II Politici Europene

7/29/2019 II Politici Europene

http://slidepdf.com/reader/full/ii-politici-europene 1/109

UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

CENTRUL DE STUDII EUROPENE

SUPORT CURS

POLITICI EUROPENE

Prof.univ.dr. Gabriela Carmen PASCARIU



POLITICI EUROPENE

Modul I. Politica regională a UE – elemente definitorii

1. Fişe de sinteză privind politica regională 2. Fişa I. Etape în evoluţia politicii regionale3. Fişa II. Obiectivele politicii regionale 2000-2006 raportat la perioada de programare

1994/1999 4. FISA III. Evoluţia politicii regionale, impactul si noua politica 2007-20135. Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

Modul II. Politica Agricolă Comună

1. Unitatea de curs 1 -. Lansarea PAC. Obiective şi principii

2. Unitatea de curs 2 - Sistemul de intervenţie în cadrul PAC3. Unitatea de curs 3 - Evoluţia şi reformele PAC4. Unitatea de studiu 4 - PAC si dezvoltarea rurala in România. Rolul administraţiei

publice locale

Modulul III. Politica de mediu a Uniunii europene

1. Politica de mediu – componentă a modelului european al dezvoltării durabile2. Dezvoltări instituţionale şi actorii comunitari ai Politicii Europene de Mediu3. Obiectivele, principiile şi instrumentele politicii de mediu

4. Programele europene de acţiune, realizări şi perspective5. Politica europeană de mediu şi România

Modulul IV Politici Sociale

Module curs

Piata interna

Coeziunea

Dezvoltarea durabila



1

Modul I

Politica regională a UE – elemente definitorii

Politica regională a Uniunii Europene cuprinde ansamblul instrumentelor şi procedeelor aplicate în scopul creşterii gradului de coeziune economico-socială a ansamblului comunitar.

Coeziunea desemnează acel nivel de convergenţă reală între economiile şi regiunile unui sistemaflat în proces de integrare care asigur ă funcţionarea optimă, echilibrarea şi promovarea uneidezvoltări armonioase în condiţii de cost economic şi social minim.

Instrumentul principal al politicii de coeziune al UE îl constituie sistemul fondurilor structurale. Pana in 2006, sistemul a fost format din: Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul Social European (FSE), Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă -secţiunea Orientare (FEOGA-O) şi Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP).Perspectivele financiare 2007-2013 au antrenat si o reforma la nivelul politicii regionale, sistemulcentral de intervenţie fiind format in prezent din: FEDER, FSE si Fondul de Coeziune.

Unificarea fondurilor s-a realizat în 1988 în cadrul primei reforme a politicii structuralecomunitare, numită "Pachetul Delors I". Sistemul are la bază ideea concentării asupra unui număr redus de obiective prioritare şi coordonarea ansamblului instrumentelor financiare utilizate, înscopul creşterii eficienţei în realizarea coeziunii. În acest scop, au fost definite patru concepte de

bază în utilizarea fondurilor: concentrarea, programarea, parteneriatul şi adiţionalitatea.Primul concept se aplică prin concentrarea pe obiective şi pe regiuni eligibile stabilite de

Comisie. Prin reforma din 2000, fondurile structurale sunt utilizate pentru realizarea a trei obiective:dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor mai puţin dezvoltate (obiectiv 1), reconversiaeconomică şi socială a zonelor aflate în dificultate structurală (obiectiv 2) şi adaptarea şimodernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare (obiectiv 3). Obiectivele 1 şi 2sunt regionalizate şi reprezintă 81,2% din totalul finanţărilor (195 miliarde euro pentru perioada

2000-2006). Zonele de eligibilitate se stabilesc în baza unor criterii stricte: PIB pe locuitor, rataşomajului, nivel de educaţie şi formare,etc. Ansamblul finanţărilor structurale se concentrează peaceste zone, pentru a asigura o eficienţă sporită măsurilor de diminuare a disparităţilor regionale.

Începând cu 2007, conform reformei din 2004, obiectivele devin:Obiectivul 1: Convergenţă (regiuni cu PIB/loc < 75% media EU, efectul statistic, ţări cu

PIB/loc < 90% pentru FC) Obiectivul 2: Competitivitate regională şi ocupare (programe regionale pentru FEADR

şi naţionale pentru FSE) Obiectivul 3: Cooperare teritorială europeană (regiuni frontaliere şi regiuni )

Programarea se asigur ă prin fixarea unor programe de acţiune plurianuale, pentru o mai bună gestionare a proiectelor , o mai bună coordonare şi facilitarea continuităţii în finanţare.

Parteneriatul urmăreşte coordonarea eforturilor de coeziune între diversele niveluri dedecizie şi acţiune: comunitar, naţional, regional, local. In acest sens, statele membre supun aprobăriiComisiei planuri de dezvoltare elaborate în parteneriat cu colectivităţile regionale, în care se includaxele de dezvoltare, acţiunile şi fondurile de intervenţie. Ulterior, prin negocieri la nivel comunitar,Comisia adoptă un Cadru Comunitar de Sprijin stabilind orientările strategice în vedereacoordonării ansamblului intervenţiilor structurale. Cadrele comunitare se aplică prin programeoperaţionale aprobate de Comisie.

Adoptarea principiului adi ţ ionalit ăţ ii are drept scop evitarea substituirii de către ajutorulcomunitar a subvenţiei naţionale. Fondurile structurale nu acoper ă decât o parte din finanţareaacţiunilor, asigurându-se astfel o mai bună responsabilizare a diver şilor actori implicaţi.

Deşi sistemul fondurilor structurale este cel mai important instrument al politicii regionale,

în procesul coeziunii acţionează şi alte instrumente. După 1993 a fost introdus Fondul de Coeziune pentru ţările întâmpinând dificultăţi în îndeplinirea criteriilor de convergenţă monetar ă. Deasemenea, Banca Europeană de Investiţii poate fi considerată ca având un rol în politica structurală regională, în măsura în care 2/3 din împrumuturi au fost acordate pentru proiecte de infrastructur ă şi



2

de comunicaţii în regiunile eligibile cel puţin unuia dintre obiectivele prioritare. Nu în ultimul rând, politicile comunitare contribuie contribuie pe palierele specifice la diminuarea disparităţilor . Esteîndeosebi cazul politicii monetare, a politicilor de unificare a pieţei interne, politicii concurenţei, a

politicii sociale şi a politicii agricole.

Politica regională este considerată ca având efecte stimulative asupra procesului deconvergenţă, în pofida menţinerii unor disparităţi importante. Spre exemplu, PIB-ul pe locuitor în

cele mai puţin dezvoltate ţări membre (Grecia, Spania, Portugalia), a trecut de la 68% din mediacomunitar ă în 1988 la 79% în 1999. Perspectiva extinderii UE spre ţările Europei Centrale şi de Est,ridică însă o serie de întrebări asupra politicilor de coeziune legate mai ales de eficienţa politiciiactuale în evitarea Europei cu geometrie variabilă şi de capacitatea de susţinere financiar ă aacţiunilor de dezvoltare în zonele cu potenţial economic redus. În procesul de pre-aderare au fostadoptate fonduri speciale de asistenţă pentru ţările asociate, având drept rol esenţial pregătireaacestora pentru participarea la piaţa internă şi aplicarea politicii structurale. Se urmăreşte evident,diminuarea riscurilor potenţiale de dezintegrare implicate de extinderea Uniunii spre ţări cu nivelscăzut de dezvoltare şi instituţii ineficiente. (pentru detalii privind extinderea, a se citi modulul„Extinderea Uniunii Europene”)

Fişe de sinteză privind politica regională

Fişa I. ETAPE ÎN EVOLUŢIA POLITICII REGIONALE

I. concepţii şi practici pe plan naţional (etapa politicilor preponderent naţionale)Franţa: - parte integrantă din politica naţională prin planificare;

- prin al V-lea plan acţiunea regională devine o politică unitar ă de amenajare a teritoriului;- are drept scop realizarea unui echilibru între Paris şi provincie, dezvoltarearegiunilor în dificultate, reconversia şi amenajarea regiunilor dense, susţinereazonelor rurale.

Italia: - independentă de planificarea naţională;- concentrată pe dezvoltarea infrastructurii de transport şi lucr ări de irigaţii,

prin crearea în 1950 a "Cassa per il Mezzogiorno";

-

axată pe industrializarea sudului, din 1957.Regatul-Unit: - rezultă din acţiunile concertate ale Ministerelor Mediului,Finanţelor,Industriei, Ocupării, Scottish Office, Welsh Office;- I-le măsuri, în timpul crizei din 1934 şi reconstrucţia de după r ăzboi.

Germania: - program de acţiuni regionale comune la nivelul guvernului federal şi cel allandurilor şi crearea planurilor cadru de restructurare.

Belgia: - lansată în 1950, dependentă de executivele regionale.Olanda: asociată politicii de industrializare a nordului şi a regiunilor caracterizate de

exodul populaţiei;Danemarca:- legată de controlul utilizării solului şi resurselor naturale;Luxemburg: cu scopul diversificării activităţilor.



3

Concluzii:

- măsuri de politică regională în cele mai multe dintre ţările membre;- dincolo de diferenţele de conceptie, există o viziune unitar ă dar aplicată prin practicidiferite: subvenţii pentru industrie, măsuri restrictive pentru decongestionarea zonelor aglomerate, subvenţii pentru dezviltarea infrastructurii, ocupare a for ţei de muncă,reconversie, strategii de implantare sau delocalizare în sectorul public.

- lipsite de eficacitate şi generând accentuarea disparităţilor.

II. insuficienta reglementare prin Tratatul de la Roma conştientizarea necesităţiiacţiunii comunitare

Baza juridică:Art. 2. Dezvoltarea armonioasă a activitaţilor în ansamblul Comunităţii;Art.39. În elaborarea politicii agricole comune se va ţine cont de disparităţile între regiuni şi se vor opera gradual ajustările necesare;Art. 123. Crearea Fondului Social European, administrat de Comisie pentru promovarea ocupării şimobilităţii teritoriale şi profesionale a for ţei de muncă;Art. 92. Sunt compatibile cu piaţa comună ajutoarele naţionale necesare dezvoltării unor activitătisau regiuni în care nivlul de viaţă este scăzut şi şomajul ridicat (f ăr ă a ltera curentele de schimbîntr-o măsur ă contrar ă interesului comun).Acţiuni:- intervenţia vice preşedintelui Comisiei în faţa Parlamentului, în 1959, pentru elaborarea

unei doctrine a politicii regionale comune în scopul dezvoltării armonioase şi reducereaecartului între diversele regiuni;- 1961: Conferinţa asupra Economiilor regionale şi crearea unui grup de lucru pentrurealizarea unui raport;- 1965: I - Comunicare asupra Politicii regionale în Comunitate;(f ăr ă rezultat- presupuneao intervenţie prea mare a Comunităţii în planul politicilor naţionale);- Crearea Direcţiei XVI pentru politica regională, după fuziunea Comunităţilor(1967);

- 1969: Comisia prezintă un prim ansamblu de propuneri pentru dezvoltarea unei polticiregionale: coordonarea politicilor naţionale şi a politicilor comunitare care au incidenţe în plan regional, crearea Fondului European de Dezvoltare Regională(primite cu rezervă, cuexcepţia Italiei şi ramase f ăr ă consecinţe imediate);- oct. 1972, şefii de state sau guverne, reuniţi la Paris, decid că diminuarea dezechilibrelor structurale şi regionale în Comunitate este prioritar ă; (accentuarea disparităţilor, criza

petrolier ă, perspectiva extinderii, diferenţele în acordarea ajutoarelor naţionale cu efectenegative în planul concurenţei).

III. măsuri structurale punctuale, dispersate şi specifice, prin fonduri gestionateindependent (1975-1988)

Axele politicii regionale comunitare:- coordonarea măsurilor comunitare cu incidenţă regională, f ăr ă a viza direct

dezvoltarea regională;- coordonarea politicilor naţionale în materie de edzvoltare regională, prin

Comitetul Politicii Regionale (1975);- acţiuni directe, prin diverse instrumente, locul central revenind

FEDER(1975).Instrumentele bugetare:

- Fondul european de dezvoltare regională - FEDER - Fondul european de orientare şi garantare agricolă - secţiunea Orientare

(FEOGA-O)- Fondul social european – FSE



4

IV. politică regională comunitară, după reforma din 1988:

ELEMENTE DEFINITORII

Obiectiv: asigurarea unui nivel de convergenţă reală între economiile şi regiunile UE care să

permită, în contextul integr ării, o dezvoltare echilibrată a ansamblului comunitar în condiţii de costeconomic şi social minim

Argumentare: riscurile de dezintegrare - prin disfuncţionalitate şi lipsa susţinerii democratice-antrenate de disparităţile economice, sociale şi spaţiale ce caracterizează economia UE

Fundamentare juridică:- Tratatul UE art.2 - "să promoveze o dezvoltare armonioasă şi echilibrată a activităţilor

economice în întreaga Comunitate, (...) un nivel înalt al ocupării for ţei de muncă şi al protecţieisociale, creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii, coeziunea economică şi socială şi

solidaritatea între statele membre."- Tratatul UE art. 130a - "pentru a promova dezvoltarea armonioasă a ansamblului Comunităţii,aceasta dezvoltă şi urmăreşte acţiuni care conduc la întărirea coeziunii ei economice şi sociale.Comunitatea urmăreşte, în special, reducerea diferenţelor între nivelurile de dezvoltare alediverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, inclusiv a zonelor rurale."

Instrumente:- Fonduri structurale

- Fondul european de dezvoltare regională - FEDER - Fondul european de orientare şi garantare agricolă - secţiunea Orientare(FEOGA-O)

- Fondul social european - FSE- Instrumentul financiar de orientare a pescuitului - IFOP- Fondul de coeziune - FC- Instrumentul structural de pre-aderare ISPA

- Sistemul de credite al Băncii Europene de Investiţii- Politicile comunitare - de unificare a pieţei interne, monetar ă, a concurenţei, agricolă, socială şi

de mediu

Principii:

- concentrarea- programarea- parteneriatul- adiţionalitatea



5

Fişa II. OBIECTIVELE POLITICII REGIONALE 2000-2006 raportat laperioada de programare 1994/1999

Obiective prioritare1994/1999 2000/2006

ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală aregiunilor mai puţin dezvoltate;ob. 2: reconversia regiunilor şi zonelor industrialeaflate în declin;ob. 3: şomaj de lungă durată şi inser ţie profesională;ob. 4: adaptarea la mutaţiile industriale;obiectiv 5a: adptarea structurilor agricole şi a

pescuitului;ob. 5b: dezvoltarea zonelor rurale fragile;obiectiv 6 (creat prin actul de adeziune al Austrei,Finlandei şi Suediei): dezvoltarea regiunilor cudensitate scăzută a populaţiei.

Ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală aregiunilor mai puţin dezvoltate;Ob. 2: reconversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultate structurală;Ob. 3: adptarea şi modernizarea politicilor şisistemelor de educaţie, formare profesională şiocupare.

O intervenţie specifică este rezervată structurilor pescuitului. Acţiunile de dezvoltare rurală se

derulează în toată UE fiind finanţate prin findurilestructurale sau prin PAC.

OBIECTIV 1 Dezvoltare şi ajustare structurală a regiunilor mai slab dezvoltate1994 - 1999 2000-2006

ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală aregiunilor mai puţin dezvoltate:ELIGIBILITATE: regiuni de nivel NUTS II alcăror PIB pe locuitor este mai mic de 75% din

media comunitar ă, dar cu anume derogări.METODĂ: Lista regiunilor eligibile este publicată în anexa Regulamentului cadru şirevizuita de Consiliu.REZULTAT: 26,6% din populaţia UE.FONDURI: FSE, FEOGA-O, IFOP.

Ob. 6: dezvoltarea regiunilor cu densitatescăzută a populaţiei:ELIGIBILITATE: regiuni finlandeze şisuedeze, de nivel NUTS II- în principal, cu

densitate redusa (mai puţin de 8 loc./km)METODĂ: listă publicată în anexa Actului deadeziune, pentru 1995-1999, revizuibilă deConsiliu.REZULTAT: 0,4% din pop. UEFONDURI: FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOP

ob. 1: dezvoltarea şi ajustarea structurală aregiunilor mai puţin dezvoltate: ELIGIBILITATE:- regiuni de nivel NUTS II, al căror PIB pe

locuitor este mai mic de 75% din mediacomunitar ă;- regiuni acoperite de ob. 6;- regiuni ultra-periferice.METODĂ: listă nerevizuibilă a regiunilor eligibile fixată la 1 iulie 1999;- 2 programe speciale: PEACE, în sprijinul

procesului de pace în Irlanda de Nord şi alregiunilor frontaliere (2000-2006) şi programulspecial de asistenţă în favoare unor regiunisuedeze de nivel II, supuse anterior acţiunii ob.

6.REZULTAT: 22,2 din pop. UE.FONDURI: FEDER, FSE, FEOGA-O, IFOPSus ţ inere tranzitorie: pentru regiunile eligibile

obiectivelor regionalizate în perioada 94-99,

dar neeligibile prin programul 2000-2006,

pentru a evita dezechilibrele posibile prin

întreruperea bruscă a sprijinului comunitar.



6

OBIECTIV 2 - Reconversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultatestructurală

1994 - 1999 2000 – 2006 obiectiv 2. Reconversia economică şi socială azonelor aflate în dificultate structurală ELIGIBILITATE: - rata şomajului superioar ă

mediei comunitare; - procent de ocupareindustrială superioar ă mediei comunitare; -declin al ocupării industriale.METODĂ: listă fixată de Comisie la

propunerea statelor membre, fixată pentru 6 anişi revizuibilă după 3 ani.REZULTAT: 16,3% din pop. UE.FONDURI: FEDER, FSE.obiectiv 5b. Dezvoltarea zonelor ruralefragileELIGIBILITATE: nivel scăzut de dezvoltare

economică; cel puţin două criterii din: rată ridicată de ocupare agricolă, nivel scăzut alvenitului agricol, densitate scăzută a populaţiei-cu tendinţă de depopulare.METODĂ: listă fixată de Comisie la

propunerea statelor membre, fixată pentru 6 ani.REZULTAT: 8,8% din pop. UE.FONDURI: FEOGA-O, FSE, FEDER.

obiectiv 2. Reconversia economică şi socială azonelor aflate în dificultate structurală ELIGIBILITATE:- zone industriale (criterii

nemodificate); - zone rurale (slabă densitate a populaţiei sau procent ridicat de ocupaţiiagricole, combinat cu şomaj ridicat sau cudiminuarea pop.); - zone urbane, r ăspunzând cel

puţin unuia dintre criteriile: rată ridicată aşomajului de lungă durată, nivel ridicat desăr ăcie, mediu degradat, criminalitate şiodelicvenţă, nivel scăzut de educaţie; - zone de

pescuit (parte imp. a pop. ocupată în sectorulagricol şi scăderea gradului de ocupare ).METODĂ: plafon al pop. comunitare eligibile -

18% - repartizat pe ţări în funcţie de pop. dinzonele industriale şi rurale, nivelul şomajului şia şomajului de lungă durată şi de plafonul demaxim 25% reducere a susţinerii comunitare

prin ob. 2 şi 5b faţă de perioada 94-99. (ţărilemembre propun o listă a zonelor pentru care50% din pop. este acoperită de criteriiledefinind zonele industriale şi rurale, iar Comisiastabileşte lista definitivă în colaborare cu ţărilerespective). Lista este valabilă 7 ani, cu

posibilitatea revizuirii în limita plafonului

aprobatFONDURI: Feder, FseSe adaug ă o sus ţ inere tranzitorie degresivă prin

Feder până la 31 dec. 2005. Alta ajutoare pot fi

acordate prin Fse în cadrul ob.3, prin Feoga-G

în cadrul mă surilor de dezvoltare rural ă

(inclusiv mă surile complementare PAC) şi prin

Ifop în cadrul mă surilor complementare

Politicii pescuitului.



7

Obiectiv 3. Adaptarea şi modernizarea politicilor şi sist. de educaţie, formare şiocupare

1994 - 1999 2000 – 2006 Ob. 3: Lupta contra şomajului de lungă durată şi inserţie profesională - combaterea şomajului de lungă durată şi

facilitarea inser ţiei profesionale a tinerilor şi a persoanelor în pericol de excludere de pe piaţamuncii;- promovarea egalităţii şanselor.Metodă: - înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

Ob. 4: Adaptarea la mutaţiile industriale- facilitarea adaptării lucr ătorilor la mutaţiileindustriale şi evoluţia sistemelor de producţie.Metodă:

- înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

Obiectiv 3. Adaptarea şi modernizareapoliticilor şi sistemelor de educaţie, formareşi ocupare

- promovarea politicilor active pe piaţa muncii pentru combaterea şomajului;- promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii;- creşterea şanselor de ocupare prin sistemul deeducaţie şi formare continuă;- promovarea măsurilor pentru facilitareaadaptării la transformările economice şi sociale;- promovarea egalităţii şanselor;- acţiuni orientare spre resursele unmane luate lanivel naţional, f ăr ă a prejudicia principiulcoeziunii.

Metodă: - înafara regiunilor eligibile obiectivului 1.

INIŢIATIVE COMUNITARE

1994 - 1999 2000 - 200613 IC

Interreg II: cooperare transfrontalier ă, reţele energetice,cooperare în domeniul amenajării teritoriului;Ocupare: promovarea egalităţii şanselor pentru femei şi aaccesului acestora la profesii de perspectivă şi funcţii deresponsabilitate; ameliorarea ocupării persoanelor cuhandicap; integrarea pe piaţa muncii a tinerilor de mai

puţin 20 de ani f ăr ă calificare sau formere de bază;integrarea persoanelor ameninţate de excludere socială şiacţiuni rasiale şi xenofobe.Leader II: dezvoltare rurală.Adapt:adaptarea for ţei de muncă la schimbările

industriale şi ale societăţii informaţionale.PME: creşterea competitivităţii IMM.Urban: revitalizarea cartierelor urbane aflate în criză.Konver: diversificare economică a regiunilor dependentede sectorul apăr ării.Regis II: integrarea regiunilor ultraperiferice.Retex: diversificarea economică a regiunilor dependentede industria textile- îmbr ăcăminte.Resider II: reconversia zonelor siderurgice.RecharII: reconversia zonelor miniere.Peace: susţinerea procesului de pace şi a reconcilierii în

Irlanda de Nord.Pesca: diversificarea economică a zonelor dependente de

pescuit.

4 IC

Interreg III: cooperaretransfrontalier ă, transnaţională şiinterregională pentru stimulareadezvoltării şi amenajării armonioase şiechilibrate a teritoriului european.Leader+: dezvoltare rurală prin

programe de dezvoltare integrată şicooperarea grupurilor de acţiunelocală.Equal: cooperare transnaţională

pentru promovarea de noi practici în

lupta contra discriminării şiinegalităţii de orice natur ă în accesul pe piaţa muncii.Urban: reabilitarea economică şisocială a oraşelor şi cartierelor aflateîn criză pentru promovarea dezvoltăriiurbane durabileIC anterioare, care nu se regăsesc înaceste 4 iniţiative, pot fi incluse în

programeleobiectivelor 1, 2 şi 3.



8

RESURSE FINANCIARE

1994 - 1999 2000 - 2006Resurse disponibile- 141.471 milioane ECUS, 68% pentru ob.1.- 9% din totalul creditelor pentru IC;- Indexarea creditelor la nivelul fiecărui CCA.

Repartizarea creditelor statelor membre

Obiectivele 1, 2, 3, 4 şi 5b:În funcţie de criteriile: populaţia eligibilă,

prosperitate naţională, prosperitate regională,gravitatea relativă a problemelor dtructurale -inclusiv şomajul şi nevoia de dezvoltare azonelor rurale.

Obiectiv 6:Conform actului de adeziune al Finlandei şiSuediei.Obiectiv 5a:În continuitate cu perioada precedentă şi ţinândcont de nevoile structurale specifice aleagriculturii şi pescuitului.

Resurse disponibile- 195 miliarde euro: 69,7% pentru ob.1, 11,5%

pentru ob.2, 12,3% pentru ob.3 şi 0,5% pentruacţiuni structurale în sectorul pescuit, înafaraob.1;- 5,35% din totalul creditelor sunt rezervate IC;- indexarea creditelor, la nivelul bugetuluicomunitar, de 2% pe an.

Repartizarea creditelor statelor membre

Obiectivele 1 şi 2:În funcţie de criteriile: populaţia eligibilă,

prosperitate naţională, prosperitate regională,

gravitatea relativă a problemelor dtructurale -inclusiv şomajul.

Obiectiv 3:În funcţie de criteriile: populaţia eligibilă,

prosperitate naţională, situaţia ocupării,gravitatea excluderii sociale, nivelul de educaţieşi de formare, participarea femeilor pe piaţamuncii.

Pescuit:

Repartiţie de către Comisie

Rezervă de performanţă:4% din creditele alocate la nivel naţional sunt

puse la dispoziţie la începutul perioadei; restulsunt alocate la jumătatea perioadei, celor mai

performante programe.



9

Instrumentul structural de preaderare – fond adaptat tarilor aflate inproces de aderare

Scop: extinderea UE spre ţările Europei Centrale şi de Est în condiţiile unor riscuri minime de

dezintegrare prin disfuncţionalitate

Strategia de pre-aderare pentru 2000 - 2006:- punerea în aplicare a unei strategii globale de pre-aderare pentru pregătirea ţărilor în

vederea ader ării la UE;

- gruparea într-un cadru unic (Parteneriatele de aderare) a sprijinului UE;

- familiarizarea ţărilor candidate cu procedurile şi politicile UE în scopul participării

eficiente la programele comunitare şi aplicarea acqui-ului comunitar.

Instrumente:

- Phare: consolidarea instituţiilor, participarea la programele comunitare, dezvoltare

regională şi socială, restructurare industrială, dezvoltarea IMM;

- Sapard: modernizarea agriculturii şi favorizarea dezvoltării rurale;

- Ispa: dezvoltarea infrastructurii de transport şi protecţia mediului.

Asistenţa financiară:

2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 Total

Phare 1560 1560 1560 1560 1560 1560 1560 10920

Sapard 520 520 520 520 520 520 520 3640

Ispa 1040 1040 1040 1040 1040 1040 1040 7280

Total 3120 3120 3120 3120 3120 3120 3120 21840

Milioane euros, preţuri 1999

Repartiţia resurselor Ispa:

- fixată de Comisie în funcţie de populaţie, PIB pe loc. (PPC), suprafaţă:

- Bulgaria 8-12%, Cehia 5,5-8%, Estonia 2-3,5%, Ungaria 7-10%, Lituania 4-6%, Letonia 3,5-

5,5%, Polonia 30-37%, România 20-26%, Slovenia 1-2%, Slovacia 3,5-5,5%.



10

Fisa 3



11

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor- care sînt principalele momente în adoptarea politicii regionale comunitare;- ce instrumente financiare şi ce principii sînt folosite în politica regională;- care sînt obiectivele prioritare actuale şi care sînt principalele evoluţii, raportat la

perioada 2000-2006;- care sînt modalităţile de intervenţie, responsabilităţile, gestiunea şi condiţiile de

finanţare prin politica regională;TEMĂ:1. Analizati Programele Operationale Sectoriale si elaborati un sistem de proiecte

integrate pentru dezvoltarea durabila a unei entitati teritoriale la alegere. Sepoate opta si pentru o arie tematica (turism, inovatie, educatie si formareprofesioanla, etc).

2. În ianuarie 2003, Comisarul Michel Barnier a prezentat Parlamentului europeanal doilea Raport asupra coeziunii economice şi sociale intitulat „Unitatea Europei,solidaritatea popoarelor, diversitatea teritoriilor”. Raportul include un bilanţ alpoliticii de coeziune aplicate după 1989 şi ridică principalele întrebări legate deviitorul acestei politici în perspectiva unei Europe extinse. El a fost actualizat prin

alte două rapoarte (2004 şi 2006) asupra progreselor in coeziunea economica sisociala. Rapoartele se găsesc la adresa http://inforegio.cec.eu.int sau pot fi pus ladispoziţie, la cerere, de către tutore (e-mail: [email protected] ).

În baza acestor rapoarte, elaboraţi o lucrare de sinteză asupra principalelor rezultateale politicii regionale şi a perspectivelor acestei în contextul extinderii UE spre EuropaCentrală şi de Est.



12

Modul II

Politica Agricolă Comună

Modulul prezintă şi analizează aspectele teoretice ale intervenţiei pe pieţele agricoleeuropene; explică argumentele adoptării unei politici comune în domeniul agriculturii;analizează mecanismele de intervenţie şi evoluţiile în aplicarea Politicii Agricole Comune(PAC) ; analizează efectele PAC şi cauzele reformei; prezintă principalele etape în reformareaPAC şi perspectivele în contextul extinderii.Studenţii vor dobândi cunoştinţele necesare înţelegerii rolului PAC în procesul de integrare şi

în cel de extindere a UE.

Modulul este împăr ţit în 3 unităţi de studiu, în total 7 ore de lucru individual.

Agricultura a fost domeniul pentru care s-a prevăzut aplicarea unei politici comune încă din

primele etape ale construcţiei europene. Agricultorii reprezentau în momentul semnării Tratatuluide la Roma 25% din populaţia activă. Dincolo de apartenenţa la aceeaşi arie de civilizaţie, în care

agricultura şi ţăranii au constituit baza edificării culturii europene, caracteristica principală a

Europei agricole era diversitatea sistemelor şi structurilor de exploatare, a metodelor de gestiune şi

a politicilor.

Din altă perspectivă, Europa de Vest nu reuşise încă să depăşească, în pofida sprijinului

american acordat prin Planul Marshall şi a eforturilor de coordonare a politicilor de dezvoltare în

cadrul OCDE, întârzierea economică şi dezechilibrele provocate de anii de r ăzboi. Agriculturile

europene, chiar cele mai moderne (M. Britanie, Olanda, Danemarca), erau încă puţin mecanizate,

foloseau cantităţi reduse de îngr ăşăminte, iar rolul produselor fitosanitare era ignorat. Exploataţii

familiale de mici dimensiuni, nespecializate, nu puteau să asigure decât venituri de subzistenţă într-

o agricultur ă de autoconsum, departe de a oferi necesarul de produse alimentare şi de a face faţă

concurenţei externe, venită îndeosebi din partea SUA.

Politica Agricolă Comună (PAC) s-a dorit a fi, într-un astfel de context, soluţia pentru

atingerea a trei categorii de obiective: economice – promovarea progresului tehnic, alocarea optimă

a resurselor, creşterea producţiei; sociale – nivel de viaţă echitabil pentru agricultori, preţuri

rezonabile pentru consumatori, şi politice – garantarea securităţii alimentare.



13

Unitatea de curs 1 -. Lansarea PAC. Obiective şi principiiUnitatea solicită 2 ore de lucru

1.1. Obiectivele PAC

Prin Politica Agricolă Comună, ţările membre şi-au dorit atingerea următoarelor obiective:1. creşterea productivităţii în agricultură, promovarea progresului tehnic, asigurând

dezvoltarea raţională a producţiei agricole şi utilizarea optimă a factorilor de producţie, îndeosebi amuncii;

2. asigurarea unui nivel de viaţă echitabil populaţiei agricole, în special prin ridicareavenitului individual al celor ce lucrează în agricultur ă;

3. stabilizarea pieţelor;4. garantarea securităţii în aprovizionare;5. asigurarea de preţuri rezonabile pentru consumatori.Tratatul de la Roma propunea în fapt elaborarea unui program comun de dezvoltare a

agriculturii ţărilor membre care să ţină cont de:a) caracterul particular al activităţii agricole decurgând din structura socială a agriculturii şi

disparităţile structurale şi naturale între diversele regiuni agricole; b) necesitatea de a opera gradual ajustările oportune;c) faptul că, în statele membre, agricultura constituie un sector intim legat de ansamblul

economiei.Condiţionarea obiectivelor de luarea în considerare a acestor aspecte particulare urmărea

să impună mecanisme de integrare tolerabile pentru producători (un interes particular prin protecţiaunei categorii sociale dispunând de for ţă politică puternică) şi care să nu compromită ajustareastructurală a agriculturii prin eventuale dezechilibre în măsur ă să frâneze dezvoltarea economică (uninteres general).

Pentru a înţelege opţiunile ţărilor membre CEE în materie de politică agricolă comună seimpune şi prezentarea precizărilor f ăcute la Conferinţa de la Stressa (1958) în legătur ă cu

obiectivele acesteia. Compararea politicilor naţionale existente la acea dată şi punerea de acord aresurselor şi nevoilor au permis trasarea primelor linii directoare ale viitoarei politici comune.Restructurarea agriculturii comunitare era o necesitate, dar trebuia realizată f ăr ă a se aduce atingeresistemului de exploataţie familială. Dat fiind că toate costurile de producţie erau mai ridicate înComunitate decât în celelalte mari ţări producătoare, preţurile urmau să fie aduse la un niveluniform şi mai ridicat decât preţurile mondiale, f ăr ă a incita însă la supraproducţie. În acelaşi timp,

politica agricolă trebuia să permită participarea echilibrată la comer ţul mondial prin protejarea pieţei interne.

1.2. Principiile PACPentru realizarea obiectivelor politicii agricole comune au fost aplicate trei principii

esenţiale: unicitatea pie ţ ei, preferin ţ a comunitar ă şi solidaritatea financiar ă.

Unicitatea pieţei

Unicitatea pieţei presupune libera circulaţie a produselor agricole între ţările UE prineliminarea taxelor vamale, a restricţiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cuefect similar.

Din aplicarea acestui principiu rezultă unicitatea preţurilor pentru produsele agricole în toată Comunitatea ca urmare a mecanismelor pieţei. Iniţiatorii politicii agricole au decis însă că realizareaobiectivelor propuse obligă la o gestiune centralizată şi stabilirea unor preţuri unice comunitare prindecizii politice. Fixate anual în ECU, începând cu anul agricol 1967-1968, acestea sunt rezultatuldezbaterilor din cadrul Consiliului de Miniştri şi reprezintă punctul central al sistemului de preţuri

folosit în politica agricolă comună.Deşi de o mare simplitate, principiul unicităţii nu a funcţionat întotdeauna. Statele membreau adoptat diverse măsuri de protecţie netarifar ă, de tipul măsurilor fito-sanitare şi veterinare, alreglementărilor administrative, al sumelor monetare compensatorii.



14

Armonizarea legislaţiilor naţionale, realizată în mare parte abia după 1993 prin formarea pieţei unice, a contribuit esenţial la funcţionalitatea principiului unicităţii pieţei.

Preferinţa comunitară

Preferinţa comunitar ă a fost consecinţa logică a constituirii pieţei agricole unice şi a dorinţeiComunităţii de a elimina dependenţa consumului de piaţa externă. Aplicarea ei s-a realizat printr-unsistem de prelevări variabile şi de restituiri. Funcţiile principale au fost de garantare a veniturilor

agricultorilor şi de menţinere a stabilităţii pieţei interne.Prelevarea este o taxă vamală variabilă. Ea ridică preţul de import la nivelul preţului intern

şi acţionează ca restituire la import în cazul când raportul de preţuri este invers. Sistemul reuşeşteastfel să asigure o izolare completă a pieţei interne prin protecţie absolută.

În practică, principiul preferinţei comunitare a suportat frecvente derogări. UE a renunţat înnumeroase situaţii la aplicarea prelevărilor sau a fixat prelevări scăzute, fie din proprie iniţiativă, fiesub presiuni externe din partea principalilor săi parteneri.

Realitatea a demonstrat că Europa nu a devenit prin prelevările variabile o „fortăreaţă".Aproximativ 85% din importurile sale au căzut sub incidenţa taxelor vamale şi s-au realizat printr-o

protecţie scăzută, sub poziţiile consolidate prin negocierile OMC. Prelevările agricole s-au aplicatunui număr redus de produse. Este adevărat însă că au fost produse strategice, ocupând o ponderefoarte ridicată în fluxurile comerciale agricole, puternic concurate de marii producători mondiali.

Ca urmare a negocierilor rundei Uruguay (1986 - 1993), prelevările variabile au fostînlocuite cu taxele vamale. Acestea la rândul lor au fost diminuate cu 36% până în 2000.

Se poate spune că măsurile de protecţie externă adoptate de UE sunt rezultatul unui echilibruîntre interesele agricole şi cele ale politicii comerciale adeseori contradictorii. Un echilibru fragilcare a condus la ajustări repetate ale OCP în aşa fel încât să se asigure eficacitatea mecanismelor deintervenţie pe piaţa internă dar în contextul respectării angajamentelor comerciale şi dezvoltăriicomer ţului exterior.

Solidaritatea financiară Considerată o condiţie esenţială de realizare şi menţinere a unui spaţiu integrat, solidaritatea

financiar ă1 a constat în sfera politicii agricole în gestionarea şi suportarea în comun a cheltuielilor aferente.

Ca instrument de realizare, Consiliul a decis în 1962 constituirea unui fond unic - FondulEuropean de Orientare şi Garantare Agricolă - FEOGA. Conceput ca un simplu capitol în

bugetul comunitar, fondul este lipsit de o structur ă administrativă proprie şi acţionează la nivelulstatelor membre indirect, prin intermediul unor organisme naţionale. Gestiunea comună esteasigurată prin intermediul Comisiei care, însă, pentru acţiunile structurale are nevoie de avizulComitetului pentru structurile agricole şi dezvoltare rurală, iar pentru problemele financiare deavizul Comitetului FEOGA, format din reprezentanţii statelor membre.

Fondul este structurat pe două secţiuni: Garantare – destinată acoperirii cheltuielilor privind pieţele agricole şi politica preţurilor şi Orientare – pentru susţinerea reformelor structurale,realizarea obiectivelor de politică socială şi sprijinul dezvoltării zonelor rurale. Ponderea în bugetulcomunitar a scăzut în mod constant (de la 80% în anii ’70 la 40-45% în prezent), ca urmare aeforturilor de reformare a politicii agricole.Cea mai mare parte a resurselor FEOGA a fost utilizată

pentru acţiunile de garantare (peste 90%).Modul de constituire a bugetului comunitar şi utilizarea acestuia în cea mai mare parte

pentru agricultur ă au generat şi generează în continuare contradicţii de interese între statelemembre, contradicţii agravate de extinderile succesive ale Uniunii. Tensiunile provin din faptul că unele ţări sunt beneficiare nete, în timp ce altele, mai puţine la număr, sunt contribuitoare nete.

1 I. Ignat, “Uniunea Economică şi Monetar ă Europeană”, Ed. Synposion, Ia şi, 1994, p.39.



15

Unitatea de curs 2 - Sistemul de intervenţie în cadrul PACUnitatea solicită 2 ore de studiu

Organizarea comună a pieţelor

Mecanismul de integrare agricolă ales de Comunitate a fost organizarea pieţelor la nivel

comunitar. Sistemul OCP a cuprins treptat 91% din producţia agricolă, mecanismele de intervenţiediferind de la o piaţă la alta. Dincolo însă de eterogenitatea rezultată, analiza OCP relevă treielemente definitorii :

- unicitatea pie ţ ei prin determinarea pre ţ urilor comune;

- garantarea pre ţ urilor prin interven ţ ii pe pia ţ a internă;

- un sistem de protec ţ ie la frontier ă a pie ţ ei europene pentru asigurarea preferin ţ ei

comunitare.

În funcţie de modul în care se regăsesc şi interacţionează cele trei elemente pe diferitele pieţe, OCP cunosc următoarele forme, delimitate după principalul instrument de intervenţie:

- organiza ţ ii comune prin pre ţ garantat;

-organiza ţ ii comune prin subven ţ ii directe;

-organiza ţ ii comune prin protec ţ ie externă.Principala formă de organizare a pieţelor la nivel comunitar, acoperind aproximativ 70% din

produsele agricole o reprezintă OCP prin preţ garantat (fig.3.1); este organizarea care ofer ă maximum de garantare.



16

Dar adaptarea OCP la specificul pieţelor agricole şi condiţionarea externă au condus la

diminuarea intervenţiei şi dezvoltarea unor formule mai suple de tipul intervenţiilor condiţionale

sau a subvenţiilor complementare preţului garantat (tabelul 3.1.). De asemenea, pentru aproximativ

30% din producţia agricolă se asigur ă o garantare minimă, fie doar prin protecţie externă (25%), fie

prin subvenţii directe(5%). Principala caracteristică a OCP cu garantare minimă o constituie lipsa

preţurilor comune.

PIEŢE AGRICOLE

LIBERE 9%

PRIN PREŢ GARANTAT 70%

INTERVENŢIEAUTOMATĂ

(cu introducereaulterioar ă a para-metrilor de inter-venţie)- orez- lapte- zahăr

INTERVENŢIICONDIŢIONALE

- viti-vinicultura- legume şi fructe- carne porcine

SUBVENŢIICOMPLEMENTARE- cereale- carne bovine- carne ovine- ulei de măsline

FĂR Ă PREŢ GARANTAT 30%

PRIN SUBVENŢII- fructe şi legume proaspete- bumbac- furaje uscate- tutun- plante textile- viermi de mătase- oleaginoase- proleaginoase

- unele legume

PRIN PROTECŢIE EXTERNĂ - produse avicole- produse situate în afaraanexei II

ORGANIZAŢII COMUNE DEPIAŢĂ 91%



17

Schema clasică de intervenţie pe pieţele agricole europene o reprezintă însă OCP prin preţ garantat, cuprinzând reglementarea pieţelor interne prin preţuri comune şi un sistem de protecţie

externă.

EVOLUŢIE:

- criza agro-bugetară;- presiunile externe.

PIEŢELE COMUNE ORGANIZATE

Garantare maximă:(intervenţieautomată)

- unicitatea pieţei;

- garantarea

preţurilor pentru

cantităţi nelimitate;

- protecţie externă

prin sistemul prelevărilor-

restituirilor.

Garantare medie:(intervenţie condiţionată)

- diminuarea preţurilor de

intervenţie;

- reducerea perioadei de

achiziţie;

- stocarea la producător;

- organisme profesionale

Garantare minimă:

1. SUBVENŢII DIRECTE

2.PROTECŢIE EXTERNĂ - prelevări – restituiri; - taxe vamale.

Parametri de intervenţie :

- nivelul preţului;

- situaţia pieţei;

- tipul produsului;

- calitatea produsului;

- spaţiul şi timpul.

Tipuri de intervenţie:

1.asupra veniturilor :

- scăderea preţurilor;- taxe de coresponsabilitate;- diminuarea subvenţiilor.

2.asupra volumului produc ţ iei :

- cote;- cantităţi maxim garantate.

3.asupra factorilor :

- “îngheţarea” terenurilor;- extensificare.



18

Evolu ţ ia sistemului OCP

În timp, luând notă de evoluţia agriculturii europene în anii ‚80, politica agricolă comună aadaptat intervenţia prin preţ garantat în funcţie de situaţia pieţelor. Rezultatul a constat în trecereaOCP de la o intervenţie automată cu garantare necondiţionată a producţiei realizate spre forme cuintervenţie condiţionată care limitează garanţia acordată.

Modularea intervenţiilor s-a realizat pe baza a 6 parametri: nivelul pre ţ ului; situa ţ ia pie ţ ei;tipul produsului; calitatea produsului; spa ţ iul; timpul.2

Până la reforma Mac Sharry (1992), evoluţia PAC s-a caracterizat în principal prin încercăridiverse de reducere a garanţiilor agricole. Instituţiile comunitare au adoptat după a doua jumătate adeceniului opt măsuri de diminuare a veniturilor agricultorilor în speranţa că vor avea dreptrezultat reducerea excedentelor şi restructurarea producţiei. Ele au constat în: scăderea pre ţ urilor

agricole, introducerea taxelor de coresponsabilitate şi reducerea subven ţ iilor directe acordate în

unele sectoare.Dar, acţiunile luate pentru diminuarea veniturilor agricultorilor nu au avut efectele dorite în

planul stabilizării pieţelor. Unul din factorii esenţiali care au limitat eficienţa acestora l-areprezentat posibilitatea compensării reducerilor de venit prin creşterea producţiei. Era deci logic să se intervină prin limitarea cantităţilor garantate. Mecanismele prin care Comunitatea a încercat – şia reuşit – să limiteze volumul producţiei, şi implicit al excedentelor, sunt sistemul cotelor şi

sistemul stabilizatorilor bugetari.După 1988 eforturile europenilor de gestionare a pieţelor agricole s-au orientat şi asupra

reducerii capacităţii productive a agriculturii prin măsuri de “înghe ţ are” a terenurilor şi de

extensificare.

Ca rezultat al măsurilor de reformare a PAC organizaţiile de piaţă au evoluat de la OCP prin preţ garantat spre OCP prin subvenţii directe şi de la OCP prin subvenţii directe spre OCP prinsimplă protecţie externă (tabel 3.1.).

Tabel 3.1. Evolu ţ ia Organiza ţ iilor Comune de Pia ţă

OCP prin preţ garantat OCP f ăr ă preţ garantat

Intervenţieautomată

Introducerea parametrilor de

intervenţie

Intervenţiecondiţională

Subvenţiicomplementare

Subvenţiidirecte

Protecţie externă

Cereale ———— → ⎯ —————————— →x

Lapte ————– → x

Zahăr ————– → x

Orez xProduse

vitivinicolex

Legume – fructe x

Carne porcine x

Grâu dur x

Carne bovine ————– → x

Carneovine/caprine

————– → x

Ulei de măsline x

Tutun ————– → x

2 P. Baudin, L’Europe face à ses marchés agricoles, Economica, Paris, 1993, p.100.



19

Oleaginoase ————– → x

Proteaginoase x

Alte fructe şilegume

x

Plante textile x

Ouă x

Păsări xTotal (% în total

OCP)45% 25% 5% 25%

Dinamica OCP, caracterizată de tendinţele menţionate, este considerată a fi rezultatul uneilegi proprii de evoluţieEa nu reflectă însă altceva decât că o opţiune eficientă în anumite condiţii nureprezintă o soluţie absolută; că, acolo unde intervenţiile sfidează legile pieţei şi nu sunt modulateîn funcţie de modificarea datelor iniţiale, dezechilibrele nu întârzie să apar ă.Reforma MacSharry a confirmat de altfel că în politica agricolă comună, garantarea preţurilor numai reprezintă principalul mijloc de intervenţie. Reforma continuă tendinţa de liberalizare a pieţelor

care s-a manifestat în deceniul nouă, iar preocupările instituţiilor comunitare sunt tot mai multîndreptate spre componenta structurală a PAC. Politica structurală a fost prevăzută în art. 39 alTratatului de la Roma cu scopul de a susţine şi stimula modernizarea agriculturii şi ameliorareastructurilor de producţie. Dar, numai anii ’80 cunosc o dezvoltare a măsurilor structurale care aureuşit să dea conţinut unei politici structurale agricole; reforma fondurilor socio-structurale din1989 şi reforma agricolă din ’92 i-au conferit apoi un loc esenţial în asigurarea coeziunii în UniuneaEuropeană.

Politica structurală agricolă

Spre deosebire de politica preţurilor, care obligă la o uniformizare a reglementărilor naţionale şi la o gestiune centralizată, acţiunile structurale au putut fi lăsate la dispoziţia statelor membre. Până în 1972, rolul PAC a fost de coordonare a politicilor structurale naţionale şi desusţinere financiar ă par ţială – 25%, excepţional 45% – a anumitor proiecte. Erau vizate îndeosebimăsurile privind: adaptarea şi ameliorarea condiţiilor de producţie (comasarea, asanarea şiamenajarea terenurilor); reorientarea producţiei; adaptarea şi îmbunătăţirea comercializării;dezvoltarea debuşeelor pentru produsele agricole.

Primii paşi . Programul Mansholt

Memorandumul „Mansholt”3 reprezintă, indiscutabil, primul moment de referinţă în politicastructurală comunitar ă, prin baza teoretică şi argumentarea pe care le ofer ă.

Pornind de la constatarea limitelor PAC –axată pe garantarea preţurilor– în modernizarea şiameliorarea structurilor de producţie şi ridicarea nivelului de viaţă a agricultorilor, Mansholtrecomanda dezvoltarea politicilor structurale. Programul „Agricultura 1980” –partea operaţională amemorandumului- ofer ă un plan de reformă pentru a sprijini agricultura „să iasă din poziţiainferioar ă în care se găseşte atât din punct de vedere economic cât şi social”. Soluţia principală eravăzută de Mansholt în restructurarea producţiei şi comercializării printr-un ansamblu de măsuriconstând în: reducerea preţurilor, acţiuni la nivelul structurilor de producţie, acţiuni în favoareaechilibr ării pieţelor şi ameliorarea funcţionării lor.

Memorandumul atr ăgea atenţia asupra faptului că problema principală a agriculturiieuropene este de natur ă structurală şi poate fi soluţionată prin reducerea numărului agricultorilor şicreşterea dimensiunilor exploataţiilor, în condiţiile unei politici prudente de preţuri. Se impunea cu

necesitate ca agricultura să fie orientată spre o structur ă a exploataţiilor care să utilizeze muncă mai

3 Prezentat Consiliului de către Sicco Mansholt - Comisar european al Agriculturii, la 10

decembrie 1968.



20

puţină şi mai calificată, în întreprinderi agricole moderne, capabile să asigure agricultorilor veniturişi un mod de viaţă comparabile cu cele ale populaţiei din mediul urban.

Planul Mansholt s-a dovedit prea radical şi prea ambiţios în contextul deceniului şapte.Euforia primilor ani de evoluţie favorabilă a agriculturii, stimulată de dinamizarea creşteriieconomice şi de măsurile PAC, nu lăsa loc scepticismului. În plus, prea puţini erau cei dispuşi să renunţe la avantajele oferite de mecanismele de intervenţie prin preţ garantat: venituri ridicate

pentru agricultori, lipsa de transparenţă în legătur ă cu dimensiunea contribuţiei publice, susţinerea

politică din partea beneficiarilor, exemplul de solidaritate şi de reuşită necesar procesului general deintegrare.Singurul rezultat al memorandumului se consider ă a fi adoptarea în 1972 a trei directive

socio-culturale, pachet legislativ care marchează lansarea politicii agricole structurale. A fost,incontestabil, momentul în care s-a creat o breşă pentru reformele care au dat ulterior un nouconţinut politicii agricole comune.

Totuşi, nu putem limita semnificaţia memorandumului la atât. Prin măsurile propuse,memorandumul Mansholt reprezintă un veritabil plan de reformă, conceput într-o viziune globală,integratoare. Remarcabil este faptul că cea mai mare parte a măsurilor preconizate au fost, în timp,adoptate. De asemenea, principiile generale propuse pentru aplicarea programului „Agricultura1980” se regăsesc în modul de funcţionare actuală a fondurilor structurale: concepţia regională,

descentralizarea şi responsabilitatea naţională, coparticiparea şi susţinerea comunitar ă pe bazainiţiativelor locale concretizate într-un plan. Se poate aprecia astfel că memorandumul Mansholtofer ă baza teoretică a politicii structurale comunitare.

Evolu ţ ia măsurilor structurale

Acţiunile structurale prevăzute de cele trei directive au reprezentat un pas f ăcut într-odirecţie bună. Ele au fost completate în 1975 cu introducerea compensa ţiilor pentru regiuniledefavorizate natural, în 1977 cu ajutorul pentru transformarea şi comercializarea produselor agricole, iar în 1978 cu ajutoarele pentru grupurile de producători; diverse măsuri regionale au fost,de asemenea, introduse pentru a diminua handicapul structural şi de infrastructur ă a zonelor defavorizate, cu efecte indirecte şi asupra agriculturii.

Politica structurală a evoluat însă lent până în 1985, când criza de ansamblu a PAC adeclanşat o revizuire de profunzime a măsurilor structurale pentru a favoriza ameliorareacompetitivităţii agriculturii europene. În politica agricolă structurală accentul a căzut pe căutareaechilibrului între obiectivele propuse, creşterea competitivităţii agriculturii europene, echilibrarea

pieţelor, protecţia mediului şi dezvoltarea regiunilor defavorizate.Reforma fondurilor structurale din 1989 a conferit Comunităţii un rol sporit în

gestionarea acţiunilor structurale, inclusiv a celor agricole, pentru a permite concentrareaacţiunilor spre regiunile defavorizate. Obiectivul general al integr ării, stabilit prin Actul Unic în1987, devenise „coeziunea economică şi social ă” prin reducerea disparităţilor între diferitele

regiuni. În planul agriculturii, intervenţiile structurale au vizat:- concentrarea ajutoarelor în zonele defavorizate, pe exploata ţ iile mici şi mijlocii;

- cre şterea cofinan ţării comunitare în cazul mă surilor acoperite de obiectivul 1 al reformei

fondurilor structurale („promovarea dezvolt ării şi ajust ării structurale a regiunilor r ămase în urmă

din punct de vedere economic şi social”);

- stabilizarea popula ţ iei rurale şi întinerirea acesteia prin sprijinul în instalarea tinerilor

agricultori;

- protec ţ ia mediului;

- diversificarea activit ăţ ilor în exploata ţ iile agricole;

- simplificarea gestiunii subven ţ iilor pentru transformarea şi comercializarea produselor

agricole şi pentru silvicultur ă4.

Este evident că după apariţia şi manifestarea crizei agriculturii europene priorităţile înmaterie de politică agricolă comună s-au modificat. Susţinerea pieţelor prin preţuri garantate în

4 Pierre Godin, "Agriculture: les aides structurélles applicables dans l'ensemble de la Communauté"; în Revue du Marché Commun et de l’Union

Européenne, 1992, p.220.



21

cadrul organizaţiilor comune pentru creşterea producţiei şi asigurarea unor venituri minimeagricultorilor a cedat treptat locul măsurilor structurale.

Politica privind zonele defavorizate reprezintă în termeni financiari principala acţiunestructurală, vizând peste jumătate din suprafaţa agricolă a UE. Un loc important revine măsurilor de

ameliorare a structurilor agricole prin:- înlocuirea sistemului planurilor de modernizare şi dezvoltare cu sistemul planurilor de

ameliorare, având drept obiectiv ameliorarea durabilă a veniturilor agricole (accentul cade pe

reducerea costurilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi viaţă, creşterea calităţii produselor agricole, orientarea spre produse deficitare, protecţia mediului); - interdic ţ ia sau limitarea subven ţ iilor pentru investi ţ ii în cazul produc ţ iilor excedentare;

- cre şterea sprijinului în formarea profesional ă;

- subven ţ ii în favoarea tinerilor agricultori;

- încurajarea pensionărilor;

- compensa ţ ii pentru zonele de munte şi cele defavorizate (pe animal sau pe hectar);

- sprijin pentru dezvoltarea serviciilor de ajutor mutual, gestiune etc.

O serie de alte obiective de natură complementară au fost introduse în sfera politiciistructurale comune pentru a susţine dezvoltarea zonelor rurale, creşterea contribuţiei agriculturii lastabilizarea vieţii rurale şi protecţia mediului, o mai bună integrare a agriculturii cu celelalte

sectoare ale economiei, şi reducerea diferenţelor regionale. Pot fi menţionate în acest sens:- ameliorarea structurilor de transformare şi comercializare a produselor agricole şi silvice

prin ajutoare în favoarea grupurilor de producători şi susţinerea investiţiilor pentru întreprinderiagro-alimentare, de comercializare şi transformare primar ă a lemnului;

- ameliorarea situa ţ iei pie ţ elor agricole prin sprijin în extensificarea şi reconversiaterenurilor (scoaterea din folosinţă agricolă prin îngheţare, împădurire, utilizări neagricole);

- restructurarea economiei rurale din sudul Franţei, Italia şi Grecia pentru a face faţă concurenţei pieţei iberice (programele de dezvoltare integrată – PIM);

- programele de ini ţ iativă comunitar ă (PIC) pentru dezvoltarea regională;- sus ţ inerea integr ării Suediei, Finlandei şi Austriei (Obiectivul 6).Politica structurală agricolă, deşi componentă a PAC, este concepută în cadrul mai larg al

politicii de dezvoltare regională. După reforma fondurilor structurale din 1989 ea a devenit uninstrument esenţial în realizarea convergenţei reale în Uniune prin susţinerea regiunilor defavorizate.

Totuşi, cel puţin în domeniul agriculturii, componenta structurală a politicii agricolecomune este departe de a-şi fi atins obiectivele. Principalii factori care au influenţat aplicareamăsurilor structurale şi au limitat efectele potenţiale sunt: caracterul facultativ al unei mari păr ţ i

din reglement ările comunitare, condi ţ iile riguroase impuse pentru acordarea ajutoarelor, lipsa de

atractivitate a unor ajutoare propuse, informare şi publicitate ineficient ă , birocra ţ ie şi lipsă de

profesionalism în administra ţ iile na ţ ionale şi capacitatea redusă a unor ţări membre de cofinan ţ are

a proiectelor .

Actualele orientări în politica regională şi politica agricolă ne permit să apreciem deasemenea că intervenţiile comunitare structurale vor deveni un instrument privilegiat în realizareaconvergenţei regiunilor şi economiilor membre, în ameliorarea competitivităţii agriculturiieuropene. Este de aşteptat o concentrare a acţiunilor spre regiunile defavorizate, r ămase în urmă,spre zonele rurale şi o standardizare mai accentuată a tipologiei intervenţiilor publice. Cu siguranţă,

principiile regionalizării, parteneriatului, subsidiarităţii, complementarităţii şi adiţionalităţii vor r ămâne coordonate majore ale politicii structurale.

Este însă posibilă o creştere a rolului iniţiativelor comunitare şi o „relaxare” a condiţiilor deaplicare a diverselor sisteme de măsuri structurale în contextul unor programe de formare

profesională, de dezvoltare a centrelor de informare şi de adaptare administrativă care să facilitezeaplicarea politicii structurale comune. O apropiere progresivă a politicii regionale şi a celei

structurale agricole se poate de asemenea anticipa. Este o consecinţă logică ce decurge din faptul că disparităţile regionale sunt în principal de natur ă structurală, iar regiunile r ămase în urmă suntcaracterizate, de regulă, de o pondere ridicată a agriculturii în realizarea PIB şi ocuparea for ţei demuncă.



22

Reforma PAC din 2003 (a se vedea schema de mai jos), confirmă , de altfel, aceste tendinţeiniţiate prin reforma din 1992.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor1. Ce este sistemul pieţelor comune organizate2. Care este sistemul de interventie în cadrul OCP

3. Care au fost parametrii de intervenţie OCP şi care sînt argumentele diminuării niveluluide garantare

4. Ce măsuri de reformă a propus programul Mansholt şi care este semnificaţia programului5. Cum a influenţat Reforma structurală de la sfârşitul deceniului 9 politica agricolă comună 6. Care sînt principalele evoluţii în creşterea rolului componentei structurale a PAC

Unitatea de curs 3 Evoluţia şi reformele PAC.Scheme de curs

Începând cu anii ´60, agriculturile europene sunt antrenate în schimbări profunde careafectează atât sistemele de cultur ă cât şi structurile de exploatare. Alături de creşterea industrială şiridicarea generală a nivelului de viaţă, un rol esenţial în formidabila reuşită economică a agriculturiivest-europene a avut-o Politica Agricolă Comună. Ea a reprezentat un model de intervenţieeficientă, un instrument de modernizare şi dezvoltare rapidă a agriculturii, cel puţin în condiţiileeconomico-sociale ale anilor ´60. Europa a trecut de la penurie la autosatisfacere şi surplus agricol,de la situaţia de importatoare netă la cea de exportatoare pentru majoritatea produselor agricoletemperate; este în prezent cel mai mare importator şi al doilea exportator mondial, având una dinagriculturile de mare randament.

Dar, anii ´80 au adus „reversul medaliei”: creşterea excedentelor agricole şi a cheltuielilor de finanţare f ăr ă ameliorarea veniturilor agricultorilor şi f ăr ă reducerea inegalităţilor de venituri,exod rural ridicat, concentrarea exploataţiilor etc. Europa agricolă începe o perioadă de instabilitate

pe fondul lipsei unei politici structurale eficace şi într-un context extern nefavorabil, dat de presiunile de liberalizare exercitate în cadrul fostului GATT.

Reforma PAC, solicitată încă din 1968 prin planul Sicco Mansholt, este acceptată într-omanier ă globală şi devine realitate abia în mai 1992. Prin proiectul de reformă „Mac Sharry”, PACrenunţă la mecanismele tradiţionale de susţinere, apropiindu-se treptat de modelul nord-american al

politicii agricole axat pe plăţile compensatorii. Deşi novatoare, PAC păstrează atât principiileesenţiale, cât şi Organizaţiile Comune de Piaţă. De asemenea, reforma a atins în mod fundamentaldoar un număr restrâns de produse de mare cultur ă: cereale, oleaginoase, produse din lapte şi carne

de vită.Mai târziu, Reforma 2003 a pregătit PAC pentru extinderea UE către Europa Centrală şi deEst, principalele evoluţii fiind: orientarea către piaţă; întărirea disciplinei bugetare; creşterea roluluimăsurilor structurale, în detrimentul politicii prin garantarea preţurilor; o mai bun corelare asistemului de intervenţie cu obiectivele dezvoltării durabile (condiţionalitatea de mediu, bunăstarea

plantelor şi a animalelor, extensificarea agriculturii, promovarea agriculturii biologice); creşterearolului măsurilor de susţinere a dezvoltării rurale, de asemenea, în contextul aplicării strategiei dedezvoltare durabilă.

În acest sens, a avut loc şi osimplificare a sistemului de finanţare prinintroducerea a două fonduri distincte: Fondul

European de Garantare Agricolă, pentrufinanţarea organismelor de piaţă , şi FondulEuropean Agricol de Dezvoltare Rurală,

pentru finanţarea măsurilor complementare

care vizează dezvoltarea spaţiului rural. În2006, PAC este vizată pentru o nouă reformă a procedurilor tehnice şi

administrative.



30

Scheme de curs



31



32



33

Unitatea de studiu 4. PAC si dezvoltarea rurala in România

Rolul administraţiei publice locale

I. Contextul general

Evolutiile recente in sistemul de finantare europeana prin Politica Agricola Comuna(PAC) confirma doua tendinte majore, care au putut fi observate chiar din primii ani ai deceniuluitrecut:- orientarea predominanta catre finantarea programelor de dezvoltare a spatiului rural (panaacum aproximativ un deceniu, prioritatea era acordata finantarii agriculturii prin plati directe

pentru fermieri si subventii) si- cresterea complementaritatii finantarii agriculturii si a spatiului rural cu finantarea prin alte

politici (in special cea regionala), cu scopul esential de a promovarea un proces general decoeziune economica, sociala si teritoriala.

Semnificatia majora a acestui nou context de finantare este ca, prin bugetul comunitar,comunitatile rurale pot primi in prezent bani pentru a-si sustine strategii de dezvoltare,scop in care finantarile prin programe specifice mediului rural pot fi corelate cu programe definantare prin politica regionala, politica de mediu, politica de intreprindere, politica in domeniuleducatiei, etc.

Pentru a beneficia eficace de sistemul interventiilor comunitare, problema majora pentrucomunitatile rurale romanesti este legata de:

- identificarea diferitelor oportunitati de finantare;

- elaborarea unui portofoliu de proiecte adecvat propriilor optiuni de dezvoltare;

-

gasirea surselor de co-finantare.Aparent nu foarte complicat, un astfel de demers este conditionat esential de elaborarea unei

strategii de dezvoltare durabila, dezvoltarea resursei umane si promovarea de parteneriate

public – privat pe arii tematice prioritare de interes comun, de preferat in asociere cu administratiiteritoriale invecinate.

Avand in vedere complexitatea unei astfel de abordari si tinand cont de situatia particularaa ruralului romanesc (infrastructura economica si sociala deficitara, proprietate fragmentata, cu

predominanta fermelor de semi-subzistenta; fragilitate structurala, in multe cazuri chiar monoproductie; calitate slaba a antreprenoriatului si lipsa surselor de investitii, calitate slaba aserviciilor si nivelul redus de educatie si formare profesionala a fortei de munca; rigiditate laschimbare si elasticitate redusa a ofertei), rezulta ca rolul motor in dezvoltarea rurala si in

valorificarea oportunitatilor oferite de contextul european trebuie sa revina administratieipublice. In cadrul Perspectivelor financiare 2007-2013 ale Uniunii Europene, comunitatile

rurale vor putea fi co-finantate atat prin fonduri specifice Politicii Agricole Comune, cat si prininstrumente financiare ale altor politici comunitare, in special fondurile structurale din cadrul

politicii regionale.

II. Finantari prin Politica Agricola Comuna

Politica Agricola Comuna, finanteaza comunitatile rurale prin doua fonduri: Fondul European

Agricol de Garantare – FEAGA, adresat pietelor agricole reglementate (asa numitelor piete

comune organizate) si Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurala – FEADR, adresat



35

masurilor de dezvoltare rurala durabila devenita al doilea pilon al aplicarii PAC dupa reforma din2003 si cu o pondere tot mai importanta in finanţarea prin bugetul comunitar.

Atenţia principala a administratiilor publice locale din mediul rural trebuie orientata catreoportunitatile de finantare prin FEADR, instrumentul cel mai bine adaptat nevoilor dedezvoltare a comunitatilor rurale si care asigura un context unitar si coerent de sustinere

europeana a strategiilor locale de dezvoltare. Conform Reglementarii Consiliului EC 1698/2005,transpusa in legislatia romaneasca prin Ordinul 243/aprilie 2006, Fondul European Agricol deDezvoltare Rurala este structurat pe 4 axe de finanţare. Fiecare axa include mai multe masuri curolul de a promova proiecte specifice care sa contribuie la realizarea obiectivelor generale alePoliticii Agricole Comune, in concordanta cu programul national de dezvoltare rurala si custrategiile locale.

Schematic, finantarile FEADR vor urmari:

A. prin Axa I - Imbunătăţirea competitivităţii sectorului agricol şi silvic:- promovarea cunoasterii si ameliorarea capitalului uman prin actiuni de pregătire profesională

şi informare, difuzarea de cunoştinţe ştiinţifice şi practici inovatoare, promovarea pensionarilor timpurii si a stabilirii tinerilor fermieri în mediul rural, utilizarea serviciilor de consultanţă sicrearea de servicii in sprijinul agentilor economici agricoli si silvici);- restructurarea si dezvoltarea capitalului fizic, prin modernizarea exploataţiilor agricole,creşterea valorii economice a pădurilor, creşterea valorii adăugate a produselor agricole şi silvice,dezvoltarea de noi produse si tehnologii, imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii legate dedezvoltarea şi adaptarea agriculturii şi silviculturii, actiuni de preventie si revigorare a

potentialului productiv distrus de dezastre naturale;- masuri pentru imbunatatirea calitatii produselor ;- masuri de tranzitie, specifice noilor state membre (sprijinirea exploataţiilor agricole de semi-subzistenţă, sprijinirea înfiinţării grupurilor de producători;

B. prin Axa II - "Îmbunătăţirea mediului şi a peisajului", masuri pentru utilizarea durabila a

terenurilor agricole si silvice, prin plati compensatorii pentru handicap natural, actiuni deagromediu, prime de împădurire, plati "Natura 2000";

C. prin Axa III "Calitatea vieţii în spaţiul rural şi diversificarea economiei rurale":- masuri pentru diversificarea economiei rurale, prin diversificarea activităţilor non-agricole,sprijin pentru crearea şi dezvoltarea microîntreprinderilor, incurajarea activităţilor turistice;- masuri de imbunatatire a calitatii vietii, prin dezvoltarea serviciilor de bază pentru economia şi

populaţia rurală (cu rolul de a creste atractivitatea satelor), renovarea şi dezvoltarea satelor,conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii rurale (spre exemplu, planuri de protectie si administrareasociate cu siturile Natura 2000, masuri pentru revigorarea si intretinerea siturilor de marevaloare naturala, precum si a mostenirii culturale);- masuri de perfectionare si informare pentru elaborarea si implementarea strategiilor de

dezvoltare locala (studii ale zonei, difuzarea de informatii, pregatirea personalului,implementarea de parteneriate public-privat);

D. prin Axa IV LEADER, actiuni privind elaborarea de strategii de dezvoltare locala,

dezvoltarea de parteneriate public-privat, proiectarea si implementarea strategiilor, finantarea

programelor de cooperare.

Administratia publica are responsabilitatea sa se implice la nivelul tuturor axelor, fie casolicitant, fie ca partener, fie ca institutie de sprijin si coordonare prin actiuni complementare deinformare, consultanta, diseminare, etc. Responsabilitatea ca promotor revine insa pe un numar redus de masuri, in principal vizand:



36

1. pe axa I, investitii pentru modernizarea infrastructurii agricole si silvice;2. pe axa III, investitii pentru renovarea satelor, conservarea şi îmbunătăţirea moştenirii

rurale si in promovarea de actiuni pentru organizarea si dezvoltarea parteneriatelor public – privat;

3. pe axa IV, functionarea Grupurilor de Actiune Locala (parteneriatele public privatdin cadrul programului LEADER) si implementarea proiectelor incluse in strategia

de dezvoltare locala.In mod concret, ca portofoliu posibil de proiecte, pot fi avute in vedere:

1. pe axa I: constructii sau modernizari de drumuri agricole, inclusiv sisteme de marcare,semnalizare; moderenizarea sistemelor de irigatii si desecare; asigurarea surselor de apa sienergie electrica; retele de alimentare cu energie electrica a exploatatiilor agricole; lucraride protectie a terenurilor impotriva inundatiilor; amenajari de drumuri forestiere deutilitate privata; constructia si consolidarea digurilor si paraielor din zone cu risc; lucrarihidrotehnice; (toate lucrarile trebuie incadrate in planul de urbanism general si in planulde urbanism zonal);

2. pe axa III: retele de aprovizionare cu apa potabila, cu gaz; sisteme de canalizare si

epurare a apei; retele de drumuri comunale, strazi, drumuri de acces la obiective turistice;alei pietonale, amenajari de piete comerciale, parcuri; constructii si amenajari de locuri derecreere (spatii de joaca, terenuri de sport); renovari de constructii cu valoarearhitecturala, culturala sau istorica; investii in servicii culturale si ale bibliotecilor (echipamente, dotari); amenajarea centrelor de informare turistica; promovare siinformare turistica, alte investitii cu caracter public avand rolul de conservare sivalorificare a mostenirii culturale si traditionale sau investii socio-culturale cu rol deameliorare a conditiilor de viata;

3. pe axa IV: constituirea si functionarea Grupurilor de Actiune Locala, elaborarea siimplementarea strategiilor de dezvoltare locala, implementarea proiectelor de cooperare(intre teritorii ale aceluiasi stat, intre teritorii apartinand unor state diferite). Proiectele

propuse vor avea la baza parteneriate public privat (public maxim 50%) care sa asigure unnivel ridicat de valorizare a patrimoniului natural si cultural endogen, intarireacompetitivitatii si crearea de locuri de munca, precum si ameliorarea capacitatiiorganizationale a comunitatilor locale in cadrul unor strategii de dezvoltare ruralaintegrata si durabila.

III. Complementaritati cu fondurile structurale aferente Politicii Regionale

Politica Regionala a Uniunii Europene este constituita dintr-un ansamblu de instrumentesi proceduri vizand diminuarea decalajelor de dezvoltare intre tarile si regiunile tarilor membre.In principal, este o politica de redistribuire a unei parti din bugetul Uniunii (in prezent,aproximativ 35%) catre regiunile cele mai putin prospere ale UE (maxim 75% din PIB-ul mediu),

prin ceea ce Regulamentele UE numesc Obiectivul 1 de finantat. Pe noile perspective financiareeuropene se adauga alte doua obiective – competitivitate/ocupare si cooperare teritoriala(aproximativ 20% din fonduri), pentru a raspunde unor prioritati strategice ale Uniunii.

Avand in vedere ca toate regiunile de dezvoltare ale Romaniei vor intra in obiectivul 1de finantat, exista un imens potential de a corela cele aproximativ 11 miliarde euro finantare

primita prin Politica Agricola Comuna cu cele 19,6 miliarde primite prin Politica Regionala(sistemul fondurilor structurale si de coeziune) pentru a promova si sustine strategii de dezvoltare

rurala integrata. Dincolo de efectele de dinamica si integrare ce vor rezulta din proiectelerealizate la nivel national si trans-national sau din proiectele operatorilor regionali si locali,administratia publica rurala poate aplica direct pe Programele Operationale (PO). Acesteareprezinta instrumentele de implementare a Politicii Regionale si definesc managementul



37

finantarilor prin fondurile structurale si de coeziune: FEDER – Fondul European de DezvoltareRegionala, FSE – Fondul Social european si FC – Fondul de Coeziune.

Sistemul Programelor Operationale cuprinde: Programul Operational Dezvoltarea

Resurselor Umane , Programul Operational Cresterea Competitivitatii Economice , Programul

Operational Transport , Programul Operational Mediu , Programul Operational Dezvoltarea

Capacitatii Administrative , Programul Operational Regional si Programul Operational AsistentaTehnica. Fara a intra in detalii privind axele si masurile specifice fiecarui program (acestea pot fi,

de altfel, consultate pe site-urile autoritatilor de management sau pe www.fonduri-structurale.ro),ne propunem totusi sa atragem atentia asupra celor mai importante dintre masurile pentru careadministratia publica rurala este eligibila si care pot fi astfel accesate pentru a obtine finantaricomplementare in implementarea unor strategii integrate de dezvoltare:

A. prin Programul Operational Regional:- Axa 2 Imbunatatirea infrastructurii sociale (infrastructura de sanatate, infrastructura serviciilor sociale, infrastructura educationala);

- Axa 3 Sprijinirea dezvoltarii mediului de afaceri regional si local (dezvoltarea structurilor desprijinire a afacerilor pentru a promova transferul de tehnologie, produse si procese de productienepoluante, cooperarea tehnologica prin crearea de retele integrate);- Axa 4 Dezvoltarea turismului regional si local (pe masura 4.2.Crearea/dezvoltarea/modernizarea infrastructurilor specifice pentru valorificarea durabila aresurselor naturale cu potential turistic);

B. prin Programul Operational Cresterea Competitivitatii Economice:- Axa 1 Un sistem inovativ de productie (sprijin in dezvoltarea antreprenoriatului pentru altedomenii decat cele finantabile prin FEADR);- Axa 3 Tehnologia informatiei si comunicarii pentru sectoarele public si privat (sustinerea

utilizarii noilor tehnologii in informare si comunicare, dezvoltarea si eficientizarea serviciilor publice electronice);- Axa 4 Imbunatatirea eficientei energetice si dezvoltarea durabila a sectorului energetic;

C. Programul Operational Mediu- Axa 1 Extinderea si modernizarea sistemelor de apa/apa uzata;Axa 2 Dezvoltarea sistemelor de management integrat al deseurilor si reabilitatrea siturilor contaminate;Axa 4 Implementarea sistemelor adecvate de management pentru protectia naturii;Axa 5 Implementarea infrastructurii adecvate de prevenire a riscurilor naturale in zonele cele maiexpuse la risc;

D. prin Programul Operational Dezvoltarea Resurselor Umane:- Axa 5 masura 5.2. Promovarea sustenabilitatii pe termen lung in zonele rurale in termeniidezvoltarii resurselor umane si a ocuparii;- Axa 6, masura 6.1. Promovarea incluziunii sociale

E. Programul Operational Dezvoltarea Capacitatii Administrative;- pe toate cele 3 axe, fie ca beneficiari, fie ca grup tinta, pe masuri specifice care vizeazaimplementarea reformei functiei publice, dezvoltarea capacitatii de imbunatatire a performanteiserviciilor in administratia locala, intarirea capacitatii de management strategic si de planificare a

actiunilor, rationalizarea furnizarii serviciilor locale si intarirea managementului resurselor umane.



38

Fiecare program complement cuprinde detalii pe masuri privind obiectivele, tipurile deoperatiuni, durata, clasificarea interventiilor, valoarea grantului si nivelul co-finantarii, criteriilede eligibilitate, criteriile de selectie/evaluare, solicitantii si grupurile tinta, principiile aplicate. Incorelarea diferitelor masuri retinem principiul evitarii dublei finantari, conform caruia un proiect

poate fi finantat dintr-o singura sursa a fondurilor europene.

Mentionam, de asemenea, faptul ca, fara a-si putea asuma rolul de promotor sau beneficiar direct, administratia publica poate promova si sustine initierea de proiecte pe altemasuri cu rol important de antrenare a dezvoltarii locale. Nu ne referim aici doar la fondurilePolitici Agricole si ale Politicii Regionale, ci si la programele specifice politicii comune de

pescuit, ale politicii de mediu, ale politicii pentru educatie, cultura si formare profesionala sau a politicii de întreprindere. O buna informare si diseminare a informatiei la nivelul comunitatii,eventual cu exemple de bune practici din alte tari ale Uniunii, poate avea un rol esential inatragerea de fonduri si proiecte care sa potenteze eficacitatea strategiilor de dezvoltare.

Insistam in final asupra exigentei majore de a pleca de la o strategie. Este important sastabilim resursele, nevoile, oportunitatile, amenitarile, avantajele competitive. Fara o strategie va

lipsi coerenta in utilizarea fondurilor, se vor risipi resurse, dar mai ales timp, timp care va curgein devafoarea polulatiei care traieste in mediul rural.



Modulul III

POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE

Introducere

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul program deacţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut la elaborarea destrategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare;Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat un sistem tot mai complex deinstrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, adezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze la nivelul comportamentelor de consum şi de producţie(apreciate astăzi ca factor cheie determinant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ în acţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltare durabilă în toate ţările lumii.

Prezentul capitol analizează pentru început problematica mediului ca pe o componentă astrategiei europene de dezvoltare durabilă şi apoi prezintă elementele de bază ale Politicii

Europene de Mediu (PEM), din perspectiva evoluţiei mai sus menţionate: dezvoltareainstituţională şi actorii comunitari ai politicii de mediu, obiectivele, principiile şi sistemulinstrumentelor PEM, programele europene de acţiune pentru mediu. În ultima parte a capitolului,ne vom opri asupra aspectelor relevante privind adoptarea acquis-ului de mediu în România.

1. Politica de mediu – componentă a modelului european al dezvoltării durabile

Strategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în articolul 2 alTratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propun ca obiective comune„promovarea unei dezvolt ări armonioase şi echilibrate a activit ăţ ilor economice în ansamblul

Comunit ăţ ii, o cre ştere durabil ă şi non-infla ţ ionist ă respectând mediul, un grad ridicat deconvergen ţă a performan ţ elor economice, un nivel ridicat de ocupare şi de protec ţ ie social ă ,

cre şterea nivelului şi a calit ăţ ii vie ţ ii, coeziunea economico-social ă şi solidaritatea între statele

membre”. Definirea în acest mod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupusrenunţarea la modelul liberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţiaeuropeană, prin adăugarea de obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială,convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şi socială,solidaritatea.

Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondialeasupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „a

r ă spunde nevoilor actuale f ăr ă a compromite şansa genera ţ iilor viitoare de a- şi satisface

propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti,economişti, sociologi de manier ă diferită, specifică, f ăr ă un efort de integrare a principiilor şiobiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile au fost, cel mai adesea,reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci ani mai târziu, în 1992, Conferinţa

Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED) de la Rio De Janeiro, împreună cumodificările în Tratatul Comunităţilor Europene aduse la Maastricht, au marcat nu doar unangajament politic al Uniunii pentru orientarea către o dezvoltare durabilă la nivel global ci, maiales, au promovat o abordare integrată a protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediucu cele sociale şi economice în toate politicile europene.

1.1. Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile

Din punct de vedere doctrinar, r ădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în economia

bună st ării şi în economia social ă de pia ţă.



40

Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile sociale sauîntre productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială (Arthur Cecil Pigou).Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produce asupra mediului (în senslarg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţie asupra unui agent din afaratranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numit externalitate (efect extern) şi poate fi

pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate sau dezutilitate. Externalităţile depind de naturaactivităţilor şi de mediul (economic, social, cultural, ecologic) în care acestea se desf ăşoar ă.Teoria distinge între externalităţi individualizabile (neoclasice), atunci când se poate stabili asupracăror ter ţi se transmit efectele externe, şi externalităţi colective, atunci când efectele sunttransmise asupra mediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte, eletrebuiesc internalizate, pentru a apropia costul privat de costul social1.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economia socială de

piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru în care bunăstarea unuianu poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia. Intervine aici o anume doctrină

politică şi o anume paradigmă despre organizarea societăţilor umane, sintetizată prin definirea caobiectiv al organizării sociale a maximiz ării bună st ării tuturor consumatorilor. Cum bunăstareasocială totală (determinată de societate pe criterii politice) nu este o simplă sumă de bunăstări

individuale (determinate şi optimizate prin pieţele libere), problema este de a afla în ce măsur ă alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigur ă sau nu atingerea optimului paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei, efectele non-economice ale pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi o structur ă maxim eficientă a producţiei pentrua optimiza bunăstarea socială. Politica economică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţasistemului economiei de piaţă cu obiective non-economice (solidaritate, coeziune, echitate) – cavalori specifice progresului social.

Modelul de producţie şi de consum ce caracterizează societatea contemporană este apreciatca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de principiul eficienţei şiaxat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat un comportament pe termen scurt, avânddrept rezultate primare utilizarea excesivă a resurselor naturale, accentuarea disparităţilor sociale şi

creşterea decalajelor de dezvoltare între naţiuni. Externalităţile negative (epuizarea resurselor,reducerea biodiversităţii, poluarea, săr ăcia, alienarea socială, inechitatea, decalajele de dezvoltare)au mărit în permanenţă costurile sociale, atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional. În plus,impactul asupra bunăstării sociale nu trebuie privit doar la timpul prezent ci şi în raport cu

bunăstarea socială a generaţiilor de mâine, menţinerea tendinţelor actuale în producţie şi consumriscând să compromită şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile.

Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate a deceniuluinouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special la nivel european, pentruintegrarea principiului durabilităţii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivelde principiu, în politicile economice, a „triunghiului magic” – cre ştere economică , coeziune

social ă , protec ţ ia mediului.

Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi pefuncţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativ asupra produsuluimarginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţia tocmai în slaba integrare adimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevărat că aufost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile socialede piaţă, în adoptarea şi chiar în aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost maicurând abordate, până nu demult, într-o concepţie sectorială.

Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi aplicate înfuncţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizarea economiilor ridică oserie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicile interne, ci şi în relaţiile decooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei abord ări integrate, este de dorit ca

durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor politice interne şi externe, al ac ţ iunilor

1 Pohoaţă, I, (2000), p. 208.



41

economice şi al opiniei publice pentru a promova atât noi reforme structurale, institu ţ ionale, cât

şi modificarea comportamentelor de produc ţ ie şi de consum.

Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între cele treicoordonate – cre ştere economică, coeziune social ă şi protec ţ ia mediului – apreciate clasic dreptopţiuni contradictorii: urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire aveniturilor, care limitează sursele creşterii; protecţia mediului presupune adoptarea unor măsurirestrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi a tehnologiilor, producând distorsiuni în

alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică. A concilia între cele trei coordonate aledezvoltării durabile ar însemna: o cre ştere economică asigurând premisele progresului social şi

protec ţ iei mediului; o politică social ă stimulativă pentru cre şterea economică; o politică demediu axat ă pe instrumentele specifice economiei de pia ţă , concomitent eficace şi economică.

În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupune adoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă şi externă a politicilor şiasigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şi politice din cadrul unui proiect. Celemai importante măsuri ce ar trebui luate în această direcţie sunt: reglementarea unui sistem deinstrumente economice care să asigure integrarea obiectivelor sociale şi de protec ţ ie a mediului în

politicile economice (preţuri, drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii,acorduri negociabile); reconsiderarea procesului decizional , pentru a permite o largă participare a

societăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui sistem deinformare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilita inversarea tendinţelor actuale,non-durabile; dezvoltarea pie ţ elor bunurilor publice şi a bunurilor şi serviciilor ecologice;dezvoltarea cercet ării în direcţia tehnologiilor, folosind mai puţine resurse naturale, mai puţin

poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru individ; dezvoltarea unui sistem de educa ţ ie şi de formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizionaltransparent în condiţiile unei responsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spredurabilitate în comportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontal ă a criteriilor durabilit ăţ ii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să

permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziunea socială într-

o astfel de viziune pe termen lung şi-a f ăcut loc treptat, momentul decisiv fiind Tratatul de laAmsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborarea strategiilor de mediu, adiverselor programe specifice sau complementare şi în aplicarea acestora, principiul cheie adevenit cel al integr ării. Aplicarea principiului nu a fost însă consecventă până la programul alşaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a„Strategiei de dezvoltare durabilă a UE” care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii,schema centrală a acţiunii comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şisocial. De altfel, Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conformcăruia „Un nivel ridicat de protec ţ ie şi de ameliorare a calit ăţ ii mediului trebuiesc integrate în

politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvolt ării durabile”2.1.2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicarea principiului

integrării

Principiul integr ării ecologice are la bază ideea că o politică sectorială în domeniul protecţiei mediului nu este suficientă pentru a asigura condiţiile unei dezvoltări durabile3 şi este înmare parte un produs al experienţei ţărilor membre în aplicarea primelor 3 programe de acţiune

pentru mediu4. Programul 4, lansat în 1987, enunţă principiul, dar abordarea a r ămas predominatsectorială şi lipsită de o viziune strategică pe termen lung. Momentul de ruptur ă clar ă cu o astfelde abordare a venit abia după Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul European dela Luxemburg din 1997 recunoştea necesitatea integr ării considerentelor de mediu în celelalte

politici europene şi a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.

2 Traité établissant une Constitution pour l’Europe (2004), p. 49.3 COM (2004) 394 final, p. 2.4 Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult prea puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune.



42

Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentru integrare”[COM(98) 333]. În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentru integrareaobiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu), elaborarea destrategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului, identificarea unor indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a strategiilor în direcţiadezvoltării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitarea f ăcută Consiliului Europeande a examina periodic integrarea mediului în politicile sectoriale cheie.

Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor de mediuconform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentru integrare aufost:

- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal, solicitareaf ăcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către Consiliul European, de a elaborastrategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat de complementaritate cu politicile de protecţie amediului: energie, transport, agricultur ă, industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afacerigenerale, afaceri economice şi financiare;

- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la

informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţie în materie de mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului la informaţia de mediu, precum şi de a întări poziţiacetăţeanului european în raport cu instituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin

posibilitatea de apărare în faţa încălcărilor legislaţiei;- Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şi diverselor

formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor de integrare adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul de mediu al Comisiei şi evaluareaacesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privind dezvoltarea durabilă;

- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg a Strategiei UE pentru

dezvoltare durabilă5

şi adăugarea mediului la obiectivele Strategiei de la Lisabona. În esenţă,Strategia pune accent pe necesitatea corelării între obiectivele economice, sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi mai eficiente de integrare a mediului în politicilesectoriale;

- instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-ante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului potenţialeconomic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];

- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilor indicatori demediu [COM(2002) 524];

- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului de acţiune pentru

promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externe la strategia europeană

de dezvoltare durabilă6;- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiune pentru mediu7,

(a se vedea mai jos);- includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a considerentelor

de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şi sănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupare şi politica socială;

- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate (SCALE), carestabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile socialevulnerabile, în special copiii;

5 „A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”.6 Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable».7 Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program de acţiunecomunitar ă pentru mediu, JO L 242/10.09.02



43

- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiile dezvoltăriidurabile în cele mai multe dintre ţările membre;

- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii [COM(2004) 38final];

- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 unei declaraţii privind

principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluare a dezvoltării

durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şi măsurile necesareaplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică, săr ăcie şi excludere socială,îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbare climatică şi energie, modele de producţie şi deconsum, gestiunea resurselor naturale, transport, bună guvernare, parteneriat global8.

În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integr ării esteconsiderat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea politiciieuropene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele pun accent pe necesitateaaplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile, urmărindu-se consecvent, atât peverticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală (între politici) a unei corelări cât maieficiente a celor trei categorii de obiective: economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în

practică a urmat două axe strategice. Pe de o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediuîn alte politici sectoriale şi, pe de altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele demediu, economice şi sociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principiişi acţiuni:

- concilierea între condi ţ iile cre şterii economice şi exigen ţ ele sociale şi de mediu, prin:disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi serviciiecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe reglementare şi cele pe piaţă;creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor de intervenţie; consolidarea componenteiecologice a politicii fiscale în condiţiile menţinerii unui echilibru între eficacitate şi echitate;dezvoltarea unui sistem eficient de informare;

- integrarea gradual ă a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi

comportamentele de produc ţ ie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot pune în pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externe trebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni înmecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor de întreprindere la noile constrângeri;

- asigurarea coeren ţ ei ansamblului politicilor economice prin definirea strategiilor şi

coordonarea ac ţ iunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi stabilească drept prioritatedezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare de decizie şi numărul mare de politicicomunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă însă la o abordareintersectorială globală, în aşa fel încât să se asigure maxim de eficienţă în introducerea

principiului durabilităţii, iar progresele într-un domeniu să nu altereze durabilitatea într-un altdomeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixat următoarele coordonate ale politicilor sectoriale:

limitarea schimbării climatice şi utilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitareariscurilor pentru sănătatea publică; gestionarea resurselor de o manier ă mai responsabilă;ameliorarea sistemelor de transport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva săr ăciei şi aexcluderii sociale; încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;

- dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel interna ţ ional care să faciliteze şi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigure cadrul pentruaplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial în competiţia internaţională;

- aplicarea principiului eficacit ăţ ii asupra procedurilor de integrare a dimensiunii mediu

în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele benefice ale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate;

- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utiliz ării şi eficacit ăţ ii instrumentelor

de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectiva dezvolt ării durabile.

8 Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise en oeuvre dela stratégie de développement durable de l'UE ».



44

Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice, sociale şi ecologice ale uneiacţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.

- instituirea unui sistem de supraveghere multilateral ă a reformelor structurale în

domeniul dezvolt ării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenarea unor largidezbateri la nivelul opiniei publice.

Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă, marchează debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un plusde coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel al integr ării considerentelor de mediufiind unul prioritar.

2. Dezvoltări instituţionale şi actorii comunitari ai Politicii Europene de Mediu

Debutul procesului de integrare europeană a avut loc într-o perioadă în care mediul nuconstituia o preocupare la nivel de politici publice, iar priorităţile Comunităţilor erau centrate peobiective economice legate de reconstrucţia Europei după al doilea r ăzboi mondial, creştereeconomică, stabilitate şi dezvoltare, ocuparea for ţei de muncă; ele se încadrau, de altfel, înmodelul doctrinar unidimensional neoclasic subordonat careului magic9 apreciat, în principiu, ca

fiind potenţial incompatibil cu intervenţiile publice pentru asigurarea protecţiei mediului.

2.1. Politica de mediu în tratatele comunitare

Elaborate într-o concepţie liberală, tratatele instituind Comunităţile Europene (Paris 1951,Roma 1957) nu au inclus competenţe comunitare în domeniul mediului. În pofida semnalelor totmai evidente de poluare a mediului din anii ’60, intervenţiile comunitare în acei ani au fost

punctuale, legate în special de aspecte funcţionale ale pieţei comune, conform metodeifuncţionaliste de integrare (coordonarea/armonizarea politicilor naţionale în măsura necesar ă stabilirii şi funcţionării pieţei comune).

Protecţia mediului a intrat pe agenda de lucru a Comunităţilor în 1971, prin prima

Comunicare a Comisiei către Consiliu cu privire la necesitatea unei politici europene demediu (PEM). În 1972, la întâlnirea la vârf în cadrul Consiliului European de la Paris, şefii destate şi de guverne ai ţărilor membre, cu siguranţă sub impulsul dat şi de Conferinţa ONU pe

probleme de mediu din acelaşi an, au cerut Comisiei să elaboreze un program de mediu şi să adopte măsurile necesare implementării lui. Rezultatul a constat în crearea unui serviciu

specializat pentru protec ţ ia mediului şi adoptarea în 1973 a Primului Program de Ac ţ iune pentru

Mediu (PAM) pentru perioada 1973-1977. Au urmat alte trei programe (1978-1982, 1983-1986,respectiv 1987/1992) cu o abordare predominant sectorială, verticală, a problemelor de mediu,meritul principal al acestei prime etape fiind acela de a fi structurat componentele majore ale

politicii comunitare de mediu: principiile, obiectivele, instrumentele şi structurile instituţionale.Acţiunea Comunităţii în domeniul mediului a r ămas, însă, în continuare, limitată. Pe de o

parte, prevederile Tratatului Pieţei Comune nu stabileau asumarea de către Comisie a unor responsabilităţi în domeniul mediului, iar, pe de altă parte, fundamentarea teoretică a primelor

programe era de orientare liberală. Argumentele implicării nivelului supranaţional de decizie,conform principiului subsidiarităţii, nu ţineau de o abordare ecologică (riscurile de mediu, spreexemplu). Trimiterile principale erau f ăcute la distorsiunile pe care diferitele politici naţionale demediu ale statelor membre le generau asupra pieţei comune (impactul asupra concurenţei şi acomer ţului). Această subordonare a implicării Comunităţii în domeniul mediului, obiectivelor denatur ă economică, erau încadrate în filozofia liberală a tratatelor, dar au condus la o slabă eficienţă a măsurilor adoptate de către Comisie şi la dificultăţi de conciliere între obiectivele economice şicele de mediu, cu întârzieri în adoptarea unei politici comunitare sectoriale.

Principalii factori care au împiedicat mult timp dezvoltarea unei politicii efective demediu la nivel european au fost:

9 Creştere, stabilitatea preţurilor, ocupare deplină, echilibru extern.



45

- diferen ţ ele semnificative între standardele de mediu ale ţărilor membre; spre exemplu, Austria, Danemarca, Finlanda sau Olanda au avut din totdeauna standarde de mediu mult mairidicate decât Grecia, Portugalia sau Spania, folosite, ce-i drept, într-o primă etapă, mai curând cainstrumente de protecţie comercială netarifar ă, decât strict ca mijloace pentru protecţia mediului.Din acest punct de vedere, a patra extindere a Uniunii (1995) a contribuit esenţial la creşterearolului Comunităţii în domeniul mediului prin presiunile exercitate de către noii intraţi în direcţiafixării unor norme mai stricte de protecţie10;

- limitele tratatelor şi aplicarea principiului subsidiarit ăţ ii care nu au permis implicareaComunităţii, gestionarea problemelor de mediu în ţările membre, decât în limita necesar ă funcţionării pieţei interne;

- posibilit ăţ ile reduse de impact asupra legisla ţ iilor na ţ ionale a Directivelor, ca

instrument legislativ comunitar predominant în acquis-ul de mediu, corelat cu utilizarea votului

unanim11 în adoptarea legisla ţ iei de mediu;

- lipsa unor studii privind problemele de mediu şi impactul pe termen lung al degrad ării

mediului, al utiliz ării intensive a resurselor şi al reducerii biodiversit ăţ ii;

- opozi ţ ia clasică între obiectivele economice şi cele de mediu (criterii stricte în materiede protecţia mediului limitează accesul la resurse, determină creşterea costurilor şi afectează competitivitatea); destul de târziu, s-a argumentat faptul că standardele ridicate de mediu potgenera valoare adăugată ridicată şi pot ameliora astfel competitivitatea firmelor, existând maicurând o relaţie de complementaritate, decât de „conflict” între cele două categorii de obiective;

- costurile ridicate ale aplicării unei politici de mediu; eco-tehnologiile, agriculturaextensivă de tip durabil presupun costuri ridicate pe care unele dintre ţările membre nu-şi puteau

permite să le suporte; - nivelul scă zut al rezultatelor în domeniul cercet ării de mediu şi al dezvolt ării eco-

tehnologiilor; nu întâmplător, una dintre măsurile adoptate de Comisie mai târziu în direcţiadurabilităţii creşterii o constituie cercetarea şi dezvoltarea tehnologică.

Pasul decisiv către evoluţia spre conturarea unei politici de mediu la nivel european a fost

f ăcut abia în a doua jumătate a deceniului nouă, prin Actul Unic European (AUE). Acesta aadăugat la Tratatul de la Roma, prin Titlul VII, politica de mediu, cu aplicarea principiuluisubsidiarităţii, având drept obiective conservarea, protecţia şi ameliorarea calităţii mediului,

protecţia sănătăţii şi utilizarea raţională a resurselor naturale. AUE stabileşte, de asemenea, că protecţia mediului presupune integrarea acesteia în alte politici comunitare şi că statele membretrebuie să adopte măsuri mai clare pentru mediu (art. 130 R – art. 130 T).

Cu siguranţă, însă, cel mai important moment în dezvoltarea instituţională a politicii demediu a venit în contextul Summit-ului de la Rio din 1992. Uniunea Europeană s-a angajat rapidîntr-un proces de adoptare a noii abordări strategice în materie de dezvoltare economică, iar Tratatul de la Maastricht, adoptat în acelaşi an, a conferit pentru prima dată acţiunilor de mediuale Uniunii, statutul de politică într-o concepţie unitar ă, prin articolele 2, 3 şi 174. Conform

articolului 2 al tratatului, Comunitatea îşi propune ca „ printr-o pia ţă comună , o Uniuneeconomică şi monetar ă şi adoptarea de politici sau de ac ţ iuni comune, să promoveze [...] un nivel

ridicat de protec ţ ie şi de ameliorare a calit ăţ ii mediului”, scop în care acţiunea Comunităţii presupune printre altele şi cu titlu de noutate „o politică în domeniul mediului” (art. 3). Deşiapreciat ca având importante limite în crearea unui cadru favorabil acţiunii comunitare (în specialca urmare a lipsei de claritate în utilizarea conceptului de dezvoltare durabilă şi a complexităţii

procedurilor decizionale), Tratatul Uniunii Europene are totuşi meritul de a fi adăugat la priorităţile europene obiectivul protecţiei mediului, de a fi instituţionalizat mediul ca politică europeană comunitar ă şi de a fi ameliorat procedurile decizionale (înlocuirea votului unanim cumajoritatea calificată, ca regulă generală).

Confirmarea decisivă a importanţei acordată de către Comunitate protecţiei mediului a

venit câţiva ani mai târziu, prin Tratatul de la Amsterdam (1997). În primul rând, noul tratat

10 Jones, R.A. (1998), p. 216.11 Până la Tratatul de la Maastricht.



46

introduce prin art. 2 conceptul de dezvoltare durabilă, chiar dacă prin asocierea de cuvinte„dezvoltare echilibrată şi durabilă”. Progresul esenţial însă, adus de tratat, vine prin art. 6 caretransformă relativ noua politică europeană de mediu în politică orizontală. Articolul 6 al tratatuluiconsolidat stipulează că „exigen ţ ele de mediu trebuiesc integrate în definirea şi aplicarea

politicilor şi ac ţ iunilor Comunit ăţ ii în scopul promovării dezvolt ării durabile”. Dezvoltareadurabilă devine astfel un obiectiv cheie al Uniunii, iar principiul integr ării, mecanism central alrealizării ei. Tratatul simplifică, de asemenea, procedurile decizionale şi introduce dimensiuneaexternă a integr ării de mediu, prin art. 177, conform căruia „ prin politica în domeniul cooper ării,

complementar ă celei a statelor membre, Comunitatea urmăre şte dezvoltarea economică şi social ă

durabil ă a ţărilor în dezvoltare, în mod special, a celor mai defavorizate dintre ele”.Ulterior tratatului de la Amsterdam, nu s-au mai f ăcut completări relevante în materie de

politică europeană de mediu. Nici Tratatul de la Nisa şi nici Tratatul Constituţional nu vin cuelemente noi legate de obiective, principii sau proceduri decizionale. Tratatul Constituţional întăreşte poate doar for ţa de acţiune a principiului integr ării, prin art. 3, unde se precizează pentru

prima dată, în mod clar, faptul că modelul european este un model al dezvoltării durabile:„Uniunea ac ţ ioneaz ă pentru dezvoltarea durabil ă a Europei fondat ă pe cre ştere economică

echilibrat ă şi stabilitatea pre ţ urilor, o economie social ă de pia ţă garantând ocuparea deplină şi

progresul social, precum şi un nivel ridicat de ameliorare a calit ăţ ii mediului”.Politica de mediu a Uniunii Europene este rezultatul procedurilor de decizie stabilite prin

tratatele CE. Instituţiile comunitare acţionează în baza principiului de subsidiaritate şi se sprijină în acţiunea lor pe o largă consultare a guvernelor statelor membre, a organizaţiilor non-guvernamentale, a grupurilor de interese, a exper ţilor, a diverselor organizaţii specializate şi,evident, pe studiile şi rapoartele Agenţiei Europene pentru Mediu (AEM).

2.2. Actorii instituţionali ai politicii de mediu şi procedurile de decizie

Rolul central în elaborarea şi aplicarea politicilor comunitare revine Comisiei Europene.

Pentru politica de mediu, a fost creată în 1981 o Direcţie Generală pentru Mediu (DGM),componentă a celor 36 de direcţii generale şi servicii specializate ale Comisiei. Rolul central al

DGM îl constiuie ini ţ ierea de noi acte legislative în domeniu şi supravegherea aplicării legisla ţ iei

adoptate la nivel comunitar în statele membre. În acest scop, misiunea asumată de către DGMconstă în:

- men ţ inerea şi ameliorarea calit ăţ ii vie ţ ii printr-un înalt nivel de protec ţ ie a resurselor

naturale, o evaluare şi o gestiune eficace a riscurilor, precum şi aplicarea în timp util a legisla ţ iei

comunitare;

- favorizarea utiliz ării eficace a resurselor în produc ţ ia, consumul şi eliminarea

de şeurilor;

- integrarea obiectivelor de mediu în alte domenii ale politicilor comunitare;

- promovarea în UE a cre şterii care să ia în considerare nevoile economice, sociale şide mediu atât ale cet ăţ enilor de ast ă zi, cât şi ale genera ţ iilor viitoare;

- contribu ţ ia la g ă sirea de solu ţ ii la problemele globale de mediu, în special legate de

schimbările climatice şi de conservarea biodiversit ăţ ii la nivel interna ţ ional; - promovarea unei abord ări multisectoriale a problemelor de mediu, cu participarea

tuturor păr ţ ilor implicate la o informare mai eficace şi la o mai bună protec ţ ie a mediului.

După ce este adoptată, legislaţia de mediu devine obligatorie în toate statele membre, cu posibilitatea unor clauze de salvgardare, a unor derogări temporare şi a unor perioade de tranziţie(în cazul noilor state membre), iar Comisia supraveghează aplicarea legislaţiei, beneficiind de

sprijinul Curţii Europene de Justiţie care poate fi sesizată dacă statele membre sau agenţiieconomici nu respectă acquis-ul comunitar.Direcţia Generală pentru Mediu are, de asemenea, responsabilitatea reprezentării Uniunii

la nivel internaţional şi urmăreşte integrarea considerentelor de mediu în politicile externe.



47

În adoptarea legislaţiei de mediu, rolul apar ţine celor două instituţii de decizie politică înUniune, Consiliul şi Parlamentul, conform procedurilor stabilite prin articolul 175 al Tratatuluiconsolidat CE. Pentru cazul general, se aplică procedura de co-decizie, la nivelul Consiliuluiaplicându-se votul cu majoritate calificat ă. Pentru dispoziţii de natur ă fiscală, măsuri privindamenajarea teritoriului, gestiunea cantitativă a resurselor hidraulice, afectarea solurilor (cuexcepţia gestiunii deşeurilor) şi pentru cele afectând sensibil accesul la resursele energetice aleţărilor membre, Consiliul votează în condi ţ ii de unanimitate, la propunerea Comisiei în cadrul

procedurii de cooperare (prin consultarea Parlamentului, a Comitetului Economic şi Social şi aComitetului Regiunilor). La nivelul Consiliului deciziile se iau în Consiliul MiniştrilorMediului, iar la nivelul Parlamentului European a fost înfiinţat în 1973 Comitetul pentru Mediu(în prezent, Comitetul pentru Mediu, Sănătate Publică şi Siguranţă Alimentară), responsabil

pentru iniţiativele legislative privind protecţia mediului şi protecţia consumatorului.În elaborarea propunerilor legislative şi în adoptarea acestora, Comisia, Consiliul şi

Parlamentul se sprijină pe avizele şi recomandările celor două instituţii complementare, cu rolconsultativ, Comitetul economic şi social şi Comitetul Regiunilor care asigur ă implicareaautorităţilor regionale şi locale în procesul de decizie la nivel comunitar. Un rol cheie în acest

proces de consultare revine şi Agenţiei Europene pentru Mediu.Agenţia Europeană de Mediu a fost creată în 1990, are sediul la Copenhaga

(Danemarca) şi a devenit operaţională începând cu 1994. AEM este principalul organismeuropean care asigur ă colectarea, prelucrarea şi furnizarea de informaţii privind mediul ambiantdiferiţilor actori publici şi privaţi în scopul promovării dezvoltării durabile. Acţiunea AEM constă,în principal, din:

- coordonarea re ţ elei Eionet –Re ţ eaua Europeană de Informare şi Observare în Domeniul

Mediului, format ă din peste 600 de organiza ţ ii;- colectarea şi analiza informa ţ iilor de mediu provenind de la serviciile Comisiei, ale

ţărilor Spa ţ iului Economic European, ale organiza ţ iilor, conven ţ iilor şi acordurilor

interna ţ ionale; - elaborarea şi furnizarea de rapoarte şi studii necesare fundament ării politicilor

europene; - promovarea celor mai bune practici în domeniul tehnologiilor şi al protecţiei mediului;- acordarea de informa ţ ii şi consilierea agen ţ ilor economici şi a publicului larg. Strategia AEM se încadrează în liniile strategice ale PAM6 şi şi-a stabilit patru arii

tematice: schimbările climatice, reducerea biodiversităţii/limitarea schimbărilor spaţiale, protecţiasănătăţii umane şi calitatea vieţii, utilizarea şi gestiunea resurselor naturale şi a deşeurilor.Sectoarele prioritare sunt: agricultura, produsele chimice, energia, transporturile, dezvoltarea şi

planificarea teritorială, aspectele internaţionale.Deşi nu este direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele sale asupra

situaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi măsuri de protecţie amediului la nivel comunitar şi fundamentează majoritatea deciziilor Comisiei în această direcţie.

Priorităţile AEM pentru următorii 5 ani sunt:- evaluarea realizărilor în aplicarea PAM6, a atingerii obiectivelor procesului de la

Cardiff, a Strategiei de la Lisabona şi a Strategiei de Dezvoltare Durabilă;- susţinerea procesului de extindere şi a supravegherii impactului acestuia în domeniul

mediului;- elaborarea de rapoarte de progres în domeniul protecţiei mediului;- evaluări sectoriale în transport, agricultur ă şi energie, cu difuzarea exemplelor de bune

practici şi elaborarea unei metodologii şi a unor recomandări pentru armonizarea datelor statisticede mediu;

- analiza eficacităţii politicilor europene din perspectiva impactului asupra mediului;- identificarea şi promovarea de studii în probleme emergente de mediu: eco-tehnologiile,

OMG;- elaborarea de scenarii şi studii prospective privind evoluţia mediului în Europa12.

12 AEM (2004), p. 8-16.



48

Făr ă să fie direct implicată în procesul de decizie, comunicările şi rapoartele AEM asuprasituaţiei mediului joacă un rol esenţial în adoptarea noilor strategii şi în fundamentarea

propunerilor legislative ale Comisiei.Acţiunea comunitar ă a fost definită şi s-a concretizat prin mai multe planuri de acţiune

pentru mediu (PAM) care s-au derulat succesiv începând cu 1973 şi care reflectă evoluţiaconcepţiei (a „filozofiei”) şi a strategiei europene în domeniul protecţiei mediului.



49

3. Obiectivele, principiile şi instrumentele politicii de mediu

În procesul dezvoltării instituţionale a politicii de mediu, Uniunea a parcurs un drum foartelung, nu tocmai linear şi caracterizat deseori de indecizie. Rezultatul s-a constituit însă nu atâtîntr-o politică unde Comunitatea îşi asumă foarte multe responsabilităţi, ci mai curând, într-o

politică având impact major asupra definirii şi aplicării strategiilor europene şi a politicilor comunitare şi naţionale. Evoluţia tratatelor a dus, de asemenea, la fixarea obiectivelor şi

principiilor PEM care s-au transpus în diferitele planuri de acţiune pentru mediu.

3.1. Obiective şi principii

Obiectivele care stau la baza politicii de mediu a Uniunii Europene au fost stabilite princontribuţia Actului Unic European şi a Tratatului de la Maastricht. Conform articolului 174, subrezerva implicării Comunităţii cu respectarea strictă a principiului subsidiarităţii, obiectivelecomunitare în domeniul mediului sunt:

- conservarea, protec ţ ia şi îmbunăt ăţ irea calit ăţ ii mediului;

- protec ţ ia sănăt ăţ ii umane;

- utilizarea prudent ă şi ra ţ ional ă a resurselor naturale;- promovarea de mă suri la nivel interna ţ ional în vederea trat ării problemelor regionale

şi globale de mediu.

Stabilirea acestor obiective comune nu prejudiciază însă rolul statelor membre. Mediulţine de domeniul competenţelor împăr ţite, iar statele membre îşi păstrează competenţele înmaterie de elaborare, aplicare şi finanţare a politicilor de mediu; acţiunile comunitare suntcomplementare, cu rol, pe de o parte de asigurare a cadrului european de armonizare-coordonare a

politicilor naţionale şi, pe de altă parte, de susţinere a politicilor statelor membre şi de potenţare aimpactului acestora.

Principiile folosite în elaborarea şi aplicarea politicii europene de mediu s-au conturattreptat, în procesul dezvoltării instituţionale a PEM şi a aplicării diferitelor programe comunitare

de acţiune (a se vedea mai jos). Conform Cartei Albe privind responsabilitatea la nivelul mediului(2000), principiile actuale în aplicarea PEM sunt:

- principiul responsabilit ăţ ii (numit şi „poluatorul pl ăte şte”) are în vedere suportarea decătre poluator a cheltuielilor legate de măsurile de combatere a poluării stabilite de autorităţile

publice; principiul asigur ă internalizarea costurilor de mediu (de poluare) la nivelul agenţilor economici şi îşi are originea în teoria externalităţilor;

- principiul ac ţ iunii preventive: se bazează pe regula generală că „este mai bine să previi

decât să comba ţ i”; aplicarea principiului presupune ca orice decizie de producţie sau legată de noi proiecte de investiţii să se raporteze la impactul de mediu anticipat;

- principiul precau ţ iei: presupune că, în absenţa unei certitudini cu privire la relaţiacauză-efect între o acţiune şi impactul asupra mediului, dacă o evaluare ştiinţifică ofer ă suficiente

argumente privind un posibil impact negativ pentru mediu sau sănătate, trebuiesc luate măsuri desiguranţă; în aplicarea acestui principiu şi a celui anterior, un rol esenţial revine asumăriiresponsabilităţii sociale de către agenţii economici publici şi privaţi.

- principiul corec ţ iei, cu prioritate la sursă, constând în obligaţia poluatorilor de a luamăsurile necesare pentru înlăturarea efectelor poluării;

- principiul proximit ăţ ii: are drept scop încurajarea comunităţilor locale în asumarearesponsabilităţilor pentru deşeurile şi poluarea produsă; principiul are la bază ideea că în protecţiamediului responsabilitatea primar ă revine nivelelor inferioare de decizie;

- principiul protec ţ iei ridicate a mediului: prevede ca politica de mediu a UE să urmărească atingerea unui nivel înalt de protecţie (acţiunea Comunităţii trebuie să asigureeficienţa politicilor de mediu în spaţiul european şi nu numai);



50

- principiul integr ării: presupune ca obiectivele de mediu să fie luate în considerare înelaborarea şi aplicarea tuturor politicilor europene care au un impact asupra mediului13.

Complementar principiilor specifice politicii de mediu, pot fi menţionate şi o serie de principii generale cu rol important în elaborarea şi aplicarea PEM:

- principiul eficien ţ ei, conform căruia şi adoptarea unei legi de mediu trebuiesubordonată raportului cost – beneficiu, cu luarea în considerare a costului de oportunitate;

- principiul subsidiarit ăţ ii, aşezat la baza funcţionării sistemului instituţional comunitar.În politica de mediu, responsabilitatea principală revine statelor membre, Comunitatea interveninddoar în măsura în care acţiunea la nivel comunitar este mai eficientă;

- principiul transparen ţ ei presupune dezvoltarea unui sistem eficace de analiză şiinformare asupra consecinţelor acţiunii diver şilor actori economici şi asupra politicilor adoptate lanivel comunitar şi în statele membre;

- principiul informării, conform căruia cetăţenii au dreptul să obţină în orice momentinformaţii privind calitatea mediului şi să participe la procesul decizional;

- principiul coeren ţ ei presupune dezvoltarea unor mecanisme de coordonare/armonizareîntre politicile europene, pe orizontală, între diversele politici sectorile şi pe verticală, între

deciziile luate la nivel comunitar, naţional, regional, local, în aşa fel încât să se asigurecomplementaritatea instrumentelor şi generarea de sinergii în realizarea obiectivelor de mediu;- principiul cooper ării. În aplicarea competenţelor de mediu, Comunitatea şi statele

membre cooperează cu ţările ter ţe şi cu organizaţiile internaţionale. Principiul are la bază ideea că protecţia mediului nu poate fi realizată doar în context intern (având în vedere externalităţile demediu care depăşesc graniţele Uniunii) şi că trebuiesc luate în considerare interesele specifice aleţărilor în curs de dezvoltare. Uniunea joacă un rol important în negocierea şi acţiunea în domeniul

protecţiei mediului la nivel internaţional, luând parte la toate dosarele majore. ConformConcluziilor Consiliului European de la Barcelona din 2002, parteneriatul global în materie de

protecţie a mediului, cu un rol special acordat politicii de cooperare cu ţările în dezvoltare, trebuiesă urmărească următoarele obiective strategice: limitarea schimbărilor climaterice, în special prin

respectarea angajamentelor Protocolului de la Kyoto şi prin reducerea emisiilor de gaze; limitareaimpactului negativ de mediu asupra sănătăţii; gestionarea responsabilă a resurselor, conservarea şiameliorarea biodiversităţii, limitarea impactului negativ al transporturilor asupra mediului;diminuarea decalajelor de dezvoltare, combaterea săr ăciei. Se poate observa şi în strategia externă aceeaşi abordare integrată a problemelor de mediu, prin corelare cu obiectivele economice şisociale;

- principiul coeziunii. Coeziunea reprezintă în Uniunea Europeană, ca şi mediul, unelement de condiţionalitate în adoptarea şi aplicarea politicilor la toate nivelurile, fiind ocomponentă obligatorie a strategiei europene de dezvoltare durabilă. Prin urmare, PEM este şi easubordonată obiectivului de coeziune. Articolul 174/3 al CE (versiunea consolidată) stabileşte că în elaborarea politicii sale de mediu, Comunitatea ţine cont de condiţiile specifice din diversele

regiuni ale ţărilor membre, de avantajele şi costurile ce rezultă din aplicarea sau din absenţaacţiunilor de mediu şi de necesitatea dezvoltării economice şi sociale echilibrate a regiunilor şi aansamblului Comunităţii. În acest sens, Tratatul prevede posibilitatea unor derogări temporare

pentru statele aflate în dificultate de aplicare a legislaţiei comunitare, precum şi sprijin financiar prin Fondul de coeziune.

Principale evoluţii la nivelul principiilor în aplicarea politicii de mediu la nivelcomunitar sunt:

- trecerea de la abordarea ex-post la abordarea ex-ante;

- orientarea către acordarea de prioritate principiilor de preven ţ ie şi precau ţ ie,

principiului „poluator – pl ătitor” (la mod ă în primii ani de aplicare a PEM,) revenindu-i mai

curând rolul de responsabilizare decât cel de asigurare a protec ţ iei mediului;

13 Institutul European din România, (2000), p. 10.



51

- trecerea de la o abordare sectorial ă la o abordare orizontal ă (protec ţ ia mediului ca

principiu de integrare, cu subordonarea elabor ării tuturor politicilor europene, indiferent de

nivelul şi domeniul adopt ării, considerentelor de mediu);

- includerea protec ţ iei mediului în categoria obiectivelor strategice (art. 2 al Tratatului

Uniunii Europene);

- cre şterea rolului indivizilor, atât în calitate de producători, cât şi în calitate de

consumatori, prin implicarea în actele decizionale, orientarea către modificarea atitudinilor,

educa ţ ie, responsabilizare social ă;- cre şterea dimensiunii externe, ca urmare a con ştientiz ării necesit ăţ ii ac ţ iunii la nivel

global în rezolvarea problemelor de mediu.

3.2. Sistemul instrumentelor PEM

Una dintre funcţiile principale ale programelor de acţiune pentru mediu a constituit-oelaborarea şi sistematizarea unui sistem eficace de instrumente pentru realizarea obiectivelor demediu. Subordonate principiilor adoptate în cadrul PEM, instrumentele s-au structurat treptat,

printr-un efort de sistematizare al Comisiei Europene, pe următoarele categorii: instrumente dereglementare, instrumente axate pe pia ţă (economice şi financiare şi mecanisme de suport

financiar, instrumente orizontale de sprijin14.

A. Instrumente de reglementareRolul instrumentelor de reglementare este de a stabili cadrul legal al politicii comunitare şi

este format din cele peste 200 de componente ale acquis-ului comunitar (regulamente, directive,decizii) care transpun în cadru legislativ strategiile, programele şi planurile de acţiune ale Uniunii.Fiind o politică de tip comunitar şi nu comun, în care rolul predominant de decizie şiresponsabilitatea principală apar ţin statelor membre, instrumentul legislativ cel mai frecventutilizat este directiva.

B. Instrumente axate pe piaţă În categoria instrumentelor axate pe piaţă poate fi inclus orice instrument economic, tehnic

sau de natur ă financiar ă care are un impact asupra costurilor şi profiturilor rezultate din acţiunilealternative aflate la dispoziţia agenţilor economici, în scopul modificării comportamentelor de

producţie şi de consum în conformitate cu obiectivele de mediu; mai simplu spus, au rolul de aintegra considerentele ecologice în strategiile de întreprindere şi în alegerea consumatorului.Instrumentele axate pe piaţă au la bază doctrina economiei sociale de piaţă, conform căreia pieţelesunt imperfecte şi intervenţia publică are rolul de a corecta aceste imperfecţiuni (în cazul de faţă,externalităţile de mediu), pentru maximizarea bunăstării sociale. Avantajul principal al acestor instrumente, comparativ, spre exemplu, cu instrumentele administrative şi de control, ţine de

adaptarea politicii de mediu la exigenţele economiei de piaţă, respectiv subordonarea principiilor liberei concurenţe şi a eficienţei. For ţa de acţiune a acestor instrumente ţine de măsura în care sestabileşte o relaţie clar ă de antrenare între comportamentele durabile şi creşterea surplusului deconsum şi de producţie.

În utilizarea instrumentelor axate pe piaţă, Comunitatea urmăreşte prioritar următoareleaspecte specifice15:

- asigurarea compatibilităţii ecologice;- identificarea obstacolelor în introducerea instrumentelor economice şi propunerea de

soluţii;- recurgerea la taxele de mediu;- identificarea ajutoarelor publice care susţin sau promovează comportamente non-

durabile de producţie şi de consum, pentru a fi eliminate;

14 Conform PAM5.15 Decizie Conform Deciziei 2179 din 1998 a Parlamentului european şi a Consiliului, p. 6.



52

- promovarea adoptării în statele membre a conceptului de responsabilitate de mediu;- utilizarea acordurilor voluntare de mediu, cu respectarea principiilor economiei de

piaţă;- încurajarea utilizării instrumentelor fiscale pentru a atinge obiectivele de protecţie a

mediului în corelaţie cu obiectivele economice generale ale Comunităţii (creştere, ocupare,competitivitate).

Prin programul al cincilea pentru mediu, au fost stabilite următoarele categorii deinstrumente bazate pe piaţă:

a) taxe şi impozite, grupate în două categorii: de emisie (deversare de poluanţi, zgomot) şi pe produs; au rolul de a folosi fiscalitatea în modificarea comportamentelor agenţilor economici,responsabilitatea aplicării lor revine statelor membre şi constituie venituri la bugetele naţionale.Comunitatea are rolul de a stabili cadrul juridic pentru utilizarea taxelor şi impozitelor 16, de aevalua eficacitatea sistemelor de eco-fiscalitate aplicate în ţările membre, de a analiza impactulacestora asupra pieţei interne şi asupra competitivităţii economiei europene, de a crea baze de datela nivelul Uniunii.

b) facilit ăţ ile şi deducerile fiscale, cu rolul de a încuraja sistemele durabile de producţie şi

eco-produsele;c) subven ţ iile publice, directe şi indirecte. Comisia a adoptat un cadru pentru utilizareaacestor instrumente în scopul garantării compatibilităţii lor cu principiul „poluatorul plăteşte” şicu funcţionarea pieţei interne; o categorie specială de ajutoare publice cu rol în creştere oconstituie facilităţile fiscale, folosite pentru a promova investiţiile „curate”;

d) auditul de mediu, pentru a promova introducerea unui management intern asupra performanţelor în domeniul protecţiei mediului şi al utilizării resurselor naturale. Sistemul este bazat pe voluntariat şi are rolul de a oferi vizibilitate atitudinilor pro-active ale firmelor în direc ţiaasumării responsabilităţii ecologice.

În acest scop, Uniunea a lansat în 1993 pentru sectorul industrial Sistemul Financiar de

Management şi Audit al Mediului17

(EMAS), cu rolul de a stimula firmele să adopte un

„management ecologic” prin integrarea considerentelor de mediu în strategiile de întreprindere,evaluarea periodică a performanţelor lor în domeniul protecţiei mediului şi informarea publică asupra acestor performanţe printr-o declaraţie de mediu. Aderarea la sistem este confirmată prinatribuirea unui logo ce poate fi folosit în declaraţiile publice, în antet şi în reclamele publicitareale produselor, serviciilor sau activităţilor, f ăr ă însă să poată fi aplicat pe produse sau pe ambalaje.Din 2001, sistemul EMAS a fost extins la toate sectoarele economice, inclusiv în administraţiile

publice şi la nivelul Comisiei Europene.

Un rol esenţial în aplicarea instrumentelor de piaţă îl are stabilirea preţului corect. Evaluarea preţului real al resurselor şi al impactului de mediu al comportamentelor

agenţilor economici presupune o perspectivă pe termen lung ce scapă jocului pieţei libere. Or,

preţul de piaţă trebuie să reflecte costul real pentru societate, incluzând costurile de mediu. Înconcepţie europeană, autoritatea publică are responsabilitatea de a se implica în evaluarea acestuicost, în aşa fel încât impactul de mediu să poată fi luat în considerare în adoptarea deciziilor agenţilor economici. Pentru a veni în sprijinul stabilirii „preţului corect”, implicarea Comunităţiivizează:

- evaluarea stocului de resurse naturale şi de mediu în termeni economici;- dezvoltarea unor indicatori ai resurselor regenerabile care să stabilească rata de

refacere a stocului de resurse;- adaptarea sistemului de indicatori macroeconomici pentru a integra impactul acţiunii

umane asupra mediului şi resurselor naturale (în acest sens Comunitatea a adoptat deja indicatoriidezvoltării durabile şi a integrat indicatorii de mediu în sistemul indicatorilor structurali);

16 Cadrul juridic european al utilizării eco-fiscalităţii este stabilit prin Comunicarea Comisiei „Communication sur lesimpôts, taxes et redevances environnementaux dans le marché unique”, COM(97) 9 final din 26.03.1997.17 În engleză, Eco-Management and Audit Scheme – EMAS.



53

- elaborarea de metodologii şi recomandări pentru dezvoltarea şi aplicarea analizelor cost-beneficiu incluzând considerente de mediu;

- redefinirea conceptelor şi procedurilor în sistemele de contabilitate pentru a putea permite evaluarea şi înregistrarea consumului resurselor de mediu ca parte a preţului de piaţă.

De asemenea, pentru a asigura integrarea considerentelor de mediu în comportamenteleagenţilor economici, o serie de instrumente adoptate de către Comisie au rolul de a ameliora

informaţia şi transparenţa pieţei şi de a promova dezvoltarea eco-pieţelor, considerate

instrumente tehnice:a) Etichetele ecologice18 (sau denominarea „eco”)

Sistemul este bazat pe voluntariat, face parte din categoria instrumentelor de promovare aresponsabilităţii sociale a întreprinderilor şi a fost lansat în 1992. Rolul eco-etichetelor este acelade a asigura vizibilitatea produselor care îndeplinesc o serie de criterii de mediu fixate de cătreComitetul Uniunii Europene pentru Denominare Eco. Produsele integrate în sistem primesc, deregulă pentru o perioadă de 3 ani, un logo specific reprezentând o margaretă; analiza se face petoată durata ciclului de viaţă al produselor, în baza unui caiet de sarcini.

b) Acordurile Voluntare de Mediu

Acordurile Voluntare de Mediu (AVM) funcţionează ca instrument al politicilor de mediuîn UE din 1996, anul 2002 adăugând un cadru de reglementare pentru acorduri la nivelcomunitar 19.

Acordurile voluntare pot fi iniţiate de către păr ţile interesate (atât în domenii undeComunitatea legiferează, cât şi în domenii de interes specific) sau de către Comisie. Elereprezintă, în sinteză, practici de auto-reglementare (sunt voluntare), o formă de co-reglementareîn domenii de interes legate de protecţia mediului.

Avantajele AVM ţin de: promovarea unei atitudini anticipative, găsirea de soluţii adaptate problemelor specifice, realizarea mai rapidă a obiectivelor de mediu. Comunitatea acordă prioritate utilizării acordurilor voluntare în aplicarea PIP, gestiunea deşeurilor şi schimbărileclimatice.

c)Prevenirea şi Reducerea Integrat ă a Poluării (sistemul IPPC)

Programul a fost lansat în 1996 şi are drept scop să susţină promovarea şi reducerea poluării generată de activităţi, în principal, din domeniul energetic, al producţiei şi transformăriimetalelor, al industriei chimice, al industriei mineralelor şi al gestionării deşeurilor. Măsurilevizate urmăresc reducerea emisiilor în aer, apă, sol şi gestionarea deşeurilor, pentru a asigura unnivel ridicat de protecţie al mediului.

d) Politica Integrat ă a Produselor (sistemul PIP)20

Prin Politica Integrată a Produselor, lansată în 2003, Comunitatea urmăreşte să promovezedezvoltarea eco-pieţelor. Politica are la bază ideea că orice produs sau serviciu are un impactasupra mediului, fie prin modul de producţie, fie prin consum sau eliminare, provocarea major ă ţinând de combinarea între obiectivul amelior ării stilului de viaţă şi a bunăstării (condiţionate deconsum), cu obiectivul protecţiei mediului. Comunicarea Comisiei din iunie 2003 asupra PIP

precizează că în aplicarea politicii vor fi privilegiate două direcţii de acţiune: stabilirea de condiţiigenerale pentru ameliorarea integr ării ecologice în ciclul de viaţă al produselor şi concentrarea pe produsele cu cel mai ridicat potenţial din punct de vedere ecologic.

Sistemul este axat pe trei etape ale procesului de decizie care condiţionează impactul demediu al ciclului de viaţă al produselor, respectiv: aplicarea principiului „poluator–plătitor” înfixarea preţului produselor, alegerea consumatorului şi concepţia ecologică a produselor.

Ca instrumente în aplicarea strategiei, sunt avute în vedere:- crearea cadrului economic şi juridic necesar (utilizarea taxelor şi a subvenţiilor, a

sistemului de eco-etichetare, a acordurilor voluntare, reglementarea pieţelor publice);

18

În engleză, European Union Eco-Labelling Board. 19 A se vedea [COM (2002)] 412 final. 20 A se vedea „Green Paper of 7 February 2001 on integrated product policy” [COM(2001)68 final] şi „Communicationfrom the Commission to the Council and the European Parliament – Integrated Product Policy – Building on EnvironmentalLife-Cycle Thinking” [COM(2003)302 final ], din iunie 2003.



54

- promovarea unei reflecţii asupra ciclului de viaţă al produselor (informare, integrarea produselor în sisteme de eco-management);

- transmiterea de informaţii către consumatori;- susţinerea de proiecte pilot, studii asupra pieţelor publice ecologice, rapoarte de

analiză.Programul se va baza, de asemenea, pe voluntariat, urmărind să acţioneze la nivelul

comportamentelor de consum şi de producţie şi va reprezenta un instrument cheie pentru o mai bună adaptare a politicii europene de mediu la exigenţele pieţei libere.

e) Criteriile aplicabile inspec ţ iilor de mediu în statele membre au fost create pentru aasigura conformitatea cu legislaţia de mediu a UE şi aplicarea uniformă a acesteia. Criteriile

presupun condiţii minime privind organizarea, desf ăşurarea, evaluarea şi publicarea rezultatelor inspecţiilor de mediu.

f) Sistemul de evaluare a efectelor proiectelor publice şi private asupra mediului a fostadoptat prin Directiva 85/337 EEC din 1985 şi are ca scop aplicarea principiului integr ării înelaborarea şi aplicarea proiectelor şi programelor dintr-un număr foarte larg de domenii:

planificare teritorială şi utilizarea terenurilor, industrie, transport şi telecomunicaţii, energie,agricultur ă, silvicultur ă, pescuit şi turism, managementul apei, gestionarea deşeurilor. Evaluările

recente ale Comisiei apreciază că sistemul are un impact limitat, rezultatele lui fiind condiţionatede asumarea responsabilităţii ecologice la toate nivelurile şi de către toţi actorii implicaţi, publicişi privaţi.

C. Mecanisme de suport financiarPrincipalele instrumente de sprijin financiar comunitar în aplicarea PEM în statele membre

sunt:a) Programul LIFE 21 – Instrumentul Financiar Comunitar pentru Mediu

Programul LIFE a fost creat în 1992, este folosit exclusiv în aplicarea PEM şi include treiarii tematice: mediu, natur ă şi ţări ter ţe.

Obiectivele generale ale programului sunt:

- definirea şi promovarea unor modele de producţie şi de consum în conformitate cu principiile dezvoltării durabile;- promovarea exemplelor de bună practică;- susţinerea proiectelor pilot, a informării orizontale, a educaţiei şi formării profesionale;- dezvoltarea şi ameliorarea competenţelor structurilor administrative;- susţinerea integr ării mediului în alte politici şi asigurarea coordonării diverselor

instrumente şi proceduri cu impact asupra protecţiei mediului.Componenta Mediu finanţează în propor ţie de 30-50% proiecte ce promovează metode şi

tehnici inovatoare şi care pot contribui la reducerea impactului negativ asupra mediului;componenta Natur ă contribuie cu 50-70% la finanţarea proiectelor de conservare şi ameliorare a

biodiversităţii, inclusiv prin sprijinirea reţelei Natura 2000, iar componenta Ţări Ter ţe finanţează

cu maxim 70% programe pentru crearea structurilor administrative şi aplicarea de politici demediu în ţări din Zona Mediteraneană şi zona Mării Baltice.

Perspectivele financiare 2007/2013 [COM(2004)101], întăresc dimensiunea de mediu afinanţării comunitare specifice; obiectivele de mediu vor fi integrate în domeniile prioritare şi vor fi finanţate, în principal, prin ariile tematice „Creştere durabilă”, „Management durabil şi protecţiaresurselor naturale” şi „Uniunea Europeană ca partener global”. În acest scop, Comisia a propusun nou program LIFE+ „Instrumentul financiar pentru mediu: promovarea unei Uniuni

Europene durabile”, cu rolul de a contribui la dezvoltarea, aplicarea, monitorizarea, evaluarea şicomunicarea în politica şi în dreptul comunitar de mediu. Programul va susţine în specialaplicarea PAM6 prin finanţarea activităţilor care vor confirma valoare adăugată comunitar ă şi vor

21 În engleză, Community Financial Instrument for the Environment.



55

genera efecte de multiplicare, urmărind două axe prioritare: „Implementare şi guvernanţă ecologică” şi „Informare şi comunicare”22.

b) Sistemul Fondurilor Structurale

Sistemul fondurilor structurale (Fondul European de Dezvoltare Regională, Fondul SocialEuropean, Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă- secţiunea Orientare) reprezintă în

prezent aproximativ 35% din bugetul comunitar, cu tendinţă de creştere). După 1992, fondurilesunt tot mai mult corelate cu obiectivele politicii de mediu, atât prin finanţarea unor programe

specifice, cât şi prin integrarea considerentelor de mediu în implementarea diferitelor proiecte.Sistemul finanţează acţiuni extrem de diverse, de la proiecte de anvergur ă (spre exemplu, deameliorare a calităţii mediului, dezvoltarea infrastructurii), până la proiecte de finanţare aOrganizaţiilor Non – Guvernamentale sau a IMM. În prezent, 16,5% din FEDER şi 50% dinFondul de Coeziune finanţează direct programe de mediu. În plus, contribuţia fondurilor structurale la protecţia mediului trebuie evaluată şi prin impactul indirect pe care îl produce, prinameliorarea condiţiilor economice şi sociale în regiunile relativ slab dezvoltate. Pe viitor seanticipează o întărire a condiţionalităţii de mediu în utilizarea fondurilor structurale, prin aplicarea

principiului integr ării. c) Fondul de Coeziune (FC)

Prin FC, Comunitatea acordă sprijin financiar statelor membre cu PIB/locuitor mai mic de90% din media comunitar ă pentru proiecte în domeniul mediului şi al reţelelor de transport.

d) Sistemul de credite al Băncii Europene de Investi ţ ii (BEI)

Protecţia mediului constituie un important criteriu de selecţie a proiectelor finanţate decătre BEI, începând cu 198323. În anii ’90, BEI a acordat credite de milioane de Euros pentru

proiecte în domeniul tratării apelor, gestiunii deşeurilor, conservării urbane şi reducerii poluării.Pentru proiecte de mediu, împrumuturile pe termen lung pot să acopere până la 50% din costulinvestiţiei. Priorităţile în finanţarea BEI sunt: ameliorarea calităţii apei şi aerului, mediul urban (înspecial, reţelele de transport), protecţia sănătăţii, economisirea energiei şi surse alternative deenergie, gestionarea deşeurilor.

e) Programul „NATURA 2000”

Făr ă a dispune în prezent de un fond propriu, Reţeaua NATURA 2000 are totuşi un rolcatalizator în finanţarea biodiversităţii în spaţiul intra-comunitar. Reţeaua include în prezent peste18.000 de zone protejate, cu valoare ecologică ridicată, acoperind aproximativ 17% din suprafaţaEU15. Finanţarea este asigurată prin LIFE Natur ă, prin fondurile structurale şi prin Fondul decoeziune, dar se estimează crearea unui instrument financiar propriu.

f) Programul de promovare a ONG-urilor active în domeniul mediului

Programul reprezintă un instrument financiar de promovare a iniţiativelor societăţii civileîn aplicarea politicii europene de mediu. Comunitatea finanţează în propor ţie de 70% (80% pentrustatele candidate) proiecte axate în principal pe priorităţile PAM6.

D. Instrumente orizontale de sprijin

Instrumentele orizontale de sprijin sunt complementare celorlalte instrumente şi au rolulde a promova o mai bună cunoaştere în domeniul mediului şi de a crea un context favorabildezvoltării durabile. Principalele instrumente orizontale folosite la nivel comunitar sunt:dezvoltarea şi ameliorarea permanent ă a datelor statistice privind mediul şi biodiversitatea;dezvoltarea tehnologică şi cercetarea ştiin ţ ifică; planificarea sectorial ă şi spa ţ ial ă; informarea

publică şi educa ţ ia; educa ţ ia şi formarea profesional ă.

Analiza în dinamică a sistemului instrumentelor politicilor de mediu reflectă preocupareaUniunii de adaptare a politicii de mediu la principiile economiei de piaţă, cu mutarea accentuluidinspre instrumentele de comandă şi control către cele axate pe piaţă, prin acţiuni de integrare aconsiderentelor ecologice în comportamentele de producţie şi de consum.

22 Pentru detalii, a se vedea CEE (2004), “Proposal for a Regulation of the european parliament and of the councilConcerning the financial instrument for the environment (life +), Com(2004) 621 final.23 În 1983, a fost adoptată declaraţia privind Politicile de Mediu şi Procedurile de Corelare cu Dezvoltarea Economică.



56

4. Programele europene de acţiune, realizări şi perspective

Politica de mediu a Uniunii Europene s-a dezvoltat prin 6 Programe de Ac ţ iune pentru

Mediu, care reprezintă o combinaţie de abordare strategică şi planuri de acţiune, într-o concepţiecare a evoluat de la tratarea sectorială a problemelor de mediu către o abordare integrată în cadrulmodelului dezvoltării durabile.

4.1. Programele de Acţiune pentru Mediu, între abordarea sectorială şi strategia dezvoltării

durabile

Primul program a fost adoptat de Consiliul European în 1972 şi acoper ă perioada 1973-1976. El reflectă o abordare sectorială şi a definit principiile politicii comunitare de mediu care s-au regăsit şi în programelor ulterioare, inclusiv principiul prevenirii poluării aflat la baza celui de-al patrulea program, elaborat cu 15 ani mai târziu. De asemenea, programul a inclus o serie de alteelemente cheie care au stabilit în anii ‘90 cadrul strategiei europene de dezvoltare durabilă:

- condi ţ ionalitatea de mediu în deciziile privind noile proiecte, în mod preventiv,

încă din faza de proiectare;

- aplicarea principiului „poluator-pl ătitor”;- reducerea exploat ării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre

majore;

- principiul responsabilit ăţ ii de mediu (de aici, necesitatea educa ţ iei şi a

dezvolt ării „con ştiin ţ ei ecologice”);

- aplicarea subsidiarit ăţ ii, cu asigurarea coeren ţ ei între politicile na ţ ionale şi

programele comunitare într-o abordare strategică pe termen lung;

- principiul informării;

- dezvoltarea cercet ării;

- principiul izol ării na ţ ionale a efectelor de poluare;

- principiul cooper ării pentru a asigura contextul favorabil externaliz ării

ac ţ iunilor comunitare în domeniul protec ţ iei mediului;- luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare.

Al doilea program de acţiune, elaborat pentru perioada 1977-1981 a continuat pe aceeaşilinie a abordării sectoriale introdusă de primul program, f ăr ă să aducă elemente de progres îndezvoltarea unei politici eficace de mediu la nivel comunitar, cu aplicaţie orizontală.

Primele evoluţii calitative din această perspectivă au venit prin PAM3, definit pentru perioada 1982-1986 şi au constat, în principal, în definirea unei strategii generale de protejare amediului şi a resurselor naturale, cu accent pe prevenire în loc de control şi în încercarea de aintegra obiectivele de mediu în celelalte politici comunitare. Opţiunea pentru asumarea unor responsabilităţi clare la nivel comunitar şi pentru o abordare orizontală a problemelor de mediu adevenit, însă, mult mai clar ă prin PAM4 (1987-1992) care a venit în direcţia aplicării prevederilor Actului Unic European. Dar, contribuţia major ă al celui de-al patrulea program la evoluţia

politicilor comunitare, în particular, dar şi la evoluţia modelului european de integrare, în general,o constituie mutaţia ideologică pe care o introduce şi care avea să ducă spre includerea în Tratatulde la Amsterdam a conceptului de dezvoltare durabilă. Filozofia centrală a PAM4 este ideea că

protecţia mediului nu intr ă în conflict cu obiectivele economice, ci, dimpotrivă, poate constitui uninstrument de ameliorare a performanţei şi competitivităţii economice, o precondiţie esenţială

pentru creştere şi dezvoltare24. Adoptarea acestei noi concepţii la nivelul Comisiei a determinat caîn dezvoltările ulterioare în materie de strategie a UE să se încerce corelarea şi inter-condiţionalitatea între obiectivele economice, cele sociale şi cele de mediu.

Prin al 5-lea Program de Actiune pentru Mediu (1993-2000), numit „Către o dezvoltaredurabilă’’, politica de mediu a fost integrată în strategia integratoare a dezvolt ării durabile.

24 Baker, S., (1997), p. 94.



57

Programul a fost pregătit în paralel cu lucr ările Confernţei de la Rio (1992) şi a lansării Agendei21, ca prim angajament al Comunităţii în direcţia asumării modelului dezvoltării durabile.

Programul a fost, probabil, consecinţa directă a publicării în 1992 de către Comisie a primului raport cu privire la starea mediului în Uniune. Conform evaluărilor Comisiei, stareamediului în ţările europene înregistra o degradare constantă, iar programele comunitare de până atunci nu fuseser ă în măsur ă să ofere soluţii şi să sprijine ţările membre în dezvoltarea politicilor de mediu. Conţinutul PAM5 a fost stabilit, prin urmare, pornind de la principalele probleme de

mediu constatate în spaţiul comunitar (schimbările climatice, acidificarea şi calitatea aerului,mediul urban, zonele de coastă, gestionarea deşeurilor, gestionarea resurselor de apă, protecţianaturii şi biodiversitatea) şi de la limitele programelor anterioare.

Prioritatea în programul al cincilea de acţiune a fost acordată aplicării a două principii

majore:- trecerea de la ac ţ iunea tradi ţ ional ă ex-post (cu accent pe instrumente de

comand ă şi de control) la ac ţ iunea ex-ante bazat ă pe prevenire şi precau ţ ie, cu

responsabilizarea tuturor actorilor ale căror ac ţ iuni pot avea impact asupra mediului;

- integrarea considerentelor de mediu în politicile sectoriale, într-o abordare

strategică pe termen lung promovând intercondi ţ ionalitatea între protec ţ ia mediului,

obiectivele economice şi cele sociale.

Acţiunea Comunităţii în direcţia promovării noului model al dezvoltării durabil, curespectarea principiului subsidiarităţii, s-a orientat către:

- men ţ inerea calit ăţ ii vie ţ ii;

- conservarea accesului permanent la resursele naturale;

- încetinirea şi stoparea procesului de degradare a mediului [COM(92)23 final].

În realizarea acestor obiective, dincolo de acţiunea orizontală, au fost identificate 5sectoare cheie pentru aplicarea principiilor de dezvoltare durabilă: industrie, energie, transport,agricultur ă şi transport. Prin PAM5, Directoratele Generale corespondente au avut obligaţia de alua în considerare aspectele de mediu în toate propunerile lor legislative şi să elaboreze anualrapoarte cu privire la dimensiunea de mediu a activităţilor specifice25.

O contribuţie importantă a programului la nivel metodologic a constat şi în asigurareacoerenţei sistemului de instrumente folosite în politica de mediu: legislative (impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediu în politicile sectoriale şi de planificareteritorială), economice (încurajarea producţiei şi utilizării produselor şi tehnologiilor ce nuafectează mediul, internalizarea costurilor de mediu), orizontale (informaţie, educare, cercetare),

financiare (programe de sprijin comunitar, taxe, redevenţe)26. Nu în ultimul rând, PAM5 a creat un cadru favorabil pentru ameliorarea accesului

publicului la informarea de mediu, o mai bună coerenţă între politicile naţionale şi cadrulcomunitar, precum şi pentru asumarea de către UE a unui rol activ la nivel internaţional, îndirecţia dezvoltării durabile globale.

Aplicarea programului a fost evaluată pentru prima dată de către Agenţia Europeană de

Mediu în 1995, evaluare în baza căreia au fost identificate direcţiile principale de revizuire, iar apoi, în 1999, ca evaluare globală care a constituit suportul documentar pentru elaborarea celuide-al şaselea program de acţiune, alături de rapoartele Agenţiei cu privire la starea mediului înEuropa.

În sinteză, concluziile Agenţiei cu privire la impactul celui de-al cincilea program de

acţiune ar ătau că, deşi au fost înregistrate progrese punctuale în diminuarea degradării mediului, pe ansamblu calitatea mediului în Uniune nu se ameliorase şi că presiunile viitoare asupramediului urmau să se accentueze, impunându-se acţiuni mai eficiente pe următoarele direcţiistrategice:

- aplicarea legisla ţ iei de mediu în ţările membre;

- ameliorarea şi intensificarea integr ării aspectelor de mediu în politicile sectoriale cu

impact asupra mediului înconjur ător;

25 Jones, A. R., (1998), p. 220.26 Relicovschi, A., (2000), 7.



58

- o mai bună implicare a actorilor economici şi a cet ăţ enilor în protec ţ ia mediului;

- relansarea mă surilor privind solu ţ ionarea unor probleme ecologice grave şi g ă sirea de

r ă spunsuri la subiecte relativ mai noi de preocupare cu privire la mediu27.Analiza celor 5 programe de acţiune reflectă nu doar evoluţia concepţiei europene cu

privire la mediu, ci este, de asemenea, reflectarea evoluţiei unui mod de gândire, a unui sistemcare a determinat reconsider ări ale strategiei de integrare în ansamblul ei. De la concepţia liberală,inclusă în tratatele fondatoare, f ăr ă preocupare faţă de mediu, modelul european a evoluat cătredezvoltarea durabilă, obiectivele de mediu subordonând, alături de cele sociale şi de coeziune,obiectivele economice predominate la începutul procesului de integrare. Deşi se poate aprecia că există limite în abordarea europeană şi că, cel puţin par ţial, decalajele de competitivitate aleeconomiei europene faţă de principalii concurenţi pot fi puse pe seama sistemului redistributivcomunitar şi al reglementărilor stricte sociale şi de mediu, câştigul major îl constituie orientareaEuropei către un sistem de organizare a societăţii integrând valori non-materialiste, axat pe unanume refuz al cantitativismului care a dominat evoluţia socială în perioada postbelică.

4.2. Cadrul strategic european actual al politicii de mediu – PAM6

Programul al şaselea de acţiune pentru mediu (PAM6), numit „Alegerea noastr ă ,viitorul nostru” , a fost lansat în 2001 şi acoper ă perioada 2001-2010. Cadrul acţiunii comunitare

prin PAM6 este dat de următoarele cinci coordonate strategice:- îmbunăt ăţ irea aplicării legisla ţ iei de mediu în ţările membre;

- mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare;

- cooperarea cu pia ţ a, în baza principiilor: consumatorii au nevoie de informaţie(Schema europeană de eco-etichetare) pentru a putea avea un rol activ în orientarea

producătorilor; producătorii nu trebuie doar penalizaţi, ci şi premiaţi; interzicereasubvenţiilor publice periculoase pentru mediu;

- implicarea cet ăţ enilor (prin ameliorarea accesului la informaţie, cetăţenii să poată înţelege mai bine impactul de mediu al diferitelor acţiuni publice şi private şi să-şi

poată manifesta opţiunile;- o mai bună planificare a teritoriului.

Programul identifică 4 domenii prioritare de acţiune în politicile europene de mediu28: A. Atenuarea schimbărilor climatice

Stratul de ozon s-a redus cu 10% de la sfâr şitul anilor ’60, nivelul mării a crescut cu 10-20cm în ultimii 50 de ani, concentraţiile de gaz cu efect de ser ă au crescut de o manier ă îngrijor ătoare. Printre cele mai importante consecinţe pot fi enumerate: inundaţiile, taifunurile,incendiile, dispariţia unor specii, r ăspândirea maladiilor. Protocolul de la Kyoto (1997) areprezentat primul acord mondial în direcţia unei acţiuni globale, Uniunea devenind cel maiimportant susţinător al protocolului, îndeosebi după retragerea Statelor Unite din 2001.

Prin PAM6, UE şi-a propus „stabilizarea concentra ţ iilor europene de gaz cu efect de ser ă

la un nivel care să nu afecteze clima”. Pe termen scurt, Uniunea are ca obiectiv diminuareaemisiei de gaze cu 8% în 2008-2012, faţă de 1990, urmând ca între 2012 şi 2020 să obţină diminuarea cu câte un punct procentual suplimentar anual. O contribuţie esenţială la realizareaacestui obiectiv se sper ă că va aduce Programul European asupra Schimbării Climatice lansat în2000.

B. Protec ţ ia naturii şi a biodiversit ăţ ii

Calitatea şi echilibrul eco-sistemelor sunt esenţiale pentru ameliorarea calităţii vieţii şidurabilitatea socială. În Uniunea Europeană, 30% dintre speciile de păsări şi 45% dintre cele defluturi sunt ameninţate, animalele marine sunt în pericol ca urmare a exploatării excesive, două

treimi dintre arbori sunt afectaţi de poluare, agricultura intensivă şi exploatarea neraţională a

27 Comisia Comunităţilor Europene, (2000a), p. 9.28 Comisia Comunităţilor Europene (2002a), pp. 6-30.



59

pădurilor au dus la degradarea solurilor în toate ţările membre, 60% din zonele umede ale Europeiseptentrionale şi occidentale au dispărut.

Politica europeană de mediu dispune de două directive cu impact important asupra biodiversităţii şi conservării naturii: Directiva din 1979 cu privire la conservarea păsărilor şiDirectiva 1992 asupra habitatelor, care a dus la identificarea a peste 15000 de zone de interescomunitar (15% din UE15), incluse în prezent în reţeaua Natura2000. Se adaugă programul Life-

Natura, prin care Comunitatea a finanţat peste 300 de proiecte de conservare a habitatului natural,

a faunei şi a florei sălbatice.Obiectivul politicii europene în domeniul protejării naturii şi biodiversităţii prin PAM6 îl

constituie protejarea şi refacerea bunei func ţ ionări a ecosistemelor, stoparea (ca perspectivă ) a

dispari ţ iei speciilor, protejarea solurilor contra eroziunii şi poluării. În acest scop, programul propune următoarele acţiuni:

- luarea măsurilor pentru aplicarea integrală a legislaţiei de mediu în ţările membre;- protecţia habitatelor sensibile şi de valoare prin extinderea programului comunitar

Natura2000;- adoptarea de măsuri protecţia şi restaurarea peisajelor;- adoptarea de planuri de acţiune pentru protejarea biodiversităţii;- definirea unei strategii pentru protecţia mediului marin;- definirea unei strategii pentru protecţia solurilor;- extinderea programelor pentru promovarea gestiunii durabile a pădurilor;- coordonarea şi susţinerea eforturilor statelor membre privind prevenirea accidentelor şi a

catastrofelor naturale;- integrarea mai eficace a mediului şi a biodiversităţii în politicile sectoriale.

C. Mediul şi sănătatea

Politicile comunitare abordează mediul şi sănătatea ca sistem integrat, luând în considerarefaptul că poluarea, în diversele ei forme, afectează sănătatea, pe un spectru foarte larg de afecţiuni,de la cele mai simple, până la cele mai grave, de tipul cancer, moarte infantilă, decese premature.

În prezent, sunt folosite peste 30.000 de substanţe chimice (f ăr ă a se cunoaşte foarte bine riscurileasupra sănătăţii), poluarea urbană şi utilizarea pesticidelor în agricultur ă duc la contaminareaapelor subterane (sursa a peste 60% din consumul alimentar), peste 25% dintre europeni suntafectaţi de poluarea sonor ă.

Uniunea Europeană îşi asumă rolul de a identifica diferitele riscuri ecologice pentrusănătate, de a defini norme comunitare pentru a proteja în mod special grupurile vulnerabile şi dea crea un sistem eficient de informare a publicului asupra riscurilor. O aten ţie particular ă a fostacordată utilizării Organismelor Modificate Genetic (OMG). Eforturile Comunităţii au fostîndreptate către controlul utilizării OMG, evaluarea impactului asupra mediului şi informareaconsumatorilor asupra trasabilităţii produselor folosind OMG. În domeniul poluării sonore,Uniunea fixează valori limită şi norme de protecţie, realizează studii de cercetare şi susţine

dezvoltarea unor reţele de transport durabil. În centrul politicii sale, UE aşează principiile precauţiei şi ale prevenţiei. Pe plan internaţional, UE cooperează îndeaproape cu OrganizaţiaMondială a Sănătăţii, în principal în domeniul cercetării şi al elabor ării de norme, şi se implică îngăsirea de soluţii la problemele specifice ale ţărilor în dezvoltare.

Obiectivul urmărit prin PAM6 este „ob ţ inerea unei calit ăţ i a mediului în care nivelurile

de poluare să nu antreneze incidente sau riscuri importante pentru sănătatea persoanelor”. Înacest scop, acţiunile Comunităţii se vor orienta către:

- dezvoltarea cercetării pentru o mai bună cunoaştere a impactului de mediu asuprasănătăţii;

- reevaluarea normelor şi adaptarea lor la grupurile vulnerabile (copiii, bătrâni, femeiînsărcinate);

- reducerea riscurilor legate de utilizarea pesticidelor;- adoptarea unei noi strategii privind poluarea atmosferică;



60

- reforma sistemului de management al riscurilor provenind din utilizarea substanţelor chimice.

D. Utilizarea durabil ă a resurselor şi gestiunea de şeurilor

Presiunea tot mai puternică asupra resurselor ce rezultă din creşterea demografică şidezvoltarea economică şi impactul negativ al deşeurilor industriale şi menajere asupra calităţiiapei, aerului, solului obligă, pe de o parte, la găsirea de soluţii care să conserve accesulgeneraţiilor viitoare la resursele de care vor avea nevoie şi, pe de altă parte, la dezvoltarea unor sisteme eficiente de colectare şi reciclare a deşeurilor.

Obiectivul PAM6 pe această linie strategică îl constituie disocierea creşterii economice deutilizarea resurselor, ameliorând eficacitatea utilizării acestora, orientând evoluţia socială către olume mai responsabilă, mai puţin cantitativistă. Diminuarea volumului deşeurilor prin prevenire,ca element cheie al politicii integrate de produs corelat cu măsuri de colectare şi reciclare adeşeurilor, vor constitui în noul program o prioritate. Până în 2010, Uniunea intenţionează să reducă volumul deşeurilor cu 20% faţă de anul 2000, iar până în 2050, cu 50%.

Ca acţiuni specifice la nivelul Uniunii, programul prevede:- inventarierea substanţelor cu risc ridicat şi sensibilizarea producătorilor în direcţia

colectării, tratării şi reciclării deşeurilor rezultate;- stimularea consumatorilor să aleagă produse folosind materiale recuperabile, mai puţingeneratoare de deşeuri;

- favorizarea dezvoltării pieţelor pentru materiale reciclabile;- definirea şi promovarea unei strategii comunitare de reciclare;- definirea şi aplicarea de măsuri specifice în cadrul unei politici integrate de produs, în

direcţia promovării eco-produselor şi eco-tehnologiilor.

Ca arii tematice cheie pe domeniile prioritare prezentate mai sus, PAM6 a identificat: poluarea aerului, reciclarea de şeurilor, gestionarea şi utilizarea resurselor în perspectiva

dezvolt ării durabile, protec ţ ia solului, marin, ameliorarea calit ăţ ii mediului urban, utilizarea

durabil ă a pesticidelor, protec ţ ia şi conservarea mediului marin (a zonelor de coastă ameninţatede urbanizarea excesivă, poluare şi pescuit intensiv).

Un element important de specificitate al acestui ultim program a fost luarea în

considerare a intereselor ţărilor aflate în proces de aderare, noi, respectiv viitoare, ţărimembre. Aderarea celor 12 ţări candidate la UE a fost condiţionată de adoptarea reformelor şi amodificărilor legislative şi instituţionale necesare pentru asumarea exigenţelor de mediu şiadaptarea economico-socială la modelul dezvoltării durabile. În sprijinul ţărilor candidate,Uniunea a finanţat programe de mediu prin intermediul fondurilor de pre-aderare, în special prinInstrumentul Structural de Pre-Aderare. Totuşi, efortul financiar principal va reveni ţărilor membre, Comisia estimând ca acestea vor trebui să aloce în următorii 20 de ani aproximativ 2-3%

din PIB pentru a respecta cerinţele de mediu ale legislaţiei comunitare. Din acest motiv, cel maiadesea în declaraţiile oficiale, cheltuielile de aplicare a PEM sunt incluse la categoria „costuri aleader ării”, iar la nivelul agenţilor economici producători şi consumatori, PEM este privită caansamblu de noi constrângeri. Se pierde din vedere faptul că, spre exemplu, poluarea aeruluireduce speranţa de viaţă cu 9 până la 24 de luni în ţările europene sau că ameliorarea calităţiiaerului în ţările candidate ar putea preveni între 15.000 şi 34.000 de decese premature şi peste180.000 de îmbolnăviri de bronşită acută. Aplicarea legislaţiei comunitare de mediu va reprezenta

pentru noile ţări membre o oportunitate în evitarea unor erori grave şi costisitoare rezultate dinorientarea către un model de dezvoltare clasic, centrat pe obiective economice şi conducând cătreun mediu de viaţă non-durabil.

De asemenea, în realizarea obiectivelor programului, Uniunea Europeană acordă oimportanţă specială cooperării internaţionale. Programul întăreşte dimensiunea externă a PEM,

propunând integrarea mediului în toate componentele relaţiilor externe ale Uniunii. Uniuneasusţine la nivel internaţional aplicarea convenţiilor internaţionale, în special în domeniile



61

schimbării climatice, al biodiversităţii, al controlului produselor chimice şi al reduceriideşertificării, cu luarea în considerare a intereselor specifice ale ţărilor în dezvoltare. UE este celmai important contributor la Ajutoarele pentru Dezvoltare, parte importantă a finanţării fiindorientată către promovarea în aceste ţări a unui model de creştere integrând dimensiuneaecologică. Uniunea Europeană a ratificat cele mai importante convenţii internaţionale, susţinerespectarea protocolului de la Kyoto, sprijină întărirea rolului Programului Naţiunilor Unite pentruMediu în guvernarea globală a problemelor ecologice, optează şi „luptă” pentru integrarea

mediului în cadrul negocierilor multilaterale OMC, a avut o contribuţie esenţială în încheiereaConvenţiei asupra diversităţii biologice (2000) şi includerea în protocol a principiul precauţiei înutilizarea organismelor modificate genetic, cooperează cu organizaţii şi instituţii internaţionale

pentru elaborarea de studii, rapoarte şi furnizarea de informaţii.Aplicarea PAM6 este considerată, pe ansamblu, o reuşită, chiar dacă rezultatele europene

privind reducerea poluării, prevenirea schimbărilor climatice sau ameliorarea biodiversităţii suntîn continuare modeste. Cele mai importante rezultate au fost obţinute în domeniul protecţieiaerului şi în cel al protecţiei naturii, Raportul Comisiei pe 2005 apreciind că principala barier ă înobţinerea de progrese nu o mai constituie lipsa unui cadru strategic adecvat, a unei legisla ţii şi aunor instrumente eficace, ci modele de consum şi de producţie ce nu au integrat încă dimensiuneade mediu29.

Actualul program de acţiune, dincolo de limitele în planul impactului asupra protecţieimediului în spaţiul european, are meritul de a fi constituit un cadru stimulativ adoptării unor strategii cu rol foarte important în asigurarea corelării între obiectivele economice, cele sociale şide mediu, precum şi pentru înregistrarea de progrese în domenii sensibile pentru ţările europene:apă, aer, sol, deşeuri, mediu urban, mediu marin. Mai mult decât atât, un mare câştig adus de noul

program îl reprezintă adaptarea instrumentelor de mediu la principiile şi mecanismele pieţei.Acordurile Voluntare de Mediu, Eco-etichetarea, Politica Integrată de Produs, Sistemul Financiar de Management şi Audit al Mediului reprezintă câteva exemple de reuşită din această perspectivă,urmărind participarea activă şi responsabilă a actorilor implicaţi în acţiuni cu impact asupramediului.

Cele mai importante strategii adoptate până în prezent la nivel european în baza PAM6sunt: Programul „ Aer curat pentru Europa” (CAFE), în domeniul calităţii aerului; adoptarea în2002 a strategiei pentru protec ţ ia solului, a unei strategii pentru utilizarea pesticidelor şi a unei

strategii pentru protec ţ ia şi dezvoltarea mediului; lansarea în 2003 a unei strategii pentru

reciclarea şi prevenirea de şeurilor , a unei strategii pentru utilizarea durabilă şi managementulresurselor naturale şi a unei strategii pentru mediul urban;

Anul 2005 a fost cu totul excepţional în dinamica realizărilor privind obiectivele PAM6, prin: adoptarea programului REACH , a celor „24 de linii directoare integrate” pentru promovareaeco-inovaţiilor şi a celor mai bune reglementări de mediu, aplicarea Planului de Acţiune pentruTehnologii Ecologice, publicarea a 4 strategii tematice (aer, managementul şi utilizarea durabilă aresurselor, conservarea şi protecţia mediului marin, gestionarea deşeurilor), intrarea în vigoare a

Protocolului de la Kyoto30

.

5. Politica europeană de mediu şi România

Politica de mediu în România a debutat în anii ’90, prin înfiinţarea Ministerului

Mediului31. În 1992 a fost adoptată „Strategia Na ţ ional ă de Protec ţ ia Mediului”, reactualizată în1996 şi în 2002. Conform strategiei, obiectivele prioritare de mediu în România sunt:conservarea şi îmbunăt ăţ irea condi ţ iilor de sănătate a oamenilor; dezvoltarea durabil ă;

prevenirea poluării; conservarea biodiversit ăţ ii; conservarea mo ştenirii culturale şi istorice;

aplicarea principiului „poluatorul pl ăte şte”; stimularea activit ăţ ii de redresare a mediului (prinacordarea de subvenţii, credite cu dobândă mică etc.). Strategia a fost completată în 1999 cu

29 COM (2006) 70 final, p. 6.30 Ibidem: 3-14.31 Institutul European din România, (2000).



62

„ Raportul privind starea mediului în România” şi Programul Na ţ ional de Aderare la UE , la carese adaugă mai târziu „Strategia Na ţ ional ă de Gestionare a De şeurilor ” (2002).

Cele mai importante progrese în domeniul legislativ favorizate de strategia naţională şi de programul de aderare s-au înregistrat în32: legislaţia privind evaluarea impactului, cea privinddeşeurile periculoase, gropile de gunoi pentru deşeuri, deşeurile rezultate din ambalaje şitransportul deşeurilor, legislaţia privind apa menajer ă, apa potabilă, poluarea cauzată desubstanţele periculoase, identificarea spaţiilor ce necesită protecţie specială, controlul poluăriiindustriale, măsuri pentru siguranţa câmpurilor nucleare.

Ca viitoare ţar ă membr ă a Uniunii Europene, România este obligată să adopte în totalitateşi acquis-ul comunitar de mediu. Aplicarea strategiei geometriei variabile în modelul european deintegrare face însă posibilă adoptarea şi aplicarea treptată a legislaţiei comunitare, prin utilizarea

perioadelor de tranziţie şi a derogărilor temporare. Aceste instrumente ale strategiei de extindereau venit în mod esenţial în sprijinul ţării noastre, dacă luăm în considerare exigenţele ridicate demediu în spaţiul european raportat la posibilităţile României de a aplica legislaţia şi la costurilereformelor necesare pentru a integra principiul responsabilităţii ecologice.

Capitolul de negociere „Protecţia mediului înconjurător” (capitolul 22) a fost deschisîn mai 2002 şi încheiat în 2004; în urma negocierilor, România a obţinut următoarele perioade

de tranziţie

33

:- 3 perioade de tranzi ţ ie, cu durate de 1, 2 şi 3 ani, pentru conformarea cu prevederiledirectivei referitoare la controlul emisiilor de compuşi organici volatili (COV) rezultaţi dindepozitarea benzinei şi distribuţia sa de la terminale la staţiile de distribuţie a benzinei;

- 3 perioade de tranzi ţ ie, cu durate de 3, 5 şi 5 ani, pentru atingerea obiectivelor derecuperare/reciclare pentru plastic, sticlă şi lemn, prevăzute de conformarea cu prevederiledirectivei privind ambalajele şi deşeurile de ambalaje;

- 2 perioade de tranzi ţ ie cu durate cuprinse între 1 şi 2 ani, pentru conformarea cu prevederile directivei privind incinerarea deşeurilor;

- 3 perioade de tranzi ţ ie cu durate de de 3, 7 şi 9 ani pentru conformarea a 130 depozite cu prevederile directivei privind depozitarea deşeurilor;

- 2 perioade de tranzi ţ ie cu durata de 2 ani pentru atingerea ţintelor de colectare, reciclare,valorificare prevăzute de directiva privind deşeurile de echipamente electrice şi electronice;- 2 perioade de tranzi ţ ie de 5 şi 9 ani pentru aplicarea integrală a prevederilor

regulamentului privind transportul deşeurilor şi o derogare de la aplicarea art. 7(4) pe perioada

în care se aplică derogarea temporar ă instala ţ iei de destina ţ ie;

- 2 perioade de tranzi ţ ie de 9 şi 12 ani pentru aplicarea prevederilor directivei referitoarela epurarea apelor uzate urbane;

- 2 perioade de tranzi ţ ie de 4 şi 9 ani pentru respectarea a 9 parametri de calitate prevăzuţide directiva privind calitatea apei potabile;

- 1 perioad ă de tranzi ţ ie de 3 ani pentru 51 unităţi industriale pentru 8 substanţe periculoase;

- 1 perioad ă de tranzi ţ ie cu durata de 8,2 ani pentru 195 de instalaţii ce se află subincidenţa directivei privind prevenirea şi controlul integrat al poluării;

- 3 perioade de tranzi ţ ie cu durata de 6 ani pentru valorile limită de SO2 pentru 34instalaţii mari de ardere, pentru respectarea valorilor limită de NOx pentru 69 instalaţii, pentruvalorile limită de pulberi pentru 26 instalaţii şi 1 perioadă de tranziţie de 1 an pentru respectareavalorilor limită pentru NOx pentru 6 instalaţii.

Comisia apreciază că aplicarea legislaţiei comunitare de mediu în România presupune uncost de aproximativ 22 de miliarde de Euros. Implementarea acquis-ului european de mediu ne va

permite, însă, să evităm erori pe care cele mai „vechi” ţări membre le-au f ăcut în procesuldezvoltării lor economice şi să obţinem o ameliorare rapidă a mediului şi a condiţiilor de viaţă. Nuîn ultimul rând, protecţia mediului potenţează factorii creşterii economice, creează locuri demuncă şi generează dezvoltarea de noi pieţe cu rol esenţial în creşterea bunăstării sociale.

32 Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), pp. 2-5.33 Ministerul Integr ării Europene, (2004), pp. 70-75.



63

România a reuşit deja să transpună în legislaţia internă cea mai mare parte a acquis-ului de mediu,dar rapoartele Comisiei au atras în mod constant atenţia asupra limitelor capacităţii administrativede aplicare a PEM şi asupra posibilităţilor reduse de finanţare, cu lipsa unor instrumentefinanciare adecvate. Comunitatea a venit în sprijinul României prin instrumentele financiare de

pre-aderare Phare şi ISPA, precum şi prin oferta de participare la proiecte de jumelaj, finanţare prin BEI, participare la programul LIFE şi la Iniţiativele Comunitare.

Prioritatea actuală în aplicarea PEM în România o constituie adoptarea de strategii

sectoriale care să integreze considerentele de mediu (în conformitate cu obiectiveledezvoltării durabile) şi ameliorarea capacităţii structurilor administrative de implementare. Până la momentul ader ării, Guvernul apreciază că acquis-ul de mediu va fi adoptat în totalitate, iar

planurile de implementare vor fi puse în aplicare. Ca direcţii strategice, accentul în politica demediu va cădea pe o serie de axe prioritare ce au rolul de a întări componenta preventivă:dezvoltarea sistemului de monitoring integrat al mediului, eco-producţia şi consumul durabil,descentralizarea sistemului instituţional şi aplicarea principiului responsabilităţii la toate nivelurileşi în toate domeniile, dezvoltarea instrumentelor axate pe piaţă, cooperarea internaţională. Seobservă, de altfel, că axele prioritare în politica de mediu a României se încadrează în direcţiilestrategice ale politicii europene de mediu.

Concluzii

Protecţia mediului reprezintă astăzi în Uniunea Europeană o politică orizontală, cu rol de principiu în elaborarea şi aplicarea tuturor politicilor Comunităţii şi statelor membre. Abordareaintegrată ţine de evoluţiile la nivelul strategiilor generale de integrare din ultimul deceniu alsecolului trecut care s-au adaptat treptat modelului dezvoltării durabile. Tratatul de la Maastrichtridică protecţia mediului la „rangul” de politică comunitar ă, iar Tratatul de la Amsterdam include

principiul dezvoltării durabile ca unul dintre obiectivele comunitare şi stabileşte aplicarea principiului integr ării mediului în politicile sectoriale.

Prin cele şase programe de acţiune pentru mediu, Uniunea a elaborat un sistem complex de

legi comunitare orizontale şi pe domenii (calitatea aerului, gestiunea deşeurilor, calitatea apei, protecţia naturii, poluare industrială şi managementul riscului, substanţe chimice periculoase şiorganisme modificate genetic, zgomot, protecţie civilă, siguranţa nuclear ă şi radioprotecţie), atrecut de la abordarea sectorială la cea integrată, a dezvoltat principii şi instrumente de acţiune, şi-a dezvoltat dimensiunea externă prin cooperarea la nivel internaţional. În prezent, Uniunea

parcurge etapele celui de-al şaselea program de acţiune „Mediu 2010: Viitorul nostru, Alegereanoastr ă”, care se concentrează pe patru mari domenii de acţiune: schimbări climatice, sănătate şimediu, natur ă şi biodiversitate şi gestionarea resurselor naturale.

În cei peste 30 de ani de acţiune comunitar ă în domeniul protecţiei mediului, Comisiaapreciază că principalele rezultate obţinute sunt: diminuarea reziduurilor industriale, limitarea sauinterzicerea utilizării unor substanţe toxice, cu riscuri ridicate pentru mediu şi sănătate,

diminuarea acidificării apelor, ameliorarea gestionării deşeurilor, ameliorarea calităţii apelor,aerului şi solului. Pentru ameliorarea impactului PEM, anii următori vor acorda prioritate acelor strategii şi instrumente care vor promova o mai bună corelare între obiectivele de mediu şi cele ale

pieţei libere (în special prin modificarea comportamentelor de producţie şi de consum) şi se vaurmări o integrare mai eficace şi mai coerentă a mediului în politicile sectoriale. În plus, unadintre marile provocări o va constitui şi aplicarea politicii de mediu în noile ţări membre.

Referinţe

Baker, S., Kousis, M., Richardson, D. şi Young, S (editori), (1997), The Politics of Sustainable

Development. Theory, Policy and Practice Within he European Union, Routledge, Londra, New York

Jones, R.A., The politics and economics of the European Union, (1998), Edward Elgar Publishing,Inc., University Press, Cambridge



64

Pohoaţă, I., (2000), O istorie a doctrinelor economice, Editura Institutul European, IaşiRelicovschi, A., (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politici în managementul

mediului, Institutul European din România, Bucur ştiAgenţia Europeană de Mediu (2004), Stratégie de l’AEE 2004-2008, URL (consultat mai 2006),

http://org.eea.eu.int/documents/startegy-docs/startegy_web-fr.pdf Comisia Comunităţilor Europene (2000a), Global Assesment. Europe’s environment: what

directions for the future?, Direction générale de la presse et de la communicationPublications B-1049, Bruxelles

Comisia Comunităţilor Europene (2000), Directorate General for the Environment, White Paper

on environmental liability, [COM (2000) 66 final]Comisia Comunităţilor Europene (2001), Communication de la Commission au Conseil, au

Parlement européen, au Comité économique et social et au Comité des régions sur le

sixième programme communautaire d'action pour l’environnement „Environnement 2010:

notre avenir, notre choix” – Sixième programme d'action pour l'environnement/,

[COM/2001/0031 final], URL (consultat mai 2006),http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28027.htm

Comisia Comunităţilor Europene (2002a), Opter pour un avenir plus vert. L’Union européenne et

l’environnement, Direction générale de la presse et de la communication Publications B-1049, BruxellesComisia Comunităţilor Europene, (2004), Document de travail de la Commission « Intégration

des considérations environnementales dans les autres politiques – bilan du Processus de

Cardiff. Towards sustainability. A european community programme of policy and action

in relation to the environment and sustainable development, [Com(2004) 394 final], URL(consultat mai 2006), http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/5eap.pdf

Comisia Comunităţilor Europene, (2006), Communication de la Commission au Conseil et au

Parlement Européen »Examen de la politique environnementale 2005 » {SEC(2006)218}[ COM(2006) 70 final], URL (consultat mai 2006),http://europa.eu/scadplus/leg/fr/lvb/l28172.htm

Consiliul european, (1998), Decizia nr. 2179/98/ce du Parlement Européen et du Conseil,concernant le réexamen du programme communautaire de politique et d'action en matière

d'environnement et de développement durable «Vers un développement soustenable»,

URL (consultat în aprilie 2006), http://europa.eu.int/comm/environment/env-act5/dec_fr.pdf

Delegaţia Comisiei Europene în România, (2005), Sector Fiche. Agriculture, URL (consultat înaprilie 2006), http://www.infoeuropa.ro/docs/Sector_fiche-Agriculture.pdf

Institutul European din România, (2000), Seria Micromonografii – Politici Europene. Politica de

mediu, URL (consultat în aprilie 2006), http://www.ier.ro/Ministerul Integr ării Europene, (2004), Capitole de negocieri, URL (consultat în aprilie 2006),

http://www.mie.ro/Negocieri/Romana/Fise_capitole_%20inchise_%202004.pdf

Traité instituant la Communauté européenne (version consolidée, (1992),Eur-Lex, Journal officieln° C 224 du 31 août 92, URL(consultat martie 2006), http://europa.eu.int/eur-lex/lex/fr/treaties/treaties_founding.htm

Traité instituant la Communauté européenne, (1997, version consolidée), Journal officiel n° C340 du 10 novembre 1997, URL (consultat martie 2006), http://europa.eu.int/eur-lex/lex/fr/treaties/treaties_founding.htm

Traité établissant une Constitution pour l'Europe , Journal officiel n° C 310 du 16 décembre 2004 ,URL (consultat în aprilie 2006), http://europa.eu.int/eur-lex/lex/fr/treaties/index.htm



POLITICI SOCIALE

Liniile directoare pentru ocuparea fortei de munca

A. Ocupare deplina

- rata generala de ocupare de 67% in 2005 si 70% in 2010- rata de ocupare a femeilor de 57% in 2005 si 60% in 2010

- rata de ocupare a lucratorilor in varsta (55-64 ani) de 50% in 2010

B. Ameliorarea calitatii si productivitatii muncii- calitatea intrinseca a muncii

- calificarea- educatia si formarea continua- cariera

- egalitatea intre femei si barbate

- sanatatea si securitatea muncii- organizarea muncii si echilibrul intre viata profesionala si viata private

- dialogul social si participarea lucratorilor - diversitatea si non-discriminarea- performantele economice ale ocuparii

C. Intarirea coeziunii sociale si ameliorarea insertiei pe piata muncii- promovarea accesului la ocupatii de calitate- egalitatea muncii- lupta contra discriminarii

- prevenirea excluderii

- diminuarea disparitatilor regionale in materie de ocupare

LINII DIRECTOARE SPECIFICE1. masuri active si preventive in favoarea somerilor si inactivilor

2. crearea de locuri de munca si stimularea spiritului de intreprindere3. crearea capacitatii de a face fata schimbarilor si de adaptare la dinamica pietei muncii

4. dezvoltarea capitalului uman; educatia si formarea continua

5. cresterea ofertei de munca si promovarea participarii varstnicilor la piata muncii6. egalitatea intre femei si barbate

7. integrarea persoanelor defavorizate pe piata muncii si lupta contra discriminarilor 8. cresterea atractivitatii financiare a muncii

9. diminuarea muncii la negru

10. diminuarea disparitatilor regionale in domeniul ocuparii



EFECTELE MOBILITATII MUNCII – modelul de analiza

- convergen ţ a remuner ării factorilor (implicit, a performanţelor economice şi a nivelurilor de

dezvoltare)- ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului aflat în proces de integrare,

- poten ţ area cre şterii economice.

LIMITELE MODELULUI

- mobilitatea relativ redusă a for ţ ei de muncă , în special a celei calificate (chiar între ţăriapropiate ca nivel de dezvoltare şi sisteme socioculturale);

- conflictul poten ţ ial de interese determinat de fluxurile de muncă migratorii (salariaţii din B

pierd prin diminuarea salariilor, angajatorii din A pierd prin plata unor salarii mai mari);- rezisten ţ a la scădere a salariilor în B, în măsur ă să inducă mai curând creşterea şomajului

decât reducerea remuner ării;- diferenţele tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând diferenţe de productivitate;- gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile comerciale şi cele ale factorilor, precum şi între capital şi for ţ a de muncă; dezechilibrele poten ţ iale determinate de procesul

concentr ării spa ţ iale a activit ăţ ilor economice (capitalul şi for ţa de muncă înalt calificată sedeplasează spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).

Mobilitatea regionala – realitati europene- diminuare a migra ţ iei după crearea pie ţ ei comune 1959, 75% din lucr ătorii imigranţi dinComunitate proveneau din ţările membre, 1973 ponderea acestora scăzuse la 28%. Fluxurile

migratorii intra-europene au crescut mai curând până în 500.000 în 1960, 800.000 in 1968,650.000 în anii ’80 din aproximativ 2 milioane de imigranţi, doar 40% provin din ţările membre

- slaba mobilitate comparativ cu alte zone 0,3%, faţă de 0,5% în SUA

- slaba mobilitate transfrontaliera in ultimii 10 ani, din 38% din cetăţenii UE care şi-au schimbatreşedinţa, doar 4,4% s-au stabilit într-un alt stat membru (mai putin decat in anii ’60)



Factori generali- diferen ţ ele culturale,- barierele lingvistice,

- obstacole socio-psihologice (ataşamentul europenilor de sistemul propriu de valori şi modul

obişnuit de viaţă, ataşamentul de familie),

- diferen ţ ele relativ mici între salariile reale pe pieţele profesiunilor necalificate şi slabcalificate,

- dificult ăţ i legate de compatibilitatea calificărilor şi recunoa şterea diplomelor.

Factori specifici- interesul relativ scăzut al tratatelor de bază (comparativ, cel puţin, cu cel pentru piaţa

bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pieţe a muncii.- decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de piaţă de la aplicarea principiului

liberei circulaţii (ocupaţiile din sectorul public, cele ce ţin de ordinea, securitatea şi sănătatea

publică);- menţinerea tratamentului naţional (prin controlul ţării gazdă) pe piaţa muncii pentru

lucr ătorii imigranţi

- lipsa armonizării/coordonării reglementărilor naţionale.- lipsa unui sistem de securitate socială minimă, cumulat cu slaba transparenţă a pieţei muncii

şi dificultăţile generale de acces la ocupaţii transfrontaliere (non-transferabilitatea pensiilor,

slaba armonizare a calificărilor, bariere lingvistice, culturale, problema locuinţelor, etc);- întârzierile şi limitele în recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi a calificărilor;

- diferenţele între structurile productive;

- substituţia între mobilitatea muncii şi fluxurile comerciale, de servicii şi de capital;

- creşterea economică înregistrată de ţările comunitare mai puţin dezvoltate;- prioritatea acordată de europeni coeziunii economico-sociale şi teritoriale (începând cu

1988), având ca efect o diminuare a disparităţilor şi implicit o creştere a atractivităţii zonelor

relativ slab dezvoltate, mai ales prin programele structurale;- crizele integrării (neo-protecţionismul, criza bugetar ă, criza instituţională) din deceniul opt,

cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criză energetică, financiar ă).

STRATEGIA EUROPEANĂ PENTRU COMPETENŢE ŞI MOBILITATEA MUNCII

SCOP: atingerea obiectivului strategic stabilit prin Strategia de la Lisabona : „dezvoltarea

unei economii a cunoa şterii, cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii, capabil ă să asigure o

cre ştere economică durabil ă , înso ţ it ă de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării şi un grad ridicat de coeziune social ă”

MASURI conform Planului de acţiune al Comisiei în domeniul competenţelor profesionale

şi al mobilităţii , 2002- adaptarea sistemelor de educa ţ ie şi de formare la nevoile pie ţ ei muncii;- introducerea şi consolidarea unor strategii eficace de dezvoltare a competen ţ elor profesionale;

- înl ăturarea obstacolelor în leg ătur ă cu recunoa şterea reciprocă a diplomelor şi asigurarea

transferabilit ăţ ii calificărilor;- dezvoltarea regiunilor mai pu ţ in avansate;



- înl ăturarea obstacolelor administrative şi juridice;

- dezvoltarea competen ţ elor lingvistice şi trans-culturale;- favorizarea recunoa şterii calificărilor prin ameliorarea transparen ţ ei sistemelor de educa ţ ie şi

de formare;- dezvoltarea unei politici comunitare de imigrare;

- ameliorarea informării şi transparen ţ ei privind pia ţ a muncii.

MOBILITATEA PROFESIONALA IN UE – obiective- Adaptarea sistemelor de educatie la evolutiile pietei muncii 80% din ocupatiile actuale vor fidepasite in 10 ani; 60% din adulti au finalizat invatamantul secundar superior (rate intre 19%

si 78%); 18% dintre tinerii de 18-24 ani nu intra in invatamantul secundar superior; 20,5% au

studii superioare (rate intre 31% si 10%); doar 8 state au cursuri TIC in invatamantul primar si12 in cel secundar

- Adoptarea de strategii eficace de educatie si formare continua 8% din persoanele de 25-64 ani

urmeaza pe an cursuri de formare continua- Suprimarea obstacolelelor intre educatia formala si cea nonformala si instituirea unui sistem

european de validare a competentelor Dificultati de recunoastere a experientei profesioanale si a cursurilor de întreprindere

- Ameliorarea calificarilor in statele si in regiunile mai putin avansate9,6% ocupatii de mai putin de un an in statele mai putin avansate, fata de de 23,3% in cele

avansate

Particularitatile pietei europene a muncii- doar 4,9 milioane noi locuri de munca intre 1976-1996, fata de un plus de 21 milioane persoane

active- scaderea constanta a ratei de ocupare : 65% in 1976, 60% in 1996 (75% in SUA)

- cresterea soamajului de lunga durata

- disparitati privind salariul minim, acordarea indemnizatiei de somaj, reglementarile nationale inmaterie de somaj

- disparitati regioanle intre regiuni (1/8 – 3% fata de 24%)

- rateale soamjului mai ridicate in randul femeilor si tinerilor - predominanta somajului structural

Aplicarea libertăţii de circulaţie pentru noile ţări membre

• Perioade de tranziţie pentru libertatea lucr ătorilor

• Drepturile lucr ătorilor

• Recunoaşterea mutuală a calificărilor

• Drepturile cetăţenilor

• Coordonarea sistemelor de securitate socială



POLITICA SOCIALAStructura prezentării

• Modelul teoretic al efectelor mobilităţii muncii – necesitatea libertăţii de circulaţie şilimitele modelului

• Realităţi europene

• Factorii generali şi specifici ai mobilităţii relativ reduse în spaţiul intra-european• Coordonatele strategiei europene pentru competenţe şi mobilitate

Perioadele de tranziţieAustria şi Germania – permise de muncă, politici sectoriale

Cipru – f ăr ă

Malta – restricţii pentru maxim 7 aniOlanda – f ăr ă, dacă imigrarea nu va depăşi 22000 imigranţi anual

Finlanda – restricţii pentru minim 2 ani

Danemarca – restricţii pentru minim 2 ani; permise de muncă

Franţa – – restricţii pentru minim 2 ani (în general, 5); flexibilizare sectorială şi regională Spania – restricţii pentru minim 2 ani

Portugalia – cotă de imigrare; 6500 pers pe anItalia – cotă de imigrare; 20000 pers pe anSuedia – f ăr ă

Republica Cehă şi Slovacia – f ăr ă

Polonia – restricţii reciproce; permise de muncă Belgia, Grecia, Luxemburg – restricţii pentru minim 2 ani

Regatul Unit – f ăr ă; obligaţia de înregistrare şi obţinere a certificatului de muncă (excepţie

pentru Malta şi Cipru)Irlanda – f ăr ă

Ungaria – restricţii pentru 7 ani pe bază de reciprocitate doar pentru lucr ători

Drepturile lucrătorilor- dreptul de muncă, în funcţie de aranjamentele tranzitorii;- egalitatea de tratament;

- integrarea în schemele de securitate socială;

- de integrare-reunire familială;- de coordonare a sistemelor de securitate socială (transferul pensiilor şi a altor beneficii,

agregarea contribuţiilor la asigur ările sociale, egalitatea de tratament);

- legi comunitare privind recunoaşterea mutuală a calificărilor



83

MODULUL 3Teme majore privind funcţionarea Piaţei Interne : regimul concurenţei

şi libertatea de circulaţie a persoanelorModulul prezintă două sisteme (componente) ale Pieţei Interne, ca pilon central al

procesului de integrare al Uniunii Europene: regimul concurenţei şi libertatea de circulaţie apersoanelor. Scopul modulului este de a explica în primul rând modul în care funcţionează concurenţa pe un spaţiu economic de mari dimensiuni supus unui proces de liberalizare aschimburilor reciproce. Ulterior, este analizată, atât din perspectivă pozitivă (a teoriilor), cât şi dinperspectivă normativă (a reglementărilor) una dintre componentele pieţei interne – libertatea decirculaţie a persoanelor, cu accent pe analiza evoluţiei libertăţii de circulaţie a lucrătorilor,sintetizând cele mai importante obstacole în generarea unor fluxuri migratorii intra-europenesemnificative şi măsurile promovate de Comunitatea în scopul conturării unei veritabile euro-pieţe amuncii.

Modulul este structurat pe două unit ăţ i de studiu şi o fi şă bibliografică. Timpul necesar de studiu

este de 12 ore.

Unitatea de curs 1: Regimul concurenţei pe piaţa internă

Unitatea explică procesul concurenţei pe un spaţiu de mari dimensiuni, în cadrul unui proces de integrare, distorsiunile care pot apare şi impactul acestora asupra procesuluiintegr ării. Prezentarea este completată cu o fişă de documentare privind politica deconcurenţă. Unitatea necesită 3 ore de studiu individual. Se adaugă 3 ore pentru studiulfişei de documentare.

1. Distorsiunile concurenţei în procesele de integrare economică

Procesele de integrare economică, declanşate prin desfiinţarea barierelor tarifareşi netarifare, lărgesc sfera de acţiune a mecanismelor concurenţei. Se urmăreşte , astfel,crearea unei structuri optime a aparatului productiv la nivelul ansamblului integrat,dinamizarea creşterii şi ameliorarea bunăstării.

Conform opticii liberale, a ortodoxiei economice, obiectivele menţionate suntatinse prin “amenajarea ” spontană a economiilor ca urmare a capacităţilor autoreglatoareale pieţei. Procesul este definit integrare negativă, prin piaţă, şi constă în adaptarea de lasine a sistemelor economice prin intermediul concurenţei. Concurenţa este înţeleasă aicica un instrument cu funcţie de orientare a restructur ării economiilor în cadrul unui procesde integrare. Cu cât concurenţa este mai puternică cu atât resursele sunt alocate mai

eficient în interesul consumatorului. Rezultatul final se constituie într-o ordine economică care asigur ă maxim de libertate şi de bunăstare. Funcţionarea concurenţei pe un spaţiueconomic de mari dimensiuni este de natur ă să conducă la utilizarea optimă a factorilor de producţie printr-o combinare eficientă, creştere continuă şi echilibrată dacă suntcumulate câteva condi ţ ii: accesul liber pentru toate firmele pe orice piaţă şi în oriceactivitate; suficientă transparenţă şi informaţie despre situaţia şi perspectivele de evoluţieale industriilor şi firmelor; libera circulaţie a factorilor de producţie; inexistenţa unor practici discriminatorii cu privire la difuzarea şi utilizarea rezultatelor cercetării ştiinţificeşi progresului tehnic; practică loială a firmelor dintr-o anumită ramur ă faţă de noii veniţi; posibilitatea consumatorilor de a cunoaşte în orice moment preţurile diferitelor bunuri şiaccesul liber la ele, etc.



84

Existen ţ a unor condi ţ ii identice de concuren ţă reprezint ă a şadar un principiuesen ţ ial al func ţ ionării optime a sistemelor integrate. Nu este o concurenţă absolută,clasică ci una practicabilă şi deci efectivă, presupunând acea organizare de piaţă care, în pofida unui număr de intervenţii exterioare, conduce la un rezultat apropiat celui alconcurenţei totale.

Deformările sistematice ale concurenţei, antrenând discriminări la nivel naţional,de ramur ă sau de firmă privind circulaţia normală a produselor şi factorilor de producţiesunt numite distorsiuni.

Ele provin din intervenţiile exterioare mecanismelor pieţei, intervenţii caremodifică echilibrul realizabil automat.

Nu orice intervenţii exterioare provoacă, însă, distorsiuni care limitează saudeformează concurenţa. Intervine un aspect de propor ţii, de dimensiune a efectelor produse asupra liberei circulaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.

1.1. Clarificări conceptuale A distorsiona un corp înseamnă a-i modifica prin acţiuni externe starea normală

dincolo de limita elasticităţii. În cazul “corpului economic”, distorsiunea este definită cao situaţie generată de acţiuni private sau publice care modifică starea de echilibru iniţială.Cu privire la situaţiile în cauză, opţiunile specialiştilor difer ă. Unii consider ă distorsiuneaca o modificare de origine fiscală net diferită de regimul fiscal al ţărilor partenere, caz încare s-ar impune precizarea dacă situaţia partenerilor este un criteriu sau reflectă condiţiade echilibru (L. Rebond). Alţii înţeleg prin distorsiune o alterare provocată de dispoziţiifiscale contrare obiectivelor politicii economice şi sociale (F. Neumark) sau diferenţaexistentă între un stat f ăr ă fiscalitate şi un stat cu fiscalitate în care eliminarea impozituluinu ar modifica condiţiile concurenţei (M. Laure). În acest ultim exemplu se pune problema calităţii fiscalităţii, o fiscalitate optimă (f ăr ă distorsiuni) fiind considerată cea încare fiecare agent este impozitat propor ţional cu contribuţia sa la bunăstarea generală.

De fapt, preocuparea vine din necesitatea de a defini, în cazul corpului economic,mai întâi starea normală şi apoi, prin analiza tipologiei intervenţiilor externe să sestabilească care dintre acestea sunt distorsiuni grave şi trebuiesc eliminate. Din acest punct de vedere există trei criterii aplicabile no ţ iunii de distorsiune a concuren ţ ei:raportarea la o situaţie considerată normală, respectiv cea a concurenţei operabile,raportarea la o situaţie anterioar ă de echilibru şi raportarea la o normă fixată ca obiectiv.

În cadrul Uniunii Europene principiul esenţial de integrare a devenit cel alcoeziunii economico – sociale, starea de convergenţă reală fiind considerată condiţie“sine qua non” a evoluţiei spre integrare politică federativă. În consecinţă, pentru UE

distorsiunea se defineşte ca fiind acea stare provocată de firme sau de guverne care riscă să întârzie sau să împiedice convergenţa reală a regiunilor ţărilor membre. Prin urmare politicile comunitare au rolul să elimine sursele distorsiunilor şi să înlăture distorsiunileapărute ca urmare fie a existenţei disparităţilor iniţiale, fie a accentuării acestora prinmecanismele antrenate de procesul integr ării, fie a măsurilor de politică economică aguvernelor ţărilor partenere.

1.2. Intervenţii exterioare generatoare de distorsiuni



85

În analiza distorsiunilor concurenţei, sunt considerate intervenţii exterioare acelemăsuri, decizii cu privire la procesul economic, luate în baza unor principii ce nu suntspecifice economiei de piaţă.

Cunoaşterea intervenţiilor exterioare se impune pentru a putea identifica surseledistorsiunilor, ştiut fiind că nu orice intervenţie este generatoare de distorsiuni.Teoreticienii integr ării sunt de părere că se impune să ne concentr ăm atenţia asupraurmătoarelor categorii de intervenţii:

- dispoziţii care influenţează competitivitatea în relaţiile de comerţ exterior:taxe vamale şi prelevări; taxe asupra cifrei de afaceri din operaţiuni de import şi facilit ăţ i fiscale pentru export care fac obiectul unei aplicări diferenţiate; reglement ări

vamale şi administrative privind valoarea în vamă, regulile de origine, regimul de tranzit,scutirea de taxe vamale, regulile anti-dumping, restricţiile cantitative, etc; obstacole în

calea liberei circula ţ ii a for ţ ei de muncă şi restric ţ iile privind libertatea de stabilire;

obstacolele în calea liberei circula ţ ii a capitalurilor;

- disparităţile între legislaţiile naţionale privind normele tehnice şi decalitate;

- dispoziţii şi măsuri cu impact asupra producţiei şi repartiţiei în cadruleconomiilor naţionale membre: intervenţii în mecanismul preţurilor, măsuri de politică fiscală, subvenţii, etc.;

- dispoziţii legislative sau de reglementare cu impact neidentificabil asuprastructurii economiei, dezvoltării şi concurenţei: contribuţii la asigur ări sociale,securitatea muncii, transparenţa şi fluiditatea pieţei, regimul publicităţii, al licitaţiilor publice, etc.

Identificarea intervenţiilor exterioare care generează distorsiuni are la bază două criterii: caracterul măsur ării şi dimensiunea efectului transmis economiei.

Practic, se impune să delimităm intervenţiile deliberate cu acţiune asupracondiţiilor concurenţei de rezultatele inevitabile ale sistemului existent. Intervenţiiledeliberate sunt cele care constau într-o sarcină suplimentar ă sau într-un avantaj specificacordat în scopul modificării condiţiilor concurenţei. De asemenea, pentru a exista odistorsiune, efectul trebuie să fie cifrabil şi superior anumitor valori limită. Totuşi,utilizarea doar a criteriului disparităţii nu este funcţională deoarece unele efectesemnificative asupra concurenţei nu sunt măsurabile. În aceste cazuri, criteriul operabileste cel al volumului fluxurilor comerciale afectate de intervenţiile asupra libereicirculaţii a mărfurilor, serviciilor şi factorilor de producţie.

Maurice Byé propune o altă schemă de analiză a disparităţilor. El consider ă că punctul de plecare trebuie să fie delimitarea disparităţilor neutre – definite ca diferenţe

între dispoziţiile administrative şi legislative care nu antrenează distorsiuni grave înrepartiţia factorilor de producţie şi nu împiedică realizarea obiectivelor sistemuluiintegrat. Byé include aici: disparităţi ce nu afectează condiţiile de producţie, disparităţiauto-compensatorii, disparităţi cu efect propor ţional, distorsiuni specifice decurgând dinexistenţa sau corectarea unor disparităţi şi distorsiuni admisibile (f ăr ă incidenţă pe planinternaţional, admise în interiorul ţărilor membre şi compatibile cu obiectivelecomunitare).

Odată identificate distorsiunile deliberate şi grave prin raportare la criteriileaplicabile, se pune problema eliminării surselor generatoare pentru a permite adaptarea progresivă a sistemului la starea apreciată ca normală şi favorabilă obiectivelor propuse.



86

La acest nivel este operabilă distincţia între distorsiunile globale şi distorsiunilespecifice. Dacă prin intervenţiile externe are loc alterarea condiţiilor de concurenţă întreeconomiile naţionale în ansamblul lor, distorsiunile produse sunt globale ; acestea suntcompensate în principal prin măsuri monetare, respectiv prin armonizarea politicilor sauadoptarea unei politici comune. Afectarea concurenţei între ramurile de activitatedetermină distorsiuni specifice. Ele apar atunci când dispoziţiile legislative sauadministrative generează disparităţi între costurile reale şi nominale ale diverselor sectoare de producţie, iar aceste diferenţe nu-şi găsesc echivalentul între ţările partenere.Eliminarea distorsiunilor specifice poate fi realizată prin armonizarea legislaţiilor ţărilor membre şi adoptarea unei politici a concurenţei.

1.3. Sursele distorsiunilor

Sursele distorsiunilor sunt considerate a fi: practici ale firmelor, susceptibile de arestrânge sau elimina concurenţa; ajutoarele acordate de statele membre anumitor firmesau producţii şi care nu-şi găsesc corespondenţa în celelalte ţări; disparităţile existenteîntre dispoziţiile legislative, administrative şi de reglementare ale economiilor care seintegrează; modificarea cursurilor de schimb.

a) practici ale firmelor Într-un spaţiu în integrare, asocierea firmelor în diverse forme poate avea

consecinţe negative asupra funcţionării sistemului prin limitarea sferei de acţiune aconcurenţei şi prin modificarea fluxurilor comerciale intra-comunitare. Asocierea poate fisupusă dreptului comunitar care să stabilească situaţiile de incompatibilitate între asocierişi piaţa comună.

Nu este exclusă însă posibilitatea ca unele înţelegeri sau fuziuni să vină însprijinul integr ării prin contribuţia la ameliorarea producţiei sau distribuţiei produselor, promovarea progresului tehnic, degajarea economiilor de dimensiune.

Politica comunitar ă a concurenţei adoptată în cadrul Uniunii Europene conjugă,ca instrument al integr ării pozitive, două principii fundamentale: libera concurenţă şineutralitatea econimică. Se are în vedere tocmai acceptarea dublei naturi a unor fenomeneeconomice precum fuziunile care în anumite circumstanţe pot determina rezultate multmai favorabile integr ării decât jocul liber al for ţelor pieţei. Practic, amendarea uneiînţelegeri trebuie să plece de la analiza comparativă a inconvenientelor generate delimitarea concurenţei pe piaţa în cauză şi a contribuţiei pe care o aduce la realizareaobiectivelor comunitare.

b) subven ţ ii şi ajutoare publiceProcesul de integrare economică modifică vechile echilibre realizate la nivel

naţional urmărind înlocuirea lor cu un echilibru general la nivel comunitar. Are loc unamplu effort de adaptare, complex şi de lungă durată, la noile condiţii de concurenţă. Dinmotive de securitate socială sau decurgând din inadaptarea politică la exigenţele participării la constituirea unei noi entităţi economice, statele membre acordă acordă ajutoare şi subvenţii care deformează concurenţa. Rezultă avantaje artificiale favorizândreuşita economică a firmelor sau ramurilor în cauză în detrimentul concurenţilor.



87

Sprijinul statului permite realizarea unor reduceri de costuri dacă este vorba de preţuri de cumpărare anormal de scăzute sau condiţii de creditare mai favorabile decâtcele de pe piaţă şi creşterea încasărilor. Concurenţa este distorsionată mai ales pe pieţeleunde presiunea concurenţială este puternică prin existenţa unei supra-ofertesemnificative. Orice ajutor acordat unei firme acţionând pe o piaţă caracterizată de producţie excedentar ă sau unde se exercită o concurenţă efectivă din partea producătorilor diferitelor state membre afectează schimburile între ţările membre şiregimul concurenţial în măsura în care menţinerea respectivei firme pe piaţă obstrucţionează extinderea concurenţilor. Însă, ca şi în cazul înţelegerilor între firme,ajutoarele publice pot fi acceptate dacă sunt compatibile cu obiectivele comunitare.

Spre exemplu, în cazul integr ării vest europene incompatibilitatea ajutoarelor publice cu principiile ce stau la baza funcţionării comunităţii este stabilită prin Tratatul dela Roma (art.92). Cu toate acestea, sunt acceptate trei derogări pentru situaţii consideratea contribui la asigurarea echilibrului şi coeziunii economico-sociale a ansamblului

integrat. Prima dintre ele legitimează sprijinul acordat pentru dezvoltarea regiunilor defavorizate, cu un nivel de viaţă scăzut şi rată ridicată a şomajului; efectul ar urma să fiereducerea disparităţilor regionale şi asigurarea coeziunii sistemului comunitar. A douaderogare ia în considerare proiectele de interes european şi cazurile în care ajutoarele publice ar facilita remedierea unei perturbări grave a economiei respective. Suntconsiderate proiecte de interes comun programele transnaţionale susţinute concomitent demai multe state membre. Perturbările grave sunt apreciate de asemenea în contextcomunitar prin raportare la situaţia economică existentă într-un alt stat membru. Ultimaderogare comportă tot două aspecte distincte: dezvoltarea unor regiuni şi dezvoltareaanumitor activit ăţ i. Delimitarea lor are la bază rolul ajutoarelor respective în diminuareadisparităţilor regionale în interiorul unui stat membru şi, respectiv, în sprijinirea unor

activităţi de interes strategic.Compatibilitatea cu piaţa comună este aşadar stabilită prin contribuţia efectivă la

realizarea interesului comunitar şi raportarea acesteia la efectele de distorsionare aschimburilor intra-comunitare.

c) disparit ăţ i legislative şi administrative Disparităţile existente între dispoziţiile legislative, administrative sau de

reglementare ale economiilor care se integrează deformează sau limitează condiţiile deconcurenţă şi provoacă distorsiuni ce trebuiesc eliminate.

Cele mai importante disparităţi provin din suveranitatea financiar ă şi monetar ă aţărilor membre care intr ă în contradicţie cu exigenţele liberei circulaţii, în special din

diferen ţ ele între sistemele fiscale. Politicile fiscale au un dublu efect de distorsionare încondiţiile diferenţierii lor pe ţări sau pe activităţi: în interiorul ţării şi în exterior, asupraschimburilor internaţionale.

Armonizarea sistemelor fiscale este din acest motiv o necesitate şi presupune uncompromis, variabil în timp, între nevoia de armonizare şi cea de păstrare a unei marje deacţiune (joc fiscal) pentru fiecare partener. Procesul de armonizare ridică două problemeesenţiale: alegerea celei mai bune formule de impozitare şi trecerea de la situaţia iniţială la formula dorită.

În cazul circulaţiei mărfurilor se pot rezuma următoarele variante de impozitare pentru a limita distorsiunile asupra concurenţei: la locul de origine cu taxă unică pe tot



88

teritoriul, pentru toate produsele; la locul de origine cu impozite unice pe tot teritoriul

dar diferite pe produse; la locul de origine cu impozit unic pe produse şi diferit între ţări(egalitatea condi ţ iilor de concuren ţă şi echilibrul schimburilor sunt asigurate prin cursul

de schimb); la locul de origine, cu diferen ţ e moderate între ţări şi produse (distorsiunile

sunt moderate şi echilibrul este asigurat prin cursul de schimb); la locul de destina ţ ie cuimpozite ce pot diferi între ţări şi pe produse, prin stabilirea unor frontiere fiscale.

Caracterul transparent al taxei pe valoarea adăugată face ca, indiferent de modulde impozitare, distorsiunile concurenţei să se manifeste limitat doar în cazul vânzărilor directe către consumatorul final. Folosirea TVA înlătur ă în acelaşi timp şi dificultăţile detrecere de la un sistem de impozitare la altul, mai ales dacă diferenţele între ţări nu sunt prea mari.

d) modificarea cursurilor de schimb Modificarea cursurilor de schimb afectează competitivitatea reală şi generează

distorsiuni generale asupra specializării internaţionale. Devalorizarea monedei naţionaleieftineşte exporturile şi scumpeşte importurile iar revalorizarea acţionează în sens inversinfluenţând capacitatea competitivă a firmelor concurente.

În cazul Uniunii Europene, pentru ţările ce vor participa la moneda unică, se vor elimina distorsiunile provocate de folosirea cursului de schimb ca instrument al politiciicomerciale. Pentru ţările ce nu vor participa, în perspectiva unei integr ări în formulageometriei variabile sau cea a cercurilor concentrice, distorsiunile generale vor fi limitate printr-o disciplină monetar ă riguroasă.

1.4. Concluzii

Distorsiunile concurenţei provoacă apariţia unor dezechilibre fundamentalecaracterizate prin discordanţa între obiectivele generale şi ordinea de fapt. Apariţia lor este inerentă în condiţiile unei integr ări între ţări cu nivele de dezvoltare şi reglementărilegislative diferite, dacă nu se intervine prin integrare instituţională.

Funcţionarea optimă a unui spaţiu integrat prin participarea mai multor economiieste condiţionată astfel de: stabilirea unei politici a concuren ţ ei care să asigure bunafuncţionare a mecanismelor pieţei; coordonarea şi armonizarea politicilor şi

obiectivelor; armonizarea legisla ţ iilor, reglement ărilor, etc; adoptarea de politicicomune care să faciliteze realizarea coeziunii economico-sociale.

Chiar dacă se presupune că în momentul declanşării unui proces de integrareeconomiile participante îndeplinesc condiţiile recomndate de teorie pentru o integrare net

avantajoasă, integrarea negativă se impune obligatoriu a fi corectată prin măsuri care să evite procesele de concentrare în măsur ă să accentueze inegalităţile şi disparităţileiniţiale. Adoptarea unei politici active de integrare care să completeze pe cea negativă,automată, urmăreşte tocmai evitarea apariţiei şi amplificării dezechilibrelor precum şiasigurarea coeziunii noului spaţiu comunitar ca principiu esenţial de funcţionare optimă.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor1. Care este rolul concurenţei în restructurarea economică în cadrul unui proces de

integrare?2. În ce condiţii concurenţa duce la maximizarea bunăstării?



89

3. Cum se definesc distorsiunile şi ce intervenţii exterioare produc distorsiuni într-un proces de integrare?

4. Care sînt sursele distorsiunilor şi cum acţionează asupra condiţiilor concurenţei?5. Care sînt condiţiile funcţionării optime a unui spaţiu integrat?6. Studiaţi fişa de documentare 1, cu privire la politica concurenţei în UE.

R ăspundeţi următoarelor întrebări:- care sînt argumentele teoretice ale politicii concurenţei;- care sînt prevederile Tratelor privind acţiunile incompatibile cu funcţionarea

corectă a pieţei şi poziţiile dominante ale firmelor;- de ce acţiunile de cartelizare a producţiei şi distribuţiei provoacă distorsiuni;- cum se explică derogările Comisiei de la regulile privind concurenţa în domeniul

cercetării – dezvoltării;- cum poate fi determinată poziţia dominantă a unei companii;- care este atitudinea Comisiei cu privire la ajutoarele acordate firmelor publice;

- care este procedura de control a ajutoarelor ce afecteaza concurenţa;- ce rol are Comisia în implementarea politicii concurenţei;- care este mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor în UE?7. Studiaţi fişa 2, privind politica industrială. R ăspundeţi următoarelor întrebări:- care sînt determinanţii conflictelor între politicile sectoriale comunitare;- ce relaţii există între politica concurenţei, politica industrială şi politica

comercială;- ce se înţelege prin politică industrială şi care sînt în sinteză prevederile tratatelor

privind politica industrială;- care sînt obiectivele politicii industriale;- cum coordonează Comisia politica industială;

- care sînt corelaţiile politicii industriale cu alte sectoare?

Unitatea de studiu 2 : LIMITE ŞI STRATEGII ÎN REALIZAREALIBERTĂŢII DE CIRCULAŢIE A LUCR ĂTORILOR

INTRODUCERE

Pilonul central al procesului de integrare economică este piaţa internă, definită prin instituirea aşa numitelor libertăţi fundamentele de circulaţie: a bunurilor, aserviciilor, a muncii şi a capitalului. Înţeleasă astfel, ea este rezultatul unui ansamblu de

mecanisme de integrare negativă (de desfiinţare a barierelor din calea liberei circulaţii) încare concurenţa asigur ă un proces de specializare ce optimizează alocarea factorilor de producţie şi generează, în timp, dezvoltarea convergentă a economiilor participante.

2.1.MOBILITATEA MUNCII ŞI CONVERGENŢA ECONOMICĂ-MODELUL DE ANALZĂ

Mobilitatea factorilor de producţie într-un proces de integrare a pieţelor generează efecte similare liberei circulaţii a bunurilor: o mai bună alocare a resurselor productive



90

prin specializare, dinamizarea creşterii prin concurenţă şi economii de scar ă, convergenţa performanţelor economice, a remuner ărilor factorilor şi a nivelurilor de dezvoltare. Însinteză, ele pot fi puse în evidenţă cu ajutorul unui model care presupune două ţări cudotare diferită în factor muncă şi, ca urmare, conform analizei neoclasice, cu remuner ăridiferite. În figura de mai jos, A reprezintă ţara cu nivel scăzut de dezvoltare (abundentă înfactor muncă - OALAB), B ţara cu nivel ridicat de dezvoltare (cu dotare mai redusă înfactor muncă - OBLAB), iar OAOB cantitatea totală de muncă în cele două ţări în condiţiide restricţii privind circulaţia muncii. AD şi BF reprezintă echilibrul celor două pieţe,respectiv egalitatea între nivelul salariilor şi productivitatea marginală a muncii, pentrudiverse niveluri ale ofertei de muncă. În B, la cantitatea de muncă OBLAB, nivelulsalariului real este SB, mai ridicat decât în A, unde nivelul salariului este SA,corespunzător cantităţii de muncă OALAB. În ipoteza elasticităţii perfecte a munciifuncţie de salariul real, liberalizarea circulaţiei muncii determină, ca urmare a diferenţeide remunerare, deplasarea ofertei de muncă dinspre A spre B, până la egalizarea

remuner ărilor la nivelul SAB al salariului. Dacă presupunem că lucr ătorii emigranţi se vor stabili în B, venitul naţional al ţării B va creşte cu suprafaţa LALEEC, în timp ce venitulnaţional al ţării A va scădea cu suprafaţa LALEED. Pe ansamblul celor două economii,din echilibrarea pieţei muncii la nivelul SAB al salariului real, rezultă un câştig net întermeni de venit naţional cu suprafaţa EDCi.

Echilibrul pieţei muncii trebuie corelat şi cu echilibrul pieţei capitalurilor.Concomitent deplasării for ţei de muncă dinspre A spre B, capitalul se deplasează invers,rezultând practic un proces de substituire între cei doi factori. Remunerarea capitalurilor în cele două economii se egalizează, scade venitul în B şi creşte în A, corespunzător productivităţii marginale şi a nivelului capitalului ce migrează.

Deşi restrictiv (analiză statică, elasticitate perfectă, mobilitate perfectă, termen

lung de analiză) şi extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)ii ne permite să punem în evidenţă efectele integrării pieţelor factorilor de producţie,obţinute prin liberalizarea circulaţiei (integrare negativă): convergen ţ a remuner ării

factorilor (implicit, a performanţelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare),ameliorarea veniturilor în ansamblul sistemului aflat în proces de integrare şi poten ţ area

cre şterii economice.

LE LABOA OB

F

G SA

SAB

D

C

E

SAB

SB

B

A



91

Analiza nu ia însă în considerare factori precum: mobilitatea relativ redusă a

for ţ ei de muncă , în special a celei calificate (chiar între ţări apropiate ca nivel dedezvoltare şi sisteme socio-culturale); conflictul poten ţ ial de interese determinat de

fluxurile de muncă migratorii (salariaţii din B pierd prin diminuarea salariilor, angajatoriidin A pierd prin plata unor salarii mai mari); rezisten ţ a la scădere a salariilor în B, înmăsur ă să inducă mai curând creşterea şomajului decât reducerea remuner ării; diferenţeletehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinând diferenţe de productivitate; gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurile comerciale şi cele ale factorilor, precum şi între capital şi for ţ a de muncă; dezechilibrele poten ţ iale determinate de

procesul concentr ării spa ţ iale a activit ăţ ilor economice (capitalul şi for ţa de muncă înaltcalificată se deplasează spre regiunile dezvoltate, amplificând decalajele).

În concluzie, conform teoriei economice, liberalizarea circulaţiei muncii într-un proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor şi factorilor este în măsur ă să inducă,în anumite condiţii, procese cumulative de creştere şi de convergenţă a performanţelor

economice. Garantarea libertăţii de circulaţie este însă doar o condiţie necesar ă, nu şisuficientă. Realitatea procesului de integrare europeană confirmă mai curând aşa-numitateorie a divergenţei, conform căreia libera circulaţie într-un proces de integrare la care participă ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi complementaritate a specializărilor productive (cazul UE) determină o accentuare a decalajelor în lipsa unor politiciredistributive (de integrare pozitivă). În plus, chiar dacă acceptăm că pe termen lungrezultatul posibil ar putea fi convergenţa, piaţa europeană a muncii este caracterizată printr-un nivel scăzut al mobilităţii profesionale şi regionale. Din acest motiv, europeniiau adoptat, în baza tratatelor, o serie largă de măsuri de integrare negativă pentrustimularea mobilităţii intra-europene a muncii. Ea este considerată nu doar o condiţieesenţială a funcţionării eficace a pieţei interne, ci şi un factor esenţial în realizarea

spaţiului social european ca premisă pentru dezvoltarea conceptului de cetăţean european,stimularea solidarităţii şi a contur ării sentimentului de identitate europeană.

2.2.REGLEMENTĂRI ALE TRATATELOR ŞI REALITĂŢI PRIVINDMOBILITATEA MUNCII ÎN SPAŢIUL INTRA-EUROPEAN

Libertatea de circulaţie a muncii în spaţiul comunitar a fost stipulată în Tratatul dela Roma, ca o componentă a pieţei interne. Conform articolului 48, libera circulaţie alucr ătorilor urma să fie asigurată în perioada de tranziţie prin „ înlăturarea oricărordiscriminări, bazate pe naţionalitate, între lucrătorii ţărilor membre, cu privire la

ocupare, remunerare şi alte condiţii de muncă”.iii În baza acestui articol, statelemembre îşi asumau obligaţia să asigure lucr ătorilor dreptul de a accede la orice loc demuncă (cu excepţia administraţiei publice), de a se deplasa liber şi de a-şi stabilidomiciliul, în acest scop, pe teritoriul oricărui stat membru, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordine, securitate şi sănătate publică. În plus, pentru asigurareacondiţiilor necesare liberei circulaţii, tratatul prevede măsuri privind dreptul de stabilire (libertatea de acces şi de prestare a unor activităţi non-salariale, precum şi de creare deagenţii, sucursale sau filiale) şi măsuri privind libertatea de circulaţie a serviciilor (cucaracter industrial, comercial, artizanal şi profesiuni liberale).



92

Pe plan instituţional (al reglementărilor), libera circulaţie a lucr ătorilor areprezentat un succes. Până în 1968, toate ţările introduseser ă în legislaţia munciiegalitatea în drepturi la ocuparea unui loc de muncă şi prioritatea în faţa lucr ătorilor proveniţi din ţările ter ţe.iv.

Analiza fluxurilor migratorii intra-europene relevă, însă, o diminuare a migra ţ ieidupă crearea pie ţ ei comune. Dacă în 1959, 75% din lucr ătorii imigranţi din Comunitate proveneau din ţările membre, în 1973 ponderea acestora scăzuse la 28%. Fluxurilemigratorii intra-europene au crescut mai curând până în 1968 (la 800.000 faţă de 500.000în 1960), scăzând apoi la 650.000 în anii ’80v. În prezent, din aproximativ 2 milioane deimigranţi, doar 40% provin din ţările membre.

Factorii care au determinat o slabă mobilitate geografică intra-europeană amuncii pot fi grupaţi în două mari categorii: factori generali şi factori specifici. Dincategoria factorilor generali o influenţă semnificativă au avut-o: diferen ţ ele culturale,barierele lingvistice, obstacole socio-psihologice (ataşamentul europenilor de sistemul

propriu de valori şi modul obişnuit de viaţă, ataşamentul de familie), diferen ţ ele relativmici între salariile reale pe pieţele profesiunilor necalificate şi slab calificate, dificultăţilegate de compatibilitatea calificărilor şi recunoaşterea diplomelor. Cât priveşte factoriispecifici procesului de integrare, cei mai importanţi sunt:

- interesul relativ scăzut al tratatelor de bază (comparativ, cel puţin, cucel pentru piaţa bunurilor) pentru dezvoltarea unei euro-pieţe a muncii. Tratatul de laRoma nu cuprinde prevederi care să stimuleze sau să determine modalităţi prin care să fie promovată libera circulaţie a muncii. Mai apoi, nici Actul Unic, nici Tratatul de laMaastricht nu introduc reglementări complementare, articolele privind circulaţialucr ătorilor r ămânând practic nemodificate;

- decizia Tratatului de a exclude o serie de segmente de piaţă de la

aplicarea principiului liberei circulaţii (ocupaţiile din sectorul public, cele ce ţin deordinea, securitatea şi sănătatea publică);

- menţinerea tratamentului naţional (prin controlul ţării gazdă) pe piaţamuncii pentru lucr ătorii imigranţi. Aceştia nu pot concura pe piaţa muncii prin salarii maiscăzute, similar situaţiei de pe piaţa bunurilor, iar pe pieţele necalificate sau slabcalificate tratamentul naţional este un factor puternic inhibant pentru mobilitateatransfrontalier ăvi;

- lipsa armonizării/coordonării reglementărilor naţionale. Diferenţeleîntre politicile naţionale pe o piaţă internă regională supusă unui proces de integrare prinliberalizarea circulaţiei bunurilor, serviciilor şi factorilor sunt sursă de distorsiuni,dezechilibre şi blocaje;

- lipsa unui sistem de securitate socială minimă, cumulat cu slabatransparenţă a pieţei muncii şi dificultăţile generale de acces la ocupaţii transfrontaliere(non-transferabilitatea pensiilor, slaba armonizare a calificărilor, bariere lingvistice,culturale, problema locuinţelor, etc);

- întârzierile şi limitele în recunoaşterea reciprocă a diplomelor şi acalificărilor;

- diferenţele între structurile productive naţionale (pondereasemnificativă a specializărilor inter-ramur ă pentru ţările slab dezvoltate din Comunitate,ţări emitente de fluxuri migratorii);



93

- substituţia între mobilitatea muncii şi fluxurile comerciale, de serviciişi de capital. Progresele în domeniul circulaţiei bunurilor au fost rapide, diminuândinteresul pentru circulaţia factorilor prin tendinţa de apropiere a remuner ărilor factorilor;

- creşterea economică înregistrată de ţările comunitare mai puţindezvoltate, ducând la o ameliorare a economiilor locale şi a calităţii vieţii, în condiţiileunui şomaj ridicat şi în ţările dezvoltate;

- prioritatea acordată de europeni coeziunii economico-sociale şiteritoriale (începând cu 1988), având ca efect o diminuare a disparităţilor şi implicit ocreştere a atractivităţii zonelor relativ slab dezvoltate, mai ales prin programelestructurale;

- crizele integrării (neo-protecţionismul, criza bugetar ă, crizainstituţională) din deceniul opt, cumulat cu crizele mondiale (recesiune, criză energetică, financiar ă). Perioadele de criză amplifică dificultăţile de acces pe pieţeleexterne ale muncii, chiar şi în ţările dezvoltate (ţări de destinaţie).

Drept consecinţă, piaţa europeană a muncii este caracterizată de slabă mobilitategeografică transfrontalier ă. În ultimii 10 ani, 38% din cetăţenii UE şi-au schimbatreşedinţa, dar numai 4,4% s-au stabilit într-un alt stat membru, mobilitateatransfrontalier ă fiind mai redusă decât cea din anii ’60. Din totalul populaţiei eareprezintă doar 0,3%, faţă de 0,5% în SUA. În concluzie, nu se poate vorbi despre o euro- piaţă a muncii, similar ă celei pentru bunuri sau capitaluri, fluxurile migratorii trans-frontaliere fiind reduse. În acest context, începând cu anii ’90, Comunitatea a iniţiat şi promovat un ansamblu de acţiuni de stimulare a mobilităţii profesionale şi teritoriale, încadrul politicilor de ocupare şi a măsurilor de creare a Spaţiului Social European. Un rolesenţial revine Planului de acţiune al Comisiei în domeniul competenţelor profesionale şial mobilităţii , adoptat în 2002.

2.3. STRATEGIA EUROPEANĂ PENTRU COMPETENŢE ŞIMOBILITATEA MUNCII

Obiectivele comunitare în domeniul ocupării for ţei de muncă fac parte integrantă din Strategia de la Lisabona. În vederea atingerii lor, în planul promovării mobilităţiitrans-frontaliere, Comunitatea şi-a propus , pe de o parte, ameliorarea competenţelor şi, pe de altă parte, stimularea mobilităţii regionale. Măsurile propuse vizeazăvii:

- adaptarea sistemelor de educa ţ ie şi de formare la nevoile pie ţ ei muncii;

- introducerea şi consolidarea unor strategii eficace de dezvoltare a

competen ţ elor profesionale;- înl ăturarea obstacolelor în leg ătur ă cu recunoa şterea reciprocă a

diplomelor şi asigurarea transferabilit ăţ ii calificărilor;- dezvoltarea regiunilor mai pu ţ in avansate;

- înl ăturarea obstacolelor administrative şi juridice;

- dezvoltarea competen ţ elor lingvistice şi trans-culturale;

- favorizarea recunoa şterii calificărilor prin ameliorarea transparen ţ ei sistemelor de educa ţ ie şi de formare;

- dezvoltarea unei politici comunitare de imigrare;

- ameliorarea informării şi transparen ţ ei privind pia ţ a muncii.



94

Până în prezent, au fost înregistrate progrese semnificative în introducerea căr ţiieuropene a asigur ărilor de sănătate, coordonarea sistemelor de securitate socială,garantarea dreptului de circulaţie şi sejur, informarea şi transparenţa asupra cererii demuncă, cooperarea în domeniul politicilor de imigrare. Domeniile în care au fostînregistrate progrese lente şi asupra cărora se vor concentra eforturile în perioadaurmătoare sunt: recunoaşterea calificărilor profesionale; reglementarea condiţiilor deintrare şi sejur în spaţiul comunitar a lucr ătorilor din ţările ter ţe; definirea comună acompetenţelor în domeniul TIC; dezvoltarea capitalului uman; ameliorareatransferabilităţii drepturilor de securitate socială. Urmărind direcţiile stabilite prin planulde acţiune, Comunitatea sper ă în conturarea unei euro-pieţe a muncii capabilă să contribuie la atingerea obiectivului strategic stabilit prin Strategia de la Lisabona:„dezvoltarea unei economii a cunoa şterii, cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii,capabil ă să asigure o cre ştere economică durabil ă , înso ţ it ă de o ameliorare cantitativă şi

calitativă a ocupării şi un grad ridicat de coeziune social ă”.

Întrebări pentru verificarea cunoştinţelor

1. Explicaţi care sunt efectele teoretice ale mobilităţii for ţei de muncă 2. Cum a evoluat piaţa for ţei de muncă în procesul formării pieţei inetrne

comunitare şi analizaţi factorii care limitează mobilitatea muncii în spaţiulintra-european

3. Care sunt principalele orientări strategice în promovarea mobilităţiiteritoriale şi profesionale a muncii în Uniunea Europeană

Lucrare pentru studiu individual:Analizaţi procesul negocierilor UE – România în procesul aplicării acquis-ului pieţeiinterne (rapoarte de ţar ă, tratat de aderare)

3. Politica privind concurenţa în Uniunea Europeană –fişă bibliografică

Fişa de documentare 1Dumitru Miron, Comerţ, concurenţă şi politică industrială, în Integrarea economică europeană, Ed. Economica, Bucureşti, 1999

Intreaga constructie integrativa s-a fondat pe increderea in fortele regulatorii ale pietei, postulat pus partial in aplicare in majoritatea segmentelor integrarii. Orientareaspre piata a Comunitatilor Europene este cel mai bine reflectata de analiza politiciiconcurentiale comunitare. Dezvoltarea şi adancirea procesului de integrare a capatat noidimensiuni şi a dat roade numai in masura in care economiile se dezvoltau şi eraueficiente. Politica in domeniul concurentei şi-a sporit importanta pe masura ce climatul deafaceri depaşea cadrul ingust national şi opera pe baze ample europene. Actiunile de



95

colaborare intre companii, achizitiile şi fuziunile de firme au regresat sau au sporit inimportanta, paralel cu evolutiile ciclului economic, tendinta pe termen lung fiind cea deconcentrare a capitalurilor la un nivel care sa maximizeze avantajele derivand din piatacomuna şi apoi din piata unica. Pe masura ce se proceda la fuziuni intre companii apareautot mai evident avantajele economiei de scara paralel cu caştigurile derivate din utilizareain comun a retelelor de distributie şi a canalelor de comercializare a produselor. Chiar daca aceste actiuni sunt benefice pentru actorii economici, in anumite circumstante ele pot deveni nefavorabile pentru Comunitate in ansamblul sau.

Politica in domeniul concurenţei a fost o componenta importanta a Tratatului dela Roma. Articolul 3 (f) prevede crearea unui sistem care sa ofere garanţia ca proceseleconcurenţei loiale pe piaţa nu vor fi distorsionate. Regulile actuale in domeniulconcurenţei fac obiectul Art. 85-94 ale Tratatului. Aceste reglementari sunt indreptate inegala masura înspre activitatea companiilor, dar şi a autoritaţilor guvernamentalenaţionale. Evoluţia in timp a procesului de integrare a creat premise pentru un tot mai

pronunţat mediu concurenţial in spaţiul european. O data cu lansarea Pieţei Unice Internemulte din avantajele dinamice pot fi pierdute prin menţinerea artificiala a unor obstacolelegislative şi instituţionale in calea activitaţii companiilor sau in cazul in care se permiteabuzul de poziţiile dominante pe un segment de piaţa care afecteaza mecanismul liber al pieţei. Daca se doreşte identificarea regulilor jocului pentru Comunitaţile Europene,indeosebi in faza de uniune economica şi monetara, atunci raspunsul trebuie cautat inaceasta parte a tratatelor şi a practicii commune.

l. Ratiunile unei politici in domeniul concurenteiEconomiştii, in general, asociaza piaţa cu mecanismul cel mai eficace pentru

alocarea eficienta a resurselor. Intr-o piaţa perfecta, firmele vor concura una cu alta pentru a satisface, in cele mai bune condiţii, cererea. O astfel de piaţa concurenţiala va ficaracterizata prin presiuni "a la baisse" asupra preţurilor, pana la un nivel care sa acoperecosturile şi marjele de profit rezonabile pentru producatori şi ofertanţi. Firmele vor falimenta sau vor fi eliminate de pe piaţa de alţi concurenţi mai adaptaţi la realitaţileeconomice; unele vor incerca sa practice preţuri foarte ridicate dar vor fi nevoite sa revinala preţuri rezonabile daca exista concurenţa. In conformitate cu acest raţionament, piaţaeste un sistem care se autoechilibreaza favorabil, atat pentru cumparatori, cat şi pentruofertanţi, grabind diversificarea obiceiurilor de consum şi a inclinaţiei spre inovare şimenţinand economia la un nivel rezonabil de eficienţa. Un astfel de unghi de vedere este,evident, unul ideal, realitaţile economice fiind de multe ori foarte diferite. Independentde imperfecţiunile pieţei şi in pofida semnalelor acesteia, totuşi, exista motive pentru ca

firmele din anumite sectoare sa coopereze sau sa se asocieze sau ca o firma sa aiba o poziţie dominanta pe un segment de piaţa. Stabilirea preţurilor, partajarea pieţelor sau alteforme de comportament anticoncureţial pot aparea din dorinţa conservarii unor profituriridicate sau a unei stabilitaţi productive liniştitoare. Pentru marea majoritate aeconomiştilor, metoda de cuantificare a acestui pericol, in termeni atat de prevenire, cat şide sancţionare a acestui comportament a fost practicarea unor controale administrativecare sa implice o tinere sub control a abaterilor concurentiale -cu alte cuvinte se credea ca pot fi corectate imperfectiunile pietei prin reglementari legale. Alti economişti au preferatmodalitati alternative de control, prin mentinerea unui anumit nivel al proprietatii publice, indeosebi in sectoarele in care factorii tehnici pareau sa necesite o structura



96

relative monopolistica iar controlul autoritatilor publice era privit ca un rau necesar,alternativa mai buna decat o pozitie de monopol necontrolabila.

Prin urmare, politica in domeniul concurentei este importanta ca mecanism decorectare a imperfectiunilor pietei. Procedand prin punerea in practica a unei astfel de politici se spera in plus ca se va mentine un nivel general rezonabil de eficientaeconomica. Prin prelungirea rationamentului, se poate afirma ca lipsa unei astfel de politici articulate, sau, mai rau, existenta uneia nefunctionale vor crea premise ca firmelesa opereze neconcurential sau sa concureze neloial, generand efecte de ineficienta in productie şi in alocarea factorilor de productie.

Problema cu privire la ce se intelege prin şi cum opereaza in practicamecanismele anticoncurentiale, precum şi cea referitoare la ce fel de control se poateexercita asupra acestora este foarte complexa in plan international şi chiar regional. Multefenomene pe care legislatiile şi practicile nationale nu le-au surprins opereaza numaitransfrontalier, cum ar fi foarte frecventa practica a cartelurilor internationale in multe

sectoare indusiale. In plus, o sursa suplimentara de practice neconcurentiale o reprezintaguvernele insele, care, prin ajutoare financiare directe, alte forme de sprijin intern saureguli şi proceduri restrictive, pot favoriza agentii economici interni sau discriminafirmele din tarile partenere.

Aceste din urma practici sunt frecvent considerate a fi şi bariere netarifare,analizate pe larg de specialiştii in domeniul politicilor comerciale. In acest mod, separatiaintre politica in domeniul concurentei şi politicile comerciale devine greu de facut. Incontextul unei grupari intergrationiste regionale de tipul Comunitatii Europene, acestemasuri se inscriu mai clar in cadrul politicii concurentiale. Acolo unde un guvernincearca sa sprijine propriile firme in interiorul unei uniuni vamale, el va proceda fie lasubventionare directa sau indirecta, fie la relaxarea procedurilor de achizitii şi fuziuni. Ca

atare, o politica in domeniul concurentei la nivelul unei regiuni cuprinzand mai multestate va fi o ecuatie cu mai multi parametri şi se va referi in egala masura la firme dar şila guverne. Devenind posibile surse de concurenta neloiala, statele componente ale uneigrupari regionale, pe langa analiza modului cum elaboreaza reguli de control al practicilor neloiale, devine esentiala analiza manierei in care le pun in practica pentru totiagentii economici care opereaza pe teritoriul lor. In literatura de profil, autoritatilor publice li se acorda un rol aparte şi s-au elaborat modele complexe de cuantificare acapacitatilor şi resurselor de care dispun statele pentru a pune in aplicare strategiisanatoase şi a transmite catre companii semnale ferme in acest sens. Eficacitateacontrolului este o dimensiune importanta a oricarui gen de politica in domeniulconcurentei, atat la nivel national, cat şi comunitar.

Pentru a da substanta unei politici in domeniul concurentei este essentialmecanismul legislativ şi institutional in vigoare, factorii definitorii cum ar fi resursele,responsabilitatile şi forta de a transpune in practica, precum şi credibilitatea mesajuluitransmis şi informarea agentilor economici despre continutul politicii. Trebuie subliniat,din nou, ca in timp ce aceşti factori pot actiona foarte eficient la nivel national, ei devinfoarte complecşi ca reactie in context regional, integrationist. Trebuie distins intre ceea ce poate fi plauzibil intr- o lume ideala, care sta, de regula, la baza modelelor teoretice şiceea ce este posibil in lumea economica reala.

Responsabilitatile in domeniul politicii concurentiale la nivelul UniuniiEuropene sunt partajate intre organele comunitare şi autoritatile din tarile membre, dar



97

aceasta diviziune nu este foarte clar conturata. Politica in domeniul concurentei la nivelulUE implica o monitorizare a masurilor şi o interventie in ecuatia pietei pentru asigurareaunui nivel adecvat de competitie. In termeni economici, telul acestei interventii esteasigurarea unei eficiente alocari a resurselor. Dupa cum subliniam, ideea ca mecanismul pietei este foarte bun in rolul de alocare a resurselor trebuie insotita de conditia existenteiunui numar mare de ofertanti şi utilizatori, pe fondul unei prompte şi corecte receptari decatre aceştia a mesajelor pietei.

In economia moderna exista numeroase situatii cand firme de dimensiuni foartemari domina piata sau o anumita piata. Acest lucru nu este disfunctional daca pozitiadominanta se bazeaza pe posibilitatea şi competitivitatea superioara in raport cuconcurentii sai. Pornind de la aceasta situatie, celelalte firme, prin intensivizaretehnologica, minimizarea costurilor de productie, strategii ofensive e internationalizare,retele moderne de distributie şi management performant, pot caştiga ele pozitiidominante. Asistam, in acest caz, la o functionare corecta a regulilor pietei. Concurenta

nu este intotdeauna de origine interna, in sectoare cum ar fi industria aviatica, productiade computere, concurenta este prioritar internationala. In acest caz penetrarea pe piataimpune cooperarea, asocierea sau alte forme conlucrative. Spre exemplu, Airbus a fostcreat prin actiunea comuna a mai multor companii europene, cu un substantial sprijinguvernamental, pentru a rezista sfidarii lansate de Boeing .

2. Reguli şi proceduri comunitare privind concurenţa[...] O caracteristică distincttivă a sistemului comunitar este corelatia puternică

între legislaţia privitoare la concurenţă şi politica în domeniul concurenţei. Esenţa politicii este cuprinsă în Art.85, care se refer ă la aranjamentele între firme şi alte practiciconsor ţiale care pot afecta comer ţul sau distorsiona concurenţa, Art 86 referitor la abuzuriderivate din poziţia dominantă şi Art.92, cu privire la ajutorul guvernamental acordatfirmelor.

Art.85 interzice acele activităţi care sunt incompatibile cu funcţionarea corectă a pieţei, împietează asupra comer ţului dintre ţările membre şi au ca efect îngr ădire,eliminarea sau distorsionarea concurenţei.

În art.86 sunt cuprinse prevederi referitoare la activitatea firmelor care abuzează de poziţia lor dominantă pe o anumita piaţă. Este dificilă însa dovedirea şi exprimarea pozitiei dominante şi, mai ales, semnalarea abuzarii de aceasta pozitie. Ceea ce s-a reuşitin practica a fost stabilirea acelor practici la care o firma cu o pozitie importanta pe piatanu trebuie sa apeleze. Aceste practici se refera la impunerea unor preturi nerezonabile saua unor conditii comerciale nejustificate in raport cu partenerii lor. Daca ele vor folosi pozitia dominanta pe piata pentru a valorifica neloial aceasta stare de fapt, sau pentru a omentine şi accentua, se vor intreprinde impotriva lor masuri corective din parteaComisiei, care se poate autosesiza sau din cauza unor plangeri formulate de firmele saugrupurile de interese afectate.

Exista la nivel european o impresionanta cazuistica in ceea ce priveşte atat practicile neloiale ale companiilor, cat şi raspunsurile organelor comunitare.

Un astfel de caz s-a referit la fabrica de bere din Belgia -"Interbrew". ComisiaEuropeana a fost anuntata in aprilie l994 ca producatorul respectiv de bere trebuie sarenunte la dreptul exclusiv de a distribui berea daneza de tip Carlsberg şi Tuborg pe piata belgiana. Comisia a apreciat ca aranjamentul era unul de partajare a pietei care impiedicamutatii in structura pietei. S-a sperat ca va fi conferit un real impuls concurentei in



98

diversificata piata a berii. Anuntul permitea Interbrew sa-şi mentina pozitia dominanta pe piata nationala concomitent cu creşterea importantei producatorilor mici şi autonomi.

Ca urmare a interventiei Comisiei Executive, producatorii danezi de bere au procedat la crearea unei noi companii de distributie sub forma unei societati mixte cu oalta companie belgiana N.V. Haclterman S.A. ceea ce a polarizat competitia pe piata belgiana.

De asemenea, cele mai spectaculoase cazuri de cartelizare a productiei şidistributiei, descoperite de Comisie in urma unor actiuni de profunzime, au fostaranjamentele din anumite sectoare ale industriei chimice europene.

Totuşi, atributiile Comisiei de a descoperi cazuri şi a le lua in analiza şieficacitatea masurilor luate de aceasta au dus de cele mai multe ori la efecte benefice pentru companii care şi-au definit mai bine strategiile şi au inregistrat efecte benefice in plan financiar. Totuşi, Comisia nu a avut acelaşi succes şi in combaterea abuzurilor derivate din pozitia dominanta pe piata, in principal datorita sensibilitatii problemei şi a

dificultatii dovedirii prejudiciilor.Un caz care a detinut mai multa vreme capul de afiş la finele anilor '70 a fost

actiunea declanşata impotriva multinationalei elvetiene Hoffman-LaRoche. Compania eraun producator major de vitamine. In cazul vitaminelor B2 si H detinea chiar 80% din piata. Firma utiliza platile de fidelitate ca masura de a mentine loialitatea consumatorilor.Aceasta insemna ca, daca utilizatorii cumparau exclusiv de la companie, ei se puteauaştepta la preturi mult mai avantajoase. Aceste preturi de fidelitate nu erau proportionalecu cantitatile achizitionate, ci cu mentul fata de ofertant. Aceasta practica avea ca efectinlaturarea unor curenti care ar fi fost capabili sa ofere aceleaşi produse mult mai ieftin.Era menita sa permita companiei sa-şi conserve poziţia dominanta pe piata.

Au mai fost şi alte, dar putine, situatii analizate de Comisie, cum ar fi cazul in

l99l, notabil pentru ca a interzis practicarea unor preţuri foarte mari şi Tetra Pak, tot dinl99l, de retinut prin amploarea operatiunii.

Comisia actioneaza mai ales la plangerile inaintate de diverse firme sau grupuride interese. Deşi regulile comune privind concurenta prevaleaza asupra celor nationale,apar diferente inevitabile de interpretare, intrucat multe tari membre au legislatiielaborate in acest segment at politicii comunitare. Sunt umeroase cazuri in care Comisia aacordat dreptul la derogari pentru o serie de actiuni cum ar fi: aranjamente privinddistributia produselor; brevetele de inventie, actiunile de cercetare-dezvoltare şiacordurile in domeniul transporturilor maritime sau al industriei aeronautice.

Domeniul cercetarii-dezvoltarii este unul important in care Comisia a acordatderogari de la regulile privind concurenta. Problematica inovativa este extrem de dificil

de incadrat in regulile concurenţei reale. In pofida parerii lui Schumpeter ca monopolurilesunt leaganul inventicii, preocupari mai recente, conform carora concurenta uneoricultiva un comportament ingust al firmelor şi investitorilor sau ca cooperarea estenecesara pentru impulsionarea progresului tehnologic, concurenta şi competitivitatea potaparea ca obiective opuse.

De curand, au fost dezbateri ample asupra manierei in care cooperarea indomeniul cercetarii poate fi mult mai avantajoasa decat stradania firmelor de a-şi atingesingure obiectivele ştiintifice şi creative.

In contrast cu alte tipuri de aranjamente, cele in domeniul cercetarii sunt percepute de Comisie ca promovand şi nu afectand concurenta, contribuind la lansarea



99

unor noi produse pe piata şi sporind bunastarea consumatorilor. Totodata, Comisia iamasuri impotriva riscurilor ce pot aparea din aceste tipuri de colaborare, pastrandu-se unechilibru intre avantajele aranjamentelor şi potentialele lor prejudicii in plan concurential.

Aceasta s-a realizat decizandu-se care forme de aranjamente intra şi care nu subincidenta Art. 85 şi daca unele dintre ele sunt calificate a fi derogari.

Cand s-a pus problema unor firme cu pozitie dominanta pe piaţa, s-a doveditdificila definirea conceptului de piata, intrucat o firma poate avea o cota de piataimportanta in interiorul Comunitaţii pentru a beneficia de avantajele economiei de scaraca o reconditie a competitivitatii internationale. De asemenea, a suscitat largi discutii lanivel comunitar indeosebi in cadrul Comisiei, problema dimensiunii firmelor comunitare,a optimului care sa permita distorsionante la scara comunitara dar competitive la scaraglobala.

Determinarea pozitiei dominante a unei companii nu trebuie facuta doar dupa ponderea de piata a acesteia, ci şi dupa gradul de integrare verticala sau structura pietei.

In plus, detinerea unei pozitii dominante pe piata nu este imputabila in oricecircumstante, trebuind sa se faca dovada ca se abuzeaza de aceasta şi apar efecte prejudiciante.

Art. 90 din Tratatul de la Roma se refera la tratamentul acordat proprietalii publice şi industriilor esentiale. Un domeniu in care Comisia a fost foarte activa este celal ajutorului acordat firmelor aflate in proprietatea publica. Tratatul nu abordeaza expres problema proprietatii publice, aceasta fiind atinsa doar tangential in sensul ca "nu se vor prejudicia in nici un fel reglementarile din tarile membre care guverneaza sistemul proprietatii". In principiu, aşa cum s-a consacrat şi in diferite decizii ale Curtii de Justitie,Comunitatile Europene nu urmaresc in nici un fel daca o firma este privata saunationalizata. Cu toate acestea, anumite prevederi din tratat se refera totuşi la firmele

proprietate de stat indeosebi la monopolul statului, punand intreprinderile şi autoritatile publice sub incidenta regulilor comunitare privind concurenta. Totodata, in acestdomeniu, Comisia este imputernicita sa emita directive fara a solicita aprobareaConsiliului.

Deşi cu privire la sprijinul acordat firmelor de stat s-au adoptat niştereglementari, in plan practic s-a facut foarte putin, ca urmare a pozitiei ferme aautoritatilor din tarile membre.

In l990, Comisia a adoptat o directiva prin care se cerea transparenta cu privirela raporturile financiare intre intreprinderile publice şi autoritatile guvernamentale,utilizand abilitatea sa de a impune legislatia comunitara chiar daca un stat membru seopune. Aceasta obliga tarile membre sa furnizeze informatii Comisiei, la cererea acesteia,

cu privire la natura, marimea şi efectele raporturilor financiare, indeosebi in sectorulindustrial. O serie de guverne au adus problema in fata Curtii Europene de Justitie care aconfirmat dreptul Comisiei de a interveni. Autoritatile guvernamentale au continuat sa fiereticente in pozitia lor, furnizand doar informatii partiale sau raspunzand doar la anumitesolicitari. Sfera de cuprindere a acestei directive a fost largita in l985 pentru a cuprinde şiindustriile esentiale, iar in l99l Comisia a propus inasprirea reglementarilor.

Activitatea Comisiei in acest sector s-a intensificat in ultimii ani, pe masura ceinformatiile cu privire la sprijinul acordat de guverne unor sectoare economice s-aamplificat, paralel cu acutizarea tensiunilor intre firmele private şi cele publice. In principiu, Comisia şi-a propus sa defineasca mai strict un modul in care autoritatile pot



100

sprijini diverse sectoare economice. Un element-cheie al acestei atitudini a fost principiulinvestitorului rational, potrivit caruia orice fel de sprijin va trebui acordat pe criteriicomparabile cu cele aplicate de un investitor privat cand plaseaza capital.

Comisia şi-a intensificat preocuparile in domeniul sectorului public indeosebi ince priveşte activitatea firmelor de utilitate publica. Acestea sunt sectoare in mod naturalmonopolizate, intrucat constituie infrastructura economiilor nationale acoperind activitaticum ar fi furnizarea de gaze şi electricitate, servicii poştale şi de telecomunicatii, anumitecategorii de transporturi de calatori. Aceste sectoare au evoluat de la retele locale la celenationale deseori in proprietate exclusiv publica, avand o pronuntata dimensiunemonopolistica. O astfel de structura a fost justificata cu multe argumente şi pana decurand acceptata indiscutabil ca normala.

Ca monopoluri "legitime", operand prioritar sau exclusiv intre granitelenationale, aceste sectoare nu au fost o tinta preferata a politicii comunitare. Totuşi, inultimii ani, s-au pus bazele unei politici comunitare şi cu privire la aceste sectoare. Prin

interferenta cu alte activitati, prin inexistenta concurentei reale, aceste sectoare pot saduca la cultivarea non loialitatii in concurenta şi pot duce la distorsionarea pietei. Deaceea, Comisia şi-a intarit reglementarile pentru a urmari daca activitatea din acestesectoare este compatibila cu noile evolutii ale procesului integrationist şi cu noua etapa incare a intrat acesta.

Preocuparile autoritatilor comunitare sunt indreptate in directia stimularii unuimai mare grad de liberalizare in aceste sectoare şi indeosebi in cel al telecomunicatiilor.La nivel comunitar sunt tot mai numeroae vocile care cer integrarea completa a acestor servicii şi utilitati publice in conduita prevazuta de politica comunitara in domeniulconcurentei.

Articolul 92 statueaza modalitatile de control al ajutoarelor de orice fel care

perturba sau ameninta sa afecteze concurenta. Totuşi, aceasta categorica prohibire , dintratate a fost nuantata printr-o serie de prevederi care permit acordarea ajutoarelor publice, dar forta derogatorie apartine Comisiei şi nu statelor membre. Realizarea practica urmeaza o procedura şi anume: o solicitare din partea statului membru adresataComisiei, anterior notificarii intentiei de a oferi o forma de sprijin unui anumit sector economic pe care Comisia il considera eligibil; Comisia are functional un sistem derevizuire şi o procedura prin care modifica marimea şi forma acestui ajutor sau il poatesuspenda. In practica, Comisia nu examineaza cazuri individuale, ci cadrul general pentrudiferite scheme de sprijin, lasand la latitudinea tarilor membre, subventionarea conformcu aceste scheme cadru. In decursul timpului, Comisia a aprobat cu uşurinta scheme desprijin nationale, reflectand utilizarea relativ limitata a acestor mecanisme de catre tarile

membre.Cadrul lejer cu privire la aceste probleme, pe fondul maturizarii Pietei Unice

Interne şi mai ales al indeplinirii criteriilor de convergenta, se va transforma initial in potentiale razboaie ale subventiilor şi se va stinge de la sine ulterior sub loviturileausteritatii bugetare.

Comisia are un rol important in implementarea politicii comunitare in domeniulconcurentei. Astfel, ea va putea solicita toate informatiile necesare din partea tarilor membre sau a companiilor şi poate proceda la derularea unor investigatii. Se pot studiadocumente, formulare sau se pot cere explicatii directe din partea managerilor firmelor.



101

Oficiali ai Comisiei, paralel cu cei din tarile membre, investigheaza activitateaunei anumite companii presupuse a viola regulile privind concurenta. Daca se dovedeşteca practica neloiala a avut loc, Comisia poate explica o amenda de pana la l0% din cifrade afaceri din anul anterior realizata de firma; adopta masuri interimare pentru a stopacomportamentul prejudiciant.

Un exemplu de companie care a refuzat sa se supuna cerintelor Comisiei estecel al concernului german producator de inghetata Schoeller. In mai l994, compania afost amenintata cu o amenda de l000 ECU pe zi daca va continua sa aplice acordul deexclusivitate incheiat cu magazinele germane. Acest acord ingreuna accesul altor producatori in aceleaşi magazine, fiind o bariera atat pentru producatorii germani, cat şi pentru cei din celelalte tari membre. Practica companiei a inceput in l982 şi i s-a cerut sarenunte la ea abia in l992. In pofida recomandarii Comisiei, Schoeller a semnat peste l4000 de aranjamente de exclusivitate şi in l993, Compania argumenta ca a ignoratrecomandarea Comisiei bazandu-se pe faptul ca aranjamentele erau pe o perioada limitatade nu mai mult de cinci ani.

In primii ani de functionare a Comunitatilor, eşecurile Comisiei au fost foartenumeroase indicand lipsa mijloacelor de aplicare a legislatiei. Panoplia de instrumente punitive s-a diversificat, numarul cazurilor nesolutionate scazand simtitor. Spre exemplu,in l993, din 723 de cazuri examinate de Comisie, 60% au fost notificate de partileimplicate, 25% au reprezentat plangeri ale unor grupuri de interese, iar l5% cazuri initiatedirect de catre Comisie. Comisia Europeana a fost frecvent criticata pentru faptul caindeplineşte concomitent rolurile de investigator, judecator şi juriu in cazurile referitoarela concurenta. Acest lucru este doar partial just, deoarece exista şi Curtea Europeana deJustitie, care poate revizui deciziile adoptate de Comisie, putand confirma, reduce sauanula penalitatile aplicate sau modifica orice decizie formala. Apelul se va face numai cu privire la decizia adoptata de Comisie şi nu cu privire la investigatiile declanşate in urmaunor sesizari. Procesul de revizuire a deciziilor a fost mult perfectionat prin constituireain l988 a Curtii de Prima Instanta. Pozitia a fost formalizata conform Art. l68(a) dinTratatul de la Maastricht care o pune alaturi de Curtea de Justitie, insarcinand-o, in principal, cu cazurile derivate din implicarea politicii in domeniul concurentei. Rolul saua sporit, intrucat ea supune unei amanuntite analize deciziile Comisiei şi permitementinerea corectitudinii in procesul de reglementare a concurentei.

In pofida imbunatatirilor in maniera de aplicare a rigurozitatii in functionarea pietei integrate sunt o serie de aspecte ce vor trebui revizuite. Astfel, se recomanda oexplicare mai amanuntita a actiunilor Comisiei şi va trebui implificata procedura de apella deciziile luate.

3. Mecanismul achizitiilor şi fuziunilor in UEInfaptuirea Pietei Unice a modificat substantial natura concurentei

intracomunitare. Firmele se confrunta cu tot mai multe provocari pe pietele care le eraurezervate pana acum, intrucat granitele devin tot mai deschise, aproape imperceptibileeconomic şi comercial, iar barierele netarifare au fost in majoritatea lor inlaturate.

O reactie naturala de ajustare la o piata incomparabil mai ampla a fost creştereadimensiunii medii a companiilor in vederea maximizarii avantajelor economiei de scarain materie de productie şi cercetare-dezvoltare. Aceasta tendinta a fost amplificata dedorinta de a proteja totuşi piata interna de presiunile concurentiale provenind din celelalte



102

tari ale Uniunii Europene. In alte cazuri, sporirea dimensiunilor firmelor a fost o strategieofensiva pentru a obtine avantajele oferite de o piata mult mai mare. In timp ce unelefirme au putut sa-şi sporeasca dimensiunile prin propriile resurse, altele au ales caleaachizitiei altor companii cu activitati complementare sau chiar concurente.

Consolidandu-şi pozitiile pe piata interna, o serie de mari companii şi-au lansat procesul de achizitii transfrontaliere. Pentru a-şi crea resursele necesare achizitionariialtor firme, multe companii s-au dispensat de o serie de activitati periferice concentrandu-se pe activitatile principale, ceea ce le-a permis sa se extinda in plan geografic.

O alta metoda de a deveni companii cu adevarat comunitare a fost fuziunea cualte firme din state membre.

Valoarea actiunilor de fuziuni şi achizitii a sporit substantial dupa lansarea procesului de fundamentare a Pietei Unice. Astfel, in l989, valoarea a atins un nivelrecord de 44 miliarde ECU, adica de 3,5 ori mai mult decat in l986. Dupa acea data cifraacestor activitati a regresat putin şi ca urmare a proceselor de recesiune cu care s-a

confruntat gruparea regionala. Valul de fuziuni s-a extins continuu şi a cuprins treptat noitari mernbre. Daca in l986, jumatate din fuziuni erau esentialmente defensive, fiind justificate de considerente sinergice sau de rationalitate economica şi tehnologica, in l99lnumai l6% au avut aceste motivatii, ratiunea principala devenind intarirea pozitiilor de piata şi expansiunea.

Conditiile oferite de climatul macroeuropean au fost stimulative pentru achizitiişi fuziuni de firme. Cei mai importanti factori au fost: imbunatatirea profitabilitatiiafacerilor; stabilitatea cursurilor de schimb şi oportunitatile oferite de Piata Unica.

Trebuie remarcat ca o tendinta similara s-a inregistrat şi in cazul SUA, ceea cesugereaza ca o parte din dinamica achizitiilor şi fuziunilor se inscrie intr-o tendintaglobala a impulsionarii activitatii transfrontaliere.

Unele tari s-au inscris mai dinamic in tendintele din achizitiilor, chiar mai multdecat le permitea marimea economiilor lor. Aceasta a reflectat experienta propriilor companii in aceste actiuni şi deschiderea pietei de capitaluri prin cotarea titlurilor financiare emise de companii. Este relevant in acest sens exemplul Marii Britanii. Pe dealta parte, implicarea germana in actiunile de achizitii şi fuziuni de firme a fost relativmai modesta. S-a inregistrat o creştere a volumului achizitiilor germane in prima parte aanilor '90, dar indeosebi pe seama proceselor de privatizare din landurile estice. Traditiilenationale in ce priveşte inclinatiile spre investitii arata ca alte tari membre ale C.E. sunt putin antrenate in acest proces.

De asemenea, conditiile pentru preluari ostile au variat semnificativ de la o tarala alta. Barierele tehnice şi structurale pentru a preintampina preluarile neloiale, cum ar fi

fost destul de bine reprezentata proprietatea publica, existenta şi functionarea unor comitete de supervizare, precum şi posibilitatea identificarii dobanditorilor de actiuni peste un anumit nivel, sunt premise pentru scaderea numarului de preluari ostile inanumite state.

Toate aceste realitati şi evolutii au impus uniformizarea procedurilor la nivelcomunitar, prin introducerea in l989 a unei legislatii comunitare cu privire la fuziuni, ca orecunoaştere a faptului ca un control al fuziunilor a devenit esential. Aceasta nouadirectie a fost necesitata şi de evolutiile spre Piata Unica Interna şi liberalizarea pietelor financiare şi de capitaluri. S-a acceptat ca procesul de reorganizare a companiilor va



103

continua, dar s-a transmis mesajul ca acesta nu va trebui sa se deruleze prin incalcarearegulilor unei concurente loiale.

S-a constatat ca, pe de o parte, legislatiile nationale nu vor mai putea reglementaactivitatea unor firme şi monopoluri paneuropene, iar Art. 85 si 86 din Tratatul de laRoma nu erau adecvate pentru a reglementa acest proces.

Au fost necesari peste l7 ani de negocieri pentru a se elabora un Regulamentcomunitar cu privire la fuziuni şi a se decide ce abilitati in domeniu vor fi acordateComisiei Executive. O problema delicata s-a dovedit cea cu privire la tipul de fuziuni ce puteau fi plasate sub control comunitar, paralel cu partajarea responsabilitatilor intreautoritatile nationale şi cele comunitare.

Unele reglementari trebuiau sa arbitreze intre tranzactiile care, dupa unelereglementari nationale, erau permise, dar dupa cele comunitare, nu sau invers. Problemase rezolva in sensul ca legislatia comunitara se va limita prioritar la noile operatiuni defuziune. Aceasta solutie a fost o victorie a Germaniei şi a Marii Britanii, doua tari cu

legislatii nationale in domeniu foarte elaborate.Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni a intrat in vigoare in ( septembrie

l990 şi se aplica asupra tranzactiilor care ar putea afecta competitia loiala.Se stabileşte ca o fuziune va trebui notificata Comisiei Europene in urmatoarele

situatii: " cifra de afaceri rezultata din combinarea firmelor depaşeşte 5 miliarde ECUcifra de afaceri realizata pe piata europeana de fiecare din parteneri a fost de peste 250milioane ECU; cifra de 250 milioane ECU ca cifra de afaceri pentru fiecare dinsemnatarii unui aranjament de fuziune are menirea de a exclude de la analiza tranzactiilemarunte in care o mare companie se asociaza cu unele foarte mici.

Fuziunile care se incadreaza in criteriile comunitare vor trebui notificateComisiei şi vor fi examinate exclusiv de aceasta. Fiecare caz in parte este examinat

individual din punctul de vedere al probabilitatii distorsionarii concurentei. Procedura areo dimensiune temporala destul de riguroasa. Astfel, dupa notificare, Comisia trebuie saadopte o decizie in maximum o luna. Inainte de intrarea in vigoare a Regulamentului,Comisia avea de examinat cam 50-60 de fuziuni pe an. Din 58 de cazuri aflate pe rol inl993, 50 au fost considerate f'ara probleme, 4 s-au aflat in afara criteriilor prevazute deRegulament, iar 4 au fost permise sa se desfaşoare, dar la 3 dintre ele s-au operat o seriede modificari. Ratiunile unor praguri foarte inalte de la care fuziunile fac obiectulvalidarii de catre organele comunitare s-au cantonat in ideea ca nu ar fi rezonabil caUniunea Europeana sa se implice in monitorizarea unui mare numar de operatiuni defuziune de dimensiuni reduse. In aceste cazuri, cand apar probleme ce impieteaza asupraconcurentei loiale, ele vor putea face obiectul examinarii de catre Comisie in

conformitate cu Art. 85 şi 86 din Tratat.Esenta concentrarii a fost sa se ia in considerare: nevoia de a mentine şi

dezvolta o concurenta reala, cu luarea in considerare a structurii pietelor implicate şiexistenta concurentei prezente şi viitoare; conditiile de piata ale celor avuti in vedere, paralel cu forta lor economica şi financiara, perspectivele de evolutie ca mari ofertanti şicele de acces la piete. Cerinta este ca organele comunitare sa fie informate nu mai tarziude o saptamana de la inaintarea intentiei de incheiere a unui acord, de la anuntarea uneioferte sau de la achizitionarea pachetului de control la o companie. O data ce decizia defuziune este luata, afacerea este suspendata temporar şi se urmeaza procedura:



104

O fuziune poate fi interzisa daca ea creeaza sau acutizeaza o pozitie dominanta pe piata, lucru care va impieta asupra concurentei la nivel comunitar sau intr-o zonaimportanta a acesteia.

In cazul Nestle/ Perrier, analizat in iulie l992 şi finalizat cu decizia deneaprobare a fuziunii, interpretarea pozitiei dominante conform prevederilor regulamentului a fost extinsa pentru a cuprinde structuri in care nu numai o singura firmadomina piata, ci un grup de firme care impreuna au o pozitie dominanta şi acel oligopoleste probabil sa actioneze intr-o maniera concertata.

Un alt caz analizat a fost cel al preconizatei fuziuni in Marea Britanie -Turmae/Steetley. In acest caz s-a apreciat ca fuziunea produce efecte numai in aceastatara, pentru ca, costul de transport al materialelor de constructii face ca aceasta sa fie o piata distincta.

Doar aproximativ l0% din cazuri ajung in pozitia in care sunt investigate deComisie in detaliu. Orice decizie adoptata in conformitate cu criteriile comunitare are o

mare doza de subiectivism, iar punerea ei in aplicare depinde de ceea ce a avut in vedereComisia in acel moment.

Un caz notabil prin amploarea şi implicatiile sale a fost cel al ofertei facute deAerospatiale din Franta şi Alenia din ltalia producatorului canadian de aeronave DeHavilland. Decizia Comisiei a fost negativa, dar a cauzat numeroase controverse chiar ininteriorul Comisiei, intrucat s-a considerat ca doctrina pietei libere a repurtat o victorienefireasca impotriva realitatilor comerciale. Numarul mic de cazuri face relativ uşor degestionat procesul.

Regulamentul comunitar cu privire la fuziuni este destul de bine primit delumea de afaceri europeana.



105

Centrul pentru Cercetari de Politica Economica, examinand impactul acestuia pe coordonatele firmelor implicate in actiuni de fuziune şi a legislatiei la indemanacompaniilor in astfel de cazuri, a stabilit ca firmele erau impresionate de rapiditatea şiflexibilitatea cu care s-a aplicat Regulamentul; nu s-au semnalat cazuri in care fuziunileau fost stop ate doar din ratiuni procedurale; au existat unele semnale ca firmele au luat inconsiderare apriori criteriile legislative pentru a se adapta la cerintele comunitare;Comisia Europeana a actionat doar in directia imbunatatirii climatului de afaceri.

Se aud tot mai multe voci care cer coborarea pragului exigentelor criterialecomunitare pentru a intra sub incidenta lor mai multe cazuri, criteriile fiind evizuite periodic. Se estimeaza insa ca, spre exemplu, doar coborarea limitei valorice a cifrei deafaceri realizate in Comunitate de la 250 milioane ECU la lOO milioane ECU va duce ladublarea cazurilor analizate de Comisie şi va transfera spre analiza comunitara multefuziuni care au inca doar un interes national.

Si la nivelul Comisiei apar divergente de pareri şi se ajunge greu la uncompromis intrucat optica cu privire la fuziuni este foarte diferita de la o tara la altareflectand filozofii diferite cu privire la rolul concurentei şi la politicile industriale. Spreexemplu, politica franceza in domeniul concurentei permite fuziunile şi daca unele efecteanticoncurentiale generate sunt compensate de efecte favorabile, cum ar fi economii lacosturi, amplificarea inovarii tehnologice. Pe de alta parte, guvernele britanic şi germanapreciaza ca Comisia poate sa fie tentata sa utilizeze o strategie eficace de aparare camodalitate de a crea "campioni europeni", apti sa concureze cu marile companii japonezeşi americane.

Cursa spre punerea in aplicare a unei politici comunitare functionale indomeniul concurentei a avut mai multe etape şi tot atatea obstacole. Pe masura ce a fostmai bine structurata legislativ şi institutional, a fost intensivizata in aplicare şi mai clarain deziderate, aceasta politica a creat tot mai multe controverse. Doua dintre aspecteleaflate in dezbatere care circumscriu functionarea sa au devenit prevalente in ultimavreme.

Primul priveşte obiectivele acestei politici, indeosebi rolul pe care promovareaconcurentei poate juca in asigurarea unei competitivitati externe. Al doilea aspect priveşteoptima partajare a responsabilităţilor în domeniul politicii concurentiale intre tarilemembre şi Uniunea Europeană

Este în general acceptat că politica concurenţială comunitar ă este necesar ă pentru asigurarea maximizarii caştigurilor rezultate din integrarea europeana, dar estedestul de neclar inca daca stimularea concurentei intracomunitare este cel mai bun mijlocde a provoca sporirea fortei competite a Europei la scara economiei globale.

Pe masura ce politica in domeniul concurentei a capatat un tot mai pronuntat ;caracter declarativ, relatiile intre organele comunitare şi tarile membre au devenit tot maitensionate. Politicile ferme din ultima vreme de combatere a ajutorului public şi aachizitiilor publice au intampinat o serioasa opozitie din partea statelor membre. Sunt totmai numeroase luarile de pozitie cu privire la cea mai adecvata diviziune a jurisdictiei inmaterie de politica concurentiala.

Pe masura ce lumea afacerilor se globalizeaza şi pietele devin retele ce se extinddincolo de granitele Uniunii Europene, comportamentul firmelor şi al autoritatilor terte poate afecta directiile de evolutie a afacerilor la nivel comunitar devenind o problema deluat in considerare.



106

i Este posibilă şi situaţia în care liberalizarea circulaţiei determină o migraţie de frontier ă, lucr ătorii din A cheltuindu-şi veniturileobţinute nu în B ci în A. În acest caz, venitul naţional al ţării B ar creşte doar cu suprafaţa CEG, dar ar creşte şi venitul ţării A cusuprafaţa DEG. ii Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37. iii xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht , La Documentation Francaise, Paris, 1992, pg.36.iv În practică, însă, s-au menţinut importante discriminări, mai ales acolo unde dreptul comunitar nu era foarte clar şi a permisgenerarea unei jurisprudenţe care exclude din libera circulaţie unele segmente de piaţă (a se vedea afacerea Walrave sau Dona C.Montero).v Janovic N. Miroslav, European economic integration, London and New York, 1997, pg.337.vi Pelkmans J., Integrare europeană. Metode şi Analiz ă economică , Institutul European din România, Bucureşti, 2003, pg. 166.vii xxx, Commission des Communautés Européennes, Communication sur le Plan d’action en matiére de competences et de mobilité,Bruxelles, 2002.



107

Modul 4

Coeziunea economico-socială,principiu de integrare în Uniunea Europeană

Am vă zut în modulul 1 că , prin Tratatul de la Roma privind crearea Comunit ăţ ii Economice Europene, ţările semnatare î şi propuneau ca, prin stabilirea unei pie ţ ecomune şi prin apropierea progresivă a politicilor lor economice, „să promovezedezvoltarea armonioasă a activit ăţ ilor economice în ansamblul Comunit ăţ ii, oexpansiune continuă şi echilibrat ă , o cre ştere stabil ă , o ridicare accelerat ă a nivelului devia ţă şi rela ţ ii mai strânse între statele membre” (art.2)1. Analiza tratatului relevă faptul că ini ţ iatorii acestuia sperau ca libertatea de circula ţ ie a bunurilor şi a factorilor să

asigure automat, prin concuren ţă , specializare, investi ţ ii directe şi prin diminuareadistorsiunilor, convergen ţ a real ă necesar ă func ţ ionării eficiente a pie ţ ei interne. Este deîn ţ eles, dacă avem în vedere că disparit ăţ ile existente între ţările semnatare, la aceadat ă , erau suficient de reduse pentru ca mecanismele declan şate prin liberalizarea pie ţ elor să nu genereze riscuri de dezintegrare prin disfunc ţ ionalitate.

Procesul de integrare europeană nu a confirmat, însă , teoria convergen ţ ei. Pe perioade destul de lungi, decalajele de dezvoltare s-au accentuat, cu riscuri pentruevolu ţ ia procesului de integrare în ansamblul său. Drept consecin ţă , în contextul preg ătirii pentru trecerea la moneda unică şi a crizelor integr ării ce au caracterizat deceniul nouă , europenii au adaptat strategia de integrare la o nouă concep ţ ie – cea adivergen ţ ei. Concret, o astfel de orientare a însemnat acceptarea ideii că , fie

convergen ţ a nu se asigur ă prin mecanismele pie ţ ei libere (a şa numitul e şec al pie ţ ei), fie procesul este prea lent şi riscă să pună în discu ţ ie avantajele şi obiectivele proiectuluieuropean. În planul integr ării pozitive, op ţ iunea pentru interven ţ ie s-a concretizat în principal în adoptarea politicii de coeziune.

Coeziunea economico – social ă urma să devină însă un obiectiv al tuturor politicilor, fie na ţ ionale, fie comunitare, în mă sura în care, prin tratatul de la Maastricht (art. 2), iar mai recent în baza art. 3 al proiectului de Constitu ţ ie, Uniunea promovează coeziunea economică , social ă şi teritorial ă între ţările membre ca obiectiv fundamental. Prin urmare, se poate aprecia că , în prezent, coeziunea constituie un principiu deintegrare. El devine cu atât mai important cu cât, prin extinderea UE spre EuropaCentral ă şi de Est, disparit ăţ ile se vor dubla, antrenând importante riscuri de

dezintegrare. Prezentul modul cuprinde o singur ă unitate de curs; în prima parte este

prezentat ă evolu ţ ia proceselor de convergen ţă şi de divergen ţă în procesul integr ăriieuropene, iar în partea a doua modul în care politicile comunitare, altele decât politicaregional ă (structural ă sau de coeziune) participă la sus ţ inerea procesului de convergen ţă real ă. Sunt re ţ inute, cu titlu de exemplu: politica privind concuren ţ a, politica social ă şi politica agricol ă. Politica regional ă va fi prezentat ă în capitol distinct. (semestrul II la programul de Master in Studii Europene

1 xxx, L’Union Européenne. Les traits de Rome et de Maastricht, La Documentation Francaise, Paris, p.9.



108

Unitatea de curs necesit ă 4 ore de studiu individual

1. Convergenţă şi divergenţă - realităţi europene Fundamentarea construcţiei europene pe pilonul central al pieţei interne îşi

găseşte justificarea în avantajele liberului schimb pe o piaţă de mari dimensiuni.Libertatea de circulaţie a bunurilor, a serviciilor şi a factorilor de producţie determină omai bună alocare a resurselor productive prin specializare, dinamizarea creşterii princoncurenţă şi economii de scar ă, convergenţa performanţelor economice, a remuner ăriifactorilor şi, drept consecinţă, a nivelurilor de dezvoltare. Astfel, chiar dacă la procesulde integrare participă ţări diferite din punct de vedere al eficienţei şi al capacităţii de a participa la jocul concurenţei, liberalizarea pieţelor poate să conducă în timp spre un nivelal disparităţilor intra-comunitare tolerabile economic, social şi politic. Este teoriaconvergenţei, conformă concepţiei liberale care a stat la baza elabor ării Tratatului PieţeiComune şi a aplicării metodei neo-funcţionaliste de integrare pozitivă2.

În sinteză, impactul pieţei interne asupra decalajelor de dezvoltare într-un procesde integrare regională poate fi pus în evidenţă cu ajutorul unui model care presupunedouă ţări cu dotare diferită în factori de producţie şi, ca urmare, conform analizeineoclasice, cu remuner ări diferite, model prezentat în modulul 3. (a se revedea)

Deşi restrictiv (analiză statică, elasticitate perfectă, mobilitate perfectă, termen lungde analiză) şi extrem de simplist, modelul prezentat (diagrama MacDougall)3 ne permitesă punem în evidenţă efectele integrării pieţelor, obţinute prin liberalizarea circulaţiei(integrare negativă): convergen ţ a remuner ării factorilor (implicit, a performanţelor economice şi a nivelurilor de dezvoltare), ameliorarea veniturilor în ansamblulsistemului aflat în proces de integrare şi poten ţ area cre şterii economice. Realitatea

europeană confirmă un proces de convergenţă reală, dar foarte lent. Ecartul tip de venit pe cap de locuitor între regiuni s-a redus până în 1980 cu 2% anual (pentru diminuareadoar cu 50% a decalajelor ar fi fost nevoie, în acest ritm, de 35 de ani), după care ritmulconvergenţei a încetinit. Între 1980-88, rata anuală de convergenţă a fost de 0,5%,încetinirea fiind pusă în principal pe seama creşterii economice reduse şi a instabilităţiimacroeconomice. După reforma structurală din 1989, confirmând preocupareaeuropenilor pentru coeziune economico-socială în spaţiul intra-comunitar, s-a înregistrato ameliorare a convergenţei, într-un ritm anual de 0,7% între 1988-94 şi de 0,9% între1994-2001. În cele trei ţări membre relativ sărace ale UE (Grecia, Portugalia, Spania),PIB/loc a crescut de la 68% faţă de media comunitar ă în 1988 la 79% în 1999, iar între1994-2001, creşterea anuală PIB/loc a depăşit cu 1% media comunitar ă. De asemenea, a

avut loc un proces de convergenţă regională, în special pentru regiunile de Obiectiv 1 (cuun PIB/loc < 75% din media comunitar ă). Între 1994-2001, PIB/loc în aceste regiuni acrescut cu 3% în termeni reali, faţă de o medie de aproximativ 2%. Dacă luăm în calculcele mai sărace 10 regiuni ale Uniunii, PIB/loc în a crescut de la 41% din media UE la50% între 1986-1996. În acelaşi timp însă, disparităţile regionale intra-naţionale s-au

2 Integrarea negativă defineşte ansamblul acţiunilor de desfiinţare a tuturor obstacolelor din calea libereicirculaţii a bunurilor, a serviciilor şi a factorilor între statele membre (optim de rang II). Ameliorarea prinintervenţii publice a funcţionării pieţei în scopul asigur ării macrostabilităţii şi a realizării obiectivelor comune este denumită integrare pozitivă.3 Rollet Ph., Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995, pg.37



109

accentuat, ecartul tip de venit pe locuitor al disparităţilor regionale pe ansamblul Uniuniicrescând de la 26,7% în 1988 la 28,3% în 1998. Spre exemplu, în aceea şi perioadă,ecartul a trecut de la 24,5% la 25,7% în Belgia, de la 21,2% la 28,3% Regatul Unit, de la6,1% la 10,2% în Grecia, de la 10,7% la 17,1% în Spania.

Într-un astfel de context, specialiştii au început să vorbească tot mai mult despreun model al sincronizării proceselor de convergenţă şi de divergenţă în procesulintegr ării. În timp ce disparităţile între ţările membre se diminuează, cele inter-regionaleau tendinţa de a se accentua, mai ales prin creşterea decalajelor regionale în interiorulţărilor membre. Fenomenele de divergenţă sunt explicate, în general, prin: participareala procesul de integrare a unor ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şicomplementarit ăţ i inter-ramur ă, generând costuri ridicate de ajustare structurală pentruregiunile sărace; randamentele crescătoare, prin concentrarea capitalurilor în regiunilecompetitive, unde costurile de tranzacţie sunt relativ reduse, costul accesului latehnologie scăzut iar nivelul capitalului uman ridicat (externalit ăţ ile pozitive ce rezult ă în

aglomer ări); diferen ţ ele tehnologice şi slaba mobilitate a tehnologiei, menţinânddiferenţe de productivitate; gradul posibil ridicat de substituibilitate între fluxurilecomerciale şi cele ale factorilor , ca urmare a liberei circulaţii şi a costurilor de tranzacţieinter-regionale scăzute; mobilitatea relativ redusă a for ţ ei de muncă , în special a celeicalificate (chiar între ţări apropiate ca nivel de dezvoltare şi sisteme socio-culturale).După Jacques Pelkmans, două motive sunt esenţiale în simultaneitatea fenomenelor deconvergenţă şi de divergenţă: fenomenele aglomer ărilor de tip Myrdal (externalităţile pozitive tehnologice, informaţionale sau tehnologice de care pot beneficia firmele înaglomer ări) şi migraţia factorilor complementari (care determină extindereaaglomer ărilor şi declinul periferiilor)4. După cum acestea sunt mai mult de natur ă regională, în orice caz, intra-naţională, convergenţa între economiile naţionale este

posibilă conform teoriilor clasice, dar în interiorul ţărilor disparităţile pot creşte.

În pofida unui proces general de convergenţă înregistrat mai ales în a doua jumătate a anilor ’90, Uniunea Europeană este caracterizată de importantedisparităţi economice, sociale şi teritoriale:

9 în Grecia şi Portugalia, PIB/loc reprezint ă doar 70% din mediacomunitar ă , iar în Grecia şi Spania, rata de ocupare este cu 6-8% mai mică decât mediaîn Uniune;

9 raportul PIB/loc între cele mai prospere regiuni (dacă se ia în calcul 10%din popula ţ ia UE) şi cele mai pu ţ in prospere este de 2,6;

9 rata şomajului este de 8 ori mai mare pentru 10% din popula ţ ia din zonele

cele mai afectate fa ţă de 10% din popula ţ ia din zonele cele mai prospere (23% faţă de3%);

9 doar 1,7% din suprafa ţ a UE produce 47% din PIB-ul comunitar, iar productivitatea urbană din zonele centrale este 2,4 ori mai mare fa ţă de cea din zonele periferice.

În modulul 2 au fost explicate pe larg efectele disparităţilor asupra unui procesde integrare: afectarea creşterii, costuri sociale şi economice ridicate în regiunile relativsărace, risc de inflaţie, dumping social, delocalizări ale producţiei, concurenţa fiscală,

4 Jacques Pelkmans, Integrare europeană. Metode şi Analiză Economică, Institutul European din România,Bucureşti, 2003. pp.300-303;



110

etc. În condiţiile în care procesele de convergenţă nu au rezultat din simpla deschidere a pieţelor în măsura necesar ă funcţionării echilibrate a pieţei interne şi a atingeriiobiectivelor fixate prin tratate, Comunitatea a adoptat un ansamblu de măsuri de integrare pozitivă (prin politici, reglementări) care au dus treptat la o subordonare a politicilor europene obiectivului de coeziune ca principiu cheie al integr ării ţărilor membre.

2. Coeziune prin integrare pozitivă Liberalizarea circulaţiei într-un proces de integrare a pieţelor bunurilor, serviciilor

şi factorilor poate să inducă procese cumulative de creştere şi de convergenţă a performanţelor economice, dar crearea cadrului pentru garantarea libertăţii de circulaţieeste doar o condiţie necesar ă, nu şi suficientă. Am văzut că realitatea procesului deintegrare europeană confirmă mai curând aşa-numita teorie a divergenţei la nivelregional. Conform acesteia, libera circulaţie într-un proces de integrare la care participă ţări cu niveluri diferite de dezvoltare şi complementaritate inter-ramur ă a specializărilor

productive determină o accentuare a decalajelor în lipsa unor politici redistributive. În plus, chiar dacă acceptăm că pe termen lung rezultatul posibil ar putea fi convergenţa (ase vedea mai sus), ritmul accelerat al integr ării şi cumularea proceselor de adâncire cucele de extindere pe fondul manifestării disparităţilor ce caracterizează spaţiul european,generează pe termen scurt importante riscuri de dezintegrare care pot întârzia realizareaobiectivelor generale ale integr ării sau chiar pot pune în pericol însuşi procesul deintegrare. Din acest motiv, europenii au adoptat, în baza tratatelor, o serie largă demăsuri de integrare pozitivă pentru stimularea mobilităţii factorilor şiredistribuirea avantajelor integrării în favoarea regiunilor slab dezvoltate. Politica prin care Uniunea urmăreşte diminuarea decalajelor de dezvoltare, numită politică decoeziune, a prins contur clar la sfâr şitul deceniului 9, iar coeziunea devenit un obiectiv

fundamental al integr ării prin Tratatul de la Maastricht.Conform art.2 al tratatului, Comunitatea îşi propune „ să promoveze o dezvoltare

armonioasă şi echilibrat ă a activit ăţ ilor economice în întreaga Comunitate, […] un grad înalt de convergen ţă a performan ţ elor economice, […] coeziunea economică şi social ă şi solidaritatea între statele membre”. Ea urmăreşte, în special, „reducerea diferen ţ elor dintre nivelurile de dezvoltare ale diverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, inclusiv a zonelor rurale” (art. 130 A). Instituţionalizarea coeziunii ca principiu de integrare s-a realizat însă prin art. 130 B. Tratatul prevede că „ statelemembre î şi conduc politica economică şi o coordonează astfel încât să ating ă şiobiectivele prevă zute în articolul 130 A. Formularea şi implementarea politicilor şiac ţ iunilor Comunit ăţ ii, precum şi realizarea pie ţ ei interne ţ in cont de obiectivele

prevă zute în articolul 130 A şi contribuie la îndeplinirea lor ”. Se poate constata cuuşurinţă că, teoretic, strategia de integrare se subordonează obiectivului coeziunii.For ţa acestuia se explică prin riscurile pe care disparităţile regionale le prezintă pentrurealizarea uniunii monetare şi, în perspectivă, a uniunii politice.

Pentru a r ăspunde obiectivelor tratatului privind coeziunea, Comunitatea adezvoltat şi aplicat un ansamblu larg, extrem de elaborat (sofisticat), de măsuri deintegrare, rolul central revenind fondurilor structurale. Dar, eficienţa relativ scăzută a politicii structurale, a orientat strategia Comisiei către compatibilizarea politicilorcomunitare cu obiectivul coeziunii. În prezent, în elaborarea şi aplicarea politicilor comunitare, integrarea dimensiunii regionale reprezintă o condiţie „sine qua non”, alături



111

de cea a dezvoltării durabile. O astfel de abordare a strategiei de integrare pozitivă ne permite să apreciem că diminuarea disparit ăţ ilor a devenit un obiectiv orizontal, un principiu de integrare a Uniunii Europene.

3. Contribuţia politicilor comunitare la realizarea coeziunii economico-socialeCreşterea preocupărilor pentru „subordonarea” politicilor comunitare şi

naţionale obiectivului de convergenţă reală a ţărilor şi regiunilor ţărilor membre îşigăseşte argumentarea nu doar în nivelul scăzut de eficienţă a politicii structurale ci şi înlipsa de complementaritate între aceasta şi alte politici atât la nivel comunitar, cât şi lanivel naţional. Spre exemplu, politica agricol ă comună (PAC), prin sistemul preţurilor de intervenţie, accentuează dezechilibrele structurale şi regionale. Studiile asupraeconomiilor europene demonstrează că beneficiile PAC s-au distribuit mai curând lanivelul exploataţiilor înalt productive, din regiuni prospere. Politica de mediu impune oserie de constrângeri care sunt greu suportate de către ţările slab dezvoltate, limitând

posibilitatea acestora de acces la o serie de finanţări şi antrenând cheltuieli importante pentru respectarea exigenţelor de mediu. În termeni de competitivitate şi creştere rezultă pierderi pe termen scurt şi mediu care accentuează decalajele. Regulile pie ţ ei interne impun eliminarea discriminărilor pe pieţele publice. Firmele mai slab competitive dinţările/regiunile slab dezvoltate nu pot face faţă concurenţei pe o piaţă extinsă şi regulaacţionează, evident, în ”favoarea” marilor întreprinderi din zonele dezvoltate. Dacă, din perspectiva integr ării conform principiului ”unei economii de piaţă deschise, în careconcurenţa este liber ă” o astfel de situaţie este conformă pieţei unice, din perspectiva principiului convergenţei, ea contribuie la accentuarea disparităţilor, atât prin efectedirecte (asupra cererii, a veniturilor, a ocupării), cât şi prin efecte induse (demultiplicareaveniturilor, a cheltuielilor potenţiale).

De asemenea, impactul politicii regionale comunitare asupra convergenţei esteinfluenţat în mare măsur ă şi de efectele politicilor regionale ale statelor membre. Statelemembre pot să susţină prin subvenţii activităţi diverse la nivel regional, cu respectareaart. 92 şi 93 ale Tratatului. În practică, precizările de tratat au dus la dezvoltarea unor ample politici regionale în toate ţările. Dar, eficacitatea lor este mai mare în ţările bogate,accentuând astfel disparităţile între economiile ţărilor membre şi diminuând impactul politicii regionale comunitare asupra convergenţei. Ţările sărace nu dispun de sursele definanţare necesare aplicării unei politici regionale naţionale de anvergur ă. Gravitatea vinedin faptul că slaba competitivitate a economiilor lor generează costuri economice şisociale ridicate prin participarea la piaţa internă, iar efectele benefice sunt reduse, maiales în regiunile periferice. Disparităţile se accentuează şi antrenează dezechilibre cu

impact negativ asupra nivelului de viaţă şi asupra procesului de integrare în ansamblulsău.

Rezultă din cele de mai sus, că politica de coeziune trebuie elaborat ă şi aplicat ă în a şa fel încât să asigure coeren ţ a ac ţ iunilor la nivelul tuturor politicilor comunitare şina ţ ionale şi să permit ă compensarea efectelor negative asupra convergen ţ ei determinatede constrângerile participării la pia ţ a unică şi la uniunea monetar ă.

Cele mai importante politici comunitare cu posibil impact asupra coeziuniisunt: politica social ă , politica privind concuren ţ a, politica agricol ă , politicatransporturilor, politica energiei, politica de întreprindere, politica de mediu, pia ţ ainternă şi uniunea monetar ă. Pentru exemplificare, ne oprim atenţia în continuare asupra



112

a două politici orizontale (a concurenţei şi socială) şi asupra unei politici sectoriale (ceaagricolă), prezentate ca studii de caz.

3.1. Politica privind concurenţaUnul dintre cele mai importante instrumente de orientare structurală şi geografică

activităţilor economice îl constituie ajutoarele publice. Dar, pentru a eliminadistorsiunile privind concurenţa, art. 92 al Tratatului Uniunii Economice (TUE) prevedecă „sunt incompatibile cu pia ţ a comună ajutoarele acordate de state sau cele acordatesub orice formă prin intermediul resurselor statului care distorsionează sau amenin ţă cudistorsionarea concuren ţ ei prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producţii, înmăsura în care afectează schimburile comerciale între statele membre”. Tratatulintegrează însă obiectivul coeziunii prin excepţiile de la art. 92. Conform acestuia,sunt compatibile cu piaţa comună:

9 „ajutoarele destinate dezvolt ării economice ajutoarelor cu un nivel de trai

anormal de scă zut sau caracterizate de un nivel grav al şomajului” (paragraf 3, pct. a) şi9 „ajutoarele destinate să faciliteze dezvoltarea anumitor activit ăţ i sau a

anumitor regiuni economice, dacă nu alterează condi ţ iile schimburilor comerciale într-omă sur ă contrar ă interesului comun” (paragraf 3, pct. c).

Comparând cu zonarea politicii structurale regionale, se constată că regiunile detip „a” sunt regiunile NUTS II ( cu un PIB/loc mai mic de 75% din media comunitar ă) ,respectiv regiunile de obiectiv 1 , iar regiunile de tip „c” sunt în general regiuni NUTS III,(regiuni de obiectiv 2) şi acoper ă maxim 50% din populaţia neacoperită de regiunile tipa. Rezultă, prin urmare, că politica privind concurenţa are dimensiune regională şicompatibilitatea celor două politici se asigură prin coerenţa sistemelor zonale.

Pentru a ameliora contribuţia acestei politici la realizarea coeziunii în condiţiile

limitării distorsiunilor pe care le produc întotdeauna ajutoarele publice, proceduracomunitar ă presupune:

9 concentrarea regională, cu tendinţă de reducere (57,6% din ajutoarele publice se acordă pentru regiunile de tip „a” şi „c”, faţă de aproximativ 50% în anii ’90-’92); regiunile eligibile sunt aprobate de către Comisie, la propunerea statelor,urmărindu-se asigurarea echilibrului între importanţa distorsiunilor şi avantajele în planuldezvoltării regionale;

9 plafonarea comunitară a ajutoarelor, cu tendinţă de reducere (46,7%din populaţia comunitar ă în 1999, faţă de 42,7% în 2001); nivelul global al ajutoarelor publice este mai ridicat decât în 1996-1998, dar în scădere (226€/loc în 99/01, 251€/loc în97/99, 147€/loc în 96/97);

9 plafonarea naţională (ca procent din populaţie), în funcţie de situaţiasocio-economică relativă a regiunilor (Portugalia, Grecia şi Irlanda sunt acoperite întotalitate, Spania în propor ţie de 76%, Danemarca, Suedia şi Olanda în propor ţie de 20%;majoritatea ţărilor membre au rate de acoperire cuprinse între 35% şi 49%);

9 plafonarea intensităţii ajutoarelor pe întreprindere. De asemenea, nivelul ajutoarelor este diferenţiat pe tipuri de regiuni, în funcţie de

dificultăţile de restructurare pe care le întâmpină acestea şi de gravitatea şomajului.Dar, impactul politicii concurenţei asupra coeziunii rămâne limitat. Dincolo

de tendinţa generală de diminuare a ajutoarelor publice (din dorinţa diminuăriidistorsiunilor în funcţionarea pieţei interne), nivelul ajutoarelor este mai scăzut în ţările



113

mai sărace ale Uniunii. Acestea au o capacitate relativ redusă de a utiliza plafoanelecomunitare (40% în Spania, Irlanda, faţă de 60-70% în Belgia, Germania). Între statelemembre se menţin disparităţi importante în ce priveşte ajutoarele publice (3:1), îndefavoarea obiectivului coeziunii: ţările de coeziune (11% din PIB) reprezintă 10% dinajutoarele pentru industrie (2001), în timp ce Germania, Franţa, Regatul Unit şi Italia(72% din PIB) reprezintă 76% din totalul ajutoarelor publice; ajutorul pe locuitor înregiunile din ţările de coeziune este de 6-30% din cel acordat în Italia.

Din cele de mai sus, rezultă că politica privind concuren ţ a este elaborat ă şiaplicat ă pentru a veni în sprijinul politicii de coeziune. Realitatea relevă însă o serie delimite ce pot fi depăşite prin:

9 accentuarea dimensiunii regionale, pentru limitarea teritorială adistorsiunilor şi susţinerea efortului de dezvoltare a regiunilor sărace şi de adaptare aacestora la evoluţiile comunitare;

9 ameliorarea coeren ţ ei între criteriile de stabilire a zonelor eligibile celor

două politici şi între instrumentele şi mă surile adoptate;9 controlul strict al ajutoarelor publice – ca un complement obligatoriu al

politicii regionale (aplicarea riguroasă a criteriilor de eligibilitate regională);9 o concentrare tematică mai eficace (spre domenii şi factori de

competitivitate ce permit atingerea obiectivelor de la Lisabona);9 reconsiderarea echilibrului între interven ţ ie şi pia ţă, stimulând orientarea

spre alte surse de finanţare (creşterea rolului pieţei, stimularea eficienţei economice,responsabilizarea firmelor şi actorilor locali, întărirea disciplinei financiare, creştereagradului de implicare a BEI);

9 ameliorarea condi ţ iilor de integrare negativă (de aplicare a libertăţilor decirculaţie în aşa fel încât să crească rolul pieţei interne în realizarea coeziunii).

3.2. Politica socială Politicii sociale îi revine un rol esenţial în diminuarea disparităţilor sociale

regionale, mult mai ridicate în UE decât cele economice şi teritoriale, şi cu importanteriscuri privind crearea Spaţiului Social European: rata şomajului variază între 3% şi24%; propor ţ ia tinerilor de 19-22 ani care urmează o formă de învăţământ este de 60%în Austria faţă de 41% în Irlanda, iar rata celor cu studii superioare variază între 31% şi10%; în statele mai puţin avansate doar 9,6% din ocupa ţ ii sunt de mai pu ţ in de un an,faţă de 23,3% în cele avansate (ca indicator al dinamicii pieţei muncii).

Analiza programelor comunitare privind ocuparea şi mobilitatea muncii relevă că politica socială are o dimensiune regional ă implicit ă (prin: măsuri active şi preventive în

favoarea şomerilor şi inactivilor; măsuri privind crearea de locuri de muncă şi stimulareaspiritului de întreprindere; dezvoltarea capitalului uman; educaţia şi formarea continuă;crearea capacităţii de a face faţă schimbărilor şi de adaptare la dinamica pieţei muncii) şio dimensiune regional ă explicit ă (prin acţiuni vizând diminuarea disparităţilor regionaleîn materie de ocupare, dezvoltarea regiunilor mai slab dezvoltate, stimularea mobilităţiiintra-comunitare).

Fondul Social European (FSE), principalul instrument financiar al politiciisociale, face parte din categoria fondurilor structurale şi intervine la nivelul ambelor obiective regionale ale politicii structurale: obiectivul 1 - dezvoltarea şi ajustareastructurală a regiunilor mai puţin dezvoltate şi obiectivul 2 - reconversia economică şi



114

socială a zonelor aflate în dificultate structurală. Prin obiectivul 3 (adaptarea şimodernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formare şi ocupare), obiectiv ce nu aredimensiune regională, FSE susţine acţiuni privind: promovarea politicilor active pe piaţamuncii pentru combaterea şomajului; promovarea accesibilităţii pe piaţa muncii;creşterea şanselor de ocupare prin sistemul de educaţie şi formare continuă; promovareamăsurilor pentru facilitarea adaptării la transformările economice şi sociale; promovareaegalităţii şanselor. Având în vedere că cele mai mari dificultăţi de ocupare, formare profesională şi reconversie se regăsesc în regiunile slab dezvoltate, aceste categorii demăsuri vin în mod natural în sprijinul politicii regionale. În plus, pentru a garantaintegrarea dimensiunii regionale, acquis - ul comunitar prevede că orice program prinobiectivul 3 poate fi aplicat doar dacă nu prejudiciază principiul coeziunii.

În baza celor de mai sus, putem spune că politica socială ofer ă un exemplu decompatibilitate cu politica de coeziune. Prin modul în care este concepută şi aplicată, politica socială este chemată să contribuie la realizarea coeziunii sociale, conform

obiectivului strategic stabilit la Lisabona: „dezvoltarea unei economii a cunoa şterii,cea mai competitivă şi mai dinamică a lumii, capabil ă să asigure o cre ştere economică durabil ă , înso ţ it ă de o ameliorare cantitativă şi calitativă a ocupării şi un grad ridicat decoeziune social ă”.

3.3. Politica agricolă Prin Tratatul Pieţei Comune, politica agricolă avea drept scop să asigure cre şterea

productivit ăţ ii, stabilizarea pie ţ elor, un nivel de via ţă echitabil pentru popula ţ iaagricol ă , securitatea aprovizionării şi pre ţ uri rezonabile pentru cumpăr ători.

Textul tratatului nu face referire clar ă la aspectele regionale, dar art. 39(2) prevede că ”în elaborarea politicii agricole comune şi a metodelor specifice […] se iau în

considerare: caracterul particular al activit ăţ ilor agricole ce rezult ă din structura social ă a agriculturii şi din dezacordurile structurale între regiuni; necesitatea de a adopta gradual ajust ările necesare şi faptul că agricultura constituie un sector strâns legat deansamblul economiei”. În plus, Conferinţa de la Stressa (1958)5 stabilea că politicaagricolă comună trebuia să asigure dezvoltarea economică echilibrat ă şi men ţ inerea sistemului de exploata ţ ie familial ă. Condiţionarea obiectivelor de luarea în calcul afragilităţii structurale şi regionale a regiunilor rurale şi a dificultăţilor de adaptare lacondiţiile pieţei interne relevă preocuparea europenilor pentru dezvoltarea echilibrată aspaţiului comunitar.

Cu toate acestea, instrumentele PAC şi aplicarea acestora nu au venit în sprijinulstrategiei de dezvoltare echilibrată a Uniunii; mai mult chiar, ele au stimulat accentuarea

decalajelor de dezvoltare. Sistemul de intervenţie este dominat de pie ţ ele comuneorganizate (90% din bugetul pentru agricultur ă), respectiv de reglementarea pieţelor prinFondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Garantare (FEOGA-G).Principalul instrument de intervenţie este preţul garantat (70% din pieţe), la început, şi pentru mare parte dintre pieţe, acordat necondiţionat (pentru cantităţi nelimitate). Treptat, pe măsura amplificării crizelor agro-bugetare, pieţele cu garantare maximă au cedat loculcelor cu intervenţii condiţionale, prin introducerea unor criterii de garantare: limitarea întimp şi spaţiu, standarde de calitate, cantităţi maxim garantate. Complementar pieţelor organizate, sistem promovat sub denumirea de „pilon 1”, PAC presupune şi un ansamblu

5 Conferinţă la care s-au stabilit liniile directoare şi instrumentele politicii agricole comune (PAC).



115

de interven ţ ii structurale - pilonul 2 (măsuri de dezvoltare rurală – 10% din buget),finanţate prin Fondul European de Orientare şi Garantare Agricolă, secţiunea Orientare(FEOGA-O). Reformele din 1992, 1999 şi 2003, au consolidat pilonul 2, pe fondulreducerii gradului general de intervenţie în agricultur ă (de la 0,57 din PIB în 90/92 la0,47% din PIB în 00/02), al diminuării preţului garantat (aproximativ 75% mediecomunitar ă faţă de 1990) şi al extinderii plăţilor directe pe venit sau pe activ agricol.Dar, rolul predominant în politica agricolă revine încă intervenţiilor ce leagă nivelulfinanţării de productivitate sau de dimensiunea economică a exploataţiei.

De şi prezentarea de mai sus este extrem de sintetică , ea permite în ţ elegereaobserva ţ iilor ce rezult ă prin analiza politicii agricole din perspectiva corel ării ei cuobiectivul coeziunii:

9 preţul garantat a contribuit la susţinerea dualismului structuralagricol, dezavantajos obiectivului coeziunii, dar avantajos din punct de vedere alrentabilităţii agricole;

9 atât finanţarea prin preţ, cât şi cea prin subvenţii directe pe activagricol (suprafaţă, lucrător, cap animal) au favorizat fermele de mari dimensiuni ; în2001, 5% din exploataţii, toate de mari dimensiuni (din sectoarele cereale şi creştereaanimalelor), au absorbit peste 50% din plăţile directe; prin avantajarea exploataţiilor medii şi mari, productive, sistemul a accentuat decalajele regionale, având în vedere că dimensiunea medie a exploataţiilor este mai ridicată în ţările şi în regiunile dezvoltate aleUniunii;

9 diminuarea generală a gradului de intervenţie a determinat orepartizare mai echitabilă a finanţării PAC între regiuni, cu impact favorabilasupra reducerii decalajelor (pierderea relativă de venit este mai mare pentruexploataţiile productive şi regiunile dezvoltate);

9 extinderea utilizării plăţilor directe schimbă fluxurile transferurilor devenit în favoarea consumatorilor cu venituri reduse (avantaje în planul coeziunii sociale),dar nu vine în mod real în sprijinul coeziunii; repartizarea beneficiilor PAC, apreciateca nivel al subvenţiilor pentru producţie pe Unitate de Muncă Anuală nu s-a modificatesenţial după 1992 (decalajele de finanţare prin subvenţii s-au accentuat în favoareaexploataţiilor de peste 100 UDE şi a celor de 40-100 UDE); efectul se datorează alocării plăţilor directe în funcţie de dimensiunea economică a exploataţiei, limitându-se astfelimpactul benefic al diminuării preţurilor;

9 reformele PAC au condus la intervenţia FEOGA-G în acţiunileObiectivului 1 (împreună cu FEOGA-O asigur ă peste 50% din acţiunile comunitare înregiunile de tip 1) contribuind la apropierea celor două politici.

Reforma din 2003 a ac ţ ionat cu mai mult ă fermitate în direc ţ iacomplementarit ăţ ii politicilor agricol ă şi regional ă: se reduce rolul preţului garantat;scad ajutoarele directe pentru marile exploataţii (reducere progresivă, pe măsura creşteriidimensiunii exploataţiei); se decuplează plăţile directe de producţie, prin introducerea plăţii unice pe exploataţie, condiţionată de respectarea unor standarde de mediu şi desecuritate alimentar ă; este consolidat pilonul 2, prin transferul financiar dinspre pilonul 1,sumele adiţionale alocându-se în baza criteriilor politicii structurale. Astfel, ea asigur ă oameliorare a integr ării obiectivelor coeziunii, dar impactul riscă să fie limitat deoarecereducerile plăţilor directe sunt moderate, iar decuplarea este par ţială (plata unică sestabileşte în funcţie de performanţele anterioare ale fermelor).



116

Pe ansamblu, putem aprecia că politica agricolă comună este departe de ar ăspunde obiectivului coeziunii. Chiar dacă PAC a avut un rol pozitiv în ameliorareaveniturilor agricole şi în dezvoltarea zonelor rurale, modul concret de aplicare a stimulataccentuarea decalajelor agricole regionale, pe fondul diminuării celor între statelemembre. Începând cu reforma din 1992, s-a încercat adaptarea PAC la obiectivulcoeziunii şi creşterea coerenţei celor două politici, dar complementaritatea acestora esteîncă redusă. În consecinţă, se impun măsuri mai ferme de adaptare a sistemului deintervenţie prin politica agricolă la obiectivul coeziunii şi al dezvoltării rurale prin măsurivizând diversificarea activităţilor, a serviciilor pentru agricultur ă, constituirea de reţele, promovarea parteneriatelor şi a proceselor de integrare orizontală şi verticală a producţiei,formarea profesională, dezvoltarea tehnologică, protecţia mediului, ameliorareacompetitivităţii, măsuri care reprezintă în prezent, din totalul finanţărilor, doar 10%.Treptat, politica agricolă ar putea fi integrată celei structurale prin corelarea sistemelor deintervenţie, în contextul creşterii rolului mecanismelor pieţei.

Concluzie Noua etapă a extinderii Uniunii Europene va accentua disparităţile economice,

sociale şi teritoriale, cu importante riscuri privind stabilitatea şi perspectivele procesuluide integrare. Având în vedere limitele bugetare comunitare şi efectele potenţiale relativmodeste ale politicii structurale, obţinerea unui impact favorabil asupra convergenţei estecondiţionată de generarea unor sinergii în direcţia coeziunii. În prezent, politicilecomunitare, deşi au inclusă dimensiunea regională, nu reflectă o adaptare eficace laobiectivul convergenţei şi limitează, în general, efectele politicii de coeziune. Strategia deintegrare va trebui să asigure o coerenţă a politicilor naţionale şi comunitare în scopuldezvoltării echilibrate a spaţiului comunitar. O astfel de exigenţă se încadrează, de altfel,

în prioritatea acordată de Uniune integr ării durabilităţii în politicile economice. Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ”triunghiului magic” – creştere economică, coeziune socială, protecţia mediului, posibil de obţinut într-un spaţiude integrare ca cel european doar în condiţii de convergenţă structurală regională.


1. Cum au evoluat disparităţile intra-comunitare în procesul de integrareeuropeană?2. De ce putem considera coeziunea ca principiu de integrare;reglementări ale tratatelor

3. În ce măsur ă politicile agricolă, socială, de concurenţă suntcomplementare obiectivului coeziunii; ce măsuri de reformare ar putea fi adoptate

Temă pentru studiu individualAnalizaţi evoluţia diparităţilor în cadrul Uniunii Europene în contextuladerării noilor ţări din Europa Centrală şi de Est.



117

Modulul 5 Dezvoltare durabilă în UE

Au trecut peste trei decenii de când Uniunea Europeană a adoptat primul programde acţiune pentru protecţia mediului. De la o abordare sectorială, europenii au trecut laelaborarea de strategii de dezvoltare durabilă, integrând mediul în toate componentele politicilor comunitare; Uniunea a adoptat peste 200 de acte legislative, a dezvoltat unsistem tot mai complex de instrumente, a promovat cercetarea şi inovarea tehnologică pentru a găsi tehnologii nepoluante, a dezvoltat eco-pieţe, a încercat să acţioneze lanivelul comportamentelor de consum şi de producţie (apreciate astăzi ca factor cheiedeterminant al degradării sistematice a mediului şi a eco-sistemelor), s-a implicat activ înacţiunea la nivel global în direcţia reorientării politicilor economice către o dezvoltaredurabilă în toate ţările lumii.

Modulul 6 analizeaz ă argumentele teoretice ale modelului dezvolt ării durabile şi explică modul în care „durabilitatea” a fost integrat ă în politicile comunitare, devenind

principiu orizontal de integrare. La final sunt prezentate o serie de scheme privind

politica de mediu şi politica social ă , cele două dimensiuni ale dezvolt ării durabile,

complementare dimensiunii economice şi dezvolt ării convergente, echilibrate a spa ţ iuluiintra-comunitar.

Modulul presupune 4 ore de studiu.

IntroducereStrategia europeană de dezvoltare durabilă îşi are fundamentarea juridică în

articolul 2 al Tratatului de la Maastricht (1992), conform căruia ţările membre îşi propunca obiective comune ”promovarea unei dezvolt ări armonioase şi echilibrate a

activit ăţ ilor economice în ansamblul Comunit ăţ ii, o cre ştere durabil ă şi non-infla ţ ionist ă

respectând mediul, un grad ridicat de convergen ţă a performan ţ elor economice, un nivel

ridicat de ocupare şi de protec ţ ie social ă , cre şterea nivelului şi a calit ăţ ii vie ţ ii,coeziunea economico-social ă şi solidaritatea între statele membre”. Definirea în acestmod a scopului constituirii şi funcţionării Comunităţii a presupus renunţarea la modelulliberal neo-clasic aşezat la baza metodei comunitare în construcţia europeană, prinadăugarea de obiective specifice modelului dezvoltării durabile: protecţie socială,convergenţa performanţelor economice, protecţia mediului, coeziunea economică şisocială, solidaritatea.Conceptul de dezvoltare durabilă a fost dezvoltat prin contribuţia Comisiei Mondiale

asupra Mediului şi Dezvoltării (Comisia Brundtland) din 1987 şi înseamnă, în esenţă: „ar ă spunde nevoilor actuale f ăr ă a compromite şansa genera ţ iilor viitoare de a- şi satisface propriile lor nevoi”. În anii următori, conceptul de durabilitate a fost însuşit de ecologişti,economişti, sociologi de manier ă diferită, specifică, f ăr ă un efort de integrare a principiilor şi obiectivelor. Inclusiv la nivel instituţional, aspectele dezvoltării durabile aufost, cel mai adesea, reduse la aspectele de mediu, într-o abordare unilaterală. Cinci animai târziu, în 1992, Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului şi Dezvoltării (CNUED)de la Rio De Janeiro, împreună cu modificările în Tratatul Comunităţilor Europene adusela Maastricht, au marcat nu doar un angajament politic al Uniunii pentru orientarea cătreo dezvoltare durabilă la nivel global ci, mai ales, au promovat o abordare integrată a



118

protecţiei mediului prin corelarea obiectivelor de mediu cu cele sociale şi economice întoate politicile europene.

5.1.Argumentele doctrinare ale teoriei dezvoltării durabile

Din punct de vedere doctrinar, r ădăcinile teoriei dezvoltării durabile se găsesc în

economia bună st ării şi în economia social ă de pia ţă.Economia bunăstării are la bază distincţia între costurile private şi costurile

sociale sau între productivitatea marginală privată şi productivitatea marginală socială (Arthur Cecil Pigou). Diferenţa ţine de impactul pe care o activitate economică îl produceasupra mediului (în sens larg), respectiv efectul unui act de consum sau de producţieasupra unui agent din afara tranzacţiei, exterior pieţei respective. Efectul este numitexternalitate (efect extern) şi poate fi pozitiv sau negativ, după cum produce utilitate saudezutilitate. Externalităţile depind de natura activităţilor şi de mediul (economic, social,

cultural, ecologic) în care acestea se desf ăşoar ă. Teoria distinge între externalităţiindividualizabile (neoclasice), atunci când se poate stabili asupra căror ter ţi se transmitefectele externe, şi externalităţi colective, atunci când efectele sunt transmise asupramediului. Conform teoriei, ori de câte ori se produc asemenea efecte, ele trebuiescinternalizate, pentru a apropia costul privat de costul social1.

Un alt concept cheie, folosit atât în economia bunăstării, cât şi în economiasocială de piaţă, este cel de optim paretian. El este definit ca acea stare de echilibru încare bunăstarea unuia nu poate fi crescută decât prin diminuarea bunăstării altuia.Intervine aici o anume doctrină politică şi o anume paradigmă despre organizareasocietăţilor umane, sintetizată prin definirea ca obiectiv al organizării sociale amaximiz ării bună st ării tuturor consumatorilor. Cum bunăstarea socială totală

(determinată de societate pe criterii politice) nu este o simplă sumă de bunăstăriindividuale (determinate şi optimizate prin pieţele libere), problema este de a afla în cemăsur ă alocarea factorilor de producţie prin mecanismele concurenţei asigur ă sau nuatingerea optimului paretian. Dacă luăm în calcul externalităţile, imperfecţiunile pieţei,efectele non-economice ale pieţelor libere, rezultă că nu este suficient să creezi ostructur ă maxim eficientă a producţiei pentru a optimiza bunăstarea socială. Politicaeconomică are rolul, prin urmare, de a îmbina eficienţa sistemului economiei de piaţă cuobiective non-economice (solidaritate, coeziune, echitate) – ca valori specifice progresului social.

Modelul de producţie şi de consum ce caracterizează societatea contemporană esteapreciat ca non-durabil, pornind tocmai de la considerentele de mai sus. Determinat de

principiul eficienţei şi axat pe valori materiale, cantitativiste, modelul a promovat uncomportament pe termen scurt, având drept rezultate primare utilizarea excesivă aresurselor naturale, accentuarea disparităţilor sociale şi creşterea decalajelor dedezvoltare între naţiuni. Externalităţile negative (epuizarea resurselor, reducerea biodiversităţii, poluarea, săr ăcia, alienarea socială, inechitatea, decalajele dedezvoltare) au mărit în permanenţă costurile sociale, atât pe plan intern, cât şi pe planinternaţional. În plus, impactul asupra bunăstării sociale nu trebuie privit doar latimpul prezent ci şi în raport cu bunăstarea socială a generaţiilor de mâine, menţinerea

1 Pohoaţă, I, (2000), p.208



119

tendinţelor actuale în producţie şi consum riscând să compromită şansele generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile.

Conştientizarea acestor riscuri a determinat, începând cu a doua jumătate adeceniului nouă, o amplă mişcare de cooperare la nivel internaţional, dar în special lanivel european, pentru integrarea principiului durabilităţii în politicile economice.Asta ar însemna adoptarea la nivel de principiu, în politicile economice, a ” triunghiului

magic” – cre ştere economică , coeziune social ă , protec ţ ia mediului.Politicile economice tradiţionale pun accentul pe stabilitatea macroeconomică şi

pe funcţionarea pieţelor. Externalităţile sociale şi cele ecologice, cu impact negativasupra produsului marginal social dar şi a eficacităţii economice, îşi găsesc explicaţiatocmai în slaba integrare a dimensiunilor socială şi ecologică în obiectivele politicilor macroeconomice. Este adevărat că au fost înregistrate o serie de progrese în domeniul politicilor sociale, mai ales în economiile sociale de piaţă, în adoptarea şi chiar în

aplicarea unor politici de mediu. Dar, cele trei aspecte au fost mai curând abordate, până nu demult, într-o concepţie sectorială.Adoptarea principiului durabilităţii cere ca toate politicile să fie elaborate şi

aplicate în funcţie de impactul economic, social şi de mediu. În plus, internaţionalizareaeconomiilor ridică o serie de exigenţe în aplicarea acestui principiu nu doar în politicileinterne, ci şi în relaţiile de cooperare externă. Prin urmare, din perspectiva acestei

abord ări integrate, este de dorit ca durabilitatea să devină un catalizator al deciziilor

politice interne şi externe, al ac ţ iunilor economice şi al opiniei publice pentru a promovaatât noi reforme structurale, institu ţ ionale, cât şi modificarea comportamentelor de

produc ţ ie şi de consum.Pentru realizarea acestui obiectiv ar trebui, mai întâi, asigurată coerenţa între

cele trei coordonate - cre ştere economică, coeziune social ă şi protec ţ ia mediului -apreciate clasic drept opţiuni contradictorii: urmărirea coeziunii sociale presupune o politică de redistribuire a veniturilor, care limitează sursele creşterii; protecţia mediului presupune adoptarea unor măsuri restrictive cu privire la utilizarea resurselor naturale şi atehnologiilor, producând distorsiuni în alocarea factorilor pe criterii de eficienţă economică. A concilia între cele trei coordonate ale dezvoltării durabile ar însemna: o

cre ştere economică asigurând premisele progresului social şi protec ţ iei mediului; o

politică social ă stimulativă pentru cre şterea economică; o politică de mediu axat ă peinstrumentele specifice economiei de pia ţă , concomitent eficace şi economică.

În al doilea rând, aplicarea principiului dezvoltării durabile ar presupuneadoptarea unor reforme structurale şi instituţionale care să permită coerenţa internă

şi externă a politicilor şi asigurarea convergenţei obiectivelor economice, sociale şipolitice din cadrul unui proiect. Cele mai importante măsuri ce ar trebui luate în această direcţie sunt: reglementarea unui sistem de instrumente economice care să asigure

integrarea obiectivelor sociale şi de protec ţ ie a mediului în politicile economice (preţuri,drepturi de proprietate, taxe, drepturi de emisie negociabile, subvenţii, acordurinegociabile); reconsiderarea procesului decizional , pentru a permite o largă participare asocietăţii civile şi a factorilor de decizie la diverse niveluri; crearea şi dezvoltarea unui

sistem de informare asupra consecinţelor unor politici şi acţiuni pentru a facilitainversarea tendinţelor actuale, non-durabile; dezvoltarea pie ţ elor bunurilor publice şi a

bunurilor şi serviciilor ecologice; dezvoltarea cercet ării în direcţia tehnologiilor, folosindmai puţine resurse naturale, mai puţin poluante, cu riscuri reduse pentru mediu şi pentru



120

individ; dezvoltarea unui sistem de educa ţ ie şi de formare/comunicare care să creeze premisele unui dialog social, a unui proces decizional transparent în condiţiile uneiresponsabilităţi individuale şi colective şi a unei evoluţii spre durabilitate încomportamentele de consum şi de producţie; aplicarea orizontal ă a criteriilor

durabilit ăţ ii, asupra tuturor politicilor economice; dezvoltarea unui sistem de indicatori care să permită o evaluare periodică, eficace a durabilităţii politicilor şi acţiunilor.

În politicile europene, corelarea mediului cu dinamica economică şi coeziuneasocială într-o astfel de viziune pe termen lung şi-a f ăcut loc treptat, momentul decisivfiind Tratatul de la Amsterdam (a se vedea mai jos). Din acel moment, în elaborareastrategiilor de mediu, a diverselor programe specifice sau complementare şi în aplicareaacestora, principiul cheie a devenit cel al integr ării. Aplicarea principiului nu a fost însă consecventă până la programul al şaselea de acţiune pentru mediu şi adoptarea în 2001de către Consiliul European de la Göteborg a „Strategiei de dezvoltare durabilă a UE”care a confirmat, probabil pentru următoarele decenii, schema centrală a acţiunii

comunitare: mediul, ca al treilea pilon alături de cel economic şi social. De altfel,Tratatul Constituţional a întărit această orientare prin articolul II-97, conform căruia „Un

nivel ridicat de protec ţ ie şi de ameliorare a calit ăţ ii mediului trebuiesc integrate în politicile Uniunii şi realizate conform principiului dezvolt ării durabile”

2.

5.2. Drumul european către Strategia de dezvoltare durabilă. Aplicareaprincipiului integrării

Principiul integr ării ecologice are la bază ideea că o politică sectorială îndomeniul protecţiei mediului nu este suficientă pentru a asigura condiţiile unei dezvoltăridurabile3 şi este în mare parte un produs al experienţei ţărilor membre în aplicarea

primelor 3 programe de acţiune pentru mediu4. Programul 4, lansat în 1987, enunţă principiul, dar abordarea a r ămas predominat sectorială şi lipsită de o viziune strategică pe termen lung. Momentul de ruptur ă clar ă cu o astfel de abordare a venit abia după Tratatul de la Amsterdam. În baza tratatului, Consiliul European de la Luxemburg din1997 recunoştea necesitatea integr ării considerentelor de mediu în celelalte politicieuropene şi a cerut Comisiei elaborarea unei strategii în acest sens.

Propunerea Comisiei a venit în 1998, prin Comunicarea „Parteneriat pentruintegrare” [COM(98) 333]. În esenţă, documentul stabilea angajamentul Comisiei pentruintegrarea obiectivelor de mediu (prin adoptarea unui mecanism de evaluare de mediu),elaborarea de strategii de acţiune în sectoarele cu impact important asupra mediului,identificarea unor indicatori de performanţă şi aplicarea unor proceduri de evaluare a

strategiilor în direcţia dezvoltării durabile. Documentul includea, de asemenea, solicitareaf ăcută Consiliului European de a examina periodic integrarea mediului în politicilesectoriale cheie.

Cele mai importante momente care au urmat în direcţia aplicării obiectivelor demediu conform principiilor fixate prin Tratatul de la Amsterdam şi parteneriatului pentruintegrare au fost:

2 Traité établissant une Constitution pour l'Europe (2004), p.493 COM(2004) 394 final, p.24 Axate pe o abordare verticală, sectorială a problemelor de mediu, programele de până în 1992 s-au dovedit a fi mult

prea puţin eficiente în rezolvarea problemelor de mediu în Uniune



121

- lansarea procesului de la Cardiff în 1998, care a însemnat, în principal,solicitarea f ăcută anumitor formaţiuni ale Consiliului de Miniştri, de către ConsiliulEuropean, de a elabora strategii şi programe de integrare a mediului în politicile lor sectoriale. Au fost vizate nouă sectoare cheie, apreciate ca având un nivel ridicat decomplementaritate cu politicile de protecţie a mediului: energie, transport, agricultur ă,industrie, piaţă internă, dezvoltare, pescuit, afaceri generale, afaceri economice şifinanciare;

- adoptarea în iunie 1998 a Convenţiei de la Aarhus (Danemarca), privind accesul la informaţie şi participarea publicului la procesul decizional şi la justiţieîn materie de mediu. În principiu, Convenţia a avut rolul de a crea un context favorabil pentru o mai bună transparenţă a politicilor de mediu şi ameliorarea accesului lainformaţia de mediu, precum şi de a întări poziţia cetăţeanului european în raport cuinstituţiile comunitare prin exprimarea poziţiei şi prin posibilitatea de apărare în faţaîncălcărilor legislaţiei;

- Consiliul european de la Helsinki (1999), care a solicitat Comisiei şidiverselor formaţiuni ale Consiliului să asigure aplicarea imediată a strategiilor deintegrare adoptate, odată ce au fost definite; Consiliul a analizat, de asemenea, raportul demediu al Comisiei şi evaluarea acesteia cu privire la aplicarea celui de-al cincilea program de acţiune şi a invitat Comisia să elaboreze o strategie pe termen lung privinddezvoltarea durabilă;

- Adoptarea în 2001 de către Consiliul European de la Göteborg aStrategiei UE pentru dezvoltare durabilă5 şi adăugarea mediului la obiectiveleStrategiei de la Lisabona. În esenţă, Strategia pune accent pe necesitatea corelării întreobiectivele economice, sociale şi de mediu şi pe necesitatea unor acţiuni mai ferme şi maieficiente de integrare a mediului în politicile sectoriale;

- instituirea în 2002 a unui sistem unificat pentru analiza de impact ex-ante a principalelor propuneri operaţionale la nivelul Comisiei din perspectiva impactului potenţial economic, social şi de mediu [COM(2002) 276 final];

- adoptarea la Consiliul European de la Laeken (2002) a principalilorindicatori de mediu [COM(2002) 524];

- adoptarea la Consiliul European de la Barcelona (2002) a planului deacţiune pentru promovarea tehnologiilor de mediu şi adăugarea dimensiunii externela strategia europeană de dezvoltare durabilă6;

- intrarea în vigoare, în 2002, a celui de-al şaselea program de acţiunepentru mediu7, (a se vedea mai jos);

- includerea de noi sectoare complementare în strategia de integrare a

considerentelor de mediu, prin Consiliul european de la Bruxelles (2002): educaţie şisănătate, politica privind protecţia consumatorilor, turism, cercetare, politica de ocupareşi politica socială;

- adoptarea în 2003 a Strategiei europene de mediu şi sănătate(SCALE), care stabileşte legătura cauzală între mediu şi sănătate, cu centrarea politicilor pe grupurile sociale vulnerabile, în special copiii;

5 „A Sustainable Europe for a Better World: A European Union Strategy for a Sustainable Development”6 Comunicarea COM(2002)82 din 13.2.2002 « Vers un partenariat mondial pour un développement durable»7 Decizia 1600/2002/CE a Parlamentului european şi a Consiliului privind stabilirea celui de-al şaselea program deacţiune comunitar ă pentru mediu, JO L 242/10.09.02



122

- elaborarea în 2003 a unor strategii de dezvoltare integrând principiiledezvoltării durabile în cele mai multe dintre ţările membre;

- adoptarea în 2004 a Planului de Acţiune pentru Eco-Tehnologii[COM(2004) 38 final];

- revizuirea strategiei de dezvoltare durabilă şi adoptarea în 2005 uneideclaraţii privind principiile dezvoltării durabile [COM(2005) 218 final];

- publicarea de către Comisie, în 2005, a listei indicatorilor de evaluarea dezvoltării durabile (155 de indicatori grupaţi pe 3 niveluri, în funcţie de obiective şimăsurile necesare aplicării), structuraţi pe 10 teme prioritare: dezvoltare economică,săr ăcie şi excludere socială, îmbătrânirea populaţiei, sănătate publică, schimbareclimatică şi energie, modele de producţie şi de consum, gestiunea resurselor naturale,transport, bună guvernare, parteneriat global8.

În toate documentele mai sus menţionate se poate constata că principiul integr ăriieste considerat cel mai important principiu operaţional în instituţionalizarea şi aplicarea

politicii europene de mediu şi a strategiei de dezvoltare durabilă. Documentele punaccent pe necesitatea aplicării principiului în toate politicile şi la toate nivelurile,urmărindu-se consecvent, atât pe verticală (între nivelurile de decizie), cât şi pe orizontală (între politici) a unei corelări cât mai eficiente a celor trei categorii de obiective:economice, sociale şi de mediu. Aplicarea lui în practică a urmat două axe strategice. Pede o parte, a presupus integrarea considerentelor de mediu în alte politici sectoriale şi, pede altă parte, a urmărit asigurarea coerenţei între obiectivele de mediu, economice şisociale în cadrul strategiei de dezvoltare durabilă, prin următoarele principii şi acţiuni:

- concilierea între condi ţ iile cre şterii economice şi exigen ţ ele sociale şi de mediu, prin: disocierea creşterii de utilizarea resurselor, crearea pieţelor competitive pentru bunuri şi servicii ecologice, optimizarea între instrumentele de intervenţie bazate pe

reglementare şi cele pe piaţă; creşterea eficienţei şi echităţii în aplicarea sistemelor deintervenţie; consolidarea componentei ecologice a politicii fiscale în condiţiile menţineriiunui echilibru între eficacitate şi echitate; dezvoltarea unui sistem eficient de informare;

- integrarea gradual ă a considerentelor sociale şi de mediu în deciziile şi

comportamentele de produc ţ ie şi de consum. Exigenţele dezvoltării durabile nu pot puneîn pericol competitivitatea economiilor europene. Internaţionalizarea costurilor externetrebuie să se producă gradual şi în baza principiului egalităţii de tratament, pentru a nu produce distorsiuni în mecanismele pieţei şi pentru a permite adaptarea strategiilor deîntreprindere la noile constrângeri;

- asigurarea coeren ţ ei ansamblului politicilor economice prin definirea

strategiilor şi coordonarea ac ţ iunilor la nivel comunitar. Toate politicile trebuie să-şi

stabilească drept prioritate dezvoltarea durabilă. Complexitatea structurilor comunitare dedecizie şi numărul mare de politici comunitare cu implicaţii concomitent economice, politice şi de mediu obligă însă la o abordare intersectorială globală, în aşa fel încât să seasigure maxim de eficienţă în introducerea principiului durabilităţii, iar progresele într-undomeniu să nu altereze durabilitatea într-un alt domeniu. În acest scop, Uniunea şi-a fixaturmătoarele coordonate ale politicilor sectoriale: limitarea schimbării climatice şiutilizarea unor energii şi tehnologii mai curate; limitarea riscurilor pentru sănătatea

8 Comunicarea SEC(2005) 161 final, din 9.2.2005, « Indicateurs de développement durable pour suivre la mise enoeuvre de la stratégie de développement durable de l'UE »



123

publică; gestionarea resurselor de o manier ă mai responsabilă; ameliorarea sistemelor detransport şi de amenajare a teritoriului; lupta împotriva săr ăciei şi a excluderii sociale;încetinirea tendinţei de îmbătrânire a populaţiei;

- dezvoltarea unor structuri de cooperare la nivel interna ţ ional care să facilitezeşi să promoveze ajutorul pentru dezvoltare în favoarea ţărilor sărace ale lumii, să asigurecadrul pentru aplicarea eficientă a principiul durabilităţii şi pentru un mediu loial încompetiţia internaţională;

- aplicarea principiului eficacit ăţ ii asupra procedurilor de integrare adimensiunii mediu în politicile economice şi sociale. Principiul cere ca efectele beneficeale aplicării durabilităţii să fie mai importante decât costurile antrenate;

- instituirea unui sistem de indicatori de evaluare a utiliz ării şi eficacit ăţ ii

instrumentelor de integrare a politicilor economice, sociale şi de mediu, din perspectivadezvolt ării durabile. Sistemul va servi în evaluarea costurilor şi beneficiilor economice,sociale şi ecologice ale unei acţiuni, atât în interiorul, cât şi în exteriorul Comunităţii.

- instituirea unui sistem de supraveghere multilateral ă a reformelor structurale îndomeniul dezvolt ării durabile la nivelul tuturor instituţiilor europene şi prin antrenareaunor largi dezbateri la nivelul opiniei publice.

Din cele prezentate, rezultă că anul 2001, prin strategia de dezvoltare durabilă,marchează debutul unei noi metode în elaborarea politicilor comunitare, constând în primul rând într-un plus de coerenţă prin aplicarea orizontală a unor principii, cel alintegr ării considerentelor de mediu fiind unul prioritar.

Nu trebuie omis însă faptul că dezvoltarea durabilă trebuie raportată şi laconsiderentele sociale, deşi abordarea la nivel european este mai curând una sectorială.Procesul de integrare europeană este caracterizat de o r ămânere în urmă a dimensiuniisociale faţă de cea economică. Politica socială este un domeniu al cooperarii

interguvernamentale, fiind corelată, după reforma structurală din 1998, cu politicaregională. Fiecare stat îşi păstrează propriul sistem de protecţie socială şi nu există oarmonizare a sistemelor de securitate socială.

5. 3. Fişe de sinteză privind politicile socială şi de mediu9

Politica socială În prezent, politica socială comunitar ă are 6 orientări strategice, stabilite la

Consiliul european de la Nisa:- crearea de locuri de munca;

- dinamizarea pieţei muncii;

- integrarea socială a persoanelor defavorizate;

- modernizarea sistemelor de protecţie socială;

- egalitatea între femei şi bărbaţi;

- consolidarea cadrului social al extinderii.

A. Obiectivele generale ale politicii sociale

9 Ambele politici fac obiectul unor abordări separate, în detaliu, în capitole distincte. (semestrul II pentru programul de Master în Studii Europene)



124

¾ Creşterea gradului de ocupare

¾ Concilierea între criteriile performanţelor economice şi cele ale bunăstării sociale¾ Adaptarea la progresul tehnic

¾ Gestionarea dezechilibrelor legate de îmbătrânirea populaţiei

¾ Tratamentul echitabil între bărbaţi şi femei

¾ Construirea unei Europe pentru cetăţeni (respectarea drepturilor fundamentale)

¾ Succesul extinderii UE

¾ Reconcilierea UEM cu principiul coeziunii economice şi sociale

B. Actorii principali ai politicii sociale

¾ Instituţiile comunitare

¾ Agenţiile europene: Fundaţia europeană pentru îmbunătăţirea condiţiilor de

muncă şi de viaţă, Agenţia europeană pentru sănătate şi securitate la locul de

muncă, Observatorul european pentru rasism şi xenofobie

¾ Comitetele consultative: pentru securitatea socială a muncitorilor imigranţi,

pentru ocuparea for ţei de muncă şi piaţa muncii

¾ Partenerii sociali: Confederaţia europeană a sindicatelor, Uniuneaangajatorilor din industrie şi comer ţ, Centrul european pentru întreprinderi

publice

¾ Organizaţii non-guvernamentale

C. Fondul social european – instrument principal al politicii sociale

comunitare

Domeniile de intervenţie

¾ Dezvoltarea şi promovarea unor politici active pe piaţa muncii

¾ Promovarea unor oportunităţi egale pentru toţi la accesul pe piaţa muncii,

în special pentru cei expuşi excluderii sociale

¾ Promovarea şi îmbunătăţirea instruirii, educaţiei şi consilierii, ca parte a

politicii de formare continuă



125

¾ Promovarea unei for ţe de muncă înalt calificată, instruită şi adaptabilă, a

inovaţiei şi adaptabilităţii la munca în organizaţie, dezvoltarea

antreprenoriatului şi facilitarea unor condiţii pentru crearea de locuri de

muncă, îmbunătăţirea calificării şi folosirea potenţialului uman în

cercetare, ştiinţă şi tehnologie

¾ Promovarea unor măsuri de îmbunătăţire a accesului şi participării femeii

le piaţa muncii

Principiu de intervenţie: co-finanţarea

Încadrarea financiară: prin politica structurală, 10% din bugetul comunitar

Politica de mediu

Moment de referinţă: 1972, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu

Etapa I.

2 programe de acţiune (73-74 şi 78-82) – 11 principii:

¾ prevenirea poluării¾ luarea în calcul a impactului asupra mediului în orice proiect

¾ reducerea exploatării resurselor naturale acolo unde provoacă dezechilibre majore

¾ dezvoltarea cercetării

¾ principiul „poluator-plătitor”

¾ izolarea naţională a efectelor de poluare

¾ luarea în calcul şi a intereselor ţărilor în curs de dezvoltare

¾ externalizarea acţiunilor de protecţie a mediului dezvoltarea educaţiei ecologice

¾ aplicarea subsidiarităţii

¾ armonizarea politicilor naţionale cu programul Comisiei

Etapa a II a

82-87: al 3-lea program:



126

¾ strategie generală de protejare a mediului şi resurselor naturale, cu accent pe

prevenire în loc de control;

¾ integrarea politicilor de mediu în celelalte politici comunitare

Etapa a III a:

87-92: al 4-lea program, centrat pe integarea politicilor de mediu în politicile

sectoriale:

¾ implementarea efectivă a politicilor existente

¾ reglementarea impactului asupra mediului, produs de sursele de poluare

¾ îmbunătăţirea accesului public la informaţia privind mediul¾ crearea de noi locuri de muncă

Etapa a IV a:

1992-2000: al 5-lea program- „Spre dezvoltare durabilă”

Elemente cheie:

¾ menţinerea calităţii vieţii;

¾ menţinerea accesului permanent la resursele naturale;

¾ împiedicarea degradării mediului;

¾ conservarea capacităţii generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi

Principii:

¾ integrarea politicii de mediu în politicile sectoriale

¾ înlocuirea sistemelor de comandă şi control cu instrumente care împart

responsabilitatea între diver şi actori

Instrumente:

¾ legislative – impunerea unor standarde de mediu, integrarea politicilor de mediuîn politicile sectoriale şi de planificare teritorială

¾ economice – încurajarea producţiei şi a utilizării produselor şi tehnologiilor ca nu

afectează mediul, includerea costurilor de mediu

¾ orizontale - informaţie, educare, cercetare

¾ financiare

Sectoare ţintă: industria, energia, transportul, agricultura, turismul



127

Probleme de mediu:

¾ schimbările cliamtice

¾ acidificarea şi calitatea aerului;

¾ mediul urban;

¾ zonele de coastă;

¾ gestionarea deşeurilor;

¾ gestionarea resurselor de apă;

¾ protecţia naturii şi biodiversitatea

Etapa a V a:2001-2010, al 6-lea program „Viitorul nostru, alegerea noastră”

¾ îmbunătăţirea legislaţiei de mediu existente;

¾ mai buna integrare a politicilor de mediu în alte politici comunitare;

¾ cooperarea cu piaţa, în baza principiilor:

- consumatorii au nevoie de informaţie (Schema europeană de eco-

etichetare);

- producătorii nu trebuie doar penalizaţi ci şi premiaţi;

- oprirea subvenţiilor publice periculoase pentru mediu;

- implicarea cetăţenilor

¾ mai bună planificare a teritoriului;

¾ schimbările climatice- stabilizarea concentraţiilor de gaze;

¾ protecţia naturii şi a vieţii sălbatice;

¾ acţiuni pentru mediu în raport cu sănătatea;

¾ protecţia resurselor naturale;¾ gestionarea deşeurilor;

¾ implicarea internaţională;

¾ integrarea ţărilor candidate

Bibliografie:

1. R. Lipsey şi K. Chrystal, Economia pozitivă , Editura Economică , Bucure şti, 1999;



2. Pohoa ţă , Doctrine economice universale, Funda ţ ia Academică ”Gh. Zane”, 1993;

3. ***, D'eveloppement durable en Europe pour un monde meilleur:strategié de l'Unioneuropéenne en faveur de développement durable, Commission des Communautés

Européennes, Bruxelles, 2001.


1. Explicaţi argumentele teoretice ale dezvoltării durabile

2. Cum anume urmăreşte Uniunea Europeană să aplice durabilitatea ca

principiu de integrare?

3. Care sunt obiectivele politicii sociale comunitare şi de ce credeţi că

este considerată o politică necesar ă asigur ării dezvoltării durabile înUE?

4. Care sunt obiectivele politicii comunitare de mediu; apreciaţi că

programele dezvoltate până în prezent, pot susţine strategia europeană

a dezvoltării durabile?

TEME:

1. Analizaţi evoluţia şi perspectivele politicii sociale comunitare

2. Alegeţi una din politicile comunitare sectoriale (agricultur ă, transporturi,

turism, energie, alte) şi analizaţi modul în care Uniunea asigur ă aplicarea

principiului durabilităţii în elaborarea şi aplicarea acesteia la nivel comunitar

şi la nivelul ţărilor membre.

Bibliografie recomandată: tratatele comunitare, legislaţia comunitar ă în domeniu,

studii şi rapoarte ale Comisiei (adrese de internet: www.europa.eu.int ,

www.euractiv.com )

Documents

II Politici Europene