Lista completa de subiecterevizuită

Cele cu roşu nu mai sunt obligatorii deoarece nu le-am mai cuprins in suportul de curs pentru examen. Argumentul în favoarea acestei decizii este faptul că studenţii care au venit la prima dată de examen nu ar fi avut informaţiile necesare (din suportul de curs) pentru elaborarea acestora. Prin urmare, pentru a asigura aceleasi condiţii de examen pentru toţi studenţii am renunţat la ele.

1.Behaviorismul - asumptii fundamentale2.Psihanaliza: asumptii fundamentale si principiile care definesc acest model explicativ3.Caracteristicile mecanismelor defensive din perspectiva psihanalitica (+ exemplificare una dintre acestea la alegere)4.Explicarea gestaltista versus abordarea behaviorista a invatarii5.Izomorfismul psihofizic6.Rolul conditionarii in formarea reactiilor emotionale7.Psihologia individuala (Alfred Adler – accent pe sentimentul de inferioritate - complexul de inferioritate)8.Psihologia umanista - asumptii fundamentale9. Sinele, Sinele ideal (vezi Carl Rogers)10. Consistenta si congruenta Sinelui (C. Rogers)11.Rolul lui Piaget in dezvoltarea psihologiei cognitive12. Psihologia cognitiva: asumptii fundamentale13. Politropia psihologiei (Mircea Miclea)14.Perspectiva fenomenologica (vezi Ed. Husserl)15. Localizationism versus Echipotentialism (vezi cursuri neurostiinte semestrul I unde sunt abordate aceste perspective)16. Perspectiva biologica si determinismul materialist17. De comentat urmatorul citat: "Esenta behaviorismului este aceea de a pune in ecuatie teoria cu practica, intelegerea cu predictia si produsele umanitatii cu tehnologia sociala"

1

PSIHANALIZA

Psihanaliza este prima dintre teoriile psihodinamice. Asumpţiile de bază ale

teoriilor psihodinamice sunt:

1. comportamentul este motivat (cauzat) de procese mentale, unele dintre

acestea operând în afara conştienţei

2. comportamentul este văzut ca aparţinând unei structuri unitare, coerente –

personalitatea, care reflectă atât motivaţia curentă cât şi experienţele trecute

Termenul de psihanaliză este folosit de Freud în trei accepţiuni:

a) procedeu de investigare a proceselor psihice.

b) metodă de psihoterapie a nevrozelor

c) teorie despre psihicul uman normal şi patologic.

Astăzi, termenul psihanaliză are următoarele accepţiuni:

1. o teorie a personalităţii, mai exact o teorie despre funcţionarea psihologică centrată

pe procesele mentale inconştiente

2. o metodă de investigaţie a funcţionării psihologice a individului bazată pe

explorarea asociaţiilor libere pe care acesta le realizează; această investigaţie este de

natură terapeutică

3. o metodă de tratament a unor manifestări de natură psihopatologică incluzând mai

ales nevrozele simptomatice (precum: stările de anxietate, tulburarea obsesiv-

compulsivă şi patologia disociativă isterică); inhibiţiile sexuale şi preversiunile

(“paraphilias”) şi tulburări de personalitate. Psihanaliza a fost de asemenea aplicată

(de obicei în formele sale ulterioare modificate) în tratarea unor tulburări de

personalitate severe, stări psihosomatice şi tulburări psihotice.

Toate aceste trei aspecte ale psihanalizei a fost dezvoltate de Freud şi se regăsesc

în teoriile pe care acesta le-a elaborat cu privire la: dinamica inconştientului,

dezvoltarea şi structura personalităţii, psihopatologie, metodologia investigaţiei

psihanalitice, iar metodele de tratament descoperite influenţează încă cercetările din

2

acest domeniu (fie prin preluarea şi modificarea anumitor aspecte care le caraterizează,

fie prin controversele pe care le-a generat).

Dacă suntem atenţi la accepţiunile termenului psihanaliză pe care Freud le-a

descris ne putem da seama că abordarea psihanalitică este un model explicativ al

funcţionării psihicului uman menit să dea seama atât de comportamentul considerat

“normal” cât şi de cel patologic. Astăzi nu considerăm ca fiind un element de noutate

faptul că un model explicativ al psihismului uman este în acelaşi timp fundamentul unei

intervenţii terapeutice. Dar, în perioada în care Freud a început să-şi elaboreze teoriile

încă nu se instiuise o teorie unitară asupra psihicului uman cu valenţe explicative în

domeniul clinic. În continuare vom prezenta principiile care caracterizează demersul

psihanalitic, urmând ca pe baza acestora să răspundem la următoarea întrebare: cum s-a

născut psihanaliza? (care au fost factorii care au contribuit la apariţia acestei abordări,

denumită prima forţă în psihologie).

Modelul explicativ psihanalitic elaborat de Freud este fundamentat de următoarele

principii: (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009):

1. Determinismul psihic: orice comportament are o cauză care aparţine domeniului

mental.

2. Importanţa proceselor inconştiente. Rolul cauzal pe care Freud îl atribuie

proceselor inconştiente în determinarea personalităţii noastre şi a

comportamentelor pe care le exercităm a făcut ca mulţi cercetărori să se refere la

teoria psihanalitică denumind-o teorie a inconştientului.

3. Continuitatea dintre comportamentele normale şi cele patologice. Freud a luptat

pentru încetăţenirea ideii că tulburările psihice pot fi explicate prin înţelegerea

unor mecanisme fundamentale după care funcţionează psihismul uman.

4. Valoarea datelor clinice. Cariera lui Freud a gravitat în jurul statutului său de

terapeut. Datele obţinute prin observaţiile clinice sunt cele pe care şi-a

fundamentat teoria.

La acestea se adaugă două idei cheie care descriu abordarea psihanalitică:

3

1. Psihicul este un mecanism care necesită un anume tip de energie pentru a

funcţiona. Acest tip de energie este numit de Freud energie psihică sau libido.

Principala sursă a acestei energii se regăseşte în inconştient.

2. Conflictul psihic caracterizează funcţionarea sistemului psihic, care, vom vedea,

că este contituit din trei instanţe (Id, Ego. Supraego).

Sumarizând cele menţionate anterior reiese că în abordarea psihanalitică obiectul de

studiu al psihologiei este investigarea mecanismelor inconştiente şi a dinamismului

care caracterizează funcţionarea sistemului psihic.

Apariţia acestui curent de gândire este strâns legată de felul în care Freud a reuşit

să contopească într-o formă nouă aceste idei care apăruseră deja în sânul filosofiei, a

practicii clinice franceze şi în psihofizică. Prezentate într-o formă succintă antecedentele

teoriei psihanalitice sunt: tematica inconştientului, darwinismul, dinamismul

(energetismul) şi ideea de conflict. La acestea se adaugă un eveniment important din

cariera lui Freud: perioada de 6 luni petrecută de către acesta la Salpêtrière (1885-1886)

sub îndrumarea lui Charcot, care la acea vreme era unul dintre cei mai cunoscuţi

neurologi din Europa.

I. CERCETĂRI ANTERIOARE ŞI EVENIMENTE CARE AU CONTRIBUIT

LA APARIŢIA PSIHANALIZEI

A. Tematica inconştientului

Tematica inconştientului a fost abordată înainte de Freud în literatură, filosofie şi

psihologie. Filosofii ale căror concepţii au influenţat gândirea lui Freud sunt: Leibniz

(1646-1716), Herbart (1776-1841), Schopenhauer (1788-1860) şi K. E. Von Hartmann

(1842-1906) (B. R. Hergenhahn, 2000)

Leibniz susţinea existenţa unor grade diferite de conştiinţă. Monadele – elemente

ultime ale realităţii, ale universului sunt entităţi psihice lipsite de extensiune şi de

consistenţă materială. Esenţa acestora constă în activitatea pe care o generează şi care, la

nivelul conştiinţei, capătă forma voinţei şi a gândirii. Leibniz considera că acestă

activitate este prezentă în mod continuu în toate procesele spiritului, începând cu

4

percepţiile obscure sau inconştiente, care sunt prezente chiar şi în lumea anorganică, şi

ajung la nivelul gândirii raţionale. Important de reţinut este faptul că Leibniz considera că

nu este firesc să reducem viaţa psihică numai la procesele conştiente.

Johann Herbart considera că o idee poate apărea la nivel conştient dacă ea este

compatibilă şi congruentă cu celelalte idei existente la nivelul conştiinţei. Ideile

incongruente care nu pot exista decât în inconştient au fost numite de Herbart idei

inhibate. Aceste idei luptă pentru a ajunge la conştiinţă.

Arthur Schopenhauer considera că adevărata forţă internă care determină viaţa

psihică a omului este voinţa a cărei natură este inconştientă.Voinţa este cea care forţează

intelectul să o asculte. Schopenhauer compară relaţia dintre voinţa inconştientă şi intelect

cu imaginea unui orb puternic care duce în spate un schilod care vede. Această analogie

este asemănătoare cu metafora pe care a folosit-o Freud încercând să explice relaţia care

există între inconştient şi Eu (inconştientul este asemănat cu un cal plin de forţă şi greu de

stăpânit care încercă să scape de călăreţul său – Eul).

Ideea că inconştientul este regiunea cea mai extinsă parte a minţii noastre a fost

formulată de Fechner, care a folosit în acest sens metafora icebergului (mintea e asemeni

unui iceberg a cărui vârf, reprezintă conştiinţa – aproximativ 1/10 din întreg, iar restul

reprezintă inconştientul.

B. Tematica dinamismului

Helmholtz (1821–1894) considera că organismul este un sistem energetic ale cărui

mecanisme pot fi explicate în întregime pe baza principiilor fizice. Acest sistem

funcţionează asemeni unui mecanism care primeşte a anumită cantitate de energie pe care

o converteşte în acţiuni. Energia consumată de organism pentru a supravieţui respectă

principiul conservării energiei (cantitatea de energie folosită de organism pentru a

funcţiona este aceeaşi cantitate de energie pe care o primeşte în mediu). Freud a preluat

acestă idee a sistemului energetic pe care o va aplica psihismului uman. Spre deosebire

de Helmholtz care avea o viziune materialistă incorporată într-un model explicativ

biologic, Freud va dezvolta o perspectivă explicativă psihologică menită să explice

funcţionarea psihismului uman. Astfel, influenţat de Brentano (1838–1917), unul dintre

profesorii săi de la Universitatea din Viena, care considera factorii motivaţionali ca fiind

foarte importanţi în determinarea proceselor mentale, Freud va folosi ca principiu

5

fundamental în explicarea dinamismului psihic forţele motivaţionale. Pentru a identifica

forţele motivaţionale de bază, Freud a folosit ideea centrală a darwinismului, şi anume că

oamenii, asemeni celorlate animale sunt motivaţi mai degrabă de instincte decât de

raţiune, iar cele mai puternice, pe care Freud le-a folosit în explicare personalităţii umane,

vor deveni cele sexuale şi, repectiv, cele agresive.

C. Ideea conflictului

Ideea existenţei unui conflict între partea raţională şi iraţională a fiinţei noastre a fost

formulată de Nietzsche (1844–1900). În ultimii ani cercetările asupra corespondenţei lui

Freud au scos la iveală, în ciuda faptului că în anumite circumstanţe Freud nega că ar fi

citit lucrări scrise de Nietzsche, influenţa pe care acesta a avut-o asupra gândirii lui

Freud. Pe lângă ideea conflictului care caracterizează relaţia dintre raţional-iraţional se

mai regăsesc şi alte concepte care au devenit ulterior constructe fundamentale ale

paradigmei psihanalitice: sublimarea, represia. (S.Greer, 2002)

D. Practica clinică

La Viena, Freud a făcut practică clinică sub îndrumarea neuro-anatomistului

Theodore Meynert (1833–1898) cercetând cu precădere aspecte legate de diagnosticarea

anumitor tulburări cerebrale. La recomandarea lui Meynert, Freud a obţinut o bursă de 6

luni la Paris unde a studiat cu Charcot. La acea vreme neurologul francez era deja

renumit pentru aplicarea hipnozei în tratarea isteriei. Simptomele descrise de pacienţi

erau centrate pe anumite incapacităţi fizice (amorţeli, paralizii etc), cărora nu li se

identifica o cauză la nivel biologic. Charcot considera că o posibiliă cauză a acestei

tulburări este o traumă pe care pacientul a avut-o înainte de declanşarea simptomelor.

Reîntors la Viena a început să popularizeze aceste idei care au întâmpinat rezistenţa

Asociaţiei Medicale Vieneze. Încă înainte de a pleca în Franţa, Freud s-a împrietenit cu

Joseph Breuer (1842-1925) care începând cu anul 1880 avea sub tratament o pacientă,

cunoscută sub numele de Anna O., care avea o serie de simptome asociate cu isteria

(paralizie temporară a braţelor şi picioarelor, tulburări de vedere şi vorbire, pierderi de

memorie, dezorientare). Simptomele Annei au apărut după moartea tatălui său, pe care ea

îl veghease în ultimele momente ale vieţii; Breuer a descoperit folosind hipnoza că

simptomele pacientei sale se legau într-un fel sau altul de acest eveniment traumatic. În

tratament a folosit metoda cathartică (catharsis-purificare) al cărei scop era ca prin

6

discuţiile cu pacientul să se identifice originea traumatică a unor simptome. Breuer a

descoperit că acestă metodă, pe care Anna O. o denumea “talking cure” sau “chimney

sweeping” funcţionează în timpul transei hipnotice sau atunci când pacienta era într-o

stare de relaxare foarte puternică. În timpul tratamentului Breuer a descoperit că pacienta

a început să i se adreseze terapeutului ca şi cum acesta ar fi tatăl său şi de asemenea că el

însuşi a început să dezvolte anumite emoţii faţă de pacienta sa (mai târziu aceste

fenomene au fost denumite transfer şi contratransfer). (B. R. Hergenhahn, 2000).

În anul 1895 Breuer împreună cu Freud au publicat lucrarea Studii asupra isteriei

prin care se consideră că s-a semnat actul de naştere al psihanalizei. În anumite aspecte

cei doi autori au păreri diferite, poate din acest motiv şi-au scris concluziile separat la

finalul acestei lucrări. Freud considera la acea vreme că o persoană cu viaţă normală din

punct de vedere sexual nu poate deveni nevrotică, pe când Breuer considera că orice

traumă poate să consitutie factorul cauzal în declanşarea acestui tip de tulburare. (B. R.

Hergenhahn, 2000). Dar cel mai important aspect care diferenţiază cei doi cercetători este

faptul că Freud, spre deosebire de Breuer, a renunţat la hipnoză datorită anumitor

inconveniente cum ar fi de pildă dificultatea de a hipnotiza anumiţi pacienţi şi dificultatea

de a discuta cu unii dintre aceştia elementele descoperite în timpul procedurii.

Distanţându-se de Breuer, Freud a început să folosească alte metode, în special metoda

asociaţiilor libere care permite psihologului să fie în adevăratul sens al cuvântului

psihanalist. Propriu-zis de la hipnotism Freud mai face un pas şi anume descoperă terapia

analizei psihice – psihanaliza.

II. Doctrina psihologică freudiană şi terapia psihanalitică

A. Structura personalităţii

În primele sale teoretizări Freud a oferit un model topografic asupra structurii

personalităţii. Astfel, conform gradului de conştienţă, avem trei niveluri: inconştient,

preconştient şi conştient. Aceste concepte descriu gradul de conştientizare a unui

fenomen.

Conştientul conţine toate acele fenomene sau reprezentări de care suntem

conştienţi. Preconştientul reprezintă fenomenele care pot deveni conştiente în cazul în

care ne centrăm atenţia asupra acestora. Inconştientul conţine fenomenele sau

7

reprezentările care nu sunt accesibilie conştienţei şi care nu pot fi accesate decât dacă

folosim tehnici speciale (hipnoză, asociaţii libere etc.). Iniţial, Freud a considerat că

mecanismul de a împinge în inconştient anumite conţinuturi supărătoare aparţine

celorlalte două instanţe. Ulterior Freud şi-a dat seama că acest model topografic nu poate

explica de ce anumiţi pacienţi care iniţial aveau sentimente de culpabilitate nu erau

conştienţi de procesul prin care le reprimau. (Opre,2006).

În 1923 Freud a elaborat un model alternativ al personalităţii: modelul structural.

Cele trei componente ale acestuia ID, Ego, Supra-Ego sunt într-o relaţie de

interdependenţă.

Caracteristici ale componentelor modelului structural (Opre, 2006, p. 23)

ID Ego Supra-Ego

Prezent la naştere Se dezvoltă din id începând

de la 6-8 luni. Formarea sa

este facilitată de senzaţiile

corporale care-l ajută pe

copil să diferenţieze între eu

şi non-eu.

Se dezvoltă din ego

începând cu vârsta de 3-5

ani. Rezultă din

interiorizarea standardelor

parentale şi rezolvarea

complexului lui Oedip.

În întregime inconştient Parţial inconştient, parţial

conştient

Parţial inconştient, parţial

conştient

Operează în baza procesului

primar. Este haotic,

iraţional, ilogic şi

atemporal. Este, însă,

capabil să producă imagini

prin care gratifică plăcerea

individului împlinindu-i

dorinţele

Operează în baza procesului

secundar. Este logic,

autoconservativ, ajută

individul să-şi rezolve

problemele în sens

adaptativ

Oprează conform

imperativelor morale

interiorizate. Pate fi realist

şi autoconservator.

Motivat de principiul

plăcerii. Transformă nevoile

biologice în tensiuni

psihologice

Motivat de principiul

realităţii. Întârzie

descărcarea tensiunii până

când condiţiile de mediu

Motivat de energia folosită

în formarea lui. Îşi întăreşte

standardele prin folosirea

sentimentelor de culpă sau

8

permit, evitând astfel,

erorile, pericolul şi

pedeapsa

mândire

Poate fi atât de puternic şi

crud (sau slab) încât să

conducă la psihopatologie

Cu cât este mai puternic

ego-ul, cu atât este mai

sănătoasă personalitatea

Poate fi atât de puternic şi

crud (sau slab) încât să

conducă la psihopatologie

B. Dezvoltarea personalităţii : (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009)

Freud a fost primul autor care a oferit un model psihologic detaliat al dezvoltării

umane. De-a lungul vieţii, comportamentele noastre sunt motivate de nevoia de a ne

satisface instictele primare. De asemenea, în cursul dezvoltării expresia acestor nevoi se

schimbă. Se schimbă atât obiectul către care converg nevoile noastre, cât şi modul de

satisfacere a acestora. Astfel, pe parcursul dezvoltării energia instinctuală este ghidată pe

anumite regiuni specifice ale corpului (zone erogene). Fiecare stadiu al dezvoltării este

definit de zona erogenă care canalizează energia instinctuală. Dat fiind faptul că acestor

etape le sunt asociate anumite schimbări la nivelul funcţionării psihice au fost denumite

Stadii psihosexuale ale dezvoltării.

Stadiile psihosexuale ale dezvoltării (Opre, 2006, p. 48)

Stadiul Zona erogenă Durata Sursa de

conflict

Caracteristici

de personalitate

Oral Gura, buzele

limba

0-18 luni Hrănirea Comportament

oral cum ar fi

fumatul şi

alimentaţia

excesivă;

dependenţa de

ceilalţi

Anal Anus 1-3 ani Mersul la

toaletă

Disciplinat,

ordonat,

zgârcit,

9

încăpăţânat

Uretral Uretra Nu este distinct

de stadiul anal

Micţiuni în pat Ambiţios

Falic Penis şi clitoris 2-5 ani Complexul lui

Oedip

Vanitos,

nesăbuit

Genital Penis şi vagin Adult Dificultăţile

inevitabile ale

vieţii

Interes sincer

pentru ceilalţi,

sublimare

efectivă

Analiza acestor transformări stadiale permite identificarea anumitor trăsături ale

personalităţii adultului. Freud foloseşte termenul de fixaţie care înseamnă blocarea

evolutivă a unei persoane la un anumit stadiu. Acest blocaj se manifestă prin continuarea

investirii energiei libidinale în acest stagiu, care are drept consecinţă posibilă regresia

persoanei în această etapă în anuite condiţii de stres puternic. Regresia este tocmai acest

mecanism defensiv prin care individul se reîntoarce la stadiul de dezvoltare.

Caracteristicile de personalitate prezentate în tabel sunt exemplificări ale comportamentul

care indică regresia în etapele de dezvoltare corespondente. Un alt aspect important pe

care l-a subliniat Freud este faptul că parcurgerea cu succes a acestor stadii (care

presupune rezolvarea conflictelor aferente) este condiţia dezvoltării sănătoase a

individului din punct de vedere psihologic.

Un interes deosebit manifestat atât de Freud cât şi de urmaşii acestuia este

controversatul Complex al lui Oedip. Complexul lui Oedip este un patern afectiv-

relaţional se manifestă printr-o conştientizare timpurie a masculităţii concretizată prin

dorinţa de a lua locul tatălui. Acestă dorinţă este însoţită de temerea că pe de o parte va

pierde afecţiunea tatălui, iar pe de altă parte de anxietate de castrare. Acest tip de

anxietate se dezvoltă la finalul unui raţionament uimitor pe care băieţii îl fac cu privire la

inexistenţa penisului la fete. Rezolvarea anxietăţii de castrare presupune înlăturarea

dorinţei de a lua locul tatălui prin intensificarea dorinţei de identificare cu acesta. Cu

toate că au fost realizate studii experimentale menite să testeze experimental complexul

10

lui Oedip (de exemplu studiile de activare subliminală) acest aspect rămâne în momentul

de faţă controversat.

C. Anxietatea şi mecanismele defensive

Metoda asociaţiilor libere presupune încurajarea pacienţilor pentru a încerca să

exprime liber tot ceea ce le trece prin minte, încercând astfel să elimine pe cât este cu

putinţă cenzura pe care conştientul o impune. Aceste sesiuni durau aproximativ o oră şi

aveau loc de 5 sau 6 ori pe săptămână. Treptat pacienţii reuşeau să îşi amintească anumite

aspecte legate de trăirea unor evenimente traumatice. Aplicând această metodă, Freud a

reuşit să identifice mecanismele defensive care blocau reamintirea evenimentelor

traumatice. Mecanismele defensive sunt iniţiate la nivel inconştient (din acest motiv nu

suntem conştienţi de ele) şi sunt folosite de ego atât pentru a face faţă ameninţărilor din

partea id-ului, cât şi presiunilor din partea supra-ego-ului sau ale lumii externe. În

lucrarea Problema Anxietăţii (1926), Freud descrie problema anxietăţii în următorii

termeni:

- anxietatea este fundamentată biologic şi este un mecanism adaptativ prin care ego-ul

era avertizat de existenţa unor ameninţări în mediu.

- un alt tip de avertisment este generat însă şi în momentul în care ego-ul trebuie să

facă faţă unor conflicte intrapsihice (între id şi supra-ego). La acest nivel individual

poate experienţa anxietate nevrotică (care survine atunci când cedează unui impuls

puternic şi periculos al Id-ului) şi anxietate morală (ruşine şi culpabilizare resimţite de

individ în urma încălcării unor standarde morale). Pentru a face faţă anxietăţi ego-ul

foloseşte mecanisme defensive (termen care a fost încetăţenit datorită fiicei lui Freud,

1936). (William E. Glassman and Marilyn Hadad, 2009)

Caracteristicile mecanismelor defensive:

1. iniţiate la nivelul inconştientului

2. cu excepţia represiei sunt forme prin care sunt satisfăcute nevoile care presează

ego-ul într-o formă indirectă

3. pentru a fi eficiente aceste mecanisme distorsionează realitatea

Represia – este mecanismul defensiv primar şi constă în eliminarea automată din

conştient a dorinţelor, gândurilor, sentimentelor sau amintirilor neplăcute. Rezultatul

11

acestui fenomen este un consum excesiv de energie psihică. Freudienii au considerat

represia excesivă un factor cauzal care determină formarea depresiei. Pe baza represiei

s-a explicat şi pierderea amintirilor dureroase legate de evenimentele dureroase. Acest

aspect a produs o serie de contestaţii care pornesc de la următoarea întrebare: amintirile

reprimate sunt reale sau sunt fantezii induse de către terapeut? Astăzi acest aspect este

controversat, mai ales în ceea ce priveşte problema abuzurilor suferite de copii. Printre

cercetătorii care contestă validitatea tehnicilor prin care se încearcă recuperarea

amintirilor la copiii despre care se presupune că au fost abuzaţi este E. Loftus. Semnul cel

mai mare de întrebare pe care cercetătoarea îl ridică în ceea ce priveşte constructul

amintiri reprimate este următorul: „dacă terapeuţii pun în aşa fel întrebările încât să-i

ajute să descopere comportamente şi experienţe pe care ei le consideră relevante pentru o

victimă care a fost abuzată în copilărie ne putem întreba dacă nu cumva ei înşişi creează

această realiate socială” ((B. R. Hergenhahn, 2000, p. 482)

Reacţia inversă – convingerile, ideile, emoţiile ameninţătoare sunt reprimate şi înlocuite

cu opusul lor. Exemplu: faţă de un părinte abuziv şi autoritar în faţa căruia se teme să-şi

manifeste furia se manifestă contrar impulsului abord\nd un comportament respectuos şi

plin de afecţiune. Acest mecanism l-a condus pe Freud la încercarea de a explica felul în

care se formează tulburările de personalitate.

Transferul –canalizarea energiei către un alt obiect mai puţin ameninţător. Exemplu: un

angajat nu poate striga la şeful său, în consecinţă, strigă la o persoană apropiată.

Proiecţia – ascunderea unor impulsuri periculoase atribuindu-le altor persoane. Exemplu:

un bărbat însurat care este atras de o colegă o acuză pe acesta că flirtează cu el.

Negarea – refuzul de a conştientiza ameninţarea. Exemplu: refuzul de a accepta moartea

unei persoane dragi

Fantasmarea – nevoile neîmplinite sunt gratificate în imaginaţie

Raţionalizarea – explicarea unui comportament, emoţie, gând folosind explicaţii

plauzibile dar nerealiste. Exemplu: O notă mică e rezultatul neînţelegerii profesorilor

Intelectualizarea: separarea emoţiilor de gândurile despre ele. Exemplu: pacienţi care

vorbesc detaşat despre problemele lor

Identificarea: preluarea unor comportamente ale unor alte persoane. Exemplu: un

student agresat verbal de un profesor poate adopta inconştient mimica acestuia

12

Regresia – întoarcerea la un eveniment tipic dintr-o perioadă anterioară

Sublimarea – canalizarea unor impulsuri indezirabile social spre comportamente

dezirabile social Exemplu: nevoia de a fi agresiv convertită prin practicarea sportului

D. Teoria psihanalitică a psihopatologiei (O. F. Kernberg, 2004)

Teoria psihanalitică a psihopatologiei explică manifestările nevrozelor

simptomatice, a patologiilor caracteriologice, a pervesiunilor, a inhibiţiilor sexuale, a

anumitor forme de tulburări psihotice şi psihosomatice pe baza conflictului intrapsihic

între impulsurile de satisfacere a plăcerilor şi mecanismele defensive care reflectă

principiul realităţii şi motivaţiile inconştiente ale supraego-ului. Conflictele inconştiente

între impulsuri şi mecanismele de apărare se exprimă într-o formă tripartită: apărarea

ego-ului în faţa impulsurilor id-ului, supra-ego-ul care motivează inhibarea şi restricţiile

la nivelul ego-ului; expresiile disociate ale presiunii id-ului ca apărare împotriva presiunii

supra-ego-ului. (compulsii repetitive). Toate aceste conflicte sunt exprimate clinic prin

următoarele fenomene:

1. inhibarea funcţionării normale a ego-ului referitoare la sexualitate, intimidate,

relaţii sociale şi activarea afectivă

2. formarea unor compromisuri între impusurile reprimate şi mecanismele defensive

direcţionate împotriva lor

3. exprimare disociativă a impulsurilor şi mecanismelor de apărare

În esenţă terapia psihanalitică consistă în facilitarea reactivării conflictelor inconştiente în

setting-ul terapeutic prin analizarea sistematică a mecanismelor defensive care le

blochează accesul în sfera conştienţei. Astfel, treptat sunt scoase la lumină impulsurile

reprimate folosind relaţia terapeutică şi eventual încercând integrarea lor în ego-ul adult.

Integrarea se operează folosind mecanismul sublimării, ce presupune identificarea unor

forme de gratificare a impulsurilor într-o manieră acceptabilă social. În procesul

terapeutic se aplică următoarele principii:

1. crearea unei atmosfere de încredere şi siguranţă

2. şedinţe de aproximativ 45-50 de minute de 3 sau 4 ori pe săptămână

13

3. de obicei pacientul stă aşezat pe canapea iar terapeutul în spatele acestuia şi

încearcă să îl facă conştient de mecanismele defensive pe care le foloseşte

oferindu-i interpretări ale aspectelor descrise de acesta

4. Interpretarea sistematică a rezistenţelor permite terapeutului să investigheze mai

adânc dorinţele şi temerile inconştiente ale pacientului şi să folosească cu un grad

mai mare de libertate tehnica asociaţiilor libere

5. Mecanismele defensive sunt clasificate în funcţie de instanţele care le operează

(ego, supra-ego- vină excesivă care se manifestă pe parcursul tratamentului;

rezistenţe ale id-ului care se manifestă în compulsii repetitive – în aceste situaţii

pacientul este tentat nu să-şi amintească ceva anume ci să repete anumite lucruri

sau gesturi

6. Analiza transferului este un punct cheie.

.

E. Evaluarea teoriei Freudiene (B. R. Hergenhahn, 2000)

Criticile cele mai frecvente care au fost aduse teoriei lui Freud sunt:

1. Metoda de colectare a datelor. Sursele principale de informaţii folosite de Freud

erau datele furnizate de către pacienţii săi . Nu a folosit metoda experimentală şi

mai ales, pacienţii săi nu reprezentau populaţia. De asemenea unii critici

consideră că observaţiile sale au fost probabil influenţate de propriile sale

aşteptări.

2. Definirea termenilor. Marea majoritate a conceptelor folosite sunt prea nebuloase

pentru a putea fi operaţionalizate

3. Dogmatismul. Freud se considera fondatorul şi leader-ul mişcării psihanalitice

(fapt care este adevărat) dar se pare că nu tolera idei contrare

4. Exagerarea importanţei instinctului sexual. Ulterior alte teorii psihanalitice au

folosit şi alte tipuri de forme de motivaţii prin care să descrie personalitatea

umană

5. Nevoia de împlinire a propriilor expectanţe. Metoda asociaţiilor libere şi

interpretarea visurilor a fost criticată din acest punct de vedere deoarece nu exista

nici o formă prin care să se verifice obiectivitatea interpretărilor.

14

6. Durata, costurile şi eficienţa limitată – nu este eficientă în cazul pacienţilor cu

tulburări psihotice deoarece aceştia nu sunt capabili să urmărească interpretările

făcute de terapeut.

7. Lipsa falsificabilităţii. Conform concepţiei lui Popper o teorie este falsificabilă

dacă poate prevede anumite experimente care ar putea să o infirme. În cazul

teoriei freudiene se dau explicaţii despre felul în care se comportă o persoană şi

nu despre felul în care se poate comporta în viitor. Astfel, această teorie nu

permite predicţia ci doar postdicţia.

Contribuţii

1. Extinderea domeniului psihologic. A iniţiat noi domenii investigative:

sexualitatea, motivaţia inconştientă, visurile, anxietatea

2. Metoda psihanalitică; sunt cercetători care consideră metoda psihanaitică cea mai

eficientă în tratarea nevrozelor

3. Înţelegerea comportamentelor considerate normale. Freud a oferit explicaţii unor

comportamente coditiene cum ar fi visurile, faptul că suntem în situaţia de a uita

anumite aspecte pe care le-am trăit, greşelile pe care le facem, umorul şi

mecanisemle defensive pe care le folosim cu toţii.

4. Relevanţa psihologiei pentru domenii de activitate diverse.

Psihologia analitică (M. Aniţei, 2006)

C. G. Jung (1875-1961) s-a născut în Elveţia, a studiat medicina la Basel şi s-a

specializat în psihiatrie. Întâlnirea cu Freud în anul 1907 marchează debutul unei

colaborări strânse care se derulează până în anhul 1912, când Jung şi-a deschis un cabinet

privat la Zürich unde a locuit şi a muncit până la moartea sa în 1961. Jung a călătorit în

Africa, India, Europa, Statele Unite, a fost onorat şi apreciat de mari universităţi ale lumii

şi a întemeiat un sistem propriu de gândire numit psihologie analitică, şi o metodă

proprie de terapie numită terapia analitică.

Concepţia lui Jung este diferită de cea a lui Freud prin instiuirea şi explicitarea

unor termeni cheie specifici: inconştientul personal şi inconştientul colectiv. Inconştientul

personal se referă la tot ceea ce a fost reprimat dar şi aspecte mai puţin importante ale

existenţei. Complexul este un nucleu de percepţii, emoţii, amintiri, şi dorinţe reunite în

15

jurul unei teme, cum ar fi de exemplu nevoia de putere, dezvoltarea unei abilităţi.

Persoana este ghidată de complexul său pentru că acesta îi va direcţiona energia cu scopul

de a reuşi să se dezvolte în conformitate cu tema dominantă.

Inconştientul colectiv include arhetipurile, termen sinonim cu cel de şablon,

model, copie sau prototip. Arhetipurile sunt imagini ale trecutului speciei, originea lor se

regăseşte în trecutul acesteia şi sunt prezente în mintea fiecărui om ca modele potenţiale

sau prototipuri arhetipale de gândire. De exemplu, arhetipurile vizează experienţele legate

de întuneric, putere, moarte, mamă, tată, sânge, erou, cucerire, naştere. Experienţa

colectivă este prezentă în experienţa fiecărui individ jucând un rol important în structura

şi dinamica personalităţii.

Arrhetipul are următoarele forme de manifestare: Umbra (partea întunecată a

personalităţii), Persoana (masca personalităţii, rolurile jucate în profesie şi în viaţa

publică), Sinele un principiu unificator care permite autoactualizarea şi autorealizarea,

Animus şi Anima (ca simbolurile ale masculinităţii şi feminităţii). Anima este arhetipul

femeii în bărbat şi Animus este arhetipul masculin în femeie.

Tipologia psihologică dezvoltată de către Jung porneşte de la atitudinile şi

funcţiile Eu-lui în raport cu realitatea. Atitudinea introvertită se manifestă prin

retragere, sfială, preferinţă pentru singurătate, linişte şi companie selectă. Atitudinea

extrovertă se manifestă prin activism, preferinţă pentru socializare, companie socială,

prezenţă puternică, influenţă asupra celorlalţi. Jung consideră că cele două atitudini se

manifestă la fiecare dintre persoane prin dorinţe inconştiente pentru orientarea opusă.

Cele două atitudini majore se asociază cu patru tipuri funcţionale, prin raportarea la

gândire, sentiment, senzaţie şi intuiţie. Senzaţia este funcţia realului, gândirea funcţia

raţiunii, sentimentul este funcţia simţământului, iar intuiţia este funcţia înţelegerii

spontane. Rezultă opt tipuri de personalitate: extrovert gânditor, extrovert sentimental,

extrovert senzitiv, extrovert intuitiv, introvert gânditor, introvert sentimental, introvert

senzitiv, introvert intuitiv.

F. Critici aduse concepţiei lui Jung (B. R. Hergenhahn, 2000)

Teoria lui Jung a fost criticată ca fiind ocultă, spiritualistă, mistică şi, în mod

special, neştiinţifică deoarece foloseşte simboluri şi concepte din artă, religie, imaginar

uman pentru a-şi verifica ipotezele. Conceptul cheie al concepţiei lui Jung Arhetipul a

16

fost criticat ca fiind metafizic şi neverificabil. Pe de altă parte, contribuţia lui Jung în

domeniul psihologiei nu poate fi contestată deoarece a introdus concpete precum auto-

actualizarea, ideea de introvertit/extrovertit care a influenţat dezvoltarea testelor de

personalitate precum Minnesota Multiphasic Personality Inventory şi Myers-Briggs Type

Indicator Test şi gândirea lui Hans J. Eyesenk.

3.4. Psihologia individuală(M. Aniţei, 2006)

Alfred Adler (1870-1937) s-a născut la Viena şi a studiat medicina la

Universitatea din Viena. Colaborarea cu Freud a durat timp de nouă ani dar nu a fost atât

de apropiată ca şi cea cu Jung. În anul 1911 a rupt legăturile cu psihanaliştii şi a fondat

Societatea de psihologie a individualităţii. Contribuţiile cele mai importante pe care le-a

adus psihologiei sunt considerate consilierea şi formarea de grup. Adler şi-a făcut

cunosucte ideile prin organizare unor turnee, în Statele Unite şi în alte ţări europene, care

au început să se desfăşoare începând cu anul 1926.

Două constructe esenţiale particularizează concepţia lui Adler: „complexul de

inferioritate” şi „sentimentul de inferioritate”. Psihologia promovată de către acesta se

numeşte individuală deoarece consideră individul ca un tot unitar. Astfel, corpul şi

sufletul nu sunt două entităţi distincte. Ca medic, Adler a fost preocupat să înţeleagă

personalitatea bolnavului în ansamblul raporturilor dintre simptomele psihice şi cele

fizice. Sentimentul de inferioritate este expresia unui sentiment de neajutorare pe care

copilul îl trăieşte în mod normal în raport cu adultul. În condiţiile în care copilul este

incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se va transforma într-un

complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de a rezolva problemele

de viaţă. Complexele de inferioritate se manifesta în trei variante: inferioritatea

organică rezultă dintr-o infirmitate fizică ce se răsfrânge asupra dezvoltării personalităţii

copilului. Acest complex poate fi depăşit prin compensare prin dezvoltarea unor alte

abilităţi fizice care nu sunt deficitare. De exemplu o persoană cu deficienţe de vedere îşi

poate dezvolta în mod excepţional simţul auditiv. Altă cale se numeşte supracompensare

capre presupune transformarea deficienţei într-un atuu. Exemplul cel mai cunoscut în

17

istorie este cazul lui Demostene care a devenit un bun orator, prin exerciţiu intens, în

ciuda defincienţelor de vorbire. Răsfăţul poate contribui la dezvoltarea unui complex de

inferioritate mai ales la copii unici care sunt excesivi răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea

lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale.

Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate datorită sentimentului de inutilitate şi

devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor.

Complexul de inferioritate are o dublă valenţă: el poate motiva individul să se

dezvolte prin perfecţionare sau, dimpotrivă să constituie un factor de demotivare.

Viziunea optimistă a lui Adler cu privire la sensul vieţii, aşa cum se numeşte una

dintre cărţile sale, rezultă din străduinţa spre superioritate. Adler înţelege prin această

străduinţă năzuinţa spre perfecţiune. Fiinţa poartă în sine acest impuls ascendent, iar viaţa

se manifestă printr-o tendinţă de îmbunătăţire a individului şi a speciei. El apreciază că

străduinţa spre superioritate este înnăscută întrucât altfel specia umană nu ar supravieţui.

Adler dezvoltă o psihologie puternic ancorată în problemele cotidiene; în relaţiile

cu ceilalţi, cu profesia şi în relaţiile de dragoste. În funcţie de poziţia adoptată faţă de

aceste probleme el identifică patru tipuri de personalitate corespunzătoare pentru, patru

stiluri de viaţă: tipul dominator, agresiv, sadic, tiran, tipul dependent, pasiv, aşteptând

totul de la ceilalţi, tipul evitant, care încearcă să evite înfrângerea evitând înfruntarea, şi

tipul capabil social care poate coopera cu ceilalţi şi acţionează în concordanţă cu nevoile

lor.

Adler acordă un rol determinant factorilor sociali în viaţa individului. Între

problemele interesante de ordin educaţional pe care le-a abordat este şi cea a ordinii

naşterii: primul născut se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de

al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un

sentiment de frustrare urmat de tentative de recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot

apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare refuz. Dacă primeşte o ripostă dură

atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare

cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler consideră că primul născut tinde să fie

orientat spre trecut este nostalgic şi pesimist în privinţa viitorului. Primeşte sarcini, este

mai ascultător, preocupat de menţinerea ordinii şi autorităţii. Al doilea născut este mai

puţin anxios, dezvoltă competivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări

18

revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut.

Este mai puţin preocupat de problema puterii sau a redobândirii ei şi de nostalgia

trecutului, este orientat mai mult spre viitor. Cu titlu de amuzament să spunem că Adler

spunea despre Freud că este un prim născut tipic, în timp ce caracterizarea binevoitoare a

celui de al doilea născut nu este întâmplătoare întrucât Adler avea această poziţie în

familia lui. Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci

când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la

maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependentă şi neajutorare.

Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie dar frustrările survin la grădiniţă şi la

şcoală unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai

mic, nu ştie să lupte, şi de aceea va fi dezamăgit. ( D. Schultz, 1986; Marcela Rodica

Luca, 2003)

3.5 Neopsihanaliza (M. Aniţei, 2006)

Karen Horney (1885-1952) s-a născut în Germania şi la vârsta de 41 de ani a

emigrat în Statele Unite. A urmat stagii de formare în psihanaliză iar în Statele Unite a

fost apropiată de E. Fromm şi H.S. Sullivan.

Contribuţia lui K. Horney este remarcabilă în ceea ce priveşte psihologia

feminină. Autoarea considera că inhibarea feminităţii este rezultatul refuzului condiţiei de

femeie şi are ecouri şi la nivelul sexualităţii acesteia. Femeile tind să manifeste un

masochism ce rezultă din asumarea inferiorităţii lor fizice şi asumarea inferiorităţii induse

social. Astfel ele acceptă să suporte agresivitatea masculină din spirit de sacrificiu.

Masochismul feminin este o încercare de a dobândi siguranţă şi acceptare în viaţă printr-o

atitudine rezervată şi prin dependenţă. Paradoxal femeile exercita control asupra celorlalţi

prin slăbiciune şi suferinţă, prin căutarea în boală a unui alibi pentru eşec.

În ceea ce priveşte complexele de inferioritate feminină, Horney se îndepărtează

total de viziunea freudiană şi consideră că ele sunt rezultatele unor influenţe sociale.

Discriminarea femeii în multe societăţi de-a lungul istoriei a accentuat caracterul

degradant şi păcătos al sexualităţii ceea ce a făcut din femeie simbolul păcatului. În acest

context dorinţa femeii de a fi bărbat nu trebuie să fie raportată la celebra invidie pe penis

invocată de Freud. Pur şi simplu este expresia dorinţei de a dispune de acele atuuri şi

19

privilegii pe care societatea contemporană le acordă bărbatului: independenţa, succesul,

libertatea sexuală, dreptul de alegere al partenerului (D. Schultz, 1986; Marcela Rodica

Luca, 2003).

În general opoziţia acestei cercetătoare faţă de teoria lui Freud poate fi sumarizată

prin următoarea idee: ceea ce persoana experienţiază la nivel social are o influenţă majoră

asupra tulburărilor psihice şi nu conflictul intrapsihic. În procesul terapeutic este

importantă identificarea factorilor sociali şi cei legaţi de relaţiile interpersonale care

afectează sănătatea mentală a individului. Printre realaţiile interumane care au cea mai

mare pondere în generarea tulburărilor psihice Horney identifică relaţiile dintre părinţi şi

copii. Copii au două nevoi fundamentale: să se simtă în siguranţă în ceea ce priveşte

frica, durerea, pericolul şi de aemenea, să îi fie satisfăcute nevoile biologice. În situaţia în

care în relaţiile cu părinţii anumite aspecte care sunt legate de aceste nevoi sunt încălcate

(de exemplu fie prin pedeapsă excesivă, fie prin ostilitate, indiferenţă etc) copilul poate

dezvolta o ostilitate de bază faţă de părinţii săi. Această ostilitate se poate generaliza

asupra mediului care poate să devină în ochii copilului periculos, impredictibil. Acest tip

de ostilitate poate genera anxietate de bază care se exprimă prin trăirea uneui sentiment

de singurătate, nesiguranţă, neajutorare vis a vis de o lume percepută ca fiind ostilă. Dacă

se dezvoltă un asemena tip de anxietate, individul poate opera cu anumite ajustări care au

funcţia de mecanisme de coping: îndreptarea către oameni (tipul compliant), îndreptare

împotriva oamenilor (tipul ostil) şi retragerea (tipul detaşat). (B. R. Hergenhahn, 2000).

Erich Fromm (1900-1980) născut în Germania a studiat la Heidelberg

psihologia, sociologia şi filozofia; stagii în psihanaliză la München şi Berlin fiind

apropiat iniţial de psihanaliza clasică. A emigrat în 1934 în Statelor Unite datorită

ameninţării naziste. În Statele Unite a fost apropiat de K. Horney şi H. S. Sullivan; a

predat psihanaliza în Statele Unite şi în Mexic.

Referitor la dezvoltarea personalităţii, Fromm considera că ontogeneza repetă

filogeneza şi sub aspect psihologic. Copilul va dobândi independenţă şi liberate pe

măsură ce creşte şi slăbesc legăturile iniţiale cu mama sa. Gradientul de independenţă şi

libertate se află într-un raport invers proporţional cu cel de securitate.

În cadrul interacţiunii cu părinţii Fromm identifică patru modalităţi de relaţionare:

fuziune simbiotică, evitare, distrugere, dragoste. Fuziunea simbiotică este expresia

20

perioadei iniţiale în care intimitatea părinte copil este maximală, nivelul de securitate

conferă intimitate. Evitarea şi tendinţa spre distrugere implică distanţarea, separarea.

Dragostea este forma superioară a interacţiunii părinte copil care se realizează printr-un

echilibru între securitate şi responsabilitate.

Fromm acordă un rol foarte important factorilor sociali în dezvoltarea

personalităţii. Educaţia are un rol pozitiv, dar în acelaşi timp fiecare societate îşi educă

cetăţenii după chipul şi asemănarea sa. Astfel, societăţile totalitare tind să modeleze

cetăţeni obedienţi şi pasivi în timp ce societăţile democratice vor stimula activismul,

independenţa, responsabilitatea individuală. Fromm apreciază drept foarte periculoasă

tendinţa de uniformizare excesivă a indivizilor prin impunerea unor cerinţe contrare

nevoilor fundamentale ale fiinţei umane. În acest sens el se manifestă foarte critic la

adresa societăţii de consum contemporane care alienează individul.

Henry Murray (1893-1969) născut la New York a urmat cursurile la

Universitatea Harvard, apoi la Faculatea de Medicină a Universităţii Columbia.

Impresionat de cartea lui Jung „Tipurile psihologice”, a început să fie preocupat de

factorii psihologici implicaţi în simptomatologia pacienţilor săi. S-a apropiat de Jung , a

avut o întâlnire cu Freud la Viena şi a fost puternic impresionat de personalitatea celor

doi savanţi. El a creat împreună cu Christiana Morgan testul T.A.T (testul aperceptiv

tematic). A susţinut cursuri la Harvard şi a exercitat o puternică influenţă asupra

psihologilor vremii lui. A introdus termenul de „personologie” prin care desemna acea

ramură a psihologiei care se ocupă de studiul personalităţii.

Contribuţia lui Murray este legată mai ales de analiza conceptului de trebuinţă. El

a descris 20 de trebuinţe specific umane: de supunere, de realizare, de afiliere, de

agresiune, de autonomie, de contracarare, de apărare, de deferenţă, de dominare, de a face

impresie, de a înlătura răul, durerea, de a evita situaţiile neplăcute, de existenţă socială,

de ordine, de joc, de rejecţie sau de separare, de senzualitate, de sex, de ajutor, de

înţelegere. Cele 20 de categorii sunt grupate în trebuinţe viscerogene şi psihogene,

manifeste şi ascunse, focalizate şi difuze, proiective şi reactive.

Murray apreciază că scopul final al vieţii este reducerea tensiunii. El consideră că

personalitatea cunoaşte determinări multiple care vin atât din partea instinctelor cât şi din

partea mediului. Omul are posibilitatea să intervină voluntar în propria lui schimbare.

21

În concluzie, neopsihanaliza marchează rolul factorilor sociali, culturali în dezvoltarea

vieţii psihice, a personalităţii şi prezintă o viziune mai optimistă asupra posibilităţilor de

dezvoltare a personalităţii.

22

GESTALTISMUL

Gestalt (în germană) înseamnă structură, formă, configuraţie.

Ideea fundamentală care particularizează gestaltismul printre celelalte curente

psihologice este faptul că fenomenele, procesele psihice sunt structuri, configuraţii care

nu se reduc la o simplă asociaţie a elementelor componente. Termenul a fost introdus

prima dată de Christian von Ehrenfels (1859 – 1932) sub forma de “gestaltqualität,” -

calitatea de întreg sau calităţi ale formei – prin care autorul desemna un nou element al

conştiinţei prin care a încercat să explice următorul fenomen: structura unei percepţii

poate rămâne nemodificată chiar atunci când senzaţiile corespunzătoare variază. De

exemplu o figură se compune din linii şi puncte, o melodie se compune din sunete şi este

percepută ca fiind aceeaşi indiferent dacă este cântată la diverse instrumente muzicale sau

dacă este transpusă în tonalităţi diferite.

Obiectul psihologiei din perspectivă gestaltistă este studiul experienţei imediate a

întregului organism. Spre deosebire de behaviorism, gestaltiştii şi-au centrat analizele pe

studierea percepţiei considerată din perspectiva condiţiilor situaţiei prezente şi a ante-

cedentului.

Apariţia curentului gestalitst este un fenomen complex la care au contribuit mai

mulţi factori.

1. Specificul socio-cultural – background-ul

Reprezentanţii gestaltismului pot fi caracterizaţi în conformitate cu obiectivul lor

fundamental preluat din mentalitatea ştiinţifică germană cunoscut sub numele

Bildungsburger. Perspectiva Bildungsburger s-a dezvoltat în contextul intelectual german

ca rezultat al tendinţei de a moderniza Prusia şi apoi Germania prin efortul Împăratului

German care a debutat la începutul secolului al XIX-lea. Un aspect esenţial al acestei

modernizări era crearea unei elite intelectuale care, în mediul universitar, să promoveze

un ideal al cunoaşterii bazat pe principiile unei educaţii umaniste (Bildung). Credinţa în

rolul major al elitei intelectuale germane se înrădăcinează în Romantism şi idealismul

23

kantian conform cărora valoarea cea mai de preţ a unei societăţi este comunitatea şi

idealul de unitate. Acest ideal era ameninţat de efectele industrializării asupra societăţii.

Acestă poziţie a fost afirmată şi de perspectiva gestalitstă care se opunea viziunii

reducţioniste asupra societăţii şi fiinţei umane (mecanicismul, darwinismul social). În

consonanţă cu alte orientări culturale care au apărut în spaţiul cultural german,

gestaltismul a promovat o perspectivă holistă în explicarea naturii minţii umane

considerată ca parte integrantă a culturii. Psihologia Gestaltistă nu a fost doar o

perspectivă teoretică ci o formă de rezistenţă a valorilor Bildungsburger împotriva

schimbărilor sociale. (D. Jones, J. Elcock, 2001).

Reacţia împotriva atomismului psihologic impus de structuralism şi asociaţionism.

Astfel, simpla asociere mecanică nu era considerată un principiu explicativ pentru

formarea gândirii logice şi pentru organizarea psihicului omenesc.

2. Fondatorii gestaltismului

M. Werheimer, V. Köhler şi K. Koffka sunt consideraţi fondatorii gestaltismului

experimental. Termenul gestalt nu mai este folosit cu scopul de a desemna un nou

element al conştiinţei ci propriu-zis natura organizată a experienţei conştiente. În istoria

psihologiei anul 1912 este considerat ca fiind debutul gestaltismul experimental, odată cu

publicarea cercetărilor lui Max Wertheimer (1880-1943) asupra percepţiei mişcării

aparente, aşa numitul fenomen phi (miscare aparentă).

M. Wertheimer a studiat acest fenomen la universitatea din Frankfurt folosind un

tahitoscop (dispozitiv care permite aprinderea şi stingerea unor lumini la intervale de

timp care pot fi măsurate cu precizie). La aprinderea succesivă a două spoturi luminoase

s-au constatat următoarele:

a) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de cel puţin 200 milisecunde

observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se sting şi se aprind

succesiv

b) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este foarte scurt 30 milisecunde

sau mai puţin observatorul le percepe ca fiind două spoturi luminoase distincte care se

sting şi se aprind simultan

24

c) dacă timpul scurs între cele două apariţii luminoase este de aporx. 60 milisecunde

observatorul percepe un singur spot luminos care se mişcă

Întrebarea este cum anume se poate explica acest fenomen. Max Wertheimer nu s-

a mulţumit cu explicaţiile care erau în consonanţă cu curentele psihologice prezente la

acea vreme. De exemplu Wundt explica acest fenomen pe baza mişcării oculare de la un

stimul la altul care este folosit şi în perceperea mişcării reale. Astfel, în cazul mişcării

aparente senzaţia de mişcare nu este prezentă în senzaţia care o cauzează. Ceea ce se

întâmplă de fapt este o sinteză creativă care se realizează pe baza învăţării. Pentru a

demostra că explicaţia fenomenului phi pe baza învăţării nu este plauzibilă M.

Wertheimer a folosit următorul experiment:

Folosind un tahitoscop au fost aprinse trei lumini conform diagramei de mai jos.

Toate imaginile care vor fi prezentante în continuare fac parte din lucrarea :B. R.

Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000,

p. 409

:

Lumina din centru a fost aprinsă, iar la scurt timp luminile din stânga respectiv

dreapta au fost aprinse simultan. Observatorul vedea cum lumina din centru aluneca

simultan în stânga, respectiv dreapta. Dat fiind faptul că ochii nu se pot mişca simultan în

două direcţii opuse, explicarea acestui fenomen pe baza senzaţiilor pe care muşchii

globilor oculari le pot realiza este exclusă.

Pentru a explica acest fenomen Gestaltiştii au introdus conceptul de izomorfism

psihofizic care este o consecinţă a aplicării în psihologie a ideii de câmp de forţe elaborat

de fizica cuantică. Astfel, creierul conţine câmpuri structurate de forţe electrochimice

care există înaintea formării senzaţiilor. Intrarea datelor senzoriale în acest câmp de forţe

determină schimbări atât la nivelul senzaţiei cât şi la nivelul câmpurilor de forţe

cerebrale. Ceea ce experenţiem conştient este tocmai rezultatul acestei interacţiuni.

25

Întregul (câmpurile electrochimice din creier) există înaintea părţilor şi acest întreg

conferă identitate sau semnificaţie părţilor (datelor senzoriale).

Izomorfismul psihofizic a fost explicat de către Kohler după cum urmează:

Ordinea experenţiată în spaţiu este întotdeauna structural identică cu o ordine

funcţională a proceselor cerebrale (Köhler, 1969, apud B. R. Hergenhahn: Introduction

to the History of Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. p. 410 )

Cuvântul izomorfism provine din greacă şi în componenţa sa intră două cuvinte

iso (simiar) morphic (formă). Patternurile activităţii cerebrale sunt structural identice cu

patternurile experienţei conştiente. Similaritatea structurală între cele două domenii a fost

explicată prin metafora hărţii. Astfel dacă de exemplu experienţa conştientă ar fi

comparată cu un teritoriu geografic, la nivel cerebral aceasta se regăseşte sub forma unei

hărţi a teritoriului respectiv.

3. Consecinţele izomorfismului psihofizic

Acceptarea principiului izomorfismului psihofizic a avut ca şi consecinţe respingerea

ipotezei invarianţei şi formularea prevalenţei întregului asupra părţilor

Opoziţia faţă de ipoteza invarianţei

Folosind conceptul de izomorfism, gestalitştii s-au opus ipotezei invarianţei

conform căreia între stimulii din mediu şi anumite senzaţii există o corespondenţă de tip

unu la unu. Atenţie: această corespondenţă de unu la unu nu înseamnă că senzaţiile

reflectă acurat stimulul prezent fizic (se acceptă ideea existenţei unor diferenţe între ceea

ce apare ca stimul în mediul fizic şi senzaţia pe care o determină). Conform ipotezei

invarianţei datele fizice determină senzaţii individuale iar aceste senzaţii rămân izolate

până în momentul în care una sau multe legi ale asocierii sau în cazul lui Wundt prin

intervenţia intenţionalităţii le grupează. Această ipoteză a fost acceptată de majoritatea

empiriştilor englezi şi francezi şi, de asemenea, a fost piatra de temelie a

structuralismului instituit de Tiechener. Structuraliştii urmând ideile formulate de

empirişti considerau că evenimentele mentale sunt reflecţii pasive ale unor evenimente

specifice din mediu. Respingând ipoteza invarianţei gestaltiştii au formulat o nouă

perspectivă asupra activităţii cerebrale. Astfel creierul nu mai este considerat ca fiind un

26

receptor pasiv a informaţiei senzoriale ci o configuraţie dinamică de câmpuri de forţe

care interacţionează cu datele senzoriale.

Prevalenţa întregului asupra părţilor

Activitatea cerebrală organizată domină precepţiile noastre. Din acest motiv întregul este

mai important decât părţile sale:

Acestă reformulare implică o reorientare radicală: natura părţilor este determinată de

întreg şi nu invers; astfel analizele trebuie să urmeze acelaşi drum de la întreg la părţi.

Analiza părţilor nu trebuie realizată prin analiza elementelor ca apoi să se încerce

sintetizarea lor într-un întreg ci, studiul, trebuie să pornească de la întreg pentru a

identifica apoi părţile sale inerente. Părţile întregului nu sunt neutre sau inerte, ci sunt în

relaţii de interdependenţă structurală.

(Michael Wetheimer 1987, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of

Psychology Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 411)

Legea Pragnanz

Pragnanz se referă la esenţa sau ultimul înţeles al experienţei. Conform celor prezentate

anterior, informaţia senzorială poate să fie fragmentată sau incompletă dar, prin

interacţiunea cu câmpurile de forţă din creier se transformă într-o experienţă cognitivă

completă şi organizată. Conform legii Pragnanz toate experienţele cognitive tind să fie pe

atât de simetrice, organizate, simple şi regulate pe cât permite patternul activităţii cerbrale

la un moment dat. Confrom lui Kohler ceea ce guvernează activitatea cerebrală nu sunt

programe genetice ci o dinamică invariantă care se regăseşte în toate sistemele fizice.

Legile organizării perceptive

În decursul anilor psihologii gestalitişti au identificat peste 100 de configuraţii care

ordonează informaţia vizuală. Vom prezenta în continuare câteva dintre acestea:

1. Relaţia figură-fond

27

(Rubin, 1915, apud B. R. Hergenhahn: Introduction to the History of Psychology

Wadsworth Publishing Co., 2000, p. 413)

Conform imaginii prezentate atunci când ne centrăm atenţia asupra celor două profiluri

umane nu putem vedea vasul şi vice-versa. Această lege descrie principiul de bază al

percepţiei: diviziunea câmpului perceptiv în două părţi:

1. figura care este percepută ca fiind clară, unificată şi este obiectul atenţiei

2. fondul care este difuz şi asupra căruia nu ne centrăm atenţia

Exploatarea acestui principiu se regăseşte şi în grafică datorită impactului vizual oferit de

schimbarea atenţiei de la figură la fond şi viceversa:

2. Principiul continuităţii

Majoritatea observatorilor descriu acestă figură ca fiind compusă din două linii curbate

care sunt formate din puncte. Distribuţia punctelor este percepută ca tinzând într-o

anumită direcţie.

3. Principiul proximităţii

28

Când stimulii sunt apropiaţi observatorul tinde să-i perceapă ca fiind grupaţi. În acest

exemplu tendinţa este de a vedea stimulii în perechi de câte două elemente.

4. Principiul incluziunii

4.a 4.b

Când în experienţa vizuală este dată mai mult de o singură figură tindem să

vedem figura care conţine cel mai mare număr de stimuli. În figura 4a de exemplu

simbolul este greu de identificat deoarece o mare parte dintre componentele sale

sunt inserate într-un stimul complex mai mare. Kohler considera principiul incluziunii o

dovadă de necontestat împotriva folosirii experienţei trecute (principiului învăţării)

pentru a explica perceperea anumitor stimuli ca întreguri organizate. Astfel, de exemplu

în figura 4b dacă principiul învăţării ar fi fost valabil majoritatea observatorilor ar fi

identificat prima dată cuvântul men scris în oglindă deoarece acest cuvânt este familiar.

De fapt, majoritatea observatorilor percep o figură mai puţin familară care seamănă cu

nişte frunze sau inimi dispuse sub formă de şir.

5. Principiul similarităţii

Obiectele similare tind să formeze unităţi perceptive

6. Principiul închiderii

29

Deşi incomplete, figurile prezente în lumea fizică tind să fie percepute ca fiind complete

de ex. În imaginea de mai sus observăm cu uşurinţă că este vorba despre un triunghi, un

dreptunghi şi un cerc cu toate că aceste figuri sunt imperfecte.

Realitate obiectivă-subiectivă

Distincţia între cele două tipuri de realităţi este prezentă în curentul gestalist şi a fost

explicată de Kohler prin introducerea a două concepte: mediul geografic care descrie

mediul fizic şi mediul comportamental care reprezintă interpretarea noastră subiectivă a

celui fizic. Această distincţie a fost introdusă pentru a scoate în evidenţă faptul că

realitatea noastră subiectivă ne guvernează acţiunile mai mult decât evenimentele fizice.

Explicarea gestaltistă a învăţării

Din perspectivă gestaltistă, explicarea mecanismelor învăţării are la bază trei principii

fundamentale:

1. conform legii Prägnanz activitatea cerebrală tinde în mod natural spre armonie şi

echilibru.

2. existenţa unei probleme distruge armonia şi echilibrul instaurând o stare de

dezechilibru care va persista până la rezolvarea problemei în cauză

3. Dat fiind faptul că starea de dezechilibru este nenaturală ea crează o tensiune care

motiveză organismul să întreprindă tot ce îi stă în putinţă pentru a rezolva problema

Organismul rezolvă problemele în două etape:

a) scanează din punct de vedere perceptiv mediul

b) prin metoda cognitivă a încercării şi a erorii încearcă să ajungă la soluţionarea

problemei

Spre deosebire de perspectiva behavioristă acest procedeu nu presupune căutarea

soluţiei în mod accidental (încercări repetate care datorită consecinţelor asupra

comportamentului conduc într-un final la rezolvarea problemei).

Carateristicile învăţării de tip insight:

30

1. trecerea de la etapa iniţială (pre-rezolvare) – la rezolvarea problemei este bruscă şi

completă

2. performanţa obţinută este ferită de erori

3. soluţia este reţinută pe o perioadă mai mare de timp

4. principiul care a condus la rezolvarea problemei poate fi aplicat la alte probleme

similare - transpoziţia

Continuatori ai Gestaltismului (M. Aniţei, 2006)

Întemeietorii gestaltismului au avut contribuţii mai importante în domeniile

percepţiei, gândirii, învăţării şi dezvoltării. Dar noua psihologie a formei a deschis

perspective mult mai largi care au condus la abordarea şi altor teritorii ale vieţii psihice.

Kurt Lewin (1890-1947) a extins zona de interes a psihologiei formei în

domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor. A urmat

studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în

armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa

războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă”,

„forţă”, „zonă”, „câmp”. După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii

din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa

gestaltistă. În 1933 datorită prigoanei naziste a emigrat în Statele Unite. Orientările sale

spre psihologia socială l-au făcut repede remarcat şi a fost numit director al Centrului de

Cercetare pentru Dinamica Grupului din cadrul Institutului Tehnologic Massachustes

(M.I.T.).

Contribuţia cea mai importantă a lui Lewin este teoria câmpului ca mod de

interpretare şi explicarea a dinamicii construcţiei şi dezvoltării personalităţii umane.

Conform concepţiei sale comportamentul este o funcţie a personalităţii şi mediului:

c=f(p,m). Conceptul cheie este cel de „spaţiu de viaţă” prin care autorul se referă la

ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. În

structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale.

Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură

cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită

31

nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă

negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă

de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea. Cele

trei tipuri de conflicte sunt cele de apropiere-apropiere, apropiere-evitare şi evitare-

evitare. Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în

psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică

comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi

percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru

de la cele de muncă la cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare.

Cercetările lui Lewin au marcat profund psihologia socială.

Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania,

dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde

a rămas în cadrul Institutului de psihologie condus de către Köhler până în 1935 când a

fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, din1938 în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta

de 37 de ani, dar în ciuda unei cariere scurte el a avut contribuţii remarcabile la studiul

rezolvării de probleme, a psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat

asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii

productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii

tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să

găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu în una dintre problemele sale ilustrative

subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă

cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau

puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin

considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia

prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la

îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie.

Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne

permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă.

Cercetările moderne de psihologie cognitivă au readus în prim plan contribuţiile lui

Duncker ca modele experimentale inovatoare pentru studiul gândirii şi rezolvării de

probleme.

32

Solomon Asch (1907-1996) s-a născut a Varşovia iar în 1920 a emigrat în Statele

Unite şi în anii ’40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii

productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra

conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la

opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să

distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii

grupului.

Muzafer Sherif (1906-1988) este psiholog american, de origine turcă.

Contribuţiile sale sunt remarcabile pe aceeaşi linie deschisă de către S. Asch. Sherif a

demonstrat conformismul prin experimentele sale asupra efectului autocinetic. Acest

efect apare în condiţii de obscuritate când o lumină fixată cu privirea este percepută

deplasându-se într-o direcţie sau alta. Sherif a demonstrat că relatările subiecţilor asupra

amplitudinii iluziei sunt profund marcate de relatările subiecţilor anteriori, ceea ce

sugerează supunerea la normele grupului.

Una dintre erorile de interpretare prezentă frecvent în lumea psihologilor ca şi în

cărţile de psihologie este identificarea psihologiei gestaltiste cu gestalt terapia. Gestalt

terapia îşi are originile în lucrările psihologului american Fritz Perls şi are puţine tangenţe

cu psihologia formei. Analize pertinente întreprinse de către reprezentanţii acestei forme

de terapie susţin că nu există o relaţie conceptuală între psihologia formei „neo-analitică”

a lui Perls şi psihologia formei în sensul ei clasic.

O altă eroare de interpretare este aceea că psihologia formei ignoră total rolul

experienţei anterioare. O analiză atentă a gestaltismului ne arată că nu este ignorat

trecutul şi experienţa trecutului în cadrul activităţii perceptive sau intelectuale. În ultimă

instanţă psihologia formei impune o schimbare a accentului de la parte la întreg, de la

structură la proces şi de la ştiinţă obiectivă la cea epistemică.

Psihologia cognitivă modernă a reevaluat contribuţia gestaltismului, în special

asupra învăţării şi memoriei. (W. Viney, 1993).

33

BEHAVIORISMUL

“Esenţa behaviorismului este aceea de a pune în ecuaţie

teoria cu practica, înţelegerea cu predicţia şi produsele umanităţii

cu tehnologia socială” (John A. Mills, 1998)

Behaviorismul, psihologia comportamentului, denumirea sub care a devenit cunoscută

concepţia lui Watson, a contribuit semnificativ la dezvoltarea psihologiei în prima

jumătate a acestui secol.

Behaviorismul poate fi distins de celelalte paradigme psihologice prin aderenţa la

un principiu specific: posibilitatea unei ştiinţe naturale a comportamentului. Watson a

susţinut vehement că obiectul de studiu al acestei ştiinţe trebuie să fie accesibil din punct

de vedere ştiinţific, cu alte cuvinte trebuie să poată fi legat de aspecte măsurabile şi

manipulabile din mediu. Scopul său a fost acela de a folosi abordarea ştiinţelor naturale,

care în acea perioadă s-a concretizat cu success în fizică şi fiziologie pentru a înţelege

forţele care guvernează acţiunea umană şi de a înţelege cum anume aceste forţe pot fi

folosite pentru a o influenţa. Watson a considerat că conştiinţa este o variabilă

pseudoştiinţifică (nu este observabilă, nu poate fi măsurată) care nu are relevanţă în

psihologia experimentală. Tendinţa de a respinge conceptele mentaliste din psihologie a

fost influenţată şi de presiunile la care a fost supusă psihologia americană în acea

perioadă: nevoia de a avea aplicabilitate practică. Principiul watsonian care reflectă

această nevoie se regăseşte în următoarea formulare: „Scopul teoretic al psihologiei este

predicţia şi controlul comportamentului”

Asumpţii centrale ale paradigmei behavioriste

1. Psihologia face parte din familia ştiinţelor naturale asemeni biologiei şi fizicii

34

2. Evidenţele psihologice trebuie să fie obiective, obţinute prin observaţie şi experiment

conduse asupra unor elemente observabile.

3. Introspecţia ca metodă de investigare a unei lumi subiective, private este problematică

şi trebuie evitată.

4. Există o ştiinţă a comportamentului diferită de fiziologie.

5. Conceptele teoretice trebuie să fie legate de date comportamentale. Deşi există

controverse printre behaviorişi în ceea ce priveşte definirea entităţilor teoretice

acceptate, în general, aceştia sunt minimalişti şi se feresc să folosească constructe

ipotetice.

6. Tema centrală cercetată de behaviorism este învăţarea care este definită de asocierea

evenimentelor din mediu cu răspunsurile generate de subiect.

7. În cadrul paradigmei behavioriste centrul de greutate îl reprezintă legătura mediului cu

comportamentele. Se presupune că toate comportamentele apar pe baza anumitor legi

datorită influenţei mediului. Acest externalism întăreşte obiectivitatea ştiinţei

comportamentului uman plasând cauzele apariţiei şi formării acestuia în mediul

observabil. Astfel, se respinge existenţa unor cauze interne ale comportamentului care

nu pot fi investigate ştiinţific

8. acceptarea versiunilor pragmatiste ale pozitivismului. Behavioriştii erau pozitivişti

deoarece credeau că adevărul se poate stabili prin raportarea la fapte. Pentru ei un fapt

era ceva de natură fizică, observabilă. Teoriile se nasc din studierea faptelor

observabile iar scopul lor este acela de a mări puterea de predictibilitate a acestora

(pragmatism)

BACKGROUND-UL BEHAVIORISMULUI

Behaviorismul a fost precedat de orientarea metodologică reprezentată de

reflexologia rusă şi de conexionismul lui Thorndike.

Psihologia obiectivă (psihologia care instistă să studieze doar apectele care pot fi

direct măsurabile) a fost dezvoltată în Rusia înainte de apariţia behaviorismului. De

asemenea, în psihologia funcţionalistă au apărut câteva idei care sunt foarte aproape de

poziţia lui Watson. Spre deosebire de stucturalişti, care considerau ca singură metodă de

investigaţie în psihologie introspecţia iar obiectivul cercetărilor ca fiind studierea

35

conţinutului şi proceselor conştiinţei, funcţionaliştii au acceptat pe lângă introspecţionism

şi studiul comportamentului. De asemenea abordarea funcţionalistă a deschis psihologiei

calea aplicaţiilor practice.

1. Psihologia obiectivă din Rusia

Fondatorul psihologiei obiective este considerat Ivan M. Sechenov. Şi-a făcut

studiile sale în domeniul psihologiei sub îndrumarea lui Jonannes Müller, Emil DuBois-

Reymoond şi Hermann von Helmoltz. Sechenov a încercat să explice toate fenomenele

psihice pe baza asociaţionismului şi materialismului, fiind astfel evidentă influenţa

pozitivismului care caracteriza poziţia psihologilor din Berlin. Sechenov argumenta

vehement împotriva ideii că gândurile cauzează comportamentele, în viziunea sa, de fapt

stimularea externă este cea care determină comportamentul:

De vreme ce sucesiunea a două acte este de obicei privită ca indicaţie a relaţiei lor

cauzale.... gândul este în general privit ca şi cauză a acţiunii. Atunci când influenţa

externă, adică stimulul senzorial rămâne necunoscut – ceea ce se întâmplă foarte des –

gândul este acceptat ca şi cauză iniţială a acţiunii. Dacă luăm în considerare şi natura

subiectivă a gândului, în care oamenii cred cu putere, veţi realiza cât de mult cred

oamenii în vocea conştiinţei de sine când afirmă asemenea lucruri. Dar, de fapt, acestă

poziţie nu este corectă: cauza iniţială a oricărei acţiuni este întotdeauna legată de

stimularea senzorială externă, deoarece fără asta gândirea este de neconceput.

(Sechenov, 1863/1965, pp. 88-89, apud ....)

Sechenov nu a negat existenţa sau importanţa conştiinţei dar s-a străduit să o explice în

termenii relaţiei care există între procesele psihologice şi evenimentele externe. Pentru

Sechenov atât overt behavior (comportament deschis, extern) cât şi covert behavior

(procesele mentale) sunt reflexive în sensul că ambele sunt legate de stimularea externă.

De asemenea, ambele rezultă din procesele fiziologice ale creierului.

Concepte cheie

Inhibiţia

Pornind de la cercetările lui Eduard Weber, care a decoperit că stimularea nervului vagal

conduce la inhibarea bătăilor inimii Sechenov a realizat experimente care au condus la

36

demonstrarea faptului că anumiţi centrii cerebrali atuci când sunt stimulaţi determină

inhibarea comportamentului reflexiv. Această descoperire este importantă deoarece a

condus la găsirea unei explicaţii ştiinţifice la următoarea întrebare: De ce există adesea o

discrepanţă între intensitatea stimulului şi intensitatea răspunsului care îi urmează. Pe

baza acestor descoperiri Sechenov şi-a continuat cercetările în direcţia explicării tuturor

comportamentelor, inclusiv a celor umane, ca fiind reflexive. Reflex, în concepţia lui

Sechenov, este orice mişcare musculară care este precedată de un eveniment care o

precede.

Psihologia trebuie studiată folosind metodele fiziologiei

Psihologia va deveni o ştiinţă pozitivă. Doar fiziologia poate înfăptui acest lucru

deoarece doar acesta poate fi cheia analizei ştiinţifice a fenomenelor psihice (pp. 350-

351, apud...)

Cercetările lui Sechenov au influenţat noile generaţii de fiziologi care şi-au continuat

munca ghidându-se după cele trei idei fundamentale pe care acesta le-a formulat:

1. studiul inhibiţiei este centrul cercetărilor

2. fenomenele psihologice pot fi studiate obiectiv folosind metodele fiziologiei

3. comportamentul este reflexiv

2. Ivan Petrovitch Pavlov (1849-1936) descoperirea reflexului condiţionat

(M. Aniţei, 2006)

Contribuţia lui Pavlov la psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului

activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al

behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale în domeniul elaborării reflexelor

condiţionate prin care a demonstrat posibilitatea modificării unui comportament într-o

manieră obiectivă. De asemenea, reflexologia pavloviană este şi un model care se

bazează pe o abordare asociaţionistă. Fiziologii se bazau pe principiul asocierii care

respectă legea continuităţii: atunci când două procese mentale elementare au fost active

împreună ori în imediată succesiune. Unul dintre ele, reluat, tinde să-şi propage excitaţia

şi asupra celuilalt. Acest principiu afirmat prima dată de către Aristotel a fost îmbrăţişat

de către asociaţionişti şi întreaga reflexologie se bazează pe el.

37

Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un

stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov

în urma unei observaţii empirice în condiţiile în care studia, în laborator, reflexul de

salivaţie la câini. El a constatat de fiecare dată o creştere spontană a salivaţiei la venirea

îngrijitorului şi la aprinderea luminii. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă

experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul

necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. O dată cu prezentarea

hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere se

fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet)

astfel încât, la un moment dat numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se

produce reflexul condiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge ceea ce

sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive. O altă observaţie este fenomenul

de generalizare astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat

şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat

trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat

pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.

Pavlov a dezvoltat cercetări asupra activităţii nervoase superioare studiind

fenomenele de excitaţie şi inhibiţie precum şi raporturile dintre acestea: iradierea,

concentrarea şi inducţia reciprocă. Impulsurile care vin pe calea nervilor aferenţi ajung în

zona cortexului unde procesul de excitaţie iradiază în zonele înconjurătoare. Atunci când

se produce o excitaţie a unui centru cortical centrii învecinaţi sau chiar mai îndepărtaţi

prezintă un fenomen de inhibiţie. Legea inducţiei reciproce este definită prin raportare la

focarul de inhibiţie care se înconjoară pe o întindere mai mare sau mai mică cu o zonă de

excitabilitate crescută care apare fie imediat fie treptat şi se menţine nu numai pe durata

inhibiţiei dar şi după aceea.

Funcţionarea reflexului condiţionat se datorează „legăturilor temporare”

considerate de către Pavlov drept forma tipică de activitatea a scoarţei cerebrale. Pavlov

consideră că întregul complex de legături nervoase temporare, de conexiuni între centri

corticali care se consolidează sau se dizolvă în mod continuu constituie adevărata

expresie a vieţii psihice. Legăturile temporare sunt conexiuni ce se stabilesc între centri

corticali care comandă fiecare o activitate. (Pavlov, 1953) La baza formării unui reflex

38

condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase

între cei doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte ale

scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat. Pavlov se

apropie de Thorndike atunci când afirmă că reflexele condiţionate pot fi numite şi reflexe

conexionale, întrucât legătura temporală se formează prin coincidenţa unui agent oarecare

cu acţiunea unui excitant necondiţionat.

Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele

dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ

invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În

schimb prin intemediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară

elaborându-se conduite adaptative în raport cu stimuli variabili. Reflexele condiţionate se

construiesc imediat după naştere în condiţiile acţiunii simultane a unui agent indiferent cu

un excitant necondiţionat. Reflexele condiţionate trebuie să fie întărite periodic altfel

slăbesc şi se sting.

Concepţia asociaţionistă a lui Pavlov se vădeşte şi în conceptul de stereotip

dinamic care stă la baza comportamentului constituind un lanţ de reflexe necesare în

raporturile animalului cu mediul. Pavlov şi-a imaginat cortexul ca pe un mozaic de

puncte cu nivele diferite de intensitate a stărilor de excitaţie şi inhibiţie.

Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la

identificarea tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie

şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după

terminologia rămasă încă de la Hipocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil

(coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi

tipul slab (melancolic). Fiecare animal aparţine unuia sau altuia dintre aceste tipuri

temperamentale dar caracterul său real (fenotipul) depinde de experienţele sale în mediul

înconjurător, astfel încât caracterul este un aliaj format din caracteristicile tipului şi

schimbările produse de mediul extern (Pavlov, 1953).

O altă contribuţie a lui Pavlov vizează cel de-al doilea sistem de semnalizare,

considerând că dobândirea capacităţii de a vorbi amplifică foarte mult potenţialul uman.

Mecanismele reflexului condiţionat comune omului şi animalului sunt grupate în primul

sistem de semnalizare; în schimb vorbirea este expresia celui de-al doilea sistem de

39

semnalizare, specific omului. Totuşi, Pavlov nu ezită nici o clipă să afirme că legile

fundamentale care guvernează activitatea primului sistem de semnalizare trebuie să-l

guverneze şi pe cel de-al doilea pornind de la premisa că vorbirea se bazează şi ea pe

activitatea aceluiaşi ţesut nervos. Regăsim şi aici o anticipare a behaviorismului.

Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană. Psihicul

se dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o

perfectă unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de meniu este de

neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de

mediu. Monismul materialist a lui Pavlov a pus bazele unei fiziologii ştiinţifice a scoarţei

cerebrale şi premisele unei metode obiective în psihologie (M. Ralea, C.I. Botez, 1958).

E.L.Thorndike (1874-1949) este considerat ca un predecesor important al

behaviorismului. A obţinut doctoratul la Universitatea Columbia, New York, 1898, şi a

lucrat la acestă universitate până în 1941; a fost preşedinte al Asociaţiei Americane de

Psihologie (A.P.A.) în 1912. Teza sa de doctorat a fost publicată sub titlul „Inteligenţa

animală”, reunind studii clasice în psihologia învăţării şi reprezentând fundamentele unei

noi teorii a învăţării: conexionism.

Conexionismul lui Thorndike este şi el influenţat de concepţia asociaţionistă.

Baza învăţării este conexiunea între impresia asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune.

Aceasta este o legătură sau o conexiune esenţială în procesul dezvoltării deprinderilor.

Modelul conexionist se află la baza modelului psihologic S-R (stimul-reacţie). Schema

procesului învăţării elaborată de către Thorndike este şi astăzi menţionată în cărţile de

specialitate şi nici o teorie supra învăţării nu-şi poate permite să ignore modelul său

experimental. (E. Hilgard, G. Bower, 1974). Experimentele lui Thorndike asupra

animalelor au influenţat profund concepţia sa asupra învăţării la om. El consideră că cea

mai caracteristică formă de învăţare atât la animale cât şi la om se realizează în procesul

de încercare-eroare. Experimentul tipic utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de

deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi

dacă reuşea să manevreze mânerul uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din afară.

Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături, agitaţie până

ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor timpul necesar ieşirii scădea treptat dar

lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a învăţat

40

prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a

sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat

al consecinţelor care pot avea loc. Astfel o legătură însoţită sau urmată de succes, de

satisfacţie este consolidată în schimb dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este

slăbită, abandonată.

Thorndike a dezvoltat legea efectului prin descoperirea fenomenului de propagare

a efectului. El a demonstrat că influenţa recompensei acţionează nu numai asupra

conexiunii recompensate ci şi asupra conexiunilor adiacente. Cercetările aprofundate l-au

condus la precizarea legii propagării efectului : reacţiile mai bine stabilizate sunt mai

puternic influenţate de sancţiune, iar cele mai puţin stabilizate erau influenţate mai

puternic de recompensă. Legea efectului acţionează mecanic asupra tuturor conexiunilor

din vecinătatea conexiunilor recompensate şi astfel se minimaliza relaţia internă dintre

succes şi ceea ce individul încearcă să facă (E. Hilgard, G. Bower, 1974).

ÎNTEMEIEREA BEHAVIORISMULUI (M. Aniţei, 2006)

J.B.Watson (1878-1958) a urmat studiile la Universitatea Furman, apoi şi-a luat

doctoratul la Universitatea din Chicago, unde au debutat şi cercetările sale şi unde a fost

numit ca asistent de laborator. În 1908 a fost numit la catedra de psihologie a

Universităţii John Hopkins fiind privit ca unul dintre cei mai promiţători tineri psihologi

din Statele Unite. Domeniul central al cercetărilor sale era comportamentul animal.

La începutul secolului al XX-lea în Statele Unite au cunosc o dezvoltare

excepţională cercetările de psihologie animală. De altfel cercetările şi metodologia lui

Thorndike au fost extrem de apreciate de către Watson. Acesta va aplica în psihologia

umană metodele obiective utilizate în psihologia animală fiind preocupat să evidenţieze o

psihologie riguroasă a faptelor. O altă sursă a concepţiilor lui Watson este pragmatismul

american. Cuvântul pragmatism îşi are originea în cuvântul grecesc „pragma”(acţiune).

Pragmatismul american îşi are originea în lucrările filozofului Ch. Peirce. Pragmatiştii

considerau cunoaşterea ca o funcţiune practică, ca un instrument de acţiune. Ideile sunt

ipoteze de acţiune care ne călăuzesc spre adevăr. Psihologia trebuie să urmărească pentru

ce este nevoie de acele cunoştinţe. Întemeietorul pragmatismului în psihologie, W. James

41

arăta că aceasta este o metodă care permite rezolvarea controverselor metafizice

interpretând fiecare concepţie potrivit consecinţelor sale practice. Marele psiholog

american pune astfel problema: dacă o anumită teorie ar fi mai adevărată decât alta ce

deosebire ar rezulta pentru om? Dacă nici o deosebire practică nu poate fi observată se va

socoti că ambele alternative se reduc la acelaşi lucru şi că orice discuţie este inutilă (în M.

Ralea, C. Botez, 1958).

Având aceste premise, în 1913 Watson publică celebrul său articol „Psihologia

văzută de un behaviorist”, un adevărat manifest al noii orientări.

În timpul primului război mondial Watson a fost înrolat în armată şi s-a ocupat de

selecţia psihologică a piloţilor pentru avioanele de luptă; a încercat să elaboreze un

proiect de cercetare asupra hipoxiei la piloţi, dar a intrat în conflict cu şefii lui şi a fost

trimis pe câmpul de luptă. Armata i-a lăsat un gust amar şi s-a întors la viaţa civilă după

război. Opiniile sale asupra armatei erau foarte dure, arătând că nu a văzut niciodată atâta

incompetenţă, atâta extravaganţă şi un asemenea grup de oameni aroganţi şi inferiori.

Întors la Universitatea John Hopkins, Watson întreţine o legătură cu o studentă

fiică a unei distinse familii din Baltimore. Evenimentul a luat amploare, au fost publicate

copii după scrisorile de dragoste dintre cei doi iar Universitatea s-a văzut obligată să îi

ceară să demisioneze, în 1920. În 1921 divorţează de prima soţie şi la vârsta de 40 de ani

se căsătoreşte cu Rosalie, studenta care a declanşat demisia lui. A urmat o perioadă de

dificultăţi sociale, financiare fiind un om obişnuit să trăiască în mediul universitar. Dar

strălucita sa inteligenţă şi simţul său pragmatic l-au ajutat. S-a angajat pe un post

temporar la o firmă ocupându-se cu studiul pieţei de vânzare a cizmelor de cauciuc. După

un an de muncă aprecia că este la fel de încântător să urmărească cota de vânzări a unui

produs nou la fel cum era să urmărească cota de învăţare la animale sau la oameni (în W.

Viney, 1993). Watson a devenit vicepreşedintele companiei şi a ajuns rapid un om bogat,

având contribuţii importante pentru psihologia publicităţii şi afacerilor.

Principalele contribuţii ale lui Watson în domeniul psihologiei au făcut din el cea

mai importantă figură din istoria gândirii psihologice în timpul primei jumătăţi al sec. al

XX-lea. Sunt contribuţii legate de cercetările experimentale în domeniul psihologiei

comparative, ale învăţării şi condiţionării emoţionale la copii. Lucrările sale în domeniul

publicităţii au contribuit la recunoaşterea publică a psihologiei.

42

Gândirea psihologică a lui Watson expusă în articolul mai sus amintit dar mai ales

în cartea sa „Behaviorismul” (1924) aduce o critică devastatoare introspecţionismului

care a scris sute de mii de pagini despre analiza a ceva intangibil numit conştiinţă. El a

criticat faptul că psihologia nu s-a apropiat de comportamentul animal ca o sursă majoră

de explicare a comportamentului uman. A considerat introspecţia ca o metodă ezoterică şi

nesigură. În aceste condiţii el susţinea că definirea oricărei ştiinţe include în mod necesar

definirea tuturor celorlalte ştiinţe şi apoi presupune marcarea unui cerc în jurul părţii pe

care o considerăm a fi proprie domeniului studiat. La fel ca şi fizicianul psihologul

studiază reacţii, ajustări, mişcări şi comportamente. Drept urmare, psihologia este o

ştiinţă a comportamentului, este o ramură pur obiectivă şi experimentală a ştiinţelor

naturii. Cea mai apropiată ştiinţă de psihologie este fiziologia, dar a subliniat importanţa

studierii comportamentului în contextul social şi cultural, subliniind conexiunile cu

ştiinţele sociale. Ţelul noii psihologii este prezicerea şi controlul comportamentului. În

modelul S-R putem identifica cu uşurinţă S cu variabila independentă şi R cu variabila

dependentă. Behaviorismul este şi o metodă şi a constituit un imbold remarcabil pentru

dezvoltarea unor metode, tehnici experimentale de studiu a comportamentului. În acest

model cunoaşterea lui S poate permite anticipări asupra comportamentului lui R;

cunoaşterea lui R permite inferenţe despre S.

Întreaga sa teorie demonstra nu numai pragmatism ci şi optimism faţă de rolul

factorilor şi condiţiilor sociale şi de mediu. R poate fi manipulat prin modificarea lui S.

este celebră aserţiunea lui Watson care spunea : ”daţi-mi o sută de copii şi vă asigur că

indiferent de originea lor socială, de condiţiile lor, de nivelul lor, voi obţine din ei

savanţi, medici, jurişti, avocaţi sau infractori”. Acest optimism remarcabil a marcat

întreaga psihologie americană şi succesele ei în modelarea comportamentelor umane.

Conceptul central al psihologiei lui Watson este cel de obişnuinţă, deprindere

condiţionată. Însăşi personalitatea este privită ca un sistem complex de obişnuinţe care se

aplică în variate domenii ale vieţii. Obişnuinţele sunt condiţionate sub impactul mediului

extern şi el a demonstrat modul în care se poate condiţiona inclusiv comportamentul

emoţional. Este celebru studiul „Reacţii emoţionale condiţionate” realizat de către

Watson şi viitoarea sa soţie, Rosalie. Experimentul s-a desfăşurat asupra unui copil

crescut în spital. Copilul era sănătos şi bine dezvoltat, flegmatic şi stabil emoţional.

43

Copilul avea vârsta de nouă luni şi cei doi cercetătorii i-au arătat un şobolan alb, un

iepure, un câine, o maimuţă, măşti şi cu şi fără blană, bumbac, lână, ziare în flăcări.

Copilul nu a manifestat frică faţă de nici unul din aceste lucruri. În schimb manifesta o

reacţie violentă la sunetul puternic provocat prin lovirea unei bare de metal cu un ciocan.

În etapa următoare cei doi cercetători au încercat să stabilească un răspuns emoţional

condiţionat. La vârsta de 11 luni i s-a arătat şobolanul alb şi în timp ce copilul a încercat

să îl ia în mână s-a produs zgomotul puternic şi copilul a tresărit dar nu a plâns. S-a

repetat asocierea de şapte ori, astfel încât atunci când i se arăta şobolanul în absenţa

zgomotului, copilul începea să plângă şi se îndepărta. Reacţia sa era generalizată şi la

alte animale cu haină de blană. Ulterior cercetătorii au demonstrat posibilitatea refacerii

unor raporturi emoţionale normale cu animale în cauză prin asocierea treptată între

apariţia animalului şi primirea unei recompense (ciocolată). Concluzia lui Watson era că

emoţiile, ataşamentul apare prin condiţionare, că anxietăţile şi fobiile pot rezulta din

experienţe de condiţionare. Acelaşi lucru poate fi spus şi despre ataşamentele pozitive:

dragostea faţă de o persoană, un obiect sau un animal apare prin asocieri cu circumstanţe

agreabile. Pe această cale Watson a încercat să demonstreze psihanalizei faptul că

temerile , anxietăţile, fobiile nu sunt înnăscute. (în W. Viney, 1993).

În organizarea vieţii psihice Watson identifică trei comportamente: viscerale,

musculare şi laringeale. Comportamentele viscerale se referă la reacţiile organice care se

produc în orice activitate psihică. Cele musculare se referă la mişcările adaptative. Iar

cele laringeale la limbaj şi gândire. Gândirea este identificată cu limbajul întrucât se

reduce la mişcări musculare ale laringelui. A gândi înseamnă a vorbi încet pentru sine.

Watson afirmă că oamenii nu gândesc cu creierul ci cu sistemul de arcuri nervoase ale

laringelui şi ale organelor anexe. Insistenţa asupra rolului proceselor periferice în gândire

a adus contribuţii importante la studiul mecanismelor psihofiziologice ale limbajului şi

gândirii dar a constituit şi un reducţionism excesiv al gândirii la nivelul unor

comportamente primare.

Dincolo de disputele teoretico-metodologice Watson s-a arătat preocupat de la

bun început de aplicaţiile psihologiei, de faptul că psihologia timpului său nu era utilizată

de către alţi specialişti, era o psihologie sterilă. Atât Pavlov cât şi Watson au fost

preocupaţi de probleme practice. Aşa cum Pavlov s-a preocupat în ultima parte a carierei

44

sale de psihologia clinică, Watson s-a preocupat de studiul condiţionării fricii. Aceste

cercetări stau la baza tehnicilor de terapie comportamentală, care cunosc o expansiune

remarcabilă şi succese demonstrate ştiinţific.

Munca lui Watson a marcat definitiv interesul psihologiei americane pentru

studiul învăţării. Psihologia behavioristă a considerat învăţarea ca un obiect fundamental

de studiu al psihologiei. Studiul procesului de învăţare oferă mijloace remarcabile pentru

înţelegerea şi controlul comportamentului.

Behaviorismul clasic şi apoi neobehaviorismul au subliniat importanţa

experimentării ca mijloc de verificare a conceptelor şi teoriilor. În perioada de

expansiune a neobehaviorismului între 1920 şi 1950 au fost publicate un număr

extraordinar de mare de cercetări experimentale asupra celor mai variate domenii ale

vieţii psihice. Aceasta a constituit un impuls remarcabil pentru dezvoltarea psihologiei şi

mai ales pentru elaborarea unui model unanim acceptat al cercetării în psihologie.

Între continuatorii lui Watson în spiritul behaviorismului clasic putem să-i

amintim pe Max Meyer, W. McDougall, E. Holt, A. Weiss, W. Hunter, K. Lashley.

1.1 Neobehaviorismul :

Cei mai importanţi reprezentanţi ai neobehaviorismului sunt Cl. Hull, E. Guthrie,

Ed. Tolman, B. Skinner.

Clark Hull (1884-1952) este considerat de către W. Viney (1993) drept figura

dominantă a mediului academic al psihologiei între 1930 şi 1950. Cea mai mare parte a

activităţii sale s-a desfăşurat la Universitatea Yale.

Lucrările sale de bază sunt Teoria matematico-deductivă a învăţării mecanice

(1940), Principiile comportamentului (1943), Esenţele comportamentului (1951), Un

sistem comportamental (1952). Hilgard şi Bower (1974) vorbesc despre Hull şi teoria

sistematică a comportamentului.

Conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea. Pe această linie constatăm o

continuitate cu lucrările lui Thorndike şi Watson. Neobehaviorismul modifică schema

iniţială S-R introducând termenul O prin care se desemnează organismul şi ceea ce se

întâmplă cu acesta astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă de stimul

ci şi de organism. Acest termen mediator între S şi R se referă la istoria învăţării

45

anterioare, programele de deprivare senzorială, injectarea de droguri ca variabile

experimentale. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în

consideraţie în structura experimentului ca variabilă intermediară.

În cercetările sale asupra învăţării Hull consideră întărirea drept prima condiţie a

formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară

care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară

ca stimulent ce consolidează învăţarea. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se

consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimenţele

sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului,

memorarea mecanică ş.a.

Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de

gradient de întărire. Este vorba despre introducerea unui interval de timp între

performanţa care trebuie recompensată şi atingerea obiectivului care asigură întărirea.

Astfel hrănirea ca recompensă pentru apăsarea pedalei poate fi amânată cu un număr de

secunde pentru a se studia efectul asupra cobaiului care învaţă acest fel de amânare.

Treptat se introduce o separaţie între stimul şi răspuns faţă de modelul clasic al

condiţionării. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce

în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Este un fel de „decondiţionare” în raport

cu stimulul necondiţionat iniţial. Aşadar gradiente de întărire cu intervale mai lungi pot fi

eficiente pentru învăţare. Paradigma de bază a întăririi constă în reducerea trebuinţei.

Astfel calitatea de întărire primară a recompensei sau pedepsei este aceeaşi: recompensa

reprezentată de hrană reduce tensiunea foamei, salvarea de la şoc (electric), reduce

tensiunea şocului (Hilgard şi Bower, 1974). În concluzie, teoria lui Hull are meritul de a

considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.

Edwin Guthrie (1886-1959) şi-a desfăşurat activitatea la Universitatea din

Washington şi a fost puternic implicat în aplicaţiile psihologiei în primul şi al doilea

război mondial. În al doilea război mondial a fost şeful psihologilor în Divizia Maritimă a

Oficiului Informaţiilor de Război.

Guthrie s-a făcut cunoscut prin modelul condiţionării prin contiguitate. A fost un

continuator al cercetărilor lui Thorndike şi Watson, dar nu a agreat modelul mult prea

tehnicist a lui Hull.

46

Pentru Guthrie legea unică a învăţării a fost formulată într-o manieră foarte

concisă: o combinaţie de stimuli care a însoţit o mişcare, la repetare tinde să fie urmată de

aceeaşi mişcare”. Această lege este completată astfel „un model de stimul îşi capătă

întreaga forţă asociativă cu ocazia primei asocieri cu o reacţie” (în Hilgard şi Bower,

1974). Modelul lui Guthrie descrie cel mai scăzut nivel al învăţării, bazat pe principiul

recenţei. În experimentele lor Guthrie şi Horton au utilizat aşa numita cutie-enigmă, care

permitea ca animalul cobai să fie observat pe tot parcursul perioadei până la soluţionarea

problemei, iar poziţiile adoptate în soluţionare erau fotografiate instantaneu când acţiona

maneta de deschidere. Uşa din faţă era lăsată întredeschisă pentru ca pisica să vadă hrana-

recompensă. Pisica intra prin spatele cutiei iar mecanismul de deschidere se afla la

mijlocul podelei cutiei. Dacă era acţionat mecanismul uşa din faţă se deschidea. Orice

acţiune asupra mecanismului declanşa fotografierea mişcării respective. Rezultatele

demonstrează un comportament repetitiv cu totul remarcabil. Pisica va repeta la infinit

reacţia care a condus-o la succes, indiferent de cât de nefirească a fost poziţia care a

ajutat-o. Deci foloseşte mereu aceeaşi soluţie. Sunt şi excepţii de la aceste

comportamente pe care autorii le consideră drept rezultat al unor confuzii accidentale.

Este un stereotip, iar recompensa prin mâncare este nesemnificativă, pentru că pisica nu

consumă întotdeauna alimentele pregătite. Cei doi autori susţin că experimentul lor

confirmă cele semnalate de Thorndike, dar că sugerează stereotipia prezentă în

comportament. În cutia lui Guthrie mecanismul de deschidere era neschimbat şi

întotdeauna în aceeaşi poziţie. În cutia lui Thorndike pedala era mai greu de manevrat şi

nu avea întotdeauna aceeaşi poziţie. Prin experimentul lor cei doi autori au vrut să

sugereze existenţa învăţării dintr-o singură încercare. Sugestia lor este pertinentă şi găsim

în comportamentul animalelor si al omului multiple dovezi ale învăţării dintr-o singură

încercare. O anumită experienţă puternică fixează la om un anumit comportament care

este repetat în toate împrejurările. Acest fapt se vădeşte de exemplu în anumite reacţii

alimentare, în anumite reacţii faţă de persoane, situaţii, sau evenimente cu impact foarte

puternic.

Edward Tolman (1886-1957) şi-a desfăşurat întreaga activitate la Universitatea

Berkeley din California. Tolman dezvoltă un behaviorism cognitiv, focalizat pe o

observaţie obiectivă, pe comportamente globale proprii activităţii de zi cu zi. Tot el şi-a

47

denumit sistemul ca un behaviorism intenţional, urmărind finalitatea comportamentului.

Termenul de cognitiv se referă la abilităţi precum capacitatea de discriminare, simţul

locaţiei şi al cauzalităţii precum şi capacitatea de a dezvolta expectanţe (aşteptări).

Alături de ceilalţi neobehaviorişti Tolman introduce conceptul de variabilă

intermediară care se interpune între stimulii din mediu şi răspunsurile observabile. În

categoria variabilelor intermediare include cogniţiile, expectaţiile, scopurile, ipotezele şi

dorinţele. De exemplu, o expectaţie se dezvoltă atunci când o recompensă este dată după

fiecare răspuns corect. Astfel oamenii dezvoltă expectaţii de fiecare dată când se stabilesc

relaţii între răspunsuri si stimuli din mediu.

Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent

cognitivist în psihologie îl constituie termenul de hartă mentală. În experimentul său

utilizează două grupuri de cobai: primul grup primeşte recompensa după fiecare

parcurgere reuşită a labirintului; al doilea grup nu a primit recompensa şi a fost lăsat să

parcurgă labirintul la întâmplare. În ziua a unsprezecea cobaii din grupul doi au început

să primească recompensa. Se constată că timpul de rezolvare şi numărul de erori au

scăzut într-o manieră impresionantă. Concluzia lui Tolman este că aceşti cobai învaţă

relaţiile spaţiale şi dezvoltă aşa numite hărţi mentale ale labirintului, astfel întărirea

influenţează motivaţia şi performanţa dar învăţarea în sine este un proces independent.

Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi

aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge

dintr-un loc în altul al şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un

sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care

conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi muncim;

nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta

ş.a.m.d. Tolman doreşte să sublinieze că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli

răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.

Burrhus Skinner (1904-1990) a fost marcat profund de lucrările lui Pavlov şi

Watson. A activat la Universitatea din Minnesota, Indiana şi Harward unde a lucrat cea

mai mare parte din timp. S-a bucurat încă din timpul vieţii de o recunoaştere unanimă în

lumea academică americană şi internaţională, psihologia americană plasându-l de ani

buni pe primul loc al psihologilor din lumea întreagă. Lucrări mai importante:

48

Comportamentul organismelor,(1938), Ştiinţa şi comportamentul uman, (1953),

Comportamentul verbal, (1957), Tehnologia predării, (1968), Despre behaviorism

(1974). Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă.

El face deosebirea între comportamentul de răspuns (respondend behavior) şi

comportamentul operant (operant behavior). Corespunzător, vorbeşte despre două clase

de răspunsuri: răspunsuri provocate (elicided responses) şi răspunsuri emise (emited

responses). Răspunsurile provocate de stimuli cunoscuţi sunt reacţii de răspuns. În

schimb mai există o altă categorie de reacţii care nu se corelează cu un stimul cunoscut.

Acestea sunt reacţii operante deosebite de cele de răspuns. Pentru comportamentul

operant stimulul devine o ocazie, dar nu este un stimul care provoacă răspunsul.

Corespunzător celor două tipuri de răspuns Skinner consideră că există două tipuri de

condiţionare. Prima este condiţionarea de tipul S, pentru că întărirea este condiţionată de

stimul (modelul pavlovian), şi a doua este cea de tipul R, operantă (Skinner). În acest caz

răspunsul se află în corelaţie cu întărirea. Acest răspuns poate fi întărit prin mâncarea

care îi urmează. Dar nu vederea pedalei este importantă ci apăsarea pe pedală. Întărirea

este întâmplătoare faţă de răspuns. Skinner introduce lege condiţionării reacţiei de tipul

R: dacă apariţia unui operant este urmată de prezentarea unui stimul de întărire forţa este

mai mare (în Hilgard şi Bower, 1974).

Skinner a imaginat un dispozitiv complex pentru studiul condiţionării operante: o

cutie fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care atunci când este

apăsată face să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei

este înregistrat şi reprodus de un grafic. Concluzia cea mai importantă a cercetărilor lui

Skinner este că urmarea evidentă a întăririi unui operant se manifestă prin creşterea

ritmului răspunsurilor emise. Cu alte cuvinte animalul învaţă să acţioneze pedala fără a

vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de acţionări ale

pedalei. Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost învăţate

să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a

descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului

operant şi că întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul.

Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament.

Au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre

49

exemplu un animal îşi scarpină urechea sau se învârte înainte de a se uita în cutia cu

mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa). Ceea ce

Skinner denumeşte comportament „superstiţios” Guthrie considera învăţare prin

contiguitate. Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind capacitatea de

discriminare şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea

treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este

construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la

recompensarea fiecărui succes.

Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea

pozitivă, care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea

unor stimuli neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă care se aplică în funcţie de numărul

de răspunsuri corecte date; întărirea la proporţie variabilă mai rezistentă la stingere

decât întărirea la proporţie fixă; întărirea la interval fix prezintă o rezistenţă scăzută la

stingere şi răspunsul dispare rapid dacă nu mai este întărit de mult timp; întărirea la

interval variabil este mai eficientă; stimularea electrică a creierului care nu a fost

utilizată de către Skinner şi care a produs efecte remarcabile. Prin stimularea unei

anumite zone a creierului s-a constata că şobolanii flămînzi preferau stimularea electrică

în continuu în defavoarea hranei. S-a vorbit despre un centru al plăcerii, iar subiecţii

umani stimulaţi au declarat că se simt minunat, fericiţi şi au solicitat continuarea

stimulării mai multe ore în continuu; întărirea primară satisface direct nevoi primare,

biologice; întărirea secundară (de exemplu banii) este asociată cu lucruri care satisfac

nevoi primare (dupa N. Hayes şi Sue Orrell, 1997 ).

O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre

pedeapsă şi ameninţare. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive,

recompensa, cu cea negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din

următoarele motive: în primul rând pedeapsa îl determină pe individ să o evite şi nu să

renunţe la comportamentul nedorit; în al doilea rând o pedeapsa poate fi asociată cu cel

care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea rând pedeapsa indică, de

obicei, ceea ce nu trebuie să facă şi nu ceea ce este bine să facă. În aceste condiţii Skinner

insistă asupra următoarelor trei mecanisme care reglează raportul dintre pedeapsă şi

ameninţare: întărirea pozitivă, constă în prezentarea unui stimul pozitiv şi astfel

50

comportamentul se va schimba atunci când este stimulat în mod plăcut; întărirea

negativă constă în întreruperea sau absenţa unui stimul negativ aşteptat; pedeapsa

implică transformarea unui comportament nedorit prin aplicare unui stimul aversiv.

Aplicaţiile condiţionării operante sunt mai ales în domeniul învăţării şi în

domeniul terapiei comportamentale. De asemenea sunt şi aplicaţii militare dar cu

caracter secret.

Opera şi realizările lui Skinner s-au bucurat nu numai de aprecieri dar şi de critici

severe. Marele psiholog umanist Karl Rogers a criticat foarte dur teoria lui Skinner

considerând-o fascistă. Alţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în

laborator, având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat faptul că ignoră sinele,

personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea. A fost acuzat că propune o

ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul (W. Viney, 1993).

EXERCIŢIU Analizaţi problemele lui Sam din perspectivă behavioristă. Folosindu-vă de

procesele condiţionării clasice şi operante încercaţi să explicaţi următoarele probleme cu

care se confruntă Sam: frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire,

procrastinarea.

SAM

Sam este student în primul an. El este muncitor, prietenos şi uşor de convins, un tip de

persoană despre care oamenii spun că este “un tip de treabă” Sam provine dintr-o familie

de clasă medie şi părinţii lui au fost întotdeauna iubitori şi suportivi. Ei i-au insuflat

dorinţa de a munci din greu pentru a avea success în viaţă. Ambii părinţi lucrează

(contabil tata; designer de interioare mama). Adesea îi spuneau” Tu ai abilitatea de a

reuşi şi noi ştim că aşa va fi”. Sam a muncit din greu pentru a ajunge student (era atent la

notele pe care le obţinea şi lupta pentru note mari) şi considera că este bine pregătit

pentru a face faţă încercărilor. A fost admis la o facultate bine cotată (prima lui opţiune)

într-un oraş situat departe de orăşelul în care s-a născut. La început a avut dificultăţi în a

se adapta la situaţia de a fi departe de casă dar a început să-şi facă prieteni. La jumătatea

anului universitar a consatat dezamăgit că rezultatele la examene nu au fost atât de bune

pe cât se aştepta. La începutul primului semestru şi-a dat seama că volumul de muncă

51

este mai mare decât se aştepta şi a început să se îngrijoreze privitor la reuşitele sale. Apoi

a început să devină anxios în ceea ce priveşte testele scrise iar pe măsură ce semestrul se

apropia de sfârşit a început să se simtă copleşit de volumul de muncă. Dar în loc să

muncească intens a început să procrastineze (procrastinare- amânarea rezolvării sarcinilor

sau a problemelor). Astfel, el amâna studiul şi să rezolvarea temelor în ultima clipă,

preferând în schimb să socializeze cu prietenii (Nigel şi Rajiv), să se joace pe calculator

şi să se uite la TV. Aceste activităţi îi plăceau dar totuşi Sam se gândea că ar trebui să

muncească şi asta îl făcea să se simtă vinovat. În aceeaşi perioadă a întâlnit-o pe Vanessa.

Petrecea mult timp gândindu-se dacă aceasta ar putea să devină iubita lui în viitorul

apropiat. Dar îi era teamă să o întrebe dacă vrea să se întâlnească cu el întrebându-se

mereu: Dacă va spune nu? Se gândea că Vanessa este o tânără independentă cu o dorinţă

puternică de a face carieră şi se temea că ea l-ar putea considera o persoană prea

tradiţională pentru gustul ei. Străduindu-se intens nopţile dinaintea examenelor, Sam a

reuşit să treacă de primul semestru dar era atât de epuizat încât în săptămâna de vacanţă

dintre semestre a zăcut în pat doborât de o răceală. Acum la debutul celui de-al doilea

semestru Sam este şi mai anxios: volumul de muncă nu pare să fie mai mic şi numai

gândindu-se la asta simţea cum i se strânge stomacul. La scurt timp, a început să

procrastineze, să se simtă vinovat şi să se întrebe dacă este capabil să reuşească la

facultate. Va avea oare curajul să vorbească cu Vanessa înainte ca aceasta să îşi găsească

pe altcineva? Ţinând cont de ceea ce ştim despre Sam şi despre comportamentele actuale

cum putem înţelege situaţia în care este acum?

Rezvolvare

Probleme lui Sam analizate din perspectivă behavioristă

Folosind condiţionarea clasică şi operantă putem analiza situaţia lui Sam din perspectivă

behavioristă. Din situaţia descrisă reiese că Sam se confruntă cu următoarele probleme:

frica de testele scrise, frica de a-i cere Vanessei o întânire, procrastinarea

Frica de testele scrise- condiţionare clasică

Mai întâi se pare că Sam a dezvoltat o frică condiţionată în ceea ce priveşte testele scrise.

Dat fiind faptul că Sam a fost un elev care întotdeuana a muncit din greu pentru a obţine

rezultate bune la învăţătură pe baza condiţionării clasice putem presupune că a ajuns să

52

asocieze munca de la şcoală cu anxietatea. De vreme ce în acest caz nu se specifică

circumstanţele putem presupune că Sam a avut în trecut experienţe negative referitoare la

testele scrise (nu a reuşit întotdeauna să obţină note mari). Astfel, este posibil ca notele

mici obţinute să fi fost însoţite de dezaprobarea părinţilor sau poate chiar de sentimente

de ruşinare faţă de prieteni (SNC- stimul necondiţionat). Frica şi anxietatea produse

(RNC – răspuns necondiţionat) de aceşti stimuli au devenit apoi asociate cu situaţia

specifică de a da teste scrise, astfel testul scris a devenit stimul condiţionat (SC) pentru

anxietate (RC).

Frica de a-i cere Vanessei o întâlnire- Condiţionare clasică + Condiţionare operantă

Tot prin condiţionare clasică se poate explica şi teama lui Sam de a îi cere Vanessei o

întîlnire. Este posibil ca în trecut Sam să fi fost respins de fete independente şi inteligente

(SNC), teama şi ruşinea resimţite atunci (RNC) au devenit asociate cu fete de acest gen,

astfel acum chiar dacă este atras de Vanessa ea este pentru Sam SC pentru anxietatea lui

(RC).

Din perspectiva condiţionării operante prietenia Vanessei reprezintă pentru Sam o întărire

pozitivă. Sam nu este sigur dacă acest răspuns pozitiv din partea Vanessei se va

generaliza şi în cazul unei relaţii romantice, sau ea va avea comportamente diferite faţă

de Sam prietenul şi Sam iubitul. Sam se teme că în postura de iubit va primi din partea

Vanessei o întărire negativă astfel el este tentat să abordeze doar comportamentul de

prieten care îi asigură din partea fetei o întărire pozitivă Astfel, el evită posibilitatea de a

simţi anxietatea care ar putea să apară în situaţia în care Vanessa îl va respinge ca iubit

Procrastinarea – Condiţionare clasică + Condiţionare operantă

Procrastinarea lui Sam reprezintă o formă de condiţionare operantă. Dat fiind

faptul că munca de la şcoală este puternic aversivă –“ La începutul primului semestru şi-

a dat seama că volumul de muncă este mai mare decât se aştepta şi a început să se

îngrijoreze privitor la reuşitele sale” (întăritor condiţionat negativ) el o evită prin

procrastinare. Dat fiind faptul că procrastinarea înlătură stimulii negativi, ea este o formă

de întărire negativă, deci el continuă să evite realizarea temelor de la facultate. În acelaşi

timp, socializarea cu prietenii, privitul la TV reprezentau pentru Sam activităţi plăcute

fiind astfel întăriri pozitive, chiar dacă erau într-un fel limitate de sentimentul de vină

(întărire negativă). De menţionat este faptul că întăririle pentru procrastinare sunt

53

imediate, în timp ce întărirea care ar fi putut fi reprezentată de obţinerea unor note mari

nu se putea concretiza imediat. Astfel întăririle pentru procrastinare erau mai puternice.

Cărţile, temele pe care le avea de realizat reprezentau pentru Sam sitmuli discriminativi,

aceştia semnalizau munca de la şcoală pe care Sam a învăţat prin condiţionare clasică să

o asocieze cu anxietatea. Astfel, Sam a continuat să evite aceşti stimuli (se apuca de

învăţat doar în ultima clipă). Din prezentarea situaţiei lui Sam reiese că înainte de a junge

la facultate ceea ce reprezenta pentru el întărire pozitivă pentru a-şi realiza sarcinile

şcolare era obţinerea unor note bune. Dat fiind faptul că acum la facultate examinarea se

realiza spre sfârşitul semestrului iar succesul academic nu părea să fie pentru Sam

consistent, mediul universitar îi furniza acestuia un program variabil de întăriri. Dat fiind

faptul că programele de aplicare variabilă a întăririlor promovează comportamente

rezistente la extincţie, aşa se explică faptul că în ciuda limitelor pe care le avea strategia

lui Sam de a învăţa doar înainte de examene acesta a continuat să promoveze acest

comportament. Sam a continuat acest comportament şi l-a generalizat la toate materiile

studiate în facultate. Proximitatea examenelor reprezintă pentru Sam stimul discriminativ,

care îl anunţă că dacă nu învaţă nici în acest moment este în pericol de a nu trece

examenele (a nu trece examenele= întărire negativă).

Behavioriştii ar spune că Sam, ca orice individ, are o istorie complexă de

comportamente învăţate de-a lungul istoriei sale. Recomandarea lor pentru Sam ar fi să se

folosească strategii de modificare a comportamentului pentru a face faţă anxietăţii,

procrastinării în ceea ce priveşte sarcinile de la facultate şi evitării a unei posibile legături

romantice cu Vanessa.

54

BIBLIOGRAFIE

Aniţei, M., 2006, Istoria psihologie, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,

Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia

Jones, D., Elcock, J., 2001, History and theory of psychology. A critical perspective, Ed.

Arnold.

Opre, A., 2006, Introducere în teroiile personalităţii, ed. II-a, Editura ASCR, Cluj-

Napoca

Kernberg, O. F., 2004, Contemporary controversies in psychoanalytic theory, techniques,

and their applications, Yale university press / New Haven and London

Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing

Co., 2000.

55

PSIHOLOGIA UMANISTĂ (fenomenologică)

"Singura realitate pe care eu pot să o cunosc este

lumea aşa cum o percep şi o experimentez eu în

acest moment. Sigura realitate pe care eu o pot

cunoaşte este aceea pe care o percepi şi o

experimentezi în acest moment. Şi singura atitudine

este aceea că cei care percep realitatea sunt

diferiţi. Există atâtea lumi reale câţi oameni există."

(C.Rogers, 1980)

CONTEXT

În perioada anilor 1920 -1930 şcoli de gândire precum structuralismul,

funcţionalismul, psihlogia gestaltistă şi psihanaliza continuau să ofere modele explicative

asupra funcţionării psihicului. Pe la jumătatea secolului XX strucrualismul dispăruse ca

şcoală, iar funcţoinalismul şi psihologia gestaltistă şi-au pierdut distinctvitatea ca şcoli,

celelate orientări au început să le asimileze anumite apecte. Domeniul psiholgiei era

dominat de behaviorism şi psihanaliză în anii 50 şi la debutul anilor 60. De asemenea

anii 60 au fost dominaţi de o serie de evenimente, care au contribuit la contestarea

explicaţiilor de tip raţionalist sau empirist. Dintre acesta enumerăm: Războiul din

Vietnam şi mişcările pacifiste care i-au urmat, asasinarea lui Martin Luther King, John

Fitzegrald Kennedy şi Robert Kennedy; proteste rasiste, mişcarea hippie.

La începutul anilor 60 un grup de psihologi conduşi de Abraham Maslow au pus

bazele uneui curent pe care îl denumeau a treia forţă în psihologie. Aceştia considerau că

celelalte două forţe psihanaliza şi behaviorismul nu iau în calcul o serie de aspecte

importante care definesc natura umană. Numită a treia forţă, deoarece este o alternativă la

psihanaliză şi behaviorism, psihologia umanistă evidenţia faptul că este necesară

comutarea atenţiei de la problemele tratate de celelalte persepective (care erau centrate pe

adaptare şi definirea normalităţii) la problemele care ne definesc ca fiinţe umane. Astfel,

temele centrale are ar trebui investigate devin: creativitatea, liberul arbitru,

intenţionalitatea, auto-determinarea, imaginaţia şi valorile. Această orientare respinge

determinismul şi pesimismul care transpar din teoriile behavioriste şi psihanalitice şi

56

postulează o perspectivă esenţialmente optimistă asupra naturii umane conform căreia toţi

oamenii posedă capcităţi înnăscute pentru dezvoltare. (W. E. Pickren, A. Rutherford,

2010).

ASUMŢII CENTRALE

1. Perspectivă fenomenologică

Pentru umanişti comportamentul poate fi înţeles în termenii experienţei subiective

a individului. Pentru a înţelege felul în care se comportă indivizii este necesar mai întâi să

înţelegem persoana care genereazeă comportamentele respective. Pentru a înţelege

persoana este nevoie să înţelegem felul în care aceasta înţelege lumea. Experienţa

subiectivă a individului devine stfel obiectul de studiu al psihologiei. Din acest punct de

vedere, psihologia umanaistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece ambele

perspective devalorizau experienţa subiectivă. Behavioriştii considerau că mediul este cel

care are valoare explicativă asupra comportamentului şi nu experienţa subiectivă care

este fie irelevantă ştiinţific, deoarece nu avem metode obiective pentru a o investiga, fie

este un epifenomen. Psihanaliza devaloriza experienţa subiectivă conştientă deoarece

cauzele care determină comportamentele sunt în măsură aproape exclusivă inconştiente.

În plus, explicaţiile pe care le oferim în mod conştient propriilor noastre acţiuni sau trăiri

ar putea fi rezultatul unor distorsiuni care sunt generate de mecanismele noastre

defensive. Umaniştii resping ideea că experienţa subiectivă nu poate fi studiată ştiinţific

folosindu-se de următoarele argumente:

a) toate informaţiile pe care le avem despre lume sunt obţinute în cadrul

experienţei subiective. Prin urmare, insistenţa făcută pe valoarea obiectivă a

datelor obţinute de către un observator imparţial este fără sens deoarece şi în

această situaţie avem de-a face cu o prelucrare subiectivă a datelor.

b) Studiul ştiinţific al datelor care provin din experienţa subiectivă se poate

realiza printr-o metodă numită validare subiectivă. Conform acestei metode

orice interpretare a unui eveniment sau orice observaţie care întruneşte

acordul a cel puţin doi cercetători poate fi considerată validă. Psihologia

umanistă a atras atenţia asupra unui aspect important care caracterizează un

demers ştiinţific: acordul comunităţii ştiinţifice. Inclusiv metodele tradiţionale

57

se supun acestui principiu de validare intersubiectivă dacă de exemplu luăm în

calcul folosirea replicabilităţii prin care testăm acurateţea rezultatelor

experimentale obţinute.

2. Liberul arbitru

Comportamentele noastre nu sunt rezultatul exclusiv al experienţelor trecute sau a

influenţei mediului. Oamenii au capacitatea de a decide asupra felului în care se comportă

folosindu-se de evaluarea subiectivă a situaţiilor. Din acest punct de vedere, perspectiva

umanistă se opune behaviorismului şi psihanalizei deoarece respinge ideea deterministă

conform căreia există o cauză primară a comportamentelor noastre (mediul, behaviorism;

instincte, psihanaliză). Umaniştii recunosc că mediul, instinctele, experienţele trecute

influenţează comportamentele dar aspectul fundamental care este implicat în generarea

comportamentelor noastre este felul în care interpretăm lumea şi propriile noastre

experienţe (experienţă subiectivă). În concluzie, felul în care ne comportăm şi simţim este

într-o mare măsură rezultatul unei decizii personale care este luată în funcţie de evaluările

pe care noi le facem în conformitate cu experienţa noastră subiectivă.

3. Sensul experienţei

Experienţa noastră subiectivă este guvernată de sensul, valorile pe care le atribuim

acţiunilor noastre. În consecinţă, felul în care ne comportăm şi simţim este influenţat de

sistemul axiologic pe baza căruia evaluăm contextele şi propriile noastre acţiuni şi trăiri.

Psihologii umanişti au observat că, din punct de vedere metodologic, este dificil

să investigăm sensul cu care oamenii îşi investesc acţiunile. Cu toate acestea nu au exclus

această posibilitate. Demersului lor investigativ i se potriveşte ceea ce Gordon Allport, o

figură cheie a psihologiei personalităţii, spunea despre dificultăţile pe care psihologia le

întâmpină astăzi atunci când încearcă să explice concepte precum valoarea şi sensul : “

Dacă astăzi psihologia nu este în întregime pregătită să facă faţă unei asemenea

încercări, atunci ar trebui să dezvoltăm ştiinţa până când va reuşi să fie” .

58

PRECURSORII UMANISMULUI

Conform celor prezentate în secţiunea Asumpţii centrale psihologia umanistă este

un curent care valorifică un aspect cheie care defineşte fiinţa umană şi anume capacitatea

de a lua decizii (liberul arbitru). De asemenea această abordare accentuează faptul că

omul investeşte cu sens exprienţa pe care o trăieşte iar dacă dorim să abordăm fiinţa

umană, în ceea ce o defineşte prin excelenţă suntem nevoiţi să luăm în considerare

experienţa subiectivă. Spre deosebire de behaviorişti, care utilizau metode nomotetice şi

interpretarea statistică a omului, umaniştii utilizează metode idiografice preluate din alte

domenii cum ar fi de exemplu istoria, filosofia, literatura, arta, accentuând studiul

individual al omului.

Această vizuine asupra fiinţei umane se bazează pe nişte principii fundamentale

care au precedat-o. Psihologia umanistă şi-a definit modelul explicativ al psihicului uman

integrând mai multe aspecte care ţin de specificul fiinţei umane care se regăsesc în

anumite abordări anterioare cum ar de exemplu: romantismul, fenomenlogia şi

existenţialismul. Dacă adăugăm acestora şi contextul specific al anilor ‘60 putem să

oferim un răspuns la întrebarea Cum a apărut psihologia umanistă?

Romantismul a insipirat viziunea umanistă din psihologie datorită faptului că a

atras atenţia asupra faptului că oamenii sunt în esenţă buni şi dacă societatea le permite

devin împliniţi (a se vedea această perpsectivă optimistă asupra fiinţei umane la

reprezentanţii de seamă ai psihologiei umaniste: C. Rogers şi A. Maslow).

Din fenomenologie a preluat metoda fenomenologică şi ideea validării

intersubiective a datelor care provin din investigarea experienţei subiective a individului.

După cum susţine Husserl, fondatorul fenomenologiei, psihologia ar trebui să includă

toată varietatea de date preluate de conştiinţă ca fenomene, ca experienţe unice. Metoda

fenomenologică încurajează subiectul să raporteze ceea ce este firesc, respectiv

conţinutul, impresiile, asociaţiile personale. (Aniţei, 2006)

Din existenţialism, umanismul a preluat ideea că oamenii au capacitatea de a

investi cu sens experienţele lor personale. Această capacitate îl face pe om să fie

fundamental diferit de celelate fiinţe sau de simplele obiecte sau alte forme de existenţă.

Consecinţele asumării acestei idei le putem identifica în abordările psihologilor umanişti.

59

De exemplu Soren Kierkegaard (1813-1855) filozof danez, unul dintre fondatorii

existenţialismului considera că există un Mod etic de existenţă care se defineşte prin

preocuparea pentru dreptate, pentru o stare de bine generală şi pentru legături morale

perfecte. Persoanele care aparţin acestui mod sunt interesate să evalueze în profunzime

posibilele consecinţe ale acţiunilor lor. Personalitatea care se încadrează în acest tip etic

este similară personalităţii autorealizate despre care va vorbi Rogers. Un alt exemplu îl

regăsim la Heidegger care definea individul autentic prin faptul că este conştient de

existenţa lui şi este capabil să aibă o existenţă bună, demnă chiar şi în condiţii

defavorabile (mediu, constrângeri sociale).

Abordările anterioare din psihologie care au influenţat perspectiva umanistă

menţionăm:

- cercetările asupra conştiinţei realizate de W. James;

- Alfred Adler. Unii cercetători îl consideră primul reprezentat al psihologiei umaniste

datorită faptului a descris conceptul de Sine creativ referindu-se la faptul că ceea ce

devine o persoană este într-o mare măsură rezultatul unei alegeri personale. Alţi

cercetători consideră concepţia lui Adler ca o tranziţie de la teoriile psihanalitice

predominante în timpul activităţii lui Freud la punctul de vedere umanist modern;

- perspectiva gestaltistă (prin ideea preeminenţei întregului asupra părţilor);

- psihanaliza (datorită faptului că s-a centrat pe terapie şi datorită evidenţierii

factorului motivaţional în generarea acţiunilor noastre; spre deosebire de psihanaliză,

umanismul va lua în considerare nu numai nevoile de bază –instinctele în

terminologie psihanalitică – ci şi alte tipuri de nevoi care nu numai că sunt conştiente

dar care descriu mai bine specificitatea noastră. Vom vedea că o nevoie fundamentală

este aceea de autorealizare).

ÎNTEMEIETORII PSIHOLOGIEI UMANISTE

Psihologia umanistă e recunoscută oficial prin înfiinţarea Revistei de psihologie

umanistă în 1961 şi a Asociaţiei Americane de Psihologie Umanistă. Asociaţia

Americană de Psihologie a stabilit o divizie de psihologie umanistă. Întemeietorii formali

ai curentului sunt consideraţi a fi A. Maslow, G. Allport şi C. Rogers.

60

Abraham Maslow (1908-1970) Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Motivaţie

şi personalitate” (1954). Termenii cheie care definesc concepţia sa sunt: dezvoltarea

dinamică a personalităţii, piramida trebuinţelor (structură ierarhică), personalitate

autorealizată. De menţionat este faptul că Maslow a identificat caracteristicile

personalităţii autorealizate în urma unui studiu (care a durat 2 ani) asupra unor

personalităţi importante ale vieţii sociale, ştiinţifice, politice americane. Trăsăturile

comune ale acestora precum creativitatea, spontaneitatea, simţul umorului, simţul

noutăţii, rezistenţă la autoritatea arbitrară, simţul autonomiei, nevoie puternică pentru

intimitate, o imagine de sine optimistă şi acceptată de ceilalţi au devenit descriptorii

personalităţii autorealizate.

Gordon Allport (1897-1967) este considerat o figură centrală în cercetările

privitoare la personalitate. Maslow este considerat iniţiatorul curentului umanist, Allport

este considerat ideologul acestui curent, Rogers este cel care a desăvârşit psihologia

umanistă. Allport a analizat şi a precizat distincţia dintre nomotetic şi idiografic; a stabilit

liniile de demarcaţiei dintre metoda behavioristă şi cea umanistă. (Aniţei, 2006)

Carl Rogers (1902-1987) este considerat ca fiind cel care a împlinit curentul

umanist deoarece a reuşit să-i confere o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară

în domeniul terapiei. Carl Rogers este fondatorul terapiei nondirective, apoi a celei

centrate pe client şi, în final al terapiei centrată pe persoană. A întemeiat Centrul pentru

studiul persoanei în California. A fost preşedintele Asociaţiei Americane de Psihologie în

1947. (Aniţei, 2006)

TEORIA ROGERSIANĂ A PERSONALITĂŢII (A. Opre, 2006)

Conceptul structural cheie a teroiei rogersiene a personalităţii este conceptul de

Sine. Sinele este definit ca structură organizată şi unitară de percepţii, sistem structurat,

organizat, integrat, imaginea de sine. Imaginea de sine modifică de-a lungul vieţii dar îşi

păstrează în permanenţă această structură integrată, organizată. Sinele este definit ca o

structură organizată de percepţii deoarece individul percepe obiectele exterioare şi

propriile experienţe ataşânsu-le semnificaţii. Acestea formează câmpul fenomenal al

individului, iar acele părţi ale câmului fenomenal care sunt percepute ca aparţinând

invidului constiuie sinele.

61

Sinele ideal este acea imagine despre sine pe care individul doreşte cel mai mult

să o posede, include percepţiile şi semnificaţiile potenţial relevante pentru sine, care au o

foarte mare importanţă pentru individ.

Sinele este un element important al experienţei umane, scopul fiecărui individ

este de a deveni cu adevărat el însuşi

Autoactualizarea (autorealizarea)

Tendinţa fundamentală a individului este către realizarea propriului potenţial.

“Organismul are o singură şi foarte puternică tendinţă de bază, şi anume aceea de a se

actualiza.” (Rogers, 1951, p. 487).

Conceptul de auto-realizare (autoactualizare) implică tendinţa organismului de a

evolua de la stadiul de entitate simplă către una complexă. El exprimă trecerea de la

dependenţă la independenţă, de la fixitate şi rigiditate către un proces de schimbare şi

libertate de expresie

Consistenţa şi congruenţa sinelui

Conform tezelor rogersiene, organismul funcţionează astfel încât să-şi păstreze

consistenţa, unitatea (înţeleasă ca absenţă a conflictului) între percepţiile de sine, pe de o

parte, şi între aceste percepţii şi experienţa cu mediul, pe de altă parte: “Majoritatea

comportamentelor adoptate de organism sunt cele consistente cu imaginea despre sine”

(Rogers, 1951, p. 507).

Conceptul de consistenţă a sinelui a fost dezvoltat de Lecky (1945) ). Conform

acestuia, organismul nu caută să câştige plăcere şi să evite durerea (aşa cum pretindea

Freud), ci tinde să-şi păstreze unitatea structurală a personalităţii. Pentru Lecky, oamenii

pot fi cu adevărat fideli doar lor înşişi. Orice individ se va comporta într-un mod conform

cu imaginea pe care o posedă despre sine, chiar dacă din punct de vedere obiectiv acest

comportament nu este întotdeauna cel optim. Astfel, dacă te consideri un individ slab la

ortografie, vei încerca să acţionezi în aşa manieră, încât comportamentul tău să

corespundă acestei imagini despre tine însuţi.

62

Situaţii de incongruenţă şi mecanisme defensive (distorsiunea sensului

experienţei şi negarea existenţei experienţei)

O stare de incongruenţă apare atunci când există o discrepanţă între modul în care

individul se auto-percepe şi experienţa reală cu lumea înconjurătoare. Prin intermediul

unui proces denumit subcepţie, putem recepţiona informaţii contrare imaginii de sine,

înainte ca acestea să devină conştiente. Răspunsul faţă de ameninţarea reprezentată de

recunoaşterea experienţelor aflate în conflict cu imaginea de sine este acela de apărare.

Reacţionăm defensiv interzicând accesul în sfera conştientă experienţelor percepute şi

considerate (inconştient) ca fiind, chiar şi într-o mică măsură, în conflict cu imaginea de

sine. Două dintre mecanismele defensive cele mai studiate de Rogers sunt distorsiunea

sensului experienţei (permite accesul în conştiinţă a experienţei, dar într-o formă

concordantă cu imaginea de sine) şi negarea existenţei experienţei (inhibarea manifestării

conştiente a experienţei).

Nevoia de apreciere pozitivă /de acceptare necondiţionată

Nevoia de apreciere pozitivă: atitudini, precum căldura sufletească, respectul,

simpatia şi acceptarea (toleranţa) faţă de copil şi se traduce prin necesitatea acestuia de a

primi dragoste şi afecţiune.

Autorealizarea şi dezvoltarea sănătoasă a psihicului

Din punctul de vedere al psihologiei dezvoltării, preocuparea majoră a lui

Rogers vizează mediul familial în care se dezvoltă copilul: fie creşte liber, într-o stare de

congruenţă, având posibilitatea de a-şi manifesta potenţialul, fie se dezvoltă pe fondul

unui sentiment de incongruenţă cu sine, devenind ulterior un individ defensiv.

PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ CA PRELUNGIRE ŞI AMPLIFICARE

A PSIHOLOGIEI UMANISTE (Aniţei, 2006)

Psihologia transpersonală este o continuare a psihologiei umaniste, iar A. Maslow

drept fondator al acestui curent. În 1969 a întemeiat Asociaţia Americană de Psihologie

Transpersonanală, împreună cu Carl Rogers, Viktor Frankl, Antony Sutich, Stanislav

63

Grof, Jim Fadima. Asociaţia a editat Journal of Transpersonal Psychology. Apoi a fost

înfiinţată Asociaţia Transpersonală Internaţională (A.T.I.). În România a fost înfiinţată

Asociaţia Română de Psihologie Transpersonală (conform pagini web a A.R.P.T.).

Stanislav Grof, unul dintre fondatori, consideră psihologia transpersonală ca o

ramură a psihologiei care reuneşte şi acceptă spiritualitatea ca pe o dimensiune

importantă a sufletului omenesc. Psihologia transpersonală studiază şi tratează întregul

spectru al experienţelor umane, inclusiv diferitele niveluri şi zone ale psihismului care

devin manifeste sub forma unor stări de conştiinţă modificată. Este vorba despre

experienţele şi observaţiile specifice meditaţiei şi altor forme de practică spirituală

sistematică, extazele mistice populare, crizele psihospirituale, hipnoza, psihoterapia

experienţială şi experienţele de moarte clinică, moarte şi renaşterea psihologică,

experienţe ale lumii divine, conştiinţa cosmică, identificarea mistică cu alţi oameni, cu

natura şi cu întregul Univers, întâlniri cu fiinţe arhetipale, vizite pe tărâmuri mistice,

experienţe karmice, forme variate de percepţie extrasenzorială ş.a. (Agenda, nr. 14/3

aprilie 2004, Timişoara).

Într-o analiză critică a acestui curent, M. Zlate (1988) arată că psihologia

transpersonală îşi propune să extindă câmpul cercetării psihologice pentru a include arii

ale experienţei şi ale comportamentului uman asociate cu o sănătate optimă şi bunăstare,

într-un evantai larg al stărilor de conştiinţă. Psihologia transpersonală este nemulţumită

de „parţialitatea” psihologiei contemporane, care nu explorează în totalitate şi în

profunzime stările psihice. Din acest motiv psihologia transpersonală plasează în centrul

preocupărilor ei conştiinţa ca dimensiune centrală. Conştiinţa şi potenţialele sale

nebănuite pot fi explorate prin eliminarea contradicţiilor defensive şi al obstacolelor

interne, prin liniştirea, calmarea şi relaxarea distorsiunilor perceptuale, prin

autocunoaştere şi transformare interioară, prin conştientizare, prin expansiunea câmpului

conştiinţei.

Metodele psihologiei transpersonale sunt psihoterapia transpersonală, meditaţia,

hipnoza profundă, respiraţia holotropă, analiza viselor.

Scopul psihologiei transpersonale este să-i ajute pe clienţi să-şi descopere şi să-şi

interpreteze conştient pulsaţiile existenţei interioare, să-i asiste pentru a se centra pe

această activitate interioară care duce la autoactualizare şi transcendenţă, să-i ajute pentru

64

a găsi căile dezvoltării potenţialului minţii, să-i susţină pentru a-şi depăşi limitele

condiţionării şi a-şi asuma responsabilitatea în vederea proiectării propriei vieţi în

armonie cu natura ş.a.m.d.

CRITICI ADUSE ABORDĂRII UMANISTE

1. reducerea behaviorismului la două figuri notabile Watson, Skinner

2. neîncrederea în puterea metodelor ştiinţifice în cercetarea atributelor umane

3. abordare a personalităţii umane din perspectivă idealizată

4. realizările curentelor criticate şi a metodelor ştiinţifice în psihologie au relizat deja

o mare parte din obiectivul asumat

5. întorcerea la perioada pre-ştiinţifică a psihologiei

6. eliminarea studiului asupra comportamentului animal nu se justifică

7. concepte greu de operaţionalizat – perspectivă nebuloasă

CONTRIBUŢII

Introducerea în domeniul investigativ al psihologiei a unor teme noi precum

intenţionalitatea, şi sensul experienţei.

A contribuit la dezvoltarea unei tendinţe în psihologie care vizează înţelegerea

fiinţei umane ca întreg.

65

PSIHOLOGIA COGNITIVĂ

ASUMPŢII FUNDAMENTALE

1. studiul evenimentelor interioare ale unei persoane este necesar

pentru înţelegerea unei persoane. Aceste evenimente interne,

adesea denumite mediatori, întrucât se petrec între stimulare şi

apariţia comportamentului includ: percepţia, procesele gândirii

ca rezolvare de probleme, memoria şi limbajul (T. Malim, A.

Birch, A. Wadeley, 1999)

2. procesele cognitive nu procesează aleator ci organizat şi

sistematic

3. psihologia cognitivă studiază procesările la care este supusă

informaţia, în sistemul cognitiv uman, între inputul senzorial şi

outputul motor (M. Miclea, 1999)

4. sistemul cognitiv este un sistem fizic care are capacitate de

reprezentare şi de calcul (M. Miclea, 1999)

PRECURSORII AI COGNITIVISMULUI (Aniţei, 2006)

W. Köhler şi cercetările sale asupra inteligenţei la animale au semnalat rolul

intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale

reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc se produce un

răspuns aparent spontan dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip

procesual.

Cercetările lui K. Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra

analogiei au fost preluate în psihologia cognitivă modernă demonstrează felul în care

reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi poate

să producă o rezolvare a problemelor prin analogie.

Behavioristul E. Tolman a adus în prim plan cercetări cu un puternic suport

cognitivist. El a introdus termenul de „hartă mintală”, sugerând existenţa unei

66

reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în

procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală” este intens utilizat în psihologia

cognitivă .

Teoria informaţiei şi cercetările lui G. Miller, A. Newell şi H. Simon au ajuns

la rezultate remarcabile în ceea ce priveşte logica computerelor. Newel, Shaw şi Simon

au elaborat şi condus celebrele programe de cercetare ale Rezolvitorului general de

probleme ca sistem de procesare a informaţiei în vederea rezolvării unor probleme

accesibile gândirii umane. Contribuţia remarcabilă a acestor cercetări este aceea că a

oferit posibilitatea tratării strategiei umane în rezolvarea de probleme. Astfel, prin

analogie, modelarea structurilor cognitive oferă explicaţii asupra proceselor mintale.

Aceste cercetări au demonstrat că factorul comun pentru gândirea umană şi pentru

inteligenţa artificială sunt procesele informaţionale care se dezvoltă în baza unui sistem

complex de programe şi subrutine capabile de combinări şi transformări.

Psiholingvistica dezvoltată de către N. Chomsky a dezvoltat modelul

gramaticilor generative. După Chomsky nucleul limbii se defineşte printr-o mulţime de

propoziţii (structura logică-propoziţională) obţinute în urma aplicării transformărilor

(tratament, procesare) obligatorii la verigile terminale ale gramaticii. Terminologia lui

Chomsky a fost adoptată de către psihologia cognitivă: structuri de transformare,

competenţe lingvistice, reguli de ramificare şi reguli de subcategorializare etc. De la

modelul generării propoziţiilor propus de către Chomsky la modelele computaţionale

moderne este o distanţă foarte mică.

Teoria constructelor personale elaborată de către G. Kelly este o anticipare

asupra abordării cognitivite a personalităţii. Constructele constituie modalităţi personale

de a percepe şi interpreta evenimentele; ele sunt reprezentări cognitive, modele cognitive

ale unor realităţi. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu experienţa de viaţă

şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate, structurate şi organizate.

Sistemul de constructe prezintă o serie întreagă de particularităţi comune pentru oameni

în general şi pentru anumite grupuri, categorii, perioade istorice, sisteme culturale,

politice, religioase, etc.. Dar configuraţia este personală şi conferă individului nota de

specificitate. Constructele personale ca şi reprezentările noastre cognitive ne permit să

67

percepem şi să interpretăm lumea şi evenimentele prin prisma lor. Valoarea constructelor

permite şi o evaluare anticipativă a comportamentelor persoanei.

EPISTEMOLOGIA GENETICĂ ŞI DEZVOLTAREA COGNITIVĂ

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J. Piaget şi a şcolii sale

numită şi structuralism genetic constituie o anticipare a modelărilor cognitive privitoare

la asimilarea şi dezvoltarea structurilor cognitive. Ideea organizării activităţii mentale în

structuri operatorii şi scheme mentale trimite la conceptele fundamentale ale

gestaltismului. Dar Piaget merge mai departe şi analizează evoluţia structurilor operatorii

pe baza structurilor matematice de grup. Piaget găseşte în aceste axiome ale structurii

matematice de grup legile fundamentale ale organizării sistemelor de operaţii mentale în

general. Axiomatica reprezintă o schemă a realităţii iar orice abstracţie conduce la o

schematizare. Astfel axiomatica se prelungeşte în ultimă instanţă în însăşi schema

inteligenţei. Analiza piagetiană a degajat trei structuri fundamentale: structurile algebrice

al căror prototip este grupul; structurile de ordine şi structurile topologice care se referă la

raporturile de vecinătate, limită şi continuitate. Constatăm că practic Piaget anticipează şi

oferă psihologiei cognitive rezultate şi un limbaj conceptual remarcabil de riguros asupra

structurilor cognitive. Psihologia cognitivă va insista mult asupra raporturilor topologice

dintre reprezentările cognitive.

Reprezentarea, imaginea mintală care constituie un concept fundamental al

psihologiei cognitive a fost reabilitată pentru psihologie şi studiată cu mijloace

experimentale de către marele savant elveţian. Se poate spune că de fapt cognitiviştii

după ce şi-au elaborat o primă variantă a limbajului conceptual au descoperit surprinşi că

Piaget cu ani buni înaintea lor studiase şi clarificase conceptele fundamentale pe care

cognitiviştii le considerau o noutate absolută. Cercetările lui Piaget asupra reprezentărilor

topologice au arătat mecanismele ontogenetice ale apariţiei lor. Astfel el a demonstrat

faptul că şcolarul mic nu reuşeşte decât pe la 8-10 ani să-şi reprezinte rotirea sau

dispoziţia porţiunilor într-o hârtie împăturită, având un acces foarte dificil la anticiparea

rezultatelor unor transformări. Toate cercetările psihogenetice privitoare la dezvoltarea

68

reprezentărilor şi mecanismelor de rotire, pliere, transformare, anticipare vor constitui

apoi teme predilecte pentru psihologia cognitivă. Piaget va acorda o atenţie deosebită

reprezentărilor topologice şi va evidenţia un tip aparte de inteligenţă topologică ce se

referă la reprezentarea poziţională, implicând o anumită ordonare a diverselor locaţii

stabile. El a demonstrat că informaţia vizuală nu este suficientă întrucât structurile

topologice se fixează dificil şi implică mişcarea subiectului într-un sistem de puncte de

referinţă, mişcarea subiectului poate fi reală într-un plan fizic spaţio-temporal, dar şi

mentală în raport cu o hartă a locaţiilor şi a raporturilor topologice dintre elementele

spaţiale.

Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea J. Piaget anticipează într-o manieră

remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de bază

precum şi dintre metodele de cercetare.

ÎNTEMEIEREA PSIHOLOGIEI COGNITIVE ŞI TEMELE EI MAJORE

Momentul formal al întemeierii psihologia cognitive este publicarea lucrării

Psihologia cognitivă de către U. Neisser în 1967. În această lucrare autorul a sistematizat

rezultatele cercetărilor realizate în anii ’50 -’60 de către precursorii mai sus amintiţi.

Noua orientare cognitivistă a câştigat teren într-o manieră rapidă fiind favorizată mai ales

de progresele din domeniul ciberneticii şi neurologiei.

Noua psihologie va începe să-şi impună un limbaj propriu în cadrul căruia, de

exemplu, termenul de stimul este înlocuit cu cel de input, cel de răspuns cu cel de output,

prelucrarea informaţiei devine procesare, sau şi mai mult tratare; la nivelul memoriei

întipărirea devine encodare, fixarea devine stocare, iar reactualizarea devine

recuperare. Această nouă terminologie nu constituie doar o simplă substituţie, deoarece

termenii trimit la operaţionalizare conceptuală care se regăseşte sistematic abordată în

lucrările de psihologie cognitivă.

Tema dominantă a psihologiei cognitive este metafora procesării informaţiei

care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare cu

un calculator. Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de informaţii.

Termenul de tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv, sugerând intervenţia

69

procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune informatizată şi

computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a informaţiei la

nivele de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată. Psihologia cognitivă

pare să fie puternic marcată de utilizarea metaforelor cognitive care au avantajul că

permit un schimb fructuos de idei referitoare la fenomenul respectiv. Aceste metafore ne

oferă convenţii pentru a discuta despre posibilităţile teoretice de cercetare (B. H.

Kantowitz, H. L. Roediger III, D. G. Elmes, 2005).

Psihologia cognitivă se afirmă ca rezultat al participării unor diverse domenii

ale cunoaşterii. Este o mişcare interdisciplinară care pune în acţiune resurse provenite din

cele mai variate domenii: în afară de psihologie, filozofia, antropologia, ingineria,

neuroştiinţele, lingvistica, informatica, iar din câmpul psihologiei: atenţia, rezolvarea de

probleme, formarea conceptelor, limbajul, memoria.

Abordarea memoriei şi modelele acesteia constituie una dintre temele

predilecte ale psihologiei cognitive. Amintim aici modelul lui Atkinson şi

Shiffrin(1968) care tratează memoria din perspectiva celor trei module: registrul

senzorial, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată. Apoi Craik şi Lockhart

(1972) au propus modelul nivelelor de procesare în memorie. Astfel encodarea

superficială a unui stimul va fi uitată mult mai repede decât encodarea informaţiei

semnificative care suportă un nivel de procesare profundă.

În abordarea rezolvării problemelor se propune un nou mod de interpretare a

strategiilor algoritmice şi celor euristice, din perspectiva inteligenţei artificiale. Sunt

remarcabile cercetările lui Newel, Shaw şi Simon ca şi cele ale lui Khaneman si Tversky.

Asocierea dintre informatică şi psihologie a condus la avansarea unor modele interesante

cum ar fi cel al procesării paralele. Creierul uman pare compatibil cu acest model întrucât

informaţia este procesată prin intermediul reţelelor pe mai multe nivele simultane.

Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia

cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este

explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii

sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea

atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale.

Contribuţii ale psihologiei cognitive

70

C1. Schimbare de Paradigmă - trecerea de la studiul facultăţilor la studiul proceselor

de prelucrare a informaţiei; accentul cade pe condiţiile concrete de funcţionare, efectul

contextelor, situaţiilor şi sarcinilor;

C2. Remodelare a câmpului problematic al psihologiei. Psihologia cognitivă a devenit

o abordare unitară care se regăseşte în variate domenii ale psihologiei (psihologie

generală, psihologie socială, psihologia, dezvoltării, psihologia industrială, psihologia

educaţiei etc)

C3 Evoluţie Metodologică pe lângă cercetările experimentale clasice s-au dezvoltat

metode sofisticate de observaţie şi analiza protocoalelor individuale; alături de metode

statistice de testare a ipotezelor se utilizează metode de simulare;

C4 Abordare interdisciplinară şi transdisciplinară (neuroştiinţele,

inteligenţa artificială, lingvistica, logica etc) şi deschiderea câmpului ştiinţelor cognitive;

C5)Dezvoltarea unor Terapii cognitive cu eficienţă şi rezultate reale:

.

Bibiografie

Aniţei, M., 2006, Istoria psihologiei, suport de curs, Universitatea din Bucureşti,

Aniţei, M., 2009, Istoria psihologiei, ediţia a II-a, Ed. Psihomedia

Hergenhahn , B. R.: Introduction to the History of Psychology Wadsworth Publishing

Co., 2000.

Opre, A,2006, Personalitatea în abordările psihologiei contemporane, ASCR

Miclea, M.,1999, Psihologie cognitivă, Ed. Polirom

Malim, T., Birch, A., Wadeley, A. Perspective în psihologie, Ed. Tehnică, 1999

71

Anexa I C. George Boeree, 2006, History of Psychology

72

73

74

75

76

77