ISTORIA ECONOMIEI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELORISTORICE ŞI ECONOMICE

Depistaţi şi prezentaţi la seminar citate semnificative privind importanţa

trecutului economic.

,,Istoria gândirii economice este una dintre cele mai vaste şi pasionante

ştiinţe. Nimeni nu poate pretinde până în prezent, că a realizat o sinteză a

istoriei gândirii economice universale. Subiectul este prea cuprinzător şi nu

stă în puterea unei persoane, oricât de bogate şi variate i-ar fi sursele

documentare de care dispune.”

(Toader Ionescu, ,,Istoria gândirii economice universale şi româneşti”)

,,Un economist este un expert care va şti mâine de ce lucrurile pe care le-a

prevestit ieri nu s-au întâmplat astăzi.”

(Laurence J. Peter)

,,Înglobând o istorie complexă – epopeea băncilor şi a industriei, condiţiile de

muncă şi de trai ale lumii muncitoreşti, luptele muncitoreşti şi sindicale şi

represiunile lor, lucrările istoricilor şi analizele ştiinţelor sociale, dezbaterile

ideologice şi politice – pentru unii drapel, pentru alţii denumire a unui sistem

care trebuie distrus, termenul “capitalism” este unul cu rezonanţe multiple şi

cu întrebuinţări periculoase.”

(Michel Beaud, ,,Istoria capitalismului. De la 1500 până în 2000”)

,,Dacă analizezi istoria, vezi că, oriunde există creștere economică și unde

capitalismul înflorește, oamenii trăiesc mai mult și mai bine. ”

(Milton Friedman)

,,Munca anuală a oricărei naţiuni constituie fondul care dintotdeauna o

aprovizionează cu toate bunurile necesare şi de înlesnire a traiului, pe care le

consumă anual şi care constau totdeauna, fie în produsul imediat al acestei

munci, fie în ceea ce se cumpără cu acest produs de la alte naţiuni. ”

(Adam Smith, ,,Avuţia naţiunilor”)

ŞCOLI, CURENTE ŞI DIRECŢII DE CERCETATRE A TRECUTULUI ECONOMIC

KARL MARX

Karl Heinrich Marx (5 mai 1818, Trier, Germania – 14

martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost un filozof, istoric, economist,

sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al

teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut

o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea.

Karl Marx s-a inspirat din dialectica lui Hegel, deși i-a criticat vehement

concepția asupra filozofiei istoriei, descoperă materialismul și critica religiei în

lucrările lui Feuerbach, adoptă ideile socialist-utopice ale lui Saint-Simon și se

îndoctrinează cu economia politică modernă dezvoltată de Adam Smith. În

timp ce Hegel era un filozof idealist, Marx a urmărit să rescrie dialectica în

termeni materialiști. Pornind de la aceste izvoare el elaborează

treptat Materialismul istoric ca teorie științifică a analizei istorice a societății

(„Teze asupra lui Feuerbach”, 1845; „Ideologia germană”, 1846; „Mizeria

filozofiei”, 1847).

Marx ia contact cu mișcarea muncitorească și redactează împreună

cu Friedrich Engels „Manifestul partidului comunist” (1848), care are ca motto

celebrul apel: "Proletari din toată lumea, uniți-vă!". Ei au demonstrat că

introducerea şi perfecţionarea uneltelor, diviziunea muncii şi proprietatea

privată împart oamenii în clase sociale.

Marx a elaborat și o teorie a valorii: valoarea este expresia cantității de muncă

conținută de un produs. Profitul capitalismului – plusvaloarea - nu poate fi

creat decât de munca folosită de el. În condiţiile capitalismului, muncitorul nu-

şi vinde produsul muncii sale, ci capacitatea sa de muncă. Ceea ce produce

muncitorul aparţine proprietarului capitalist care l-a angajat. Muncitorului i se

plăteşte salariul şi nimic în plus. Întreprinzătorul capitalist nu îi plăteşte

muncitorului valoarea producţiei pe care acesta o creează. El îi plăteşte

muncitorului numai atât cât îi este necesar pentru a putea trăi şi produce în

continuare. Diferenţa dintre salariul de subzistenţă – plătit muncitorului – şi

valoarea creată de el în procesul producţiei reprezintă plusvaloarea, de care

depinde profitul capitalistului.

Expulzat din Germania, apoi și din Franța, se refugiază la Londra  unde își

petrece timpul în special în sălile de lectură ale bibliotecii de la British

Museum. Acolo înmagazinează cunoștințe teoretice cu care își dezvoltă mai

departe sistemul, având totuși puțin contact cu clasa muncitoare, al cărei

mentor avea să devină. Aici scrie „Luptele de clasă în Franța” (1850), „Bazele

critice ale economiei politice” (1858) și începe redactarea lucrării sale

fundamentale, „Capitalul” („Das Kapital”). Lucrarea este o analiză critică

a capitalismului, a aplicării sale în practică și este fundamentul ideologic

al marxismului.

În 1864, Marx este principalul diriguitor al Primei Internaționale Socialiste,

căreia îi dă ca obiectiv abolirea capitalismului. Pentru Marx, istoria omenirii se

bazează pe lupta de clasă: pentru a se elibera, proletariatul, victimă a

exploatării capitaliste, trebuie să se organizeze la nivel internațional, să

cucerească puterea politică și, în această fază de dictatură a proletariatului,

să realizeze desființarea claselor sociale, ceea ce, într-o fază superioară, va

duce de la sine la dispariția statului și la întemeierea societății comuniste.

Karl Marx a combinat şi sintetizat, într-o manieră originală, Economia Politică

Engleză, Filosofia Clasică Germană şi Socialismul Utopic Francez, creând un

sistem de gândire şi acţiune practică unitar şi cu o structură internă de o

logică riguroasă.

FRIEDRICH ENGELS

Friedrich Engels (28 noiembrie 1820 – 5 august 1895) a fost un filozof

politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine

cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor

al „Manifestului Partidului Comunist” (1848). Engels a editat mai multe volume

din „Das Kapital” („Capitalul”), după moartea lui Marx.

Engels s-a născut în oraşul Barmen din Renania la 28 noiembrie 1820. A

urmat şcoala din Barmen şi apoi liceul din Elberfeld. În 1841 a venit la Berlin

pentru a audia cursurile de la Universitatea din Berlin. În acest timp, în ceea

ce priveşte concepţiile sale filozofice, Engels s-a apropiat de hegelienii de

stînga, iar în politică era democrat-revoluţionar.

Engels a contribuit la jurnalele numite „Analele Franco-Germane”, care au fost

editate și publicate de  Karl Marx în Paris. După ce s-au întâlnit pentru prima

oară, au descoperit că au o viziune similară asupra capitalismului și au decis

să conlucreze mai strâns. După ce Marx a fost deportat din Franța în

ianuarie 1845, cei doi au decis să se mute în Belgia, unde exista o mai

mare libertate de expresie decât în alte țări din Europa.

În ianuarie 1846, Engels și Marx au pus bazele Comitetului de Corespondență

Comunistă. Planul lor era să-i unească pe liderii socialiști din toată Europa.

Socialiștii din Anglia, influențați de ideile lui Marx, au ținut o conferință

în Londra, unde au format o nouă organizație numită Liga Comunistă. Engels

a participat la conferință în calitate de delegat și a avut o mare influență

asupra dezvoltării strategiei de acțiune.

În 1847, Engels și Marx au început să scrie împreună o broșură, bazată pe

lucrarea lui Engels „Principiile Comunismului”. Broșura de 12.000 de cuvinte a

fost scrisă în șase săptămâni și era astfel concepută încât să facă teoria

comunismului accesibilă unui public cât mai larg. Lucrarea a fost

numită „Manifestul Comunist” și a fost publicată în februarie 1848. În martie,

atât Marx cât și Engels au fost expulzați din Belgia. S-au mutat în Köln, unde

au început să publice un ziar radical, „Noua Gazetă Renană”.

Engels a fost un participant activ la Revoluția din 1848, luând parte la revolta

din Elberfeld. Engels a luptat în campania Baden împotrivaprusacilor (iunie –

iulie 1849) ca adjutant al lui August Willich, care era conducătorul „Corpurilor

Libere” în revolta din Baden-Palatinate.

După 1849, atât Engels cât și Marx au fost siliți să părăsească țara și să se

mute la Londra. Autoritățile Prusiei au făcut presiuni asupra guvernului

britanic pentru a-i expulza pe cei doi, dar Prim-ministrul de atunci, John

Russell, nu a fost de acord cu cererea prusacă.

Numai cu banii pe care îi putea câștiga Engels, familia Marx a trăit în mare

sărăcie. Pentru a-l ajuta pe Marx cu ceva bani, Engels s-a reîntors la muncă

în fabrica tatălui său din Manchester, înainte de a se muta în Londra, în 1870.

După moartea lui Marx din 1883, Engels și-a dedicat restul vieții traducerii și

editării scrierilor lui Marx.

Totodată, a fundamentat teoria socialismului științific, sub denumirea

de materialism dialectic, prin cea mai relevantă dintre scrierile

sale, „Dezvoltarea socialismului de la utopie la știință” 1880, o broșură

rezumativă a lucrării sale de mai mari dimensiuni „Domnul Eugen Dühring

revoluționează știința”, cunoscută și ca „Anti-Dühring” 1878. În această carte,

Engels expune cele trei părţi constitutive ale marxismului: filozofia marxistă,

economia politică marxistă şi teoria socialismului ştiinţific. Friedrich Engels

murit în 1895, la Londra.

HENRI BERR

Henri Berr (31 Ianuarie 1863, Lunéville  -  19 Noiembrie 1954, Paris) a fost

unfilozof francez și un profesor de liceu, de asemenea cunoscut ca fiind

fondatorul jurnalului “Revue de synthèse historique”. Lui i se datorează

apariţia Şcolii sintezei istorice, mutând centrul de gravitate al studiului istoriei

în Franța, în conformitate cu idea lui de “sinteză”. În ciuda faptului că

conceptele lui nu erau recunoscute de academia de învățământ din perioada

respectivă, ceea ce a avut efecte adverse asupra carierei lui, acesta a avut un

impact enorm asupra tinerei generații de istorici.

Henri Berr s-a ridicat cu tărie împotriva istoriei mărunte, nesemnificative,

pozitiviste, propunând, în schimb, o reconstituire atotcuprinzătoare, sub formă

de sinteză, a trecutului. Preocupările lui Henri Berr pentru o astfel de istorie s-

au materializat într-o remarcabilă teză de doctorat: “La Synthèse des

connaissances et l'histoire”, precum şi întemeierea, în 1900, a Centrului

Internaţional de Sinteze de la Paris, care a editat publicaţia “Revue de

synthèse historique”.

Prin toate acestea, Henri Berr şi adepţii săi militau pentru o nouă direcţie de

cercetare a trecutului, cea a sintezei istorice, care să fructifice informaţiile şi

opiniile venite dinspre alte ştiinţe socio-umane. Rezultatul a fost găzduirea în

paginile revistei lui Berr a unor ample dezbateri la care au participat specialişti

din diferite domenii (istorie, filosofie, sociologie, psihologie, economie,

statistică etc.), precum şi publicarea unor lucrări ştiinţifice semnificative, cum

au fost cele ale sociologului François Simiand.

Apariţia colecţiei „L'evolution de l' humanité” dirijată de Henri Berr se deschide

prin cartea lui Lucien Febvre, „La Terre et l'evolution humaine” în care se

afirmă că în istorie condiţiile geografice nu sunt determinante, ele oferind

posibilităţi pe care oamenii le pot alege.

În epoca postbelică se continuă influenţa lui Henri Berr prin scrierile sale

teoretice, orientate împotriva istorismului german, tentativă căreia i s-a asociat

convergenţa disciplinelor şi ideea organizării cercetării. Henri Berr a conferit

istoriografiei franceze o nouă orientare în care s-au creat condiţiile pentru

afirmarea unor noi şi substanţiale deschideri spre istoria civilizaţiei.

LUCIEN FEBVRE

Lucien Paul Victor Febvre (n. 22 iulie 1878, Nancy, Meurthe-et-Moselle – d.

26 septembrie 1956,  Saint-Amour, Jura) a fost un istoric modernist francez.

El a înfiinţat în 1929, la Strasbourg, alături de Marc Bloch, revista

„Annales d'histoire économique et sociale”, când a apărut Școala franceză de

istorie economică din jurul revistei “Annales”, reacţionând împotriva istoriei

evenimenţiale şi militând pentru o istorie globală care să cuprindă întregul

tablou al civilizaţiei umane.

Studiază la Școala Normală Superioară din Paris, la secțiunea de Litere. În

1911 își susține teza de doctorat cu titlul „Philippe II et la Franche-Comté”, un

studiu de istorie regională prin care încearcă să definească formulele politice

și instituționale din provincia franceză în timpul celei de a doua jumătăți

a secolului al XVI-lea.

În 1922 publică lucrarea „La Terre et l’évolution humaine” în care abordează o

problemă epistemologică: care sunt influențele (“subtile”, “ multiple” și

“complexe”) ale geografiei asupra omului în general și asupra omului istoric în

particular. Lucrarea pledează împotriva determinismului, dar pentru un

“predeterminism”, pentru “posibilități” care lasă omului relativa autonomie.

În 1929, Lucien Febvre şi Marc Bloch, alături de Henri Pirenne şi Henri

Hauser, pun bazele revistei „Les Annales (Revue) d’ histoire économique et

sociale”. Obiectivele revistei erau clare, deşi nu a existat un manifest, în

sensul celor elaborate de istoricii „şcolii metodice”; istoricii grupaţi în jurul

revistei „Annales” doreau să spargă spiritul de specializare rigidă, în favoarea

pluridisciplinarităţii, cu deschiderea orizontului de investigaţie spre celelalte

ştiinţe umane; evident, ei doreau depăşirea stadiului dezbaterilor teoretice

(din „La Revue de synthèse”) prin realizări concrete.

Opera lui Febvre este de o extraordinară varietate cuprinzând probleme

teoretice ale istoriei, studii de istorie a civilizațiilor, a instituțiilor, a

mentalităților, istoria religiilor și probleme de istorie economică și socială.

Adversar al istoriei politice tradiționale, a promovat o istorie împotriva

evenimentului, axată pe marile probleme ale civilizației și având permanent în

centrul ei omul. Formula lui Febvre “omul măsura istoriei, singura sa măsură,

mai mult, rațiunea sa de a fi” a schimbat metodologic abordările în istorie.

Spre sfârșitul vieții, Lucien Febvre a reeditat o parte din cele 500 de articole

publicate în diferite reviste de-a lungul carierei sale în trei culegeri tematice:

„Au coeur religieux au XVI-siècle”, „Pour une histoire à part entière” și

„Combats pour l’histoire”. Ele sunt în cea mai mare parte reflexii metodologice

prin care Lucien Febvre poate fi considerat un istoric care pune probleme și

nu un istoric ce epuizează a inventaria.

MARC BLOCH

Marc Bloch (n. 6 iulie 1886, Lyon - d. 16 iunie 1944, Saint-Didier-de-Formans

(Ain)) a fost un istoric francez, membru al Rezistenței. El a înfiinţat în 1929, la

Strasbourg, alături de Lucien Febvre, revista „Annales d'histoire économique

et sociale”, când a apărut Școala franceză de istorie economică din jurul

revistei “Annales”, reacţionând împotriva istoriei evenimenţiale şi militând

pentru o istorie globală care să cuprindă întregul tablou al civilizaţiei umane.

Marc Bloch a absolvit Școala Normală Superioară la Paris după care și-a

continuat studiile la Dresda și Berlin unde se inițiază în metodologia de lucru

germană. A fost profesor de istorie laMontpellier și Amiens, apoi din 1919

conferențiar la Strasbourg, universitate considerată vitrina inteligenței

franceze la începutul secolului. În 1920 își susține teza de doctorat cu

lucrarea „Rois et serfs, un chapitre d’histoire capétienne”. Rămâne la

Strasbourg până în 1936, dată la care este ales profesor la Sorbona, la

catedra de istorie economică. Cartea lui Marc Bloch, „Regii taumaturgi”

publicată în 1924 încearcă să analizeze un aspect mai puțin cunoscut al

mentalităților medievale - credința în puterea vindecătoare a monarhilor.

În 1929, Marc Bloch şi Lucien Febvre, alături de Henri Pirenne şi Henri

Hauser, pun bazele revistei „Les Annales (Revue) d’ histoire économique et

sociale”. Obiectivele revistei erau clare, deşi nu a existat un manifest, în

sensul celor elaborate de istoricii „şcolii metodice”; istoricii grupaţi în jurul

revistei „Annales” doreau să spargă spiritul de specializare rigidă, în favoarea

pluridisciplinarităţii, cu deschiderea orizontului de investigaţie spre celelalte

ştiinţe umane; evident, ei doreau depăşirea stadiului dezbaterilor teoretice

(din „La Revue de synthèse”) prin realizări concrete.

În „Caracterele originale ale istoriei rurale franceze” (din 1931), în care analiza

structurile agrare din Occident (formele de arendare a pământului, de

repartizare şi exploatare a acestuia), nu politicile agrare ale administraţiilor

Sinteza finală a autorului a fost lucrarea „Societatea feudală” în două volume

publicate între 1939 și 1940. Aceasta este lucrarea în care erudiția, viziunea

de ansamblu și ingeniozitatea demonstrațiilor se îmbină armonios.

Ultimul său manuscris, „Apologie pour l’Histoire ou Métier d’historien” a fost

redactat rapid și cu puține note, între 1941-1942, și editat prin grija lui Lucien

Febvre. Această carte a cunoscut un succes internațional enorm considerată

a fi testamentul istoricului, sintetizat printr-un singur verb - “a înțelege”.

FERNAND BRAUDEL

Fernand Braudel (n. 24 august 1902 – d. 27 noiembrie 1985) a fost un istoric

francez. A aparținut curentului cunoscut drept Școala franceză de istorie

economică din jurul revistei “Annales” care reacţiona împotriva istoriei

evenimenţiale şi militând pentru o istorie globală care să cuprindă întregul

tablou al civilizaţiei umane.

Moștenitorul lui Lucien Febvre, Braudel a știut cel mai bine să fructifice

patrimoniul intelectual și instituțional al Annales, dându-le o dimensiune

internațională. Fiul unui învățător din Lorena, celebrul istoric de mai târziu

invoca, de câte ori avea posibilitatea, anii de formare în satul său natal, unde

învățătorii săi povesteau “istoria Franței ca și când ar celebra o slujbă

religioasă”.

Fernand Braudel este prin lucrarea „Mediterana și lumea mediteraneană în

timpul lui Filip al II-lea” artizanul conceptului de timpi istorici. Lucrarea lui

Braudel este una clasică a „Analelor”; ea a însemnat transformarea, după

întâlnirea cu Lucien Febvre, a unui subiect de teză banal (politica

mediteraneană a lui Filip al II-lea), într-una din cele mai originale anchete din

istorie, o bulversare a perspectivelor, o lucrare de mare anvergură, cu o

cercetare sistematică a arhivelor din oraşele Mediteranei.

În 1979 este publicată a doua sa sinteză, „Civilisation matérielle, économie et

capitalisme (XV-XVIII siècles)”, în care autorul abordează problema

progresului civilizațiilor descriind la scară europeană și apoi mondială lenta

ascensiune a capitalismului începând cu “structurile cotidianului”, apoi cu

“jocurile schimbului” și în fine cu “timpul lumii”. Toate studiile metodologice ale

lui F. Braudel sunt cuprinse în lucrarea „Ecrits sur l’Histoire”.

JAQUES LE GOFF

Jacques le Goff (n. 1924) este un istoric francez contemporan, preşedinte la

École des hautes études en sciences sociales (1975-1977) şi autor a

numeroase studii consacrate Evului Mediu, fiind adeptul unei istorii totale, în

care „consideraţiile materiale şi cultura se întrepătrund în cadrul analizei

socioeconomice a societăţii”. Format în disciplina ştiinţifică riguroasă a Şcolii

normale superioare din Paris, fost membru al Şcolii franceze de la Roma,

Jacques LeGoff este profesor (director de studii) la Şcoala practică de înalte

studii, instituţie universitară consacrată iniţierii în cercetarea ştiinţifică.

Dacă articolele sale de specialitate l-au facut repede cunoscut în cercurile

medieviştilor, o notorietate mai largă i-au procurat-o două cărţi apărute în

1956 şi 1957, intitulate, cea dintâi, „Negustori şi bancheri din Evul Mediu”

(Paris, Presses Universitaires de France), iar cea de a doua, „Intelectualii în

Evul Mediu” (Paris, Editions du Seuil). Amândouă erau lucrări de mici

proporţii, dar de o mare densitate de idei şi capacitate de sinteză.

În „Civilizaţia Occidentului medieval”, partea din Evul Mediu asupra căreia

stăruie cercetarea este perioada care merge de la sfârşitul veacului al X-lea

pâna la începutul celui de al XIV-lea, din momentul când societatea feudală

apare constituită şi până când ea intră în criza veacului al XIV-lea.

În fapt, Jacques Le Goff este unul din cei mai de seamă reprezentanţi ai Școlii

franceză de istorie economică din jurul revistei „Annales”, o şcoală istorică ce

tinde către o istorie globală a societăţilor umane, care să lumineze omul social

în totalitatea manifestărilor sale, de la cele de caracter economic până la

formele vieţii mentale şi afective, ca şi în legăturile lui de permanentă

interdependenţă cu mediul fizic si biologic înconjurător. Jacques Le Goff a fost

chemat in 1967 să ia loc in comitetul de direcţie al revistei „Annales”.

ROBERT FOGEL

Robert Wiliam Fogel (n. 1 iulie 1926 – d. 11 iunie 2013) a fost un

economist american. În anul 1993, a câștigat împreună cu Douglass

North Premiul Nobel datorită preocupărilor pentru cercetarea şi explicarea

fenomenelor economice contemporane din perspectiva trecutului economic.

În urma acestor demersuri, s-a creat pentru cercetătorii din domeniul

trecutului economic (istorici şi economişti) posibilitatea implementării în cadrul

cercetării istorice a conceptelor, metodelor şi modelelor proprii ştiinţei

economice.

DOUGLASS NORTH

Douglass C. North (n. 1920) este un economist american. În anul 1993, a

câștigat împreună cu Robert W. Fogel Premiul Nobel pentru cercetări în

istoria economiei prin aplicarea teoriilor economice și a metodelor cantitative

pentru explicarea schimbărilor economice și instituționale.

Cele mai importante lucrări ale lui Douglass North sunt: „Institutional Change

and American Economic Growth” (Cambridge University Press, 1971) , „The

Rise of the Western World: A New History” (1973), „Growth and Welfare in

the American Past, Prentice-Hall” (1974), „Structure and Change in Economic

History” ( Norton, 1981), „Institutions, Institutional Change and Economic

Performance” (Cambridge University Press, 1990), „Empirical Studies in

Institutional Change” (Cambridge University Press, 1996 editată alături de

Lee Alston şi Thrainn Eggertsson), „Understanding the Process of Economic

Change” (Princeton University Press, 2004).

PREMIUL NOBEL PENTRU ECONOMIE

Premiul pentru științe economice al Băncii Centrale Suedeze în memoria lui

Alfred Nobel  - de obicei prescurtat, impropriu, ca Premiul Nobel pentru

Economie  - este acordat anual pentru contribuții excepționale în

domeniul științelor economice și este considerat drept unul dintre cele mai

prestigioase premii în acest domeniu. Nu este unul dintre premiile

Nobel fondate prin testamentul lui Alfred Nobel, dar este asimilat cu

ele. Premiul a fost fondat în 1968 de Banca Centrală Suedeză, la cea de-a

300-a aniversare a băncii, în memoria lui Alfred Nobel.

Premiul Nobel pentru Economie  este finanţat de Banca Centrala a Suediei,

spre deosebire de celelalte premii, care sunt finanţate de Fundaţia Nobel.

Laureații premiului pentru științe economice sunt selectați, ca și laureații

premiilor pentru fiziologie sau medicină, fizică și chimie, după aceleași criterii,

de un comitet al Academiei Regale Suedeze de Științe. A fost acordat pentru

prima oară în 1969 economiștilor Jan Tinbergen și Ragnar Frisch pentru

„descoperirea și utilizarea modelelor dinamice în analiza proceselor

economice”.

Premiul Nobel pentru Economie pe anul 2013 a fost atribuit profesorilor

americani Eugene Fama, Lars Peter Hansen și Robert Shiller pentru lucrările

lor în domeniul analizei prețurilor pe piețele financiare. Recompensa acordată

de academia suedeză dovedeşte că graţie lucrărilor lui Fama, Hansen şi

Shiller, “este posibil de prevăzut cursul general al preţurilor acţiunilor şi

obligaţiunilor pe perioade lungi de timp, precum trei până la următorii cinci

ani”.

Comunicatul Academiei Regale de Ştiinţe a Suediei nu uită să menţioneze că

astfel de predicţii, dar pe perioade scurte, cum ar fi zile sau săptămâni, sunt

imposibil de făcut. "Nu există nicio modalitate de a anticipa preţurile acţiunilor

şi obligaţiunlor pentru următoarele câteva zile sau săptămâni. Dar este posibil

să fie previzionată direcţia largă a acestor preţuri pe perioade mai

îndelungate, precum următorii 3-5 ani", au postulat şi demonstrat cei trei de-a

lungul carierelor academice.

Cei trei laureaţi - Eugene Fama, Lars Peter Hansen (profesori de ştiinţe

economice la Universitatea din Chicago) şi Robert Shiller (profesor la

Universitatea Yale), au pus bazele explicării evoluţiei preţurilor activelor, în

funcţie de variaţia riscului şi a atitudinii faţă de risc, precondiţionări

comportamentale şi tensiuni în piaţă.

Eugene Fama şi câţiva colaboratori au început încă din anii '60 să

demonstreze că preţurile acţiunilor sunt aproape imposibil de anticipat

pe termen scurt, iar piaţa se adaptează rapid la informaţii nou apărute.

Aceste concluzii au avut un impact semnificativ asupra cercetării care a

urmat în domeniu şi a schimbat practicile din pieţe, unul dintre cele mai

vizibile efecte fiind apariţia fondurilor mutuale adaptate la evoluţia

componentelor indicilor bursieri, se arată în comunicat.

La începutul anilor '80, Robert Shiller a demonstrat că, deşi preţurile acţiunlor,

obligaţiunilor şi ale altor active financiare sunt aproape imposibil de anticipat

pe termen scurt, proiecţiile pe perioade mai îndelungate sunt posibile. Lars

Peter Hansen a dezvoltat o metodă statistică potrivită pentru testarea teoriilor

raţionale asupra preţurilor activelor, contribuind la înţelegerea

comportamentului investitorilor.

Anul trecut, premiul Nobel pentru şfiinţe economice a fost acordat eonomiştilor

americani Alvin E. Roth şi Lloyd S. Shapley pentru cercetările acestora în

ceea ce priveşte eficientizarea activităţii pieţelor şi îmbunătăţirii raportului de

adecvare a ofertei la cerere.

Pentru oamenii de ştiinţă, obţinerea unui premiu Nobel aduce în atenţia

opiniei publice rezultate şi teorii cunoscute predominant în mediul academic,

care pot influenţa decizii de politică economică. Printre laureaţii premiului

Nobel pentru ştiinţe economice se numără Milton Friedman, Amartya

Sen, James Tobin, Paul Krugman, Robert Solow sau Friedrich August

von Hayek.

APARIŢIA MONEDEI ŞI ÎNCEPUTURILE ECONOMIEI MONETARE

Depistaţi şi prezentaţi la seminar citate semnificative privind moneda şi

importanţa ei economică.

„Dacă vrei să aflii valoarea banilor, încearcă să te împrumuți. Creditorii au

memorie mai bună decât datornicii.”

„Nu uita: Timpul înseamnă bani.” 

(Benjamin Franklin)

„Valoarea de bază a banilor stă în faptul că omul trăiește într-o lume în care

banii sunt supraestimați.”

(Henry Louis Mencken)

„Aproape fiecare om știe să câștige bani, dar nici măcar unul dintr-un milion

nu știe cum să îi cheltuiască.”

(Henry David Thoreau)

„Banii sunt expresia concentrată a avuției sociale, a muncii sociale. Banii sunt

un titlu care permite perceperea unui tribut de la toți oamenii muncii, banii

sunt o rămășiță a exploatării de ieri.”

(Vladimir Ilici Lenin)

„Banii, acel nerv al tuturor lucrurilor, vor avea totdeauna cea mai puternică

înrudire asupra mersului tuturor afacerilor, încât condiția cea dintâi a oricărei

bune cârmuiri va fi o înțeleaptă mânuire a finanțelor statului.”

(A.D. Xenopol)

„O afacere care produce doar bani este o afacere slabă.”

(Henry Ford)

„Liniștea financiară nu înseamnă achiziționarea diverselor lucruri. Înseamnă

să înveți să trăiești cu mai puțin decât produci, ca să poți să dai bani înapoi și

să mai rămâi cu alți bani pe care să îi investești. Nu poți câstiga până nu faci

asta.”

(Dave Ramsey)

„Nu-ți pune încrederea în bani, dar pune-ți banii acolo unde ai încredere.”

(Oliver Wendell Holmes)

„Când eram tânăr, credeam că banii și puterea mă vor face fericit. Aveam

dreptate. ”

(Bill Gates)

„Când este vorba de bani, toți sunt de aceeași religie.”

(Voltaire)

ECONOMIA ÎN EVUL MEDIU

Ce este porto-franco şi zona liberă?

Prin zona economică liberă se desemnează un “port liber”, “un depozit liber”,

“un aeroport liber”, aflate pe teritoriul unei ţări sau în zona de frontieră a două

sau mai multe state, în care sunt eliminate o serie de taxe şi restricţii vamale

obişnuite altfel.

Din punct de vedere al macroeconomiei, zona liberă reprezintă “un port,

aeroport sau o parte din teritoriul naţional în care comerţul este liberalizat prin

desfiinţarea oricăror restricţii cantitative sau taxe vamale”.

Un port liber (sau porto-franco) este un port aflat într-o zonă economică liberă,

cu o jurisdicție mai relaxată comparativ cu țara în care este localizat. Aceasta

înseamnă, în mod normal, să fie scutit de taxe vamale sau să aibă un regim

vamal special cu reglementări vamale favorabile. La început, unele porturi se

bucurau și de autonomie politică.

Statutul de zonă liberă desemnează un spațiu geografic din interiorul unei țări

exceptat de la regimul vamal, unde nu se percep taxe vamale de import și

unde se aplică o politică fiscală specială.

Zonele libere se clasifică după mai multe criterii: după natura operațiunilor

(zone libere portuare scutite de impozite, zone libere comerciale, zone de

tranzit, zone libere industriale de export, zone economice speciale); după

destinația mărfurilor (pentru depozitare și antrepozitare, pentru prelucrare);

după modul de asigurare a transportului (un singur tip de transport, tipuri

combinate de transport); după modul de finanțare (susținute din resursele

bugetare centrale, susținute de agenții privați, finanțare mixtă).

Activitățile economice ce se pot efectua în zona liberă sunt: manipularea,

depozitarea, sortarea, măsurarea, ambalarea, condiționarea, prelucrarea,

asamblarea, fabricarea, marcarea, testarea, licitarea, vânzarea, cumpărarea,

expertizarea, repararea, dezmembrarea, etc.

De asemenea, aici se desfășoară o serie de activități financiar-bancare, de

transporturi și expediții și alte prestări de servicii specifice zonei.

Încă de demult zonele libere erau cunoscute sub denumirea de porturi libere,

dar originea lor nu este bine datată. Primul port liber la Marea Mediterană,

Cartagina, este menţionat încă din anul 814 î.e.n. Zone libere comerciale au

existat în China, Grecia, Roma Antică, zona Mediteranei, coasta de vest a

Africii şi a Feniciei.

Aproape 70 de oraşe din nordul Europei, aflate la încrucişarea unor

importante drumuri comerciale, se bucurau de statutul de oraş liber pentru

comerţul cu mărfuri încă din sec. XIII, toate fiind cuprinse în Liga Hanseatică.

Primele porturi libere italiene au fost Toscana (1547) şi Livorno (1696). Sec.

XVIII şi XIX cunosc o adevarată proliferare de porturi libere: Gibraltar (1704),

Civita Vecchia (1732), Bangkok (1782), Singapore (1819), Hong Kong (1842),

Macao (1849). În Franţa, Marsilia este declarat porto-franco în timpul lui

Ludovic al XIV-lea (1669), iar în 1860 este declarată zona liberă Haute -

Savoie. La sfârşitul sec. XIX, Italia declară Genova zona liberă, Danemarca -

Copenhaga, iar Grecia - Salonicul. Cele mai multe zone libere au fost

realizate în sec. XX, când sunt încheiate şi primele acorduri de comerţ liber

între state.

ECONOMIA ÎN EVUL MEDIU

Ce este lombardarea?

Lombardul este un împrumut sau avans de bani având drept garanție efecte

publice (titluri de rentă, obligațtiuni, acțiuni, etc.), obiecte de valoare depuse

ca gaj. Se mai numește Lombard instituția de credit care acordă astfel de

împrumuturi.

Lombarzii, care locuiau în nordul Italiei (în Lombardia), au devenit, începând

cu secolul al XII-lea, principalii mânuitori de bani, care deţineau o întinsă reţea

de case de schimb monetar şi credit în principalele centre comerciale din

Italia, Franţa, Anglia, acordând împrumuturi îndeosebi suveranilor, care le

gajau prin privilegiile regale. Pe baza acestora, se acorda cămătarilor dreptul

de a se stabili în anumite localităţi, de a desfăşura activităţi specifice muncii

lor, sub protecţia suveranului, de a percepe o serie de dări şi taxe vamale,

conturându-se astfel o practică financiar-bancară, care, după numele

iniţiatorilor ei, se numeşte şi astăzi lombardare.

Lombardarea este acțiunea de a depune în gaj efecte publice, obiecte de

valoare, ca garanție de împrumut.

Operațiunile de lombardare reprezintă contractarea de împrumuturi pe

garanții constituite din efecte publice (hârtii de valoare emise de stat, precum

și obligațiuni, acțiuni, bonuri de tezaur), împrumuturi ce asigură băncilor

comerciale noi resurse de la banca de emisiune, valorificându-și astfel hârtiile

de valoare deținute.

LUCRĂRI REPREZENTATIVE PRIVIND CRIZELE ECONOMICE

Ce cărți în limba română scrise de autori români sau traduse cunoașteți

despre crizele economice?

Apostol, Daniel, „Criza, a cincea putere in stat – Managementul crizelor

politice și economice, reflectat în presa timpului în România anilor 1930-1939”

Bădescu, Ilie Ciprian, „Criză și fiscalitate – Ocupare și fiscalitate în societățile

îndatorate”

Beck, C.H., „Restructurarea firmelor în condiții de criză”

Berca, Alex, „Crizele economice și ciclicitatea lor”

Coşea, Mircea, „Criza noastră cea de toate zilele”

Daianu, Daniel, „Capitalismul încotro? Criza economică,mersul

ideilor,instituții”

Dochia , Aurelian, „Fragmente de criză ”

Glăvan, Bogdan, „Împotriva curentului – Însemnări despre criza financiară

actuală”

Hrebenciuc, Andrei, „Iluzia.Erou și antierou în crizele economice”

Krugman, Paul, „Opriți această depresiune – ACUM!”

Lybeck , Johan A., „Istoria globală a crizei financiare (2007-2010) ”

Malita, Mircea, Georgescu, Călin, „România după criză ”

Morris, Charles R., „Criza de un trilion de dolari”

Muller, Dirk, „Crashkurs - manual de criză”

Soros, George, Buffett, Warren, Volcker, Paul, „Criza economică și profeții ei ”

Soros, George, „Supremația americană: un balon de săpun”

Stiglitz , Joseph E., „În cădere liberă – America, piața liberă și prăbuşirea

economiei mondiale ”

Vasilescu, Adrian, „Biletul de ieșire din criză”