţit de toţi, împărăţia - pentru toate neamurile, Viaţa dumnezeiască - viaţa tuturor, Voia lui Dumnezeu - doar ea uneşte pe toţi în iubire; cel rău - vrăjmaşul (In 8,44) semănător al urii şi al morţii - biruit cu arma iubirii de vrăjmaşi. Răul cel mai mare fiind moartea (ultimul şi singurul vrăjmaş) (I Cor 15,26), rugăciunea pentru lume cere învierea universală27.Părintele Sofronie împarte rugăciunea şi după impactul imaginaţiei. Scara aceasta începe cu rugăciunea făcută cu participare a imaginaţiei, de neocolit la începători, când nu e socotită amăgire. Prezenţa imaginaţiei deformează viaţa duhovnicească. Depăşirea acestei trepte duce, cu încetul, la „închiderea minţii în cuvintele rugăciunii" - treaptă mai anevoioasă, mai strâmtă, dar mult mai corectă şi mai puţin periculoasă28.O scară a nepătimirii găsim în cartea consacrată Sfântului Siluan: la început -credinţa (nu convingere raţională, ci simţirea Dumnezeului celui Viu), care naşte frica de judecata lui Dumnezeu, care naşte pocăinţa, care naşte rugăciunea, mărturisirea şi lacrimile. Pocăinţa cu rugăciunea şi celelalte roade ale ei, adâncite, aduc o primă eliberare de patimi, parţială, ceea ce naşte nădejdea, care, la rândul ei, sporeşte nevoinţele, rugăciunea şi lacrimile, şi adânceşte simţirea păcatului, care măreşte frica, iar aceasta aduce adâncă pocăinţă. Aceasta din urmă atrage dumnezeiasca milă, sufletul primeşte harul Duhului, plin de lumina iubirii. Credinţa e şi ea iubire, dar încă slabă, nădejdea şi ea, dar nedeplină. Trecerea de la o treaptă inferioară la una superioară se face prin frică. Venirea iubirii alungă frica. O iubire slabă face ca frica să revină, până ce se ajunge la o iubire mai înaltă; o frică de Dumnezeu persistă (o formă de frică), dar fără chinuri, dar cu suflul veşniciei sfinte29. O scară asemănătoare găsim la SfântuMaxim Mărturisitorul, în întâia sută a capetelor despre dragoste30 (dragostea vine din nepătimire, care vine din nădejde, care vine din răbdare şi îndelungă-răbdare, care vine din „înfrânarea cea atotcuprinzătoare", care vine din frica lui Dumnezeu, care vine din credinţa în Domnul).Vederea lui Dumnezeu este lucru rar, de pisc al vieţii duhovniceşti. Este şi dar dumnezeiesc, dar şi adânc al pocăinţei. Părintele Sofronie spunea că măsura (criteriul) vederii lui Dumnezeu este iubirea de vrăjmaşBL Iubirea de vrăjmaşi şi, implicit, iubirea lumii întregi, vin în urma petrecerii în Dumnezeu, întru Lumina Sa necreatâ, potrivit Stareţului Sîluan.49

III. Roade1. Efectele rugăciuniiEfectele rugăciunii sunt din cele mai diverse. Raportarea la stările urcuşului duhovnicesc descoperă un prim strat al efectelor: despătimirea, vederea lui Dumnezeu, rugăciunea pentru lumea întreagă.Un contact, chiar îndepărtat^ cu Dumnezeu eliberează sufletul de orice patimă, mai ales de invidie'. E drept că este doar un început, promiţător, după care lupta îşi va spune cuvântul. Rămânerea în rugăciune risipeşte influenţa distrugătoare persistentă a lumii. Rugăciunea reaprinde suflul divin în noi (Fac 2,7). Mintea renăscută se minunează de taina fiinţei, inima psalmodiază, iar patimile firii sunt mistuite de foc; starea omului căzut intră în cuptorul de foc, după care se va lumina2.Păcatul şi patimile sunt boală ucigătoare, de care ne pote scăpa Domnul, dacă-L chemăm (Mt 9,12-13). Şi nu zăboveşte, ci ne aduce o energie nouă, vindecând sufletul, luminându-1 cu nemuritoare lumină. Experienţa Bisericii arată că nici o boală duhovnicească nu este lipsită de vindecare pentru rugăciune. Oncare-ar fi istoria noastră negativă, din clipa întoarcerii începe un proces de vindecare totală, nu numai de răni şi de patimi, dar până şi aparenţa exterioară se poate modifica, cum adesea se petrec lucrurile la Sfântul Munte: după ani de viaţă risipită, zdrobiţi, jalnic decăzuţi, unii ajung, după o scurtă perioada de adâncă pocăinţă, la rezultate remarcabile: chip frumos la vedere, voce transformată, alte mişcări duhul strălucind luminos în ei. Oricare ar Fi rana psihologică pricinuită de eşecurile vieţii, oricine poate afla o „libertate împărătească a duhului" şi-şi poate schimba radical viaţa, dacă se întoarce zilnic spre Dumnezeu, aducându-I o rugăciune personală3. Dacă ne vedem întunericul şi strigăm către El, cu rămăşiţele de putere ce le mai avem, din adâncul prăpastiei, El va răspunde ţipătului nostru: „moartea m-a lovit. Vino să mă vindeci. Vino şi mă curăţeşte de toată întinarea. Vino şi împlineşte în mine toate cele bine-pîăcute înaintea ochilor Tăi. In închisoare sunt, în întuneric. Putere nu am să mă ridic la Tine"4. Despătimirea printr-o pocăinţă aprinsă poate duce la vederea gândului înainte ca acesta să poată pătrunde în inimă: mintea, unită cu inima, vede gândul apropiindu-

se din afară şi încercând să intre în inimă şi-1 alungă cu rugăciunea. Starea aceasta este isihia (hesychia), liniştea minţii5. Stareţul Siluan, purtând harul simţit în inimă (ca rezultat al rugăciunii de pocăinţă), har care nu-1 va mai părăsi nicicând, simţind prezenţa lui Dumnezeu, adânca pace hristică, iubind cu puterea Duhului, suferind din pricina nestatorniciei firii omeneşti, plângând îndurerat când simţea50harul scăzând, şi aceasta vreme de cincisprezece ani, Stareţul Siluan primeşte, după acest efort de rugăciune, puterea de a alunga printr-o singură mişcare a duhului, imperceptibilă exterior, gândurile din afară. Drept urmare, vizitele harului sporesc în putere şi durată, cum sporeşte şi recunoştinţa Stareţului către Dumnezeu6.Vederile aduse de rugăciune negrăite sunt. Părintele Sofronie descrie o vedere tainică a lui Hristos răstignit în abisul păcatului nostru: în prăpastia necunoscutului (în căutarea unei noi vieţi cu locul de frunte dat lui Hristos, după lepădarea nădejdii în puternicii lumii) omul trebuie să meargă balansându-se pe un cablu întins de la un capăt la celălalt al prăpastiei, cele două extremităţi fiind unite prin braţele lui Hristos răstignit, care cuprind în întinderea lor toate neamurile şi toate marginile pământului, trupul fiindu-I spânzurat între cer şi pământ. Sufletul ce a primit harul înfricoşat al traversării acestui fir nu poate spune ce a trăit (cum nici cei ce au trecut prin mormânt, nu pot să ne spună despre experienţa lor de dincolo). Greutatea trage mintea în jos, pe când Dumnezeu o trage în sus. Când rugăciunea întrece patimile ce ţintuiesc, atrag (gravitaţional) spre pământ, atunci mintea se înalţă la Dumnezeu şi vede Cele înalte. Rezultatul: în adâncul conştiinţei omul atinge Adevărul necreat, iar Duhul mărturiseşte nemurirea. Aceasta distruge înfricoşătoarea vedere a întunericului şi a morţii. Astfel, vederea morţii se preschimbă în vedere a luminii şi a vieţii nestricăcioase. Primul contact cu malul ceresc al abisului, cu buza cerească a prăpastiei aduce atingerea fină a iubirii dumnezeieşti. Mintea dezlegată de puterea morţii mai are, însă, o teamă: de a nu răni în vreun fel aproapele şi, una mai mare, de a nu întrista Duhul printr-o mişcare a inimii, un gând, un cuvânt. Mintea se înfăţişează, atunci, lui Dumnezeu printr-o măsură şi mai mare a harului, manifestată prin iubirea vrăjmaşilor. Cu toate acestea, prezenţa lucrării dumnezeieşti poate stârni ostilitate în cei ce nu-L iubesc pe Dumnezeu, aceştia îngreuiând rugătorul, creându-i dificultăţi: „Nici un conflict nu e mai profund, mai tragic, decât cel dintre lumea noastră şi Hristos,. Cei care nu sunt născuţi din nou de Sus nu vor înţelege nicicând pe cei ce sunt"7.Rugăciunea aduce străvederea Nesfârşitului dumnezeiesc. încă nu actualizat, dar este o presimţire8. Minunea se petrece în Lumină, dăruită în urma pocăinţei, a rugăciunii de pocăinţă pentru păcatele noastre şi a rugăciunii compătimitoare -iubitoare pentru cei ce ne asupresc. Pe din afară, sufletul e ca o atmosferă saturată de lumină, perceptibilă cu ochiul9. Rugăciunea sfâşietoare, de pocăinţă, a conştiinţei întemniţării în întunericul răului aduce Lumina Soarelui necreat, care umple întinderile cosmice, în temniţa întunecată a sufletului. Minunea e prea mare ca să poată fi crezută10.Vederea lui Dumnezeu aduce uitarea lumii fizice înconjurătoare şi a propriului51trup. Mintea nu îşi dă seama ce i se întâmplă, nu poate spune dacă era în trup sau în afara lui. Părintele spune că cel mai ades rămâne şi simţirea normală (percepţia senzorială normală) a mediului material. Ochii deschişi văd, în acelaşi timp două lumi - fizică şi dumnezeiască. Aceasta este starea pe care Părinţii o numesc vederea Luminii necreate cu ochii trupeşti. Dar cele două lumi nu sunt la fel simţite: cea necreată vine doar într-o stare aparte de har, simţită în inimă, minte, trup chiar, natural invizibilă, inexplicabil devine vizibilă".Vederea aduce certitudinea mântuirii. Smerita părere de sine în rugăciune are ca efect „o mai mare cunoaştere a tainelor lumii ce va să vină", o desfacere din puterea morţii. Rugăciunea uneşte omul cu Hristos în veşnicie. Astfel, pricepe omul că îi va aparţine întregul conţinut al fiinţei, prin locuirea permanentă în el a Sfântului Duh12.Când vine Lumina („minunea" din Sâmbăta Mare, după împărtăşanie, prin 1924) e ca o atingere a Veşniciei dumnezeieşti peste minte, blândă, plină de pace şi de iubire, risipeşte întunericul şi arată îrmerea. învierea, spune Părintele13, se petrece cu el şi cu lumea întragă, nemaivăzând pe nimeni în moarte.Vom aminti aici, legat de înviere, efectul rugăciunii pentru morţi, schimbarea condiţiei lor postume. Ca mărturie aducem o istorisire a Părintelui în legătură cu o panahidă la mormântul unei doamne românce, apropiate a Curţii Regale, unde fusese invitat (era în Italia) de fiica ei. Rugăciunea pentru

defunctă o avea pe cea plecată lângă cei de la mormânt, în rugăciune. La întoarcere, o altă doamnă, prezentă la panahidă, primeşte vizita unei cunoştinţe (tot o româncă, din Londra) care-i povesteşte cum a văzut-o pe defunctă venind la ea, biruitoare, veselă, cu totul schimbată. Şi precizează ziua şi ora slujbei14.în rugăciune ni se dăruie o stare, o descoperire, o pregustare, înainte-vedere a tainelor veacului ce va să vină15. Lumea negrăită dezvăluită vădeşte întunecatele adâncuri ale iadului şi întinderile luminoase cereşti. Despătimire şi vedere. Cele pământeşti (sociale, materiale, culturale) sunt văzute ca trecătoare, cade preocuparea pentru carieră. Prin smerita cugetare de sine, cum s-a văzut şi mai sus, vine o şi mai mare cunoaştere a tainelor veacului ce va să vină, suntem înştiinţaţi că ni se va dărui în „posesie imprescriptibilă" tot cuprinsul fiinţei theanthropice16.Rugăciunea pentru lume ne aduce prezenţa fierbinte a iubirii purcezând de la Tatăl şi lui Hristos urmând în Ghetsimani şi pe Golgota, pricinuindu-ne lacrimi, plâns adânc din toată fiinţa noastră, lacrimile întrecând puterea noastră de îndurare. Mintea intră, atunci, în veşnicie. Când rugăciunea se opreşte, sufletul încearcă o linişte subţire, pacea care întrece toată mintea (cf. Fii 4,7)17.Consecinţele acestor stări de rugăciune sunt indicii ale asemănării cu Hristos.Rugăciunea aduce o bucurie ca o lumină18.52Un alt efect este starea de libertate duhovnicească, necunoscută majorităţii oamenilor. Primul semn al eliberării este pierderea dorinţei de stăpânire, al doilea - eliberarea lăuntrică de impactul altora asupra noastră. Trece prin stăpânirea dorinţei de dominare şi prin aversiunea de a ne contrazice fratele. Asemănarea cu Dumnezeul smerit şi liber cere lepădarea exercitării puterii asupra altora. Prin delicata prezenţă a Duhului, înţelegem că e contra iubirii Sale privirea de sus a aproapelui19.Rugăciunea şi împlinirea poruncilor aduc libertatea - cunoaşterea în parte a libertăţii absolute (II Cor 3,17)20. Părintele RafajJ spunea despre Părintele Sofronie21 că acesta căuta la om libertatea nu constrângerea. în mănăstire nu punea mare preţ pe regulă: niciodată n-a dat canon de rugăciune, zicea că regula te ajută ca începător. Libertatea cea adevărată este ca în toate împrejurările să iubeşti ce iubeşte Dumnezeu şi să urăşti ce urăşte Dumnezeu. „în esenţă, Părintele Sofronie ne-a călăuzit mereu către această libertate, cu multe greutăţi, cu multe crize în viaţa noastră". Arhimandritul Sofronie arăta că nu există şi nu pot exista condiţii în care Cuvântul lui Dumnezeu să nu fie valabil. Iar Părintele Rafail duce mai departe gândul Părintelui său: „şi... în stare să mântuiască".Sufletul renăscut e mai sensibil la toate fenomenele duhovniceşti şi mult mai adânc rănit de tot ceea ce e împotriva iubirii dumnezeieşti (calomnia, violenţa, crima), rabdă fiecare încercare, mai apt să sesizeze cele de Sus (Iac 3,17), în adânc îşi află izvor de viaţă veşnică (In 4,14)22. Rugăciunea „mistuie inima ca un foc", iar mai apoi, când inima cade în „zăcare", pogoară, neaşteptat „rouă dumnezeieştii mângâieri"23: mintea deznădăjduită, paralizată de imaginea propriului iad, osândindu-se la acesta, alunecând în el, este transfigurată de Lumina vieţii nestricăcioase, preschimbând noaptea cea mai neagră în luminoasă zi, ducând spre culmi, spre înfiere.Un alt efect este simţirea lui Dumnezeu. Când suflarea Duhului atinge inima, omul devine credincios, îşi schimbă felul de a gândi, ceea ce părea nebunie devine mare lumină a vieţii sfinte. Părintele Sofronie vorbeşte despre un caz când el, împreună cu doi fraţi, cercetează un bolnav (necredincios) care-L simte deodat' pe Dumnezeu: atunci când cei trei monahi se roagă lângă el. Cuvintelor Părintelui (rugăciunea monahilor e pentru însănătoşirea lui, dar ei nu sunt taumaturgi şi nu ştiu dacă Dumnezeu îl va vindeca sau nu) omul condamnat la moarte de boala ce l-a lovit răspunde, cu ochii strălucind de bucurie, că L-a simţit pe Dumnezeu şi aceasta este pentru el mult mai de preţ decât propria vindecare24.Lacrimile, plânsul duhovnicesc adevărat (iar nu moment psihic, psihologic, ci momentul unirii minţii cu inima)25 vin din focul rugăciunii din Ghetsimani, din compătimirea pentru lumea întreagă aflată-n suferinţă. Părintele face, în privinţa53lor, o analogie cu o nucă zdrobită sub o presă puternică, din care se scurge uleiul26. Lacrimile curăţesc de patimi şi de chipurile pătimaşe. Sunt şi ele gradate: amare, la începutul pocăinţei şi, apoi, de iubire bucuroasă pentru Dumnezeu, semn că rugăciunea a fost ascultată; prin lucrarea rugăciunii intrăm în viaţa nouă nestricăcioasă. Lacrimile au mai multe trepte: pentru sine (la vederea căderii), pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu în nimicitoarea lor neştiinţă (lacrimi compătimitoare) şi lacrimile amare pentru toată lumea (cunoscute de Părintele la Athos, în pustie, în timpul celui de-al doilea Război

Mondial). După calitate (natură) sunt „plăcute" (când mintea şi inima sunt în minunată odihnă), apoi, când Duhul Se retrage (şi se stinge suflul vieţii nemuritoare), iar inima cunoaşte sfâşierea groazei - rugăciunea e o deznădejde zdrobitoare, cu fruntea la pământ ceasuri întregi, chiar, „când nu mai puteam, mă târâm spre sărăcăciosul meu culcuş; lacrimile continuau să curgă atunci, pe când mintea mea, sfârşită, era liniştită". Lipsa lacrimilor e semn că rugăciunea încă n-a atins prima treaptă în urcuşul dumnezeiesc. Dar, după ce lacrimile fizice seacă, omul poate primi o altă formă de rugăciune: fără cuvinte, o simţire tăcută a harului, o pace „care întrece toată mintea" (Fii 4,7). Efectul acesta (starea subţirei contemplări) este câştigat, de regulă, după o rugăciune dusă, în dimensiunea ei de iubire jertfelnică, până la sfârşit. Lacrimile nu sunt lipsite de obiect - sunt îndreptate către Dumnezeu. Rămânând în Dumnezeu, omul se roagă pentru lumea toată, compătimeşte omenirea întreagă, vărsând lacrimi. Părinţii sfătuiesc o metodă de apărare a acestui dar: paza poruncilor, pentru a nu întrista Duhul cu vreun păcat. Părintele aminteşte de un bătrân aghiorit ce vorbea de doisprezece tipuri de lacrimi, după influenţa fiecărora asupra omuhui, în conversaţiile lui despre rugăciune.Lărgirea orizontului minţii este alt efect al rugăciunii27. Puterea rugăciunii învinge rezistenţa materiei, dezmărginind mintea28. Rugăciunea de pocăinţă împinge mintea noastră în Mintea dumnezeiască, de unde primeşte negrăita înţelegere a lucrurilor: totul a fost făcut din voia şi prin gândirea Făcătorului, Dumnezeu cugetă lumea, gândul Său făurar se face fiinţă creată; la-nceput a fost cugetul Făcătorului şi nu materia. Rugăciunea de pocăinţă conduce la percepţia lumii nu doar prin cunoaştere experimentală, ci la o altfel de vedere a ei, în Duh (cf. Evr ll,l-3)29.„Rugăciunea poate împlini toate"30. Orice om, chiar lipsit de daruri naturale, poate dobândi daruri supranaturale. Dacă-n om este o lipsă de cunoaştere raţională, rugăciunea, independent de orice capacitate intelectuală, poate aduce o formă superioară de cunoaştere. Domeniul conştiinţei reflexive, al gândirii discursive şi domeniul în care rugăciunea e calea spre contemplare directă a Adevărului stau înaintea alegerii omului.54Stareţul Siluan spune că cel care se roagă din toată inima, luptând cu vrăjmaşul, cu oamenii, cu el-însuşi (cu patimile, cu imaginaţia sa) şi curăţindu-şi, astfel, mintea, îşi slobozeşte sufletul din patimi şi închipuire; acesta simte narul, îi pricepe înrâuririle şi va ajunge la cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Intervenţii mari dumnezeieşti şi multiple stânjenitoare ispite demonice, inspirând o mare experienţă de luptă cu patimile, nevoinţe îndelungate duc la forma cea mai rară a rugăciunii din toată inima, căutătoare a voii dumnezeieşti, a aflării în toate a Sfintei Voi desăvârşitoare31.Urmează rodul cel mai spectaculos, am zice: discernământul. Părintele Sofro-nie spune despre Stareţul Siluan că ajunsese să ştie evenimente îndepărtate ca şi cum s-ar fi petrecut sub ochii săi, viitorul celor ce i se adresau , tainele adânci ale sufletului lor, deşi nu căuta acest dar, nu-i dădea mare importanţă, sufletul fiindu-i plin de compătimire pentru lume, iar fiinţa covârşită de rugăciunea pentru lume. Părintele arată cum Stareţului Siluan i s-a descoperit, în rugăciune, starea unei femei32. Prin rugăciune inima deprinde, cu încetul, sesizarea influenţelor duhurilor care umplu lumea33.O viaţă nouă, plină de lumină, se arată în omul de rugăciune, care-1 face să „moară" pentru multe lucruri din lume34. Este o viaţă dumnezeiască, Dumnezeu - rugător în noi ne îmbibă cu viaţa Sa necreată3s. Viaţa nouă este nematerială, nevăzută, văzută câteodată şi atrage delicat mintea omului, lumină necreată blândă, dar mai puternică decât orice; este viaţă inundată de iubire, alungătoare a morţii, a lumii cu grijile ei: „Duhule Sfinte, Lumină tainică, Lumină nepătrunsă, Lumină dincolo de orice nume: vino şi locuieşte în noi. Dezleagă-ne din întunericul neştiinţei şi ne umple cu şuvoaiele cunoaşterii Tale"36, Rugăciunea aduce Lumina, negrăit de subţire^ străvezie, nu i se simte apropierea; vine în privegherea de noapte sau în plină amiază; este una, egală, suflu de iubire, aducătoare de pace, dă o experienţă a învierii. Mintea intră-n locul unde moartea nu mai există, timpul e suspendat, iar lumea bântuită de moarte revine la viaţă37.Viaţa nouă cuprinde omenirea toată: în rugăciunea de pocăinţă, suferinţa trece în plan universal; nu mai suferim pentru noi înşine, ci pentru toată umanitatea -în măsura experienţei personale, trăim soarta tragică a fiecărui om, neliniştea, angoasa, deznădejdea sa, ne rememorăm mulţimea de morţi şi de muribunzi38. Este o lumină în care e văzută toată suferinţa oamenilor din toate timpurile şi din toate locurile, chiar suferinţa cosmosului întreg.Omul de rugăciune, faţă de un altul care lucrează spre slava lui Dumnezeu, dobândind renume temporal, cât şi veşnic, nu resimte nici urmă de invidie, ci o bucurie în mântuirea comună: „Slava fratelui meu va fi şi slava mea. Ce binecuvântare mai mare decât a-ţi vedea fraţii întru omenire

strălucind de Duhul Sfânt!"39

55Rugăciunea de pocăinţă, de o deznădejde aparte, are ca efect direct un potop de lacrimi. Iar ca efect mai „îndepărtat" - răspunsul lui Dumnezeu - Lumina Lui în întunericul vieţii, aducând linişte adâncă în care se contemplă bunătatea, înţelepciunea, sfinţenia Sa40.în rugăciunea de pocăinţă, feţele cele mai comune, chiar desfigurate de păcat, sunt luminate de Lumină, îşi regăsesc tinereţea, devin chiar plăcute la vedere41.Scopul ultim al rugăciunii, ultima ţintăj deplina rodire este altoirea, înfierea ca nişte fii ce pururea vom locui în casa Tatălui nostru42.Puterea rugăciunilor este uriaşă, Asupra noastră şi asupra celorlalţi. Rugăciunea Părintelui Sofronie şi intervenţia Sfântului Siluan au risipit îndoielile şi animozitatea unei întregi comunităţi monastice benedictine cu privire la un frate al lor. înainte ca acesta să facă făgăduinţele solemne, monahul însărcinat să-1 însoţească, îi împărtăşeşte uimirea că toată încordarea ce creştea în jurul fratelui se risipise cu totul. Se împlineau şase luni de la întoarcerea fratelui de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul din Essex. Era Dom Siluan43.„Doamne fisuse Hristoase, Lumină veşnică, Care de la Tatăl venind ai strălucit mai înainte de veci şi Care ai deschis ochii orbului din naştere: deschide ochii inimilor noastre şi dă-ne să Te vedem, pe Tine Făcătorul nostru şi Dumnezeul nostru"44.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu: Iţi cerem şi ne rugăm Ţie, nu ne lepăda de la faţa Ta. Nu Te mânia împotriva noastră, din pricina neruşinării noastre, ci Te arată nouă, Lumina lumii, pentru a ne descoperi taina căilor mântuirii Tale, spre a ne face cu toţii fiii şi fiicele luminii Tale"45.„Opreşte-ţi mintea asupra lui Dumnezeu şi va veni clipa când vei simţi prezenţa Duhului veşnic în inima ta"46.

2. PiediciAstăzi este esenţial să ne păzim de influenţa celor cu care venim în atingere, altfel riscăm pierderea şi a credinţei şi a rugăciunii. Dacă Domnul ne primeşte, puţin cântăreşte judecarea noastră ca nevrednici de atenţie de către lumea întreagă (sau de încrederea, de respectul lor, al oamenilor)1.Ştirile din lume împiedică rugăciunea curată. Stareţul Siluan spune că citirea ziarelor întunecă mintea. Nu informează despre oameni, ci despre evenimente şi încă inexact, iar mintea se tulbură, pe când rugăciunea curăţeşte mintea, care va vedea limpede lucrurile; mai mult, sufletul îndepărtat de toate, rugându-se pentru lumea întreagă, cunoaşte în duh viaţa lumii, nevoile şi suferinţele oamenilor2.56Dar cea mai mare piedică în calea rugăciunii este mândria şi slava deşartă, izvorul tuturor relelor şi căderilor: harul pleacă, inima se răceşte/rugăciunea slăbeşte, mintea se-mprăştie, sporeşte atacul gândurilor pătimaşe. în ciuda rugăciunii neîncetate, asaltul gândurilor aruncă în deznădejde, rugătorul neştiind cum să bată gândurile. După ce smerenia câştigată de arătarea tainică a lui Hristos înlătură mândria, sufletul află pacea harului, viaţa se preface în rugăciune - în doxologie neîncetată. Când harul se îndepărtează, războiul începe iar, sufletul plângând să scape de aceste urâte patimi3. Părintele Sofronie mărturiseşte că de mai multe ori când se ruga, cu lacrimi de pocăinţă, cum apărea un gând de slavă, încă în văzduh fiind acesta, piereau lacrimile, sufletul se golea, viaţa duhovnicească pleca. Când experienţa se repeta, la cel mai mic semn al venirii „acestui vrăjmaş", apărea teama, înmulţea lacrimile pocăinţei: „Doamne, apropiatu-s-au ucigătorii, mântuieşte-mă". Din pricina aceasta fugeau, chiar şi cei mai desăvârşiţi Părinţi, de laudă4.Un alt risc, uriaş, este imaginaţia. Părintele Teoclit Dionisiatul arată pe larg implicaţiile acesteia (nefaste) în deprinderea rugăciunii. în acelaşi duh aghioritic învaţă şi Arhimandritul Sofronie. Când am arătat treptele rugăciunii (v. supra), am menţionat gradarea acesteia în funcţie de imaginaţie. Viaţa Sfântului Siluan, înfăţişată de ucenicul său, vorbeşte limpede despre pericolul neînfrânării închi-puirii pentru paza minţii. închipuirea este un posibil canal al lucrării demonilor. Când sufletul e fierbinte întins către Dumnezeu, dacă imaginaţia e lăsată să lucreze, vin diavolii: lumină ciudată în noapte, umplând chilia şi luminând măruntaiele, chipuri monstruoase populând noaptea chilia, apărând şi ziua şi conversând. Dar întâlnirea diavolilor e un fenomen normal în calea desăvârşirii (toţi marii Sfinţi nevoitori s-au războit cu ei; mulţi au fost victimele lor între oamenii lumii acesteia, ajungând la pierderea raţiunii, boli mintale, chiar moarte, deznădejdea cea mai cumplită, sinucideri, crime). Diavolii caută să nimicească rugăciunea, să fure rugăciunea curată6.

Referindu-se la închipuiri, Sfântul Siluan zice: „Fraţilor, să uităm pământul şi toate cele dintr-ânsul, că de la vederea Treimii ne scot, a Treimii Sfint^de mintea noastră neajunsă, pe care Sfinţii o văd în Duhul în Ceruri. Ci noi, în rugăciune să zăbovim, fără urmă de închipuire ..."7 Părintele Sofronie coboară la înţelesuri: imaginaţia ţine mai cu seamă de patimile trupului - fiecare patimă are propria imagine (creată), fiecare energie pur cosmică, deşi mărginită, tinzând inevitabil să îmbrace o formă, o imagine. Imaginile pătimaşe stârnesc dorinţa, care, însă, nu are energie destulă pentru a sfârşi în păcat, dar dacă imaginea e primită lăuntric, atrage mintea. Dacă mintea se-mpotriveşte imaginii ce i se oferă, patima nu se poate dezvolta şi se va stinge (mintea, facultate eminamente activă, prin57atenţie poate poticni variaţiile mintale ale gândirii discursive). Imaginaţia ştiinţifică împreună cu memoria pot contribui la soluţia unei probleme, în rugăciunea curată, însă, nevoitorul refuză lăuntric orice agoniseală materială sau intelectuală. Imaginaţia e înlăturată din demersul nevoitorului de a-şi aduce întâiul gând, întâia putere lui Dumneze u - Altă formă a imaginaţiei este tentativa de a pătrunde intelectual tainele existenţei, cunoaşterea Fiinţei Dumnezeieşti. Eliberarea de povara imaginaţiei nu se vădeşte - afară viaţa e foarte simplă, dar conţinutul ei are cu totul altă natură - har, veşnicie deschisă. Părintele arată că cele mai folositoare munci călugăreşti sunt cele care nu riscă să devină patimi, scăpând de închipuiri, omul se aşează în frumuseţea (dintâi) a firii celei zidite a omului. Dar starea fiind prea înaltă, Părintele recomandă aşteptarea în rugăciune până la primirea înţelegerii celor de Sus, la care să se alăture petrecerea zilei fără păcat. Harul coborând peste rugător îi dă să guste apropierea de Dumnezeu: poate să-L întrevadă printr-un chip pe Cel dincolo de orice chip. Chipurile sunt nu inventate, ci totdeauna dăruite şi primite, mistuie patimile şi sfinţesc, dar nu sunt încununarea descoperirii, ci doar îndemn la cunoaştere mai deplină. Părintele Sofronie vorbeşte de patru forme de manifestare a imaginaţiei la Sfântul Siluan8: întâi, lupta cu patimile (imagini ale desfrâului, mânie); în al doilea rând „meditaţia vizuală", când omul se sileşte să evoce imagini vizuale din viaţa lui Hristos sau din vieţile Sfinţilor. Cei ce o practică sunt neofiţi, nevoitori neexperimentaţi şi au o rugăciune imaginativă, mintea nu este în inimă, nu înaintează spre trezvie, se opreşte la aspectul vizual al imaginii socotite dumnezeieşti. Este o stare de excitare psihică. Prin concentrare intensă se poate atinge un extaz patologic, care încântă, e socotit „împlinire". Omul se lipeşte de aceste stări, le cultivă, le soco-ate „duhovniceşti", harismatice, roade ale harului, sublime. Omul se crede sfânt, vrednic a vedea tainele dumnezeieşti. Stările sunt, însă, nişte halucinaţii şi pot dezvolta o boală psihică evidentă, sau cel puţin o amăgire şi viaţă petrecută într-o lume fantasmagorică. A treia şi a patra formă stau la temelia oricărei culturi raţionaliste, greu de lepădat de un om educat (ce vede în acestea bogăţia lui spirituală). Intelectualii sunt ispitiţi să risipească tainele prin inteligenţă: viaţa lor se concentrează în creier. A treia formă orientează către pământ. A patra este foarte subtilă, pare a veni de la Dumnezeu - omul „face" pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa - prin pătrunderea cu mintea a tainelor existenţei şi, astfel, cunoscând Fiinţa dumnezeiască. Nici în acest caz mintea nu e unită cu inima, tinde să înţeleagă şi să cuprindă totul, să umple lacunele cu „propria pricepere". Aceştia cad inevitabil în eroarea conceptualizării lui Dumnezeu după chipul minţii. Piscul acestei stări e intelectualismul. Repetăm criteriul Părintelui pentru autenticitatea experienţei: iubirea de vrăjmaşi, marcă a sfinţirii minţii şi a58„sufletului psihic" şi a trupului însuşi (întregul om), semn că nu era o lucrare imaginativă, filosofică, panteistă (confundarea luminii create a minţii cu Lumina necreată).Mai există un risc; al saltului peste etape, al celui care, înainte să fi trecut prin nevoinţe mai uşoare, se-avântă cu mândrie spre culmile rugăciunii curate -„această ultimă cruce" - acesta se va prăbuşi9.„Duhule Sfinte, Veşnicule împărat, Dătătorule de nestricăcioasă viaţă: în nesfârşita mila Ta, pleacă-Ţi privirea peste neputinţele firii noastre. Luminează-ne şi ne sfinţeşte. Fie ca lumina cunoaşterii Tale să strălucească în inimile noastre cele întunecate. Iar în vasele de lut ale firii noastre, arată nebiruită puterea Ta"10. (cf. II Cor 4,7)Pentru a scăpa de amăgire, avem la îndemână confirmarea a trei mărturii": Scriptura (Noul Testament mai ales), scrierile Sfinţilor Nevoitori ai Bisericii şi un om „viu". Dacă acesta nu poate fi găsit, sufletul va striga către Domnul: „Cruţă-mă! In stricăciune mi-e trupul şi sufletul: nu mă lăsa să mă depărtez de Adevărul Tău şi să Dăşesc în altă cale, străină!" „Nu mă duce în ispită prin chemări ademenitoare!". Iar cei care zic că nu mai sunt bătrâni, să audă pe Avva Felix: „acum nu este cuvânt. Când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor, Dumnezeu le da cum să le grăiască. Fiindcă nu este cel

ce să lucreze"12.

3. RosturiTo-„Doamne! Nu ştiu ce să-Ţi cer. Tu singur ştii ce-mi trebuieşter Mă iubeşti maimult decât pot eu însumi să mă iubesc. Dăruieşte-mi mie, slugii Tale, să văd ceea ce-mi e cu neputinţă să cer prin mine însumi. Nu îndrăznesc să cer nici crucea, nici mângâierea. Doar, stau înaintea Ta. Inima mea îţi este deschisăVÎmi vezi trebuinţele pe care nu le cunosc. Vezi şi lucrează după mila Ta. Loveşte-mă şi mă vindecă, surpă-mă şi mă ridică. Mă închin voii Tale şi tac dinaintea Ta, înaintea voii Tale celei sfinte, înaintea hotărârilor Tale celor nepătrunse. Cu totul mă aduc Ţie. Nu se află întru mine nici voie, nici dorinţă, când nu am dorul de a-Ţi împlini voia. învaţă-mă să mă rog. Roagă-Te Tu însuţi înlăuntrul meu" (Rugăciunea Mitropolitului Filaret al Moscovei', recent canonizat - 1994 - de Patriarhia Moscovei, cu zi de prăznuire la 19 noiembrie2).„Din toate apropierile de Dumnezeu, rugăciunea este cel mai bun şi, cu adevărat, singurul mijloc" spune Părintele Sofronie3 şi, mai departe, „în actul rugăciunii, duhul omului îşi găseşte cea mai nobilă expresie". A sta faţă către Faţă cu Dumnezeul Cel Viu întrece orice facere omenească. Tensiunea cerută de59rugăciune e nemăsurat mai mare decât orice efort artistic, ştiinţific, teologic, profesional. O muncă de zece - doisprezece ore poate ţine mintea în efervescenţa intelectuală, pe când câteva clipe de rugăciune ajung pentru a epuiza omul4. Omul de rugăciune vede totul altfel, transfigurat. Rugăciunea intră-n alcătuirea firii şi un om nou se naşte din Dumnezeu. Rugătorul, eliberat de toate presiunile exterioare, va urmări doar păstrarea legăturii sales de iubire cu Iubitul prin excelenţă. Nu mai interesează gândul oamenilor despre noi, comportarea lor, nu mai este nici o teamă de cădere în dizgraţie. îşi iubeşte aproapele! fără să-şi pună problema dacă acesta face Ia fel. Spune minunatul nostru dascăl în Hristos că Domnul nu ne-a dat porunca iubirii aproapelui condiţionată de iubirea acestuia, dimpotrivă, poart a desconsideraţiei este deschisă din pricina independenţei noastre duhovniceşti.Dacă erudiţia cere efort de durată, rugăciunea este nesfârşit de dur dobândită. Dar merită, pentru că şi un singur murmur al Domnului este nebanuită slavă faţă de o viaţă în afara Lui6. Rugăciunea este nepieritoare: noi putem uita pentru ce ne-am rugat, dar Dumnezeu păstrează în veşnicie memoria rugăciunii noastre. Rugăciunea are valoare preeminentă oricărei alte lucrărL. din orice domeniu. Când omul o cunoaşte, jertfeşte uşor bunăstarea materială conversaţiei cu Dumnezeu. Mintea zăbovind în cele netrecătoare este cel mai mare privilegiu dat omului7. La început poate părea anevoios şi primejduitor peste măsură, dar când rugăciunea pune stăpânire pe suflet, toate greutăţile cad. Din pocăinţă adâncă se câştigă libertate sfântă (In 8,32). Primul semn de libertate este lipsa dorinţei de stăpânire; al doilea - eliberarea interioară de puterea altora (dar nu dispreţuind autorităţiledăsate deDumnezeu să administreze viaţa exterioară a popoarelor, ci de teama de Dumnezeu Care nu îngăduie călcarea iubirii aproapelui)8.Prin această deprindere, firea sfâşiată de păcat se vindecă, se reface integritatea firii omului, surmontând toate limitările din inerţia firii căzute şi de la puterile cosmice. Prin asceza rugăciunii este asimilată progresiv descoperirea Fiinţei ca ipostasuri. Sufletul nu simte nevoia să-şi explice raţional cele trăite, uimit fiind de bunătatea lui Dumnezeu9.Vederea lui Hristos pe Golgota aduce tăcerea. Din aceasta, găsim sensul lucrărilor, sensul cuvintelor noastre10.Părintele Mitropolit Serafim (Joantă) citează pe Părintele Sofronie despre menirea rugăciunii: „Rugaţi-vă, rugaţi-vă şi iarăşi rugaţi-vă. Iar rugăciunea vă va învăţa ce să faceţi şi vă va da şi puterea ca să faceţi totul spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor"".Nu pot pune altă încheiere acestei părţi, prea îndrăzneţe, în abordarea unor tărâmuri neajunse, decât o rugăciune. Şi pentru a cinsti pe acest mare iubitor al60tuturor oamenilor, fără bariere de neam, de loc, de vreme, voi cuteza să aştern o rugăciune dumnezeiască - „Noaptea aceasta, poate, voi bate la uşa Ta"12, găsită în buzunarul unui soldat necunoscut căzut în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, strigăt tulburător de credinţă, izvorât din suflepul unui ostaş convertit prin simţirea prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu în frumuseţea lumii, strigăt în pragul unei presimţite morţi: „Mă auzi tu, Dumnezeul meu? NuŢi-am vorbit niciodată în viaţa mea, dar astăzi vreau să Te salut. Tu ştii că din cea mai fragedă pruncie mi s-a spus că n-ai exista, iar eu, atât de dobitoc eram că am crezut aceasta. Nicicând n-am avut cunoştinţa frumuseţii

facerii Tale. Astăzi, deodat', văzând adâncurile nesfârşirii, cerul acesta înstelat de deasupra mea, ochii mei s-au deschis. Uimit, am priceput lumina aceasta. Cum de am putut fi aşa de cumplit înşelat? Nu ştiu Doamne, dacă-mi întinzi mâna, dar îţi încredinţez minunea aceasta, iar Tu vei înţelege: în afundul acestui iad grozav, lumina a ţâşnit în mine şi Te-am văzut. Nu-Ţi voi spune nimic mai mult, doar bucuria de a Te cunoaşte. La miezul nopţii trebuie să trecem la atac, dar frică nu mi-e, pentru că Tu ne priveşti. Ascultă ! Ăsta e semnalul. Ce să fac? Atât de bine mi-era cu Tine. Vreau să-Ţi mai spun şi asta: ştii că încleştarea va fi blestemată. Poate că, la noapte, voi bate la uşa Ta. Chiar dacă n-am fost nicicând prietenul Tău, îmi vei îngădui, oare, să intru când voi sosi ? Dar nu plâng, Tu vezi ce mi se întâmplă, cum ochii mi s-au deschis. Iartă-mă, Dumnezeule. Plec şi sigur nu mă voi mai întoarce, dar ce minune! Nu mai îmi e frică de moarte!" (Rugăciunea soldatului necunoscut).61

Partea a doua- Pentru ca întregul Adam să se mântuiască -I. Măsura rugăciunii din Ghetsimani1. Paza poruncilor„Bărbatului i-a scris Allah o cale dreaptă / şi să învingă patimi cu-o minte dreaptă" ('Amir ibn Ţufayl)1. Descoperirea păcatului în noi este duhovnicească lucrare, cu neputinţă în afara harului, a Luminii necreate, spune Părintele Sofronie. Când vine Lumina, ne îngăduie să ne vedem starea duhovnicească. Primele apropieri ale Luminii Tainice nu lasă omul să o simtă ca „lumină", ea arde tăcut, luminează bezna lumii din noi, vădind grozăvia de acolo. Simţirea este ca o arsură, o conştiinţă acută a ruperii fiinţei noastre din izvorul ei ontologic. Suntem prizonieri morţii, mii de ani de viaţă părând o fantasmă. Percepţia condiţiei noastre este mare dar ceresc, după Părintele. Este o intrare la Dumnezeu; un început al vederii omului după sfatul dumnezeiesc dinainte de facerea lumii. Vederea e ca un foc mistuitor, pricinuitor de sfâşietoare suferinţă, doar că „Lumina nevăzută nu dă impresia unei prezenţe dumnezeieşti în noi": prezenţă ciudată, tainică, ce cheamă inima spre rugăciune continuă. Suntem azvârliţi în întuneric şi chin, dar şi înălţaţi la Dumnezeu. Omul lăuntric creşte. Mişcarea coborâtoare domină - strigătul (Evr 10,31): la-nceput nu pricepe nimic, mai pe urmă darul dumnezeiesc se descoperă2.Sufletul primeşte ştiinţa nemuririi doar de la Duhul, Care, însă, nu Se uneşte cu întunericul păcatului, care, doar el poate înăbuşi suflul dumnezeiesc în noi. Doar prin pocăinţă şi harul sporit adus de aceasta, lumea văzută poate fi umbrită de dumnezeiasca lume3. „Şi nimeni să nu rămână în haine murdare, fiecare ... să-şi cerceteze veşmintele sufletului"4. Mult îi plăcea Părintelui rugăciunea Sfântului Efrem Sirul „...Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu..."5 şi Canonul cel Mare de pocăinţă al Sfântului Andrei Criteanul de unde ades' cita6: „Chip făcând urâţeniei patimilor mele, cu pofte iubitoare de plăcere, mi-am stricat frumuseţea minţii" (Cântarea a doua, Troparul 4)7.Consecinţele păcatului fiind catastrofale, omul înţelepţit va lupta cu răul acesta ţintind biruinţa asupra firii robite „până la scrumul despătimirii"8. Altă cale nu63este decât alungarea păcatului „prin înfrânare şi nădejde", câştigând „sdrobirea inimii" că „de va zăbovi păcatul în gândurile noastre, ne va umplea inima de se-meţie"9. Păzirea de păcat e cu putinţă numai prin rugăciune fierbinte şi lacrimi10. O rugăciune dureroasă. Şi o asemenea rugăciune, potrivit Părintelui Sofronie, devine universală11: cu încetul, mintea se limpezeşte, inima-şi strânge puterile spre a urma lui Hristos, prin micile noastre suferinţe, ne adăugăm suferinţelor Lui. Porunca iubirii impune experienţa durerii şi a groazei. Numai astfel descoperim adâncurile fiinţei. în afara suferinţei, omul lenereşte duhovniceşte, adoarme pe jumătate, se înstrăinează de iubirea lui Hristos. Când inima nu mai suferă, este ca un vulcan stins, trebuie reîncălzită prin rugăciune fierbinte către Dumnezeul Cel Viu12.Şi Domnul e gata oricând să răspundă strigătelor noastre. Ne respectă pentru că ne vrea în veşnicie, prietenii şi fraţii Lui, fii ai Tatălui. Aprins ne doreşte Domnul13. Ne cunoaşte, ne recunoaşte ca asemănători Lui. Fiindcă în rugăciune comunicăm cu Dumnezeu ca persoane. îl recunoaştem pe Izvorul personal al vieţii noastre, El îşi recunoaşte făpturile14, iar acestea însetează după Făcător. Şi suferă pentru că nu-L poate cuprinde. Mintea omului trebuie să se împlinească ca ipostas. Pentru

aceasta e nevoită să crească, întru durere şi suferinţă. Suferinţa este necesară păstrării vieţii aduse din nimic15.întâlnirea cu Domnul este „faţă către Faţă"16, în intimitatea cu „Cel Ce Este" (leş 3,14)17. întâlnirea aceasta vie se exprimă chemând Cuvântul Tatălui18. în viaţa adevărată a rugăciunii nu sunt „mase", „gloate", ci omul căutând asemănarea, ce se va împlini când se va naşte şi mântui ultimul ce se va mai zămisli şi naşte din Eva (cf. Evr 11,40), asemănare ce trebuie desăvârşită ipostatic, asemănare cu Ipostasul Hristos - Omului, în aceasta stând „lucrarea, nevoinţa mântuirii fiecăruia"19.Din clipa când cunoaştem, în darul Duhului, forma ipostatică a rugăciunii, putem rupe lanţurile individualismului egoist, scăpând deznădejdii nimicitoare, chiar prin adânca împreună-suferinţă, lacrimi şi rugăciuni pentru lumea toată20.Rugăciunea cu mintea curată este rară şi vine din întristarea adâncă a despărţirii de Dumnezeu. Dar dacă omul nu se pocăieşte în starea de agonie, suferinţa lui poate fi nimicitoare, pe când dacă se roagă, suferinţa este dar dumnezeiesc. Hupta aceasta dureroasă stârneşte în suflet energia rugăciunii, până atunci ascunsă, toarcerea curgând şuvoi arzător zi şi noapte; neaşteptat, fără a bi căutată, rugăciunea devenind curată21. Lupta şi rugăciunea consecutivă antrenează cosmosul: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi! Ascultă, pământule, cuvintele gurii mele!" (Cântarea a doua a lui Moise, l)22.Dacă „în întraga literatură paleotestamentară, Iov singur este martorul suferinţei absolute"23, creştinismul întreg implică suferinţa, „agent", vehicol spre64Tainele fiinţei. Suferinţa îngăduie conştientizarea umanităţii şi a libertăţii pentru fiecare om, în parte. Luarea la cunoştinţă mai adâncă a suferinţei umane naşte rugăciune24. Libertatea este temei al întâlnirii cu Dumnezeu25, deşi este cumplită: datorită ei omul poate ceda răului, poate alege întunericul luminii (In 3,19), făcând ca o rugăciune pentru lumea întreagă să nu-şi atingă nicicând ţelul26.Lupta pentru rugăciune, iniţial aparent imposibilă, statornic dusă, aduce sufletului tristeţe şi bucurie, deznădejde şi nădejde, până când nu mai este alternanţă exaltare-depresie, ci toate stările sunt adunate într-un tot, sufletul fiind adânc împăcat cunoscând pe Dumnezeu27. încercările ce asupresc în luptă dezorientează mintea, care nu le poate identifica nici cauza, nici natura; doar după ce au trecut, vom constata că cele mai penibile clipe au fost cele mai fecunde şi ne vor însoţi dincolo, ca temelie a împărăţiei (Evr 12,28)28. Dar până atunci e suferinţă adâncă, nemijlocită, „însoţită de asaltul unor armate de spaime şi nelinişti"29. Numai că altă ieşire nu este decât în rugăciune, înflăcărată, de ani de zile, în stare de veghe şi în somn, chin nesfârşit, până la epuizare totală, când, neaşteptat, în întunericul de plumb lăuntric, pătrunde o rază ve Lumină30.La-nceput, evităm confruntarea stânjenitoare din „cuptorul încercării" (I Pt 4,12)31. Dar vedem ulterior, că singura ieşire este rugăciunea, cea mai arzătoare ne voinţă32, cu cascade, dar şi cu uscăciunea şi împietrirea inimii, care trebuie să fie tot mai scurtă (în întindere). Şi chiar dacă nu atingem plinătatea, prezenţa lui Dumnezeu o simţim: „Doamne Iisuse Hristoasa, Cel Care eşti strălucirea Tatălui, credincioasă icoană a Ipostasului Său, pecete desăvârşită a Esenţei şi a Firii Sale: deschide-ne inimile şi ne întăreşte duhurile ca să putem să Te cunoaştem pe Tine, Fiul Cel Unul-Născut şi mult iubit al Părintelui. Vezi-ne: cu frică şi cu credinţă stăm înaintea Ta, încredinţându-ne deznădăjduirea adâncii Tale milostiviri. Ridică-ne cu puterea Duhului Tău, iar noi, paşilor Tăi vom urma"33.In nevoinţa rugăciunii, fiecare merge cât de departe-i îngăduie puterile. Singur e greu să-ţi afli limitele puterilor, cei călăuziţi de Duhul osândindu-se mereu, suspendaţi deasupra prăpastiei, cu clipe de odihnă, în care, chiar şi atunci (cum şi în perioadele de linişte), nevoitorul simţind o rană adâncă în inimă împrăştiind gândurile de mândrie. Smerenia ascetică va creşte în suflet, devenindu-i substanţa. Menţinerea în smerenie este urmarea tristeţilor şi a bolilor. Cei ce stăruiesc până la capăt vor afla darul smereniei lui Hristos (cf. Mt 11,29), despre care Sfântul Siluan arată că e negrăită. Darul se câştigă pomenind pe Hristos neîncetat în rugăciune34.O nevoinţa adăugată rugăciunii şi zămislitoare a acesteia este şi postul care, dacă puterile îngăduie şi e ţinut cu asprime, duce la o stare de fericire, patimile65se liniştesc, rugăciunea va fi logodită cu pacea, simţind pe Dumnezeu. Părintele Sofronie arată că astăzi e cu neputinţă a impune deplin rânduielile Bisericii, recomandând fiecăruia să-şi aleagă el însuşi postul, rânduielile bisericeşti trebuind urmate mai vârtos la început, ca ajutor, lăsarea la propria latitudine pentru un începător, putându-1 pierde35. Nevoinţa după propriile puteri, dar cu luare-aminte asupra minţii este recomandată şi de Sfântul Maxim Mărturisitorul36. Oricum, rugăciunea este, spune

Părintele Skfronie, piscul întregii lucrări ascetice, din care orice lucrare îşi trage puterea şi-şi găseşte confirmarea. în rugăciune, cultura ascetică ortodoxă îşi atinge expresia cea mai desăvârşită37. In rugăciune se manifestă şi se împlineşte esenţial întâlnirea voii şi vieţii noastre cu voia şi viaţa lui Dumnezeu, ne învaţă Părintele. „Eu omor şi înviez, Eu rănesc şi Eu tămăduiesc şi nimeni nu poate scăpa din mâinile Mele"38. Arhimandritul Sofronie spune că, în lucrurile mărunte, e foarte importantă lepădarea voii propriului „sânge căzut" spre a putea curge în vine viaţa lui Dumnezeu, care ne arată bezna, ce naşte tânguirea, din care se naşte iubirea pentru lumea întreagă39. Suferinţa adâncă, paroxistică naşte rugăciunea pentru lume40.„Te cunoşteam numai din auzite, dar acum, / Văzându-Te cu ochii mei, / Retrag tot ce am spus. Căinţa mea / Ţi se închină în ţărână şi cenuşă"41. Cunoscând pe Dumnezeu în suferinţă, conştiinţa noastră înţelege că „Domnul e ascuns în poruncile Sale"42. Poruncile sunt, după cuvântul Părintelui, în esenţa lor duhovnicească, Lumină necreată43, în care Dumnezeu Se arată precum este (I In 3,2)^. Dumnezeu însuşi trăieşte în acord cu poruncile pe care ni le-a dat4s. Poruncile au caracter absolut, viaţa creştină adevărată (In 4,23) putând fi dusă în orice loc şi în orice clipă46; în ele se arată viaţa lui Dumnezeu-Insuşi47. Statornicia în porunci aduce asemănarea organică cu Hristos. Problema fiecărei zile este petrecerea fără păcat împotriva lui Dumnezeu şi a fratelui nostru. Viaţa fără păcat deschide porţile Raiului. Sfântul Simeon Noul Teolog susţine împlinirea poruncilor chiar şi faţă de lucruri48. Şi se cere o rugăciune zilnică pentru dobândirea harului spre a împlini poruncile, spre a le însuşi, încât, cu timpul, poruncile devin o a doua natură4y.împlinirea poruncilor aduce întâlnirea cu fenomene din sfera spirituală cosmică, cărora omul nu le poate rezista singur, nu le discerne rostul (pierzător sau mântuitor). Doar venirea Dumnezeului Celui Viu (chemat) luminează natura exactă a fiecărui fenomen. Dacă Lumina întârzie, descurajarea nu-şi are locul, ci va veni, dacă e chemată cu putere™. Poruncile împlinite în toate împrejurările vieţii sporesc iubirea pentru Hristos, făcând rugăciunea intensă, arzătoare, însetată vârtos de Hristos. Mintea omului se „aruncă" în Dumnezeu, îl „gustă"66şi îl va recunoaşte după „gust" cum arată Stareţul Siluan5'. Poruncile fac din om purtătorul întregii fiinţe cosmice, chiar şi al vieţii dumnezeieşti52. în cartea despre Stareţul Siluan este relatat un episod din viaţa Părintelui Sofronie: întâlnirea cu un pustnic, care-i spune că a primit de la Hristos cunoştinţa că Domnul Se milostiveşte de fiecare om care, măcar o dată, a chemat Numele Domnului, iar cei ce păzesc poruncile vor fi prietenii Lui în împărăţie. Părintele, care în carte nu-şi spune părerea despre acest cuvânt, într-o întâlnire cu obştea va mărturisi că, într-un anume fel, se poate să fi fost o adevărată teofanie".Pentru a putea ţine ceea ce Domnul ne-a lăsat, trebuie să ne păzim de orice gând neplăcut Lui, cum învaţă Stareţul Siluan. Aceasta este lucrarea noastră, cultura noastră, spune Arhimandritul Sofronie. Şi pentru că în joc e mântuirea veşnică, „aceasta nu se sfârşeşte niciodată. Se începe şi se reîncepe necontenit"54. Dacă gândul nostru e la Hristos, şi rugăciunea noastră e acolo, nu mai rămâne loc mult pentru patimi. Obişnuiţi cu o asemenea petrecere, vom trăi rezidirea fiinţei noastre55. Părintele Sofronie redă o adevărată artă în lupta cu gândurile56: mintea să nu se unească nicicum cu „imaginea" patimii ce bate la poarta inimii, îndemnând la păcat, nevoinţa fiind îndreptarea minţii spre Hristos. Fiecare patimă are propria-i imagine exterioară şi mintală. Lupta cea mai aspră e cu patima trupească: a nu lăsa mintea pradă chipurilor sugerate, patima făcându-se, astfel, nelucrătoare. In aceasta se află „deplina înţelepciune" (ţielomudrie). Mândria şi lupta trupului pot duce la tulburări psihice, la pierderea echilibrului psihic. Lupta cu ele: „a nu-ţi preda mintea" bate trupul, „ţine-ţi mintea în iad" bate mândria. Mult insistă Părintele asupra distincţiei făcute de Stareţul Siluan între smerenia necreată a lui Hristos şi cea ascetică, asemănată de Părinte cu suferinţa: când suferim, când durerea depăşeşte pragul suportabilităţii, avem impresia că suferim mai mult decât toţi. La fel este cu smerenia nevoitorului, care se socoteşte mai ticălos decât toţi. Ca modalităţi de luptă contra asaltului gândurilor pătimaşe, Arhimandritul recomandă începerea unui lucru, o vizită făcută cuiva, rugăciunea, silinţa într-o viaţă modestă, prin care mintea scapă de imaginile patimii.Calea mântuirii, zice Părintele, este a lucra fără patimi în rugăciune, orice muncă putând fi mântuitoare (depinde doar de felul săvârşirii ei). „Nu vă pierdeţi vremea trăind fără rugăciune, fără cugetare". La aceasta se ajunge prin gândul statornic de zi şi de noapte la Dumnezeu Care ne priveşte, ne ascultă rugăciunile, vede în adâncul nostru. Chiar dacă nu aşa îl vedem pe Dumnezeu, se creează o atmosferă în care ne vedem imperfecţiunile, împrăştierea, greşelile faţă de aproapele din timpul zilei57.

„Doamne, vindecă duhul meu!" „Doamne, vindecă inima mea!" „Doamne, vindecă-mă cu totul! Vino la mine, cel ca zac la pământ şi mă ridică din gânvurile67mele josnice, din ticăloasele mele patimi, din pătimaşele mişcări ale inimii mele!"58

Părintele Sofronie adună toată nevoinţa întru împlinirea poruncilor într-o formulă liturgică: „Ziua aceasta (seara, noaptea) fără de păcat a o petrece, dă-ne Doamne!"59

Vom încheia aceste rânduri cu rugăciunea ultimilor stareţi de la Optina60: „Doamne,, dă-mi să primesc împăcat tot ceea ce-mi va adqce ziua aceasta. Ajută-mă să mă-ncredinţez cu totul Sfintei Tale Voi. în fiecare clipă a zilei acesteia, povăţuieşte-mă în toate şi mă sprijineşte. Oricare-ar fi noutăţile ce le voi primi în curgerea zilei, învaţă-mă să le primesc cu sufletul împăcat şi cu credinţa tare că totul este potrivit Voii Tale celei Sfinte. Călăuză fii gândurilor mele şi simţirilor, în toate lucrările mele şi-n toate cuvintele. Şi în toate împrejurările nebănuite, ajută-mă să nu uit că totul este îngăduit de Tine. învaţă-mă să mă port în chip drept şi cu înţelepciune cu fiecare mădular al casei mele, fără a-ntrista pe cineva şi netulburând pe niciunul. Doamne, dă-mi puterea de-a îndura toată oboseala şi toate cele ce se vor petrece în ziua aceasta. Călăuzeşte-mi voia şi învaţă-mă să mă rog, să nădăjduiesc, să cred, să iubesc, să rabd şi să iert".

2. Metanoia până la Ghetsimani„Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, mari şi minunate sunt lucrurile Tale. Sfânt eşti şi întru Lumina neapropiată locuieşti. Intru Tine părinţii mei au nădăjduit, iar Tu i-ai dezlegat pe ei; către Tine au strigat, iar Tu i-ai mântuit. Iar eu, vierme sunt, iar nu om, scârbă oamenilor şi lepădătura norodului. Tu eşti Cel Care m-ai scos din sânul maicii mele; din pântecele maicii mele, Tu Dumnezeul meu eşti. Nu Te depărta de la mine, iar eu fraţilor mei Numele Tău voi vesti: „Cei care vă temeţi de Domnul, lăudaţi-L pe El! Că n-a dispreţuit întristarea mea, nici cererea mea n-a lepădat. Eu L-am căutat, iar El faţa nu Şi-a întors de la mine. Iar acum îl voi lăuda în Adunare Mare" (cf. Ps 21; I Tim 6,16)' .Rugăciunea de pocăinţă a Părintelui Sofronie, cu fruntea la pământ, este trăită în conştiinţa totalei nevrednicii într-o stare de înfăţişare la Judecată, în tăcere deplină, cu luarea-aminte asupra Judecătorului, cu suspine deznădăjduite - „mă rugam cu o nădejde dincolo de toată nădejdea", uneori mergând până la pierderea simţirii trupului, resimţită abia la revenirea la percepţia normală a lumii. Mintea celui ce se pocăieşte fierbinte e într-un abis duhovnicesc, o prăpastie unde Dumnezeu e jinduit cu disperare2. La-nceput însoţită de întristare adâncă, pocăinţa se schimbă în intensitate şi în forme, nemaipărăsind omul. Nu68cunoaşte sfârşit pe pământ. Aceasta ar fi plinătatea îndumnezeirii, asimilarea desăvârşită în Hristos înălţat în Slavă: „Vino, Cel ce singur eşti sfânt, sfinţeşte-mă şi mă curăţeşte de toată întinăciunea. Vino, Cel ce singurul eşti viu cu adevărat, şi mă vindecă de moartea ce m-a lovit. Vino, Lumină adevărată şi Te sălăşluieşte întru mine pentru veşnicie"3.Părintele Arhimandrit Simeon, ucenicul Arhimandritului Sofronie, citează, în conferinţa sa de la prima Reuniune plenară a Asociaţiei Sfântului Siluan Athonitul, o scrisoare a Părintelui Sofronie către ieromonahul D.4: „Trebuie să cobori cu toate puperile şi în cunoştinţă, cu mintea în iad, adică să te socoteşti blestemat, nevrednic de mila dumnezeiască, vrednic de chinurile veşnice ale iadului. Numai când sufletul este zdrobit de această conştiinţă, numai atunci poate nădăjdui la mila lui Dumnezeu şi să nu deznădăjduiască. Când te vei arunca la pământ, Domnul te va înălţa până la cer. Când te vei judeca vrednic de iad, mâna lui Dumnezeu te va duce la vederea bunurilor cereşti mai presus de simţire şi de pricepere".Rugăciunea unei pocăinţe depline trece prin toate încercările cu putinţă oamenilor'. In pocăinţa dusă până la capăt, mintea se întâlneşte cu tot ce se află în lumea duhovnicească. Se va întâlni şi cu mintea vrăjmaşului, iar aceasta are dimensiuni cosmice6. Mai mult, în pocăinţa noastră, nu trăim doar drama noastră individuală, ci trăim tragedia a toată lumea, de la începutul vremurilor7. Când un om se pocăieşte de păcatele sale, evenimentul ia dimensiuni supra-cosmice8. Mult îi plăceau Părintelui cuvintele Sfântului Andrei Criteanul din Canonul cel Mare, Cântarea a 2-a, Troparul l9, logodite tânguirii lui Adam, alcătuită de Stareţul Siluan, al cărui plâns silea zidirea să tacă. Comentând pe Criteanul Ierusa-limitean, Părintele demonstrează posibilitatea ca, prin pocăinţă, într-un om, să locuiască toată legea veche, legea cea nouă toată, laolaltă cu întrega nădejde şi cu aşteptarea învierii morţilor. „Râvnind neascultării lui Adam cel întâi-zidit"10, omenirea întreagă are memoria căderii lui şi este responsabilă de ea, pentru că, spune Părintele, aceeaşi viaţă cosmică străbate prin Adam şi prin

noi. Suntem una cu Adam. Rod al mântuirii e simţirea a tot ce se petrece în întinderea cosmică. Rugăciunea de pocăinţă este „a intra în", pe când toată teologia şcolară este „tourner autour du pot"". Pocăinţa este dumnezeiască, iar faţa celui ce se pocăieşte ajunge, la sfârşitul petrecerii pământeşti, să strălucească asemeni soarelui, cum e cazul, spre pildă, cu marele Sisoe, care nici pe patul morţii nu se ştia să fi pus început pocăinţei, rugându-se să mai fie lăsat să se pocăiască12.Focul pocăinţei nimiceşte rădăcinile păcatului13. Dacă ne smerim într-o pocăinţă dureroasă, fără să ne-nchipuim, fără să căutăm ceva, doar iertarea şi mila, dacă rugăm pe Domnul să ne ajute să nu-ntristăm Duhul prin patimi69întinătoare, să nu pricinuim fratelui întru omenire suferinţă, dacă ne osândim la iad şi căutăm tâlcul poruncilor şi să ne potrivim viaţa după ele, rugăciunea noastră atinge pe Dumnezeu14. O rugăciune făcută până la extenuare, la epuizarea completă a întregului „ compus psihosomatic", aduce o pace minunată, a unei alte vieţi, care începe cu venirea lui Dumnezeu în Lumina Sa15. Dar până acolo este experienţa sfintei uri de sine, a flăcării vâlvâitoare ce mistuie egoismul, care trebuie trăită. O adâncă rugăciune de pocăinţă înmulţeşte cercetările Domnului16. Cine face pocăinţă reală şi adâncă nu caută vederi negrăite, e cu totul pătruns de războiul cu patimile. Despătimirea, chiar parţială, deschide posibilităţi duhovniceşti nebănuite, luminoase, iubirea dumnezeiască înnoind firea, deschizând porţile nemuririi17.împlinind o lucrare sau săvârşind o mişcare lăuntrică ce slăbeşte simţirea dumnezeieştii iubiri, harul scade, arătând, în afara oricărei explicaţii sau psihanalize raţionale, violarea Dreptăţii dumnezeieşti. întoarcerea prin rugăciunea de pocăinţă fierbinte aduce iertarea, reaşezarea în iubire. Măsura harului cunoscut în cercetările Duhului este măsura unei pocăinţe tot pe-atât de intense ca durere şi ca adâncime. Aceasta este viaţa simplă înaintea lui Dumnezeu18, „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste"19.O remarcă necesară la pocăinţă: la măsurile Sfântului Siluan Athonitul. Părintele Simeon avertizează asupra pericolului imitării acestei stări liminale. Se începe cu primele etape ale pocăinţei, iar nu cu ultima. Aceasta vine de la Dumnezeu20.Dar pocăinţa cea mai adâncă, deşertarea prin excelenţă este, potrivit Părintelui Sofronie, rugăciunea din Ghetsimani - „cea mai înaltă dintre toate rugăciunile prin valoarea sa intrinsecă şi prin puterea ei de a răscumpăra păcatele lumii."21 Este o „lumină ce nu poate dispărea", sfinţenie, măreţie, adusă Tatălui întru dumnezeiasca iubire. Hristos în Ghetsimani cuprinde tot neamul oamenilor de la Adam cel întâi-zidit până la ultimul născut din femeie (cf. In 1,29; I In 2,2). Tâlcul ei rămâne ascuns câtă vreme nu avem o cunoaştere trăită a ei. în veşnicie este biruitoare, dar pe pământ, iubirea lui Hristos este răstignită. „Când iubirea vă face semn, urmaţi-i îndemnul, chiar dacă drumurile-i sunt grele şi prăpăstioase... precum iubirea vă încunună, ea trebuie să vă şi crucifice. Precum vă face să creşteţi ea trebuie să vă şi reteze uscăciunile", spunea Khalil Gibran22. Iubirea noastră, Hristos, Se pogoară în iadul cel mai sfâşietor: iadul iubirii, stare ce poate fi apropiată prin iubirea duhovnicească, doar, prin experierea, măcar o dată, a fkcului ceresc adus de Hristos, prin cunoaşterea cu toată fiinţa a ceea ce înseamnă a fi, fie şi măcar puţin, ca şi Hristos, aşa cum ne spune Părintele.70Se întâmplă uneori ca suferinţa noastră să fie peste puterea noastră de îndurare. Când priceperea şi trupul nostru nu mai pot urma duhului, acesta singur urmează lui Hristos până la cruce, la groapă, în iadul spăimântat de dragostea Lui pentru omenire. Este o artă duhovnicească ce nu se dobândeşte prin studii academice; solicită omul întreg, cere o ucenicie nesfârşită. Lunga nevoinţă ascetică „finalizează" în simţirea sensului veşnic şi al caracterului unic al suferinţelor lui Hristos. Suferinţele lui Hristos întrec - în calitate şi în intensitate duhovnicească - tot ceea ce lumea cunoaşte. Plinătatea Lui n-o vom atinge, dar se cade să o năzuim. Gradul participării noastre la suferinţele Sale mântuitoare este măsură a odihnei veşnicei Sale slave întru noi23. „Tată, dacă altfel nu se poate, / Facă-se voia Ta"24.în Ghetsimani şi pe Golgota, Hristos Se gândea la Tatăl. La fel şi noi gândind în fiecare clipă la Dumnezeu, în Hristos; prin Fiul ajungem la Tatăl. Iar în Ghetsimani şi pe Golgota Hristos lupta contra tuturor, singur25, când „bătându-se cu moartea, uitase de viaţă", într-o zbatere agonică a întregii zidiri, urmând chinului Noului Adam însingurat total, în vreme ce „deasupra, fără tihnă, se frământau măslinii,/Păreau că vor să fugă din loc, să nu-1 mai vadă..."26

Părintele Rafail, în prezentarea studiului Părintelui Sofronie cu privire la temeiurile ascezei ortodoxe27, spune că Părintele Sofronie „mult cugeta" şi „mult pomenea" rugăciunea din Ghetsimani, „îndeosebi

în ultima vreme a vieţii sale pe pământ". Cuprinsul acestei rugăciuni mântuitoare nu e dezvăluit în Evanghelii, doar Sfântul Luca amintind ceva din cele următoare rugăciunii, dar Biserica ştie că în Ghetsimani Hristos - Omul Se ruga „pentru păcatele, pentru pierzania, pentru iadul cel veşnic al fiecărui suflet ce se născuse, sau ce avea să se nască din Adam, ca pentru Sine însuşi", singur în faţa Dumnezeului Său, „purtând în Duhul Său toată omenirea ce fusese de la primul Adam şi ce avea să fie, până la cel din urmă ce are încă a se naşte din femeie". Rugăciunea aceasta este rugăciunea pentru toată lumea, în care omul atinge asemănarea cu Hristos -Omul la culmea ei, trecând de la individ la ipostas, făcându-se şi el un Adam, aşa cum şi Sfântul Siluan (şi fiul său duhovnicesc, Părintele Sofronie) s-a făcut, ducând „în sinea lui, în rugăciune, întreaga omenire - întreg Adamul". Această rugăciune, spune Părintele Rafail, Părintele Sofronie a numit-o „Rugăciune Ipostatică" în ultimele zile ale vieţii sale.Hristos, singur între toţi oamenii de pe pământ, purtând în sine întregul Adam, toate neamurile din toate vremile, moare pentru toţi; nici un om nu-L poate ajuta pe Acest Adam ce îşi asumă moartea care i-a lovit pe oameni: îşi dă viaţa ca alţii să trăiască, primind de la ceilalţi moartea. Dacă fiecare om s-ar hotărî să-şi dea viaţa ca alţii să trăiască, mântuirea lumii ar fi aievea28.71Părtaşi morţii şi învierii Domnului suntem dacă trecem printr-o „moarte asemănătoare Lui" (Rom 6,5), printr-o rugăciune adâncă pentru lumea întreagă, prin aprinsa dorinţă ca toţi să fie mântuiţi. Cel care a primit de la Dumnezeu pririlegiul rar şi înfricoşat de a cunoaşte într-un infim grad angoasa rugăciunii Domnului din Ghetsimani, arată Părintele Sofronie, va înainta încet şi anevoios spre cunoaşterea învierii propriului suflet, va simţi învierea lui Hristos, cântând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu... De-acum, Hristoase, cu darul iubirii Tale care întrece toată priceperea, sunt şi eu, petrecut de la moarte la viaţă... De-acum -eu sunt." (cf. leş 3,14)29. Sunt şi eu, aşa cum Tu eşti, dar înainte am trecut prin plânsul înfricoşat - „m-am trezit plângând, / în partea a treia a rugii" (Ileana Mălăncioiu)30.Sfinţii neptici au trecut prin contemplarea existenţială a întunericului iadului. Experienţa era aşa de puternică, încât ani de zile, zeci de ani Părinţii au petrecut plângând în rugăciunea lor. Taina Ghetsimanilor este pecetluită pentru cei ce n-au avut experienţa ei vie (cf. Mt 25,31 şi urm.)31. în experienţa creştină, conştiinţa cosmică este atinsă prin rugăciune, o rugăciune asemănătoare celei din Ghetsimani, nu printr-un elan filosofic către transcendenţă32.Sfântul Siluan arată limpede că Hristos nu face diferenţă între naţiuni, categorii sociale: cel care-L iubeşte pe Hristks trăieşte lumea ca Adam, se roagă pentru întregul Adam. Cuvintele Părintelui Sofronie: „a ne iubi aproapele ca pe noi înşine, a trăi după poruncile lui Hristos ne va duce în grădina Ghetsimani, unde Hristos Se ruga pentru lumea întreagă."33 Duhul este Cel Care ne cheamă la rugăciunea pentru lumea întreagă, la împărtăşirea lui din potirul rugăciunii Domnului din Ghetsimani. Rezultatul: în noi răsare un „soare duhovnicesc" -ipostasul. Ipostasul înglobează lumea întreagă în iubire, prin rugăciune34. „Iubirea nu se dăruie decât pe sine şi nu ia decât de la sine"35 (Khalil Gibran).

II. Nesfârşita chemare1. Lucrarea ascunsă„Fiecare să rămână singur în chilia sa sau în apropierea ei, cugetând zi şi noapte la legea Domnului (cf. Ps 1,2; Ios 1,8) şi priveghind la rugăciune (cf. 1 Petr 4,7), dacă - pentru drepte pricini - nu se îndeletniceşte cu altceva" (Despre rugăciunea neîncetată, din Regula primitivă a Ordinului Preafericitei Fecioare Măria de la Muntele Cârmei)1.72Nu vom încerca aici să facem un studiu comparativ al Rugăciunii lui Iisus la Părintele Sofronie faţă de marii dascăli ai isihiei, nici o încadrare a învăţăturii Părintelui în marele şuvoi filocalic, aceasta putând face obiectul unui alt strudiu. Dealtfel, nici nu ne-am propus să-1 prezentăm pe Arhimandrit din punct de vedere dogmatic sau să încercăm o prezentare exhaustivă a concepţiilor sale despre rugăciune. Vom insista pe aspectele practice arătate de acest Cuvios Părinte, mai cu seamă asupra momentului trecerii chemării izolate a Numelui Domnului spre chemarea lui eclezială, ca exerciţiu al rugăciunii pentru întreaga lume. Pe alocuri, vom căuta să înfăţişăm câteva formulări ale rugăciunii minţii întâlnite la Părintele, spre folos duhovnicesc şi întărirea convingerii celor ce vor îndrăzni să se apropie duhovniceşte de dânsul, că avem de-a face cu unul din atleţii credinţei, al căror prim ţel este prezentarea lui Hristos lumii nu ca pe un exponat dintr-un muzeu de antichităţi religioase, ci aşa cum este El, adică viaţă şi iubire totală, până la capăt, dezinteresat, „faţă către Faţă".

Părintele Sofronie are o secţiune întreagă a uneia din cărţile sale („Sa vie est la mienne", op. cit.) dedicată Rugăciunii lui Iisus. Partea cea mai consistentă a acestor pagini acolo îşi are izvorul. „A inimii călătorie"2 îşi află numeroase numiri la Arhimandrit, cu temeiuri în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi: foc mistuind patimile (Evr 12,29), lumină a minţii, îngăduind vederea a ceea ce se apropie de departe şi a ceea ce se petrece lăuntric; este mai ascuţită ca o sabie cu două tăişuri, secure intrând până la despicătura sufletului şi a duhului, a articulaţiilor şi a măduvei, judecătoarea simţămintelor şi gândurilor inimii, vede toate din adâncurile minţii şi nimic nu i se poate ascunde (Evr 4,12-13); stârneşte întâlnirea cu puterile ascunse în cosmos, le zgândăre către lupta crâncenă contra noastră (Ef 6,12), dar he biruie prin atingerea măsurii sfintei uri de sine (cf. Le 14,26) - tip de luptă apocaliptică (Apoc 12,11 şi 9). împreunată cu pocăinţa fierbinte, înalţă mintea dincolo de înţelepciunea înţelepţilor (I Cor 1,19-20). Mai mult, Părintele spune că înfricoşător lucru este a se vorbi despre ea. Din întuneric, de jos, ne duce la unirea minţii cu Duhul, la Sfânta veşnicie. Ba chiar, în toate vremile, Părinţii s-au uimit de măreţia acestui dar: „Doamne Iisuse Hristoase, Unul Sfânt, Singurul cu adevărat Mântuitor al tuturor, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"3.Ea este nevoinţă a cufundării minţii împărătese în centrul nevăzut al personalităţii noastre4. Este „marea cultură a inimii"5. Acest „aspect important al vieţii ascetice"6, odată primit, devine sinonim cu primirea veşniciei: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluieşte-mă!"7

Un prieten al Părintelui, celebrul compozitor estonian Arvo Part, stabilit la Berlin, autorul stilului nou de compoziţie calificat de el „Tintinnabuli", are un73aforism de o mireasmă aparte (privitor la rugăciunea inimii): „polifonia ideală este rugăciunea neîncetată, rugăciunea lui Iisus"8. Da, rugăciunea este polifonie desăvârşită împinsă până la tăcerea totală. Acolo unde începe muzica.Ca texte scripturistice întemeietoare, aflăm în scrierile Arhimandritului Sofro-nie aceleaşi (sau aproape aceleaşi) referiri ca şi la alţi autori9. Vom arăta doar câteva texte, mai aparte: Le 10,17 („... şi demonii ni se supun în numele Tău"), Le 9,49 („... am văzut pe unul care, în numele Tău, scoate demoni..."). Deşi nu ne-au parvenit cuvintele rugăciunii din timpul Apostolilor, ştim că se folosea10. Legătura cu Sfânta Scriptură este realizată şi prin bucuria cu care este citită de către cei ce iubesc pe Hristos şi Numele Său. Numele divine, tâlcul şi lumina din Evanghelii şi din Scriptură, în general, atrag irezistibih mintea omului. Descoperirea lui Dumnezeu aduce o experienţă vie a prezenţei Sale, manifestată prin Nume, de la începutul şi până la sfârşitul Cărţii mărturisindu-se necontenit despre Dumnezeu, prin Numele Sale, sufletul binecuvântând pe Domnul pentru aşa dar". Dialogul început cu Adam în Rai (Fac 3,8-19), Dumnezeu îl continuă prin chemarea la pocăinţă de la începutul propovăduirii (Mt 4,17)12. La care omul va răspunde zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".Părintele nu uită să facă legătura şi cu formula liturgică „Fie Numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac!"13. Legat de acest aspect, liturgic, este momentul să arătăm „revoluţia" adusă de Arhimandritul Sofronie prin rostirea rugăciunii lui Iisus în comun, sub formă de slujbă, de laudă. Aşa cum am putut constata şi noi, în clipele binecuvântate petrecute în mănăstirea Părintelui, în fiecare dimineaţă (afară de zilele liturgice ale comunităţii - marţi, joi, sâmbătă şi duminică, precum şi sărbătorile) sunt câte două ore (luni - o oră doar), iar seara (afară de agripnia de sâmbătă seara şi de paraclisul Maicii Domnului -duminica după-amiaza) - două ore, se săvârşeşte rânduiala Rugăciunii lui Iisus împreună. După rugăciuni începătoare, un psalm şi Crezul, fiecare zice câte o „aţă" (din cei pe care îi alege părintele slujitor de rând), în diferite limbi, cu rugăciunea în forma „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi"14, la sfârşitul fiecărei „aţe" folosindu-se de câteva ori formula „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"15, iar ultima dată (facultativ) - „ Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta". Sunt rostite, de către cineva tare, de ceilalţi în gând, patru „aţe", apoi o „aţă" pentru sfinţi (hramurile şi sfinţii zilei), cum şi pentru vii (patriarhul ecumenic, episcopi, egumenul, fraţii şi surorile cu ascultări în afară, obşti surori, credincioşi care au cerut rugăciune) şi pentru adormiţi („Părintele nostru în Dumnezeu Arhimandritul Sofronie", schimonahia Serafima şi părintele74Pavel, cei pentru care s-a cerut rugăciunea), încă o „aţă" cu chemarea Numelui, apoi una către „Mireasa urzitoare de nesfârşită rugăciune"16 (introdusă şi conchi-să printr-un tropar, respectiv Axionul): „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu mântuieşte-ne pre noi". Apoi doxologia mare (seara,

dacă a doua zi e liturghie, dacă nu dimineaţa) sau „Magnificat", troparul „Crucii Tale ne închinăm Stăpâne" şi otpusul. în Postul Mare se urmăreşte Triodul (mai ales în prima şi ultima săptămână şi în săptămâna a cincea). Părintele Simeon arată că s-a procedat aşa din raţiuni practice: neexistând cărţi liturgice şi fiind lesne de lucrat astfel, pentru ca roadele aduse de o astfel de îndeletnicire să se arate aşa minunate că acum, când există cărţile liturgice toate, se continuă „vechea rânduială". Viaţa liturgică a mănăstirii Părintelui stă în Liturghie şi în Rugăciunea lui Iisus folositoare monahilor şi mirenilor, statornic prezenţi, din toată Europa, la rugăciunile obştii. Oamenii deprind rugăciunea lui Iisus luând parte la slujbe. Mai cu seamă că şi credincioşii, chiar şi neortodocşii sunt antrenaţi în rostirea, pe rând, a Rugăciunii. Oamenii o învaţă şi încearcă să se îndeletnicească cu ea, arată Părintele Simeon, care socoteşte mare dar al Proniei faptul că mulţi credincioşi lucrează Rugăciunea lui Iisus acasă, în afara mănăstirii. „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta!"17

Toate Numele descoperite de Sus sunt legate ontologic de Dumnezeu. Aceasta o demonstrează experienţa Bisericii. Toate Tainele sunt săvârşite prin chemarea dumnezeieştilor Nume (al Sfintei Treimi, prin excelenţă). Cultul este cu totul întemeiat pe chemarea lor. Dar nu au putere magică (ca şi cuvinte ce sunt fenomene sonore); îl aduc, însă, pe Dumnezeu, dacă sunt rostite cu credinţă, întru frică de Dumnezeu şi dragoste. Hirotonia transmite această cunoaştere a puterii Numelui, prin chemarea Numelui peste daruri, cuvântul rostit de Domnul devine „fapt" (Fac 1,3). Uitarea caracterului ontologic al Numelor dumnezeieşti, lipsa acestei experienţe din rugăciune, din săvârşirea Tainelor, duce la goliciune în viaţa oamenilor, rugăciunea şi Tainele îşi pierd realitatea veşnică, Euharistia, din dumnezeiască lucrare se face amintire simplă, psihologică sau mintală. Finalitatea acestei stări catastrofale: mulţi socotesc rugăciunea pierdere de vreme, mai ales când nu e ascultată cererea lor de satisfacere a nevoilor lor pământeşti .Părintele nostru a întâlnit marea cultură ascetică a isihasmului, centrată pe inimă19, la Sfântul Munte20. Deşi unii se roagă cu gândul, în minte, Părintele Sofronie spune că nu este rugăciune adevărată fără participarea inimii: în rugăciune, inima şi mintea sunt strâns unite21.„Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"22.75înţelegerea conţinutului şi a sensului Numelui se dobândeşte progresiv23. Pentru a fi roditoare, chemarea Numelui trebuie unită cu paza de tot păcatul, în cuvinte, în lucrări: „Doamne lisuse, Cel Care eşti Lumina venită să mântuiască lumea, luminează ochii cei înţelegători ai inimii mele, pentru a mă-nvrednici să umblu înaintea Feţei Tale, fără a călca în lături, la lumina zilei" (cf. In 11,9-10). Dar condiţia cea mai importantă este credinţa în Hristos-Dumnezeu-Mântuitor şi recunoaşterea păcătoşeniei şi a pierzării proprii, sub nivelul de răutate al celorlalţi oameni, dar nu exterior, ci din constatarea depărtării de Dumnezeu şi a realizării stării de purtător potenţial al răului sub toate formele sale24. „lisuse, mântuieşte-mă ... lisuse Hristoase, miluieşte, mântuieşte ... lisuse, mântuieşte-mă ... lisuse, Dumnezeul meu"25. Rugăciunea neîncetată cere credinţă puternică şi îndelungă răbdare, pentru aceasta este cu atât mai greu de dobândit astăzi, cu cât contemporanii noştri vor toate darurile spirituale, până şi vederea îndată a lui Dumnezeu, prin forţă şi imediat26. Şi pentru ca să nu fie zadarnică lucrarea noastră, numaidecât trebuie să împlinim poruncile (cf. Mt 7,22-23), numai aşa aflând noi taine ale căilor dumnezeieşti, noi înşine devenind purtătorii realităţii cuprinse în Numele lui Iisus, Domnul, împărtăşindu-ne de veşnicie27. Viaţa zilnică trebuie vegheată cu atenţie spre împlinirea poruncilor. Monahul ascultător şi deplin-înţelepţit, slobozit îndestul de urma păcatului din mintea, inima şi trupul „omului vechi", ajutat de har, ajunge la unirea minţii cu inima28. Sfântul Siluan, în însemnările de pe marginea unui catalog de plante şi flori, arată folosul ascultării, al milei şi al lacrimilor în darul rugăciunii inimii. Iar floarea rugăciunii inimii, în iubirea rugătorului, temătoare a nu mâhni pe Domnul printr-o cădere, primind de la Acesta cuget smerit şi sfânt, floarea acestei rugăciuni este dragostea pentru lumea întreagă şi rugăciunea cu lacrimi pentru lume29. „lisuse, Mântuitorul nostru, mântuieşte-mă pe mine păcătosul"30.Rugăciunea minţii cere frică şi cutremur şi o călăuză experimentată31. Mai cu seamă când e mult lucrată cere experienţă şi dascăl. Toţi cei ce se-ndeletnicesc cu ea trebuie să fie în duh de smerenie, cu frica lui Dumnezeu, cu luare-aminte trează, răbdătoare-îndelung. Săvârşită astfel, uneşte mintea cu Duhul Domnului, încununare a simţirii beznei lăuntrice. Mintea unită cu Duhul simte veşnicia32. Cere „un înger şi o călăuză credincioasă" în formele supreme33. De asemeni, Părintele învaţă că e bine să fie citite şi pătrunse Scripturile (In 1,18; I In 3,2; I In 3,3 şi 6), e de folos însuşirea conţinutului primei

epistole soborniceşti a Bogos-lovului pentru a face rugăciunea lucrătoare, pentru a trece de la moarte la viaţă (I In 3,14), pentru a fi îmbrăcaţi cu putere de Sus (Le 24,49). Pentru începători, dar şi ulterior, mare folos aduce Scara Raiului34.76Numele Domnului este purtător de sens şi de cunoaştere, este energie dumnezeiască în relaţia Domnului cu lumea. Nume propriu al lui Iisus, ontologic legat de El, cuprinde o realitate duhovnicească. Ca element sonor al limbajului uman, ansamblu de sunete, a fost dat mai multor muritori, dar în rugăciune are alt conţinut şi e rostit într-o anume aşezare duhovnicească: punte spre Hristos, canal de transmisie a puterii de Sus. Provenind de la Dumnezeu care Sfânt este (Lev 11,44), Numele lui Iisus este sfânt, sfinţeşte pe cel care-1 cheamă, uneşte cu Dumnezeu, rugăciunea dobândind oarecari tangibilitate. Părintele spune că Dumnezeu e prezent ca-ntr-un receptacol în Numele Său, ca-ntr-un vas cu mir. Prin Sfântul Nume, Transcendentul devine perceptibil imanent35. Numele Domnului are slavă supra-pământească, este metacosmic; rostit, e o chemare a lui Iisus de a intra-n relaţie cu noi, iar Cel Care toate le umple ia aminte la cuvintele noastre, intrăm în contact viu cu El; Tatăl intră şi El, prin Cuvântul Său, în relaţie cu noi. Către Dumnezeu-Mântuitorul, Dumnezeu-Omul se orientează atenţia minţii omului (Col 2,9), în El fiind Dumnezeu, cum şi tot neamul omenesc. Rugăciunea în Numele Lui ne aşează înaintea plinătăţii absolute a Fiinţei dintâi necreate şi a fiinţei create36. Cuprinde o putere dumnezeiască: descoperă pe cei morţi prin păcat, luminează mintea, împuternicindu-o să vadă puterile lucrătoare în cosmos, dă putinţa observării a ceea ce se petrece înlăuntrul inimii şi a minţii (Evr 4,12)37. Rostit cu statornicie, duce la înţelegerea sensului Numelui „Iisus" - „Mântuitor"; unirea în minte a întunericului iadului şi a Luminii necreate, ca realităţi cunoscute, stârnind chemarea Lui: „Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, Mântuitorul nostru, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta". Legătură între Dumnezeu şi noi, este şi imbold ca toată facerea noastră să fie „în Numele Domnqlui", după voia Lui, atunci inima fiind împăcată (devierea de la adevăr provocând o nelinişte, o iritare a inimii)38. Arhimandritul Sofronie accentuează caracterul personal al relaţiei cu Domnul în chemarea Numelui Său, relaţie ce scapă raţiunii39. „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"40. Energie dumnezeiască, purcede din Firea dumnezeiască, este dumnezeiesc şi el41, aduce pe Hristos, Descoperitorul tâlcului adânc al Numelor dumnezeieşti, în faţa căruia se cuvine să ne cutremurăm, cum mulţi nevoitori, între care a trăit Părintele, făceau. Când omul e conştient de ce spune, rugăciunea este lucrare înfricoşătoare, încununată şi proslăvită. „Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluieşte-mă"42.Părintele Sofronie, prezentând Rugăciunea lui Iisus, face o analogie cu sportivii antrenându-se pentru competiţii, care repetă îndelung aceleaşi exerciţii, pentru momentul confruntării, spre a putea executa toate mişcările, a le asimila, a le executa rapid, cu încredere, aproape mecanic. Calitatea exerciţiilor dă calitatea execuţiei. Şi prezintă şi un caz relatat de un apropiat, al naşterii fără dureri a unei77femei (două surori însărcinate, dintre care una va naşte fără dureri, pregătindu-se mult pentru clipa naşterii, prin exerciţii, spre deosebire de sora ei)43.îndeletnicirea cu rugăciunea este strâns legată de teologia Numelui dumnezeiesc, are adânci rădăcini dogmatice, călătoreşte împreună cu dezvoltarea conştiinţei dogmatice. în unele forme este foc mistuitor (Evr 12,29)44. „Doamne Atotputernice, Hristoase Iisuse, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"45. Teologia Numelui are numeroase puncte comune cu teologia icoanei: contemplarea icoanei lui Hristos, duhovniceşte, este un contact personal cu El, mărturisim venirea în trup a Dumnezeu - Omului, nu ne oprim la culori şi linii. La fel, şi în chemarea Numelui, nu ne oprim asupra sunetelor rostite, ci le trăim sensul. Sunetele variază după limba în care ne rugăm, dar conţinutul (cunoaşterea cuprinsă în Nume) este imuabil46. Asupra acestei asemănări se apleacă şi prietenul Părintelui şi al comunităţii sale, Michel Quenot, în cartea lui „Icoana -Fereastră spre Absolup"47.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"48.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"49.„Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule împreună-veşnic al Părintelui Tău fără de-nceput, miluieşte-ne, sălăşluieşte-Te în noi şi ne mântuieşte pe noi şi lumea Ta" .

2. Calea spre isihie„Nu există rugăciune desăvârşită fără o chemare a minţii. Iar cugetul care strigă neîmprăştiat, va fi auzit de Domnul". (Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete, 33)'.

Oameni simpli şi evlavioşi la vremea lucrului lor, cei strânşi la rugăciune, când chemarea Numelui înlocuieşte slujbele bisericeşti, monahi în biserică la laude, zicând-o în minte, monahi în chiliile lor şi pustnici isihaşti sunt „miresiţi" cu Hristos întru sfânta lucrare a minţii2. Monahii sunt îndemnaţi, înainte de toate, „să se îndeletnicească adesea cu rugăciunea"3.în practicarea rugăciunii, Părintele recomandă ca ani de zile, după rânduiala aghiorită, rugăciunea să se rostească oral, fără a căuta unirea minţii cu inima, pe căi artificiale, ci doar priveghind la împlinirea poruncilor4. Este bine ca atenţia să fie concentrată în rugăciune, întrucât ea este cea care ţine trupul într-o tensiune permanentă, până când chiar în somn se poate păzi în minte scopul vieţii noastre; rugăciunea poate pătrunde în ceea ce psihanaliştii numesc subconştient: adevăratul nevoitor se controlează mereu, chiar şi în somn, dacă vin gânduri rele,78se scoală şi se roagă. Se poate dobândi starea în care conştiinţa va lumina tot ceea ce facem în viaţa zilnică5.Dar iată învăţătura, mai pe larg, despre rugăciunea lui Iisus la Părintele Sofronie6: cu privire la metoda de rugăciune - unii părinţi permit uneori recursul la metodă, o metodă „artificială" pentru coborârea minţii în inimă: poziţia convenabilă a corpului, capul înclinat pe piept, rostirea în minte a rugăciunii - inspir şi „Doamne Iisuse Hristoase (Fiul lui Dumnezeu)", expir şi „miluieşte-mă (pe mine păcătosul)". în inspir, atenţia minţii urmează iniţial mişcarea aerului, se opreşte în partea superioară a inimii; după o vreme - atenţia e liberă de orice împrăştiere, mintea - foarte aproape de inimă, chiar pătrunde în inimă. Experienţa dovedeşte că metoda dă minţii posibilitatea vederii nu a inimii fizice-înseşi, ci a ceea ce se petrece aici: sentimente ce se nasc, imagini mintale ce se apropie din afară. Monahul devine capabil să-şi simtă inima, să rămână în ea prin atenţia minţii, fără a recurge la o „tehnică psihosomatică". începătorul e ajutat să afle „locul" în care trebuie să i se oprească atenţia minţii în rugăciune, mai mult, în care trebuie să i se fixeze atenţia minţii în toată vremea. Totuşi, precizează Părintele, nu aceasta e calea spre rugăciunea adevărată, ci credinţa şi pocăinţa. Riscul psihotehnicii e demonstrat pe larg de o experienţă îndelungată. Oamenii-i atribuie ades' o importanţă exagerată. Dimpotrivă, există pentru începători altă cale, mult mai lentă, dar incomparabil mai corectă şi mai folositoare: concentrarea atenţiei asupra Numelui şi a cuvintelor rugăciunii, până când zdrobirea inimii din pricina păcatelor atinge o treaptă de la care mintea tinde firesc să se unească cu inima. Pentru începători e recomandată formula întreagă. Putem spune că pentru începători există: metoda, calea luării-aminte şi formula completă (cu cele două părţi ale ei - mărturisirea şi cererea întru pocăinţă). Trebuie să ne obişnuim mintea să persevereze cu atenţie în rugăciune prin rostirea cu atenţie a Numelui şi a celorlalte cuvinte: chemarea cu luare-aminte a Numelui şi viaţa zilnică în străduinţa potrivirii după porunci unesc mintea cu inima într-o singură lucrare, dar fără grabă, fără a căuta maximum în cele mai scurte intervale. Unirea prin psihotehnică nu durează. Domnul nu zăboveşte când suntem în stare să-I primim harul. Lumea văzută face loc rânduielii de Sus, mintea devine toată atenţie (nu mai gândeşte discursiv), inima zdrobită de cuvioasă teamă dătătoare de viaţă, suflul este reţinut7.Părintele face şi alte nuanţări cu privire la rugăciune8: practicarea implică aşezarea, zicerea rugăciunii fără glas, în locul inimii. Chiar spune că la început trebuie legată de respiraţie, concentrarea atenţiei fiind pe cuvintele: numele lui Iisus şi „miluieşte-mă", respingând orice alt gând. Iniţial e foarte greu, deşi în aparenţă e foarte simplu, şi trebuie luptat pentru aceasta, până la obişnuinţa79ţinerii atenţiei în locul cel mai înalt al inimii, progresiv rugăciunea fiind deprinsă.Mai important este a fi conştient şi responsabil de fiecare mişcare a inimii şi a minţii, decât a avea o regulă. Mai greu este a dezvolta o capacitate de discernământ, decât fixarea de reguli pentru sine9. în esenţă, practicarea rugăciunii inimii scapă oricăror forme sau reguli exterioare, dar, datorită, neputinţei noastre de a rămâne mult timp în rugăciune cu o „minte curată", Părintele recomandă mătăniile, pentru continuitate şi disciplină, mai folositoare fiind cele de tip athonit - o sută de boabe în patru grupe de douăzeci şi cinci. Numărul rugăciunilor şi închinărilor prescrise pe zi şi pe noapte este funcţie a puterilor fiecăruia şi a posibilităţilor reale oferite de felul său de viaţă10.„Doamne Iisuse, miluieşte-mă şi mă mântuieşte pe mine, păcătosul"". „Doamne Iisuse miluieşte-ne"12.Iată şi o scară prezentată de Părintele13: întâi faza vocală, rugăciunea rostită cu buzele, cu atenţia concentrată asupra Numelui şi a cuvintelor; urmează faza mentală sau spirituală, buzele nu se mai mişcă, formula e pronunţată doar în minte; apoi faza inimii sau a minţii şi a inimii, când intelectul şi

inima sunt unite în lucrarea lor, atenţia e închisă în inimă, rugăciunea se „rosteşte" în inimă; faza spontană urmează - rugăciunea e bine aşezată în inimă, fără un efort aparte al voinţei, curge ea însăşi înlăuntrul inimii, atrăgând atenţia minţii; în cele din urmă este faza „îmbibată de har", când rugăciunea lucrează ca o flacără subtilă, ca o inspiraţie de Sus, bucurând mintea cu iubirea dumnezeiască şi ducând mintea la duhovniceşti vederi, uneori vederea Luminii. Cea mai sigură cale, spune Părintele, este trecerea din treaptă în treaptă. Pentru începător, este cel mai potrivit - şi Părintele insistent recomandă - să înceapă pe prima treaptă, cu rugăciunea vocală, până când e însuşită de limbă, inimă, creier. Ca durată, faza diferă în funcţie de caz: cu cât pocăinţa e mai adâncă, drumul e mai scurt. Rugăciunea în faza minţii poate fi legată o vreme de tehnica psihosomatică: mintea poate zice rugăciunea urmând ritmul respirator, dar cu condiţia conştiinţei că fiecare chemare e strâns legată de Hristos-însuşi, Numele nu trebuie depăşit de Persoană, altfel exerciţiul devine pur mecanic, chiar păcătos (leş 20,7; Deut 5,11). Atenţia fixată în inimă face omul capabil să controleze toate: despătimirea este lucidă şi conştientă, omul vede în rugăciune vrăjmaşii apropiindu-se din afară şi-i poate respinge cu puterea Numelui. Inima devine mai simţitoare, iar omul primeşte darul vederii cu duhul: sesizează intuitiv starea persoanei pentru care e spusă rugăciunea. Astfel se trece de la rugăciunea minţii la rugăciunea minţii şi a inimii, ajungând întru răbdare, la rugăciunea „spontană". înaintea lui Dumnezeu omul trebuie să stea unit cu toată fiinţa. Căderea a adus împrăştierea puterilor omului. Rugăciunea împreunată cu paza poruncilor, într-o nevoinţă necontenită, va ajunge la unificarea puterilor omului14.80„Doamne Iisuse Hristoase, Mântuitorul nostru, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"ls.în urcuşul spre rugăciunea curată, întâlnirea cu gândurile este inevitabilă, îndeletnicirea cu torsul rugăciunii în loc liniştit şi însingurat aduce peste nevoitor gânduri ce caută să scoată atenţia din inimă. Rugăciunea pare stearpă, mintea nu împărtăşeşte chemarea Numelui, doar buzele repetă cuvintele mecanic, dar, încheiată rugăciunea, gândurile pleacă şi liniştea se înstăpâneşte iar. Părintele tâlcuieşte: chemând pe Iisus, o întreagă lume tainică se pune în mişcare în om, ca atunci când un fascicol de lumină intră în zonele obscure ale vieţii lăuntrice, dezvelind patimile, înclinaţiile cuibărite în cotloanele cele mai tainice ale inimii. Iar remediul: intensificarea rugăciunii în vederea amplificării stării de pocăinţă16. „Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-ne"17. Bine este, învaţă Arhimandritul, să nu dăm atenţie gândurilor, ci să ne afundăm în convorbirea cu Domnul prin rugăciune 18. Atacurile gândurilor descoperă conţinutul fiinţei noastre. Dar pentru a rosti numele Domnului cu mintea curată nu există ieşire din lupta cu imaginile şi patimile şi preocupările din adâncul nostru19. Asaltul împiedică rugăciunea curată. Lupta noastră cere răbdare, dar şi rezistenţă activă: ţipătul „miluieşte-mă!" până la preschimbarea firii căzute. Lupta e adâncă şi cosmică. Nu este voie să predăm armele, ci să repetăm rugăciunea până intră adânc în conştiinţă20.„Doamne Iisuse Hristoase, Singurul cu adevărat fără de păcat, miluieşte-mă pe mine, păcătosul"21.O menţiune specială facem cu privire la cuvântul Părintelui Sofronie despre tăcere22. O formă a tăcerii este distanţa despărţitoare de Dumnezeu trecând prin regret şi mâhnire adâncă. Dar tăcerea adevărată este rugăciunea fără cuvinte. Dacă vin, totuşi, vin încet, întrerupte de lungi pauze. Cuvântul omenesc este imagine a Logosului (In 1,1). Când reflectă o cunoaştere intelectuală, cuvintele au rădăcini metafizice. Arhimandritul distinge un cuvânt lăuntric, imanent intelectului nostru, „emphytos logos" şi un cuvânt rostit, exprimat, „enarthros logos". O oarecare analogie, în primul caz, cu Logosul din „şanurile Tatălui" (In 1,18), iar în al doilea, cu întruparea, Hristos-Fiul-Omului (In 14,28), apare în scrierile sale. Cuvântul omenesc rostit nu vehiculează totalitatea realităţii dumnezeieşti cunoscute din vederi şi descoperiri. Când Proorocii, Apostolii şi Părinţii vorbesc despre cele văzute, acestea sunt voalate auditorilor, nu şi celor ce le-au experiat, pentru care descoperirea nu se împuţinează rostită fiind (cum nici întruparea nu micşorează pe Fiul). Sfântul Siluan spune că nu se poate tăcea despre Dumnezeu, dar nici ţipa, Duhul chemând pe om la pace adâncă, răpind mintea în altă lume. Cuvintele Stareţului, citate de Părintele Sofronie23: „Domnul ne-a dat pre Sfântul Duh; deprins-am cântarea Domnului, iar blândeţea iubirii lui Dumnezeu ne face să uităm pământul... Milostiv este Domnul! Şi de-acum, mintea (duhul) intră-n tăcere".81„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Dumnezeului Celui Viu, miluieşte-ne" .Inima care se roagă nu riscă să propovăduiască cu uşurinţă cuvântul Evangheliei, în aceste condiţii, pe bună dreptate arată, dascălul nostru în rugăciune, că „aproape niciunde adevăratul creştinism nu este

binevestit"25.„Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule Sfinte şi Mare, învaţă-mă Tu însuţi smerenia Ta... Ascultă rugăciunea mea şi miluieşte-mă pe mine păcătosul"26.Vederea frumuseţii împărăţiei slobozeşte din consecinţele păcatului, restaurează chipul şi asemănarea arătate de Hristos în trupul nostru. Chemarea Numelui devine rugăciune neîncetată. Ultima treaptă este rugăciunea ce uneşte deplin cu Hristos, dar ipostasul omenesc, indestructibil în veşnicie, nu este nimicit, nici nu se dizolvă în Fiinţa dumnezeiască27.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule împreună-veşnic cu Tatăl, miluieşte-mă; vino şi Te sălăşluieşte întru mine dimpreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, potrivit făgăduinţei Tale (cf. In 14,23)... Doamne Iisuse, miluieşte-mă pe mine, păcătosul"28.Ultimele trepte duc la cunoaşterea cât mai exactă cu putinţă a Fiinţei dumnezeieşti29.O posibilă scară poate urca prin formulele propuse ca variante de sufletul rugător al Părintelui. Pornind din hăul damnării : „Doamne Iisuse, Mântuitorul meu, miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, blestematul"30; trecând la alte măsuri ale pierzării: „Doamne Iisuse, precum pe Petru l-ai mântuit, mântuieşte-mă şi pe mine, că mă scufund" (cf. Mt 14,30)31; „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi mă mântuieşte căci sqnt căzut"32. Străbătând cărarea credinţei în învierea Lui: „Hristoase Iisuse, Cel Care ai înviat din morţi, miluieşte-ne"33, „Iisuse, Stăpâne Atotputernic şi Bun, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta"34, ajungând la cererea milostivirii pentru lumea întreagă. „Fiule Unule-Născut al lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta şi ne mân-tuieşte"35. Până la nimicirea cu totul a păcatului: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui, miluieşte-ne, vindecă-ne de orice rămăşiţă a păcatului care ne ucide şi ne du întru viaţa Ta"36. Şi intrarea în bucuria comuniunii Sfinţilor: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Biserica Ta şi lumea Ta, pentru rugăciqnile Născătoarei de Dumnezeu, ale Sfinţilor Apostoli şi ale Tuturor Sfinţilor de la începutul veacurilor"37.Cât priveşte rezultatele, niciodată nu trebuie forţată nota. Dumnezeu nici nu violentează voinţa omului, dar nici omul nu-L poate sili la ceva. Voinţa încordată şi psihotehnica aduc efecte nedurabile. Nu unesc mintea cu Dumnezeu. în condiţiile omului contemporan trebuie curaj supraomenesc pentru rugăciune, când ansamblul energiilor cosmice stă-mpotrivă. Rugăciunea fără împrăştiere82este biruinţă totală. Deşi cere un drum lung, vine clipa străpungerii întunericului printr-o rază de Lumină, dumnezeiască, deschizându-se o spărtură prin care poate fi văzut Izvorul luminii. Rugăciunea lui Iisus este făcută în nădejdea intrării şi împăcării în Numele Domnului. Biruinţa totală asupra păcatului este sinonimă cu îndumnezeirea, vederea lui Dumnezeu „precum este" (In 1,18,1 In 3,2,3 şi 6)38.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unule - Născut al Tatălui, Cel Care singur eşti nădejdea noastră, du-ne cu Tine şi prin Tine la Tatăl... miluieşte-mă pe mine, păcătosul"39.Omul instruit contemporan înţelege lesne mecanismul rugăciunii minţii, ajungând două-trei săptămâni de rugăciune intensă şi lectura câtorva cărţi. Numai că, în clipa morţii, când firea se descompune, creierul îşi pierde luciditatea, iar inima simte fie dureri violente, fie o slăbiciune mare, toate cunoştinţele teoretice dispar, rugăciunea riscă să se piardă (ca în analogia de mai sus cu cele două surori însărcinate). Pentru a învăţa arta de a muri, rugăciunea se cuvine lucrată ani întregi, alături de lectură, dar doar cele legate de rugăciune şi al căror conţinut atrage mintea în rugăciunea pocăinţei, până când rugăciunea ajunge parte a fiinţei şi reacţia firească la orice fenomen spiritual (lumină, întuneric, apariţia Sfinţilor îngeri sau a puterilor demonice, bucuria sau întristaraa) - reacţia naturală în toată vremea şi în orice împrejurare. Aşa o rugăciune face naşterea noastră într-o lume superioară lipsită de dureri. Viaţa omului toată nefiind altceva, decât pregătirea pentru naşterea într-o altă lume. Numărul probelor şi al încercărilor aici, este indescriptibil. Cel ce se îndulceşte cu rugăciunea va gusta şi amărăciunea întâlnirii puterilor ascunse în cosmos (Ef 6,12). Rugăciunea este o provocare la luptă contra stăpânitorilor beznei40. Petrecerea în pocăinţă duce pe omul ce se roagă în tărâmul dincolo de închipuire (I Cor 1,19)41.Fiecare ajunge până acolo unde-i îngăduie puterile, numai că grea este aflarea propriilor limite: cei purtaţi de Duhul se osândesc mereu42, rar dând scântei de odihnă sufletului şi trupului. „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-mă pe mine păcătosul". „Iisuse, mântuieşte-mă că păcătos sunt"43.O recomandare privind formula de rugăciune: a nu se modifica frecvent. Dar câteodată, pentru

înnoirea atenţiei, întreţinerea rugăciunii, când mintea se înalţă la teologice vederi şi inima se lărgeşte spre a îmbrăţişa lumea toată, cu Numele Domnului pot fi acoperite toate; rugăciunea devine universală44. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi"45.Riscul cel mai mare este amestecarea acestei desăvârşite arte cu yoga, cu budismul, cu meditaţia transcendentală. Temelia vieţii duhovniceşti este descoperirea ipostatică a lui Dumnezeu, toate celelalte căi întorcând omul de la relaţiile personale cu Dumnezeu spre un Absolut abstract, transpersonal (asceză83depersonalizantă). Meditaţia poate dezbăra mintea de orice chip, poate da o senzaţie serenă, de pace, de ieşire din timp şi spaţiu, dar lipseşte conştiinţa şederii înaintea Dumnezeului personal. Nu este o rugăciune, o întâlnire faţă către Faţă; zelotul meditaţiei poate atinge stări psihice, o „conştiinţă cosmică", şi încă în scurt timp; chiar experienţa unei imersii totale în Absolutul suprapersonal46. Paraleha cu yoga este riscantă, mai ales în condiţiile încadrării rugăciunii în categoriile taxonomice ale metodelor simple şi facile de unire imediată cu Dumnezeu. Părintele mărturiseşte că în toate tehnicile de tip yoga sau meditaţie transcedentală: „.os 6n - nu Se află". Mai mult, din experienţa lui personală, arată că o asemenea contemplaţie, nu este vedere a lui Dumnezeu, ci contemplaţie de sine47.„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul Dumnezeului Celui Viu, miluieşte-ne"48.O piedică considerabilă în rugăciune este antipatia faţă de cineva. în această situaţie, Părintele Sofronie învaţă a nu gândi nici la chipul acestei persoane, nici la pricina acestei uri, ci a te ruga în afara acestora. Astfel ne putem depăşi antipatia şi putem respinge imaginea născută din patimile noastre49. în relaţiile dintre persoane, privilegiul lăuntric îl are cel ce iubeşte mai mult pe Dumnezeu, cel ce se roagă mai mult, cel ce se sileşte să păzească poruncile fiind, astfel, cel mai aproape de Dumnezeu. Egoismul trebuie nimicit. „Eliberaţi-vă mintea de orice gând de carieră. Nu există carieră în viaţa duhovnicească"50.„Iisuse, Mântuitorul meu, miluieşte-mă"51.

3. Folosul lucrăriiFolosul cel mare este înfierea: sunt nimicite rădăcinile păcatului, flacăra dumnezeieştii iubiri ţâşneşte în inima de piatră, lumina şi priceperea sunt dăruite, slava lui Hristos se dă spre-mpărtăşire, pacea negrăită vine şi se sălăşluieşte. După ani de rugăciune a lui Iisus, rugătorul cunoaşte plinătatea revelaţiei conţinute în Nume: Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, Părinte veşnic, Domn al păcii, Domnul Sabaoth (îs 9,5; 8,18; FA 4,12)'.„Doamne Iisuse Hristoase, mâjtuieşte-ne"2.Când inima se deschide la chemarea lui Hristos, totul se schimbă radical: fiecare clipă a vieţii devine preţioasă, dobândeşte tâlc adânc. Noua asceză aduce suferinţe şi bucurii şi scară la cer este (Fac 28,12; 32,29)3. Practicată ani îndelungaţi preschimbă firea căzută, făcând-o capabilă să primească sfinţenia înainte de a părăsi lumea, prin Adevărul Care ni S-a arătat (cf. In 17,17; 5,24)4.84Dacă o chemare fugitivă poate bucura inima, nu trebuie să ne oprim la jumătatea drumului, ci să ne nevoim până când bucuria inimii se va uni cu lumina minţii şi ne vom apropia de desăvârşire5. într-adevăr efectul chemării este uluitor: ne umple fiinţa toată de prezenţa lui Dumnezeu, ne transportă mintea în alte sfere, ne împărtăşeşte o energie aparte, o nouă viaţă, aduce o lumină negrăită6. De la o suferinţă supraacută la starea în care rugăciunea lui Iisus devine haina sufletului; activitatea cerebrală se întrerupe, cu greu se poate aminti sau rosti orice altă rugăciune, organismul se dezintegrează fizic, omul moare, iar dacă rugăciunea îi este haină, luminoasa cunoaştere a lui Dumnezeu din Numele Său, însuşită adânc în rugător, nu poate fi, însă, ştearsă din minte. Pilda cea mai grăitoare este a Părinţilor duhovniceşti adormiţi în rugăciune, al căror exemplu este pejtru noi nădejde tare că pacea cerească, întrecând toată mintea ne va covârşi şi pe noi în veci7 (Evr 13,7).„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui Celui Veşnic, miluieşte-ne"8.Rugăciunea minţii în inimă întăreşte privegherea lăuntrică asupra fiecărei mişcări a minţii, fără a scăpa nici un gând, nici un cuvânt, permiţând reducerea la maximum a păcatelor9. Astfel, ni se arată adâncurile fiinţei noastre, dar şi tainicele hăuri ale vieţii cosmice, mintea întorcându-se dinspre evenimentele superficiale şi neimportante ale vieţii zilnice10.Bucuria deplină a lucrării Numelui este unirea cu Domnul Cel Mult-iubit. Este o unire progresivă, petrecută aievea, parţial, deja chiar atunci când cel ce se roagă nu înţelege încă „Cine este Acesta" (Mt 21,10) şi încă nu simte limpede puterea de sfinţire ce vine din Nume, dar orice progres ulterior e strâns

legat de recunoaşterea tot mai lucidă a stării noastre de păcat, mergând până la deznădejde". Când chemarea Numelui se uneşte cu venirea Luminii necreate, rugătorul face experienţa împărăţiei venite cu putere (Mc 9,1), mintea rugătorului auzind glasul Părintelui (Mc 9,1-7). „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule Unule Născut al Tatălui, miluieşte-ne şi ne mântuieşte"12.Părintele Sofronie mărturiseşte că unirea cu Dumnezeu prin rugăciune nu îmbracă mereu aceeaşi formă, de fiecare dată petrecându-se ceva cu totul nou. „îmi amintesc cum chemând Numele lui Iisus Hristos, se petrecea şi venirea Sa (nevăzută); din acea clipă, Numele acesta minunat, ca şi toate celelalte Nume dqmnezeieşti, îmi apar, mai mult ca înainte, ca şi canale ce ne unesc cu El... Până şi slujirea dumnezeieştii Liturghii dobândi alt caracter: nu mai era numai lucrarea unei credinţe cinstitoare, fără clătinări, ci simţirea cu toată fiinţa mea a faptului că prezenţa lui Dumnezeu împlinea taina... Prin chemarea Numelui lui Iisus Hristos mi se dăruise experienţa fericitei, dar în acelaşi timp înfricoşatei prezenţe a Dumnezeului Celui Viu..."B

85Unire şi dragoste cu Cel Iubit, cu Mirele neamului omenesc, întru care cel care-L caută îi înalţă „în inimă o rugă pentru Cel iubit, iar pe buze un cântec de laudă"14.„Doamne Iisuse Hristoase, Unule Născut, miluieşte-ne"15. Biruinţa tăcută şi sfântă a cunoaşterii Dumnezeului iubirii aduce sufletului o adâncă împreună-pătimire pentru lumea întreagă, pentru „omul total", firea mea însăşi, trupul meu, viaţa mea, dragostea mea. Uriaşul trup al „omului total" este în continuă stare dureroasă de dezmembrare. Sufletul va plânge în rugăciune până la epuizare, deşi mântuirea este posibilă doar dacă este acceptată de oameni în libertatea lor. Asta însă nu va împiedica sufletul să se roage şi să sufere solidar cu toţi fraţii săi16: „Fiii lui Adam din lut irup / mădulare dintr-un singur trup; / dacă-i schingiuit un mădular, / celelalte-n zvârcoliri tresar. / De nu suferi chinul tuturor / om de-ţi spun, pe oameni îi cobor!" (Saadi, Golestan)17.Iar punctul de plecare înspre aceasta este iubirea de vrăjmaşi. în această poruncă stă vindecarea vieţii istorice, mântuirea pentru veşnicie. Părintele Sofronie spune că cine a cunoscut puterea iubirii de vrăjmaşi, a cunoscut pe Domnul răstignit pentru vrăjmaşi, şi-a însuşit învierea şi împărăţia Biruitorului (cf. In 17,21-23; 11,51-52; Ef 2,14-17; I Cor 3,22-23)18. „Cel ce se roagă pentru oamenii ce-1 nedreptăţesc, îi înspăimântă pe draci; iar cei ce se luptă cu cei dintâi, e rănit de cei de al doilea" (Marcu Ascetul)19.Astfel, dacă atenţia nu este atrasă spre cele din afară, rugăciunea se face credinciosului zid înalt de cetate, omul chemării lui Iisus având puterea de a rezista influenţelor exterioare stricăcioase, ba chiar şi posibilitatea de a influenţa mediul, ieşind din adâncul inimii spre a merge la întâlnirea fraţilor în pace şi cu dragoste. Iar pacea şi iubirea de Dumnezeu poruncite se adâncesc şi se fac izvor pentru o rugăciune fierbinte ce cuprinde lumea întreagă20. Aceasta este puterea iubirii lui Hristos pogorând ca un Biruitor la iad21.„Prea milostive Dumnezeule, facă-se voia Ta care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoştinţa adevărului; mântuieşte şi scapă pe robul Tău (cutare) - ia dorinţa aceasta ce o arăt ca pe un strigăt de dragoste pe care Tu însuţi l-ai poruncit"22 (Pelerinul rus).începută astfel, rugăciunea creşte până ce va cuprinde lumea toată în chemarea mântuitoare: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi şi toată lumea Ta."86

III. „Miluieşte-ne pe noi şi lumea ta"1. Kilometrul zero„In aceste întunecate şi crâncene zile / Doamne! Dă-ne răbdarea / să îndurăm cu bărbăţie / Prigoana populară / Şi torturile călăilor! / Dă-ne puterea, Dumnezeule drepte, / Să ajungem la iertarea / Nedreptăţii aproapelui / Şi să primim cu blândeţe / Crucea aceasta grea şi sângeroasă. / în vremea de învăluială a zilelor aceste, / Despuiaţi de vrăjmaşii noştri, / Ajută-ne, Hristoase Mântuitorule / Să răbdăm necinstea şi umilirea / Stăpâne al lumii, Dumnezeule nemărginit, / Rugămu-Te să ne binecuvintezi. / In ceasul aceasta cumplit, nesuferit / Smeritului nostru suflet, revarsă-i pacea! / Iar când vom merge la moarte, / Umple sufletul robilor Tăi / De puterea mai mult decât omenească / De a se ruga cu blândeţe / Pentru toţi prigonitorii!" (Rugăciunea Sfântului Ţar Nou Mucenic Nicolae, pe când era prizonier la Tobolsk)1.Veacul nostru a cunoscut poate mai mult decât oricare altul, oroare după oroare, crimă după crimă. Şi ca un luceafăr străluceşte în angoasa teribilă a omenirii de sfârşit de lume şi început de veac viitor

Sfântul Siluan Iubitorul de vrăjmaşi: „Eu iubesc florile, dar, iubeşti tu pe Domnul şi-ţi iubeşti vrăjmaşii care te necăjesc? Dacă îi iubeşti, atunci eşti un om de bine. Bine este când sufletul a deprins să se roage şi să verse lacrimi pentru lumea întreagă. Sunt mulţi din aceşti monahi ce plâng pentru toată lumea; o ştiu şi o cred... „ Şi adaugă şi condiţiile necesare: spovedania deasă şi respingerea gândurilor rele2.Dragostea aceasta de vrăjmaşi, nebunească, se înscrie între germenii unei bănuite noi renaşteri spirituale, ce a strălucit, a început să strălucească prin renaşterea filocalică din secolul al XVIII-lea şi prin paisianism şi, în special, prin stăreţia rusească, Valaamul şi Optina. O paternitate duhovnicească, chiar dacă indirectă, dar o înrudire certă este între moştenirea duhovnicească a Stareţilor Optinei şi învăţătura Sfântulqi Siluan şi a ucenicului său, Părintele Sofronie. Despre Sfântul Ambrozie din Optina3, Mitropolitul Trifon (1861-1934), la înmormântarea Stareţului, spune în panegiric: „Această dragoste care vede-n fiecare om înainte de toate chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se-ndrăgosteşte de acest chip, plânge peste adânca lui stricăciune, atunci când se întâmplă şi nu merge la întâlnirea cu slăbiciunile şi neputinţele omenirii cu un cuvânt dispreţuitor de reproş, ci, dimpotrivă, vrea să şi le ia asupra sa cu totul." La rândul său, când Mitropolitul va pleca din lume, ucenicii săi vor păstra aceeaşi impresie despre el. Despre un alt om sfânt, Sfântul Patriarh Tihon (t 1925)4, la înmormântarea sa,87acelaşi Mitropolit avea să spună „dragostea nu moare", cuprins şi el în marea curgere a dragostei totale5.Stareţul Siluan şi-a jertfit viaţa în această rugăciune pentru lumea întreagă, această pocăinţă adusă în dar pentru păcatele oamenilor, pocăinţă şi luare asupra-şi a poverii păcatelor lumii. Dar, luarea asupra sa a păcatelor lumii impune o condiţie esenţială: viaţa în afara păcatului şi a patimilor. Altminteri, în loc ca rugătorul să-şi ia asupra păcatele lumii, ale fraţilor, îşi încarcă fraţii cu propria povară. Pentru a lua parte la Patimile lui Hristos pentru lume (Fii 3,10), pentru a te împărtăşi din suferinţele Lui (I Pt 4,13), trebuie o ruptură totală cu păcatul (I Pt 4,1). Rugăciunea pentru lume duce la o stare în care omul nu-şi cruţă nimic în el. Când jertfa aceasta s-a săvârşit, sufletul îşi află a adâncă pace. Când rugăciunea e împlinită, vederea iarăşi a lumii scufundate în suferinţe şi întuneric, face ca sufletul să-şi reia rugăciunea până la ultima margine a vieţii sale6.Rugăciunea pentru întreg Adamul, cum reiese din cuvintele Părintelui Sofro-nie, este posibilă atunci când rugătorul cunoaşte starea duhovnicească în care fiecare se recunoaşte ca Adam, ca purtător al păcatului strămoşesc, după învăţătura Noului Teolog, cum şi păstrarea unei tăceri desăvârşite, despre aceasta. Foarte important este măcar şi a avea acest gând. Şi rugăciunea trebuie rostită oriunde7.Dar toate condiţiile se reduc, până la urmă, la ultima măsură, în afara căreia rugăciunea pentru lume rămâne inoperantă, la iubirea de vrăjmaşi. Iubirea de vrăjmaşi a fost tema mesei rotunde finale, de la Saint-Serge, a celei de a doua întâlniri a Asociaţiei Sfântul Siluan Athonitul, al cărei preşedinte de onoare este Părintele Simeon, ucenicul Părintelui Sofronie. Masa rotundă s-a ţinut la 21 octombrie 1995 şi a reunit pe Maica Mariam Zacca, egumena mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul de la Douma-El-Batroun (Liban) care şi-a făcut ucenicia la mănăstirea Părintelui Sofronie, apoi pe monahul benedictin Benedict (Bennoît) Standaert de la Abaţia Sfântul Andrei din Bruges şi pe Părintele Boris Bobrins-koy, decanul Institutului Saint-Serge. Vorbindu-se despre atitudinea faţă de vrăjmaşi, despre modalitatea de acţiune când, fără un motiv aparent, ajungi vrăjmaşul cuiva. Răbdarea are rolul primordial. Răbdarea o numeşte Maica Mariam „al cincilea cui în trupul lui Hristos". Părintele Benedict arată rolul discernământului: „trebuie să simţi până unde poţi merge, după puterile tale", iar Părintele Boris arată corespondenţa adâncă între starea lăuntrică a omului, a fiecăruia, şi păcatul lumii: „Dacă celălalt este vrăjmaşul meu, nu este oare şi pentru că, oarecum, şi eu îi sunt vrăjmaş, fără ca măcar să-mi dau seama". Maica Mariam, „pe linia maximalistă a Arhimandritului Sofronie, spune lucrurilor pe nume: „vrăjmaşii noştri sunt patimile noastre, înainte de toate. Vrăjmaşul nu este numai88celălalt, ci noi-înşine. Din pricina patimilor noastre nu suntem în stare să-1 iubim pe celălalt. Nu poţi începe să iubeşti, decât dacă îţi dai seama de aceasta". Iar la întrebarea dacă iertarea poate merge până la uitare, Maica Mariam spune: „Nu se află uitare în iertare. în iertare este rugăciunea, iubirea şi nimic altceva"8.„Pe-atâţia, plini de vlagă îi vei vedea că nu ştiu / să folosească clipa şi-i totul ne-mplinire! / iar alţii, slabi, deşi sunt supuşi unui stăpân, / pe dată ştiu să-mpace-ale certurilor fire". (Ţarafa)9

O altă situare în acest tărâm cu totul aparte: monahul. Şi el, un punct de plecare în tentativa de

vindecare ontologică a noastră şi a strămoşilor noştri în temeiul unităţii ontologice a neamului omenesc (cu toţii purtăm în noi şi moştenirea păcatelor strămoşilor noştri). Părintele Sofronie spune că monahul este cel care slujeşte din toată fiinţa lui la cauza nemuririi prin înviere, unul care s-a adus lui Dumnezeu nu doar în parte, ci cu totul, renunţând la căsătorie şi la naşterea de copii pentru a împlini şi păzi poruncile dumnezeieşti ale lui Hristos cât mai deplin posibil, ducând pe pământ o viaţă după duhul poruncilor lui Hristos. El înalţă existenţa la un plan duhovnicesc, metaistoric, este biruitor în Hristos în lupta duhovnicească, în plan universal, ajutând celorlalţi oameni să atingă cele de Sus. Şi chiar dacă nu realizează desăvârşirea creştină, în pofida a toate, efortul lui ajută lumea întreagă10. „Călugărul este un rugător pentru lumea întreagă; el plânge pentru lumea întreagă; şi în aceasta stă lucrarea sa de căpătâi..."" Pentru că firea omenească este una şi mântuirea Omului la fel, prin experienţa proprie, dacă a cunoscut esenţial în rugăciunea sa „toate stările căderii şi tragediei Omului, dar şi ceva din rugăciunea cea răscumpărătoare din Ghetsimani", călugărul poate ajuta sau îndruma orice om la mântuire. Poate fi chiar luminător în Biserică. Dar „cu condiţia şi în măsura propriei sale împliniri, din proprie nevoinţă şi experienţă trăită". Toate nevoinţele, făgăduinţele, lipsurile îndurate, nu ajută la nimic dacă nu sunt împlinite întru această stare a rugăciunii pentru întreg Adamul, care, după ce a fost zidit (Fac 1,28), stătea singur înaintea lui Dumnezeu, „purtând în trupul său toată omenirea ce avea să fie"12.Părintele Sofronie istoriseşte cazul nevoitorului kievian Partenie, din secolul XIX, prieten cu mitropolitul Filaret al Kievului, care, primind schima, roagă pe Fecioara să-i descopere tâlcul Chipului Mare îngeresc, iar Stăpâna i se arată şi-i spune: „Monahul din Chipul cel Mare este un om care se roagă pentru lumea întreagă"13. Monahul este, prin urmare, cel ce se roagă pentru lumea întreagă. Dar începătorul este bine să îşi vadă de pocăinţă, învaţă Părintele. Dacă toţi oamenii s-ar face monahi, învierea de obşte şi sfârşitul istoriei lumii n-ar fi catastrofale, ci printr-o bucuroasă biruinţă şi printr-o nedureroasa trecere către viaţa nemuritoare14.89Nu înseamnă că rugăciunea pentru lume este privilegiul sau apanajul monahilor, ci că aceştia împlinesc mai lesne condiţiile necesare unei asemenea lucrări, deloc lesnicioase, deoarece povara lumii cade pe rugător, fiecare eveniment este trăit în inimă şi în minte. Iar în lumea noastră, viaţa creştină este practic imposibilă. Poţi, spune Părintele, doar să mori creştineşte15.

2. Familia duhovnicească„Sădeşte pomul prieteniei, / şi-ţi va aduce ramu-i pe umăr: / roadă lui dulce sub cerul gurii. / Smulge puietul crâncen al urii, / că-ţi va aduce spinu-i pe umăr: / chinuri amare şi fără număr". (Hafez)1

La începutul cărţilor şi al cuvintelor sale, Arhimandritul Sofronie cere rugăciunea cititorului2, convins de puterea rugăciunii dragostei pentru aproapele. Mai mult, doreşte din adâncul inimii ca fiecare om să se apropie de tainele lui Dumnezeu. Ştie că Duhul ce 1-a inspirat pe Pavel Apostolul (Ef 3,14 şi urm.; 1,4) trezeşte în inima preoţilor şi a credincioşilor dorinţa de a se ruga ca fiecare om să poată cunoaşte din toată fiinţa lui că Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru şi să vadă Lumina necreată manifestată în lume3. întrebându-se dacă nu cumva criza spirituală actuală este preludiul unei noi mari renaşteri, sugerează că cele petrecute aievea în sufletul indivizilor izolaţi pot produce la un mare număr de oameni o maree, suferinţele pot dobândi măreţia şi desfăşura un majestuos spectacol, dacă trec într-o rugăciune ce atinge marginile lumii (cf. Ps 18,7)4.Bine este a tinde la nejudecarea nicicând a aproapelui şi la, dimpotrivă, rugăciunea pentru el. Pentru că a judeca pe cineva pentru defectele sale se conjugă cu nevederea propriilor defecte. Dacă nu ne vedem fratele aşa cum Dumnezeu îl vede, stăm în minciună. Sfatul dat nouă este de a începe cu nejudecarea fratelui, cu dorinţa de a-i sluji. Dacă ziua întreagă va trece în această atitudine, atunci seara inima va fi simţitoare, va plânge pentru propriile lipsuri, pentru lipsa de dragoste. Totdeauna când apare o dificultate a colaborării cu altul, pricina este o lipsă de rugăciune, o lipsă de dragoste. Stareţul Siluan învaţă că, în pofida celor mai fierbinţi rugăciuni, progresul este foarte dificil. însă, stăruinţa în rugăciunea minţii aduce posibilitatea de a trăi constant cu o persoană, dar cu majusculă: cu Persoana lui Hristos, pentru ca, mai apoi, omul să fie în stare să trăiască cu milioane de persoane asemănătoare. Rugăciunea pentru altul creează o bună aşezare a inimii noastre către acesta, înrâurind spre bine rezistenţa lui, gândurile negative ce le poate avea, nu fără motiv, cu privire la noi. A nu te ruga pentru altul, din lipsa noastră de dragoste, este justificarea gândurilor rele ce le poate90avea contra noastră. „Să păzim unitatea în rugăciune împrejurul potirului lui Hristos şi vom vedea ce

uşor este să iubeşti"5. „Mai bine este a ne ruga cu evlavie pentru aproapele, decât a-1 mustra pentru tot lucrul"6. Există rugăciuni speciale, pentru un bolnav de pildă. Spunându-i numele, ne gândim la el cerându-i vindecare de la Dumnezeu. Şi aceasta nu este o iluzie, nu este patimă, ci realitate, atitudine de înviere creştină pentru fratele nostru7.„Să luăm viaţa mea: vreme de mai mult de jumătate de veac m-am rugat, câteodată până la potop de lacrimi, uneori până la a-nnebuni de deznădejde, pentru pacea a toată lumea şi pentru mântuiraa tuturor. Şi ce se petrece? Văd până şi astăzi că răul nu face decât să sporească în mersul lui."8 Dar o asemenea rugăciune pentru lumea întreagă ca pentru sine însuşi, asemeni lui Hristos, aduce o experienţă vie a Persoanei, încă din lumea aceasta, omul trăieşte consubstanţialitatea neamului omenesc, întregul Adam devine un singur Om-Omenire9.Părintele, înainte de a pleca, în pacea, pusă pe seama şi a rugăciunilor fraţilor, nu se preocupă de moartea sa, ci de viaţa fraţilor şi a surorilor sale, rugându-se ca toţi să primească darul de a urma calea arătată de Sfântul Siluan, cu nădejdea că lăsându-i, Prodromul şi Siluan îşi vor înmulţi grija pentru ei10. Rugăciunea pentru cineva duce pe cel ce o săvârşeşte în sfera duhovnicească a celui pentru care se roagă. Nu trăim răzleţiţi, rupţi de ceilalţi, ci într-o lume unde toate sunt legate întreolaltă. Şi obştea se va ruga atunci: „Doamne, păzeşte-ne. Vezi-ne neputinţa de-a ne-mpotrivi valurilor acestea de cosmice suferinţe". Iadul, spune Părintele, este lipsa de iubire la oameni. „Când vă rugaţi pentru voi înşivă, pentru mănăstire, pentru fraţi, rugaţi-vă până la această limită: „Doamne, păzeşte-ne; dă-ne un colţişor pe pământ unde să putem sluji Liturghia pentru Tine, să-Ţi aducem o rugăciune în chipul celei din Ghetsimani". Rugaţi-vă doar până-ntr-acolo: „Păzeşte-ne", fiindcă rău nimănui nu putem voi, oricine ar fi." într-adevăr, strădania de rugăciune pentru întregul Adam, pentru omenirea întreagă, face cu neputinţă dorirea răului pentru cineva, chiar unuia ce pricinuieşte o întristare de moarte".Nădejdea Părintelui Sofronie, înainte de naşterea cea nouă, este că Dumnezeu va lăsa vreme pentru obştea lui: pentru a vorbi despre rugăciune, pentru a trăi cu rugăciunea, pentru a-nţelege că rugăciunea este însuşi - Dumnezeu rugător în noi12. Şi cere neumbrita bucurie de a părăsi viaţa aceasta lăsând ucenicilor săi cunoaşterea căilor mântuirii. Mai ales că înainte de a închide ochii şi-a văzut familia duhovnicească crescând, fiecare aducându-şi energia propriei vieţi, iar adăugată celorlalte, puterea fiecăruia va creşte nesfârşit de mare. Nenorocit cel singur (Ecl 4,9-10), adăugându-i-se altul, doi pot sta nebiruiţi13. Spre aceasta Părintele cere rugăciune statornică: pentru iubirea fraţilor şi a surorilor, pentru91străbaterea în acelaşi duh a cărării vieţii, pentru unitatea iubirii duhovniceşti, spre a uşura împlinirea asemănării cu Hristos. Oprirea asupra detaliilor şi a lipsurilor vieţii exterioare duce la pierderea harului vederii Celui Veşnic14.Prin rugăciune, obştea se va preface toată într-o „singură apă via". Părintele cere obştii rugăciunea ca Dumnezeu să-i dea cuvânt bun, să-1 întărească (atunci şi cuvântul va fi tare), dar să se roage aprins, după ce va muri el, pentru toţi membrii comunităţii, pentru ca Domnul să dea tuturor „măsura deplină a vieţii noastre". „Atunci vom zidi această viaţă unită, da"15.Cum alcătuirea mănăstirească este întoarsă spre egumeni, iar egumenul fiind şi fratele obştii, o fiinţă omenească, obştea să se roage pentru el. Mai mult, ca prin el, fiecare să deprindă ce se cuvine a face (întrebarea către egumen să se pună în ideea că prin el Dumnezeu ne dă să-I aflăm voia). Pentru ca viaţa mănăstirii să fie ca a unei familii, mai mult: ca a unei singure persoane16.Rugăciunea pentru unitatea comunităţii încununează pe rugător cu teologia. Aceasta îi devine stare: fiecare membru al obştii ajunge colaborator al Dumnezeului Celui Veşnic la mântuirea oamenilor. Părintele Sofronie istoriseşte despre un monah mărunt de statură de la Rossikon, care vreme de patruzeci de ani, fiecare dimineaţă şi fiecare seară, la bucătărie, pregătea hrana „pentru oamenii pe care Dumnezeu îi iubeşte". Când un membru al comunităţii e zdrobit de întristare mare, aceasta e urmarea harului împreună-pătimirii cu oamenii întregii lumi17.într-o comunitate este important ca toţi să fie stăpâniţi de aceeaşi viziune a zidirii propriei mântuiri, a mântuirii celorlalţi şi a tuturor celor ce vin spre această comunitate. „Când suntem împreună, fiecare să-L roage pe Dumnezeu să ne dea duhul ascultării voii Sale şi să ne binecuvinteze pe toţi. Că e cel mai tânăr sau cel mai bătrân, ascultaţi-1 pe celălalt cu inima, spre a simţi când vorbeşte prin el Duhul lui Dumnezeu". înaintea fiecărui om să fii gata să-mplineşti mai curând voia sa decât pe a ta. Astfel conştiinţa se lărgeşte şi, treptat, izvorăsc lacrimile pentru întregul Adam18. Lărgirea conştiinţei vine din rugăciunea pentru toţi şi pentru fiecare: „Pentru rugăciunile lor, pentru rugăciunea lui, miluieşte-mă şi

pe mine"19.Fiecare gând, pozitiv sau negativ, chiar în singurătatea chiliei, are o energie, o putere ce se reflectă în viaţa întregii mănăstiri. Printr-o rugăciune fierbinte a unora pentru ceilalţi, a fiecăruia pentru toţi, a tuturor pentru fiecare, „zidurile" mănăstirii se întăresc, pe când osândirea fratelui sparge „zidurile" şi totul se năruie. Pentru aceasta se cere rugăciune: „îngăduie, Doamne, păzeşte-ne în ziua aceasta fără de păcat", fără a avea un singur gând păcătos. Zidurile mănăstirii se întăresc prin rugăciunea unora pentru ceilalţi, socotirea tuturor ca una, o singură familie, un singur om, ajutând aşa, şi pe oaspeţii mănăstirii, în rugăciunea lor, şi92care nu vin doar ca oaspeţi, ci ca să se roage împreună cu obştea20. Rugăciunea pentru obşte, pentru toţi şi pentru fiecare, în chilii, în timpul slujbelor, dar neîncetat, măreşte conştiinţa necesităţii unităţii. Un membru tânăr al obştii Părintelui spune că „a trăi împreună cere o mare înţelepciune din partea fiecăruia dintre noi", suflet tânăr despre care Părintele spune că a înţeles că nu este vorba de un lucru mărunt. Obştea este un grup mic de oameni, o mică părticică din Trupul Omului întreg. Unitatea obştii vine din unitatea credinţei în Iisus Hristos: „Este familia mea, este viaţa mea şi tot ceea ce fac e ca să întăresc această viaţă". Unitatea strânsă între membrii obştii duce la o mare mântuire. în inimă vor fi cuprinse, cu o dragoste nespus mai mare, un nenumărat număr de persoane. Şi nu e o cugetare abstractă, ci o stare a minţii, în care iubirea pentru fiecare membru al familiei mănăstireşti naşte dorinţa de a asculta de celălalt, oricare ar fi acesta. Dacă în rugăciunea noastră cerem ceva şi altul primeşte aceasta, trebuie lepădat gândul de invidie: Dumnezeu a auzit rugăciunea, a împlinit cererea, dar lucrarea a făcut-o altcineva. Chiar dacă această lucrare aduce slavă, nu se cade a bi invidiată. Să primească fratele slava pentru ceea ce a făcut. Pentru mine contează scopul comun: unitatea duhovnicească în iubirea veşnică. Astfel, viaţa lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor devine viaţa mea, chiar fără ca eu să fi făcut ceva. Iată că dobândirea rugăciunii pentru lumea întreagă nu este lucru de câteva clipe, ci solicită rugăciune multă, suferinţă multă, a trăi aşa încât rugăciunea aceasta să pătrundă în fiinţa noastră, să treacă de la treapta de aspect al fiinţei noastre la treapta de stare a ei. Rugăciunea trece de la lucruri simple la lumea toată. Rugăciunea pentru cei ce au venit la mănăstire, pentru cei vii, pentru toată zidirea21.Deschiderea inimii pentru fiecare membru al obştii, într-o rugăciune statornică, aduce asimilarea a douăzeci de persoane, pentru a trăi cu ele ca fraţi şi surori, fiecare purtând în sine, fiind reprezentantul unui grup de persoane asemănătoare, cu caractere asemănătoare, fiecare purtând un milion sau zece milioane de oameni asemănători, din omenirea cu miliarde de oameni, făcând, astfel, posibilă, viaţa cu miliarde de oameni, asumarea, în rugăciune, a miliarde de oameni - fiinţe dragi. Conştiinţa noastră se va împărtăşi atunci cu Hristos -Dumnezeu - Ipostatic, ni se va comunica viaţa Lui. Rugăciunea Stareţului Siluan pentru întregul Adam - „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Sfântul Duh" - făcea pe acesta ca oricând întâlnea defecte omeneşti, să cugete că omenirea întreagă era cuprinsă de „legea păcatului" (Rom 8,2), ca oricând se lovea de călcări de poruncă, căderi, prigoniri, desfrânări, să se gândească la acestea ca fiind pricinuite de necunoaşterea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt. începutul acestei ştiinţe, a rugăciunii pentru întregul Adam, este în răbdarea faţă de fiecare om22.93Dar sunt şi situaţii speciale, în care rugăciunea pentru fraţi are şi alte valenţe: boala. Părintele cere rugăciunea obştii pentru Părintele Pavel, suferind (adormit la 13 noiembrie 1992) - dimineaţa şi seara, ziua şi noaptea. Cere rugăciune şi pentru Părintele Siluan, care îngrijea de părintele bolnav. Părintele Sofronie spune că atunci când un monah e bolnav, aceasta nu se strigă. Este firesc ca un monah să fie în starea unui suferind. Suferind mereu, monahul înţelege, cu încetul, că în această formă a existenţei, nu se trăieşte numai chenoza individuală, ci şi pe cea a întregii omeniri. Pornind de la mic, de la cele mici, se va naşte o viaţă plină de măreţii23. Alte situaţii speciale sunt lipsa din mănăstire pentru ascultare: tipărirea de cărţi, cercetarea altor ţări (unde cel plecat simte rugăciunea tuturor). „Vă cer să vă rugaţi şi pentru ceilalţi fraţi şi surori ce lipsesc. Şi chiar dacă ne adunăm cu toţii, rugaţi-vă şi atunci, şi dimineaţa şi seara, pentru toţi şi pentru fiecare ca să împlinim unitatea vieţii, unitatea Omului..." Până se va ajunge la rugăciunea şi la viaţa ducând în sine şi pe Dumnezeu şi pe aproapele. Viaţa creştină începe prin noi înşine, cu păcatele şi prin pocăinţa noastră. Apoi conştiinţa creşte, cuprinzând noi elemente, suferinţele fraţilor şi surorilor, până la treapta Stareţului Siluan: a şti că Domnul dă fiecărui om să-L cunoască în Sfântul Duh24.O altă rugăciune specială este cea pentru Biserică. Dar nu se începe cu ea, ci cu pocăinţa. Părintele s-a

rugat peste cincizeci de ani, cu lacrimi, pentru mântuirea Bisericii ruse, iar în ultimii ani, pentru toată Biserica Ortodoxă oriunde ar fi. Mai mult, „voi zice că Duhul dumnezeiesc mă informează despre adevărul cuvintelor mele privind Biserica rusă şi pe patriarhul ei aşezat de Dumnezeu."25 Şi cere ucenicilor săi să se roage şi ei pentru toată Biserica Otodoxă, peste tot unde se află: „Prin duhul ei, ea stânjeneşte lumea". „O luptă aprigă este purtată împotriva Bisericii Ortodoxe, chiar dacă nimeni nu spune un cuvânt mai bun decât cel pe care ea-1 dăruieşte lumii"26.Despărţindu-se, vremelnic şi trupeşte de ai săi, le încredinţează taina: dacă Dumnezeu îi primeşte sufletul şi Părintele va fi o fiinţă vie în El, legătura sa cu obştea nu se va rupe: „conţinutul rugăciunii mele va fi această legătură şi voi: dar voi - şi nu legătura - voi veţi fi înainte de toate în inima mea, în rugăciunea mea"27.Cu părere de rău trebuie să ne despărţim, aici, de această muzică rarefiată a adâncului, dar n-o vom face fără a pune înaintea doritorilor „ Rugăciunea pentru unitatea comunităţii", preluată de multe comunităţi monastice şi eclesiale şi folosită ca putere a rămânerii în aceeaşi stare hristică: „Doamne Iisuse Hristoase, Mielul Iui Dumnezeu, Care ridici / Păcatul lumii, / Prin înălţarea Ta pe culmea Golgotei / Ne-ai răscumpărat din blestemul Legii / Şi ai aşezat la loc chipul Tău94Cel căzut; / Cel Care pe Cruce Ţi-ai întins prea curatele Tale braţe / Pentru a strânge laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi / Pe toată faţa Pământului, / Iar prin pogorârea Duhului Tău Celui Sfânt / Ai chemat pe toţi oamenii la unire, - / Tu, deci, strălucire a slavei Tatălui, / Mai înainte de a merge la această mare şi sfântă lucrare / Pentru mântuirea lumii, / Rugatu -Te-ai Părintelui Tău ca toţi să fim una, / Precum şi Tu una eşti cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. / Dă-ne nouă puterea de a iubi aşa cum Tu ne-ai poruncit-o / Atunci când ai zis ucenicilor Tăi: / - „Iubiţi-vă unii pe alţii, precum şi Eu iubitu-v-am pe voi", / Şi ne dă harul şi înţelepciunea / Să putem împlini în fiecare zi porunca aceasta / Prin Sfântul Tău Duh / Dă-ne nouă îndrăzneala de a ne smeri unii / înaintea celorlalţi, / înţelegând că cel care iubeşte mult / Se şi smereşte mult. / Deprinde-ne să ne rugăm unii pentru alţii / Şi să ne purtăm întru răbdare sarcinile unii altora. / Iar prin legătura nestricăcioasei iubiri / Uneşte-ne pe noi împrejurul cuviosului nostru egumen,Părintele N.........., / Aidoma oilor celor ascultătoare ale unei singure turme /împrejurul păstorului lor pe care-1 iubesc. / Şi ne dă să vedem în fiecare dintre fraţii noştri / Şi în fiecare dintre surorile noastre / Chipul negrăitei Tale slave / Şi nicicând să nu uităm / Că fratele nostru este însăşi viaţa noastră. / Aşa, Doamne, Tu eşti Cel Care întru bună-voinţa Ta / Ne-ai adunat de la marginile Pământului; / Ci fă să ajungem cu adevărat o singură familie, / Cu o singură inimă trăind, cu o singură voie, cu o iubire una, / Ca un singur om, / Potrivit sfatului Tău cel mai înainte de veci cu Adam, cel întâi-zidit. / întăreşpe această sfântă mănăstire pe care dreapta Ta a sădit-o, / Acoper-o cu umbra Ta, / Şi Aşează-ne sub acoperământul Preasfintei Maicei Tale, / A înainte Mergătorului şi Botezătorului Tău loan / Şi a Prea Cuviosului nostru Părinte Siluan. / Binecuvintează şi apără pe fiecare din cei ce se sălăşluiesc aici: / [ urmează numele] / Păzeşte-ne de gândurile rele, / De cuvintele nelalocul lor / Cum şi de mişcările inimii / Ce ar putea nimici sfinţita lucrare / A slujirii noastre, / Pentru ca mănăstirea aceasta să se întemeieze / Pe stânca evangheliceştilor Tale porunci, / Ca un loc de vindecare, de sfinţire şi de mântuire / Pentru noi înşine, pentru toţi cei ce sunt chemaţi aici / Şi pentru fraţii noştri şi pentru surorile noastre care lucrează şi suferă în acest loc, / Şi pentru ca toţi (noi toţi) să ne aflăm odihna întru Tine, / împăratul nostru blând şi smerit, / Acum şi pururea, / Şi în vecii vecilor. Amin. ,,28

95

3. Cosmosul întregO întâmplare petrecută la începutul vieţii monastice a Părintelui, în anii '25 -'26, i s-a-mplântat pentru totdeauna în suflet: întâlnirea, la malul mării, a unui monah bătrân cu metanii lungi, de trei sute de boabe. Părintele, apropiindu-se sfios de bătrân, se opreşte în tăcere şi ia aminte la rugăciunea bătrânului aşezat pe o stâncă. în cele din urmă, hotărăşte să-i vorbească: „Părinte, rugaţi-vă pentru mine", la care bătrânul, privindu-1, îi spune: „Vezi metaniile aceste? Le spun pentru lumea întreagă. Mă rog pentru lumea toată. Şi tu te afli aici, în rugăciunea mea." Părintele nu se îndepărtează după primul cuvânt al bătrânului; după o vreme, cuprins de deznădejde, îi repetă cererea, iar răspunsul bătrânului vine pe dată: „Ţi-am mai spus că mă rog pentru lumea întreagă şi că şi tu eşti aici, în rugăciunea aceasta". Episodul se repetă a treia oară, iar bătrânul, privind blând, îi zice: „Dar ţi-am spus că tu eşti aici - şi îmi arătă metaniile sale. Ce-ţi trebuie mai mult? Tu eşti aici, în această rugăciune pe

care o spun pentrq lumea întreagă."1

Arhimandritul Sofronie vorbeşte despre un arbore cosmic, gigant, a cărui rădăcină e Adam, Părintele socotindu-se o mică frunză pe o ramură a acestui arbore, care nu-i este străin, ci-i este temelie: „îi aparţin". „A te ruga pentru lumea întreagă, înseamnă a te ruga pentru acest arbore în întregimea lui, cu miliardele lui de frunze". Hristos poartă în Sine omenirea întreagă, arborele în totalitate, fără a excepta vreo frunză. Dobândind conştiinţa lui Hristos, ne vom ruga pentru toţi, ca pentru noi înşine2.Rugăciunea aceasta a deprins-o, apoi, Părintele Sofronie, de la Sfântul Siluan Athonitul a cărui rugăciune, încordată la extrem, era însoţită de lacrimi pentru lumea toată. Stareţul Siluan era aproape şi, mai mult, strâns unit cu „întregul Adam". Siluan trăise învierea sufletului său şi era firesc să vadă în fiecare om fratele lui pentru veşnicie. în veşnicie suntem toţi unul, spune Părintele. Aici, pe pământ, este o oarecare rânduială de succesiune temporo-spaţială. Rugăciunea pentru Adam cuprindea la Stareţul Siluan pe cei morţi, pe cei ce pătimesc în iad, pe cei vii, pe cei încă nenăscuţi, spulberând graniţele timpului. Vedea numai pe cei ce cunosc şi pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu. Sfântul Siluan, vorbind odată cu un pustnic, aude, cu surprindere, satisfacţia acestuia cu privire la damnarea veşnică a ateilor, căreia-i răspunde: „- Ei bine! Spune-mi, rogu-te, dacă vei fi aşezat în Rai şi de acolo ai putea vedea cum cineva arde în focul iadului ai putea fi împăcat?" Iar când pustnicul îi vorbeşte de răsplată, îi zice: „- Iubirea nu poate suferi aceasta... Trebuie să te rogi pentru toţi oamenii."3

96Sfântul Siluan simţea în rugăciunea sa pe vrăjmaşi şi lumea toată. Şi rugăciunea îi era viaţă veşnică, dumnezeiască lucrare, har necreat, dar duhovnicesc4. Cât timp lumea va fi în stare să primească acest dar, va continua să existe, dar dacă nu vor mai fi purtători ai ei pe pământ, fie şi răzleţi, istoria se va sfârşi, nici o ştiinţă omenească şi nici o cultură neputând opri catastrofa. Iubirea vrăjmaşilor este un har, care trebuie cerut de la Cel ce-1 poate da. Spune Sfântul Siluan: „... Nu trebuie să avem decât acest gând: ca toţi să se mântuiască"; cerea Cuviosul milă „pentru toate noroadele pământului" zicând că „dumnezeiasca dragoste nu locuieşte în cel care nu-şi iubeşte vrăjmaşii". Mai mult: „Când am să mor, voi ruga pe Domnul pentru lumea creştină toată"... „Dar când voi vedea Faţa Domnului, a Dumnezeului fără început, voi uita lumea"... „Când voi muri şi mă voi înfăţişa înaintea Feţei lui Hristos, îl voi ruga pentru lumea întreagă"5. Părintele Sofronie crede că energia rugăciunii Stareţului său se reflectă asupra sorţii cosmice a lumii întregi. Zeci de ani a cerut Stareţul Siluan în rugăciune fierbinte, ca toată lumea să-L cunoască pe Domnul în Duhul. Rugăciunea Stareţului „îmbrăţişa noroadele toate", pentru ca toţi oamenii să cunoască şi să dorească doar smerenia şi iubirea lui Dumnezeu6. Spunea Sfântul că dacă ar fi aşa, soarta fiecărui om s-ar schimba, lumea toată s-ar schimba la faţă.„Nimeni n-a cunoscut vreodată pe Dumnezeu dacă nu are iubirea de vrăjmaşi", ziceai fericite Părinte, chemând pe fraţii tăi la păzirea poruncilor lui Hristos Celui Ce ne-a izbăvit pe Cruce, pe Care, preoţi lăudaţi-L, popoare înăl-ţaţi-L întru toţi vecii." (Slujba Sfântului Siluan, Canonul Utreniei, Cântarea 8)7. în trăirea firească a întregului Adam, chemarea statornică a Domnului îşi are partea. La o asemenea stăruitoare rugăciune personală, se adaugă o rugăciune cu bătaie universală. Experienţa trăirii lui Iisus prin chemarea Numelui Său, duce omul într-o lume a suferinţei, lucrare mare, asemănătoare Părinţilor din vechime, şi cere răbdare şi smerenie până la intrarea lui în suferinţa Domnului din Ghet-simani. Aceasta este starea cerută în rugăciunea pentru toată lumea. Starea în care era Hristos urcând singqr pe Golgota, purtând întristarea lumii întregi. „Cineva cu adevărat înţelept ar putea să-mi spună: „Părinte, sunteţi nebun! Vorbiţi despre aceste lucruri unor începători! Domnul a adus din Cer acest foc, iar când a venit pe pământ, doar El era purtătorul Acestui Duh. Cum puteţi vorbi despre aceste lucruri unor monahi începători?" Da, recunosc că e niţel nebunesc a vorbi despre aceste stări unor începători... numai că, în ciuda a toate, ne vom ruga pentru întreaga lume suferindă, gata fiind, şi noi, să trăim aceste suferinţe. "s O întâlnire a Părintelui cu Stareţul său: acesta-1 întreabă ce face, cum merg lucrurile, iar Părintele răspunde că atunci când se roagă are impresia că uită lumea, dar că-şi simte încă trupul, la care Stareţul îl întreabă dacă trupul nostru nu este cumva el97lumea. într-adevăr, avea să împărtăşească mai târziu Părintele ucenicilor săi9, trupul nostru are aceleaşi elemente cu arborele uriaş al omenirii (exemple stau alimentele consumate - fructe exotice, peştii pescuiţi de pretutindeni), hrana e comună tuturor oamenilor, trupul, deşi despărţit de alte trupuri, este alcătuit din aceleaşi elemente. Trupul nostru este o părticică din Trupul cel mare al omenirii. Amintindu-ne de trupul nostru ne amintim de lume, până ce vom ajunge la conştiinţa rugăciunii pentru

trupul întregului Adam.La aceste măsuri vom ajunge chemând în ajutor pe Părintele nostru Sofronie şi pe Părintele său în Domnul - Stareţul Siluan. „Cu rugăciunile tale ai câştigat învăţător pe calea smereniei pe Hristos, iar Duhul Sfânt în inima ta a mărturisit mântuirea ta. De aceea se bucură acum şi prăznuiesc pomenirea ta toate popoarele pământului chemate prin tine la nădejde Siluane Sfinte, Părintele nostru, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre" (Troparul Sfântului Siluan, Glas 4)10.„I-a fost dat fericitului Stareţ Siluan să se roage pentru toată lumea ca pentru sine însuşi. Fie ca Domnul să dea tuturor şi fiecăruia să vadă Lumina unei astbel de rugăciuni", rugăciune ce restaurează omul în chipul său de la început."„Iată, rugaţi-vă pentru mine şi Dumnezeu să vă păzească. Putem sfârşi, datoria mea e împlinită"12 „Rugăciunea mea este ca Dumnezeu să vi Se descopere tuturor, la toţi şi la toate, aşa cum S-a arătat Stareţului Siluan."13 „Rugaţi-vă şi pentru mine. Lesne îmi este să mor. Mi-e greu să trăiesc, numai că moartea nu vine. Aşadar, rugaţi-vă pentru mine şi gândiţi-vă în ce tărâmuri duhovniceşti duhul nostru trebuie să se mişte"14 (Arhimandritul Sofronie).

In loc de concluzie„Iartă-mă, Părinte Sfinte, că am îndrăznit, în nebunia mea, să vorbesc despre ceea ce, întru îngăduinţa ta, ucenicilor tăi ai încredinţat. Recunoscător lui Dumnezeu că mi-a dăruit nemeritata fericire de a afla despre tine şi de-a fi avut lesne şi ades' trecere, chiar dacă pe departe, pe lângă ucenicii tăi, după ce tu ai plecat de aici; îngăduie-mi, rogu-te, să-ţi cer aceasta: acum că ai biruit toate marginile pământeşti şi vezi negrăita frumuseţe a Domnului Care te-a iubit şi pe Care L-ai iubit şi a Prea Curatei Sale Maici, dulceaţa dumnezeieştii iubiri te-a făcut să uiţi lumea noastră afundată în încercări sau te rogi pe mai departe încă şi mai vârtos fiindcă, aşa cum zice Părintele tău Siluan, iubirea nu poate nici uita, nici odihnă afla înainte de-a-şi fi cucerit ultimul dor? Şi întrucât de-acum nu mai putem auzi98glasul tău, încă ne rămân cuvintele tale întru care-ţi aflăm răspunsul şi cuvintele Scumpului nostru Siluan: „Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu, Făcătorul său şi cerescul său Părinte, odihnă pe pământ nu poate afla". Iar sufletul cugetă:" Când Domnului mă voi înfăţişa, milostivirea Sa voi cere spre mântuirea tuturor creştinilor". Şi în aceeaşi vreme, cugetă: „Când Faţa Sa mult-dorită voi vedea, nimic a zice n-oi putea întru bucuria mea; fiindcă atunci când covârşit de iubire este, omul cuvânt defel a rosti nu poate". Şi cugetă iar: „Ruga-mă-voiu pentru tot neamul omenesc, ca oamenii toţi la Domnul să-se-ntoarcă şi-ntru El pacea să-şi găsească, pentru că dumnezeiasca dragoste voieşte ca toţi să se mântuiască"1 (I Tim 2,4).Cuviosul Marcu Ascetul spunea despre rugăciune că „e maica virtuţilor"2. Părintele Sofronie spune că, observând realitatea înconjurătoare, remarcăm că fiecărei nevoi reale îi corespunde, în existenţa cosmică, o posibilitate de a o satisface. Trebuie doar găsit accesul la acest mijloc3. Nevoia noastră este de regăsire. A unităţii fărâmate a neamului omenesc. Şi ştim şi modalitatea: rugăciunea. Rugăciunea de pocăinţă. Pocăinţă desăvârşită, unită cu nădejdea că în acest iad chiar, străluceşte lumina învierii Mirelui minţii noastre. Şi iadul nostru nu este unul sartre-ian, ci „siluanian". Un iad unde nu suntem singuri. Acolo, aici, în abisul lăuntric, e Hristos, împreună cu prietenii Săi. Şi între ei, şi iubiţii noştri dascăli Siluan Athonitul şi Sofronie întemeietorul de obşti şi Rugător pentru unitatea comunităţii.în postfaţa autobiografiei sale duhovniceşti, Părintele Sofronie destăinuie: 1905 - Einstein împărtăşeşte lumii ecuaţia E = mc2, care va schimba cursul ştiinţei veacului acestuia; 1906 - Cuvântul Domnului a fost către Siluan, în Munte: „Ţine-ţi mintea-n iad şi nu deznădăjdui!" E=mc2 a marcat nu doar explozia surselor colosale de energie pentru viaţă, ci şi începutul încingerii focului apocaliptic zorit a-nghiţi orice viaţă4. Cuvântul dat Stareţului este taina întoarcerii la dragostea lui Hristos. Arhimandritul Sofronie a fost martorul acestei învieri până la marginile lumii. „M-am pus să lucrez aşa cum Domnul mă învăţase; mintea mea s-a făcut curată, iar Duhul mărturisea despre mântuirea mea" (Stareţul Siluan).Dragostea Părintelui Sofronie nu a cunoscut limite. întrebând un prieten din Atena, care îl cunoscuse, prin ce i s-a împlântat în memorie, acesta mi-a răspuns: „Avea o dragoste universală pentru oameni..." De statura duhovnicească a Arhimandritului se cuvine a ne apropia cu sfială şi cu rugăciune multă. Multă şi totală. Zdrobind egoismul din noi şi deschizându-ne inima spre suferinţele şi mântuirea tuturor celor cu care Domnul ne-a dat să venim în atingere. Părintele s-a mutat în Ceruri. Trupul său odihneşte, vegheat de o candelă şi de dragostea

99tuturor celor pe care în Domnul i-a rodit, în mijlocul lumii. Sufletul său rugător este împreună cu Hristos, în iadul lumii acesteia, plângând pentru fiecare suflet ce refuză mântuirea şi alături stând, în război, de toţi cei ce aleargă în arenă. Trupul său în mormânt, în cripta mănăstirii Sfântul loan Botezătorul, între chilia în care a locuit şi izbele Părintelui Simeon (unde noul stareţ trudeşte asupra scrierilor şi cuvintelor Părintelui său) şi ale Maicii Pelaghia (atelierul ei de sculptură în lemn), odihnind lângă schimonahia Serafima şi aşteptând odihna celorlalţi fraţi şi surori, ale căror mormânturi aşteaptă pregătite; sufletul în iad, cu Hristos înviind şi cu Siluan, absorbind în dragoste pe toţi cei născuţi din Eva orbecăind în întuneric; bucurându-se de îndumnezeirea în Hristos Iisus Dumnezeu - Omul - îndumnezeit; petrecând în rai cu Domnul, cu tâlharul cel din dreapta şi cu toţi tâlharii lumii de la-nceputul veacurilor care şi-au adus pocăinţa întru miros de bună mireasmă duhovnicească, şi cu toate surorile Magdalenei şi Egiptencei; şi pe scaun întru Hristos cu Tatăl şi cu Duhul5, toate împărtăşindu-i-se în Duhul Sfânt întru Lumina necreată a Dumnezeieştii Slave.Părintele n-a plecat, ci este aici, între noi, în inima duhovnicească a lumii, întru Duhul Fiului. Şi va rămâne până la sfârşitul veacurilor şi „dincolo de vălul zilei a opta" unde se pregătea mult să treacă.în Liban, în cripta mănăstirii Mar Sarkis este un mormânt cu o inscripţie: „Aici, între noi, se odihneşte Gibran"6. în pământul acesta, în cripta mănăstirii Botezătorului loan, în Anglia, într-un mormânt străjuit de-o cruce de lemn pectorală şi de o candelă, cu o icoană a lui Hristos în slavă înainte (reproducere după un original al Părintelui aflat într-o biserică din Kent), se odihneşte, între noi Arhimandritul Sofronie. Acolo, întru odihna sa, ne îmbrăţişează pe toţi în dragostea lui necondiţionată, desăvârşită, în Hristos, cu puterea Duhului Sfânt.„Nu uitaţi cuvintele acestea. Dumnezeu v-a dat vreme să vă zidiţi mântuirea veşnică. N-o risipiţi!"7

„blândeţea candelei îi ardeîn inimace nu mai ştienimic asemeni, în iubire, pe pământştiu, vom muridar câtă splendoare!" (Daniel Turcea, Anastasia)8

100

NoteMotto:' Andrei Tarkovski, Scenariul filmului „Sacrificiul", în revista Transilvania (Noua Serie nouă), nr. 1-3 (XCIX) /1993, Anul XXII, p. 148, în româneşte de Ioan I. Ică.

Introducere:'Actul de canonizare al Sfântului Siluan Athonitul, în traducerea lui Gherontie Cruceada, din Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus (Pelerinul rus), Chişinău - Axul Z - Bucureşti - Axis Mundi, 1992, p. 1742 Fratele Louis-Albert Lassus, v.p. prefaţă la Silouane - Ecrits spirituels (Extraits), Ed. Abbaye de Bellefontaine, 1989, p. 73 Scrisoarea Părintelui Ioan cel Străin, în Andre Scrima, Timpul rugului aprins -Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 24.4 Motto-ul îi aparţine, în fapt, lui Alexander, eroul Sacrificiului tarkovskian, care rosteşte aceste cuvinte în timp ce răsfoieşte un album mare cu reproduceri după vechi icoane ruseşti, secvenţă din prima scenă în salonul casei, ce va fi aprinsă, a filmului, cf. Revistei Transilvania, nr. cit., p. 148.5 Nu lipsită de rod se va dovedi „Rugăciunea ce se spune mai înainte de a citi", de ale cărei cuvinte ne-am folosit aici, spre adâncire, din Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, publicate de Cuviosul Nicodim Aghioritul şi editate la Bucureşti, Anastasia, 1996, cu o introducere, note şi comentarii de Virgil Cândea, p. 245.6 Patericul, Curantul al 7-lea de la Avva Moise, Alba-Iulia, episcopia Ortodoxă Română, 1990, p.142.7 înainte de a trece la Domnul, Părintele Sofronie obişnuia să ţină, săptămânal, un cuvânt de învăţătură către obştea sa. Tema unui astfel de cuvânt, rostit la 24 februarie 1992 în biserica Sfântului Siluan din mănăstirea întemeiată de Părintele Sofronie (Sfântul Ioan Botezătorul - Essex, Anglia), a fost chiar „O! Cât de mult aş vrea să fiţi poeţi cu toţii!"; cuvântul acesta a fost publicat în seria Documente a Caietelor Asociaţiei Sfântul Siluan Athonitul - „Buisson Ardent", no. 1, Editura Le Sel de la terre, Pully, p. 18.

8 P. Alexandre Eltchaninoff, Ecrits Spirituels, Begrolles-en-Mauges, Ed. Abbaye de Bellefontaine, 1979, p. 108.9 Patericul, ed. cit, Pentru Avva Meghetie 4, p. 151.10 Ieromonahul Serafim Rose, Cuvânt înainte la Cuviosul Paisie de la Neamţ (Velicikovski) - Autobiografia unui „Stareţ", Sibiu, Ed. Deisis, 1996, p. 16.11 Maxime Egger, Archimandrite Sophrony, moine pour le monde, în seria Studii a Caietelor „Buisson ardent", no. cit., p.27.12 Ibidem, p. 2813 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu tel qu'Il est, Geneva, Labor et Fides, 1988, p. 14. Fratele său mezin a devenit expert contabil, fiind condamnat de două ori la exil interior101de către puterea comunistă, din pricina angajării sale în viaţa bisericească, considerată de autorităţile bolşevice ca agitaţie şi propagandă antisovietică (Maxime Egger, stud. cit., p.28).14 Maxime Egger, stud. cit.,p. 28.15 Rosemary Edmonds, Introducere la Archimandrite Sophrony. Sa vie est la mienne, Paris, Les Editions du Cerf, 1981, p. 7.16 Maxime Egger, stud. cit., pp. 32-33.17 Rksemary Edmonds, introd. cit. p. 7.18 Maxime Egger, stud. cit.,p. 29.19 Maxime Egger, Archimandrite Sophrony: A monk for the World, în Sourozh, publicaţia Eparhiei Patriarhale Ruse a Surojului, Londra, no. 59, p.l. Articolul este traducerea din franceză a articolului publicat în revista Contacts 163 (1993), pp. 163-177, traducerea aparţinând lui Deborah Honore. Mulţumim pe această cale Părintelui Symeon, duhovnicul actual al mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, pentru bunăvoinţa de a ne fi pus la dispoziţie textul francez, fotocopiat, al articolului. Menţionăm că studiul publicat în Caietele Asociaţiei Sfântului Siluan Athonitul este o dezvoltare pe larg a temei, urmând să apară eşalonat în această publicaţie, în numerele următoare (Părintele Diacon Maxim a preconizat cinci părţi ale acestui studiu).20 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu... op. cit.., p. 14.21 Ibidem, p. 10 22lbidem, p. 15.23 Ibidem, p. 17.24 Ibidem, p. 18.25 Maxime Egger, stud. cit., p.33.26 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte la Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, Alba-Iulia, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1994, p.8.27 Maxime Egger, stud. cit., pp.34-36.28 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.8.29 Maxime Egger, stud. cit., p.37.30 Archimandrite Sophrony, La Felicit 1 le de connaître la Voie, Geneva, Labor et Fides, pp.115-116.31 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p. 1932 Maxime Egger, stud. cit., pp.36-40.33 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p. 20.34 Ibidem, p. 40.35 Maxime Egger, Prefaţa la De Vie et d'Esprit, Lausanne, Le Sel de la terre, 1992, p.6.36 Maxime Egger, art. cit., p.237 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.9.38 Maxime Egger, art. cit., pp.2-4.39 Idem, Prefaţa la De Vie et d'Esprit, op. cit., pp. 6-740 Idem, art. cit., p.441 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.9.42 Maxime Egger, art. cit.,p.4.43 Jacques Touraille, Nouvelle Petite Philocalie, Geneva, Labor et Fides, 1992, p.97.10244 Rosemary Edmonds, introd. cit., pp. 9-10.45 Maxime Egger, introd. cit., p. 7.46 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p.130 47Ibidem, p.180.48 Maxime Egger, art. cit., p.4.49 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.1050 Maxime Egger, art. cit., p.4.51 Sfântul Ioan Casian, Aşezămintele mănăstireşti, în „Scrieri alese", Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1990, p. 249.52 Sfântul Paisie Velicikovski, Crinii Ţarinii, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, p.180.

53 Cuviosul Siluan Athonitul, întră Iadul Deznădejdii şi Iadul Smereniei, Editura Deisis, Sibiu, 1996, p.3154 Maxime Egger, art. cit., p.5.55 Archimandrite Sophrony, Parole â la Communante, No.7, februarie 1993, Monastere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, p.656 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.1057 Maxime Egger, prefaţa cit., p.7.58 Sfântul Ioan Scărarul - Scara, Cuvântul VII, Despre plânsul de bucurie-făcător, 3, p. 16459 Archimandrite Sophrony, La Felicite ..., op. cit.., p. 12360 Rosemary Edmonds, introd. cit, p.10.61 Archimandrite Sophrony, „Parole ă la Communante", No. 17, ianuarie 1994, Monastere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, pp.5-6. în ceea ce priveşte atributul de „stareţ", în tot cursul studiului vom folosi sensul utilizat de Părintele Sofronie însuşi şi care e acela al întregii tradiţii duhovniceşti ruse - şi anume pe acela de „avva", de părinte duhovnicesc, neînţelegând prin el pe conducătorul mănăstirii, aşa cum s-a încetăţenit în mediile monastice româneşti, nici pe acela de duhovnic, de preot care spovedeşte, ştiut fiind faptul că Sfântul Siluan a fost simplu monah (cu schima mare), neavând hirotonia în nici una din treptele preoţiei - a se vedea şi nota din arhivele mănăstirii Sfântul Panteleimon (Rossikon) de la Athos, în Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, Moine du Mont-Athos, 1866 - 1938, Vie - Doctrine - Ecrits, Ed. Presence, Sisteron, 1989, p. 13. Şi aceasta din dorinţa de a rămâne cât mai apropiat de duhul Părintelui nostru întru Hristos.62 Maxime Egger, pref. cit., p.7.63 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane ..., op. cit.., ibidem. 64Ibidem, p. 81.65 Sfântul Ioan Scărarul - Scara( Cuvântul IV, Despre fericita şi pururea pomenita ascultare, 4, p. 79.66 Archimandrite Sophrony, „Paroh ă la Communante", No. 16, Crăciun 1993, Monastere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, p.12.67 Maxime Egger, art. cit., p. 6.68 Ibidem, pp. 6-7.69 Helene Arjakovsky - Klepinine, Biographie Spirituelle, în Mere Mărie Skobtsov (1891-1945) - Le Sacrement du frere, Editions Le Sel de la terre, Pully, 1995, p.22.70 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., pp. 131-132.10371 Sfântul Simeon Noul Teolog, Imnul 18, în Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae,Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, pp.416-417.12 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., p. 133.73 Maxime Egger, art. cit., p. 7.74 Rosemary Edmonds, introd. cit., pp. 10-12.75 Maxime Egger, art. cit., p. 8.76 Rosemary Edmonds, intod. cit., p. 12.77 Maxime Egger, art. cit., p.8.78 Rosemary Edmonds, introd. cit., p.12.79 Maxime Egger, introd. cit., p.880 Rosemary Edmonds, introd. cit., pp.12-13.81 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p. 129.82 Ibidem, p. 12883 Ibidem, p. 12784 Maxime Egger, art. cit., p.7.85 Ibidem.86 Ibidem, pp. 8-10.87 Convorbirea Părintelui Sofronie cu re" actorul revistei Paix a mănăstirii ortodoxe franceze Sfântul Nicolae de la Dalmerie, cit. în Mărturisirea unui pelerin..., op. cit.., p. 177.88 Maxime Egger, art. cit., p. 10. Am folosit, în prezentarea vieţii mănăstirii Sfântul Ioan Botezătorul, multe elemente din articolul Părintelui Maxime, articol ce ne-a fost cu căldură recomandat ca sursă pentru biografia Părintelui Sofronie de către Arhimandritul Simeon, stareţul şi duhovnicul actual al mănăstirii, cel mai vechi ucenic al Stareţului Sofronie De asemeni, am introdus şi detalii cunoscute de noi din vremea celor trei sejururi petrecute între fiii şi fiicele duhovniceşti ai Părintelui.89 Le Sinaxaire, Tome VI, adaptare franceză de ieromojahul Macarie din Simonos Petras, Editions To Perivoli tis Panaghias, Tesalonic, 1996, p. 114.90 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte al traducătorului la Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile ..., op. cit.., p. 8.91 Ibidem, pp. 8-10.92 Maxime Egger, stud. cit., p.24.

93 Idem., art. cit., pp. 10-11.94 Nota Traducătorului - Părintele Simeon - în Archimandrite Sophrony, Parole â la Communant, No. 16, Crăciun 1993, Monaspere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, p.2.95 Maxime Egger, introd. cit., pp.8-9.96 Dom Silouane, Quand un moine benedictin, recoit la paternite de saint Silouane, în Seria „Mărturii din Buisson Ardent", 1/1996..., rev. cit., p.78.97 Maxime Egger, art. cit., p.3.98 Idem., pref. cit., p.5.99 Andre Scrima, Timpul Rugului Aprins, op. cit.., p.25.100 Maxime Egger, pref. cit., pp.5-6.101 Rosemary Edmonds, introd. cit., pp. 13-14104102 Nota Redacţiei la Maxime Egger, Archimandrite Sophrony: A monk for the World, art. cit., p.l.103 Maxime Egger, stud. cit., p. 24. 104Idem., art. cit., p.ll.105 Rosemary Edmonds, introd. cit., p. 14.106 Dom Silouane, art. cit. (Conferinţă rostită la 8 octombrie 1994 la Centrul Ortodox al Patriarhiei ecumenice din Geneva - ChamWsy, cu prilejul primei întâlniri plenare a Asociaţiei Sfântul Siluan Athonitul - după Nota 1, p. 82, art. cit.), p. 69.

Partea întâi- Spre o anatomie a rugăciunii -I. Atmosfera rugăciunii 1. Definiţia rugăciunii1 Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, p.l5.2 Virgil Cândea, Postfaţa la Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, op. cit.., p.261.3 Ieromojah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după tradiţia Sbinţilor Părinţi, Deisis, Sibiu, 1996, p.l93.4 Tito Colliander, Le chemin des ascetes, Abbaye de Bellefontaine, Begrolles - en -Mauges, 1989, p.57.5 Ibidem, p.606 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op* cit.., p.27.7 Ibidem.8 Ibidem, p.75. "Ibidem, p.l 28. 10 Ibidem, p.l47." Idem, Starets Silouane, op. cit.., p.l32.12 Pere Boris Bobrinskoy, Priere et vie interieure dans la tradition orthodoxe în O. Clement, B. Bobrinskoy, E. Behr-Sigel, M. Lot-Borodine - La douloureuse joie (Apercus sur la priere personnelle de l'Orient chretien), Abbaye de Bellefontaine, Begrolles-en-Mauges, 1993, p.44.13 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.32-33.14 Idem, Starets Silouane, op. cit.., p 141.15 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XXVIII, Despre fericita rugăciune, 1, ed. cit., p.403.16 Catehism ortodox - Viu este Dumnezeu, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p.516.17 Jean de Valaam, Beatitudes - Lettres d'un moine aux enfants de ce monde, scrisoarea din 4 august 1939, Le Sel de la terre, Pully, 1994, p.27.18 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.49-50.19 Ibidem, p.55.20 Ibidem, p.73.1052. Condiţiile rugăciunii' Ieromonah Cabriel Bunge, Practica rugăciunii personale..., op. cit.., p.53.2 Părintele Symeon în Celălalt Noica, Mărturii ale monahului Rafaih Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, p.157.3 Sfântul Macarie Egipteanul, Omilia VI, 1 în Scrieri, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 121.4 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.58.5 Ibidem, p.55.6 Ibidem, Părintele citează scrisoarea unui vechi rabin, convertit la creştinism, pp.55-57.7 Ibidem, p.57.8 Ibidem, pp.32-33.9 Idem, De Vie et d'Espirit, op.cit., p.25.10 Idem, Starets Silouane, op.cit., p.38.

11 Olivier Clement, Prolegomenes în O. Ciment ş.a., La douloureuse joie, op. cit.., p.26.12 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p.38.13 Idem, Starets Silouane, op. cit.., p.126.14 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.190.15 Idem, Starets Silouane, op. cit.., p. 335.16 Idem, La Felicite..., op. cit.., pp.81,97.17 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei..., op.cit., pp.85,86,88,93.18 Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul XVI Despre iubirea de arginţi şi despre neagonisire 12, op. cit.., p.252.19 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei..., op. cit.., p.99.20 Ibidem.21 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.28.22 Ibidem, p.29.23 Ibidem, p.65.24 Ibidem, pp.58-59.25 Idem, De Vie et d'Esprit..., p.57.26 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.160.27 Idem, Starets Silouane..., op. cit.., p.163.28 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., pp.88-89.29 Ibidem, p.89.30 Idem, De Vie et d'Esprit..., op. cit..,p.59.31 Ibidem, p.35.32 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.58.33 Idem, Starets Silouane..., op. cit.., p.179.34 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.17.106

3. Deprindere1 Maxime Egger, prefaţa la Archimandrite Sophrony, De Vie et d'Esprit, op. cit.., p.5.2 Vladimir Lossky, Les Starets d'Optino, în Vladimir Lossky et Nicolas Arseniev, La Paternite Spiriturlle en Russie aux XVIIleme et XIX6me siecles, Abbaye de Bellefontaine, Begrolles, 1977, p.93.3 Ignace Briantchaninov, Les miettes du festin, Introduction â la tradition ascetique de l'Eglise d'Orient, Editions Presence,Sisteron, 1979, p.63.4 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.47.5 Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete, suta a doua, 6, în Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 6 din ediţia românească a Filocaliei, în traducerea Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1977, p.62.5 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane..., op. cit.., pp.81-82.7 Ibidem, p.82.8 Ibidem, p.453 (Nota 13).9 Ieromonahul Rafail, Nota 14, în Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevo-inţei..., op. cit.., p.105.10 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile novoinţei..., op. cit.., p.63.11 Ibidem, p. 105 (Nota 15).12 Ibidem (N. tr.)13 Ibidem, pp.63-65.14 Ibidem, pp.71,73.

II. Intrarea în adânc 1. Conţinutul rugăciunii1 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.102.2 Idem, Parole â la Communante, No. 11, Julie 1993, Monastere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, p.73 Ibidem.4 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.78.5 Idem, Voir Dieu tel qu 'II est, op. cit.., p. 11.6 Idem, Parole ă la Communante, No. 22, Rusalii 1994, Ed. cit., pp.9-10.7 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.107.8 Ibidem, p. 109. "Ibidem, p. 116. 10 Ibidem, p.68." Idem, De Vie et d'Esprit, op. cit.., p.47.12 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.141.13 Idem, Sa vie est la mienne, kp. cit.., p.29.14 Ibidem, p. 105.10715 lbidem, p.112.

16 Idem, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.54.17 lbidem, p.52.18 lbidem.19 Idem, Parole ă la Communante, No. 26, noiembrie 1994, Ed. cit., p.5.20 Idem, p.8.21 Idem, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.61.22 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.88.23 lbidem, p. 184.24 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.176.

2. Caracteristici1 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.26.2 lbidem, pp.59-60.3 Idem, Sa vie est la mienne, p.82.11dem, Parole ă la Communante, No. 22, ed. cit., p.lO. '' Celălalt Noica, op. cit.., pp.59,78.6 lbidem, pp.67,77.7 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.56 şi8 Idem, Parole â la Communante, No. 20, aprilie 1994, pp.2-3.9 Idem, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.5610 Idem, Parole ă la Communante, No. 20, p.3. " Idem, Sa vie est la mienne, op* cit.., p.87.12 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.59.13 Idem, Parole ă la Communante, No.9, Paşti 1993, Ed. cit...., pp.7-8.14 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., pp.40-41.15 lbidem, p.88.16 Idem, La Felicite..., op. cit.., p. 173.17 Idem, Parole ă la Communante, No. 15, Nov. 1993, Monastere Stavropegique Saint-Jean-Baptiste, Essex, p.4.

3. Felurile de a te ruga1 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.81-82.2 Idem, Starets Silouane..., op. cit.., pp.37-38. 1 lbidem, p.49.4 Idem, Sa vie est la mienne( p. 152.5 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.61.6 lbidem, p. 175.' Idem, Sa vie est la mienne, p.55.1088 Sfântul Simeon Noul Teolog, Rugăciune către Sfântul Duh Cel de o Fiinţă şi e un Scaun cu Tatăl şi cu Fiul, în Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei, op. cit.., pp.31-33.9 Michel Evdokimov, La Priere des Chretiens de Russie, Editions C.L.D., Chambray-les-Tours, 1988, p.58.10 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.40." Ibidem, p.79. Cealaltă formă a Rugăciunii Domneşti compuse de Părintele Sofronie este în cartea sa „La Felicite...", cit. mai sus, la pp.181-186: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri, sfinţească-se Numele Tău: Tu ai dat minţii mele să adulmece mireasma Sfinţeniei Tale, iar acum însetat mi-e sufletul să se sfinţească întru Tine. Vie împărăţia Ta: ascultă rugăciunea mea: viaţa Ta împărătească să mă covârşească pe mine, sărmanul şi ticălosul şi să se facă viaţa mea în vecii vecilor. Facă-Se voia Ta precum în cer, aşa şi pe pământ, pe pământul fiinţei celei create... să fiu şi eu poftit, aşa muritor cum sunt în marea desfăşurare a acestei Lumini, aşa cum este întru Tine dintru începuturi. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, şi înainte de toate şi mai apoi „Pâinea cea adevărată Care Se pogoară din ceruri şi dă viaţă lumii" (In 6,32-33). lartă-ne nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri... Te rog trimite asupra mea, a celui afundat în stricăciune, harul Sfanţului Tău Duh: spre a-mi da puterea să iert toate tuturor, ca nici o piedică să nu rămână în mine şi să nu mă-npiedice să primesc de la Tine iertarea nenumăratelor mele păcate şi nu ne duce pe noi în ispită... Tu, Cel Care cercetezi inimile, îmi cunoşti strâmbătatea şi aplecarea mea spre păcat, ci te rog: trimite îngerul Tău cu spadă vâlvâitoare spre a-mi ţine calea ce duce la cădere (cf. Num 22,22 şi sq.). Ci ne izbăveşte de cel viclean... Părinte Sfinte, Atotputernice şi Bunule, dezleagă-mă din stăpânirea vrăjmaşului nostru, Potrivnicul Tău. A-i ţine singur piept întrece puterile mele."12 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.50.13 Pere Boris Bobrinskoy, Priere et vie interieure..., stud. cit. în op. cit.., pp.65-66. Cuvintele poetului Charles Peguy (tr.ns.) „Adevărat zic, zice Domnul, nu cunosc nimic mai frumos în lumea toată / Decât un mic copil care-adoarme spunându-şi rugăciunea" (traducere liberă).14 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p. 13.15 Ibidem, p.14.16 Celălalt Noica, op. cit.., p.40.17 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No. 25, octombrie 1994, Ed. cit., p.2.

18 Idem, Starets Silouane..., op. cit.., p.75.19 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.150.20 Idem, Parole ă la Communante, No. 10, mai 1993, Ed. cit., p.7.21 Ibidem, p. 12.22 Idem, Parole ă la Communante, No. 17, Ed. cit., pp.9-11.23 Ibidem, p. 10.24 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.38.25 Ibidem, p.78.26 Idem, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, op. cit.., pp.58-59.27 Idem, Starets Silouane, op. cit.., p.95.28 Ibidem, pp. 132-134.10929 Pere Boris Bobrinskoy, Priere et vie inteheure..., op. cit.., p.55.30 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.61-63.31 Ibidem, p.64.32 Idem, Paroleă la Communante, No. 1, iunie 1992, Ed. cit., p.l.33 Idem, Scopul nostru este mântuirea veşnică, Libertate şi frică de Dumnezeu, Cuvânt către obşte ţinut în rusă la 25 iulie 1990 în biserica Sfântului Siluan, în Buisson Ardent 1/1996, rev.cit., p.l2 (Nota despre circumstanţele ţinerii Cuvântului la p.l6). Nu ni se pare lipsit de importanţă a mai prezenta câteva pilde ale unor astfel de invocări, din sursele Parole â la Communante (toate), precizând - pentru fiecare numărul buletinului. Precizăm că formula este aceeaşi în partea iniţială, ceea ce diferă este cererea, în intensitatea ei: No.7, februarie 1993 (p.l): „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui, Cel Care ridici păcatele lumii, miluieşte-ne pe noi. Tu Cel Care ridici păcatele lumii, primeşte rugăciunile noastre şi ne dă cuvânt bine-plăcut Ţie (cf. Ps 18,15)", Către Născătoarea „... şi ne învaţă calea Adevărului veşnic al Fiului tău" (până la „sălăşluieşte-te la noi", inclusiv, formula e identică cu cea din textul nostru), către Prodrom „...roagă-te pentru noi şi ne păzeşte prin rugăciunile tale de orice cuvânt şi de orice lucrare vătămătoare pentru suflet". No. 8, martie 1993 (p.l): Către Prodrom „... mult-iubitul nostru apărător, sălăşluieşte-te mai des la noi" (până la „prieten al lui Hristos-Dumnezeu" identic cu celelalte). No. 9, Paşti 1993 (p.l) aceleaşi formule şi „Binecuvântat să fie Dumnezeu că mă aflu din nou cu voi". No. 10, mai 1993: Născătoarei) „... şi ne călăuzeşte pe calea cea adevărată a iubirii lui Hristos, ducându-ne la picioarele Sale". Prodromului „... şi ne călăuzeşte pe calea cea adevărată" (p.l). No. 11, iqnie 1993 (p.l): Născătoarei- „... şi ne ajută să străbatem calea către Domnul cu inspiraţie", iar către Cuviosul Siluan „Sfinte Părinte Siluane, Părintele nostru, rămâi cu noi şi ne ajută în tot ceasul, în toată vremea". No. 17, ianuarie 1994 (p.l): Născătoarei „... şi insuflâ-ne tot binele ducându-ne la mântuire în împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru"; „Fie Numele Domnului binecuvântat şi proslăvit în vecii vecilor".Am arătat mai multe „reţete" de rugăciune, fie ele şi fragmentar, nu din alt motiv decât acela de a arăta gradele de libertate şi inventivitatea practică a Părintalui. O altă mărturie stă şi cântarea rugăciunii „împărate ceresc" în perioada post-pascală, întrucât nicicând n-a socotit-o ca pe o rânduială obligatorie în viaţa sa dqhovnicească (Parole ...No.19, martie 1994, p.l). încă o zdrobire a literei în favoarea libertăţii duhovniceşti. încă o singură exemplificare (din No.26, p.l, către Născătoarea): „.-. rugămu-te pe tine ceea ce eşti milostivă, aruncă-ţi privirea peste inimile noastre abătute, sălăşluieşte-te la noi în ceasul acesta şi ne dă cuvânt bun care să ne mântuiască şi să ne ajute în slujirea noastră". „Mare Sfinte Ioane, Înainte-Mergătorule al Domnului, du-ne în împărăţia lui hristos, prietenul Tău" şi către Cuviosul Siluan (No.3, octombrie 1992, p.l): „Sfinte şi Cuvioase Părinte Siluane, apărătorul şi mijlocitorul nostru în Ceruri, înaintea Feţei Domnului, rugămu-Te, nu ne părăsi, ci, acum că vezi pe Domnul cu faţa descoperită, sălăşluieşte-te la noi şi ne călăuzeşte"34 Idem, Documentul citat la începutul notei precedente, rev. cit., p.l6. Vom cita şi aici, pentru frumuseţea lor, variaţiuni ale acestor alese imne finale: (vom folosi acelaşi sistem de indicare a sursei) -No.8, p.l2: „Rugaţi-vă pentru mine cum şi eu mă rog pentru voi". „Sfinte Părinte Siluan roagă-te lui Hristos-Dumnezeu să Se milostivească de noi şi de lumea lui Dumnezeu". No. 12, iulie-august 1993, pp.l 1-12: „Sfinte Părinte Siluane, nu ne110părăsi pe noi, fiii şi fiicele tale lipsiţi de pricepere, ci ne ajută să păzim poruncile lui Dumnezeu şi, astfel, să dobândim mântuirea". No.15, noiembrie 1993, p.13: „Mare Sfinte Ioane, Înainte-Mergătorule al Domnului, apără-ne prin rugăciunile tale, fii apărătorul nostru". „Sfinte Părinte Siluane, rugămu-te: ajută-ne în încercările noastre, gătite pentru fiecare dintre noi"* No. 16, Crăciun 1993, p.16: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, păzeşte-ne sub acoperământul tău, păzeşte mănăstirea noastră de toată stricăciunea, de tot necazul şi ne dă cu bucurie să trăim întâmpinând pe cei ce vin către noi", (după ce s-a cântat condacul înălţării - cuvântul fiind ţinut în 8 iunie 1992, ibidem). „Sfinte Părinte Siluane, părintele nostru ai fost [în Domnul]; tot aşa şi acum ne păzeşte în calea cea adevărată a Domnului". „Iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine". No. 17, p.4: „Iertaţi-mă şi de data aceasta. Blagosloviţi-mă şi Dumnezeu să vă păzească". „Mare Sfinte Ioane, Înainte-Mergătorule al Domnului, apără-ne în toate". „Sfinte Părinte Siluane, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, pruncii tăi, ca Domnul să ne

trimită puterea Sa peste toţi şi peste fiecare din noi". No. 18, februarie 1994, p.10: „Sfinte Părinte Siluan, nu te depărta de la noi, îngăduie-ne slăbiciunea şi nu slăbi a te ruga pentru noi, aducându-ne puteri noi în fiecare zi". No.20, aprilie 1994, p.13: „Pentru viitor, Dumnezeu să vă bine-cuvinteze şi să vă păzească pururea. Căutaţi-L pe Dumnezeu!" No.21, Paşti 1994,p.l5: „Vă mulţumesc pentru rugăciuni. Binecuvântarea Lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi". No.22, Rusalii 1994, p.ll: „Ajutaţi-mă să-mi îndeplinesc datoria faţă de voi".35 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp. 105-106.36 Ibidem, p. 109. "Ibidem, p. 159.38 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, Polirom, Iaşi, 1996, p.39.39 Mitropolitul Serafim, lsihasmul, tradiţie şi cultură românească, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, pp. 119-122.40 Teoclit Dionisiatui, Dialoguri la Athos, volumul II - Teologia rugăciunii minţii, Editura Deisis - Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul Alba-Iulia, 1994, p.153.41 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte la „Arhimandritul Sofronie", Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, op.cit., p. 15.42 Paul Evdokimov, op.cit., p.41.43 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op.cit., p.93.44 Idem, Parole ă la Communante, No.3, octombrie 1992, Ed. cit., p.8.45 Ibidem, p.ll.46 Idem, Parole ă la Communante, No.8, martie 1993, Ed. cit.,p.ll.47 Dom Siluan, art. cit. la notele introductive, pp.71,74,75,76.48 Ibidem; p.71: Rugăciunea era extrasă din Cartea Silouane. Ecrits spirituels în traducerea părintelui dominican L.-A. Lassus, editată de Abaţia Bellefontaine, ediţie pe care am citat-o şi noi (vezi Nota 3 din Introducere).49 sau, mai poetic: „Mintea mea tainele voii Tale a le scruta nu poate".50 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.53.111

4. Trepte' Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995, pp.28-29.2 Archimandrite Sophrony, De Vie et d'Esprit, op. cit.., p.30.3 Idem, Voir Dieu tel qu'Il est, op. cit.., pp.72-73.4 Idem, De Vie et d'Esprit, op. cit.., pp.29-30.5 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.97-98.6 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.68: Părintele se roagă: „Rogu-Te, Hristoase, Cuvântule ipostatic, împreună-veşnic cu Tatăl şi cu Duhul, insuflă-mi acum cuvinte în stare să tâlcuiască, măcar în parte, ce taine ascunse ne înveţi depărtându-Te întru purtarea Ta de grijă de la noi. Că Tu eşti singurul nostru stăpân şi numai Tu ne eşti Dascăl (învăţător) (cf. Mt 23,8 şi 10). Lumină eşti şi înţelepciune, Tu eşti singura Cale la Tatăl".7 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.l 12.8 Ibidem, p.45.9 Ibidem, pp.30-31.10 Ibidem, p.30." Idem, La Felicite..., op. cit.., p.185.12 Ibidem, p.l56.13 De tipul bătrân/tânăr, iudeu-elin-scit-barbar, împărat/rob, bogat/sărac, filosof/neştiutor, bărbat/femeie (ibidem).14 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.87. Părintele face aici o analogie cu artistul, cu omul de ştiinţă adevărat: inspiraţia întrece de departe putinţa de a o împlini; artistul simte că obiectivul îi scapă tot mai mult.15 Idem, De Vie et d'Esprit, p.38.16 Ibidem, p.46.17 Ibidem, p.60.18 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.138.19 Sau „invadată", mai curând (şi în consens cu traducerea franceză).20 Ibidem, pp.130-131.21 Ibidem, pp. 151-152.22 Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, op. cit.., p.45.23 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op. cit.., pp.47-48.24 Ibidem, p.98.25 Idem, Parole ă la Communante, No.16, Crăciun 1993, Ed. cit., p.10.26 Idem, Voir Dieu..., op. cit..,p.l30.27 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.79-80.28 Idem, Starets Silouane, op. cit..,p.39.29 Ibidem, p.l73.30 Sfântul Maxim Mărturisitorul, întâia sută a capetelor despre dragoste, 2( din Cele patru sute capete despre

dragoste, în Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 2, ediţia a Il-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p.61.31 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op. cit.., p.l 18.112

III. Roade 1. Efectele rugăciunii1 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.70.2 Ibidem, p.76. 3Ibidem, pp.60-61.4 Ibidem, p.93.5 Idem, Starets Silouane, op. cit.., pp.38-39.6 Ibidem, pp.46-47.7 Idem, Sa vie est la mienne, pp.71-72.8 Ibidem, p.92.9 Idem, Voir Dieu..., op.cit, p.107.10 Ibidem, p. 110.11 Ibidem, pp. 116-117.12 Idem, Sa vie est la mienne, p.70.13 Idem, Voir Dieu..., op. cit...., p.125.14 Idem, Parole ă la Communante, No.4, 1992, pp.10-11.15 Idem La Felicite..., op. cit.., p.179.16 Ibidem, p. 140.17 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.92.18 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.27.19 Ibidem, p.86.20 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.190.21 Celălalt Noica, op. cit.., pp. 80,98,99.22 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.72.23 Ibidem, p.69.24 Idem, Parole ă la Communante, No.22, Rusalii 1994, Ed. cit., p.7.25 Celălalt Noica, op. cit.., p.72.26 Archimandrite Sophrony, La Felicite..., op. cit.., pp.105-108, 111-113.27 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.69.28 Ibidem, p.77.29 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.187.30 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.65.31 Idem Starets Silouane, op. cit.., pp.79-81.32 Ibidem, pp. 241, 455 (Nota 26): Mitropolitul Veniamin istoriseşte cazul unei mame trăind în emigraţie, care pierduse demult orice legătură cu fiica ei rămasă în Rusia şi voia să ştie cum se cuvenea s-o pomenească, la vii sau la morţi. I se adresează Stareţului Siluan, care-i răspunde cu hotărâre că fiica ei era în viaţă şi bine. Câteva luni mai târziu, o femeie merge în Rusia şi, căutând, găseşte fata aceea, o întâlneşte şi vorbeşte cu ea.33 Idem, De Vie est d'Esprit, op. cit.., p.25.34 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.68.35 Ibidem, p.78.36 Ibidem, pp.93-94.11337 Ibidem, p.94. 38Ibidem, p.107.39 Ibidem, p.70.40 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.l 18.41 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., pp. 134-135: şi omul cântă un imn de slavă Luminii dumnezeieşti: „Nestricăcioasă, nepătrunsă, dă viaţă la toate: în afara ei, nimic nu viază. Nemăsurat de puternică şi întrecând toate, se apleacă totuşi spre noi. Nu i se poate aplica conceptul de loc, de volum şi, totuşi, cuprinde, dar nu spaţial, toate vastele întinderi cosmice, cele ce le vedem şi cele nevăzute, cele pătrunse de mintea noastră şi cele cu nici un chip de pătruns cugetării noastre. Când Lumina luminează omul, îi dă experienţa învierii, ca pe o pregustare a acestei fericiri. Fără cuvinte, spune minţii noastre că cel „făcut după chip" va fi, în cea din urmă-mplinire a sa, purtător al plinătăţii vieţii dumnezeieşti şi omeneşti, desăvârşit făcându-se prin asemănarea cu Hristos, Dumnezeu-Otnul. Sub această Lumină, taină măreaţă se descoperă-nlăuntrul omului: Persoana, Ipostasul, şi pricepem că acest principiu ipostatic are puterea, prin dragoste, de a îmbrăţişa, în veacul ce va să vie, o viaţă de o negrăită slavă şi sfinţenie."42 Idem. Sa vie est la mienne, op. cit.., p.65.43 Dom Silouane, Când un monah benedictin primeşte..., mărturia citată în rev. Buisson Ardent, No.l, Ed.cit., p.80.

44 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.94: „Dă-ne să simţim cuvântul evanghelic al lui Hristos ca Lumină nemuritoare, ca putere dumnezeiască ziditoare, ca nouă stare în facere, iar nu sub chipul unei porunci: „Să fie!" (cf. Fac 1), ci ca dialog cu o fiinţă raţională. „în voia Sa liberă, ne-a născut prin Cuvântul adevărului" (Iac.1,18)".45 Ibidem, p.97.46 Ibidem.2. Piedici1 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.64.2 Idem, Starets Silouane, op. cit.., p.71.3 Ibidem, pp.37-38.4 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.68.5 Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos, volumul II, op. cit.., pp.72-85.6 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op. cit.., pp.39,40,42.7 Idem, Parole â la Communante, No.6, ianuarie 1993, Ed. cit., pp.4,5,7,10,11,12,14 şi Starets Silouane, op. cit.., pp.333,153,156-159,160.8 Ibidem (Starets Silouane), pp.153,156-160.9 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.70.10 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.75.11 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.121.12 Patericul, Pentru Avva Fillic, ed. cit., p.235.114

3. Rosturi' Rugăciunea se găseşte la p.118 în Michel Evdokimov, La Priere des Chretiens de Russie, op. cit..2 Le Sinaxaire, Tome VI, op. cit.., pp. 190-193.3 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.65.4 Ibidem.5 Ibidem, p.64.6 Ibidem, p.76.7 Ibidem, pp.84-85.8 Idem, La Felicite..., op. cit.., p.187.9 Idem, Voir Dieu, op. cit.., pp.156, 159.10 Idem, Cât aş vrea să fiţi poeţi cu toţii!, document citat în „Buisson Ardent", rev. cit., pp. 18,21.11 Mitropolitul Serafim, O rugăciune la început de drum, în Deisis, Revistă de Spiritualitate şi Cultură Ortodoxă, Editată de Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, No.l, 1995, p.6.12 Titlul aparţine Părintelui Michel Evdokimov, din cartea căruia am preluat şi mi-am îngăduit să pun în româneşte textul rugăciunii, care este în cartea citată (despre rugăciunea creştinilor din Rusia) la p.120.

Partea a doua- Pentru ca întregul Adam să se mântuiască -I. Măsura rugăciunii din Ghetsimani 1. Paza poruncilor1 înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, Editura Univers, Bucureşti, 1988, p.102.2 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.47-48.3 Ibidem, p.52.4 învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ediţie facsimilată după unicul manuscris păstrat, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, p.243.5 Ceaslovul, Ediţia aV-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p.28.6 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No. 3, Octombrie 1992, Ed. cit., p. 17.7 Triodul, Ediţia a VIH-a. Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodkxe Române, Bucureşti, 1986, p. 114.8 Sandu Tudor, Imn-acatist la Rugul aprins al Maicii Domnului, Fundacion Cultural Rumana, Madrid, 1987, p.17.1159 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 17, p.271, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1, ediţia a Ii-a, Harisma, Bucureşti, 1992.10 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No.3, Ed.cit., p.15. " Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.93.

l2Ibidem., p.153.13 Ibidem., p.36.14 Ibidem., p.28.15 Ibidem., p.36.16 Ibidem., Nota de la p.24.17 Ibidem., p.27.18 Ibidem., p. 174.19 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte la Arhimandritul Sofronie, Despre teieiurile nevoinţei ortodoxe, op. cit.., pp.13-14.20 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.43-44.21 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.38.22 Psaltirea Proorocului şi împăratului David, Ediţia a VlII-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p.275.23 Comentariul lui Petru Creţia la Iov, Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea cântărilor, traduse şi comentate de Petru Creţia, Humanitas, Bucureşti, 1995, p.36.24 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.68.25 Ibidem., p.78.26 Ibidem., p.84.27 Ibidem., p.72.28 Ibidem., p.77.29 Comentariul lui Petru Creţia la Iov, în op. cit.., p.37.30 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p.21.31 Idem., Sa vie est la mienne, op. cit.., p.152.32 Ibidem., p.98.33 Ibidem., p.99*34 Ibidem., p. 178.35 Idem, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.33.36 Idem, Parole ă la Communante, No.3, Octombrie 1992, Ed.cit., p.5.37 Idem, La Felicite ..., op. cit.., p.61.38 Cântarea a doua a lui Moise, 57, Psaltirea, Ed. cit..., p.280.39 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.24.40 Ibidem., p.21.41 Cartea lui Iov, în traducerea lui Petre Creţia, în op; cit.., p.98. Majuscularea ne aparţine.42 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 capete, 190, în Filocalia, volumul 1, ed. cit., p.288.43 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p.85.44 Ibidem., p.95.45 Ibidem., p.94.46 Idem., Sa vie est la mienne, op. cit.., p.22.11647Ibidem., p.169.48 Citat de Părintele Sofronie în Parole â la Communante, No.13, Septembrie 1993, p.13.49 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.57.50 Idem, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.152.51 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., pp. 115-116.52 Idem, Parole ă la Communante, No.21, Paşti 1994, Ed.cit., pp.7-8.. "Ibidem., p. 13.54 Idem, De vie et d'Esprit, op. cit.., pp. 17-18.55 Ibidem., p.56.56 Idem, Parole ă la Communante, No.5, Crăciun 1992, pp.5-6, 8-9,11-14..57 Idem., De vie et d'Esprit, op. cit.., pp.54-55.58 Idem., Parole ă la Communante, No.ll, iunie 1993, Ed. cit., p.9.59 Idem., Parole ă la Communante, No.23, iulie 1994, Ed.cit., p.l.60 Michel Evdokimov, op. cit.., p.l 17.2. Metanoia până la Ghetsimani1 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op. cit.., p.30.2 Ibidem., pp.45-46. 3Ibidem.,p.llO.4 Archimandrite Sym6on, Iadul, Cale către împărăţie (L'enfer, chemin vers le Royaume), studiu publ. în Buissonn Ardent 1/1996, rev. cit., p.50.5 Archimandrite Sophrony, La FeliciteL., op. cit.., p.143.6 Ibidem., (op. cit..) p.l56.7 Idem., De vie et d'Esprit, op. cit.., p.20.

8 Idem, Parkleă la Communante, No.3, Octombrie 1992, pp.8,9,12,13,14,16. 9Triodul, ed.cit, p.l 14.10 Ibidem.11 Părintele a spus cuvintele în franceză în timpul cuvântării. De obicei, ţinea cuvintele în rusă, datorită vârstei înaintate, cum o arată menţiunile de la fiecare sfârşit de cuvânt din ciclul Parole ă la Communante.12 Patericul, Pentru Awa Sisoe, 14, ed. cit., p.209*13 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.l78.14 Ibidem., p. 161.15 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., pp.34-35.16 Ibidem., p.l24.17 Idem., Sa vie est la mienne, op. cit.., p. 151.18 Idem, Voir Dieu..., op. cit.., p.51.19 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Liturghier, Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 170.20 Celălalt Noica, op. cit.., p.163.21 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p. 111.22 Kahlil Gibran, Profetul, Orion, 1991, p.8.11723 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.107.24 Ileana Mălăncioiu, Ghetsimani, în volumul Ardere de tot, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992, p.213.25 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., pp.15-16.26 Vasile Voiculescu, In grădina Ghetsimani, în Antologia poeziei religioase româneşti de la începuturi până azi, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, p.101.27 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte la Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe, op. cit.., pp. 14-15.28 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No.21, Paşti 1994, pp.4-5.29 Idem., Sa vie est la mienne, op. cit.., p.l 16.30 Ileana Mălăncioiu, Ghetsimani, în voi. cit., p. 213.31 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.l54. 32lbidem., p.139.33 Idem., De vie et d'Esprit, op. cit.., p.19.34 Idem., Voir Dieu..., op. cit.., pp. 143,145.35 Kahlil Gibran, Profetul, op. cit.., p.9.

II. Nesfârşita chemare 1. Lucrarea ascunsă1 Regula primitivă a Ordinului Preafericitei Fecioare Măria de la luntele Cârmei, Punte între Orient şi Occident, 8. Despre rugăciunea neâncetată , Monastere Saint Elie, Saint-Remy - Schitul Sfânta Cruce, Stânceni, 1995, p.13.2 Sandu Tudor, Imn -acatist la Rugul aprins..., op. cit.., p.l6.3 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.l67.4 Ibidem., p.l66.5 Ibidem., p.141.6 Ibidem., p.121.7 Ibidem., pp. 152,153.8 Arvo Part, Aforisme, traducere din germană şi din engleză de Maxime Egger (în franceză), în Melanges, în Buisson Ardent, no. cit., p.83.9 A se vedea mai ales: Episcop Kallistos Ware, Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1992: Cuvântul înainte al Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu, pp. 9 (Rom 8,26),10 (Le 1,31), 11 (Cânt. Cânt. 1,2); lucrarea propriu-zisă: pp. 28 (I Tes 5,17), 33 (I Cor 12,3), 34 (Mt 1,21), 36 (Jud 13,18; Fac 32,29), 37 (In 16,23; Mt 28,19; FA 4,10-12), 37-38 (Fii 2,10), 38 (Apoc 2,17), 39 (Mt 6,7), etc. Vom mai cita doar studiul introductiv al aceluiaşi părinte, din vremea când era arhimandrit: Archimandrite Kallistos (Ware), Oxford, Introduction, în Higoumene Chariton de Valamo, L'art de la priere. Antologie de textes spirituels sur la priere du coeur, Prezentare de Arhimandritul Kallistos Timothy Ware, Abbaye da Bellefontaine, Begrolles, 1976, pp. 32-33: In 16,24,23; FA 4,10-12; Fii 2,9-10; 1 Cor 12,3; I Cor 14,19; Le 18,38; Le 18,13; şi p.34 pentru surse patristice.11810 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.120. Alte texte la p.122:Fac 4,26: „Atunci au început oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu."; leş 6,3;3,14; 34,5-7; p.127: Fac 32,30; p.129: In 17,22-24.26, Ioil 3,5 (pp. 161-162)." Ibidem., pp.134-135. Sunt date, lap.134. ca referiri scripturistice FA 4,12; 3,6, iar la p.135: FA 4,24-33.12 Ibidem., p. 132.

"Ibidem., p. 128.10 A se vedea şi cuvântul Părintelui Symeon pe această temă din Celălalt Noica, op. cit..,pp. 159-160.15 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, p.157.16 Sandu Tudor, Imn-acatist la Rugul aprins..., op. cit.., p.15 şi urm.17 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, p.156.18 Ibidem., pp.133-134.19 Idem., Parole ă la Communante, No.22, Rusalii 1994, Ed. cit., p.5.20 Idem., Sa vie est la mienne, p. 121.21 Idem., De vie et d'Esprit, op. cit.., p.59.22 Idem., Sa vie est la mienne, p.175.23 Ibidem., p. 120.24 Ibidem., p.161. "Ibidem., p. 153.26 Ibidem., p. 171.27 Ibidem., p. 136.28 Ibidem., p.141.29 Sfântul Siluan Athonitul, Note inedite pe marginea unui catalog de plante de grădină şi flori (Notes in&iites. Ecrites en marge d'un catalogue de plantes potageres et de fleures) în Documents, Buisson Ardent no.l, rev. cit., 7, p.8.30 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., p.155.31 Ibidem., p. 119.32 Ibidem., p. 146.33 Ibidem., p. 149.34 Ibidem., pp. 145-146.35 Ibidem., p. 132.36 Ibidem., p. 137.37 Ibidem., p. 146.38 Ibidem., pp. 159-160.39 Idem., De vie et d'Esprit, op. cit.., p.59.40 Idem., Sa vie est la mienne, op. cit.., p.156.41 Ibidem., p. 133.42 Ibidem., p.156.43 Ibidem., p. 147.44 Ibidem., p. 146.45 Ibidem., p. 154.46 Ibidem., p. 170.11947 Michel Quenot, Icoana. Fereastră spre Absolut, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp.60-61. Autorul arată şi importanţa scrierii Numelui pe icoană. V.op.cit.48 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op. cit.., pp.137,161,163,170. 49Ibidem., pp.163,168.50lbidem,p.l74.2. Calea spre isihie1 Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1, ed.cit, p.294.2 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, ed.cit., p.1463 Regula Sfântului Benedict, în Dom Claude Jean Nesmy, Saint Benoit et la vie monastique, Seuil Paris, 1987, p.74.4 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, p.141.5 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit, p.37.6 Idem., Sa vie est la mienne, pp.141-145. 7Ibidem., p.157.8 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., p.58.9 Ibidem., p.31.10 Idem., Sa vie est la mienne, p.149.11 Ibidem., p.171.12 Ibidem., p.165.13 Ibidem., pp. 142-145.14 Vezi şi prezentarea rugăciunii la Pr. Prof. Dr. Acad. Dumitru Stâniloae, Ascetica şi Mistica Ortodoxă, voi. II, Mistica, Editura Deisis 1993, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Alba Iulia, p.74.15 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.168.16 Ibidem., p.155.17 Ibidem., p. 154.

18 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., p.36.19 Ibidem., p.58.20 Ibidem., pp.58-59.21 Idem., Sa vie est la mienne, p.179.22 Ibidem., pp.87-89.23 Ibidem., p.89.24 Ibidem., p.165.25 Ibidem., p.115.26 Ibidem., p. 178. "Ibidem., p. 168.28 Ibidem., p. 169.29 Ibidem., p. 121.30 Ibidem., p. 166.31 Ibidem., p. 178.32 Ibidem., p. 176.120' Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.171.2Ibidem., p.170.Mbidem., p.126."ibidem., p. 164.5Ibidem.,p.l21.6Ibidem.,p.l33.7Ibidem., p.153.8Ibidem., p.170.Mbidem., p. 160.10Ibidem., p.166."Ibidem., p.165.,2Ibidem., p.168.13 Ibidem., p. 158.14 Kahlil Gibran, Profetul, op.cit., p.10, Majuscularea ne aparţine.15 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.164. 15 Ibidem., pp.153-154.17 Oricât ar părea de bizară, citarea acestei „vorbe dulci şi cuminţi a dervişului rătăcitor" din veacul al XlII-lea (cuvintele aparţin lui Tudor Vianu, din Cuvântul înainte, p.III, din ediţia Saadi ce o vom cita), lucrile nu sunt aşa. Un prim loc comun ar fi vocaţia însingurării: Saadi a fost derviş. Cuvintele ce mi-au permis să le aştern în text (în afara văditei înrudiri cu tema atât de îndrăgită a Adamului total, scump Părintelui nostru) au12133 Ibidem.34 Ibidem, p. 174.35 Ibidem., p. 169.36 Ibidem., p. 175.37 Ibidem., p. 171.38 Ibidem., pp. 144-145.39 Ibidem., p. 177.40 Ibidem., p. 148.41 Ibidem., p. 146.42 Ibidem., p. 178.43 Ibidem., p. 166.44 Ibidem., p. 179.45 Ibidem., p. 164.46 Ibidem., p. 138.47 Ibidem, pp. 172,173.48 Ibidem, p. 160.49 Idem, De vie et d'Esprit, op.cit, p.58.50 Ibidem, pp.53-54.51 Idem, Sa vie est la mienne, op.cit, p.165.3. Folosul lucrăriifost rostite când Saadi era în marea moschee din Damasc, lângă cripta marelui profet Yahia, nimeni altul decât Ioan Botezătorul (Nota de la pagina 51), hramul sub care Arhimandritul Sofronie a aşezat ctitoria sa. Mărturisim că ne surprinde, o dată în plus, subtilitatea Acestui Dumnezeu al nostru, Dumnezeul surprizelor cum ne place să-L numim, Care pune în vecinătăţi de iubire „frunze" aparent fără nici o legătură, ţinând de tradiţii aproape ireconciliabile. Aproape pentru că Noul Adam a murit pentru toţi, nu doar pentru albaştri sau pentru verzi. Ediţia

de care ne-am folosit este: Saadi, Golestan (Grădina florilor). Povestiri, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1964, p.52.18 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.154.19 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 45, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1, ed.cit., pp.274-275.20 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.156.21 Ibidem., p.174.22 Michel Evdochimov, op. cit.., p.l 19.

III. „Miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta" 1. Kilometrul zero' Rugăciunea a fost trimisă familiei imperiale la Tobolsk de către S.-S. Bekhtiev, în 1917 şi a fost găsită recopiată de prinţesa Măria, sub formă de versuri, în Michel Evdokimov, op.cit., pp. 115-116.2 Saint Silouane l'Athonitc, Notes inedites. Ecrites en marge d'un catalogue deplantes potageres et de fleurs, docum.cit., p.7.3 Canonizat de Patriarhia Moscovei în 1988, cu ocazia Mileniului Botezului Rusiei. în 1990, Sinodul Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a aşezat în ziua de pomenire a Stareţului Ambrozie (10 octombrie) prăznuirea Soborului Tuturor Sfinţilor Stareţi care în Optina au strălucit şi Rusia au luminat între 1828 şi 1928: Leonid, Moise, Antonie, Isaac, Macarie, Ambrozie, Iosif, Anatolie, Ilarion, Varsanufie,Anatolie al II-lea, Isaac al II-lea, Nectarie şi Nicon; în Le Sinaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe, Tome Sixieme, op. cit.., pp.150-155. Pe mormântul Stareţului Ambrozie sunt scrise cuvintele Apostolului Pavel de la I Cor 9,22 („tuturor toate m-am făcut...").4 Canonizat de Patriarhia Moscovei în 1989, cu ocazia aniversării a patru sute de ani de la înfiinţarea Patriarhiei, în Le Sinaxaire. Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe. Adaptation francaise par le hieromoine Macaire de Simons-Petras, Tome Sixieme: Fevrier, Marş, Avril (1 au 15), Editions To Perivoli tis Panaghias, Tesalonic, 1990, pp.451-455.5 Informaţiile sunt extrase din Michel Evdochimov, op.cit., pp.73-75.6 Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op.cit., pp.230-231.7 Idem., Parole ă la Communante, No.21, Paşti 1994, Ed. cit., p.14.8 Association Saint Silouane l'Athonite, Bulletin, Janvier 1996, No.3, Pully, pp.15-21.9 înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, op.cit., p.28.10 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.81.12211 Ieromonahul Rafail, Cuvânt înainte la Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinţei..., op.cit., pp.11-12.12 Ibidem.13 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No.21, Paşti 1994, p.3.14 Ibidem., pp.9,12.15 Idem., Parole ă la Communante, No.26, noiembrie 1994, edxit., pp.5,6.2. Familia duhovnicească1 Privighetorile Persiei, Antologie de poezie persană (secolele X-XX), Editura Minerva, Bucureşti, 1971, p.311. Versurile lui Hage Samsuddin Mohamed Hafez, „al treilea mare poet persan - dar în lirică cel mai mare", „culme a liricii persane" (Virgil Cândea, op.cit., p.XVI), le-am ales cu intenţia de a aşeza în aceeaşi familie de dragoste a omenirii pe iubitorii de aproapele, chiar dacă substanţial iubirea e cu totul alta, glasul lui Adam cel dintâi răsună în toţi oamenii, în măsura sensibilităţii şi a disponibilităţii lor spre cele străvezii. Iar Hafez (1320-1389) nu este văduvit de o asemenea intuitivă subţirime.2 Archimandrite Sophrony, Voir Dieu tel qu 11 est, op.cit, p. 11.3 Idem., Sa vie est la mienne, op.cit., p.108.4 Ibidem., pp.127-128.5 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., pp.47-48.6 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească în 200 de capete, 132, în Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1, op.cit., p.283.7 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op.cit., p.60.8 Idem., Voir Dieu Tel qu 'II est, op.cit., p. 148. "Ibidem., pp. 148-149.10 Idem., Parole ă la Communante, No.8, Martie 1993, ed.cit., pp.8-10.11 Idem., Parole ă la Communante,No.l5, Noiembrie 1993, ed.cit., pp.6-8.12 Idem., Parole ă la Communante, No.22, Rusalii 1994, ed.cit., p.9.13 Idem., Liberte et crainte de Dieu, (Notre but c'est le salut 6ternel. Liberte et crainte de Dieu), în Buisson ardent, rev.cit., p.15.14 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., p.50.15 Idem., Parole ă la Communante, No.13, Septembrie 1993, p.12.16 Idem., Parole ă la Communante, No.20, Apriliel994, pp.12-13.

17 Idem., Parole ă la Communante, No.17, Ianuariel994, pp.12-13.18 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., pp.38,43,44.19 Ibidem., p.21.20 Idem., Parole â la Communante, No.7, Februarie 1993, pp.2,6,7.21 Idem., Parole ă la Communante, No.24, August-Septembrie 1994, ed.cit., pp.5-11.22 Idem., Parole ă la Communante, No.2, Septembrie 1992, ed.cit., pp.9-10.23 Idem., Parole ă la Communante, No.9, Paşti 1993, ed.cit., pp.2,10.24 Ibidem., pp.2-3, 10-11.25 Este vorba de Patriarhul Alexei al II-lea.26 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No.21, Paşti 1994, pp. 11,13,12.12327 Idem., Parole ă la Communante, No.4, Noiembrie 1992, p.9.28 Suplimentul (pp. I-IV) la Archimandrite Sophrony, Parole â la Communante, No.22, Rusalii 1994. Rugăciunea apare, în traducerea Părintelui Mitropolit Serafim (Joantă) şi cu anumite modificări în nr. cit. al revistei Deisis, la p.6. (O rugăciune la început de drum): de pildă: „Uneşte-ne pe noi în jurul părintelui nostru sufletesc", „Da, Doamne, Tu eşti Cel ce prin Pronia Ta / Ne-ai adus aici, în împrăştiere departe de casă; / Dă-ne să nq uităm niciodată că suntem de un sânge şi de o credinţă. / Şi fă ca să devenim cu adevărat o singură familie... Potrivit planului Tău veşnic pentru Adam cel dintâi, / întăreşte Mitropolia noastră pe care dreapta Ta a sădit-o, / Acopere-o sub umbra aripilor Tale, /Şi pune-o sub mijlocirea Maicii Tale Preacurate, / A Sfântului Constantin Brâncoveanu / Şi a tuturor Sfinţilor Tăi. / Binecuvintează pe ierarhul ei, pe preoţi şi pe credincioşi, / Binecuvintează pe toţi binefăcătorii noştri şi răsplăteşte-le / Cu darurile Tale cele bogate."... „Pentru ca Mitropolia aceasta să fie întărită / Pe stânca evanghelicelor Tale porunci" „... şi de mântuire / Pentru noi credincioşii ei şi pentru toţi cei ce / Sunt atraşi aici..."3. Cosmosul întreg1 Archimandrite Sophrony, Parole â la Communante, No. 15, Noieibrie 1993, ed.cit., pp.5-6.2 Idem., De vie et d'Esprit, op.cit., pp.19-20.3 Idem., Starets Silouane, op.cit., pp.48-49.4 Ibidem., pp.217,218,220.5 Idem., Parole ă la Communante, No.7, Februarie 1993, ed.cit., pp.8-9.6 Idem., Parole â la Communante, No.20, Aprilie 1994, p.6.7 Troparul de la „Slavă" în Slujba Cuviosului Siluan Athonitul, în Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznădejdii şi iadul smereniei — însemnări duhovniceşti — Edipura Deisis, Sfânta Mănăstire Ioan Botezătorul Alba-Iulia, 1994, p.264.8 Archimandrite Sophrony, Parole ă la Communante, No. 15, Noiembrie 1993, pp. 10-13.9 Tem., Parole ă la Communante, No. 19, Martie 1994, p.7.10 Cuviosul Siluan Athonitul, op.cit., Ediţia I, p.260." Archimandrite Sophrony, Voir Dieu..., op.cit., p.91.12 Idem., Parole ă la Communante, No.13, Septembrie 1993, p.14.13 Idem., Parole ă la Communante, No. 14, Octombrie 1993, p.6.14 Idem., Parole â la Communante, No.15, Noiembrie 1993, p.13.

In loc de concluzie:1 Mi-am permis să modific uşor această rugăciune a Părintelui Sofronie către Stareţul Siluan (Din volumul Archimandrite Sophrony, Starets Silouane, op.cit., pp.245-246) transformând-o într-o rugăciune a noastră către Părintele al cărui nume, prin dumnezeiască taină şi prin alegerea făcută de Părinte chiar (v. supra, mărturia lui Dom124Silouane, în Buissonn Ardent, rev.cit), mai presus de puterea noastră de pricepere, rugăciune către Părintele al cărui nume îl purtăm, „nu fără taină" (Scrisoarea Părintelui loan cel Străin, în Andre Scrima, Timpul Rugului aprins..., op.cit., p.21), spre a îngădui, întru dragostea sa, îndrăzneaţă noastră încercare.2 Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuie că se îndreptează din fapte, în 226 de capete, 35, în Filocalia Sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1, ed.cit, p.294.3 Archimandrite Sophrony, Sa vie est la mienne, op.cit., p.126.4 Idem., Voir Dieu..., op.cit., pp. 197-198.5 Liturghierul, ed.cit., Slujba Sfintei Liturghii, Rânduiala Dumnezeieştii Proscomidii, p.lll.6 Kahlil Gibran, Profetul, op.cit, p.X (Prefaţa lui Radu Cârneci).7 Archimandrite Sophrony, De vie et d'Esprit, op. cit.., p.61.8 Daniel Turcea, Iubire, înţelepciune fără sfârşit. Poeme, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p.118.125

BibliografieA. Izvoare, lucrări de referinţăI. Scrieri integrate cultului1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Societatea Biblică Interconfesională din România, Cuvânt către cititori de Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, 1992, 1424p.2. Ceaslovul. Ediţia a V-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, 480 p.3. Litur g hier . cuprinzând Dumnezeieştile Liturghii ale Sfinţilor noştri Părinţi: Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare şi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, precum şi rânduiala Vecerniei, Utreniei, Dumnezeieştii Proscomidii, Liturghiei cu arhiereu, ca şi altele de trebuinţă la sfânta slujbă în biserică, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, 504 p.4. Psaltirea Proorocului şi împăratului David, Ediţia a VlII-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, 368 p.5. Triodul. care cuprinde slujbele bisericeşti de la Duminica Vameşului şi a Fariseului până la Sfânta înviere, Ediţia a VlII-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986, 712 p.

II. Lucrări de referinţă6. Cele mai frumoase rugăciuni ale Ortodoxiei. Rugăciunile Sfinţilor Părinţi publicate de Cuviosul Nicodim Aghioritul. Cu o postfaţă, note şi comentarii de Virgil Cândea, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996, 320 p.7. Bunge, Gabriel, Ieromonah, Practica rugăciunii personale după tradiţia Sfinţilor Părinţi sau „Comoara în vase de lut", cu un cuvânt înainte şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis (Colecţia Mistica, Seria Spiritualitate Răsăriteană, Iniţieri), Sibiu, 1996, 208 p.8. Clement. O., Bobrinskoy, B., Behr-Sige l . E., Lot-Borodine. M., La douloureuse ioie. Apercus sur la pricre personnelle de l'Orient-Chretien, Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale no. 14, Serie Orient contemporain), Begrolles-en-Mauges, 1993, 192 p.9. Evdokimov, Michel, La Pricre de Chretiens de Russie. avec la Preface de Pere Boris Bobrinskoy, Editions C.L.D., Chambray-les-Tours, 1988, 156 p.10. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 1. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, ediţia a Ii-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, 464 p.12711. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, volumul 2. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, ediţia a II-a, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, 352 p.12. Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii sau culegere din Scrierile Sfinţilor Părinţi care arată cum se poate omul curaţi, lumina şi desăvârşi, volumul 6. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1977, 392 p.13. Ioan Casian, Sfântul, Scrieri alese. Aşezămintele mănăstireşti şi Convorbiri duhovniceşti, traducere de prof. Vasile Cojocaru şi prof. David Popescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti No.57), Bucureşti, 1990, 908 p.14. Ioan Scărarul, Sfântul, Scara. Traducere, introducere şi note de Preot Profesor Doctor Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, 464 p.15. Macarie Egipteanul, Sfântul, Scrieri. Omilii duhovniceşti, Traducere de Pr.Prof.Dr. Constantin Corniţescu, cu introducere, indici şi note de Prof.Dr. N. Chiţescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, (Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, No. 34), Bucureşti, 1992, 404 p.16. Noica, Celălalt. Mărturii ale monahului Rafail Noica, însoţite de Câteva Cuvinte de folos ale Părintelui Sv m eon . ediţie îngrijită de Pr. Eugen Drăgoi şi Pr. Ninel Ţugui, cu o prefaţă de Mitropolitul Serafim, Editura Anastasia (Colecţia Dogmatica, Seria Părinţi duhovniceşti), Bucureşti, 1994, 196 p.17. Patericul ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale Sfinţilor Bătrâni, cu o predoslovie de Arhim. Bartolomeu Anania, Episcopia Ortodoxă Română de Alba-Iulia (Colecţia Isvoare Duhovniceşti I), 1990, 452 p.18. Silouane. Ecrits spirituels (Extraits), presentees par Divo Barsotti, trad. par. L.-A.Lassus, o.p., Les Editions de l'Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale, no.5, Serie Orient contemporain), Begrolles-en-Mauges, 1989, 72 p.19. Siluan Athonitul. Cuviosul, î ntre iadul deznădejdii şi iadul smereniei - însemnări duhovniceşti, introducere de Diacon Asistent Ioan I. Ică jr. Traducere de Preot Profesor Ioan Ică şi Diacon Asistent Ioan I. Ică jr., Editura Deisis (Colecţia Mistica), Sfânta Mănăstire Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, 274 p. (Conţine Slujba Sfântului Siluan; este ediţia I).20. Siluan Athonitul, Cuviosul, î ntre iadul deznădejdii şi iadul smereniei - însemnări duhovniceşti, Ediţia a II-a,

revizuită şi adăugită, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I.Ică jr. Editura Deisis (Colecţia Mistica, Seria Spiritualitate Răsăriteană), Sibiu, 1996, 226 p.21. Sinaxaire, Le, Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe. Adaptation francaise par le hieromoine Macaire de Simonos Petras, To m e troisieme : Fevrier, Marş, Avril (1 au 15), Editions To Perivoli tis Panaghias, Thessalonique, 1990, 628 p.22. Sinaxaire, Le, Vies des Saints de l'Eglise Orthodoxe. Adaptation francaise par le hieromoine Macaire de Simonos Petras, Tome sixieme: Appendices, Corrections, Suplements, Table alphabetique generale, Editions To Perivoli tis Panaghias, Thessalonique, 1996, 288 p.12823y Sofronie, Arhimandritul, Despre temeiurile nevoinţei ortodoxe. Traducere şi cuvânt înainte de Ieromonahul Rafail, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba-Iulia, 1994, 112 p.24. Sophrony, Archimandrite, De vie et d'Esprit. Aphorismes spirituels. Preface de Maxime Egger, Le sel de la terre, Lausanne, 1992, 64 p.25. Sophrony, Archimandrite, La Felicite de connaître la Voie - Des Principes en Orthodoxie, Traduit du russe par le hieromoine Symeon, Labor et Fides (Collection Perspective Orthodoxe, no.9), Geneve, 1988, 196 p.26. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No.l. Juin 1992. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1992, 12p.27. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No . 2 . Septe m bre 1992 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1992, 14p.28. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No. 3 . Q ctobre 1992 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1992,18p.29. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No . 4 . Novembre 1992. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1992, 12p.30. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No . 5 . Noe l 1992 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1992, 16p.31. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No . 6 . Janvier 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 16p.32. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No.7. Fevrier 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, lOp.33. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No . 8 . Mar ş 1993 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 12p.34. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No.9. Pâ a ues 1993 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 12p.35. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No. 10 . Mai 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993,14p.36. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No. 11 . Juin 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 12p.37. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No. 12 . Jui ll et-Aout 1993 . Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 12p.38. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No. 13 . Septembre 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 16p.39. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No. 14 . Qctobre 1993. Monastere Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, lOp.40. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No. 15 . Novembre 1993.129Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 14p.41. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No. 16. Noe l 1993 . Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1993, 16p.42. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No. 17. Janvier 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 16p.43. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No. 18 . Fevrier 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, lOp.44. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No. 19 . Mar ş 1994 . Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 16p.45. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No.20. Avril 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 14p.46. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No.21. Pâques 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 16p.47. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No . 22 . Pentecote 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 12p.+4p.

48. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No.23. Juillet 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 16p.49. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute. No . 24 . Aout-Septem h re 1994 . Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 12p.50. Sophrony, Archimandrite, Parole ă la Communaute. No . 25 . O ctobre 1994 . Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 12p.51. Sophrony, Archimandrite, Parole â la Communaute . No . 26 . Novembre 1994. Monastcre Stavropegique, Saint-Jean-Baptiste, Tolleshunt Knights, by Maldon, Essex, 1994, 12p.52. Sophrony, Archimandrite, Sa vie est la m ienne . avec une Introduction par Rosemary Edmonds et la traduction (en) francais par Claude Lopez et par le hieromoine Symeon, Les Editions du Cerf, Paris, 1981, 190p. (Collection „Temoins spirituels d'aujourd'hui").53. Sophrony, Archimandrite, Starets Silouane. Moine du Mont-Athos, 1866-1938. Vie-Doctrine-Ecrits, Editions revue et corrigee, Traduit du russe par le Hieromoine Symeon, Editions Presence (Collection „Le soleil dans le coeur", no.5), Sisteron, 1989, 488 p.54. Sophrony, Archimandrite, Voir Dieu tel qu'H est. Deuxicme Edition corrigee, Traduit du russe par le hieromoine Symeon, Labor et Fides (Collection Perspective Orthodoxe no 5.), Geneve, 1988, 200 p.55. Touraille, Jacques (Traducteur), Nouvelle Petite Philocalie. L'amour de la beaute spirituelle selon la tradition de l'Orient chretien. Extraits thematiques de la Grande Philocalie Greque choisis et traduits par Jacques Touraille, Labor et Fides (Collection Perspective Orthodoxe no. 10), Geneve, 1992, 200 p.130

B. Lucrări teologice, cărţi, articoleI. Reviste şi articole56. Buisson ardent. No .l . 1996. Cahiers Saint-Silouane l'Athonite no.l, Tiens ton esprit en enfer et ne desespcre pas, Le sel de la terre, Pully, 104 p.57. Bulletin. Association Saint Silouane l'Athonite. Janvier 1996. No.3. Secretariat Maxime Egger, Pully, 52 p.58. Egger, Maxime, Archi m andrite Sophronv: A m onk for the World , pp.1-11, în Sourozh - A Journal of Orthodox Life and Thought, No . 59 . Februarv 1995. Published Quarterly by the Russian Patriarchial Diocese of Sourozh, London, 1995, 56 p.59. Serafim, Mitropolitul, O rugăciune la început de drum , p.6 în Deisis. Revistă de Spiritualitate şi Cultură Ortodoxă, Editată de Mitropolia Ortodoxă Română pentru Germania, Europa Centrală şi de Nord, No.l. 1995. 82 p.

II. Cărţi60. Cartea lui Iov. Ecleziastul, Cartea lui Iona, Cartea lui Ruth, Cântarea cântărilor, traduse şi comentate de Petru Cretia. Humanitas (seria Religie), Bucureşti, 1995, 208 p.61. Mărturisirea unui pelerin despre lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus (Pelerinul rusL traducere de Gherontie Cruceada, Editura Axul Z-Chişinău-Axis Mundi -Bucureşti, 1992, 192 p.62. Regie primitive de l'Ordre de la Bienheureuse Vierge Mărie du Mont-Carmel / Regula primitivă a Ordinului Preafericitei Fecioare Măria de la Muntele C â rmei . Pont entre l'Orient et l'Occident / Punte între Orient şi Occident, Preface / Prefaţa Mitropolit Emilianos Timiadis, Monseigneur Gerard Daucourt. Monastcre Saint-Elie, Saint-Remy / Schitul Sfânta Cruce, Stânceni, 1995, 52/52 p.63. Viu este Dumnezeu. Catehism pentru familie. întocmit de o echipă de creştini ortodocşi, în româneşte de Aurel Broşteanu şi Părintele Galeriu, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, 560 p.64. Antonie de Suroj, Şcoala rugăciunii, traducere de Irineu Slătineanul, arhiereu-vicar, Sfânta Mănăstire Polovragi, 1994, 176 p.65. Briantchaninov, Ignace, Le s miettes du festin . Introduction â la tradition ascetique de l'Eglise d'Orient, traduit du russe par le hieromoine Symeon, avec une Preface du Metropolite Antoine de Souroge, EditionsPresence (Collection „Le Soleil dans le coeur" no. 13), Sisteron, 1979, 342 p.66. Chariton de Valamo, Higoumcne, L'art de la pricre. Anthologie de textes spirituels sur la pricre du coeur, Presentation par Archimandrite Kallistos Timothy Ware, Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale et Vie Monastique. Serie Spiritualite Orientale, Orient contemporain, no. 18), Begrolles-en-Mauges, 1976, 394p.13167. Colliander, Tito, Le che m in des Ascetes . Invitation â la vie spirituelle, Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale. Serie Orient contemporain, no. 12), Begrolles-en-Mauges, 1989, 104 p.68. Eltchaninoff, Alexandre, P. Ecrits spirituels (Extraits), Traduit du russe par J. Auboyneau et B. Marchadier, Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale et Vie Monastique, Serie Spiritualite Orientale, Orient contemporain, no.29), Begrolles-en-Mauges, 1979, 274 p.

69. Evdokimov, Paul, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, cu o prefaţă de Olivier Clement şi Carmen Bolocan (traducerea), Polirom (Colecţia Plural), Iaşi, 1996,216 p.70. Iosif, Gheron, Mărturii din viaţa monahală. Traducerea de Preot Dr. Constantin Coman cu o prefaţă de Arhimandrit Sofian Boghiu, Editura Bizantină, Bucureşti, 1995, 208 p.71. Jean de Valaam, Beatitudes. Lettres d'un moine aux enfants de ce monde, Introduction de Maxime Egger, Traduction de Soeur Svetlana Marchal, Editions Le sel de la terre, Pully, 1994, 152 p.72. Lossky, Vladimir et Arseniev. Nicolas, La Paternite spirituelle en Russie aux XVIIIcme et X L Xcme siccles . Introduction par le P. Placide Deseille, Abbaye de Bellefontaine (Collection Spiritualite Orientale et Vie Monastique, no.21), Begrolles, 1977, 160 p.73. Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, î nvăţăturile l ui . Ediţie facsimilată după unicul manuscris păstrat. Transcriere, traducere în limba română şi studiu introductiv de Prof.Dr. G. Mihăilă, cu o prefaţă de Dan Zamfirescu, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1996, 432 p.74. Nesmy, Dom Claude Jean, Saint Benoît et la vie monastique. Seuil (Collection microcosme Maîtres Spirituels No. 19), Paris, 1987, 192 p.75. Paisie de la Neamţ (Velicikovski), Cuviosul - Autobiografia unui .. Stareţ" urmată de Viaţa „Stareţului" Paisie scrisă de monahul Mitrofan, cu un cuvânt înainte de ieromonahul Serafim Rose şi Studiu introductiv de P.Elia Citterio, ediţie îngrijită de diac. Ioan I. Ică. Jr.; Editura Deisis (Colecţia Mistica, Seria Mărturii ale Ortodoxiei Româneşti), Sibiu, 1996, 304 p.76. Paisie Velicikovski. Sfântul, Crinii ţarinii. Editura Anastasia (Colecţia Comorile Pustiei No. 12), Bucureşti, 1996, 208 p.77. Quenot, Michel, Icoana. Fereastră spre Absolut. Traducere, prefaţă şi note de Pr.dr. Vasile Răducă, Editura Enciclopedică (Colecţia Orizonturi Spirituale, no.4), Bucureşti, 1993, 120 p.78. Skobtsov (1891-1945), Mărie, Mere. Le Sacrement du frcre. avec une Preface d'Olivier Clement, une Biographie spirituelle par Helcne Arjakovski-Klepinine et une Postface de Mere Sofia, Le sel de la terre, Pully, 1995, 200 p.79. Scrima, Andre. Timpul rugului aprins. Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, cu o prefaţă de Andrei Pleşu, Humanitas (Colecţia Terra Lucida), Bucureşti, 1996, 216 p.80. Serafim, Mitropolitul. Isihas m ul . tradiţie şi cultură românească , cu o prefaţă de Olivier Clement, traducere de Iuliana Iordăchescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994, 264 p.13281. Stăniloae, Dumitru, Preot Prof. Dr. Acad. Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă. Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, 708 p.82. Stăniloae, Dumitru, Preot Prof. Dr. Acad. Ascetica şi Mistica Ortodoxă, volumul II, Mistica. Editura Deisis (Colecţia Mistica), Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1993, 208 p.83. Teoclit Dionisiatul, Dialoguri la Athos. volumul II, Teologia rugăciunii minţii, Traducere de Preot Prof. Ioan I.Ică, Postfaţă Diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis (Colecţia Mistica), Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, Alba-Iulia, 1994, 246 p.84. Tudor, Sandu, I mn-acatist la Rugul aprins al Maicii Domnului . Cuvânt introductiv de episcopul Valerian, Fundacion Cultural Rumana, Madrid, 1987, 112 p.85. Ware, Kallistos, Episcop. Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă, Cuvânt înainte Pr.Prof.Dr. Constantin Galeriu, traducere din limba engleză Gabriela Moldoveanu, Asociaţia filantropică medicală creştină Christiana, Bucureşti, 1992, 84 p.

C. Alte lucrări86. Transilvania. Revistă de cultură. Noua Serie Nouă, Anul XXII (XCIX), No. 1-2/ 1993, Număr coordonat de Ioan I. Ică, Sibiu, 1993, 184 p.87. Antologia poeziei religioase româneşti de la începuturi până azi. Ediţie, note bibliografice şi cuvânt înainte de Florentin Popescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1992, 320 p.88. înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V-XIV, Antologie, studii introductive, traducere, note şi comentarii, indice de nume proprii de Grete Tartler, Editura Univers, Bucureşti, 1988, 488 p.89. Privighetorile Persiei. Antologie de poezie persană (secolele X-XX), în româneşte de George Dan, cu o Prefaţă de Virgil Cândea, Editura Minerva (Biblioteca pentru toţi, no. 662), Bucureşti, 1971,390 p.90. Gibran, Kahlil, Profetul, cu o prefaţă şi traducere de Radu Cârneci, Orion (Colecţia Miracol), 1991, 88 p.91. Mălăncioiu, Ileana, Ardere de tot. Editura Eminescu (Colecţia Poeţi români contemporani), Bucureşti, 1992, 412 p.92. Saadi, Golestan (Grădina florilor). Povestiri, Cuvânt înainte de Tudor Vianu, Traducere, Nota biografică şi Note de George Dan, Editura pentru Literatură (Biblioteca pentru toţi no.264), Bucureşti, 1964, 466 p.93. Turcea, Daniel. Iubire. î nţelepciune fără sfârşit . Poeme, Prefaţă de Valeriu Cristea. Editura Albatros (Colecţia Cele mai frumoase poezii), Bucureşti, 1991, 184 p.133

CuprinsulSemn................................................................................................. 5Introducere....................................................................................... 8Partea întâi - Spre o anatomie a rugăciunii - ................................... 23I. Atmosfera rugăciunii ..................................................................... 231. Definiţia rugăciunii ................................................................... 232. Condiţiile rugăciunii.................................................................. 253. Deprindere ............................................................................... 29II. întărea în adânc............................................................................. 311. Conţinutul rugăciunii................................................................. 312. Caracteristici ............................................................................ 333. Felurile de a te ruga .................................................................. 364. Rugăciuni liturgice.................................................................... 405. Trepte ...................................................................................... 45III. Roade........................................................................................... 501. Efectele rugăciunii .................................................................... 502. Piedici ..................................................................................... 563. Rosturi ..................................................................................... 59Partea a doua - Pentru ca întregul Adam să se mântuiască -........... 63I. Măsura rugăciunii din Ghetsimani .................................................. 631. Paza poruncilor......................................................................... 632. Metanoia până la Ghetsimani..................................................... 68II. Nesfârşita chemare ........................................................................ 721. Lucrarea ascunsă ...................................................................... 722. Calea spre isihie ....................................................................... 783. Folosul lucrării ......................................................................... 84III. „Miluieşte-ne pe noi şi lumea Ta" .................................................. 871. Kilometrul zero ........................................................................ 872. Familia duhovnicească .............................................................. 903. Cosmosul întreg........................................................................ 96In loc de concluzie ............................................................................ 98Note.................................................................................................. 101Bibliografie....................................................................................... 127Kiado: „MR Kompiex" Nyomdaipari BT.A kiadâsert felel: dr. Mihăiescu Gyorgy ugyvezeto igazgatoMuszaki vezeto: Gerencser MiklosRaktâri szâm: MRK-1Terjedelem: 12.2 (A/5) îv