PREISLAMUL

Toata lumea ştie că islamul este una dintre cele trei mari religii ale omenirii, că beneficiază de peste un miliard de adepţi şi că a dat naştere unei civilizaţii prestigioase a cărei influenţă se exercită asupra omului până în zilele noastre. Dar această religie este încă puţin cunoscută de marele public din Occident şi greu de înţeles în ciuda unor avalanşe de scrieri, de cercetări şi de studii. Islamul nu este doar puţin cunoscut, el constituie totodată subiectul a multiple paradoxuri ce apar la o primă abordare sau la o privire exterioară superficială.

Această religie care cucereşte masele cele mai frustrate din punct de vedere economic, cele mai limitate din punct de vedere intelectual, îi atrage şi îi fascinează pe cei mai renumiţi gânditori şi filozofi şi face obiectul celor mai profunde cugetări şi celor mai profunde analize ale lor.

Această religie care propovăduieşte supunerea şi „stăpânirea de sine”, are adepţi care dau dovadă de nesupunere şi rebeliune.

Această religie care se bazează mai presus de orice pe credinţa intimă şi implicarea personală, refuzând existenţa preoţilor, care este resimţită ca o lege severă, permanent în vigoare.

Această religie face obiectul unei imense maltratări mediatice din cauza barbariei şi violenţei comise în numele ei, fascinează şi îşi atrage mereu noi adepţi.

Islamul, care unora le aduce alinare şi altora le produce spaimă, este în acelaşi timp motiv de mândrie pentru primii şi îşi atrage demascarea şi idignarea celor din urmă.

Spre deosebire de celelalte patru religii: creştinism, budism, hindusism şi iudaism, islamul este singura religie care nu se termină in „ism”. Şi dacă spunem islamism, se evocă un context diferit, daca nu chiar opus.

Revolta islamului faţă de „normele” concepute în Occident depăşeşte denumirile şi termenii de contestare a regulilor admise şi de sugereare a altora, prin faptul că el nu se supune normelor, contrar a ceea ce se crede şi se spune în mod obişnuit.

Ce înseamnă cuvântul islam?

Voi începe prin a defini cuvântul `islam, mai întâi în limba arabă. Voi arăta apoi cum se defineşte singur islamul, adica modul în care Coranul explică acest cuvânt, definiţia care scoate în evidenţă caracteristicile proprii care îl deoseesc şi îl individualizează ca entitate autonomă.

`islam conform etimologiei

Deseori, orientaliştii şi o mare parte dintre cercetătorii musulmani, traduc în franceză `islam prin „soumission” (supunere). Nu împartaşesc punctul lor de vedere din simplul motiv că echivalentul „supunerii” în arabă este un alt cuvânt care nu are aceeaşi rădăcină cu `islam şi anume khudu. Faptul că respingem traducerea `islam prin „supunere” nu exclude în nici un caz ideea că această religie propovăduieşte ascultarea lui Dumnezeu şi supunerea totală faţă de Voia sa. Tocmai dorinţa de exactitate ne obligă sa spunem lucrurilor pe nume, întrucât exactitatea este deja un pas spre elucidare.

Să analizăm rădăcina cuvântului `islam precum şi derivaţii săi. În limba arabă, ca în orice limbă semită, pentru a găsi rădăcina unui cuvânt trebuie să extragem din el consoanele conform ordinii lor.

Înveşmântarea cu vocale sau cu litere mazida (un fel de sufixe şi prefixe) dă formele verbale şi substantivele derivate. Cu ajutorul diverselor sensuri obţinute, putem discerne, într+un mod foarte precis, rădăcina, în cazul de faţă S L M.

`islam este denumirea unei acţiuni ce are complement pe muslim al cărui verb `aslama, provine de la rădăcina S L M, ale cărui derivate gravitează tot în jurul cuvântului „mântuire”.

Salam: pace, mântuire, salutSlim: pace (opusă războiului)Sallama: a da, a mântui, a admite un argumentSalima: a fi mântuit, a scăpaIstaslama: a se preda, a capitula`aslama este un verb de care ne vom preocupa în mod deosebit pentru că este propriu

denumirii acţiunii `islam. Acest verb poate fi atât de tranzitiv cât şi intranzitiv. Când este tranzitiv

1 ©2000 Radu Dimitriade

înseamnă: a da ceva din toată inima, dintr-un sentiment de recunoştinţă, veneraţie sau adorare. Aceasta este motivul pentru care cercetătorii dintre cei mai serioşi, care stăpânesc bine limba arabă, au tradus cuvântul `islam cu „a se lăsa călăuzit” conform lui Roger Arnaldez sau cu „stăpânire de sine” conform lui Olivier Carre.

Dar verbul `aslama de la `islam (islamul, religia) este un verb intranzitiv, care înseamnă „a fi pătruns de pace, de pacea lui Dumnezeu”. Traducerea verbului `aslama făcută de noi se sprijină pe una dintre funcţiile prefixului `a cu aceeaşi formă. Întradevăr, litera hamza (`) însoţită de vocală (a) la începutul unui verb are deseori trei sensuri: trecerea, privaţiunea şi, dacă ramâne intranzitiv, `a introduce noţiunea de „a patrunde în lucruri”, lucru indicat de rădăcină, cum ar fi:

`asbaha a pătrunde în subh, dimineaţa, cu complementul musbish.`amsa a pătrunde în masa`, seara, cu complementul mumsiCoranul confirmă această interpretare în apelul din versetul 208, surata 2:O, voi, cei ce credeţi! Pătrundeţi toţi în pace.

`islam conform Coranului

Dar dacă vom căuta în Coran sensul şi conţinutul cuvântului `islam, vom descoperi o semnificaţie pe cât de importantă pe atât de surprinzătoare.

Conform Coranului, islamul este adevărata religie, indiferent de profetul care a iniţiat-o sau de epoca iniţierii. Islamul este „adeziunea la pacea lui Dumnezeu” propovăduită de toţi trimişii lui Dumnezeu dintotdeauna, sinonimă într-un fel cu religia revelată sau cu religia monoteistă, aceea a lui Noe, a lui Avraam, a lui Moise şi în sfârşit a lui Mahomed. Coranul afirmă în versetul 19, surata 3:

Religia este în ochii lui Dumnezeu, este de fapt islamul...Avraam şi fiul său Ismail se roagă lui Dumnezeu, spunând în versetul 128, surata 2:

Doamne, fă din noi două fiinţe musulmane şidin progenitura noastră, o naţiune musulmană.

Înaintea morţii sale, Iacob pune sub semnul întrebării viitorul credinţei celor doisprezece fii ai săi, în versetul 133, surata 2:

...Când moartea se înfăţişă lui Iacob, acesta lespuse fiilor săi: „Pe cineveţi adora voi dupămoartea mea?” şi ei spuseră: „Îl vom adora pe dumnezeul tău şi pe dumnezeul părinţilor tăiAvraam, Ismail şi Isaac, un singur şi unic Dumnezeu şi noi suntem pentru El pe de-aîntregul musulmani.”

După înfrângerea faraonului, Coranul relatează în versetul 90, surata 10:Când Iisus a simţit că ei (fariseii şi scribii) nucred, a spus: „Cine sunt adepţii mei în cauza luiDumnezeu?” şi apostolii răspunseră: „Noi suntem adepţii lui Dumnezeu şi confirmăm căsuntem musulmani”.

Toţi care cred într-un dumnezeu unic, conformându-se şi supunându-se învăţăturilor transmise de Moise, Iisus, Mahomed sau oricare alt profet, sunt în concepţia Coranului musulmani, indiferent dacă aceasta se întâmplă înainte de revelaţia Coranului sau după aceea. Coranul afirmă în versetul 62, surata 2:

Cei care au crezut (în mesajul lui Mahomed)evreii, creştinii şi sabeenii; cei dintre ei care cred în Dumnezeu şi în ultima zi şi fac fapte bune;aceştia îşi vor afla răsplata de la Domnul lor. Einu vor cunoaşte teama şi nu vor fi în suferinţă.

Coranul recunoaşte iudaismul şi creştinismul prin însuşi faptul că se consideră continuarea lor firească. Cu această ocazie el aduce un omagiu evreilor şi creştinilor, numindu-i `ahl al kitab, „Oamenii Cărţii”, sau `ahl al dhikr, „Oamenii Chemării”. Aceşti credincioşi sinceri, virtupşi şi cucernici sunt conform Coranului muslimin curaţi, adepţi ai păcii lui Dumnezeu, musulmani.

Deşi Coranul critică anumite dogme creştine sau respinge anumite practici evreieşti, el nu pune la îndoială însăşi autenticitatea mesajelor lor. Pentru Coran, această denunţare vizează ceea ce el numeşte interpretările eronate şi nu bazele religiilor lor. Dimpotrivă, el confirmă veridicitatea ambelor religii. Musulmanul este deci într-un fel un monoteist ecumenic.

2 ©2000 Radu Dimitriade

`islamul conform contextului istoriei şi civilizaţiei

Până acum am constatat că:Islamul este aderarea la pacea lui DumnezeuIslamul este denumirea oricărei religii adevărate

Dar aceste definiţii nu precizează statutul real al acestei religii şi nu o disting de altele, mai ales de cele mai apropiate, cum ar fi iudaismul şi creştinismul. Suntem în acest caz siliţi să definim islamismul prin propriile specificităţi, neîmpărtăşite de celelalte şi vom obţine următoarele: islamul este ultima dintre religiile monoteiste, este mesajul lui Dumnezeu revelat de profetul Mahomed prin mijlocirea arhanghelului Gavril. Această religie s-a născut la Mecca în Arabia, la începutul secolului al VII-lea d.C. Islamul recunoaşte religiile monoteiste apărute înaintea lui, dar în acelaşi timp se declară ca şi ele izvorât din credinţa lui Avraam şi se socoteşte continuarea iudaismului şi a creştinismului pe care le confirmă şi le completează.

Naşterea islamului

Înainte de a aborda direcţiile generale ale acestei religii, ne confruntăm cu necesitatea de a vorbi despre atmosfera şi condiţiile care au însoţit naşterea sa. Orice doctrină, orice filozofie sau orice meditaţie ia naştere ca eracţie faţă de anumite condiţii de viaţă sau faţă de anumite moduri de a gândi sau de a reacţiona. Religia nu face excepţie de la această regulă. Această metodă riscă sa ne prezinte religiile ca o antiteză, ca o reacţie necesară pentru desfăşurarea vieţii omeneşti, ceea ce este foarte aproape de lectura dialectică şi materialistă a istoriei. Dar credinciosul, indiferent de gradul său de religiozitate, nu poate nega această stare de lucruri. Dacă el crede profund că religia reprezintă vindecarea a numeroase tare spirituale, morale şi sociale, este nevoit să admită că pentru a descoperi esenţa remediului trebuie diagnosticată boala. Dacă religia este răspunsul la întrebările oamenilor, avem mai întâi de analizat această problemă, pentru că ea este cheia răspunsului. Aceste întrebări sau aceste tare au existat sau există cu adevărat. Să le luăm pe rând.

Arabia înainte de islam

În consecinţă, în ce priveşte islamul, trebuie să vorbim deci de situaţia Arabiei înainte de predica lui Mahomed şi să analizăm această predică, mai întâi în condiţiile în care se încadrează sau cărora li se opune, apoi în calitatea de mesaj universal valabil pentru toate timpurile.

Avem un avantaj dublat de o fericită coincidenţă atunci când studiem societatea arabă preislamică. Ea este printre rarele societăţi care, chiar şi relativ recent, a dost ferită de evoluţii civilizaţionale, fiind la jumătatea distanţei dintre societatea primitivă şi societăţile care au o etică şi nişte tradiţii. La aceasta se adaugă extraordinara conservare cvasiintactă a limbii sale, a eticii şi a literaturii sale.

Societatea arabă, cu mult înaintea islamului, era constituită dintr-un popor nomad cu o structură tribală alcătuită din familii, clanuri şi triburi. Gruparea se bazează evident doar pe înrudirea de sânge. În această societate, chiar după relativa sa evoluţie, legăturile de rudenie şi filiaţia rămân noţiuni sacre şi legătura de sânge va constitui întotdeauna liantul intangibil al clanului. Toţi membrii se angajează sa apere viaţa şi onoarea întregului trib, iar întreg tribul se angajează să-i apere pe toţi membrii. Toţi alcătuiesc o singură fiinţă. Femeile clanului sunt partea feminină a acestei fiinţe, partea fragilă, punctul său slab.

Mai târziu, sociabilitatea e evoluat graţie bogatei amintiri a unor lungi experienţe ancestrale (sau prin urmele lăsate de Mesaje). Iar omul începe să înţeleagă instinctiv că propria sa mântuire este legată de mântuirea celuilalt şi că de pace nu se pot bucura decât toţi laolaltă. Aceasta este începutul înţelegerilor tactice şi anume prima piatră ridicarea la temelia edificiului eticii. Dar etica sau morala nu izvorăşte din neant, ea trebuie să se hrănească din nevoile unora, negociind sau ţinând seama de nevoile celorlalţi. Prin urmare, brutalitatea şi violenţa nu mai sunt apreciate şi marile triburi îşi aleg de acum înainte în fruntea lor oameni consideraţi înţelepţi, capabili să justifice războiul şi în aceeaşi măsură apţi să proslăvească binefacerile păcii.

Arabii au elaborat o etică foarte prezentă şi foarte exigentă, dar a fost întotdeauna o etică războinică, obligând bărbatul să-şi ocrotească armele, femeile şi memoria strămoşilor şi mai ales să nu accepte niciodată insulta sau dispreţul. Avem aici toate sculele bine ascuţite pentru a dăltui idolul aurit şi adorat al onoarei. Bărbatul este gata să accepte mai degrabă moartea în onoare decât să-şi păstreze viaţa în dezonoare. Această exagerare a vitejiei, dictată de rivalitatea tribală şi de zel

3 ©2000 Radu Dimitriade

războinic a sacralizat armele, femeile şi bunul nume al strămoşilor care sporeşte prin lucrarea urmaşilor.

Reputaţia câştigată de pe urma salvgardării sau renunţării la acest triplu capital este `ird-ul, adică „preţul onoarei” fiecăruia, reputaţia sa.

La arabi, acest „preţ al onoarei” este atribuit femeilor familiei, clanului şi tribului. Atâta vreme cât femeile sunt caste ireproşabile, la adăpost de orice insultă ce-l poate afecta pe Celălalt, toţi bărbaţii tribului sunt mândroo şi merg cu capul în sus în faţa întregii lumi. Daca, Doamne fereşte, trupurile feminine ale tribului au constituiut obiectul celei mai josnice plăceri a străinului, numai sângele poate spăla această ruşine traumatizantă, căci altminteri tribul este mânjit pentru totdeauna.

Cât despre aspectul economic, dacă putem vorbi de economie în aceastp epocă, principala sursă de bogăţie a arabilor era creşterea vitelor mici, adică a caprelor şi a oilor. Astfel se explică de ce majoritatea triburilor erau nomade, deplasându-se permanent în căutarea de păşuni şi de surse de apă. Ei deţineau de asemenea două animale mult îndrăgite, care au marcat imaginea arabilor şi au colorat literatura lor şi le-au inspirat poeţii, calul şi dromaderul. În timp ce calul era motivul lor de mândrie şi luxul lor, simbolizând libertatea şi nobleţea, cămila era animalul cel mai folositor, cel mai eficace ăn viaţa lor aspră şi austeră. Arabii consumă carne de cămilă, beau lapte de cămilă şi ţes corturi, pături şi haine din părul lor renumit. Dar valoarea acestui animal este dată de faptul că este unicul mijloc de transport, fiindcă numai cămila poate străbate deşertul pe o caniculă permanentă, numai cămila poate rezista la sete mai multe zile, chiar mai multe săptămâni. Toate acestea au făcut ca ea să aibă o importanţă capitală, devenind aproape o monedă de schimb. Arabii preţuiesc efectiv obiectele, salariile şi indemnizaţiile, luând ca eralon „cămila”. Se spunea de exemplu: cutare marfă valorează zece cămile... Dar nu toţi arabii sunt nomazi crescători de vite. Existau şi citadini care locuiau în oraşele din apropierea oazelor de curmali înrte care se puteau cultiva câteva fructe şi legume cu randament redus.

O parte a arabilor se ocupau de comerţ, mai exact de comerţul exterior, adică de medierea schimburilor între regiuni şi continente. Acesta era cazul tribului Quraysh care locuia ăn Cetatea-Stat Mecca. Tribul făcea două călătorii pe an, prima vara, spre nord, Siria şi Levant, cea de-a doua spre sud, spre Yemen şi Etiopia. Astfel se explică existenţa articolelor şi mărfurilor ce veneau din lumea întreagă în oraşul Mecca, situat totuşi în inima deşertului occidental al Arabiei.

Cât despre aspectul religios, în Arabia preislamică existau un cult dominant şi mai multe religii minoritare. Cultul dominant se baza pe adorarea unor divinităţi precum Hubal, Al Lat, Al `Uzza, Manat, `Isaf, Na`ila...

Aceşti idoli erau consideraţi intermediari între oameni şi Dumnezeu, capabili de a face bine sau rău în locul Lui. Cultul era un fel de politeism, dar nu un politeism adevărat, pentru că adepţii acestui cult nu recunoşteau decât un singur Dumnezeu care a creat pământul, cerul şi omul. Dar acest dumnezeu nu domneşte singur asupra universului, el are asociaţi, divinităţi care au o putere autonomă în raport cu Dumnezeul Creator.

Coranul numeşte acest cult shirk, tradus în franceză prin „associationnisme” (asociaţionism). În felul acesta, fiecare trib, sau aproape fiecare trib, avea propriul său dumnezeu-asociat, reprezentat de o statuie lucrată în argilă sau sculptată îm lemn sau piatră. Este ciudat însă că sanctuarul comun al tuturor asociaţioniştilor era Ka`ba, la Mecca, un loc al unor mari pelerinaje, unde, cu mult înaintea islamului, pelerinii asociaţionişti aveau ca ritual să se rotească în jurul Ka`bei, complet goi. În calitatea sa de centru cultural al arabilor, Ka`ba a determinat toate triburile să aşeze fiecare în acest loc o copie a divinităţii sale şi cronicarii relatează că erau peste trei sute saizeci şi cinci de idoli în jurul Ka`bei.

Pe lângă bogăţia sa comercială, tribul Quraysh se bucura pe atunci şi de un mare prestigiu religios. Dacă clanul qurayshit deţinea un fel de putere temporală datorită averii sale şi a cavaleriei, însărcinată mai ales să asigure siguranţa drumurilor străbătute de caravane, clanul hashemiţilor avea un prestigiu cel puţin la fel de mare, fiind preoţi ai tuturor arabilor. Ei erau cei care deţineau cheia Ka`bei şi ei se ocupau de pelerinii sosiţi din toată Arabia.

În Arabia nu exista asociaţionism, ci mai existau şi minorităţi evreieşti care se stabiliseră în preajma verilor lor, după cea de-a doua distrugere a Templului din Ierusalim de către romani. Ei se instalaseră mai ales în sudul Yemenului şi în vestul Hijazului. Evreii erau şi ei grupaţi în triburi, având caracteristic faptul că locuiau în cetăţi fortificate, probabil dintr-o teamă ancestrală de a nu fi agresaţi de invadatorii străini.

Exista de asemenea creştinism: triburi întregi de sorginte arabă, nomade, îmbrăţişaseră creştinismul. Erau forme de creştinism destul de răspândite în acea epocă, îndeosebi iacobismul, care a fost cazul arabilor din Siria sau nestorianismul, confesiunea lakhmidilor din Iraq sau a tribului Najran din Yemen. În urma dezbaterilor scolastice despre cele două naturi, umană şi divină, a persoanei lui Iisus, monofizismul oficial şi nestorienii sunt excluşi.

4 ©2000 Radu Dimitriade

Ca reacţie la conciliul de la Constantinopole din 381, care a susţinut consubstanţialitatea Tatălui şi a Fiului, un preot din Antiohia, pe nume Nestorius, a elaborat o doctrină conform căreia Iisus are două naturi, una divină şi una umană, dar ele nu sunt legate între ele decât în mod accidental (şi nu în mod esenţial). În acest caz, Fecioara Maria ar fi mama lui Christos şi mama omului, dar nu şi mama lui Dumnezeu. Deşi nestorialismul a fost condamnat, el s-a răspândit în Persia şi Arabia.

Mai existau în Arabia şi cei care se numesc Hunafa`, înţelepţi cultivaţi care cred într-un singur Dumnezeu. Aceştia îl venerează pe Avraam şi respectă câteva vestigii ale tradiţiei transmise de primii lor strămoşi, urmaşii lui Adnan şi ai lui Ismail. Dar ei se abţin de la cultul dominant al arabilor fără controverse sau polemici. Nutresc un respect deosebit faţă de creştinism şi iudaism fără să urmeze practicile lor sau să adere la dogmele lor. Hunafa-ii nu alcătuiau un clan sau un trib şi nici nu se bucurau de multă consideraţie.

În privinţa aspectului cultural, arabii nu deţineau cunoştiinţe ştiinţifice ca ale egiptenilor, sau o meditaţie filosofică comparabilă cu cea a grecilor. Cunoştinţele lor se bazau pe experienţă şi intuiţie şi pe un raţionament izvorât din bun-simţ şi dintr-o judecată cumpătată. Toate acestea se transmiteau pe cale orală prin bătrânii înţelepţi, şeicii. Aceştia din urmă se bucurau de multă consideraţie, ceea ce îi ridica la rangul de căpetenii de trib şi deciziile importante privind viitorul tribului erau luate de aceşti bătrâni care se consultau reciproc. Arabii aveau o bogată literatură orală şi, deşi pare incredibil, fiecare învăţa pe de rost mii de versuri. Poezia era memoria trecutului lor, mijlocul lor de comunicare şi mai ales instrumentul lor de propagandă. Fiecare trib avea proprii săi poeţi care aveau sarcina de a slăvi onoarea sa şi de a veşteji onoarea tribului advers. Elocinţa era un atu şi arabii erau foarte sensibili la cuvinte; un cuvânt poate declanşa un război sau poate linişti spiritele instaurând pacea.

Arabii erau în mare măsură analfabeţi. Existau desigur numeroşi oameni care cultivaţi care stăpâneau scrierea nabateană din care se trag caracterele arabe de azi, dar în epoca preislamică şi chiar la un secol după apariţia islamului, scrierea arabă nu era cu adevărat o scriere, în sensul de azi al cuvântului. Era doar un fel de îndreptar rudimentar, la care se recurgea când se uita un cuvânt sau o frază, ceea ce se întaâmpla rareori. Multe litere se scriau identic şi vocalele denumite scurte lipseau cu totul. Pe scurt, majoritatea arabilor nu ştiau să scrie, să citească şi nici să socotească. Faptul cel mai curios este că nedispunând de un punct de plecare pentru a data sau a situa evenimentele în istorie, ei stabileau puncte de reper, denumind fiecare an în funcţie de cel mai important eveniment produs în anul care se scursese, de exemplu, anul foametei, anul cutărei catastrofe, anul cutărui război... Algerienii din timpul ocupaţiei franceze, reduşi la analfabetism chiar în limba lor maternă şi pierzând orice reper istoric, s-au retras şi s-au întors la memoria ancestrală.

Bibliografie:

„Marile religii” – Seria Cultură generală, editura Orizonturi. Encyclopædia Britannica 2000 Encarta Encyclopedia 2000 Coran

5 ©2000 Radu Dimitriade