Universitatea "Ovidius" Constanta

FACULTATEA DE TEOLOGIE SPECIALIZAREA

TEOLOGIE - PASTORALA PROMOŢIA 2011-

2015

LUCRARE DE LICENŢAFAMILIA CREŞTINA SI BISERICA

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

PR. LECT. UNIV. DR. GHEORGHE POPESCU

ABSOLVENT: JOGHIU MIHAI

CONSTANTA - 2015CUPRINS

1................................................................................................. INTRODUCERE 3

2..................................... CAPITOLUL I - FAMILIA CREŞTINĂ ŞI BISERICA 10

1............................................................................ Criza familiei în Europa .10

2............................................................... Speranţe pentru depăşirea crizei 12

3. CAPITOLUL II - FAMILIACREŞTINĂ ÎN

CULTURA

SECULARIZATĂ.........................................................................................15

1.................................................................................... Cultura răsăriteană 15

2.................................................. Contextul mondializării şi al globalizării 20

3.............. Societatea secularizată şi dimensiunea perturbată a familiei

cutumiare............................................................................................23

4. CAPITOLUL III - FAMILIA ÎNTRE INDIVIDUALISM,

COLECTIVISM ŞI COMUNIUNE............................................................ 33

1............................................................................................... Preliminarii 33

2....................................................................... Familia în Sfânta Scriptură 35

3.................................................................. Familia în tradiţia românească 39

4.................................................................................... Decadenţa familiei 41

5...................................................... Impactul mass-media asupra familiei. 43V\

6.......................................................................... întoarcerea la normalitate 48

5. CAPITOLUL IV - ATITUDINEA MORALEI REŞTINE FAŢĂ DE

AVORT, DIVORŢ, ABANDONUL COPIILOR, IMORALITATE...58

1......Căsătoria, ca legătură naturală pe viaţă între un bărbat şi o femeie

58

2............................................................................................................. Avortul

- crimă cu premeditare...........................................................................66

3....................................................... Divorţul - flagel al societăţii modeme 76

4............................................................................................................. Aband

onul copiilor şi imoralitatea...................................................................80

6. CAPITOLUL V - BIOETICA, FAMILIA ŞI MORALA CREŞTINĂ

82

1............................................................................................................. Control

ul şi limitarea naşterilor.........................................................................88

2.................................................................... Bioética şi sănătatea fătului 97

3............................................................................................................. Tehnici

de înmulţire cu orice preţ.......................................................................99

7. CONCLUZII......................................................................................104

8. BIBLIOGRAFIE............................................................................. 107

3

INTRODUCERE

Biserica Ortodoxa a acordat si acorda o importanta majora căsătoriei si familiei creştine,

deoarece de acestea depind nu numai destinul unei perechi, ci si al comunităţii umane in

general, al unei naţiuni si al unei Biserici locale care creste in orizontul eshatologic al

împărăţiei lui Dumnezeu. Casatoria cu roada ei fireasca, familia sa intemeiaza nu numai pe

necesitatea interioara de a trai in comunitate, ci si pe comuniunea care exista intre Dumnezeu si

omenirea pe care o iubeşte. De aceea, Biserica da prioritate familiei fata de toate formele de

comunitate umana; din punct de vedere teologic si eclesial, rolul familiei nu poate fi pus

niciodată in discuţie.

Casatoria si familia trebuie sa fie considerate in primul rand in legătură cu viata comuna

a Bisericii, familia fiind icoana Bisericii (ecclesia domestica) si icoana iubirii lui Hristos fata de

umanitate, asa cum rezulta din Sfanta Scriptura (Ef. 5, 21-23). Exista mai multe aspecte

principale ale acestui raport:

Mărturisind originea dumnezeiasca a asezamantului căsătoriei, Biserica a recunoscut, de

fapt demnitatea acordata de Dumnezeu căsătoriei, pe temelia careia sa zideşte orice familie

omeneasca si planul lui Dumnezeu cu privire la căsătorie si familie.

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul si asemanarea Sa (Fac. 1, 26-27); chemandu~l la

existenta prin iubire el l-a chemat in acelaşi timp la iubire. Caci Dumnezeu este iubire (1 In. 4,

8) si El este in El insusi taina iubirii si a comuniunii personale a iubirii. Creând pe om dupa

chipul Sau, Dumnezeu l-a adus la existenta ca fiinţa personala in dualitatea neuniforma, ci

complementara de barbat si femeie: “Si a făcut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-

a făcut pe el, barbat si femeie i-a făcut pe ei” (Fac. 1, 27). Dar “vorbind de doi Dumnezeu

vorbeşte de unul singur”, noteaza Sf. loan Gura de Aur.

Creând pe om in aceasta dualitate personala si complementara, Dumnezeu a înscris in el

vocaţia si deci capacitatea si responsabilitatea corespunzătoare pentru iubire si comuniune.

Iubirea si comuniunea sunt aşadar vocaţia fundamentala si innascuta oricărei flinte umane.

Deoarece omul este un spirit intrupat, adica un suflet care se exprima intr-un trup un

4

trup insufletit de un spirit nemuritor, el este chemat la iubire in totalitatea sa unitara trup si

suflet. Iubirea cuprinde si trupul omenesc si acesta participa la iubirea spirituala.

Revelaţia creştina cunoaşte doua moduri specifice de realizare a vocaţiei spre iubire a

persoanei umane: casatoria si fecioria. Fiecare, in modul ei propriu este o concretizare a

adevărului cel mai profund al omului de a fi “chip al lui Dumnezeu”.

In casatoria creştina, prin unirea inseparabila a doua persoane, de sex opus, se restituie

scopul originar al comuniunii dintre barbat si femeie, precum si sensul adevarat al sexualităţii.

Aceasta nu este simpla satisfacere egoista a instinctelor naturale umane. Unirea dintre barbat si

femeie pastreaza in starea adamica un element de autosatisfacere de corupţie. Instinctul sexual

poate uşor deveni depravare sexuala. Casatoria creştina pruifica acest coeficient patimas al

sexualităţii, restaurând funcţia trupului, si, prin el a firii umane, in starea in care a fost creat.

Sexualitatea prin care barbatul si femeia se dăruiesc unul altuia prin actele proprii si exclusive

ale soţilor, nu este ceva biologic, ci implica persoana umana in ceea ce are ea mai intim. Ea nu

se realizeaza intr-un mod autentic uman decât daca ea este parte integranta a iubirii, in care

barbatul si femeia se angajeaza in întregime intr-o reciprocitate pana la moarte.

Pentru a fi o unire desavarsita, casatoria comporta o iubire desavarsita. De aceea ea

trebuie sa fie indisolubila: “ceea ce a unit Dumnezeu, omul sa nu despartă” (Mt. 19, 6).

Mântuitorul Iisus Hristos afirma unitatea celor doi casatoriti, bazat pe faptul ca Dumnezeu a

făcut pe om ca barbat si femeie si deci cel ce se uneşte cu o femeie se completează in mod atat

de total cu ea, incat alcătuiesc o unitate. “Barbatul a devenit omul intreg prin aceasta femeie si

invers. Dumnezeu insusi i-a împreunat prin faptul ca a făcut pe om barbat si femeie, deci prin

faptul ca fiecare devine omul intreg in unirea cu celalalt, iar aceasta unitate pe care si-a gasit-o

fiecare nu se poate dezintegra si reface cu alt partener.” Daruirea fizica totala ar fi o minciuna

daca ea nu ar avea sensul si roada unei dăruiri personale totale, in care persoana Întreaga, pana

in dimensiunea ei temporala, este prezenta. Daca exista o rezerva, oricare ar fi ea, sau

posibilitatea de a decide altfel in viitor, aceasta inceteaza de a mai fi dăruire totala, ci o

expresie a egoismului.

Fenomenele negative care destrama casatoria si familia sunt rezultatul unei concepţii

5

greşite despre libertate, aceasta fiind înţeleasa nu ca o capacitate de a realiza planul lui

Dumnezeu cu privire la căsătorie si familie, ci ca o putere autonoma de autoafirmare egoista.

Totalitatea dăruirii revendiacata de iubirea conjugala corespunde si exigentelor

procreării responsabile. Procrearea, fiind destinata sa nasca o fiinţa umana, depăşeşte prin

insasi natura ei, ordinea pur biologica si cuprinde un ansamblu de valori personale a căror

dezvoltare armonioasa pretinde ca fiecare din cei doi părinţi sa-si aduca contribuţia sa continua

intr-o dăruire permanenta si de comun acord.

Locul unic, care face posibila aceasta dăruire intr-un mod autentic este casatoria si

familia, întemeiata pe dragostea conjugala si pe alegerea conştienta si libera prin care barbatul

si femeia, implinesc intim comuniunea de viata si iubire voita, de Dumnezeu insusi, si care nu-

si manifesta semnificaţia sa adevarata decât in aceasta lumina. Institutia căsătoriei este o

cerinţa interioara a dragostei conjugale, care se afirma public ca unica si exclusiva pentru a

putea fi traita in deplina fidelitate fata de planul lui Dumnezeu Creatorul. Aceasta fidelitate,

departe de a ingradi libertatea persoanei umane, o pune la adăpostul oricărui subiectivism si

relativism si o face colaboratoare la iubirea creatoare a lui Dumnezeu.

Casatoria si familia creştina nu se intemeiaza numai pe dragostea reciproca dintre barbat

si femeie sau pe necesitatea de a trai in comuniune ci si, sau in primul rand pe comuniunea

dintre Dumnezeu si omenirea pe care o iubeşte, comuniune care trebuie sa se reflecte in viata

familiei. Faptul acesta se exprima in perioada Vechiului Testament prin legământul Jui

Dumnezeu cu poporul ales. Aici legătură de dragoste a soţilor devine chipul si simblolul

legământului care a unit pe Dumnezeu cu poporul sau (Is. 54; Os. 3, 21), iau pacatuî care

contravine legământului conjugal devine imaginea infidelităţii poporului fata de Dumnezeu:

idolatria este infidelitate, adulter si prostituţie (Ier. 3, 6-13; Iez. 16, 25) neascultarea fata de

Lege este o abandonare a iubirii mariale a lui Dumnezeu. Dar infidelitatea lui Israel nu distruge

fidelitatea veşnica a lui Dumnezeu, si prin urmare iubirea totdeauna fidela a lui Dumnezeu este

prezenta ca exemplara pentru relaţiile de dragoste fidela care trebuie sa existe intre soti si in

familie.

Comuniunea intre Dumnezeu si oameni isi gaseste implinirea definitiva in Iisus Hristos,

6

darul suprem al iubirii lui Dumnezeu către noi. Cuvântul lui Dumnezeu, asumand natura

noastra umana, revelează adevarul originar al căsătoriei (Fac. 2, 24; Mt. 19, 5), iar prin

participarea la nunta din Cana Galileii, Iisus Hristos binecuvanteaza casatoria luand-o sub

protecţia sa. Eliberând omul din egoismul sau, El intareste legătură căsătoriei dintre barbat si

femeie si o inalta din ordinea naturii in ordinea harului, facandu-1 pe om capabil sa se realizeze

in întregime dupa voia lui Dumnezeu.

Prin jertfa si învierea sa, Hristos se dăruieşte ca Mântuitor al omenirii pe care si-o uneşte

ca trup al Sau in Biserica, mireasa sa (F.A. 20, 28; Ef. 5, 23-27). In jertfa si invierea Domnului

se manifesta in întregime planul pe care Dumnezeu l-a imprimat căsătoriei de la creaţie, acela

de a fi in Hristos o icoana concreta a legăturii dintre PIristos si Biserica (Ef. 5, 23-32), deci o

Taina, iar familia ce rodeşte din ea sa fie o imagine miniaturala Bisericii. Asa se explica faptul

ca de cateva ori in Noul Testament, familia creştina este denumita cu termenul de “biserica”

(Rom. 16,5; 1 Cor. 16, 19).

Prin crucea si invierea lui Hristos si harul Sau izvorât din acestea, familia creştina si

Biserica sunt legate indisolubil si se susţin reciproc. Harul lui PIristos le da o inima noua si-I

face pe barbat si pe femeie capabili sa se iubeasca asa cum Hristos ne-a iubit pe noi. Prin

credinţa si prin har dragostea conjugala este transfigurata si devine filantropia conjugala.

Aceasta este modul propriu si specific in care soţii, participând la filantropia lui Hristos se

dăruiesc ei insisi pe crucea familiei si sunt chemaţi la viata.

Prin Taina Botezului, soţii cresitini sunt născuţi la viata cea noua in Hristos si sunt

incorporaţi in trupul lui Hristos - Biserica. Prin aceasta inserare in familia lui Dumnezeu

comuniunea intima de viata si iubire conjugala, întemeiata de Dumnezeu Creatorul, este

ridicata in ordinea harului si asumata in filantropia lui Hristos, susţinuta si im bogaţi ta prin

puterea Sa mântuitoare. Daca prin Taina Botezului omul este pus intr- o relaţie stransa cu un

semen al sau, astfel ca prin aceasta Taina se impartaseste harul Duhului Sfanţ unui barbat si

unei femei ce se unesc in mod liber prin căsătorie, care sfmteste si inalta legătură naturala a

căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos si Biserica.

Soţii sunt deci in Biserica si pentru Biserica si le aminteşte de Cel care a venit pe cruce

7

pentru a castiga Biserica (F.A. 20, 28) si a o face prezenta anticipata a Împărăţiei lui

Dumnezeu. Ei sunt unul pentru altul si pentru copiii lor martorii mântuirii caroara Tainele ii fac

partasi. Casatoria, ca orice Taina de altfel, este o anamneza, o actualizare si profeţie a

evenimentului mântuirii lui Hristos. Anamneza, deoarece Taina ie da harul si datoria de a-si

aminti de marile fapte ale lui Dumnezeu si de a le mărturisi copiilor lor si actualizare, pentru ca

ea le da harul si misiunea de a trai in prezent, unul fata de altul si fata de copii, exigentele

iubirii lui Dumnezeu care cheama si iarta; profeţie pentru ca le da speranţa desavarsirii acestei

comuniuni in Imparatia viitoare a lui Dumnezeu.

Ca fiecare din cele şapte Taine, Nunta este o actualizare a evenimentului mântuirii insa

in modul ei specific. Soţii participa in doi, in calitate de soti la taina mântuirii. Conţinutul

participării la viata lui Hristos este de asemenea specific. Iubirea conjugala comporta o

totalitate in care sunt antrenate toate componentele persoanei: chemarea instinctului, puterea

sentimentului si afectivitatii, aspiraţiile sufletului si voinţa vizeaza o unitate profund personala

care conduce la a face totul cu o inima si cu un suflet. Iubirea conjugala transfigurata si

devenita prin harul lui Hristos filantropie conjugala spiritualizează relaţiile dintre soti. “Taina

fiecăruia dintre ei se imbina cu a celuilalt in o taina unica, caci fiecare poarta tot mai mult din

celalalt in persoana sa. Un rol important in aceasta spiritualizare treptata a legăturii dintre ei il

are exerciţiul si creşterea responsabilităţii unuia pentru altul, iubirea creste din exerciţiul

responsabilităţii reciproce si responsabilitatea creste din iubire.”

Conform planului lui Dumnezeu, casatoria este fundamentul acestei comuniuni mai largi

care este familia, pentru ca institutia insasi a căsătoriei si iubirea conjugala sunt ordonate spre

procrearea si educarea copiilor in care ele isi găsesc încoronarea.

In realitatea sa cea mai profunda, iubirea este in mod esenţial dar, si iubirea conjugala,

antrenând soţii in cunoaşterea reciproca, facandu-i sa fie “un singur trup” (Fac. 2, 24), ii face

capabili de daruirea cea mai mare posibila prin care ei devin colaboratori ai lui Dumnezeu

pentru a da viata unei alte persoane umane. Astfel soţii in timp ce se dăruiesc unul altuia, dau

dincolo de ei insisi o flinta reala, copilul, reflectarea vie a iubirii lor, semn permanent al unitatii

lor conjugale si sinteza vie si indisociabila de fiinţa lor de tata si de mama.

8

Devenind părinţi, soţii primesc de la Dumnezeu darul unei noi responsabilităţi. Iubirea

lor părinteasca este chemata sa devină pentru copii lor semnul vizibil al iubirii lui Dumnezeu

insusi, de la Care vine orice paternitate in cer si pe pamant (Ef. 3, 15).

In sânul familiei se nasc astfel un ansamblu de relaţii interpersonale raport intre soti,

paternitate - maternitate, filiaţie, fraternitate - prin care fiecare persoana este introdusa in

“familia umana” si in “familia lui Dumnezeu” care este Biserica. Casatoria si familia creştina

zidesc Biserica. In familie, persoana umana nu este numai născută si introdusa progresiv, prin

educaţie in comunitatea umana, ci datorita renaşterii prin Botez la viata in Hristos si educării in

credinţa, ea este introdusa in acelaşi timp in familia lor Dumnezeu care este Biserica.

Familia umana, dezagreata prin pacat, este reconstruita in unitatea sa prin puterea

mântuitoare a morţii si invierii lui FIristos. Familia creştina care particpa la eficienta

mântuitoare a acestui eveniment, constituie locul natural in care se înfăptuieşte inserarea

persoanei umane in marea familie a Bisericii. Misiunea data la inceput bărbatului si femei de a

creste si a se inmulti isi atinge astfel realizarea si împlinirea adevarata.

Astfel Biserica zideşte familia si familia zideşte Biserica. Biserica gaseste in familia

născută prin Taina, leaganul sau, locul si mediul in care se pregătesc noi generaţii de membri ai

Bisericii iar familia, susţinuta si întărită de harul lui Dumnezeu isi gaseste împlinirea in

Biserica si amandoua in Imparatia lui Dumnezeu.

Biserica se extinde in timp si spaţiu prin familia creştina. Inca de la începutul ei Biserica

creştina s-a constituit dupa modelul familiei, ca o comunitate de dragoste. Cei dintâi forma de

cult creştin a fost cultul in familie (F.A. 10). Familia creştina este mediu cel mai propice pentru

transmiterea credinţei si a vieţii creştine. Educaţia si instrucţia creştina in cadrul familiei sunt

decisive pentru copii si tineri. Aceasta educaţie se face fie direct, fie indirect, prin experienţa

rugăciunilor comune, a postului, prin pregătirea copiilor pentru Cuminecătură, impartasirea

impreuna, prin participarea la marile evenimente familiale, dar mai ales prin relaţiile personale

dintre părinţi si copii, nu numai acasa ci si in afara. îndrumarea duhovniceasca si exemplul

direct al părinţilor sunt de o importanta cruciala. S-ar putea spune ca părinţii creştini sunt cei

mai de seama mijlocitori dintre Biserica si lume. Caci prin ei se face imbisericirea copiilor si

9

tinerilor si, tot prin ei, aceştia sunt trimişi in lume ca ucenici ai lui Hristos. E o prelungire a

Bisericii in lume si o aducere a lumii in Biserica.

De aceea, familia creştina are misiunea, in primul rand, de a deveni ceea ce este adica o

comunitate profunda de viata si iubire intr-o tensiune care-si va gasi împlinire definitiva, ca

întreaga realitate creata si mantuita, in Imparatia lui Dumnezeu familia creştina a primit

misiunea de a pastra, de a revela si de a comunica credinţa sa si iubirea ca reflectare vie si

participare reala la iubirea lui Dumnezeu pentru omenire si la iubirea lui Hristos Domnul

pentru Biserica Sa. Toate indatoriile familiei creştine si membrilor acesteia sunt o realizare

concreta si in detaliu a acestei misiuni fundamentale.

10

CAPITOLUL I FAMILIA CREŞTINĂ ŞI BISERICA

1. CRIZA FAMILIEI ÎN EUROPA

Totdeauna au existat crize in familie. Astăzi insa familia naturala, tradiţionala se afla in

criza, in mutatie spre un viitor confuz si incert, in toata Europa, astfel incat criza familiei este

perceputa ca simptom al crizei civilizaţiei occidentale, o criza a societăţii contemporane insasi.

“Criza familiei devine mai devreme sau mai târziu si o criza a Statului” - remarca in 1998

preşedinta Senatului Poloniei.

Statisticile demografice arata ca in Europa scade numărul căsătoriilor (in Uniunea

Europeana: 5 casatorii la 1000 persoane) si creste numărul divorţurilor, mai ales in Europa

Occidentala. Copii mai putini, iar batrani mai mulţi: un continent care imbatraneste si care nu

prezintă semne majore de dinamism demografic - aceasta este imaginea actuala a Europei.

Cauzele sunt multiple si complexe: mutatii de ordin cultural, tehnic, ideologico-

pragmatice accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii si

intensifica in mod alarmant mentalitatea individualista exacerbata, mercantila, narcisista si

nihilista. Absenta idealului pe termen lung si a valorilor creeaza adesea in om sentimentul

vidului, al singurătăţii si al abandonului, deteminand mulţi oameni sa se refugieze in practica

drogului, violentei, in sectarism si suicid.

La criza aceasta de ordin spiritual din Europa Occidentala se mai adauga in Europa

Centrala si Orientala, in fostele tari cu regim comunist, si alti factori negativi care lovesc in

familie: saracia, şomajul, sectele prozelitiste, violenta, nesiguranţa zilei de mâine, emigraţia

spre tari mai bogate.

In Romania, criza familiei se manifesta si in abandonul copiilor si in abandonul

părinţilor, in numărul mare de avorturi si chiar o creştere a numărului divorţurilor, creşterea

violentei in familie si creşterea delicventei juvenile.

Cauzele economice si mutaţiile specifice perioadei de tranziţie spre capitalism explica

11

doar in parte acest fenomen. Nu trebuie uitat ca in parte criza spirituala a familiei in Romania

se datoreaza si secularizării impuse de regimul comunist prin faptul ca educaţia copiilor si

tinerilor, adulţii de azi, a fost un monopol al Statului, iar părinţii n-au avut posibilitatea sa

educe suficient copiii si tinerii in credinţa creştina, ateismul fiind ideologia oficiala in toate

instituţiile de invatamant, iar dimensiunea creştina a familiei s-a mentinut mai mult in virtutea

tradiţiei liturgice si sacramentale decât in virtutea educaţiei sistematice creştine sau a unei

pastorale elaborate.

12

2. SPERANŢE PENTRU DEPĂŞIREA CRIZEI

a. Binecuvântare Iui Dumnezeu asupra familiei.

Criza familiei de azi nu poate totuşi fi mai puternica decât binecuvântarea lui

Dumnezeu-Creatorul care a zis: “Cresteti si va inmultiti si stapaniti pamantul!” (Facere 1, 28).

In ciuda multor pacate si primejdii abatute asupra neamului omenesc, totuşi familia a fost

institutia cea mai stabila in istorie. In acest sens, “deja in antichitate, cum arata Aristotel, ea

(familia) era recunoscuta ca fiind institutia sociala primara si fundamentala, anterioara si

superioara Statului, (Etica Nic. VII, 12, 18), contribuind in mod eficace la bunatatea societăţii

insasi” .

In plus binecuvântarea familiei de către Domnul nostru Iisus Hristos la nunta de la Cana,

cand a transfonnat apa in vin, la solicitarea Maicii Domnului - icoana Bisericii rugătoare - de a

ajuta o familie noua in nevoie, constituie pentru noi o puternica baza a speranţei creştine.

Hristos care a schimbat apa in vin poate schimba criza intr-o speranţa noua, poate aduce

bucurie acolo unde ameninţa lipsurile si tristetea. Noi insa trebuie sa- L rugam, sa-i spunem Lui

ce lipseste cu adevarat familiei astazi si sa spunem familiei creştine in criza ca de fapt criza ei

cea mai profunda este insuficienta ei deschidere spre ajutorul lui Hristos si al Maicii Domnului

in organizarea insasi a vieţii conjugale. Cu alte cuvinte, este vorba despre insuficienta cultivare

a sfinţeniei sau sacramentalitatii familiei. Minunea din Cana Galileiii ne descoperă fericirea ca

dar al lui Dumnezeu care produce comuniune si bucurie in societate, nu ca drept ce trebuie

cucerit in spirit individualist - egoist.

b. O alta sursa de speranţa este efortul Bisericilor de a apara familia naturala, tradiţionala,

universala, si de a rezista in fata unor “modele” noi de familie, in care relaţia normala barbat-

femeie este considerata ca ceva depăşit.

In acest sens, criza familiei in Occident a suscitat in diferite Biserici, mai ales in Biserica

Rom an o-C atol i c a o intensa reflecţie teologica si o activitate pastorala intensa privind

familia. Cu toate acestea, se recunoaşte ca mai sunt multe de făcut.

O cooperare ecumenica in fata problemelor cu care se confrunta familia creştina in

13

Romania s-a manifestat si in Conferinţele Bisericilor din Romania organizate cu sprijinul

organizaţiei World Vision la Bucureşti in octombrie 1998 si iunie 2000 si la Iasi, in noiembrie

2000. Nu trebuie uitate nici eforturile naţionale si internaţionale făcute in Romania in favoarea

copiilor si a familiei din 1990 incoace.

Congresul internaţional ecumenic dedicat familiei, organizat acum la Bucureşti de către

Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Romano-Catolica din Romania, sub patronajul

Preşedintelui României si cu sprijinul Consiliului Pontifical pentru Familie, intareste si mai

mult convingerea ca o cooperare ecumenica intensa in acest domeniu poate fi benefica si

devine sursa de speranţa. Este nevoie aici de mai multe programe si proiecte de cooperare

ecumenica pe termen lung.

De asemenea, este din ce in ce mai necesar un răspuns creştin comun la probleme noi

ca: eutanasia,transplantul de organe, ingineria genetica (implantul de celule

embrionare, fecundarea invitro, procrearea prin disociere parentala, maternitatea de 'împrumut,

donarea), avortul, unirile libere ca alternativa la familia tradiţionala, căsătoriile intre persoane

de acelaşi gen, etc. Reflecţia teologica, ştiinţifica si etica a unor Biserici poate ajuta si alte

Biserici in formarea unei atitudini comune in societatea secularizata de azi.

c. Cooperarea Stat-Biserica (Biserici) este o alta sursa majora de speranţa.

Deja reintroducerea religiei in şcoala, integrarea invatamantului teologic, liceal si

universitar in reţeaua de stat, specializarea in teoîogie-asistenta sociala, prezenta preoţilor de

caritate in diferite institutii ale Statului, armata, spitale, penitenciare - reprezintă un potenţial

important pentru o cooperare fructuoasa in rezolvarea multor probleme de ordin spiritual,

moral, pastoral si social cu care se confrunta familia azi.

Desigur este necesara consultarea si cooperarea dintre Stat si Biserica in domeniul

legislaţiei privind familia, in domeniul educaţiei copiilor si tinerilor, in domeniul asistentei

sociale privind copiii si părinţii cu copii mulţi sau cu probleme majore de ordin social. Este

nevoie de programe si proiecte de cooperare a Bisericii cu diferite institutii de resort ale

Statului atat pe plan local, regional, cat si naţional.

In interiorul Bisericii noastre, pentru ca speranţa sa devină un dar cultivat si roditor, sunt

14

necesare, la nivel de parohie si eparhie, programe de cateheza si asistenta pastorala a copiilor si

familiilor in criza, cicluri de cateheze pentru pregătirea tinerilor pentru căsătorie, cateheze

pastorale pentru tinerii casatoriti si pentru părinţii lor, astfel incat pregătirea pentru căsătorie sa

nu se reducă doar la frumosul ceremonial al cununiei. Este necesar un program de cateheza

pastorala pentru nasi pentru a-i implica in susţinerea continua a familiilor pe care le cununa.

Prin toate aceste programe trebuie afirmata si cultivata sfinţenia căsătoriei, organizata

solidaritatea familie si intre familii, afirmata demnitatea maternitatii, a afiliaţiei si

ca

daruri ale iubirii lui Dumnezeu ce trebuie cultivate.

Trebuie înţeleasa si mai profund si cultivata si mai mult legătură sfanta care exista intre

taina familiei si taina Bisericii, intre taina copilului si taina persoanei, de vreme ce, pentru a fi

Om adevarat, Dumnezeu-Fiul S-a născut din femeie si a intrat in istorie ca si copil. Toti

termenii de baza in Biserica sunt imprumutati din familie: părinte spiritual, mama sau maica

spirituala, frate si sora spirituala, fiu si fiica spirituala, chiar si in domeniul vieţii monahale. De

aceea, fara taina familiei nu poate fi înţeleasa nici taina Bisericii, si fara taina Bisericii nu poate

fi inteleasa nici taina familiei. Cununia este binecuvântata de Biserica in calitatea ei de icoana a

iubirii dintre Hristos si Biserica, dintre Dumnezeu si umanitate. De aceea, taina Familiei poarta

in ea taina mântuirii si a vieţii veşnice (“Extra familiam bumanitasfi. Niciodată familia nu

poate fi redusa la aspectul ei biologic, juridic, psihologic, sociologic sau cultural, ea este mai

mult decât toate acestea laolalta si le transcede, pentru ca are vocaţia de a fi in lume icoana

iubirii divine veşnice.

15

CAPITOLUL II FAMILIA ÎN CULTURA SECULARIZATĂ

1. CULTURA RĂSĂRITEANĂ

Cartea Genezei ne spune ca Dumnezeu a creat pe Eva din coasta lui Adam, ca omul sa

nu fie singur. Multa vreme aceasta relatare biblica a fost considerata ca neverosimila si plasata

in rândul creaţiilor mitologice. lata insa ca veracitatea acestei relatari bilblice a fost confirmata

de stiinta contemporana, care atesta prin procedeul genetic al clonarii, ca Dumnezeu a putut

crea pe Eva din flinta lui Adam. Exista insa o diferenţa fundamentala intre lucrarea lui

Dumnezeu care a zidit-o pe Eva din coasta lui Adam, si cea a procedeului genetic practicat de

om. In timp ce prin donare, omul poate produce numai copii ale flintei originale, lipsite de

identitate proprie, Dumnezeu a creat-o pe Eva ca o flinta cu propria ei identitate si

personalitate, opusa lui Adam, ca sa se poata intregi reciproc.

Nici Dumnezeu nu e o singura persoana, căci in acest caz n-ar fi iubire si adevarata.

Dumnezeu creştin este Dumnezeul iubirii si comuniunii treimice. Si nici omul n-ar fi cu

adevarat chipul lui Dumnezeu, daca ar ramane o monada închisa in ea insasi, fara sa reflecte

comuniunea specifica Creatorului sau1. Acesta este motivul principal pentru care Dumnezeu a

zis: “nu e bine ca omul sa fie singur” (2, 18) si a creat-o pe Eva din Adam, ca sa-i fereasca de

singurătate. “Barbat si femeie i-a făcut si i- a binecuvântat; si a chemat numele lui om (Adam),

in ziua in care i-a făcut pe ei”. (Geneza 5, 2) Omul este o unitate completa, pentru ca unitatea se

realizeaza in dualitatea personala neuniforma, ci complimentară dintre barbat si femeie. “Si a

făcut Dumnezeu pe om, dupa chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el, barbat si femeie i-a făcut pe

ei”. (Geneza 1, 27) Sau cum spune Sfanţul Chirii al Alexandriei, “Dumnezeu a creat

coexistenta”. (P.G. 62, 135) Casatoria, ca legătură naturala pe viata dintre un barbat si

femeie, se intemeiaza pe faptul ca barbatul si femeia alcătuiesc numai împreuna unitatea

completa sau familia. Aceasta invatatura de credinţa biblica a fost restaurata de Mântuitorul Iisus

Hristos, zicând: “Fiindcă Moise, dupa invartosarea inimilor voastre, v-a dat voie sa va lasati

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniioae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Ed. IBMO, Bucureşti, 1997,vol.I ,p .130.

16

femeile voastre; dar la început n-a fost asa. Ci Eu va zic voua: Oricine va lasa pe femeia sa - nu

pentru desfranare - si se va insura cu alta, preacurveste si cine s-a însurat cu cea lasata,

preacurveste”. (Matei 19, 8-9) “Ce a împreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta”. (Matei 19, 4-

6)

Aceasta invatatura de credinţa a găsit un profund ecou in cuprinsul culturii răsăritene si a

exercitat o influenta profunda in rândurile credincioşilor ortodocşi. Datorita conţinutului ei

spiritual, invatatura de credinţa a prins rădăcini adanci in sufletul credincioşilor Bisericii noastre

răsăritene. De altfel chiar Papa Ioan Paul al II- lea, declara in scrisoarea sa pastorala, cunoscuta

sub numele de “Orientale lumen”, ca Bisericile răsăritene au avut calitatea sa dea naştere unor

culturi specifice popoarelor pe care le-au păstorit, connstituind astfel un model de urmat pana

astazi. Aceasta cultura, cu rădăcinile ei adanc înfipte in teologia si spiritualitatea bizantina, din

epoca de aur a gândirii patristice, a fost preluata si adancita in contextul realităţilor noastre

romaneşti, de numeroşi ierarhi, scriitori, poeţi, artişti si renumiţi teologi. Şirul lor neîntrerupt

incepe cu Dionisie Exigul si cu Ioan Casina, continua cu Neagoe Basarab si invatatura adresata

fiului sau Teodosie, prima carte de veritabila spiritualitate si teologie romaneasca, pentru ca sa-si

atinga culmea in opera monumentala a părintelui Dumitru Staniloae. Intr-o lume in care omul

este supus procesului de dezintegrare, iluştrii noştri înaintaşi, in frunte cu Dumitru Staniloae,

vorbesc de restaurarea omului in Hristos si de sensul profund religios si spiritual al familiei. In

cuprinsul acestui tezaur de gândire si vieţuire autentic creştina, descoperim trei aspecte profunde

ale sensului spiritual al familiei.

Mai intai, cultura ortodoxa arata ca familia reflecta in constituţia ei misterul Sfintei

Treimi. Dupa cuvântul Mântuitorului care a spus ca “Tatal si cu Mine Una suntem” (Ioan 14,9),

in chip asemanator, barbatul si femeia, prin cusătoria lor, alcătuiesc o singura fiinţa. Dar asa cum

Tatal si cu Fiul ramau doua persoane distincte,

desi se impartasesc din aceiaşi unitate a flintei divine, tot astfel barbatul si femeia alcătuiesc

prin căsătorie o singura flinta, ramanand totuşi doi. Prin căsătorie, familia cauta sa depaseasca

divizarea naturii dupa persoane, ca sa adanceasca astfel comuniunea dintre membrii ei, dupa

chipul Treimii mai presus de fire. Cultura rasariteana a reuşit sa păstreze in mintea si inima

omului ca familia nu are numai un fundament natural, ci ca taina ei se descoperă in

17

comuniunea mai presus de fire a Sfintei Treimi. Prin energiile necreate, cultura rasariteana a

depăşit procesul de secularizare, care orientează omul unilateral spre realitatile lumii

pamanetsti si a infatisat familia nu numai ca fenomen natural, ci si cu fundament spiritual

trinitar. De aceea, taina cununiei incepe cu invocarea Sfintei Treimi si se incheie cu

binecuvântarea mirilor in numele Sfintei Treimi” Tatal, Fiul si Duhul Sfanţ, Treimea cea intru

tot sfanta si de o fiinţa si incepatoare de viata, sa va binecuvinteze pe voi. Sa va dea viata

îndelungata, naştere de prunci buni, spor in viata si credinţa. Sa va umple de bunatatile cele

pamantesti si sa va învrednicească de desfatarea bunătăţilor celor făgăduite”.

Apoi, un alt fundament al familiei il constituie Biserica in Hristos, fiindcă atat familia

cit si Biserica presupun unitatea trapului, dar si identitatea specifica a persoanelor, dupa chipul

lui Dumnezeu in Treime. In lumina comuniunii treimice, familia constituie Biserica cea mica,

in timp ce Biserica constituie familia cea mare. Atata timp cat privim casatoria sau familia

numai in perspectiva celor care se căsătoresc, si nu o raportam, in Treime, la Biserica întreaga

si la societatea intreaga, nu vom înţelege ca familia poarta in ea taina iubirii dumnezeesti. Se

poate spune astfel ca familia constituie atat elementul de legătură din Biserica si societate, dar

si mijlocul prin care Biserica poate contribui la coeziunea si sanatatea societăţii. Desi nu se

dizolva in organismul social sau bisericesc, celula familiei trebuie sa fie intr-o comunicare cu

celalte celule prin “sângele lor comun”, prin copii. Cultura rasariteana nu a confundat Biserica

cu societatea, dar nici nu a separat Biserica de societate, fiindcă scopul ei nu a fost de a domina

societatea, ci de a contribui la transfigurarea societăţii prin familie in vederea relaţiilor de

comuniune si omenie.

Cultura rasariteana ramine destul de realista cu privire la familie sau cununie. Ea nu

dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti intre barbat si femeie, fiindcă rugăciunile de la cununie

vorbesc cat se poate de explicit despre aceasta. Pornind de la afirmaţia Sfanţului Apostol Pavel,

care sfătuieşte barbatul sau femeia, care nu se poate infrana, este mai bine sa se casatoreasca,

decât sa arda”. (I Corinteni 7,9), cultura rasariteana considera, in lumina spiritualităţii revelate,

ca pofta trupeasca devine un pacat, numai atunci cand este satisfăcuta in afara familiei si a

căsătoriei dintre barbat si femeie. Cel care se uita la o femeie din afara căsătoriei, o vede pe

aceasta ca obiect carnal de plăcere epidermica. Satisfacerea poftei trupeşti in cadrul căsătoriei

18

contribuie la sporirea iubirii si unirii dintre soti, la sanatatea familiei. In taina cununiei, preotul

se roaga lui Dumnezeu ca “sa arate nunta mirilor cinstita si sa pazeasca patul lor neintinat; sa-i

ajute sa-si petreaca viata lor fara prihana si sa ajunga la batranete cu inima curata, împlinind

poruncile lui Dumnezeu”. Numai casatoria si familia ridica legătură dintre barbat si femeie la

prietenie adanca si curata, si la responsabilitate practica reciproca, in care fiecare este dator sa se

angajeze deplin.

In cele din urma, cultura rasariteana considera ca familia are si un fundament creational

sau natural, potrivit vointii divine care a făcut pe om barbat si femeie, ca sa vieţuiască împreuna,

sa se inmulteasca si sa stapaneasca creaţia si toate cate se afla in ea. Dar aceasta baza naturala a

familiei nu este niciodată separata de cea supranaturala, de harul divin, menit sa contribuie la

susţinerea si cand unul dintre soti a comis adulterul, calcand legătură iubirii familiale. Dar nu

admite mai mult de trei casatorii, iar ceremonialul celei de a doua si a treia cununii este insotit de

pocăinţă si oprirea de la Impartasanie timp de doi ani. Unitatea dintre barbat si femeie nu este

numai o unitate fiziologica, ci si spirituala, o unitate prin iubire, care sporeste prin naşterea de

prunci si prin reponsabilitatea fata de lume, dupa porunca data de Dumnezeu primilor oameni.

Copii născuţi si crescuţi dupa voia lui Dumnezeu, sporesc comuniunea dintre soti, si deschid

familia spre societate, fiindcă familia are nevoie de societate pentru educarea si pregătirea

profesionala a copiilor ei. Punerea cununiilor pe capetele mirilor arata ca cei ca aceştia, cu

ajutorul lui Dumnezeu, au ieşit de sub ocrotirea si grija părinţilor, au

primit răspunderea pentru propia lor viata, răspunderea unuia pentru altul, răspunderea comuna

pentru familia lor si pentru copii lor in viitor. Omul nu e intreg pana ce nu ajuns sa primească

aceasta răspundere pentru sine si pentru alţii. Daca omul a fost adus la existenta de Dumnezeu

ca “imparat al creaţiei”, el realizeaza aceasta demnitate, in mod concret, prin asumarea

responsabilităţilor legate de familie, in care sunt implicate responsabilităţile pentru viata

sociala, pentru cea a lumii si creaţiei in general. Familia este un castig pentru întreaga creaţie.

In virtutea unei istorii de doua ori milenara, cultura rasariteana cunoaşte ca familia este

ameninţata de numeroase primejdii, care vin din interiorul sau din exteriorul ei, adica de

adulter, divorţ, pacate împotriva firii, abandonul copiilor si de la mediul social insalubru, care

subminează viata si existenta ei. De aceea, in Taina Cununiei se conferă mirilor un har si un

19

ajutor al lui Dumnezeu ca sa poata face fata încercărilor pe care viata le ridica inaintea lor. Dar

trebuie subliniat ca aceste primejdii au fost identificate întotdeauna de Biserica ca pacate

intreptate împotriva familiei, si respinse ca atare, fiindcă familia este vazuta in lumina

realităţilor naturale si supranaturale, care isi pun ultimul lor temeis in comuniunea mai presus

de fire si comuniune a Sfintei Treimi, descoperita de Hristos. Vom vedea ca lucrurile se

prezintă intr-o alta lumina atunci cand este vorba de lumea secularizata.

20

2. CONTEXTUL MONDIALIZĂRII ŞI AL GLOBALIZĂRII

Pe langa cultura rasariteana, bazata pe sinteza dintre natural si supranatural, sau mai bine

zis pe prezenta harului necreat in cadrul lumii create sau naturale, ca sa o sfinţească si sa o

transfigureze in Hristos, exista si o cultura secularizata, care si-a făcut apariţia in scolul al XVIII-

lea, cunoscut ca “Secolul luminilor”, care orientează omul unitlateral spre lumea realităţilor pur

naturale. Ca orice produs omenesc, cultura iluminista sau secularizata are atat aspect pozitive, cat

si efecte discutabile. Trebuie sa recunoaştem ca aceasta epoca culturala a favorizat dezvoltarea

unui progres ştiinţific si tehnic fara precedent, care a permis omului sa exploreze mereu mai

profund atat macrocosmosul, cat si microscosmul, si sa-si imbogateasca enorm cunoştinţele lui

asupra universului in care trăieşte. Datorita acestui progres, s-a imputinat suferinţa omului, prin

terapii si intervenţii chirurgicale, s-a prelungit viata omului pe pamant, s-a sporii bunastarea

lumii civilizate si s-a ajuns la instaurarea democraţiei si a drepturilor omului. Cine ar putea

enumera numeroasele aspecte ale culturii secularizate.

Dar cultura secularizata este bazata pe ruptura radicala dintre lumea naturala si cea

supranaturala, care subminează comuniunea omului si cu Dumnezeu, ca si comuniunea dintre

oameni, pe care se intemeiaza familia creştina. Datorita acestei rupturi, familia creştina si-a

pierdut suportul ei transcendent, si sensul profund al comuniunii ei spirituale in Hristos si

Biserica. Nu este de mirare, in aceste condiţii, daca exista voci care cer indepartarea Bisericii din

societate, pentru a fi inlocuita de cultura secularizata, fiindcă cultura ar dispune de insusiri

soteriologice. Omul secularizat cauta sa înlocuiască legile lui Dumnezeu, cu legile lui proprii.

Schelling spunea ca omul prometeic nu voieşte se recunoască legile lui Dumnezeu din natura,

fiindcă el insusi cauta sa se transforme in leguitor al naturii1. Lipsita de suportul ei transcendent

si

1 Ibidem, p. 133.

r

21

imanent, familia a ramas in lumea secularizata ca o entitate autonoma, care socoteşte ca

poate exista prin ea insesi, fara ajutorul lui Dumnezeu.

Părintele Staniloae spune ca pacatul propriu al familiei de azi nu este inainte de toate

divorţul, lipsa de "acomodare" sau "salbaticia spirituala”, asa cum se considera adesea, ci

autoadorarea familiei, refuzul de a vedea familia orientata spre Imparatia lui Dumnezeu. Exista o

pornire de a face “totul pentru familie”, daca trebuie, chiar si a fura”. Este adevarat, ca familia

conceputa doar pe baze naturale si autonome are, si anumite aspecte pozitive. Ea a accelerat

procesul de responsabilizare al membrilor ei, a aprofundat intuiţiile lor afective, a favorizat

apariţia unor proiecte autonome de viata, a promovat grija fata de copil si a asigurat anumite

avantagii de ordin economic. Dar o familie autonoma, conceputa pe baze pur naturale si

individuale, ramane expusa dexintegrarii ei din partea unor factori exteriori sau interiori. Din

rândul acestora amintim solitudinea soţilor, absorbiţi exagerat de indatoririle lor familiare si

lipsiţi de ajutor înaintea crizelor afective care ii confrunta; marginalizare nevrozanta a femeii

obligata sa se dedice cu exclusivitate treburilor casnice si grijii fata de copii, toate lasate integral

pe seama ei; absenta spatiilor sociale pentru copii, care sfarsesc prin a-i complexa pe aceştia

chiar de la Începutul vieţii lor, sau excluderea bătrânilor, inabililor sau a celibilor din viata de

familie, unde gaseau afecţiune si grija din partea celor ce ii inconjoara.

Dar familia autonoma a fost subminata mai profund de doua tendinte care si-au făcut

apariţia in peisajul culturii secularizate. Mai intai, este vorba de contestarea autoritarii părintelui

(tatalui) in cadrul familiei, datorita îndatoririlor lui zilnice. Ţinut departe de familie, de o

activitate stereotipa, valabila atat pentru muncitori cat si pentru intelectuali, tatal a încetat sa mai

constituie pentru copii un model vrednic de urmat. Ruptura dintre activitatea mamei care a fost

obligata sa se dedice cu exclusivitate treburilor casnice si cea a tatalui care s-a deticat tot

exclusiv activitatii lui profesionale, a dus inevitabil la criza familiei ca nucleu izolat,

compensatoriu si autoritar. Apoi, in al doilea rand, este vorba de emanciparea femeii, care nu are

in vedere numai paritatea dintre sexe pe deplin legitima, dar cauta sa depaseasca rolul sponsal si

matrimonial, conferit femeii in trecut, prin integrarea ei in mediul social. Desigur, pe aceasta

cale, barbatul intalneste femeia nu numai ca soţie, in spaţiul casnic, ci si ca tovarasa de viata in

nenumărate ocazii social recunoscute. Activitatea extradomestica a femeii constituie un

22

instrument preţios care conferă integrării conjugale noi dimensiuni pozitive. Dar nu este mai

puţin adevarat, ca activitatea extradomestica a femeii, care favorizează afirmaţia autonoma a

femeii, dezvolta adesea, in rândul multor femei, revolta împotriva matrimoniului.

Suntem pentru emanciparea femeii, dar o emancipare bazata pe criterii individualiste, se

întoarce împotriva familiei, fiindcă fiecare membru al familiei aseaza interesele lui individuale

deasupra celor familiare si duce o viata independenta de cea a familiei. Interesele individuale

dobândesc o asemenea importanta, incat si copii sunt consideraţi adesea ca o piedica in calea

satisfacerii lor, iar scaderea natalitatii nu mai constituie o surpriza. Nu este de mirare daca

divorţul, avortul, sodomnia, drogurile sau conflictul dintre generaţii ca si multe altele, sunt

considerate ca expresie a libertăţii depline de care trebuie sa se bucure orice membru al familiei.

O astfel de libertate, care amesteca binele cu râul, contribuie inevitabil la dezintegrarea familiei.

In vederea consolidării familiei se militează pentru socializarea femeii, pentru marginalizarea

votului monahal al castitatii sau pentru recunoaşterea temeiurilor pur naturale ale familiei, fara sa

se tina seama ca familia este confruntata astazi de o puternica criza spirituala. In aceasta situatie,

familia nu mai este inteleasa spre slava lui Dumnezeu, ci apare ca rezultatul unui simplu proces

natural, lipsit de implicaţii sacramentale, care nu rezista la încercările vieţii si se sfarma uşor.

3. SOCIETATEA SECULARIZATĂ ŞI

DIMENSIUNEA PERTURBATĂ A FAMILIEI

CUTUMIARE

In condiţiile industriei modeme, cu programe de lucru de 8-10 ore, uneori si duminica,

(in întreprinderile particulare) respectarea recomandărilor religioase (zile de sarbatoare, post,

ore de rugăciune) este dificila.

Familia resimte procesul de secularizare prin toate funcţiile pe care le îndeplineşte in

viata sociala. In primul rand, ea este “datatoare de viata”, copii reprezintă continuitatea

existentei noastre, viitoarea situatie demografica a tarii si împlinirea voinţei lui Dumnezeu: ca

oamenii sa se inmulteasca si sa populeze pamantul. Un alt rol important al familiei este cel

23

economic. In sânul familiei se aduna veniturile, se face distribuţia acestora dupa trebuinţele

fiecăruia, părinţii isi cresc urmaşii dupa posibilităţi. La acestea se adauga rolul important al

familiei in educarea si formarea viitoarei personalităţi. înţelepciunea populara vorbeşte de “cei

şapte ani de acasa” care isi lasa amprenta asupra fiecăruia, pentru intreaga viata.

Din punct de vedere religios, familia, reprezintă laboratorul de formare sau mai bine

spus, de descoperire, pentru copil, a universului divino-uman.

Este de la sine inteles ca educaţia religioasa primita la şcoala nu poate fi eficienta decât

daca ambianta familiala, mediul in care trăieşte copilul, intra in confruntare cu cele auzite la

şcoala. Deoarece daca, la orele de religie, de exemplu, copiii invata ca este o greşeala, un pacat,

in fata lui Dumnezeu, adulterul, sa fure sau sa mintă, iar la părinţi ei vad contrariul, atunci

confuzia lor va fi fara ieşire.

In egala masura exercitul rugăciunii, sau a comportamentului creştin conform

preceptelor scripturistice, sau aplicarea invataturilor date de Mântuitorul prin pildele Sale; etc.,

toate acestea nu vor fi niciodată eficiente pentru educaţia si viata unui copil daca ele n-au fost

puse in scena, repetate si trăite zilnic la nivelul mini-laboratorului

existenţial care este familia. Iar aceasta nu se poate realiza fara stricta supraveghere a părinţilor.

Deseori aceştia nu au timp suficient la dispoziţie si atunci rolul lor trebuie preluat de

către ceilalţi membri ai familiei; bunici sau fraţi mai mari. Alteori insa, cu toate ca timpul

necesar exista, totuşi părinţii scapa din vedere aceste aspecte, nesocotind importanta lor, fiind

necesara chiar si «educare» a acestora pentru a putea si ei, la rândul lor sa continue acasa, in

familie, eforturile depuse la şcoala de profesori si invatatori.

Dar pentru aceasta nu este important cat costa darul de Mos Nicolae ori de Mos Crăciun

pe care i-1 oferim copilului, sau de cate ori il sărutăm si-i spunem ca-1 iubim, ci cel mai

important este cat de mult timp le oferim copiilor; este cel mai frumos cadou pe care il pot primi.

Si-n plus, condiţia sine-qua-non, conteaza decisiv unitatea si iubirea dintre soti, caci nu

vom putea da niciodată o educaţie sanatoasa copiilor daca ea nu va 11 transpusa in fapte de cei

mari, ci va ramane doar la stadiul de teorie. Greu se va putea realiza o educatei constructiva intr-

o familie dezunita!...

Tentaţiile modernizării cu orice chip a metodelor tradiţionale educaţionale secularizate

24

poate avea urmări dezastruoase.

Astfel a hrăni educaţia unui copil cu gustul armelor de foc, de la o varsta frageda, poate

avea consecinţe dintre cele mai grave. Arkansas; America,

doi copii de i 1 si 13 ani au ucis pe 24 martie 1998, cu arma de foc, patru fetite si profesorul lor

jucandu-se de-a Rambo in curtea scolii. Cel mai tanar era si cel mai dur! La vederea colegilor

lor care cadeau ca nişte tinte mobile, elevii aplaudau, convinşi fiind ca asista la o repetiţie de

teatru (....) In fiecare zi, in America, aceasta manie a armelor de foc,

“gunmania”,cauzeaza moartea a zece minori. (...) In albumul familiei,

Andrew Golden,unul dintre copii-ucigasi,era fotografiat la varsta de cinci ani

imbracat in haine de cowboy si avand in mana o puşca fiind părinţilor sa.il Dupa Roman

Clegeat, Copilul A rkansas. Paris n

°M2533-2550/9aprilie 1998, pg. 98-101.

Situatia sociala si secularizarea se resimt in toate aspectele vieţii de familie.

Saracia si instabilitatea profesionala se regăsesc in scaderea natalitatii si creşterea

mortalitatii. Chiar familiile cu venituri medii se limitează la un singur copil, ceea ce reprezintă

o simţitoare descreştere demografica. Bisericile ii indeamna pe credincioşi la o convieţuire

naturala in cadrul familiei, sa aiba atatia copii “cati iti da Dumnezeu”. Totuşi, sondajul Biroului

de Cercetări menţionat înregistra (in luna mai 1999) ca 78% din populaţie se declara pentru

libertatea avorturilor si numai 19% pentru interzicerea lor.

Parazitarea funcţiei biologice normale a indivizilor este realizata prin folosirea

anticoncepţionalelor si a altor metode. Indiferent daca este sau nu recunoscuta legal,

homosexualitatea, ca manifestare nefireasca, diminuează procentajul natalitatii.

Un fenomen constatat in sociologia familiei este scaderea natalitatii chiar in cazul

familiilor prospere si cu posibilităţi educative corespunzătoare. In acelaşi timp, creste, uneori

excesiv, natalitatea in familiiile periferice, sarace, instabile. Din aceste familii provin cei mai

mulţi copii abandonaţi, fara educaţie, dezintegraţi social, potenţiali infractori.

In cercetările sociologice apare un procentaj destul de mare de “familii consensuale”,

mai ales tineri care convieţuiesc fara a fi căsătoriţi legal si nici religios. In multe cazuri aceste

familii au si copii “consensuali”, care sunt crescuţi de rude, primesc o îngrijire si o educaţie

25

precare, devin, inca minori, independenţi de mediul familial.

Mulţi tineri trăiesc singuri, au relaţii intamplatoare, nu se căsătoresc. Cea mai frecventa

motivaţie a acestei situatii este cea materiala. Din veniturile lor nu au posibilitatea sa intretina o

familie si sa creasca un copil. Sunt invocate uneori chiar motive puerile, dar reale. Au calculat

ca, in eventualitatea unei neînţelegeri sau a unui divorţ - care nu este imposibil in lumea

secularizata de astazi - costul procesului si al avocaţilor le depăşeşte posibilităţile materiale,

ramanand căsătoriţi de drept, dar independenţi de fapt.

Cea mai afectata funcţie a familiei, in condiţiile modernizării si secularizării, este cea

educativa. Referindu-ne numai la aspectul religios, se observa ca părinţii actualilor

copii au trăit si s-au format educativ in perioada cand in scoli nu se mai preda religia. Oficial se

realiza o educaţie ateista si efortul de a-i indeparta pe oameni de religie. Este adevarat ca mulţi

au ramas credincioşi, dar cei 50 de ani de comunism au lasat consecinţe care apar ca o

dimensiune a secularizării, specifica tarilor din Est. Părinţii au informaţii religioase puţine si

neautentice, amestecate cu variate forme de religiozitate populara (obiceiuri, traditii laice, mica

magie, etc.). Acestea sunt transmise copiilor in aceast forma neautentica.

Un factor de secularizare sociala si a familiei este prezenta in Romania dupa 1989 a

numeroase variante de creştinism. Prin scrieri si întruniri publice răspândesc idei fiecare

pretinzând ca exprima adevarul, iar acestea dezorientează populaţia. Unii oameni, de buna

credinţa, nu mai stiu in cine si in ce sa creada, chiar adera la aceste mici formaţiuni ivite la noi in

ultimii ani.

Cercetările psihosociologice au evidenţiat cateva direcţii in care familia contribuie la

formarea in sens religios a descendenţilor.

1. Atmosfera din familie este esenţiala pentru copii. In spaţiul locuit de familie,

credincioşii aduna valori religioase (cârti, tablouri, medalioane, cruciuliţe, busuioc de la diferite

sărbători religioase, calendare, s.a.), cu care copilul se obişnuieşte din primii ani ai vieţii. In

familie exista un anumit comportament, o ambianta care contribuie la formarea spiritului

religios.

2. Practicile religioase din familie il antreneaza si pe copil. El observa ca părinţii

respecta sărbătorile, spun rugăciuni, fac cruce, merg la biserica, etc. El se obişnuieşte cu aceste

26

practici si, treptat, le imita chiar fara a le conştientiza sau explica.

3. O alta direcţie in care actioneaza familia ca factor social de formare a religiozităţii

este educaţia realizata inca din primii ani. Exista unele biserici, mai ales cele neoprotestante, care

ii educa sistematic in sens religios pe copii, inca din perioada grădiniţei. In şcolile duminicale

sau de sabat se face o educaţie religioasa sistematica prin personal calificat, uneori chiar in

prezenta părinţilor. Bisericile mari, tradiţionale, cu mii de credincioşi si sute de copii nu pot

organiza aceasta educaţie sistematic, decât dupa începerea scolaritatii. Educaţia religioasa este

facuta ocazional, de bunici, nemetodic, fara personal calificat. Lipsa părinţilor de acasa — care

sunt plecaţi la servici - lasa educaţia copiilor in grija vârstnicilor, vecinilor sau chiar

nesupravegheati. Aceasta preocupare modesta in legătură cu educaţia religioasa in primii ani ai

copilăriei reprezintă un factor de secularizare si de comportament nereligios in perioada

maturitatii.

4. Cercetările au evidenţiat si un alt factor care influenţează starea de religiozitate:

evenimentele deosebite din cadrul familiei. Copii sunt mai puternic influenţaţi decât adulţii de

anumite evenimente care au si un continut religios (decesul sau boala Îndelungata a părinţilor

sau bunicilor, anumite succese care aduc bucurie si prosperitate). Aceste evenimente, fara

consiliere din partea personalului de cult, pot genera stări de depresie psihica, indepartarea de

biserica, ideea ca Dumnezeu ne-a părăsit.

Rolul personalului de cult este important in îndrumarea atat a părinţilor, cat si a copiilor.

“Un computer i-ar putea preda unui copil integ catehismul - scria Meredith B. McGuire - dar

aceste cunoştinţe, in sine, ar avea probabil o semnificaţie foarte mica in• • * 23

viata si comportamentul colectiv al copilului” .

Daca existenta unei familii organizate contribuie la sporirea religiozităţii si formarea unor

buni cetateni, lipsa acesteia are frecvent efecte negative. Declinul autoritatii părinţilor,

neînţelegerile din familie, ii fac pe copii sa-si piarda încrederea in părinţi, in buna funcţionare a

organizării instituţiilor sociale. Copiii se indeparteaza de tradiţii, de religie, devin sceptici, cauta

soluţii de viata in alta parte. Orfanii sau cei abandonaţi sunt mai puţin credincioşi, refractari,

dezorientaţi. Chiar instituţionalizarea lor in cămine, orfelinate, nu le oferă căldură si ambianta

27

spirituala din familie. Modelul familial bazat pe afecţiune si emotivitate este inlocuit in

instituţiile de stat cu modelul organizat, raţionalizat, obligatoriu. Motivaţia trăirii religioase se

schimba din dragoste in explicaţii, memorări, constrângere.

Familia, in condiţiile secularizării si a situaţiei social-economice din tara noastra, are inca

multe probleme, din cauza carora neglijează uneori educarea si formarea copiilor in spirit

religios. Copilul care p o a r t a “ I a ” pentru a putea intra in casa,

care pleaca singur la şcoala si cand se intoarce nu gaseste pe nimeni, este influenţat eterogen,

atras spre comportamente antisociale.

Societatea romaneasca, inca nesecular, se sprijină mult pe valorile tradiţionale ale

mediului rural. La sate educaţia din familie se completează cu mediul tradiţional religios al

comunităţii, al vecinilor. Copiii observa comportamentul sătenilor, aud clopotele bisericii, afla

despre evenimentele religioase, sunt invatati sa nu lucreze in zilele de sarbatoare. Se obişnuiesc

cu acest mod de viata, capata deprinderi pe care le pastreaza pana la batranete. Dar, aspecte ale

secularizării pătrund si dezorganizează si lumea satelor. Părinţii sunt navetişti, copii raman cu

bunicii, vin in vacanta “la tara” cu spiritul orasenesc, se integrează religios neconvingator si pana

se termina vacanta.

O problema pe care bisericile si-o pun si fac efortul sa o inteleaga si sa o practice, care

atrage multe dificultăţi in familie si produce secularizare este cea a inter-

eţnice şi inter-confesionaie. Bisericile sfătuiesc pe credincioşi sa se casatoreasca in cadrul

aceleiaşi confesiuni. Dar relaţiile moderne dintre tineri nu mai respecta sever aceste propuneri.

Dragostea si buna intelegere intre parteneri ii fac sa încalce criteriul confesional. Sunt familii

inter-confesionale nu numai in cadrul creştinismului, ci si intre musulmani si creştini, mai

recent intre creştini si budisti sau adepţi ai Bisericii Reunificarii (Moon). Bisericile tradiţionale

creştine, inclusiv cele protestante, impun anumite restricţii in legătură cu savarsirea căsătoriei.

Multe cer trecerea si botezarea partenerului la biserica respectiva, alţii impun ca urmaşii

(copii) sa fie botezati in ritul respectiv. Frecventarea bisericilor de catre părinţi este diferita si

copii sunt dezorientaţi. In asemenea situaţii, familiile sunt “cu probleme”, uneori se despart,

copii sunt derutati si isi pierd credinţa.

Exista explicaţii realiste ale acestui proces de “puritate”confesionala. Doi soti din

28

confesiuni diferite se roaga si respecta diferit lacasele de cult, daca exista prescripţii alimentare

in aceeaşi familie, zilnic trebuiesc pregătite doua “meniuri” diferit. Copiii pendulează spiritual

si comportamental intre doua confesiuni. Nimeni nu vrea sa renunţe la religia si credinţa lui.

Spiritul modem, integrarea europeana si globalizarea vor atenua asperităţile din familiile

inter-confesionale si inter-etnice, dar si biserica va trebui sa caute soluţii pentr ca asemena

situatii sa nu genereze un proces accelerat de secularizare.

Secularizarea nu reprezintă acum o caracteristica esenţiala a societăţii romaneşti. Ea va

evolua probabil si va imprima anumite aspecte specifice fenomentului religios din tara noastra.

Biserica are datoria de a diminua consecinţele negative ale secularizării. Sporind credinţa,

biserica asigura stabilitatea sociala, sentimentul de siguranţa si speranţa a populaţiei ii

mobilizează pe oameni in efortul de a depasi anumite dificultăţi social-economice. Bisericile

din Romania fac eforturi pentru ajutarea copiilor fara familie, a bătrânilor ajunşi pe drumuri,

ajuta comunităţile cu probleme materiale si spirituale. “Biserica noastra are astazi - se exprima

Prea Teoctist — o mare

răspundere pentru renaşterea morala si spirituala a societăţii romaneşti. Suntem conştienţi ca

aportul fundamental al bisericii la insanatosirea vieţii sociale romaneşti

este acela de a modela oameni cu frica lui Dumnezeu, oameni credincioşi care sa aiba «Duhul

lui Dumnezeu» (1 Cor. 7, 40), eliberaţi de robia patimilor si pătrunşi de

duhul jertfelniciei si al iubirii de semeni” 24.

Educaţia religioasa in familie, si apoi in şcoala, are la baza convingerea ca “Religia

oferă principii fundamentale si de valoare pentru structurarea personalităţii in jurul unui punct

de sprijin unificator. O educaţie religioasa corecta orientează elaborarea unei viziuni interioare,

de maturizare echilibrata a adolescentului” 2:>.

Cotidian, secularizarea este înţeleasa ca o diminuare a preocupărilor religioase in

condiţiile pluralizarii activitatilor, a diversificării solicitărilor zilnice. Un paroh din Toscana

observa ca tinerii vorbesc acum despre sport, despre viitoarea soţie, despre bani, dar ignora

problemele in legătură cu moartea si viata de apoi.Constatând existenta unor asemenea procese,

familia si biserica au un rol important in menţinerea credinţei. Valurile vieţii sunt multe, unii se

lasa purtati de acestea, alţii le înfrunta. Biserica a reprezentat de-a lungul timpului “o stanca a

29

ordinii” in aceasta lume schimbătoare si trecătoare.Credincioşii din tara noastra au încredere in

rolul ei salvator si in acei preoţi care au fost si sunt adevaratii “apostoli” ai neamului.Familia

are o importanta majora, hotaratoare in societatea moderna secularizata si, din ce in ce mai

mult, vazand ca raţionalismul educaţional a eşuat sau, mai trist, are efecte nocive asupra

societăţii (delicventa juvenila este intr-o continua creştere), părinţii isi indreapta din ce in ce

mai mult atentia asupra posibilităţii realizării educaţiei si cu sprijinul principiilor catehetice ale

Bisericii Creştine.

lata de ce efectele secularizării asupra structurilor cutumiare ale societăţii romaneşti

contemporane trebuie privite cu toata responsabilitatea, astfel incat viata familiei creatoare de

echilibru social sa nu fie perturbata ci sa ofere pe mai departe sprijinul necesar omului modern,

inteles ca persoana aflata in permanenta legătură cu Creatorul sau.

In lumina experienţei de doua ori milenara a Bisericii Ortodoxe, putem spune ca atata

vreme cat cultura lumii contemporane nu va depasi ruptura dintre realitatea naturala si cea

supranaturala a lumii, in lumina lui Hristos, ca inel de legătură intre cele cereşti si cele

pamantesti, in virtutea Dumnezeirii si Omenitatii Sale, familia nu va putea sa-i descopere

adevarata ei unitate spirituala. Din aceasta cauza, ea va fi obligata sa vieţuiască intr-o stare de

ambiguitate păgubitoare pentru Biserica si societate. O raza de speranţa, pentru depasirea

rupturii dintre cele văzute si cele nevăzute, a inceput sa apara de acolo de unde ne aşteptam mai

puţin, din partea marilor savanţi ai lumii, ca Einstein, Maxwelle sau David Bohm, care au ajuns

la concluzia ca in spatele întregului univers văzut si nevăzut exista o ordine imanenta, care le

tine pe toate împreuna, cu toata dezordinea pe care o întâlneşti la tot pasul. Ei au intuit ca in

spatele universului “exista o ordine implicita, foarte profunda si invizibila, care lucreaza

dedesubtul dezordinei explicite, ce se manifesta cu atata generozitate. La originea creaţiei nu

exista evenimente intamplatoare, nu exista hazard, ci o ordine cu mult superioara tuturor celor

pe care le putem sa ni le imaginam: ordinea suprema care regleaza constantele fizice, condiţiile

iniţiale, comportamentul atomilor si viata stelelor. Puternica, libera, existenta in infinit, tainica,

implicita, invizibila, sensibila, ea (ordinea) se afla acolo eterna si necesara, in spatele

fenomenelor foarte sus, deasupra universului, dar prezenta, in

53

extraordinar si direct pe care Hristos Insusi il are in celebrarea cununiei si a vieţii de familie.

Mai intai, taina cununiei nu este savarsita in primul rand de preot, care ramane un simbol

văzut al Mântuitorului in Biserica, ci de Hristos Insusi. De aceea, preotul cere lui Hristos Insusi

“sa încununeze mirii cu mărire si cu cinste”. Apoi, prezenta lui Hristos Insusi in imanenta

creaţiei, ne ajuta sa evitam fie o abordare pur naturala a familiei, care poate cadea in

individualism si se sfarma uşor, fiindcă nu tine seama de ajutorul de sus, fie o abordare pur

supranaturala a familiei, care duce la despotism si fiindcă infirma personalitatea femeii si a

copiilor. In Dumnezeu si Om, familia se infatiseaza ca o comuniune menita sa spiritualizeze

relaţia dintre barbat si femeie, sa adanceasca iubirea lor reciproca, care nu e posibila fara

infranarea egoismului fiecăruia. Daca Hristos se desparte de familie, slabeste si unitatea sau

comuniunea ei. Sau cum spune părintele Staniloae, “Hristos este Cel care savarseste Taina

cununiei, dar o savarseste unindu-i pe cei doi in Sine, ca sa ramana astfel mijloc de unire si

comuniune intre cei doi”1. El ramane garant al fidelităţii lor, ii pastreaza pe aceştia intr-o

adevarata unitate si comuniune intre ei si cu Creatorul lor. Familia promovează coeziunea

sociala, nu indivizii.

Dar aceasta prezenta a lui Hristos arata ca viata de familie nu are doar consecinţe pentru

viata pamanteasca a membrilor ei, ci si pentru Imparatia lui Dumnezeu. Hristos constituie Stanca

neclintita care permite membrilor familiei sa înfrunte valurile învolburate de pe marea vieţii si sa

dobandeasca mântuirea lor. Drumul vieţii conjugale nu mai e simplu itinerariu, ci este plasat pe

axa etemitatii. In concluzie, putem spune ca intr-o lume secularizata, care aseaza valorile

materiale deasupra celor spirituale, familia trebuie sa-si descopere sensul ei spiritual si autentic

in Hristos, ca Dumnezeu si Om, ca sa-si adanceasca coeziunea ei interioara si sa constituie factor

de progres moral in viata societăţii. Istoria ne arata ca absenta valorilor spirituale a prăbuşit nu

numai familii, ci si imperii.CAPITOLUL III

FAMILIA ÎNTRE INDIVIDUALISM, COLECTIVISM ŞI COMUNIUNE

1. PRELIMINARII

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 132.

53

In lumea noastra post-modema lucrurile curg si se transforma intr-un ritm ameţitor.

Percepte, institutii si aşezăminte foarte bine statornicite in matca lor de sute de ani, sunt date

peste cap. Sunt puse sub semnul intrebarii valori care pana mai ieri erau socotite veşnice. In

iureşul acesta ameţitor ai la un moment dat impresia ca nimeni nu mai stie precis ce trebuie sa

faca.

Pe langa alte realitati carora nu li se mai acorda valoarea si atentia ce o merita este si

familia. Auzi tot mai rar vorbindu-se de familie si tot mai des pomenindu-se de “cuplu”.

“Cuplurile dintre persoane de sexe diferite, sau din persoane de acelaşi sex, care in virtutea

“drepturilor omului” se socotesc legitime.

Familia, ca institutie sfanta întemeiata de Dumnezeu in Eden, este socotita anacronica.

Faptul ca Mântuitorul Hristos, prin participarea la nunta din Cana Galileii, a ridicat nunta la

demnitatea de Taina nu-i mai mişca sufleteşte pe mulţi creştini. Monogamia ca singura cale a

comuniunii dintre barbat si femeie este socotita depăşită. Căsătoriile de proba sunt tot mai

multe. Tinerii sunt sfatuiti, din nefericire si de către institutii care s-ar crede ca sunt serioase, sa-

si inceapa viata sexuala inainte de căsătorie.

In societatea de consum totul se vinde si se cumpără: “ de aur de argint, pietre preţioase

simargaritare, visonsi porfi matase si stofa , tot felul de lemn bine mirositor si tot feluri de

lucruri de fddes, de lemn de mare pret si marfa de arama si de fier si de marmura si scorţişoara

balsam si mirodenii si mir si si

vin si untdelemn si faina de grâu curat si grau vite si oi carute si trupuri si

suflete de oameni” (Apocalipsa 18, 12-13).

Nu-i de mirare ca intr-aceasta atmosfera, pe care a anticipat-o Sfanţul Ioan

Evanghelistul, poti observa lucruri care te uimesc. De exemplu pe un canal de televiziune din

Europa Occidentala o emisiune, intitulata “Big brother”, seri la rând

transmitea viata unui clan de tineri, baieti si fete, trăind intr-un colectivism trupesc ce-1 depasea

pe al necuvântătoarelor. Sau postul PRO TV din Romania, toata vacanta anului 2001 a transmis o

emisiune - “Vara ispitelor” - in care pentru o saptamana tinerii isi schimbau prietenele intre ei, sa

vada daca rezista la “ispita”.

In fata acestei realitati Biserica nu poate veni cu o alta soluţie decât cu cea lasata de

53

Mântuitorul, pentru ca "Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, este (Evrei 13,8). Iar soluţia este

familia creştina monogama, care nu-i nici individualism si nici colectivism, ci comuniune intru

iubire.

Este adevarat ca aceste lucruri sunt propovăduite de Biserica prin mijloacele restrânse ce

le are la indemana, pe cand milioane de oameni sunt atraşi de emisiunile de la TV care sunt

palpitante si cultiva placerea trupeasca, violenta si lacomia dupa bani.

Familia, prezentata de aceste emisiuni, adeseori este o caricatura a ceea ce ar trebui sa fie.

“Modelele” propuse pot fi ispititoare, antrenate, indragite chiar, dar oare si ducătoare la fericire?

Oare mesajul pe care-1 transmit ne ajuta cu adevarat pentru a ne “descurca” in viata?

Pentru a transmite generaţiilor viitoare valorile creştine autentice este neaparata nevoie sa

ne ocupam de cadrul moral in care se formeaza si trăieşte omul. Acest cadru este familia. In

concret, familia creştina, întemeiata in duhul Evangheliei lui Hristos. Aici se formeaza omul. Ori,

"un popor, ca si orice om parte, atata preţuieşte cat a inteles din Evanghelie si cat poate sa

urmeze lui Iisus ”! .2. FAMILIA ÎN SFÂNTA SCRIPTURĂ

Casatoria ca legătură naturala pe viata intre un barbat si o femeie a fost rostuita de

Dumnezeu in rai: “ S i a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem

ajutor potrivit pentru el”(Facere 2, 18). Astfel a facut-o Dumnezeu pe Eva din Adam si i-a

binecuvântat zicând: ‘‘Cresteti si va inmultiti si umpleţi pamantul si-l supuneţi; si stapaniti

peste peştii marii, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se mişca

pe pamant si peste tot pamantul ” (Facere 1, 28).

Nu era bine ca omul sa fie singur. El a fost zidit dupa chipul lui Dumnezeu. Ori,

Dumnezeu, e treime de persoane, e comuniune. Omul a fost făcut pentru comuniune.

“ScoatereaEvei din Adam, spune Părintele Staniloae, inseamna ca Eva a fost

cuprinsa virtual in Adam si inainte de aducerea ei distincta la existenta ”* . Si barbatul si

femeia sunt oameni, dar integritatea umana si-o trăiesc numai impreuna. Aceasta unitate umana

53

diferenţiata si complementara este o unitate conjugala. Perechea umana din rai era o pereche

conjugala.

In ce priveşte momentul instituirii familiei Sfinţii Părinţi n-au o părere unanima. Sfanţul

Ioan Gura de Aur, de exemplu, spune ca la inceput Adam si Eva au trăit in feciorie. Petrecând

viata îngereasca, nefiind supusi poftei, n-aveau nevoie de legătură trupeasca. “ Dupa

calcarea poruncii a trăitbarbatul cu femeia; pana atunci in

rai cu îngerii; nu erau aprinşi de pofta, nu erau asaltaţi de alte patimi, nu erau supusi nevoilor

firii, ci au fost facuticu totul nestrisi nemuritori, ca nici

nu aveau9 • *

nevoie de îmbrăcăminte” " . Pe aceeaşi linie merge Sfanţul Grigorie de Nyssa.

Fericitul Augustin, dupa ce a ezitat un timp, va afirma ceea ce spune in general traditia

creştina: Adam si Eva in Rai, desi nemuritori, erau supusi nevoilor fizice si practicau unirea

trupeasca. Numai ca actul sexual nu era insotit de pofta care-1 provoaca si-1 insoteste dupa

cădere. Dupa cădere nu s-au adaugat organul, funcţia sau actul, ci pofta pacatoasa 1 . Insusi

Sfanţul Ioan Gura de Aur spune ca nu in unirea trupurilor sta necuratia, ci in cugetele cele rele

si in intentia omului.

Prin viata conjugala Dumnezeu le-a oferit oamenilor leac împotriva celor doua rele

provocate de pacatul stramosesc: neinfranarea poftei trupeşti si dispariţia neamului omenesc

prin moarte. Mai presus insa străluceşte comuniunea intru iubire pentru care Dumnezeu a lasat

casatoria.

De-a lungul Vechiului Testament strabate, ca un fir roşu, convingerea ca pruncii sunt un

dar al lui Dumnezeu. Ca soţii sunt datori sa-si fie absolut credincioşi unul altuia. De aceea

porunca a şaptea din decalog este categorica: nu desfrânat! ” (Ieşire 20,

14). Chiar daca din cauza îndepărtării de Dumnezeu omul va ajunge, in Vechiul Testament, la

poligamie, aceste exigente raman valabile.

In Noul Testament familia capata un inteles mult mai inalt. Hristos intareste din nou

legătură căsătoriei dintre barbat si femeie, compromisa de-a lungul veacurilor, si o inalta din

ordinea naturii in ordinea harului. Praticipand la nunta din Cana Galileii afirma trebuinţa

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, voi. UI, Bucureşti, 1978, p. 180.

53

revenirii căsătoriei la unitatea si indisolubilitatea ei de la inceput1. întrebat fiind de farisei, de ce

Moise îngăduie ca barbatul sa-si paraseasca soţia, Mântuitorul răspunde: “Pentru invartosarea

inimii voastre, v-a dat voie Moise sa pe femeile voastre, dar din inceput n-a fost asa. Iar Eu zic

vouă ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va însura cu alta,

adulter;

si cine s-a însurat cu cea lasata savarseste adulter” (Matei 19, 8-9).

In S fanta Scriptura, este adevarat, nu găsim cuvântul familie . In loc de familie este

folosit cuvântul casa. Insusi Mântuitorul se exprima in modul acesta. Vorbind despre familia lui

Zaheu Vameşul, spune: “Astăzi s-a făcut mântuire casei ”

(Luca 19, 9). Sau Sfanţul Luca, in Faptele Apostolilor, zice: era cucernic

temător de Dumnezeu cu toata casa lui” (Fapte 10, 2).

Familia, casa, se intemeiaza prin căsătorie, adica prin legătură de buna voie si pentru toata

viata dintre un barbat si o femeie. In spiritul invataturii creştine insusirile fiintiale ale căsătoriei

sunt: unitatea, trăinicia, sfinţenia si egalitatea dintre soti2. Scopul căsătoriei creştine este

înmulţirea neamului omenesc, ajutorul reciproc, evitarea desfranarii si mai ales comuniunea intru

iubire a celor doi care-si transmit reciproc darurile specifice fiecăruia.

Familia este cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca sa traiasca. Familia

este prima alcătuire de viata obşteasca din care cresc toate celelalte forme de viata sociala. Aici

se naşte copilul plapand si neputincios pecetluind dragostea celor doi părinţi.

Unirea dintre sot si soţie este icoana unirii dintre Hristos si Biserica. Sfanţul Pavel le

porunceşte soţilor: “ B ă r b a ţ i l o r , iubiţi pe femeile după cum si Hristos a iubit

Biserica Sa, si S-a dat pe Sine pentru ea" (Efeseni 5, 25). Ambilor părinţi le spune: “

Părinţilor, nu intaratati la manie pe copii voştri, ci cresteti-i intru invatatura si

certarea Domnului” (Idem 6, 4). Iar copiilor le cere: "Copii, ascultaţi pe părinţii voştri in

Domnul ca aceasta este cu dreptate ” (Idem 6, 1).

Familia creştina ii formeaza pe membrii ei prin căldură dragostei pe al cărei altar se aduce

ca jertfa, prin excelenta, daruirea de sine. Nicăieri nu găsim resursele de rabdare, de iubire si de

jertfelnicie ca la părinţi.

1 Sfanţul Ioan Gura de Aur, Omilii la Facere, P.S.B. 21, Bucureşti, 1987, p. 172.2 Teologia Morala Ortodoxa, voi. II, Bucureşti, 1980, p. 289.

53

Un credincios nu poate fi nepăsător fata de cei apropiaţi lui: "Daca insa cineva nu poarta

grija de ai sai si mai ales de casnicii sai, s-a lepadat de credinţa este mai rau decât un

necredincios ” (1 Tim. 5, 8) — spune Sfanţul Pavel.

Sfanţul Chirii al Ierusalimului stăruie asupra unui lucru, pe cat de important tot pe atat de

neglijat, legat de viata familiei creştine: "Prima virtute a creştinilor este de a cinsti pe părinţi, a

răsplăti ostenelile celor cari ne-au dat viata a le procura din toata puterea cele trebuincioase

tihnei lor. Chiar daca răsplăti cu mai mult decât

acestea, totuşi niciodată nu vom putea sa-i daca se vor bucura de tihna

procurata de noi, ne vor intaricu binecuvântările, pe care, in chip le-a răpit

Iacov”

Si sfarsind aceste sumare gânduri legate de prezenta familiei in Scriptura, vom spune ca

modelul absolut de armonie sfanta ni-1 da casa din Nazaretul Galileii in care batranul Iosif

lucra, Maica Domnului pastra in inima ei cuvintele Fiului, iar Pruncul Mântuitor “leera supus

”(Luca 2,51).3. FAMILIA ÎN TRADIŢIA ROMÂNEASCĂ

Concepţia romanilor despre familie este impregnata de duhul Evangheliei. Este cunoscuta

celebra fresca exterioara de la Voronet unde barbatul ara, femeia toarce lana oilor si leagana

pruncul infasat in scutece, aşezat intr-o covecioara.

“ Acesta este locul unde se întemeiază randuiala unei Patrii si statornicii, in

spiritul legilor morale, al jertfei de sine, al răbdării, încrederii si dragostei, este acest cuib

arhaic si sacru unde doi oameni mai un tanar barbat si o tanara fata. Se hotărăsc sa-si uneasca

viata in cuget si simţire, prin legământul de aur inelului nuntii care desavarseste cerul pe

pamant in vederea lucrării si privegherii a naşterii de prunci si împlinirii spirituale in lumina

moştenirilor părinţilor”1 .

Creştinul pământului romanesc a avut de-a lungul veacurilor casa plina de prunci si, cu

toate greutăţile, fata ii era luminata de lacrima bucuriei si inima plina de suferinţa si de rabdare.

1 loan Alexandru, iubirea de Patrie, Bucureşti, 1985, p. 94.

53

Oraşul romanesc de astazi, ba chiar si satul, are nevoie vitala de ordinea morala a

părinţilor noştri, de aşezarea lor spirituala, de blandetea lor, de bunastarea inimii lor, de

dragostea lor, de castitatea familiei lor. In satul romanesc de odinioară divorţul, destrămarea

familiei, era o raritate.

In casa saraca, dar plina de tihna, te simţeai in siguranţa. Părintele Teofîl Paraianu ne face

o mărturisire de o gingăşie unica: “A fost odata la noi la mănăstire o împrejurare mai grea si

mama a zis: apoi, daca nu mai pod sta aici, sa vii acasa, ca doar tu ai unde veni. E ceva atat de

înduioşător ... vedeţi ce inseamna inima de mama? Nu te laşa niciodată” ~ .

Toate marile personalităţi ale neamului isi aduc aminte cu nostalgie de atmosfera

deosebita ce domnea in casa părinteasca. Cu toata nuanţa hazlie, dar profunda si morala,

pe care o au amintirile lui Ion Creanga, atunci cand se refera la părinţii sai capata o nota grava si

solemna. “Nu ştiu alţii cum sunt, spune povestitorul, dar eu cand ma gândesc la locul naşterii

mele, la casa părinteasca din la stâlpul hornului unde lega

mama o sfoara cu motocei lacapat de crapau matele jucandu-se cu ei.. . parca-mi salta si acum

inima de bucurie! ” 1 .

Dar nu numai in casele modeste ale taranului roman domnea o atmosfera de comuniune

sfanta, ci si in casele căpeteniilor si ale boierilor. In monografia alcatuita omagial pentru Andrei

Saguna, biograful are o admiraţie aparte pentru casa părinteasca in care s-a născut Mitropolitul,

pentru mama sa Anastasia. “ recunoscătoare

va trebui deci sa puna icoana Anastasiei alaturi ori chiar mai presus de a vestitei Doamne

Despina, soţia lui Neagoe Basarab, căci daca aceasta a fost creştina buna si mama duioasa, tot

asemenea era si Anastasia . Istoria sfanta a neamului pastreaza

multe asemenea icoane sfinte, daca ar fi sa pomenim mama Voievodului Ştefan cel Mare si Sfanţ

si a lui Mihai Viteazul.

Din pacate aceste vremuri au apus. Realitatea pe care o intalnim e alta. Familia, ca si

multe alte aşezăminte sociale, a intrat in criza. Comuniunea sfanta de odinioară a alunecat fie in

idividualism, fie in colectivism. Sigur ca nu putem generaliza. Cei ce au ramas aproape de

Biserica pastreaza si modul de a înţelege relaţia din familia pe care ni- 1 oferă invatatura

1 Povesti, Amintiţi, Povestiri, Editura Emineseu, Bucureşti, 1980, p. 170.

53

creştina.

41

4. DECADENŢA FAMILIEISfanţul Pavel ii scrie lui Timotei ca va veni un timp cand oamenii vor fi “ d e sine,

iubitori de arginti, lăudărosi, trufaşi, hulitori lipsiţi de dragoste ... iubitori de desfătări mai

mult decât iubitori de Dumne(2 Timotei 3, 2-3). Cu alte cuvinte vor ajunge foarte egoişti. Din

pacate umbra monstruoasa a acestui egoism s-a aşezat nu numai in viata sociala, ci si-n cea de

familie.

Acest egoism exacerbat ii duce pe oameni in situatia ca si-n familie sa poarte o lupta

pentru supremaţie, o lupta pentru putere. Nici vorba de comuniune, ci individualismul care-i

stapaneste ii face sa vada in partener un mijloc de a-si rezolva problemele materiale si de a

dobândi plăceri trupeşti.

Binecuvântarea cerului, concretizata in nosterea de prunci, este refuzata categoric in

aceste cazuri. Astfel de indivizi, egoişti pana la limita, nici nu merita de fapt sa aiba copii. A

avea copii, inseamna a primi binecuvântarea lui Dumnezeu in casa ta. A avea copii inseamna a

avea o mare răspundere. Ori astfel de oameni fug de orice răspundere.

Daca totuşi, cu toate mijloacele pacatoase de plening-familial folosite, rezulta o sarcina,

recurg la cea ma monstruoasa crima: avortul. Asa se face ca in societatea post- moderna

populaţia imbatraneste si fibra umanitatii slabeste. Aceasta realitate teribila este prezenta si in

Romania. Motivaţiile la noi sunt de natura sociala, dar in Europa Occidentala ce motivaţii mai

pot fi aduse?

Nu-i de mirare ca, din ce in ce mai mult, numărul divorţurilor creste. De unde pana mai

ieri erau o raritate, astazi sunt tratate ca o normalitate. Se uita cu desavarsire ca porunca lui

Hristos este: “ C e a împreunat Dumnezeu omul sa nu despartă" (Matei 19,6). Se uita ca

monogamia este ceruta creştinilor de invatatura Mântuitorului.

In procesele de divorţ poti lua act de cele mai josnice lucruri pe care si le spun soţii unul

altuia, cu patima, cu rautate si uneori cu ura. Concluzia fireasca pe care o tragi este aceea ca a

lipsit ceva esenţial de la temeluirea familiei lor: a lipsit iubirea adevarata, si iubirea este

Dumnezeu.

Spuneam la inceput ca, pe langa individualism, se face prezent un alt mod de viata pe care

n-a reutis sa-1 imprime nici comunismul: este vorba de colectivism. Cupluri care se fac si se

desfac, schimbări de parteneri, casatorii de proba, sex in grup, sunt tot mai des întâlnite in lumea

53

noastra.

Emisiuni televizate, mese rotunde la radio, articole de revista, dezbat adesea aceste

subiecte, fara sa puna problema din punct de vedere religios. Se uita ca trupul este templu al

Duhului Sfanţ (I Corinteni 19,6), ca monogamia este poruncită de Dumnezeu (Matei 19, 6), ca

pruncii sunt o binecuvintare a cerului.

5. IMPACTUL MASS MEDIA ASUPRA FAMILIEI

43

Spre finalul Congresului International, “Familia si viata la inceputul unui nou mileniu

creştin”, in cadrul Sesiunii a VlII-a ni se cere sa sugeram prin cateva gânduri care este impactul

mass media asupra familiei.

Încurajez de la bun inceput pe toti participanţii de la prezidiul acestei mese rotunde si,

evident, pe răbdătorii ascultători sa coopereze la conturarea si la exprimarea acestor gânduri de

o maniera comunitara, ca intr-o familie unde toti membrii ei participa, expun si incearca sa

clarifice unul sau altul dintre multiplele aspecte ale unei problematici asa de sensibila, ca cea

din cazul de fata. Nefiind om de presa scrisa, vorbita sau vizuala, nu pot fi “bănuit” de nimeni

de profesionalism si, de aceea, ma voi situa in rândul celor mulţi, care iau cunoştinţa din afara

de produsul mass media sau care, nu de puţine ori, cu sau fara voia lor, sunt subiecte pozitive

sau mai puţin pozitive in mass media. Răspunsurile posibile temei cer abordări si abordari,

analize si analize, acumulări de idei si de imagini, dar mai cu seama realism si pertinenta, fara

de care ne vom situa, volens-nolens, in tabere adverse, ceea ce ar reduce intalnirea doar la

controverse.

Ni se cere, in timp limitat, sa semnalam stări de fapt trăite in lumea noastra, prin care

celula vieţii, familia, este influentata de mass media.

Sa precizam, mai intai domeniile de discuţie, pentru a putea propune cateva sugestii in

legătură cu viziunea creştina, propovăduită si traita in Biserica Ortodoxa, despre familie. Vom

trage, apoi, concluziile ce se impun, in legătură cu influenta mass- media asupra familiei.

Familia, cum bine stim - si nu de puţine ori si de mai toti participanţii s-a reafirmat -

este celula sfanta a vieţii morale sanatoase. Mai mult, pentru creştini este Sfanta Taina aşezata

in lume de Fiul lui Dumnezeu întrupat in demnitatea Sa divino- umana. Sfanţul Apostol Pavel

subliniază aceasta dimensiune, propunând ca paradigma a familiei legătură tainica, mistica

dintre Hristos si Biserica, cu scopul vădit de a defini unitatea sacra dintre soti, care trebuie sa

existe in familie.

53

Pana in zorile modernităţii secularizante, traditia a rezervat spatii extraordinare

sublimului vieţii de familie si a importalizat modelele ramase pentru noi tabu. Dar se pare ca

numărul celor ce se mai orientează dupa Traditia cu “T” mare este din ce in ce mai mic, iar

modelul ca atare este ascuns discret in anonimat, locul central de pe scena vieţii ocupandu-1

familia moderna in sensul secular, departe de sacralitatea tainei si de consecinţele ce decurg

dintr-o astfel de abordare.

Evident, familia clasica, familia pentru noi fireasca, dupa legile lui Dumnezeu si bunele

moravuri, convieţuieşte cu cea seculara, fara a se ajunge neaparat la conflicte majore.

Pe de alta parte, mass media, ca realitate a lumii in care trăim, si-a extins jurisdicţia

asupra diferitelor planuri ale vieţii sociale romaneşti mai ales in ultimul deceniu, ea fiind de

aceea, intr-un fel, la inceputul abordărilor libere, neîngrădite de nimeni.

Mass media trăieşte in prezent si este preocupata mai mult de fotografierea si mai puţin

de analiza adanca a unei anumite situatii. Poate nici nu este prea necesara aceasta a doua

dimensiune in mass media. De aceea este mai greu, credem, sa se cuprindă, sa se abordeze si sa

se analizeze familia in intelesul ei de taina, in mass media, cum nu-i uşor nici Bisericii sa se

ocupe de detaliile unui reportaj. Teme considerate pana acum sacre, sfinte, cum este cea a

familiei trebuie sunt abordate astazi din cu totul alte unchiuri si nu-i de mirare imaginea

proiectata si efectele ce le produce. Nu putem sa nu amintim, de exemplu, rolul libertăţii totale

in a dispune un cuplu fara nici o referire la Dumnezeu si la aspectul sacru al convieţuirii intre

soti. In afara de cercurile interesate de promovarea valorilor morale de inspiraţie dumnezeiasca

si a tradiţiei popoarelor ataşate spiritualităţii nu ne putem aştepta la rezultate si la efecte

spectaculoase, in legătură cu imaginea familiei astazi. Imaginea, la urma urmei, este o fata

obiectiva a reali tatii si nu una asa cum am dori noi sa fie.

Intr-o viziune sociala liberala asupra familiei nu ne putem aştepta aşadar, la miracole si

nici la reapariţia modelelor clasice. Totuşi, criza profunda care se accentuează in perimentrul

vieţii care incepe in familie si mai cu seama efectele dramatice ale degradării relaţiilor dintre

oameni, tocmai datorita absentei sfinţeniei, care generează respectul si normalitatea dintre noi,

ne obliga la analize coerente si ample pentru stoparea fenomenului. Divorţurile, abandonul

copiilor, excesul si abuzurile sexuale de tot felul se pare ca fac, nu de puţine ori, deliciul

53

informaţiei si prelungirii acesteia in mass media, cu efecte din pacate extrem de periculoase

pentru conştiinţa publica, obişnuita mai curând cu indiferenta fata de cea mai urgenta si grava

problema, familia. Iti vine sa exclami in duh paulin: '‘Daca familie nu mai e, nimic nu mai este

posibil pentru o viata normala, pentru o lume normala

Precum subliniam la inceput, fuga dupa senzaţional, zvonul, fapta neverificata, influenta

si depasirea frontierei bunului simt, te fac, nu de puţine ori, sa roşeşti de unul singur in fata

unui petec de hârtie sau a unei imagini in care este prezentat totuşi un semen al nostru, terfelit

uneori fara mila.

Aceasta stare de situatii trebuie sa ne dea mult de gândit. Fiind vorba de familie si

impactul mass media asupra ei, trebuie observat si un alt aspect. Atat familia decăzută,

scandalizatoare si furnizoare de imagine degradanta, cat si vanatoarea mass media in acest sens

trebuie sa ne preocupe mai mult. Atat cauza, cat si efectul. Refuzam sa credem ca se porneşte

in mass media de undeva anume, deliberat, la vanatoare de imagini compromiţătoare in spaţiul

familiei. Pentru ca in Biserica familia a fost si este, dimpotrivă, permanent aparata, indrumata

pe cat este cu putinta ca sa păstreze Taina si unitatea ca daruri dumnezeieşti, putini, aproape

deloc, au fost cei ce nu s-au căsătorit, in biserica sau acasa, cu preot, chiar si mai inainte de

1989. Insa a lipsit si lipseste, din nefericire, cateheza, preocuparea pentru conştientizarea

soţilor sau ajutoararea lor in situatii limita.

Pe de alta parte, mass media nu are nici ea o experienţa prea mare in acest domeniu si

nici un exerciţiu de lucru cu Biserica in social, in speţa in abordarea familiei ca si celula sacra a

vieţii, binecuvântata si ocrotita de Dumnezeu. Nici noi, oamenii Bisericii, nu am găsit poate

caile si limbajul unei cooperări benefice ambelor parti, implicate intr-o lucrare ziditoare.

De aceea, in locul unei concluzii privind impactul mass media asupra familiei, de ce sa

nu luptam, impreuna, sa imbunatatim imaginea familiei in mass media si viceversa? Căci asa

sprijinim formarea formatorului si regandirea rolului celui ce prin cuvânt scris, sunet si imagine

ne poate aduce in fata unei responsabilităţi comune.

Biserica, avand prin vocaţia sa misiunea de a pregăti omul in dimensiunea sacra a

existentei sale, se foloseşte si trebuie sa se folosească de toate mijloacele umane care-i sunt

Îngăduite. Cateheza, mai intai, ca forma concreta de dezvăluire a nevăzutului din Taina

53

dumnezeiasca are un rol determinant in redescoperirea de către toti creştinii a marelui adevar

revelat: “Pe cine Dumnezeu a unit, omul sa nu desparta ”.Din cateheza coerenta si atractiva se

desprinde bogatia sensurilor si sublimitatea unirii veşnice a celor doi prin binecuvântarea lui

Dumnezeu. Din unirea sfanta si sfinţita in Biserica se descoperă iubirea curata, dezinteresata

orizontal, cu putere verticalizanta si cu efecte sociale extraordinare. Din iubirea curata se

revărsă darul ceresc pe pamant, fructul copt al familiei, pruncul care-i tot una cu viata.

Deodata cu lucrarea catehetica, care continua prin slujirea dumnezeiasca in Sfanta

Taina, se deschide ce-a de-a doua usa a lucrării Bisericii in lume, păstorită familiei, adica

legătură permanenta a acesteia cu familia, in toate împrejurările. O sarbatoare, macar anuala a

darului familiei creştine in fiecare parohie ar fi un important act de Îndeplinit cu efecte foarte

importante. Dar Biserica, in slujirea ei, are si o fata deschisa spre viitor, adica limbajul profetic

care este, de fapt, speranţa in regenerarea familiei pe temelia adevărului dumnezeiesc si a trăirii

lui in integralitatea legăturii celor doi, in unitate intarita de puterea treimica a relaţiei mama-

tata-fiu. Trebuie sa regăsim insa si modalitatea concreta de invitare a slujitorilor Domnului la

dialog cu lucratorii din mass media, care, in fond, sunt tot creştini, de multe ori familii de

excepţionala tinuta morala.

Identificarea imaginii familiei adevarate si a creştinului matur ori adolescentului

credincios valorilor morale este un act profund de credinţa si se realizeaza prin participarea ia

viata Bisericii vazuta integral, pana in aspectul social. Jntr-o astfel de abordare mass media

savarseste un act misionar unic.

Gasirea limbajului coerentei, normalitatii si discernământului intre slujitorii Domnului,

hirotoniţi ori nehirotoniti, conduce inevitabil la o stare de comunicare, de informare corecta si

de precizare a scopului demersului: ajutorul semenului. Din comunicare se naşte astfel

comuniunea.

Comuniunea de interese in ceea ce priveşte rolul familiei in normalizarea vieţii la noi si

nu numai ne aseaza inevitabil, si Biserica si mass media, de aceeaşi parte a baricadei. Modelul

acesta, uşor de identificat, va fi surprins in forţa si in imaginea sa reala. Va vorbi de la sine si

va invita la urmarea sa. Biserica castiga prin vocaţia sa formativa oameni care, prin intermediul

mass media, vor putea prelungi o cateheza atat de necesara noua tuturor. Cu cat se va apela la

53

mai multe exemple ale binelui, cu atat se va micşora spaţiul râului, atat in contextul vieţii de

familie, cat si in prelungirea ei in societate, prin toate caile de informare, cu scopul de a forma

oameni morali, trăitori ai unei vieţi normale, sanatoase.

Sa ne rugam Domnului sa ne lumineze in identificarea acestor mijloace de influenţare in

bine, spre folosul întregii societati. Prezenta si marturia unei familii adevarate, astazi, in

societate este cea mai buna cale de urmat in viata. Influenta familiei echilibrate in bine nu are

limite. Si mass media se va inspira, sunt sigur, din astfel de exemple. Si noi, împreuna cu mass

media, vom limita efectul sugestiilor prea negative din jurul nostru bine ştiind ca râul se

propaga mult mai repede decât binele, cum spune intelept o zicala romaneasca: ‘'binele face

puţin , iar zgomotul puţin bine”.

Sa ne ajute Domnul sa nu mai facem publicitate râului in jurul complicatelor probleme

ale familiei. Sa ramanem cu imaginea unei mai bunei comunicări pentru comuniune autentica si

in ceea ce priveşte familia si in perimetrul marii familii eclesiale, cu extindere in întreaga

societate.6. ÎNTOARCEREA LA NORMALITATE

Normala este o familie in care soţii se iubesc, in care soţii nasc copii si-i cresc, in care

soţii se ajuta si trăiesc in comuniune sfanta. Normala este o familie care-si trage seva spirituala

din Sfintele Taine, inclusiv din Taina Nuntii. Din nefericire, sunt multe cupluri care isi incep

viata fara cununie si poate ca raman asa toata viata.

Normala este familia care cuprinde un grup de persoane unite prin legaturi de căsătorie

si paternitate. Acestea sunt cele doua raporturi de baza care determina apariţia si existenta

familiei: casatoria si naşterea de prunci1.

Din punct de vedere ortodox normala este casatoria intemeiata pe iubire si presupunând

procreatia. Normala este casatoria facuta Hristos si Biserica” (Efeseni 5, 32). Sensul adevarat

al căsătoriei il constituie legătură nemijlocita a soţilor cu Hristos2.

1 Pr. Prof. Hie Moldovan, Adevărul si frumuseţea căsătoriei II, Alba Iulia, 1996, p. 183.2 Ibidem,p. 248.

53

Familia este biserica cea mica, este “ ”, pentru ca “ este

Hristos este si Biserica Lui”, spune Sfanţul Ignatie al Antiohiei. Se vede limpede natura

eclesiala a comunităţii conjugale in Epistola către Efeseni a Sfanţului Apostol Pavel.

Sfanţul loan Gura de Aur in mod deosebit vorbeşte despre “mica Biserica”1. Aceasta

afirmaţie este mai mult decât o simpla analogie. Este o corespondenta intima intre doua planuri

reprezentând o realitate unica, lisus participând la nunta din Cana preface apa in vin. Apa si

vinul sunt un preludiu al Patimilor prin care se va naşte Biserica. Din coasta străpunsă a

Mântuitorului a curs apa Botezului si Sângele Euharistiei.

Comuniunea dintre soti este icoana comuniunii dintre Hristos si Biserica. La Cana,

Hristos si-a aratat slava Sa intr-o “ecclesia domestica”.

Vorbind despre normala comuniune sfanta din familie nu inseamna ca am si realizat-o.

observam cum in jurul nostru comuniunea familiala se deteriorizeaza pe zi ce trece. In pofica

mulţimilor de cârti scrise, a seminariilor si intrunirilor de specialitate, soţii continua sa se

instraineze unul de celalalt, părinţii se indeparteaza de copii si copii de părinţi. Si de fapt mulţi

nu-si dau seama ca nu numai familia “moderna” este o problema, ci modul de viata “modern”2.

Se cheltuiesc bani mulţi pentru programe si întruniri, dar problema reala nu este atinsa.

Problema reala este aceea ca in familii nu se mai trăieşte o viata creştina.

Viata creştina presupune ca familia sa aiba un părinte spiritual. Un dascal care s-o

povatuiasca pe calea mântuirii. Un duhovnic in fata caruia soţii si copiii sa-si dezlege baierele

sufletului.

Viata creştina presupune ca membrii familiei sa faca patra lucruri împreuna: sa se roage

împreuna acasa, sa stea la masa împreuna, sa participe duminica impreuna la Sfanta Liturghie si

sa iasa tot impreuna la o destindere agreabila.

Daca majoritatea activitatilor membrilor familiei se desfasoara in afara de casa, in

compania străinilor, macar aceste patra lucruri importante ar trebui sa-i uneasca intr-o

comuniune sfanta.

S-ar putea parea banale aceste patru sfaturi, dar ele sunt esenţiale. Sunt o soluţie pentru

criza in care se afla familia la începutul mileniului trei.

1 Paul Evdokimov, Taina iubirii,Bucureşti, 1994, p. 159.2 Idem.

53

"Iubirea - scria Mitropolitul Nicolae Mladin este o realitate adanc umana si de o

asa complexitate, incat unii renunţa la orice definiţie, socotind cuvintele inutile si

neputincioase. Iubirea nu se poate defini. Ea este tot atat de misterioasa ca si viata. De

aici si diversitatea de aspecte aproape contradictorii ale iubirii, caci cuvântul "iubire"

este cel mai fluid, mai complex, mai vag si mai variat ca sens dintre toate cuvintele. El

cuprinde cer si pamant, suflet si trup, neprihana si patima, nostalgie si instinct. Pentru

unii ea este numai instinct, chiar daca e imbracata in valul amagitor al unei idealitati

pure; pentru alţii ea este forţa pur spirituala, care contopeşte sufletele si le uneşte cu

Dumnezeu. Pentru unii este o

putere demonica, prin care se exercita o misterioasa fascinaţie asupra omului spre a-1

transforma in instrument orb al speciei; pentru alţii este raza din paradis, care coboara chiar

din inima lui Dumnezeu, ca sa ridice viata noastra la plenitudine. Concepte opuse, cuprinse

sub acoperamantul fragil al aceluiaşi cuvânt. Cu toate acestea, toate sensurile nu sunt decât

forme variate ale aceleiaşi im-pulsiuni originare, care este izvorul adanc al lor".

Acelaşi teolog ortodox remarca faptul ca familia se intemeiaza pe comuniunea de

iubire, fiind icoana iubirii lui Hristos fata de umanitate: "sufletul familiei este iubirea, inima

creştinismului este iubirea". In concepţia creştina, iubirea isi are temeiul in iubirea lui

Dumnezeu: "...Precum lacul cel liniştit ia naştere din izvorul ascuns vederii, tot asa si iubirea

omului isi are temeiul ei misterios in iubirea lui Dumnezeu (Kierkegaard)". De aici si aroma

de veşnicie a iubirii. Persoana umana, in esenţa ei, este iubire si, ipso facto, chemare spre

comuniune. Mai mult, omul este chip al lui Dumnezeu, Care este iubire. In fine, prin insasi

finta sa, omul este făcut spre comuniune, nu poate trai singur (Facere 2,18), nu se poate

desavarsi singur. De aceea, iubirea, trăsătură fundamentala a fiinţei umane chemata la

existenta prin iubire de Dumnezeu si in acelaşi timp, chemata la iubire, este parte

constitutiva si a familiei. Aşadar, prin insasi geneza ei, familia presupune o stare reala de

comuniune, de iubire, care este elementul esenţial al unitatii familiei. Dumnezeu l-a creat pe

om intr-o dualitate personala si complementara, iar teologii ortodocşi au văzut in acest fapt

"o necesitate a dorului fiintial dupa comuniune", care face ca insasi caracteristica iubirii

dintre barbat si femeie sa fie acea sete dupa unitatea totala, unitatea fiintiala. Prin urmare,

53

idealul iubirii este realizarea realitatii fiintiale. Raportata la familie, iubirea este rezervorul

energiilor fizice si spirituale ale celor doi soti. Prin iubire, ei desfiinţează izolarea, realizând

o impartasire integrala de existenta si viata. De aceea, acest gen de iubire a fost văzut si ca

un fel de "...extaz, adica ieşire din sine", fara dizolvarea eului propriu in subiectul iubit. In

Noul Testament, dragostea care determina fiinţa noastra către ceva caruia vrea sa i se

impartaseaca, adica sa i se daruiasca, sa-1 cuprindă in sine, se exprima prin "philein si philia

", in sens de înţelegere, apropiere, simpatie, prietenie, nobleţe sufleteasca (cf. Matei 10, 37;

Ioan 11, 3; 21, 7). Tot in Noul Testament găsim si termenul de "agape" (dragoste). Acest

termen, propriu Noului Testament, exprima dragostea creştina, in sensul ei curat, care este o

realitate atat de bogata, incat "...nu sunt cuvinte atat de inalte ca sa o exprime...". De acest

gen de iubire ne-a învrednicit Dumnezeu - Care este iubire (I Ioan 4, 8, 16) - inca de la

Creaţie. Creaţia lumii si a omului este, de altfel, primul act de manifestare a iubirii lui

Dumnezeu (cf. I Ioan 4, 10, 16, 19). De aceea ne si numim "fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan

3,1). Mai mult, Sfanţul Apostol Ioan ne spune ca "dragostea este de la Dumnezeu si tot cel

ce iubeşte este născut din Dumnezeu si cunoaşte pe Dumnezeu" (I Ioan 4, 7). Aceasta iubire

presupune - dupa Sfanţul Vasile cel Mare - "...o dispoziţie proprie a naturii create, o samanta

sau o putere de iubire in fiinţa omului chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste". Pentru

teologia ortodoxa, iubirea este mai intai de toate un mijloc de cunoaştere (cf. Ioan 5, 20).

Prin iubire cunoaştem si înţelegem înainte de toate lucrurile divine (cf. I Ioan 2, 3; II Ioan

6). Prin iubire ajungem insa si la starea de comunicare cu Dumnezeu si cu semenii. Doar

"...prin dragoste oamenii se pot cunoaşte mai bine unul pe altul decât se cunosc ei insisi.

Adica prin dragoste eu pot cunoaşte mai bine pe cineva, asa cum cineva, tot prin

dragoste, ma poate cunoaşte mai bine pe mine". Iubirea este si calea prin care omul se

imbogateste interior, fiindcă in iubire nu este frica. Iubirea desavarsita alunga frica. De

aceea, "...cel ce se teme nu este deplin in iubire" (I Ioan 4, 18). In realitatea sa cea mai

profunda, asupra realizării sau nerealizarii in iubire, constatarea o poate face propria noastra

conştiinţa. "Marturia conştiinţei noastre" (II Cor. 1, 12; Gal. 6, 4) ramane intr-adevar

propriul nostru judecător; bineînţeles, atat timp cat conştiinţa noastra ramane in stare de

veghe, neintinata de zgura păcatelor.

53

Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, ia temelia familiei creştine trebuie sa stea doar

acest gen de dragoste, adica acel "agape", care nu cunoaşte frica, ci partasia si comuniunea

totala, fizica si psihica, a celor doi soti. Doar acest fel de iubire poate sa zidească orice

familie creştina.

Din Cantarea Cântărilor aflam ca iubirea logodnicilor isi are izvorul in Dumnezeu:

"Ca pecete pe sânul tau ma poarta, poarta-ma pe mana ta ca pe o bratara! Ca iubirea ca

moartea e de tare si ca iadul de grozava este gelozia... "(7,6).

Paul Evdokimov, analizand Cantarea Cântărilor, spunea ca revelaţia esenţiala a

acesteia consta din faptul ca "iubirea omului izvorăşte din Dumnezeu si limbile focului

devorator al lui Dumnezeu - Cincizecimea nupţiala - o preschimba in lumina". Desigur, in

cazul de fata avem de-a face cu "agape", iubirea divina (ebraicul ahabah) (Deut. 7, 8; Ier.

31,3 s.a), si nicidecum cu "philia" (ebraicul reim) (Iov 2, 11; Prov. 18, 19, 24 s.a.), cuvânt pe

care Domnul lisus Hristos il foloseşte pentru a pune in evidenta sentimentele umane de

prietenie si afecţiune.

In Evanghelia de la Matei observam aceste diferente: "cel ce-si iubeşte pe tatai sau si

pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce-si iubeşte pe fiul sau ori

pe fiica sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37). Cu alte cuvinte,

iubirea fata de aproapele, daca nu este raportata la iubirea care izvorăşte din sânul Sfintei

Treimi, nu este iubire adevarata, ci ramane un sentiment omenesc de afecţiune, de mila. In

acest sens, Părinţii Rasariteni spun ca "agape" este esenţa insasi a lui Dumnezeu, deosebind

natura necreata si divina a acestei iubiri de sentimentele omeneşti, care oricum raman

limitate (cf Sfanţul Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, III). Si numai o astfel

de iubire dumnezeiasca desavarseste unitatea familiei creştine. De aceea, putem spune -

impreuna cu Sfanţul loan Gura de Aur - ca "iubirea conjugala este iubirea cea mai puternica,

ştiind, ca si credinţa, sa vada cele

ascunse altora. Iubirea afla si intra in adâncurile tainice, ivirea ei umple si desavarseste fara sa

alunge vreodata misterul".

Iubirea dintre soti este o picătură din Oceanul nesecat, din Dumnezeu, Care "este

iubire" (I Ioan 4, 8, 16), Care trezeşte la viata doua suflete ce-si propun sa existe unul pentru

53

celalalt, găsind sprijin in Dumnezeu. Si, atunci, nu ne mai întrebam cine este cel care a ales

"aceasta soţie sau acest sot anume, ...sa ocupe precis aceasta poziţie in viata? Cine este cel care

a selecţionat si plasat aceasta persoana, soţie sau sot, acolo unde tu ai putea sa o alegi...?". Fara

insa a cadea in invatatura greşita a predestinatiei, din textul de mai sus înţelegem pronia divina,

grija lui Dumnezeu fata de cei pe care "i-a binecuvântat" - pe cei doi soti - o data cu naşterea

omului din lut (Facere 1, 28). Atunci a zis Domnul Dumnezeu: "lata, toate sunt bune foarte".

Iar "bunatatea" lui Dumnezeu fata de prima familie se numeşte iubire. Si aceasta iubire a

Tatalui este intarita de iubirea Fiului, iubire care se revărsă peste cei doi miri la Taina

Căsătoriei, prin lucrarea Duhului Sfanţ. Vocaţia familiei creştine este de a dărui iubire si

comuniune. "Dumnezeu a creat omul dupa chipul si asemanarea Sa; chemandu-1 la existenta

din dragoste, El l-a chemat in acelaşi timp la dreptate. Creând umanitatea bărbatului si a femeii

dupa chipul Sau si conservand-o continuu in fiinţa Sa, Dumnezeu înscrie in ea vocaţia, si deci

capacitatea si responsabilitatea care corespund dragostei si comuniunii. Dragostea este deci

vocaţia fundamentala si innascuta a flecarei flinte umane".

Numai descoperind imaginea lui Dumnezeu din celalalt sot, omul renunţa la a se iubi pe

sine prin intermediul celuilalt. Sfanţul Ioan Gura de Aur arata, de altfel, ca doar iubirea

dumnezeiasca poate face ca doua flinte sa devină una. De aceea, "toti mirii si soţii, sacerdoţi ai

vieţii conjugale, sunt chemaţi sa cunoasca aceasta iubire dumnezeiasca, sa se impartaseasca de

puterea ei, unindu-se cu Hristos si intru ei si mărturisind suveranitatea Domnului in "ecclesia

domestica" in care se afla. Aceasta vocaţie este glasul ce vesteste de-a lungul anilor de căsnicie

existenta harului dumnezeiesc, al cărui lant de aur numai moartea, si nici chiar cea fizica, ci

numai cea spirituala, il poate frânge si desface".

43

la egoismul social, de exemplu: egoismul manifestat de o clasa sociala anume sau de o

naţiune (naţionalismul). Egoismul, sub toate formele sale, se opune direct si radical

civilizaţiei dragostei, creştinismului".

Egoismul, care inabusa si in familie dogoarea dragostei de Dumnezeu, incearca sa

convingă pe om, barbat sau femeie, ca iubirea nu mai corespunde si nu mai răspunde

promisiunilor ei. "Viata nu este decât o uzura, o moarte perpetua care intuneca imaginea

luminoasa si fugitiva a Sulamitei". Dupa cuvântul Apostolului Pavel, barbatii sunt datori

"sa-si iubeasca femeile ca pe propriile lor trupuri. Cel ce iubeşte femeia - preciza Apostolul

Neamurilor - pe sine se iubeşte" (Efes. 5, 28). Fireşte, nu putem vorbi de iubire, ca liant al

familiei, fara sa precizam ca doar dragostea este echilibrul supunerii femeii fata de barbat,

de care vorbeşte Sfanţul Apostol Pavel.

Comentând cuvintele Apostolului Pavel privind femeia (Efes. 5, 22-24), Sfanţul Ioan

Gura de Aur ii sfatuia pe barbati sa nu considere femeia "...ca o flinta inferioara, pentru ca

ea este trupul; daca trupul este dispreţuit de cap, capul insusi va pieri: dragostea trebuie sa

faca echilibrul supunerii... Caci, pentru a face sa domneasca ordinea si pacea, Dumnezeu a

supus femeia autoritatii bărbatului. Acolo unde este egalitate, nu mai este posibila pacea; de

aceea, nu trebuie ca o familie sa fie democratizată, nici ca toti sa comande, ci trebuie doar o

putere unica...".

Dupa Sfanţul Ioan Gura de Aur, atunci cand Apostolul Pavel le-a cerut femeilor sa se

supună bărbaţilor (Efes. 5, 22), el a stabilit "condiţiile dragostei, si nu pe cele de teama".

Atunci cand Apostolul Pavel vorbeşte despre supunerea femeii, "...am putea crede ca el a

nedreptatit femeia, pentru ca ea se afla in obligaţia de teama; or, mai degraba, ea castiga,

fiindcă principalul ramane întotdeauna in sarcina soţului, obligaţia de a o iubi". Acelaşi

Sfanţ Părinte ţinea sa precizeze ca supunerea, teama, de care vorbeşte Apostolul Pavel (Efes.

5, 22) nu inseamna o desfiinţare a personalităţii femeii, a libertăţii ei, ci doar o expresie

manifestata a iubirii fata de soţul ei. "Nu va inselati de acest cuvânt, teama; cereţi

54

Iubirea conjugala antreneaza soţii in cunoaşterea reciproca. Transfigurata prin harul

lui Hristos, ea spiritualizează relaţiile dintre soti. Ei se deschid celorlalte persoane si intra in

comuniune cu Hristos, prin dragoste. Numai atunci, familia care se naşte in urma Tainei

Cununiei este binecuvântata de Dumnezeu. Teologii ortodocşi au tinut sa precizeze ca

"iubirea desavarsita in Dumnezeu este intre trei Persoane, pentru ca o iubire care se inchide

intre doi pune o margine a lor, ramane indiferenta fata de cel de al treilea, producând chiar

gelozie intre cei doi, cand unul din ei se intristeaza si de un al treilea. Dimpotrivă, cand un al

treilea se bucura cu mine de cel de-al doilea al meu, bucuria mea pentru cel de-al doilea

sporeste. De aceea, in suprema si unica existenta suprema fara de început, dragostea

desavarsita se realizeaza in trei, întărind totodata unitatea intre ei si evidenţiind nemărginirea

lor".

Aşadar, o dragoste desavarsita intre soti este reflectata prin rodul acesteia, adica

copilul, cea de-a treia persoana a familiei. Pentru familia creştina, modelul iubirii eterne a

Persoanelor Sfintei Treimi ramane sursa de potenţare a propriei sale iubiri; intr-adevar, cei

doi soti trebuie sa se iubeasca reciproc, intru dragostea primita de la Dumnezeu Cel in

Treime. Este, de altfel, acel fel de dragoste careia Sfanţul Apostol Pavel i-a inchinat cel mai

frumos imn scris vreodata de mana omeneasca (I Cor. 13, 1-8). Dupa Sfanţul Apostol Pavel,

pentru ca dragostea sa "suporte toate", ea nu trebuie sa "invidieze", sa "se trufeasca", sa "se

ingamfe"; dragostea adevarata "pe toate le nădăjduieşte, pe toate le rabda". Acest fel de

dragoste trebuie sa umple si inima mirilor si a soţilor, caci numai atunci puterea Domnului

Dumnezeu, Care "este iubire" (I Ioan 4, 8,16), lucreaza in sufletul lor si Domnul Iisus

Hristos este prezent in familia lor.

S-a spus ca "pericolele care afecteaza dragostea constituie de asemenea o ameninţare

pentru civilizaţia dragostei, pentru creştinism, deoarece ele favorizează ceea ce poate sa se

opună dragostei cu eficienta. Ne gândim, aici, inainte de toate, - spunea Papa Ioan Paul al II-

lea - la egoism, nu numai la egoismul individual, dar si la cel al cuplului, al familiei, intr-un

cadru mai lărgit,

56

teama care se conciliază cu libertatea, si nu pe aceea care s-ar potrivi servitutii; din

moment ce femeia este trupul vostru, sunteti voi insiva cei care va injositi, pe voi va cadea

insulta. In ce consta teama pe care aveţi dreptul sa o cereţi? A nu contrazice, a nu rezista, a

nu ambiţiona primul rol: aceasta teama nu merge mai departe; acolo trebuie sa se opreasca.

Dar o femeie daca voi iubiţi, asa cum se cuvine sa o faceţi, depăşiţi aceste graniţe strâmte;

sau, mai bine zis, voi n- actionati din teama, fiindcă doar dragostea va fi mobilul acţiunilor

voastre".

Sfanţul Ioan Gura de Aur ii indemna pe barbati sa nu-si neglijeze soţiile, pentru a nu

fi acuzaţi de infidelitate conjugala. "De ce - va intreb - petreceti fiecare zi in compania

prietenilor voştri, si doar seara cu femeia voastra? Nu in felul acesta puteti sa o mulţumiţi, si

sa fiti lipsiţi de a fi bănuiţi. Daca femeia voastra va acuza, sa nu va maniaţi; o face din

dragoste, si nu din aroganta, din dragoste arzatoare, enervata din teama... Ea se teme ca i se

uzurpa drepturile sale, ca va fi vatamata in ceea ce are ea mai preţios...". In acelaşi timp,

barbatuî creştin era îndemnat ca, "inca din seara in care isi aducea consoarta in casa sa, ...sa

o deprindă cu... un gen de viata demn de tot respectul, bazat pe dispreţul bogăţiilor; sa o

formeze la adevarata filosofic, sa o determine a renunţa sa poarte podoabe de aur... si

vesminte tesute din aur si matase... Lasati toate aceste lucruri pe seama pehlivanilor, si

faceţi ca locuinţa voastra - ii indemna Sfanţul Ioan pe ambii soti creştini - sa fie omata de

virtute...". Printre altele, sfătuind barbatii cum sa cucerească inimile soţiilor lor, Sfanţul Ioan

Gura de Aur scria: "Aratati-i ca va gasiti fericirea sa traiti cu ea, ca voi preferaţi casa

agoralei. Amicii trebuie sa fie pe locul doi, si chiar copiii pe care ea vi i-a dat... Cand

înfăptuieşte ceva bun, aduceti-i elogii, marturisiti-i admiraţia voastra; cand savarseste vreo

greşeala..., nu intrebuintati decât mustrări blânde". Acelaşi Sfanţ Părinte il sfatuia pe soţul

creştin sa i se adreseze soţiei sale cu cuvinte tandre si curtenitoare. "Nu-i vorbiţi niciodată

de o maniera seaca, adaugati o expresie îndatoritoare, de respect, de tandrete. Onorati-o, si

gândul de a cauta omagiile altora n-o va inoportuna; ea nu va cerşi in afara onoarea pe care

ea o afla la ea (in casa). Nu cruţaţi nimic... ca sa-

i declaraţi stima voastra... Prin asta, o veti tine in starea de a nu privi nici un ins...". In fine,

Sfanţul Ioan Gura de Aur ţinea sa precizeze ca - dupa Apostolul Pavel - "...supunerea femeii

57

depinde in mod esenţial de sot; de unde si sfaturile pe care le da acestuia, indemnandu-1 sa

domneasca asupra ei prin puterea dragostei...".

In fine, amintim ca, pentru cei doi miri creştini, cununia religioasa inseamna "o

renaştere spirituala, naşterea unei familii, pentru care este nevoie de părinţi, asa cum pentru

naşterea fizica este nevoie de părinţi". Or, aceşti părinţi spirituali ai mirilor sunt naşii, care se

angajeaza sa le fie "garanţi sau chezasi ai seriozităţii si trainiciei vieţii de familie pe care cei doi

tineri o incep". De aceea, ori de cate ori aceasta trăinicie a vieţii de familie este pusa in pericol,

soţii creştini trebuie sa apeleze si la ajutorul părinţilor lor sufleteşti, adica la naşii lor, care,

ajutandu-i sa-si aprinda flacara iubirii, vor reface insasi legătură lor conjugala, consfinţită prin

Taina Cununiei. De altfel, prin iubire soţii creştini se fac si implinitori ai legii (Rom. 13, 10) lui

Hristos.

58

CAPITOLUL IV ATITUDINEA MORALEI CREŞTINE ORTODOXE FATA DE

AVORT, DIVORŢ, ABANDONUL COPIILOR, IMORALITATE

1. CĂSĂTORIA, CA LEGĂTURĂ NATURALĂ PE VIAŢĂ ÎNTRE UN

BĂRBAT ŞI O FEMEIE

Familia este prima si cea mai mica celula a organismului social si o biserica in mic in

marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotrivă, pentru familie din partea Statului si

din partea Bisericii. Desigur, in masuri diferite pentru Stat, dar totdeauna prezentând acelaşi

interes major indiferent de ideologiile veacului privind familia si problema demografica, pentru

Biserica si Morala creştina ortodoxa, de-a lungul timpului si mai cu seama astazi intr-o societate

cu o gândire sociala secularizata. Originea căsătoriei si deci a familiei sta in insasi natura sociala

a omului si a vieţii lui, precum si in voinţa lui Dumnezeu exprimata pozitiv la crearea omului:

«Si a zis Dumnezeu: «Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea noastra, ... Si a făcut

Dumnezeu pe om dupa chipul Sau ... a făcut barbat si femeie. Si Dumnezeu i-a

binecuvântat, zicând: «Cresteti si va inmultiti si umpleţi pamantul si-L stapaniti si

domniţi ... peste toate vietatile ce se mişca pe pamant si peste tot pamantul» (Fac. 1,26-28).

Ca orice institutie, familia se intemeiaza printr-un act, si anume prin căsătorie, adica prin

legătură de buna voie si pe toata viata, a unui barbat si a unei femei. Casatoria ca institutie divina

naturala (jure divino naturale), a fost aşezata in forma monogama de Dumnezeu in rai, la crearea

omului: bine sa fie omul

sa-i facem ajutor potrivit pentru el» (Fac. 2, 18). Pentru a reface caracterul

monogam

al căsătoriei, intinata si ea prin caderea protoparintilor, Mântuitorul Hristos a ridicat casatoria la

rang de Sfanta Taina, redandu-i prin impartasirea harului comuniunii bipersonale celor ce

realizeaza impreuna legătură ei naturala, rostul si importanta ei primordiala. De aceea si Sfanţul

Apostol Pavel o numeşte «mysterion mega» si o asemana cu legătură dintre Hristos si Biserica

(Efes. 5, 23 si 32), subliniind astfel ca in căsătorie legătură sufleteasca dintre soti sta pe primul

59

plan, detenninand comuniunea si unitatea soţilor in aceasta comuniune si prevalând însoţirea

conjugala.

Tinand seama si de acestea si avand in vedere rostul divin natural al căsătoriei, definiţia

data acesteia, acceptata de dreptul civil, suna simplu: « unirea

legitima a doua persoane de gen diferit ca sa vieţuiască in comunitate nedespărţită, sa nasca

copii, sa-i creasca si sa se ajute reciproc». Juriconsultul Modestinus (t 228 d. Hr.) a formulat o

definiţie mai potrivita cu scopul ideal al căsătoriei, astfel: «Nuptiae sunt conjunctio maris et

feminae (primul moment al căsătoriei este: monogamia) et consortium omnis vitae (momentul al

doilea: divini et humani juris

comunicado (momentul al treilea: comunitatea de viata si de ), incluzând

drepturile vieţii sexuale intre soti. Prin urmare, in lumina Moralei creştine ortodoxe si a dreptului

canonic, casatoria este legătură si unirea monogama dintre un barbat si o femeie pentru toata

viata si o participare reciproca la dreptul divin si uman. Aceasta definiţie corespunde voinţei

insesi a lui Dumnezeu exprimata la creaţie: «Si a făcut Dumnezeu pe om, barbat si femeie»

(Fac. 1, 27); «soţii, vor fi amandoi un trup» (Fac. 2, 24; Mat. 19, 5), implinid astfel porunca:

«cresteti si va inmultiti si umpleţi pamantul» (Fac. 1, 28) caci «femeia nu este fara barbat,

si nici barbatul fara femei in Domnul» (I Cor. 11, 11), si «cine-si iubeşte femeia pe sine se

iubeşte» (Efes. 5, 28).

Din definiţia data reţinem ca contractul nuptial-matrimonial, adica consimţământul unui

barbat si al unei femei de a trai împreuna viata, in comunitatea căsătoriei, este premisa si

condiţia naturala a Tainei cununiei si deci a familiei creştine. Desigur, acest contract

matrimonial nu are voie sa contrazică legile bisericeşti si nici pe cele civile. Exista deci anumite

impedimente absolute sau relative care se opun acestui contract matrimonial si deci prin aceasta

savarsirii Tainei insesi a Cununiei.

Harul Tainei Cununiei consfinţeşte si da putere dumnezeiasca dăruirii reciproce ce si-au

fagaduit-o cei doi, un barbat si o femeie, in totala libertate de decizie, pentru a duce viata in doi,

bucurandu-se deopotrivă de drepturile divine si umane ale acestei legaturi matrimoniale in

iubire, odata cu împlinirea deopotrivă si a îndatoririlor ce le implica aceasta. Cei doi isi aparţin

reciproc si formeaza o unitate, fara ca unul dintre ei sa se simtă anulat ca existenta personala; se

60

simt una si formeaza un trup, cele doua euri purtandu-se reciproc si afirmandu-se reciproc atat in

viata lor personala cat si in viata vlăstarelor lor.

Instituita de Dumnezeu la crearea si restaurata si ridicata de mântuitorul Hristos la rangul

de Taina, casatoria creştina, anume casatoria civila împlinita prin Taina Cununiei administrata de

episcop sau preot celor doi care au încheiat in fata ofiţerului stării civile contractul nuptial-

martimonial-casatoria civila- a fost privita totdeauna ca ceva venerabil si cu demnitate etica:

«cinstita sa fie nunta intru toate si patul nespurcat, iar pe desfrânaţi ii va judeca

Dumnezeu» (Evrei 13, 4). Desigur celibatul pare a fi un ideal fata de căsătorie (Mat. 19, 12), la

care vor fi partasi cei credincioşi dupa învierea cea de obste: «caci Ia inviere nici nu se insoara,

nici nu se marita, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu din cer» (Mat. 22, 30), idee subliniata si de

Sfanţul Apostol Pavel când zice: «cel ce isi marita fata bine face, dar cel ce n-o marita si mai

bine face» (I Cor. 7, 38), «caci cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum sa

placa Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum sa placa femeii» (I

Cor. 7, 32-33); nu păcătuieşte cine se căsătoreşte (I Cor. 7, 36). Dar nu orice celibat, ci numai

celibatul ca juruinta sau vot evanghelic, inteles ca o castitate pennanenta sufleteasca si trupeasca

ce si-a asumat-o cel ce a depus acest vot, pentru dobândirea imparatiei cerurilor (Mat. 19, 12).

Viata de familie, voita si poruncită de Dumnezeu (Fac. 1, 27 si 28; 2, 18; Marcu 10, 9) este calea

obişnuita, la indemana tuturor, pentru vieţuirea morala dupa voia lui Dumnezeu, pe pamant (I

Cor. 7, 2-5). De aceea Biserica a condamnat totdeauna dispreţul fata de căsătorie practicat de

ereticii gnostici, manihei, eustatieni si alţii (can. 51, ap si 13 Trulan) privind casatoria si familia

creştina prin prisma principiului ca «toate sunt bune si ca in

consecinţa ea este singura institutie aşezata de Dumnezeu pentru perpetuarea omenirii si singura

împreunare sexuala legala si permisa.

Desigur odata încheiata, casatoria in general, adica cea civila, si casatoria creştina

creeaza si o serie de efecte juridice si respectiv efecte sau consecinţe religios-morale si

canonice.

Cununia fiind o Sfanta Taina care impartaseste celor casatoriti civil, harul dumnezeiesc

pentru dragostea totala si deci neprihănită intre ei harul dumnezeiesc al unirii bipersonale,

casatoria bisericeasca, creştina, este din punct de vedere canonic cea mai perfecta si deplina

61

căsătorie (matrimonium ratum) cu autoritate obligatorie in Biserica si ar trebui si in Stat, ca una

ce este îndeplinita potrivit atat legilor si formelor bisericeşti, cat si celor civile. De aici si

dispoziţia Bisericii noastre Ortodoxe de a administra Taina Cununiei numai celor casatoriti

civil. In cazul acesta, simpla căsătorie civila (matrimonium legitimum seu legale) incheiata

numai dupa legile si formele civile înaintea forurilor civile si deci cu putere numai in Stat, este

o căsătorie imperfecta. Din punct de vedere dogmatic si canonic casatoria civila neurmata de

Taina Cununiei este privita drept concubinaj, bineînţeles daca soţii sunt creştini ortodocşi, iar

pentru Biserica Romano-Catolica aceasta căsătorie este socotita un concubinaj condamnabil.

Dupa codul civil, casatoria poate fi: obligatorie, impusa deci tuturor cetăţenilor care

doresc sa se casatoreasca, sau facultativa cand ramane la aprecierea fiecăruia de a încheia o

cununie sau o căsătorie civila.

Din punct de vedere al dreptului canonic romano-catolic, casatoria este: neconsumata

(matrimonium non consumatum) daca nu a urmat copula carnalis, in acest caz casatoria

putandu-se desface, daca papa acorda dispensa, sau daca unul dintre soti intra in mănăstire, sau

consumata (matrimonium consumatum), daca a avut loc copula carnalis in care caz casatoria nu

se poate desface decât prin moarte. Dreptul canonic ortodox nu face o astfel de distincţie, iar

Pravila cea Mare stabileşte (cap. 204): «Nunta incheiata cu binecuvântarea bisericeasca este

pre lege nedespărţită chiar daca nu s-a împreunat cu femeia»; deoarece mai mare importanta

are comuniunea spirituala pe care o implica in primul rand casatoria

Din punct de vedere al dreptului in general casatoria poate fi: (matrimonium

praesumptum) daca cei ce vor sa se casatoreasca au îndeplinit înainte

copula caraalis; putativa (matrimonium putativum), cand ea este lovita de un impediment

necunoscut ambilor soti, sau cel mult unuia dintre ei, legile civile recunosc

0 atare căsătorie, precum si dreptul de moştenire pentru copii. Dar dupa aflarea

impedimentului trebuie sa se ceara imediat dispensa si trebuie sa urmeze convalidarea căsătoriei,

caci daca aceasta nu s-ar face, urmeaza desfacerea ei, iar copilul născut din ea nu mai este

legitim1.

Desigur mai sunt si alte urmări juridice legate de căsătorie de-a lungul istoriei, ca act civil

1 Dr. Valeria Sesan, Curs de drept bisericesc universal, ediţia a IV Cernăuţi, 1942, Tip. «Mitropolitul Silvestru».

62

precum si de cea religios-crestina, pe care renunţam a le aminti intrucat acestea par a nu avea

implicaţii directe asupra a ceea ce numim rani, lipsuri si pacate care pândesc, lovesc si nimicesc

chiar casatoria in sine si buna convieţuire si impreuna misiunea soţilor, pentru societate si

comunitatea bisericeasca, in lucrarea ei de zidire sociala si moral-religioasa a acestora din urma.

Ca legătură naturala pe viata intre un barbat si o femeie, casatoria se intemeîaza pe faptul

ca barbatul si femeia numai impreuna alcătuiesc umanitatea completa. este decât o suferinţa,

aceea de a fi singur». Nici Dumnezeu nu este o singura persoana. Caci in acest caz n-ar fi iubire,

ba n-ar fi peste tot persoana, deci n-ar fi Dumnezeu. Dumnezeu este Unul si Trei in acelaşi timp.

De aceea nici omul n-ar fi chipul lui Dumnezeu, daca ar fi o monada inchisa. In acest caz

existenta lui ar fi un chin, o suferinţa, daca ar exista totuşi. Cartea Facerii ne spune ca Dumnezeu

a făcut pe Eva, pentru ca a văzut ca «nu este bine sa fie omul singur» (Fac. 2, 18). Si anume

dumnezeu a creat pe Eva nu numai pentru ca se completează reciproc, ei sunt omul deplin. <<

Barbat si femeie» i-a făcut Dumnezeu pe ei, dupa chipul sau si i-a binecuvântat (Fac. 1, 27 si

28); si a chemat numele lui om (Adam) in ziua in care i-a făcut pe ei (Fac. 5, 2). Omul este o

unitate completa, deci chip al lui Dumnezeu, pentru ca unitatea sa de om se realizeaza in

dualitate personala neuniforma, ci complementara0 9

de barbat si femeie“. Desi vorbeşte de doi atunci cand zice ca: Dumnezeu a făcut pe ei barbat si

femeie, Dumnezeu vorbeşte de fapt unul spune Sfanţul Ioan

Gura de Aur, iar Sfanţul Chirii din Alexandria afirma: «Dumnezeu a creat coexistenta»1.

«aceasta concepţie patristica este fundamentala pentru Orient si inspira toate textele canonice.

Casatoria este definita: unitatea celor doua persoane intr-

0 singura fiinţa, intr-o singura esenţa; sau inca: unirea intr-un corp si un suflet, dar ca doua

persoane. Definiţia este importanta, eu-ul conjugal nu suprima deloc persoanele, ci dupa chipul

Sfintei Treimi, uniunea intr-o singura fiinţa (natura) a celor Trei Persoane formeaza un singur

subiect, Dumnezeu Cel Unul si Trinitar in acelaşi timp; de asemenea unirea conjugata a celor

doua persoane formeaza o diada-monada, doi si unul• • • « • • 9

in acelaşi timp uniţi in al Treilea termen divin»-.

1 Pavel Evdochimov, op. cit., p. 162.

63

Scoaterea Evei din A dam inseamna ca Eva a fost cuprinsa virtual in Adam si inainte de

aducerea ei distincta la existenta. Dar ea a fost cuprinsa in Adam nu ca ceva identic cu el si deci

ea nu e rezultatul unei simple dezvoltări a lui. Omul este bipolar in sine insusi. Numai asa el e

fiinţa dialogica. Partenerii insisi in dialog trebuie sa aiba ceva comun, dar si ceva deosebit, mai

deosebit decât are un individ de acelaşi sex fata• * • 9

de un alt individ . Ca protoparinte al neamului omenesc, Adam implica totdeauna pe Eva, sau

cum spune Paul Evdokimov, «Adam a fost totdeauna Adam-Eva». Iar modul aducerii la

existenta a Evei este marea taina a consubstantialitatii conjugale a bărbatului si femeii 1.

Dumnezeu a creat pe Adam si Eva pentru cea mai mare iubire intre ei, «reflectând cum

spune Teofil de Antiohia, misterul unitatii divine» 9. Deci omul conjugal este chipul lui

Dumnezeu trinitar, si dogma trinitara este Arhetipul divin,

icoana comunităţii conjugale.

Deosebirea complementara trupeasca a celor doi, a bărbatului si femeii, reda si

condiţionează o diferenţa complementara sufleteasca. Aceasta nu face pe fiecare dintre cei doi

mai puţin om. Dar umanitatea este traita de fiecare, in căsătorie, in alt mod si intr-o dăruire si

intr-o completare reciproca. Fiecare este la fel de om, dar integritatea dăruieşte la nesfarsit.

Numai ura si pofta nesatioasa, precum si simpla convenienţa sociala sărăcesc pe cei doi, pentru

ca nici unul din cei doi nu da si nu primeşte nimic. In casatoria ca legătură naturala

binecuvântata si intarita prin Taina Cununiei, cei doi se completează si ca persoane, barbatul

prin femeie si invers. Fiecare devine un fel de copersoana si amandoi o unitate copersonala. Si

prin educaţie, caracterele personale imbinate ale celor doi le capata si copiii lor; sau cei doi, in

calitatea lor de soti si părinţi, se resimt cu vremea de trasaturile personale ale copiilor2.

Prin căsătorie, si anume prin casatoria creştina, «oamenii se pregătesc sa devină o

universala comunitate co-personala in Imparatia cerurilor. Aceasta reciproca

configuraţie personala n-a lipsit cu totul nici dupa cădere, ba ea a fost ajutata intr-un fel*) • * chiar de legea naturii» . O anumita sfinţenie a căsătoriei a ramas

si dupa cădere si

chiar dupa potop. Sfanţul Effem Şirul spune: la Adam pana la Domnul, iubirea

1 Paul Evdochimov, op.cit., p. 162.2 Ibidem, p. 182-183.

64

conjugala autentica era Taina desavirsita», iar Fericitul Augustin precizează:

«Hristos a intarit la Cana ceea ce a instituit in rai».

Cu toate acestea, atributele naturale ale căsătoriei: unitatea si indisolubilitatea ei au fost

nesocotite de mulţi oameni si de popoare si de religii intregi pana la Hristos, precum si dupa

aceea de multe filosofii si ideologii seculare si secularizante. Dintr-o astfel de conştiinţa pun si

fariseii lui Iisus Hristos întrebarea: «Se cade omului lase femeia sa, pentru orice pricina ?»

(Matei 19, 3).

înţelegerea e corecta si pe toata întinderea ei a căsătoriei in general si a căsătoriei creştine

in special ne va da posibilitatea si temeiurile doctrinare pentru a prezenta atitudinea Moralei

Creştine Ortodoxe fata de problemele si realitatile negative grave care confrunta, astazi, casatoria

creştina si familia in general si prin acestea, societatea romaneasca si Biserica, intre care:

avortul, divorţul, abandonul copiilor s.a.

2. AVORTUL - CRIMĂ CU PREMEDITARE

66

Familia este prima alcătuire de viata obşteasca si sâmburele din care cresc toate celelalte

forme de viata sociala, Ea este mediul cel mai prielnic pentru naşterea, dezvoltarea si

desavarsirea flintei umane. Copilul are o neaparata nevoie de ajutorul neîncetat al părinţilor sai,

care in aceasta lucrare nu pot fi nici substituiţi si nici intrecuti de nimeni.

Scopul căsătoriei si familiei, ca legătură naturala pe viata intre un barbat si o femeie,

consfinţită si intarita haric prin Taina Cununiei, il constituie implinirea reciproca a celor doi,

prin dăruiri si primiri infirmarea trupeasca si îndeosebi stabilirea unei stări desavirsite in

iubirea dintre soti in vederea impinirii lor reciproce, si înmulţirea, perpetuarea si creşterea

omenirii. Procrearea, întreţinerea, îngrijirea, creşterea si pregătirea copilului pentru viata

sociala constituie preocuparea centrala a familiei. Ea, familia, procura membri pentru

societăţile superioare, pregatindu-i cea dintâi pentru viata sociala.

Copiii care reprezintă «fondul de aur al neamului», sunt stimulente si puteri înnoitoare

care sporesc potenţialul natural uman, afectiv energic si spiritual al poportului caruia aparţin,

contribuind la regenerarea fiinţei noastre spirituale.

Practicarea avortului atat in cadrul căsătoriei cat si in cazul relaţiilor extraconjugale si

intamplatoare este o crima împotriva vieţii umane in general si a copilului in special, in ciuda

întâlnirii lui, pe tot parcursul istoriei omenirii, ca o realitate, din nefericire, constanta, aparuta si

justificata de mulţi reprezentanţi ai omenirii. Ierburi si practici care provocau avortul erau

pretutindeni cunoscute si se foloseau. In vechime insa, oricare metoda folosita pentru

întreruperea de sarcina era considerata nepermisa. Fătul a fost socotit totdeauna si in mod

constant om deplin, întreruperea artificiala a sarcinii era considerata crima, omucidere.

Conştiinţa omului n- a considerat fătul mai puţin om decât adultul, desigur un om in plina

creştere si manifestare, chiar din pântecele mamei. De aceea si in jurământul lui Hipocrate,

care' este acceptat pana aslazi drept juramant medical, medicul ca slujitor al vieţii,

mărturiseşte in fata lui Dumnezeu si a oamenilor: da femeii substanţe

avortive...». Poziţia aceasta a fost pusa insa astazi sub semnul intrebarii, considerandu-se

avortul, ca si practicarea lui, o problema indiferenta din punct de vedere moral, fiind asemanata

cu fumatul.

Proavortiostii, adica adepţii intreruperii artificiale de sarcina, sunt astazi o adevarata

66

mişcare internaţionala, concretizata in asociaţii, grupuri de iniţiativa, conferinţe, manifestări de

protest cerând ca avorturile sa nu fie, in nici un fel, pedepsite de legile civile, motivandu-se ca

s-a schimbat insasi concepţia morala si ca este anacronic sa fie considerate avorturile crima,

ucidere. Susţinând aceasta, profesoara de criminalistica A.C., scrie: «In conştiinţa comuna,

avortul a incetat sa fie considerat delict penal. Legiuitorul este dator sa urmeze conştiinţa

sociala. Aceasta se in

toate timpurile (si astazi) cu sancţionarea sau legala a diferitelor

comportamente. Asa de exemplu, odinioară fumatul simplelor tigari se pedepsea, in multe tari

europene, cu moartea; in zilele noastre, aceasta se pare o gluma. Din contra pirateria era

socotita o fapta de vitejie, astazi insa se socoteşte o crima...». Susţinerea de fata a avortului

este mai mult decât simplista. Caci conştiinţa comuna sociala cu mutaţiile ei in timp nu este

identica cu conştiinţa morala si nici sursa a acesteia, chiar daca aceasta din urma cuprinde in

conţinutul ei si elemente dobândite din partea societăţii. Conştiinţa morala adevarata implica

relaţia subiectului ei cu Dumnezeu si legea morala ca expresie a voinţei lui Dumnezeu privind

pe om in relaţia lui cu Dumnezeu si cu semenii, cu ajutorul careia ea, conştiinţa morala,

sfătuieşte, opreşte si judeca din punct de vedere moral faptele omului. Avortul care inseamna

suspendarea sau nimicirea vieţii nu poate fi comparat cu fumatul si nici chiar cu pirateria.

Mitropolitul Kalamaras de Nikopole - Grecia precizează ca argument al adepţilor

scoaterii de sub incidenţa legii a avorturilor (in incercarea lor de a ocoli protejarea

constituţionala a valorii vieţii), a fost sa aiba dreptul

sa dispună ea insasi de trupul ei si ca nu permite unei a treia persoane, oricărei persoane sau

grup de persoane, sa intervină si sa hotarasca asupra unei teme de

personale, ca cea a dispunerii de propriul trup». La o manifestaţie pentru legiferarea avorturilor,

manifestantele strigau ritmic lozinca: «Afara legile din corpul nostru». Argumentul invocat pare

sa cuprindă o doza de progresism, dar, nu e mai puţin adevarat si o mare doza de defăimări la

adresa opiniilor contrare avortului, calificate ca arme obscurantiste, anacronice, arme ale

inapoierii, regres si medievalism.

Si fiindcă gestatia este crearea unei vieţi, pe care nimeni intr-un studiu al evoluţiei nu o

poate nega, proavortionistii declara ca fătul este om, deoarece nu are viata proprie, intrucat

67

embrionul, susţin ei, este o bucata de came a cărei expulzare din corpul mamei este o problema

absolut personala si deci nu constituie o problema morala si cu atat mai mult nu poate fi

considerata crima. «Fătul devine omul separat de personalitatea mamei sale numai cand poate sa

aiba existenta de sine, adica odata cu creşterea sa», scrie o adepta a avortului.

Dar este, intr-adevar, fătul fara suflet si deci fara viata autonoma? Este doar o parte a

corpului mamei sale, care are atunci si dreptul de a dispune de el dupa cum doreşte, sau fătul are

viata cu totul independenta, este o persoana absoluta independenta care se afla totuşi intr-o

relaţie de dependenta sub raportul hranei, al mediului corpului matern, asa cum ne aflam, de

altfel, toti intr-o relaţie de dependenta de mediu natural, sub raportul hranei, îmbrăcămintei,

locuinţei etc.? Acestei întrebări multiple ii da astazi răspunsul medicina, combatand prin marile

ei personalităţi avortul insusi si legiferarea paracticarii lui.

Tema avorturilor nu poate fi limitata astazi doar la cei care-1 practica. Ea constituie

problema conştiinţei morale a omenirii intregi, intrucat priveşte insasi viata omului, ca dar al lui

Dumnezeu fata de care fiecare este responsabil.

Fătul reprezintă o evoluţie somatica si sufleteasca in corpul matern. Asupra acesteia toti

medicii sunt de acord chiar daca nu toti dau aceleaşi date privind începutul manifestării vieţii

fătului. De pilda, cu mulţi ani in urma, medicii din S.U.A. susţineau ca viata fătului incepe dupa

împlinirea a 12 saptamani de la momentul conceperii. Parerea aceasta a avut ca rezultat faptul ca

in S.U.A un număr imens de avorturi (91% din numărul total) se faceau înainte de împlinirea a

12 saptamani de viata.

Astfel medicul american obstretician ginecolog Bernard Nathanson, fost director al unei

clinici speciale de avorturi, care in decursul a doi ani a întreprins 60.000 de avorturi, folosind

cele mai modeme mijloace tehnologice (ultrasunete, examinarea electronica a inimii fătului,

embrioscopie etc.) a ajuns la concluzia ca «fătul este flinta omeneasca separata, cu toate

caracterele personale specifice», «este o persoana umana deplina»..

Pentru fundamentarea concluziilor sale, Nathanson a folosit filmarea cu ultrasunete a

avortului unui fat de 12 saptamani (3 luni). Video-caseta înregistrata, care poarta titlul de

«Strigatul mut» dovedeşte ca:

a. fătul presimte ameninţarea instrumentului ucigaş al avortului;

68

b. manifesta perceperea pericolului care reiese din următoarele acţiuni:

1. se mişca intr-un mod violent si agitat;

2. cresc bătăile inimii de la 140-200;

3. deschide gura larg ca intr-un strigat: strigatul mut.

Astăzi concluziile medicului Nathanson au fost depăşite de medicina nucleara

contemporana care constata următoarele:

a. la 18 zile se face simtita bataia inimii fătului si se pune in funcţiune sistemul

circulator;

b. la 5 saptamani se vad clar: nasul, obrajii si degetele fătului;

c. la 6 sapatamani, incepe sa funcţioneze sistemul nervos, se distinge clar scheletul

si incepe sa funcţioneze stomacul, rinichii si ficatul fătului;

d. la 7 saptamani (50 de zile) se fac simtite undele encefalice (undele encefalice

constituie principalul criteriu pe baza caruia stiinta contemporana stabileşte daca o persoana

adulta continua sa se afle in viata). Micuţul copil are toate organele interne si externe definitiv

conturate. Are ochi, nas, buze, limba;

e. la 10 saptamani (70 de zile), copilul nenascut are toate caracteristicile pe care le

vedem clar la copil dupa naşterea sa (9 luni);

f. la 12 saptamani (92 zile, 3 luni), copilul in pântecele mamei are toate organele

sale definitiv conturate, chiar si amprentele degetelor, nu-i lipseste decât respiraţia. La 3

69

umana si-o trăiesc numai impreuna, intr-o completare reciproca. Adică, aceasta unitate umana

in doi, diferenţiata si complementara este o unitate conjugala. «Fiinţa umana este de la origine,

in principio, o flinta conjugala»1.

Dar pentru a fi o unire desavarsita, intr-un trup si suflet, dar in doua persoane, casatoria

implica o iubire desavarsita care sa asigure uniunea in doime si a doimei in uniune. De aceea,

casatoria trebuie sa fie indisolubila. De altfel, casatoria a avut chiar de la început, din paradis,

atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod deplin, in unirea desavarsita cu o

femeie, tot ce-1 completa esenţial si femeia la fel.

Dupa caderea protoparintilor, prin egoismul descatusat si dezvoltat de ea, casatoria ca

legătură naturala a fost slăbită si desfigurata in multe forme. Ea a pierdut prin aceasta harul

legat de starea paradisiaca. Totuşi n-a fost desfiintata in esenţa ei, caci natura umana n-a fost

desfiintata ci numai intinata. De aici si fluctuaţiile in viata oamenilor privind casatoria ca

legătură naturala intre un barbat si o femeie, precum si goana dupa plăceri ale acestei legaturi.

«Trecerea, insa de la legătură cu o femeie la legătură cu alta sau de la un barbat la altul, nu

procura nici unuia completarea deplina printr-o unire desavarsita. Femeiescul e mereu cautat

fara sa fie găsit deplin in acea damire a lui deplina si pentru toata viata; si bărbătescul la fel.

Fiecare jumatate ramane mai mult sau mai puţin un individ necomplet ca om, mai mult sau mai

puţin intr-o singurătate». De aceea, numai «unirea deplina intre un barbat si o femeie,

corespunzând unei iubiri desavirsite e netrecatoare. Caci fiecare a găsit in celalalt nu un obiect,

ale cărui posibilităţi de satisfacere sunt limitate si care se ascunde ca persoana atunci cand e

tratat ca obiect, ci o persoana inepuizabila si veşnic noua in capacitatea si imaginaţia ei de

autodaruire. Cei doi se iubesc pentru ca se completează, pentru ca nu-si sunt uniformi. Iubirea

nu se naşte intre doua suflete care sunt la fel, ci care suna «armonic» cum spunea Schiller2.

Vieţuind impreuna, soţii se configurează unul dupa celalalt, si se întregesc si se

îmbogăţesc reciproc prin iubirea care-i uneşte pentru ca in iubire fiecare primeşte si

luni, fătul are atata viata incat reuşeşte sa-si intoarca capul, sa-si schimbe expresia fetei si sa se

mişte, sa stranga pumnul, sa gaseasca gura si sa-si suga degetul.

1 Ibidera, p. 162.2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit, p. 181.

70

In acelaşi fel s-au pronunţat si alti mulţi doctori si specialişti in astfel de probleme din

diferite tari si parti ale lumii. Concluziile medicului Emest Haupt, dintr- un studiu moral,

sociologic si biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce si opun avortului

calificandu-1 drept crima cu premeditare. El afirma: «Ovulul fecundat nu este o simpla masa

celulara fara caractere specifice. El nu este in acest stadiu nici farama de viata botanica, nici

macar embrionul vreunui biologic de viata. Este pe deplin si absolut viata unei existente umane.

Si are atata viata cat are noul născut, copilul de grădiniţă, adolescentul si adultul. Prin urmare,

prin avort se omoara viata omeneasca, existenta omeneasca, chiar daca ea se afla in stadiul cel

mai de inceput».

Deci fătul are viata lui personala, ca este fiinţa omeneasca autonoma si persoana umana

deplina, trăind si dezvoltandu-se in dependenta de mediul matern. întreruperea sarcinii nu este

deci dreptul aceleia care-1 poarta.

Deci faptul ca sarcina nu este inca persoana deplina, conturata, nu inseamna ca poate fi

redusa la un lucru, devenind obiect de proprietate, de vanzare sau de inmagazinare. De asemenea

nu inseamna ca femeia insarcinata poate sa dispună libera de fat, cum poate sa dispună de oricare

alta parte a corpului ei. Fătul nu este lucru sau obiect, sau o simpla parte a corpului femeii ci

gena cu viata in evoluţie întrepătrunsă cu viata celei insarcinate. Aceasta particularitate minunata

si deosebita a fătului ca persoana in devenire, nu poate nimeni sa o nege. De aceea fătul este si

trebuie sa fie protejat de dreptul civil ca ceva deosebit. Protejarea speciala a fătului prin lege este

astazi o necesitate imperioasa. «Omulexista ca om, din clipa concepţiei pana in clipa morţii lui

biologice. De aceea, in orice moment din viata , daca are loc o intervenţie

împotriva supravieţuirii lui,aceasta se considera . Copiii nu sunt deci

proprietatea maniei, a părinţilor si nici chiar proprietatea societăţii, ca sa dispună ea cum vrea de

ei inca din pântecele mamelor lor.

Biserica, cu intreaga ei invatatura dogmatica, morala si canonica, intenieiata pe Sfanta

Scriptura si Sfanta Tradiţie, a fost in toate timpurile si locurile împotriva avortului ca teorie si

practica, calificandu-1 drept crima împotriva vieţii umane, in rândul păcatelor strigătoare la cer,

care diminuează si nimiceşte comuniunea savarsitorilor acestora cu Dumnezeu.

Binecuvântând casatoria, ca legătură naturala intre un barbat si o femeie (Fac. 1, 28), si

71

ridicand-o la rangul de Taina (Mat. 19, 4-5, Ioan 21-11, Efes. 5, 31-32), Dumnezeu a aratat pe

copii ca fiind mărturii personale ale acesteia. Dobândirea de copii a fost vazuta inca din vechiul

Testament ca un dar preţios si ca o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, noua oamenilor

(Fac. 48, 16; Deut. 28, 44; Ps. 127, 2-6). Lipsa copiilor era socotita ca o pedeapsa cereasca si

ca o ocara (Fac. 30, 1, 6; Is. 54, 1; Fac. 22, 30; Luca 1, 14). Mântuitorul Insusi preţuieşte pe

copii, ca fiind obiecte ale proniei divine, pe care nimeni nu are dreptul de a-i ocări sau dispretui

(Mat. 18, 1-14; Marcu 10, 13 s.u.).

In randuiala Sfintei Taine a Cununiei se cuprind rugăciuni pentru rodnicia căsătoriei, iar

in epitimiile de la Spovedanie sunt condamnate toate abaterile de la porunca data primilor

oameni: «Cresteti si va înmulţiţi si pamantul» (Fac.

1,28).

Sfinţii Părinţi hotărăsc pedepse bisericeşti pentru cei ce predica infranarea de la

procrearea si socotesc virtute numai fecioria (Can. 9 si 10, Gangra, can. 5 ap., can. 13 Trulan si

can. 14 Gangra).

Dar nu numai defaimarea căsătoriei este osandita, ci si îndeletnicirea cu pregătirea si

practicarea mijloacelor de avort pentru întreruperea sarcinilor (Can. 9, Trulan, can. 65 ap., 21

Ancira, can. 2 si 8 ale Sfanţului Vasile cel Mare, can. 33 al Sf. Ioan Postitorul).

Tertulian (Apologeticum CIX) se ridica energic împotriva avortului pe care il califica de

crima. La fel Lactantiu (lnstitutiones, P.C. VI, c. 20) si Minucius Felix in Octavius. Sf. Vasile

cel Mare in can. 52 considera tot atat de vinovate pe femeile care suprima fătul ca si pe cele

care-si părăsesc copiii, nu-i hrănesc si-i expun milei publice.

Can. 36 al Sfanţului Ioan Postitorul prevede ca «femeii care se îngrijeşte de fătul

sau si din cauza neglijentei dânsei avorteaz se da pedeapsa pentru uciderea premeditata».

Sfanţul Justin Martirul {Apologia pro christianis 29; P.G. VI, 373) si Clement

Alexandrinul (Stromata II, 233, P.G. VIII, 1089 B.C.) afirma ca omului nu-i este ingaduita

casatoria decât in vederea continuării speciei umane si ca o piedica in calea desfranarii. Datoria

de a naşte copii reiese in direct si din canoanele ce opresc desfranarea si pacatele impotriva firii

pe care Sfanţul Grigorie de Nyssa, in can. 4, le asimileaza adulterului1.

1 Mântuirea păcătoşilor (Biblioteca religioasa a Sfintei Monastiri romaneşti «Prodromul» din Sfanţul Munte

72

Fiind un act direct impotriva vieţii umane, avortul in sine si diferitele practici si

mijloace folosite in comiterea acestuia sunt cuprinse si interzise prin insasi porunca a Vl-a a

Decalogului: «Sa nu ucizi» (Deut. 5, 17), de indata ce fătul chiar de la inceput este si se

manifesta ca o existenta umana, deplina, autonoma, ca persoana umana, in dependenta, desigur,

de mediul matern. Dependenta aceasta nu-i da insa mamei dreptul de a dispune cum voieşte de

ceea ce s-a zămislit in pântecele ei, cu atat mai mult nu da nici un drept legii civile sa scoata de

sub incidenţa sa avorturile si practicile avortive, intrucat ea nu trebuie sa contrazică prin nimic

dispoziţiile legii morale naturale care interzice in principiu uciderea, cum se afirma prin

porunca a Vl-a a Decalogului. Cartea folositoarea de suflet: «Mântuirea păcăto(Partea a Il-a,

cap. VI, 5), aprofundand cuprinsul poruncii a Vl-a, precizează: aceasta porunca se

înţelege, uciderea sufleteasca si t r u p e a s c a , daca ai sfătuit pe aproapele tau sa

desfrâneze sau sa ucidă sau alt pacat sa faca,sau sau ajutat la aceasta,

esti socotit ucigaş sufleteşte al fratelui tau».Iar despre trup se spune: «Daca ai ucis

pe cineva, sau ai cugetat sa ucizi., sau daca bătut femeia si-a pruncul sau,

daca. a luat plante sa ucidă pruncul sau sa nu toate acestea si

altele asemenea se socotesc ucideri si se canonicesc cu multa .

Creştinismul nu contesta in vreun fel importanta legăturii trupeşti pe care o implica cu

necesitate casatoria, dar nu ramane in exclusivitate la aceasta. Cand Sfanţul Apostol Pavel

declara casatoria ca un remediu împotriva arderii dificile de suportat sau a satisfacerii ei

dezordonate, el include in acest rost al căsătoriei si pe acela de transfigurare a unirii trupeşti.

Acest inteles este cuprins si in cuvintele Sfanţului Ioan Gura de Aur care atribuie căsătoriei si

rostul naşterii din prunci. «Sunt doua motive pentru care a fost instituita casatoria... pentru a

face pe om sa se mulţumească cu o singura femeie si pentru a face copii. Dar motivul principal e

cel dintâi... Cat despre procreare, casatoria nu antreneaza in mod absolut... Dovada sunt

multele casatorii care nu pot avea copii. lata de ce prima raţiune a căsătoriei este sa

reglementeze viata sexuala, mai ales acum cand neamul omenesc a umplut tot . Dar, Sfanţul

Ioan Gura de Aur nu pierde din vedere sa atribuie căsătoriei, in multe rânduri, si rostul realizării

unei uniri spirituale a celor doi, ca imagine a unirii dintre Hristos si Biserica Sa.

Athos), 1939, p. 342.

73

Desigur, naşterea si creşterea de prunci este un mijloc important pentru soti in înaintarea

lor spre o unire mai sufleteasca tot mai adanca si plenara. Este adevarat ca Sfanţul Ioan Gura de

Aur declara o căsătorie ca fiind realizata cand se împlineşte numai scopul ei principal:

reglementarea sexualităţii fara împlinirea celui de-al doilea scop: naşterea de copii. Dar

precizează ca aceasta, casatoria, este realizata fara naşterea de prunci, numai cand pruncii lipsesc

nu din voinţa soţilor, ci fara voia lor. Cand insa naşterea de copii este evitata, fie prin abstinenta

fie prin avorturi sau fie prin practici anticoncepţionale sau chiar practici avortive, legătură intre

soti devine un simplu prilej de satisfacere a poftei trupeşti, ce trece astfel la acte pacatoase.

Copiii născuţi si crescuţi nu au loc in afara legăturii dintre soti si nici nu se substituie

legăturii dintre soti, - «ci ei sporesc in mod esenţial comunicarea dinte soti, prin responsabilitatea

comuna in care ei se unesc, deci adancesc aceasta căsătorie, care fara copii se saraceste de

substanţa spirituala interioara. Soţii devin in acest caz, de cele mai multe ori, o unitate egoista in

doi, poate de un egoism mai accentuat decât cei de unul singur, pentru ca un sot are in celalalt

aproape tot ce-i trebuie pentru a se satisface in ordinea material-trupeasca si pentru a nu suferi

nici de singurătate atat de mult ca cel inchis in egoismul de unul singur» .

Or, prin copii soţii depasesc acest egoism deschizandu-se spre alţii. De asemenea prin

copii soţii depasesc acest egoism deschizandu-se spre alţii. De asemenea prin copii soţii se

deschid mai mult spre societate in general, de care ei au nevoie pentru creşterea copiilor lor,

pentru incadrarea lor in societate. Prin copii, soţii intra in relaţii mai bogate si variate cu

societatea. P. Florensky spunea ca societatea deci si Biserica este formata din unitati duale, nu

din indivizi: am zice din molecule, nu din atomi. Dar o familie care nu are copii nu este necesara

in mod deplin societăţii. Familia promovează coeziunea sociala, biserica, nu indivizi izolaţi sau

singuratici. Celula familiei desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie

intr-o comunicare cu celelalte celule prin «sângele» comun al lor, prin copii.

Naşterea si creşterea de copii si prin aceasta disponibilitatea si obligaţia soţilor de a sluji

Bisericii si societăţii, carora aparţin deopotrivă, ca infranare a egoismului in doi inseamna si o

cruce pentru soti care trebuie purtata si onorata cum se si spune intr-un imn din randuiala

Cununiei «înfrângerea acestui organism in doi include si infranarea de a folosi legătură căsătoriei

74

pentru o singura plăcere cu evitarea naşterea de prunci»1.

Avortul sau evitarea naşterii de prunci inseamna deci si o sărăcire spirituala a soţilor si

deci o inchidere a lor intr-un egoism păgubitor lor, dar si o sărăcire spirituala a societăţii

Bisericii.

De aceea, preoţii trebuie sa arate credincioşilor lor ca avortul si metodele avortive

echivalează cu o crima evidenta si ca, deci, el este un pacat strigător la cer din moment ce

rezultatul acestor metode este totdeauna luarea vieţii unei flinte umane. Desigur ca sunt si cazuri

medicale cand avortul nu poate fi ocolit fara a pune in pericol insasi viata cele insarcinate si de

aceea nu este cazul sa stăruim aici asupra acestora.

Avortul trebuie combătut si pentru saracia spirituala pe care o aduce celor doi soti, precum

si pentru consecinţele nefaste asupra sanatatii insasi a femeilor in cauza.

Nu trebuie pierdute din vedere nici consecinţele grave ale practicilor avortive si ale legilor

care le permit si le incurajeaza in numele libertăţii depline a femeilor, a soţilor, pentru societate,

pentru o naţiune, pentru Biserica.

1 Ibidem, p. 195.

75

3. DIVORŢUL - FLAGEL ALSOCIETĂŢII MODERNE

Casatoria incepe cu o iubire in care se sintetizează atractia trupeasca si cea spirituala cu o

iubire in care fiecare preţuieşte taina celuilalt si afirma in iubirea spre celalalt disponibilităţi

nelimitate de a-1 respecta ca persoana, de a accepta toate jertfele, toate dăruirile si oboselile

pentru el.

Sinteza acestei iubiri iniţiale, totale, spre o legătură care se cere actualizata si concretizata

in fapte, aspectul spiritual capatand un loc tot mai important in aceasta legătură de viata a celor

doi. Fiecare dintre cei doi soti inscrie in fiinţa sa tot mai multe semne de atentie, de intelegere, de

dăruire si jertfire din partea celuilalt, iar acestea ii leaga tot mai mult pe cei doi, ii fac sa se

cunoasca si sa se pretuiasca tot mai mult, iar aceasta «memorie» spirituala, vie, care inalta pe

fiecare dintre cei doi ca persoana, inaltandu-1 pe unul prin celalalt, face sa se penetreze de tot

mai multa spiritualitate si familiaritate actelor lor de iubire trupeasca.

Trupul fiecăruia devine pentru celalalt un transparent al zestrei lui spirituale, capata o

adancime spirituala tot mai mare, fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai necunoscuta dar si

tot mai indefinibila in acelaşi timp. Iar aceasta taina a fiecăruia, se descoperă numai celuilalt, se

realizeaza numai prin el si pentru el. Taina fiinţei si vieţii fiecăruia dintre cei doi se imbina cu a

celuilalt intr-o taina unica, fiecare purtând tot mai mult din celalalt in persoana sa. Astfel

casatoria si îndeosebi casatoria creştina este o adevarata taina vie a dualitatii sau a unitatii duale

care incepe sa se simtă si sa se realizeze din momentul unirii celor doi in căsătorie sau si de mai

inainte, dar ei, cei doi, isi actualizeaza si dezvolta virtualitatile in tot cursul vieţii lor fara sa se

plictisească unul de celalalt1.

Casatoria inseamna pentru cei doi o cruce si o impreuna cruce, caci cei doi trebuie sa-si

răstignească statornic lacomia si atotsuficienta proprie, fiecare trebuie sa-si invinga

autoidolatrizarea sa si idolatrizarea familiei din care provine, fiecare trebuie sa ramana mereu

proaspat pentru celalalt. Aparand rutina si oboseala unuia fata de altul, apare si divorţul.

Divorţul este ruperea tainei unice, fiindcă a slăbit si a pierit iubirea care ţinea pe cei doi

intr-o unitate duala. Bazata pe cuvântul Mântuitorului; «Ceea ce Dumnezeu a unit, omul sa nu

1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit, p. î85-186.

76

desparta» (Mat. 19, 6), Biserica Ortodoxa nu divorţează pe cei casatoriti, decât in cazul cand

unul dintre ei a rupt unitatea dintre ei prin adulter: «Iar Eu zic voua: Ca oricine va lasa pe

femeia sa, in afara de pricina de desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si

cine s-a însurat cu cea lasata, savarseste adulter» (Mat. 19,9). De asemenea, Biserica

Ortodoxa nu cununa pe cineva mai mult de trei ori. Pentru a doua căsătorie Biserica impune o

pocăinţă si o oprire de la Sfanta Impartasanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia, pe timp de 5

ani. Iar in rugăciunile din randuiala acestei casatorii se cere iertarea păcatelor celor ce se cununa:

«Stapane, Doamne Dumnezeule... iarta fărădelegile robilor Tai, chemandu-i pe dansii la pocăinţă

si dandu-le lor iertarea greşelilor, curatirea păcatelor... celor de voie si celor fara de voie, Cel ce

stii neputinţa firii omeneşti». Cand unul dintre soti a decedat celalalt era liber sa se casatoreasca

fara divorţ bisericesc, caci casatoria prima inceteaza (Rom. 7, 2, 3).

Unitatea indisolubila a căsătoriei, alcatuita intre un barbat si o femeie, fiind o unitate in

planul uman nu este atat o unitate organica, fiziologica, ci o unitate prin iubire, o unitate creata

din iubirea reciproca a celor doi. Aceasta unitate se bazeaza pe iubirea dintre doua existente

umane care se completează si se împlinesc nu numai pe plan trupesc ci si pe cel spiritual, prin

ieşiri si dăruiri reciproce. De aici necesitatea harului Tainei Cununiei pentru cei casatoriti civil,

ca sa intareasca si sa desavarseasca unitatea spirituala a celor doi, ca suport al legăturii lor

naturale. Dar unitatea spirituala este opera celor doi. Divorţul rupe sau marcheaza ruperea

unitatii spirituale a celor doi.

Adulterul distruge realitatea insasi, esenţa mistica a căsătoriei, care este iubirea duala.

Biserica recunoaşte ca exista cazuri in care viata conjugala este golita de substanţa sa

sacramentala, nemaifiind decât o profanare perpetuata mergând pana la pierderea sufletului. In

cazul acesta, indisolubilitate legăturii risca sa constrângă la minciuna; protejând binele comun se

masacreaza binele personal. Deci, daca iubirea duala sau unitatea duala existenţiala a dispărut,

legea nu poate nici sa tamaduiasca si nici sa invie ceva mort si nici sa spună: «Ridica-te si

mergi !» \

Dar nu numai adulterul este cauza divorţului si deci a dezbinării căminului familial. Sunt

si alte cauze, motive sau ocazii ale acestuia. Biserica grupeaza motivele de divorţ in următoarele

patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care provoaca moartea morala;

77

motive care provoaca moarte fizica parţiala; motive care provoaca moartea civila .

Intre motivele care provoaca moartea morala retinute si de legea civila sunt:

alienatiaincurabila, crima, avortul, atentatul la viata soţului, osanda grava din partea

duhovnicului data pentru păcatele foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, bolile

venerice, silirea la acte imorale, refuzul convieţuirii conjugale, si parasirea domiciliului.

Motivele care provoaca moartea fizica parţiala sunt: neputinţa îndeplinirii îndatoririlor

conjugale sau impotenta, bolile grave incurabile si contagioase.

Aceste doua categorii asupra caraora m-am oprit, adica motivele care provoaca moartea

morala si motivele care provoaca moartea fizica parţiala, sunt motivele clasice importante cu

care opereaza nu numai dreptul bisericesc si dreptul laic, in materie de divorţ.

Divorţul si dezbinarea familiei au devenit o adevarata plaga in societatea nostra

secularizata si secularizanta. Cauzele acestora trebuie cautate in primul rand in ideologiile

secularizante si secularizate ale vremii noastre. S-a pierdut in mare masura tensiunea misterului

persoanei si a misterului pe care il implica casatoria in general si familia creştina in special.

Căsătoriile de interes precum si cele concepute doar ca mijloace de satisfacere a poftei trupeşti

nu sunt trainice, caci cei doi se plictisesc repede unul de altul si cauta infinitul in lucruri finite si

goale de continui.

! Paui Evdokimov, op. cit, p. 264.2 Arhidiac. Prof. Dr. ioan N. Moca. Drept Canonic Ortodox, Legislaţie si administraţie bisericeasca, voi. II, Bucureşti, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990, p. 103.

Creştinismul nu dispreţuieşte trebuinţa unirii trupeşti intre barbat si femeie. Dovada sunt

rugăciunile de la Cununie care nu evita sa vorbească despre aceasta. Dar socoteşte ca numai in

căsătorie, unirea trupeasca intre barbat si femei devine un mijloc de promovare a unirii

sufleteşti complete a celor doi, adancind-o.

De aceea creştinismul nu cunoaşte decât doua atitudini drepte fata de pofta trupeasca:

sau infranarea totala de ea, in afara căsătoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc de unire

sufleteasca si de inaintare in ea, pentru cei casatoriti.

78

Aceasta este neprihanirea patului de care vorbesc rugăciunile din randuiala Tainei

Cununiei, sau castitatea conjugala. Biserica atribuie si căsătoriei o castitate si o considera un

drum spre o mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si castitatea celor casatoriti adica

curatenia morala a celor casatoriti este o libertate a spiritului. Pentru amandoua se cere o lupta

spirituala.

Satisfăcuta in afara căsătoriei, pofta trupeasca il robeşte pe barbat asa de mult incat el nu

mai vede in femeie decât un instrument, un obiect al satisfacerii si invers. Acelaşi lucru se

intampla si in căsătorie atunci cand cei doi nu fac efortul sa transfigureze si sa spiritualizeze,

prin unirea lor sufleteasca, unirea lor trupeasca 34. Si aceasta se intampla aproape intotdeauna

acolo unde lipseste harul credinţei. In acest caz, pofta trupeasca plictisita repede de o femeie

sau de un barbat cauta in alta parte satisfacţie.

Explozia de literatura, de publicistica si de spectacole, cu bogata tenta sexi sau chiar

pornografica contribuie si ea la pierderea acelei sfieli si sensibilităţi fata de misterul unitatii

spirituale in iubire pe care o implica casatoria creştina. Pe cei doi ii pândeşte pofta aventurii si

curiozitatea noului. Toate acestea fac ca familia moderna sa se sfanne asa de uşor mai ales cand

cei doi au uitat sau refuza pur si simplu sa mai poarte împreuna crucea ce o implica familia. Cel

ce ii uneşte pe cei doi in Taina Cununiei este Hristos Insusi. Cand aceştia se despart de Hristos

sau pierd sensibilitatea, sfiala fata de El, slabeste si unitatea dintre ei si treptat se nimiceşte.

Divorţul civil este expresia concreta a nimicirii unitatii spirituale a celor doi si sursa

tuturor consecinţelor morale si sociale ale familiilor dezbinate.4. ABANDONUL COPIILOR ŞI IMORALITATEA

Acestea sunt doua consecinţe grave ce urmeaza aproape cu regularitate dezbinării familiei

prin divorţ.

Se stie ca copiii sunt cei mai raniti sufleteşte si material de dezbinarea celor doi si mai

mult, cei doi se simt stânjeniţi de vlăstarele lor, iar copiii, in multe cazuri bat drumurile intre casa

mamei si casa tatalui, sau si mai rau, sunt obligaţi sa apeleze la autoritatea civila pentru a-i

obliga pe cei doi părinţi la adapost, intretinere si educaţie. Sunt si situatii in care unul dintre

79

părinţi foloseşte pe copii in denigrarea si ruinarea celuilalt, pentru obţinerea de avantaje sau

pentru acoperirea unor pacate sau patimi personale, speculând varsta si mica putere de intelegere

a copiilor in problemele grave care au confruntat pe cei doi.

Sunt si situatii, cand unul dintre soti se sacrifica pur si simplu pentru copii, ingrijindu-se

nu numai de creşterea, hrana, imbracamintea si adăpostul lor ci si de o buna educaţie si pregătire

profesionala a acestora pentru viata, in societate, fiindu-le in acelaşi timp si tata si mama.

Dar intalnim si situatii cand copii in frageda varsta din casatorii dezbinate ajung pe

drumuri, de care trebuie sa se ocupe societatea si Biserica.

Starea de divorţ nu este uşoara nici pentru soţii insisi indiferent de temeinicia sau

gratuitatea motivelor dezbinării. Soţii dezbinaţi se simt liberi mai mult in aparenta, caci in

realitate, tinzând in mod normai dupa o implinire sufleteasca, trupeasca, sociala sunt veşnic in

cautarea unui altul sau a unei alta care sa le aduca aceasta implinire; n-au stare, n-au mulţumire,

n-au adapost statornic putând repede cadea fie intr-un ascetism rau inteles, fíe intr-o

descompunere morala, spirituala si sociala. De acea Apostolul Pavel sfătuieşte pe văduvele tinere

sa se casatoreasca mai degrabă, decât sa arda. Acelaşi sfat si pentru tineri sau pentru barbatii

maturi, ca si pentru femei.

Familia creştina este un sanctuar, căminul sfanţ al tuturor virtuţilor creştine. Sfanţul Ioan

Gura de Aur o si numeşte, spre deosebire de Biserica Mare, «biserica mica». Daca Biserica este

mireasa lui Hristos, fiecare familie, intrucat face parte din Biserica, poate fi socotita si ea

mireasa a lui Hristos, care, ca Mire Ceresc al ei, o uneşte cu Sine, o umple de viata divina, o

incadreaza in organismul cel mare al Bisericii, o luminează, o intareste si o sfmteste. Prezenta

lui Hristos face din familie un organism in care pulseaza veşnicia1.

Ea este celula dintre care s-a născut si pe care se bazeaza societatea omeneasca, dar si

comunitatea bisericeasca, lărgind deci hotarele imparatiei lui Dumnezeu.

Copiii sunt pentru părinţii lor imbold puternic spre munca si economie, dar si spre

sfinţenie, antrenandu-i spre cat mai multe virtuti si fiindu-le o puternica pavaza contra ispitelor

din afara. Prezenta copiilor exercita o cenzura morala eficienta asupra conduitei părinţilor. Din

dorinţa si grija de a-i face cat mai buni si mai fericiţi, părinţii simt de datoria lor sa le ofere

copiilor pilde personale cat mai bune pentru propăşirea lor in toate domeniile, inclusiv in

domeniul vieţii morale“.

Copiii sunt si dăscălii părinţilor, dar pot sa fie si mărturiile nefericite ale vieţuirii lor in

imoralitate si in parazitism social.

Avortul, divorţul, abandonul copiilor si fuga neobosita dupa plăceri, aventurile - care sunt

de fapt o sete si o goana dupa «nimic» sunt rănile si duşmanii căsătoriei si familiei creştine si ai

oricărui cămin conjugal precum si ai societăţii omeneşti, sapand la temelia unei naţiuni si a

comunităţii si vieţii bisericeşti.

CAPITOLUL V BIOETICA, FAMILIA ŞI MORALA CREŞTINĂ

Lumea creata a fost dintotdeauna o realitate care, pe de o parte a fascinat omul, pe de

alta parte l-a provocat sa o cerceteze, sa o exploreze. Pe masura ce fragmente ale ei erau

cunoscute si explicate, natura devenea “o carte” deschisa pentru om. Ea a fost definita si

1 Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia creştina, in «Biserica si problemele vremii», Editura «Dacia Traiana», Sibiu, 1947, p. 113.

81

redefinita pe masura ce era cunoscuta.

Stiinta, după cum cunoaştem, a făcut salturi uluitoare in ultima suta de ani. Descoperirile

si invenţiile ştiinţifice au creat concepţii noi, puncte de vedere noi si abordari noi a ceea ce

numim “lume”, “natura” sau “fire a lucrurilor”. Daca pana nu demult natura inconjuratoare era

vazuta ca o realitate data, mai mult sau mai puţin favorabila omului, dar acceptata ca atare, in

urma saltului uriaş favorizat de dezvoltarea stiintei si a tehnologiei natura insasi a fost supusa

unor interpretări si reinterpretari care au schimbat conceptul de “natura”, de “fire”. Natura

inconjuratoare, firea lucrurilor dar chiar si firea sa, nu mai sunt pentru omul de stiinta o carte

deschisa in care poate sa descifreze o serie de taine, ci una in interiorul careia poate , una

care poate fi

rescrisa. Natura, in buna parte, si in mod progresiv, a ajuns sub puterea omului. Conceptele de

“viata” si de “natura”, de multe ori, sunt definite in laboratoare de cercetări de oameni

hiperspecializati intr-un anumit domeniu de cercetare, si nu de cei care au sansa intelegerii

ansamblului, sansa înţelegerii holistice a lucrurilor, intelegere care nu poate accepta

performante, “împliniri” si avantaje unilaterale, care realizeaza ca progresele tehnico-stiintifice

nu sunt sinonime cu fericirea omului ca om, fiinţa relaţionala. Definirea lumii de oameni

unilateral formaţi aduce si o anumita atitudine specifica fata de ceea ce s-a definit unilateral.

Progresul, de orice natura ar fi el, nu-si gaseste justificarea decât daca este in slujba

omului, nu a unui anumit om sau grup de oameni. Nimeni nu poate nega ceea ce au însemnat

pentru viata concreta a omului obişnuit progresele ştiinţifice si tehnice.

Dar, tot atat de adevarate sunt si riscurile pe care le poate aduce un anumit progres. Este

suficient sa amintim de progresele in materie de energie atomica spre a lamuri, atat consecinţele

benefice, cat si de cele malefice ale acestei energii. O asemenea situatie ne face sa înţelegem

foarte bine ca stiinta fara conştiinţa poate fi catastrofala.

Ca si in fizica, in biologie si medicina s-au făcut progrese uluitoare in secolul nostru, mai

ales dupa ce genetica a oferit posibilităţi si sanse noi celor responsabili de studiul vieţii. De la

demonstraţia lui O. T. Avery si a colaboratorilor sai (1944), prin care s-a constatat ca acidul

dezoxiribonucleic de la un tip de pneumococi este capabil sa producă modificări ereditare la un

alt tip de pneumococi si din momentul adoptării transfectiei ca metoda de baza in genetica, s-a

82

deschis larg drumul unor performante nebanuite in privinţa formelor de viata, dar totodata a

aparut si riscul ca viata sa poata fi distrusa nu numai din afara (cum s-a făcut cu energia

atomica), ci si din interiorul ei, începând cu “primele cărămizi” care constituie edificiul sau.

Nu pot fi invinuite stiintele medicale si biologice pentru faptul ca, alaturi de marile lor

realizări, anumite descoperiri (ale lor) pun in pericol viata insasi, ci faptul ca aceste descoperiri

nu sunt puse in discuţie in contexte mai largi, interdisciplinar, evaluate si din perspectiva vieţii

umane, inteleasa in întreaga ei complexitate nu numai sub aspect biologic. Spunem toate

acestea pentru ca, un punct de veder tehnic pot fi realizate foarte multe, dar nu toate realizările

posibile din punct de vedere tehnic, ingineresc, sunt si utile pentru ceea ce reprezintă viata

umana. Nu toate descoperirile si invenţiile tehnice pot fi, cu adevarat, bune. Sfanţul Apostol

Pavel spunea in acest sens: “Toate-misunt îngăduite, dar nu toateîmi sunt de folos, toate îmi

sunt îngăduite, dar

nu trebuie sa ma las biruit de nimic” (I Cor. 6, 12). Viata este bunul cel mai de pret, sanatatea

fizica este un bine elementar, fundamental, dar ea poate avea un sens pentru om, il poate face

fericit, numai daca este insotita de anumite valori, de anumite împliniri (pe plan sufeltesc sau

social), de anumite annonii, relaţii si înţelegeri cu cei din jur, care inseamna mai mult decât

simpla supravieţuire si vegetarea lipsita de durerea fizica. “Atunci cand vorbim de om si de

existenta umana, viata, sanatatea, fericirea, nu se pot reduce numai la coordonatele biologice”.

Ea presupune stări de conştiinţa si perspective pe care nu le poate satisface si implini o existenta

pur si simplu biologica.

Prin urmare, experimentele, descoperirile, realizările, performantele biomedicale care

vizeaza viata biologica a omului, trebuie privite in si din perspectiva valorilor specific umane,

in si din perspectiva vocaţiei omului in lume. Or, a privi lucrurile in felul acesta inseamna a

evalua si dintr-o perspectiva etica toate performantele ştiinţifice care privesc viata umana. In

anii ’60 presa a prezentat opiniei publice o serie de cazuri scandaloase cum ar fi: injectarea de

celule cancerigene persoanelor in varsta, inocularea de hepatita virala copiilor născuţi cu

handicapuri grave, refuzul tratarii negrilor bolnavi de sifilis, cercetări pe fiinţe umane fara ca

acestea sa-si dea consimţământul, sterilizarea femeilor si bărbaţilor din lumea a treia sau a

handicapaţilor, intervenţia pe embrion etc. Toate acestea au creat curente de opinie care au dus

83

la hotarari privind existenta unui control serios asupra activitatilor savanţilor si a oamenilor de

stiinta. In felul acesta a aparut bioética. Este o disciplina care nu se limitează doar la

teoretizarea pe marginea fundamentelor vieţii, ci urmăreşte si impune oamenilor de stiinta

norme precisa privind comportamentul lor fata de ceea ce numim viata.

“Bioética”, cuvânt de origine greceasca, nu este alt termen pe care lumea moderna l-ar da

deontolgiei si eticii medicale, ci denumeşte disciplina care preia o serie de elemente si de

principii din biologie si medicina, din deontologia medicala, dar si din alte discipline si domenii

de activitate (cum ar fi: filosofía, sociologia, psihologia, dreptul). Elementele preluate sunt

normative, si pe baza lor, se clarifica deciziile si alegerile, posibile din punct de vedere tehni, in

biologie, genetica si medicina, in general, alegeri apreciate in practica medicala pentru

performantele lor concrete. In masura in care in bioética au loc si elemente religioase,

responsabilitatea savantului si a tehnicianului este cu atat mai mare, cu cat el realizeaza ca printr-

un anumit act, el ar putea afecta chemarea profetica si sensul omului creat dupa chipul lui

Dumnezeu si chemat la asemanarea cu El. De retinut ca, bioética nu a aparut insa din necesitaţi

religioase, chiar dimpotrivă. Bioética abordeaza realitatea vieţii nereligios, in sensul ca nu

porneşte mai intai de la date religioase, nu-si argumentează afirmaţiile pornind de la credinţa (dar

nici nu o exclude), ci de la discursul raţional general uman si uneori (din nefericire) de la

interesele unei anumite societati concrete. Societatea moderna secularizata a receptat-o la scara

larga tocmai pentru ca se arata a fi separata de morala religioasa.

Intr-o societate dominata de o etica utilitarista, sau in alta care a adoptat ca politica de stat

etica procedurala, bioética va fi la rândul ei profund influentata J, de unde riscul ca normele

impuse de bioética sa fie mai degraba contextuale, afectand insa omul a cărui structura specifica

nu este conjuncturala, ci genreal-valabila (el ramane om in orice context socio-cultural ar fi pus).

Fundamentandu-se pe acest adevar, morala creştina poate introduce in cadrul normelor bioeticii

elemente care sa extindă aria valabilitatii acestei etici si sa-i dea autoritate.

Bioética este o abordare interdisciplinara. Necesitatea ei s-a pus in cazurile in care

diagnosticarea anumitor maladii si hotărârile privind tratamentul acestora nu mai puteau fi luate

de medic sau pacient, ci in echipa (in care medici, psihologi, biologi, asistenţi sociali isi au

contribuita lor). Bioética nu tine cont de ceea ce a fost asimilat in trecut decât daca răspunsuri

84

existente deja pentru anumite probleme sunt adecvate orientării prin excelenta prospective

acţiunilor prezente. Ba, mai mult, ea tine seama de dialogul interpersonal dintre medic si pacient,

dar si de structurile sociale, de nonnele juridice si valorice valabile intr-o anumita societate. In

concluziile ei, bioética este, pe de o parte, o analiza riguroasa care se desfasoara dupa un plan

bine pus la punct, pe de alta parte, ea cauta coerenta intre cazurile concrete, aspiraţiile viitoare

(ale omului de stiinta sau ale pacientului) si principiile fundamentale universal-valabile in orice

societate, anume:

- respectul pentru viata, si

- respectul pentru libertatea autodeterminării fiecărei persoane umane.

Principiile acestea nu exclud principiile care stau la baza constituirii si dăinuirii diverselor

societati, nici normele si poruncile concrete, cum ar fi: porunca de a nu ucide, porunca iubirii

aproapelui, fapta cu dublu efect, principiul totalitatii, nici anumite reguli

care vin pe linia tradiţiei hipocratice, cum ar fi binefacerea celui in suferinţa, bunăvoinţă fata de

cel in suferinţa si confidenţialitatea privind maladia acestuia si nici unele principii specifice

anumitor societati, cum ar fi: principiul utilitarist, principiul universalităţii (formulat de Kant

prin imperativul categoric), principiul dreptatii si al egalitatii (potrivit caruia bolnavii trebuie

tratati in mod egal, indiferent de varsta, sex, condiţie sociala, religie, naţionalitate etc.) precum

si legislaţia specifica fiecărei tari. Principiile si normele acestea, fiind influenţate de duhul

creştin, bioetica insasi va beneficia in calitatea propriilor decizii.

Obiectul bioeticii il constituie viata cu toate acţiunile menite sa o promoveze, sa o

modifice si chiar sa o distrugă. In mod mai concret, putem spune ca bioetica se ocupa cu

următoarele teme: eutanasia si insistenta terapeutica, reanimarea, adevarul spus bolnavilor si

dreptul ia moarte; avortul, eutanasia foetala, diagnosticul prenatal, consilierea genetica;

sterilizarea handicapaţilor si eugenia; experienţele pe embrionul uman si pe om; inseminarea

artificala, fecundarea artificiala, băncile de speima, fecundarea in vitro; manipularea genetica;

sinuciderea; transplantul de organe; transsexualismul; creşterea demografica si controlul ei;

armele biologice si chimice, precum si cele privind distrugerea in masa; tortura, pedeapsa cu

moartea, poluarea etc4.

85

Bioetica nu se preocupa doar de prescrierea regulilor deontologice dupa care se aduc la

realizare corect obiectivele de mai sus, ci bazandu-se pe principiile puse la dispoziţie de alte

discipline, de tradiţia culturala si de contextul socio-cuitural, ea a devenit o disciplina

normativa, in sensul ca se pronunţa asupra calitatii obiectivelor ei, a eficientei si perspectivelor

lor pentru viata si promovarea acesteia. Din nefericire, ea nu apeleaza in mod direct la concursul

pe care morala creştina i l-ar putea da in fundamentarea normelor prescrise omului de stiinta si a

principiilor de care trebuie sa tina cont performantele acestuia in materie de viata. Or, omul de

stiinta nu scapa preocupărilor lui Dumnezeu, deci nici moralei creştine care, la rândul ei, se

interesează de toate temele care constituie obiectul bioeticii, pronuntandu-se asupra lor, pe baza

dreptei judecaţi, a revelaţiei divine si a invataturii Bisericii.

Temele de bioética ce privesc viata cuplului familial vizeaza trei aspecte: planingul

familial (controlul naşterilor, eventual reducerea acestora); fertilizarea cuplurilor sterile si

sanatatea fătului. Datorita noilor descoperiri ştiinţifice, noilor performante ale ingineriei genetice,

datorita unei noi abordari a naşterii, din punct de vedere intelectual si moral aspectele bioetice

care se refera la viata, in plin proces de creaţie in interiorul familiei, se pun intr-o noua

perspectiva. Dar, aceasta noua perspectiva obliga morala creştina sa se pronunţe intr-un limbaj

adecvat asupra unor situatii deja cunoscute (cum ar fi cea generata de avort) sau asupra altora

create de dezvoltarea geneticii si a ingineriei genetice contemporane (cum ar fi: inseminarea

artificala, transsexualitatea, donarea etc.). Vom prezenta punctul nostru de vedere privind cele

trei teme din preocuparea bioeticii, care privesc cuplul uman.

86

1. CONTROLUL ŞI LIMITAREA NAŞTERILOR

Nimeni nu poate nega faptul ca in lumea contemporana, cel puţin in cea care se considera

“civilizata”, se pune foarte serios problema planingului familial. Cuplurile care declara ca nu si-

au pus aceasta problema sunt ori iresponsabile, ori ipocrite. A gândi la numărul copiilor pe care

poti sa-i naşti, sa-i educi si sa-i faci oameni este o realitate a cupluluifamilial. Si este deja un

control, un planing. Ca din acest moment cuplurile iau sau nu masuri pentru limitarea naşterilor,

este altceva. Absolutizezi biologicul si lasi in grija lui Dumnezeu ceea ce urmeaza este un aspect

al lucrurilor, limitezi forţa biologicului (conştient ca sexualitatea omului este a unei fiinţe

personale care se manifesta si altfel decât biologic), fara sa excluzi lucrarea lui Dumnezeu este

un alt aspect al vieţii cuplului. Si aceasta, cu atat mai mult, cu cat, pentru un asemenea cuplu

sunt si alte valori, cel puţin tot atat de importante ca si naşterea si creşterea copiilor, care trebuie

cultivate si carora poti sau trebuie sa-ti dedici viata, lucru ce nu poate fi făcut daca toate celelalte

activitati umane vor fi subordonate biologicului, sentimentului, pasionalului.

Naşterea, creşterea si educarea copiilor nu reprezintă un simplu proces mecanic sau

biologic, ci si un act ontologic: este actul unei voinţe procreatoare, care cel puţin in mod implicit

va fi împlinit de mama, de părinţi, dar si de comunitatea umana.

Aceasta are responsabilitatea ei nu numai in ce priveşte grija fata de copiii existenţi, ci si

fata de decizia părinţilor de a avea sau nu copii. Determinanta ramane, desigur, hotararea soţilor.

Cuplul familial, in care domneşte iubirea autentica, nu poate ramane neroditor. Roadele sunt

insa diverse, nu neaparat biologice. Finalitatea căsătoriei se gaseste in implinirea celor doi soti

printr-o iubire jertfelnica, ce-i poate conduce la cunoaşterea lui Dumnezeu si la desavarsire.

Daca intre roadele vieţii de familie se va numara si naşterea de prunci, aceasta trebuie primita ca

un dar si ca o binecuvântarea a lui Dumnezeu.

Controlul naşterilor, se opune acestui dar? Este o problema delicata la care Biserica nu a

dat un răspuns clar. Abstinenta (care fara indoiala, este una din formele de control al naşterilor)

este recomandata de Biserica, ba mai mult, este socotita chiar virtute, si pe drept cuvânt.

Opunandu-se altor forme de control al naşterilor, creştinismul a adoptat porunca “Sa nu ucizi!” a

87

Decalogului. Poruncile au o valoare normativa pentru viata umana, in caz contrar prin

nerespectarea lor se ajunge la disoluita societăţii. Conformarea vieţii potrivit acestora adica

poruncilor, este realizata in număr restrâns, mai ales in veacul nostru, aceştia fiind numiţi pe

drept cuvânt eroi. Creştinismul cultiva, de altfel, eroismul moral: el recomanda calea cea stramta

(Matei 7, 13) si luarea imparatiei lui Dumnezeu cu staruinta (sau cu asalt) (Matei 11, 12), dar nu

toti oamenii sunt eroi, mai ales in fata biologicului. Morala creştina nu trebuie inteleasa ca o

culegere de invataturi abstracte aplicate unor realitati anonime sau neutre. Ea are un caracter

istoric. Ea se adreseaza persoanelor si relaţiilor interpersonale, care definesc si fundamentează

rolul omului in lume si fata de lume.

In faptul creaţiei, Dumnezeu a poruncit omului: “Cresteti, umpleţi pamantul stapaniti! ”

(Gen. 1, 28). Porunca organizării si stăpânirii lumii nu se potriveşte cu o morala care

absolutizează capriciile propriei biologii. Sfanţul Vasile cel Mare înţelegea deja in secolul al IV-

lea ca porunca stăpânirii pământului se referea si la stapanirea pământului propriului nostru trup

prin fapte bune, de unde putem extinde ideea, la stapanirea propriei noastre biologii. Si este

posibil acesta, cu siguranţa, cand “dominam” propria biologie, nu suprimand-o, ci modeland-o,

inaltand-o la dimensiunea persaonei care cauta iubirea curata in care termenul de comparaţie si

modelul de urmat este Dumnezeu insusi. Aceasta este iubirea care nu provoaca nici un fel de

violenta, nici macar propriei biologii. Dimpotrivă, biologicul din om isi gaseste împlinirea si

chiar motivaţia de a exista omeneşte.

a) Cea mai cunoscuta metoda in vederea limitării naşterilor este avortul. Cunoscut inca

de pe vremea sumerinilor, cu excepţia greco-romani lor, avortul a fost, peste tot, interzis.

Continuând traditia ebraica, la rândul lui, creştinismul, prin operele Sfinţilor Părinţi si disciplina

canonica, a interzis si sancţionai avortul provocat.

In secolul al II-lea, Didahia celor 12 Apostoli spunea: “sa nu faci otrăvuri, sa nu ucizi

copil in pântece, nici pe cel născut sa nu-1 ucizi” (II, 13). Canonul 91 al Sinodului Trulan

considera avortul provocat omucidere (“Pe cele care din doctorii lepadatoare de fat si pe cele

care primesc otrăvuri omoratoare de prunci, le supunem pedepsei ucigaşului”).

Părinţii Sinodului Trulan (692) mergeau pe linia tradiţionala a Bisericii, sesizând

88

gravitatea actului prin care se provoca, in mod voit, avortul.

Ca avortul sa fie omucidere, trebuie ca cel avortat sa fíe persoana. Persoana poate fi

definita din punct de vedere cultural, filosofic si psihologic. Din punct de vedere cultural este

greu sa se definească ce este persoana, ştiut fiind ca in contextul pluricultural in care trăim sunt

culturi in care femeia nu este considerata persoana (ceea ce nu inseamna ca ea ar fi mai puţin

om). Pe de alta parte, in tarile anglo-saxone, unde s-a impus o etica utilitarista si procedurala,

autoritatea publica, prin voinţa majoritatii este cea care stabileşte statutul fiecărei persoane, cu

atat mai mult embrionului. Deci, in funcţie de hotărârile majoritatii, fiinţa umana individuala

poate sa-si faca sau nu procese de conştiinţa. Nu se poate ajunge nici pe linie de metafizica la o

concepţie unitara privind definirea persoanei, datorita diversităţii de credinţe si opinii. De aceea,

se prefera definiţia psihologica. In general, din punct de vedere psihologic, persoana este fiinţa

individuala conştienta de sine si capabila da autodeterminare. Persoana este identica cu fiinţa

umana, adica structura somatica inzestrata cu suflet raţional si liber. Cand se poate vorbi, insa,

de însufleţirea fătului spre a deveni: fiinţa individuala, libera, raţionala si libera?

Creştinismul si-a pus de la începuturile sale aceasta problema, renunţând la teoria

traducianista si oprindu-se la cea creationista, potrivit careia Dumnezeu creeaza in mod special

sufletul si-1 uneşte cu trupul in momentul zămislirii, si al individuatiei tardive, dupa care

Dumnezeu pune suflet in fătul constituit prin zămislire, atunci cand structura material-biologica

este capabila sa primească elementul spiritual. Aceste teroii isi au argumentele lor, valabile si

azi. Biserica nu s-a pronunţat prin dogma in privinţa vreuneia dintre ele. Viata si apariţia ei

constituie o taina pe care Biserica o primeşte si o respecta ca atare. Daca credinţa nu are

elemente suficiente ca sa se pronunţe categoric in aceasta privinţa, de altfel nu este obiectul ei,

biologia oferă o serie de elemente care ar putea clarifica si fundamenta o atitudine morala fata de

ceea ce noi numim fat. Prin urmare, fecundarea se produce in trompe. Oul format prin unirea

ovului cu spermatozoidul se divide in 2-4-8 etc. celule si incep migrarea spre uter. Migrarea

dureaza 6 zile. In perioada de pana la a 27-a zi a ciclului, oul se gaseste in starea de blástula,

constituita din cea. 100-200 de celule. Este starea de totipotenta (acum orice celula recoltata din

blástula se poate inmulti formând o blástula identica cu materialul genetic din care a fost

89

recoltata sau doua blastule pot fuziona formând una singura). In jurul celei de a 22-a zi oul este

gata pentru nidare (fixarea de peretele din spatele uterului). In acelaşi timp are loc impartirea

celulelor in doua parti care vor da, pe de o parte trofoblastul, placenta si anexele ei, iar pe de alta

parte embrionul propriu-zis. Cu nidarea, inceteaza totipotenta blastulei si incepe diferenţierea

histológica (specializare funcţiilor celulare). Acest mod de evoluţie genetica, l-a făcut pe J. L.

Malherbe (directorul Institutului de studii de bioética al Universităţii din Louvain) sa spună

următoarele:

1) “De la fecundare la individualizare, embrionul va fi viata organica, apartinand speciei

umane, dar nu o persoana individuala; 2) pornind de la primul inceput al individualizării,

embrionul ca atare va fi o persoana potenţiala ” .

Chiar daca, in comparaţie cu mama care-1 poarta in trupul ei, copilul nu este o fiinţa

raţionala, el face insa dovada ca el deţine un anumit program care-i da specificitatea si

identitatea cu sine insusi, in ciuda faptului ca, din punct de vedere chimic, elementele care

constituie pruncul nou-nascut pot fi cu totul altele fata de cele care, cu noua luni mai devreme,

constituisera embrionul.

Chiar daca, din punct de vedere al definirii persoanei, embrionul nu poate intruni toate

notele caracteristice, pentru a-si susţine punctul sau de vedere, morala creştina evalueaza

embrionul nu numai din punct de vedere filosofic, psihologic si funcţional (unde nici filosofía,

nici psihologia nu se pot pronunţa in mod exhaustiv), ci fundamentandu-se inainte de toate pe

conceptul de natura umana. Nu stim cand pune

Dumnezeu sufletul in embrion. Stim cand acesta primeşte specificitate si ca este deţinătorul unui

program in funcţie de care se dezvolta. Programul si momentul nidarii ar putea fi indicii in

sensul momentului însufleţirii fătului? S-ar putea. Nu ne putem pronunţa insa noi in acest sens.

De remarcat este insa faptul ca atat inainte, cat si dupa nidare, embrionul este de natura umana.

“Embrionul, ca atare, are parte de aceasta natura. El nu se face embrion uman, el apare ca

embrion , in acelaşi fel in care ghinda nu este stejar, ci devine stejar (in condiţii adecvate n.n.).

Transcendenta sa (fundamentul ultim al drepturilor sale), nu este primita de embrion din partea

cuiva; el o poseda totala, sau in potenta, prin sine, prin existenta sa personala, din momentul

90

apariţiei sale”. Acesta este motivul pentru care nu se poate dispune de embrion dupa bunul plac

al fiecărei persoane sau chiar al unei anumite comunităţi mai mari sau mai mici, fie ea chiar a

oamenilor de stiinta. Embrionul nu trebuie sa fie nici vândut, nici cedat, nici obiect de

experienţa, de manipulare sau suprimabil fara ca persoanele capabile de acesta sa nu-si asume cu

seriozitate responsabilitatea morala, si nu numai.

Cu toate acestea, exista avorturi. Nimeni nu le poate nega existenta. Ele ridica serioase

probleme celui care este sensibil din punct de vedere moral, dar si preotului duhovnic. Avoturile

sunt o suferinţa care loveşte viata mamei si care creeaza suficiente probleme de ordin pastoral.

Biserica a instituit chiar rugaciun pentru femeia “care a lepadat”. Exista insa avorturile medicale

pentru care omul este responsabil in parte, sau, deloc, si avorturile spontane, pentru care omul

nu are nici o responsabilitate. Pentru avortul spontan, precizam ca, in mod natural, in cadrul

procesului de reproducere, in primele luni ale vieţii foetale, au loc avortari spontane ale multor

ovule fertilizate. Geneticienii considera ca acestea sunt chiar benefice pentru sanatatea femeii.

Trupul ei elimina spontan embrionii care nu sunt valabili. “Prin urmare, mecanismele pur

naturale ale reproducerii sunt organizate in asa maniera, incat eliminarea embrioanalelor

neviabile este una din funcţiile lor si nu putem considera ca in asemenea cazuri ar fi vorba de

fiinţe umane”, chiar daca este vorba de o materie produsa in trupul omenesc. In mod spontan

sunt avortaţi uneori embrionii care au murit in pântecele mamei, alteori este nevoie de

intervenţia medicului. Doctorul Paul Chuchard, profesor la Ecole des

Hautes Etudes din Paris, spunea următoarele despre embrionii care comportau malformaţii

congenitale grave:

“Un ou, spunea el, nu este omenesc decât daca, in aptitudinile sale genetice el ar putea

sa conducă la dezvoltarea creierului. Un embrion nu este omenesc decât daca el are un creier,

chiar daca acesta prezintă anumite insuficiente... Daca, din punct de vedere genetic, embrionii

s-ar prezenta cu anormalitati foarte mari din momentul zămislirii, putem spune ca ei nu au fost

niciodată fiinţe umane. Daca este vorba de o afecţiune târzie care a impiedicat creşterea

creierului, putem spune ca din acel moment, ca persoana umana, embrionul este mort”.

Asemenea embrioni vor fi eliminaţi prin avorturile volunare, nu spre a face cuiva plăcere, ci

91

pentru ca ei vor fi incompatibili sa mai stabilească relaţii personale cu lumea oamenilor.

Aceasta ne face sa intelegem ca, pe parcursul celor noua luni de viata intrauterina embrionul

poate suferi accidente care vor putea sa-1 desfigureze in asa masura, incat sa nu mai fie din

nefericire embrion uman (deci o persoana in potenta), ci o masa de came cu fomia umana

uneori care se va înscrie pe linia altor forme de “risipire” a structurilor somatice de provenienţa

omeneasca, risipire care are insa drept scop viata insasi. Viata este o minune realizata cu preţul

unui mare consum de energie si cu sacrificii, pe care le face si ea insasi, datorita principiilor

care o guvemeaza.

Cauzele care pot afecta atat de profund viata fătului, incat sa fie scos din trupul mamei

pentru ca a murit sau pentru ca a fost desfigurat incat nu va mai putea fi vreodata om, sunt

multiple. Intre acestea, unele nu sunt imputabile părinţilor (virozele din primele luni de sarcina,

bolile transmise genetic sau produse prin accedente genetice, prin repartizarea inegala a

cromozomilor etc.), altele insa (cum ar fi consumul drogurilor, alcoolismul, tabacismul,

contractarea bolilor venerice, contractarea virusului HIV etc.) sunt imputabile ambilor părinţi

sau, cel puţin mamei.

Ca mijloc de reglare voluntara si premeditata a naşterilor, avortul poate fi socotit

infanticid si va ramane, din punct de vedere al moralei creştine, un pacat greu.

Alte metode in vederea controlului naşterii ar mai putea fi următoarele:

b) Metoda interogării - consta in “interogarea” trupului femeii cu privire la statutul

ei fiziologic. Dintre procedee, cel mai frecvent este procedeul simto-termic care combina

observarea temperaturii mucozitatii vaginale. Eficacitatea acestei metode este foarte mare cand

relaţiile intime au loc in perioadele agenezice.

c) Metoda întreruperii - consta in întreruperea unui obiect intre gameti pentru a evita

intalnirea lor. Obstacolele pot fi mecanice (prezervativul) si chimice (spumele spermicide).

d) Metoda interferenţei (pilula) - consta in modificarea procesului fiziologic al

organismului de producere a gârneţilor. Administrarea unei medicatii speciale inhiba producerea

ovulelor sau a spermatozoizilor (in cazul in care fac tratamentul si barbatii).

e) Metoda întreruperii actioneaza cu ajutorul unui obiect sau a unui medicament

92

întreruperea dezvoltării oului. Metoda aceasta intrempe procesul de migrare a oului endometru,

împiedicând nidarea. Se realizeaza mecanic, prin punerea steriletului intrauterin sau

medicamentos (pilula de a doua zi).

Controlul naşterilor este o realitate, atat din punct de vedere social, cat si biologic

(autoreglarea naşterilor este un sistem înscris chiar in mecanismele biologice). Teologul

romano-catolic Jacques-Marie Pohier spunea cu mulţi ani in urma ca: “a pune problema

contraceptiei si a avortului uitând ca auto-reglarea reproducerii este o funcţie tot atat de

necesara, tot atat de omeneasca si tot atat de “sacra” ca si reproducerea si ca viata insasi, si ca un

respect pentru viata care nu ar respecta aceasta funcţie ar fi un respect orb pentru viata. Oricât

de esenţiale ar fi valorile individului si ale speciei... nu am putea concepe ca ele conduc la

neglijarea altor valori si a altor funcţii care sunt tot atat de absolute... A gândi ca trebuie lasata

specia umana sa se reproducă cat mai mult posibil si ca datoria părinţilor si a societăţii consta in

încercarea de a face tot posibilul pentru produsele unei reproduceri lasata la voia intamplarii, nu

poate fi, deci, maniera cea mai creştina de a respecta viata, reproducerea, fiinţele umane si

inmultirea lor”.

Este un punct de vedere responsabil care arata ca, in fata fenomenului controlului

naşterilor morala creştina nu pate tacea, mai Ies ca el exista ca fenomen biologic si social

(societatea producandu-1 si abia, dupa aceea, recurgând la principiile moralei creştine). Ca

fenomen biologic si ca problema pusa teoretic, controlul naşterilor nu este pacat. Cat priveşte

metodele de realizare a controlului naşterilor (cu excepţia controlului natural si a cazurilor

excepţionale - de avort medical) apar serioase probleme, atat de ordin biologic, cat si de ordin

social si, mai ales, de conştiinţa. Morala creştina nu poate sa taca in aceasta privinţa.

La prima vedere, metodele de prevenire si control al naşterilor par egale, si aceasta,

pentru ca finalitatea lor este aceeaşi prin întreruperea procesului de naştere a unei fiinţe umane

sau prin împiedicarea zămislirii. Toate insa isi au neajunsurile lor, pentru ca chiar din faza de

intentie ele pun in discuţie o realitate - viata - care se înscrie in numele celor despre care

Dumnezeu a spus ca bune foarte. Chiar daca esti colaborator al lui Dumnezeu in lume, nu ai

dreptul sa distrugi ceea ce se dezvolta in mod normal, sănătos si voit de Dumnezeu. Avortul

93

ramane un pacat foarte greu de vreme ce el este o intervenţie brutala de suprimare a unei fiinţe

fara aparare, care in potenta este un semn al tau. Avortul este justificat numai cand, prin testele

specialiştilor, se constata ca embrionul este mort sau ca evoluţia lui organica a luat o turnura

incurabila care va exclude orice posibilitate ca el sa fie cu adevarat om: fiinţa raţionala, libera si

capabila de relaţie conştienta cu alţii.

Metoda interpunerii mecanice ramane o simpla dezgustătoare masturbare, in care femeia,

de fapt, nu primeşte ceea ce trebuie sa primească: structura chimica spermatica ce ii va asigura

echilibrul hormonal, care este mult mai mult si mult mai important decât “juisarea” erotica.

Folosirea spumelor spermicide au neajunsul ca (fiind in general bazice sau acide), pot crea

leziuni pe pereţii uterului femeii cu consecinţe neprevăzute mai târziu. Pilulele

anticoncepţionale, toate, au consecinţe secundare, previzibile mai curând sau mai târziu datorita

faptului ca, in mod sistematic, ele modifica, falisficand, de fapt, metabolismul femeii. Multe

dintre ele (daca nu toate) sunt cancerigene. Ştiut fiind ca celulele canceroase nu sunt produsul

vreunui virus sau vreunui microb, ci al unor modificări produse la nivel de celula, probabilitatea

cancerului creste atunci cand metabolsimul femeii este intr-un continuu proces de modificare

fortata. Pe de alta parte, utilizrea contraceptivului oral, suspendând procesul procreator,

eliberează femeia de anumite griji referitoare la sexualitatea ei, favorizând aspectul de “bun

etoric”, in detrimentul chemării ei mama. Contraceptivele orale, nu de puţine ori, provoaca

pentru totdeauna sterilitatea femeii sau in cazul sarcinii, un organism profund afectat din punct

de vedere metabolic, poate favoriza afecţiuni genetice ale fătului. Steriletul (ca si avortul)

afecteaza deopotrivă demnitatea si taina femeii. Dincolo de toate tainele trupului omenesc,

femeia are parte de una metafizica, dar nu chiar religioasa, aceea care o aseamana cu “apele

primordiale” peste care se mişca Duhul lui Dumnezeu dandu-le capacitatea de a da din ele viata.

Biserica Ortodoxa nu s-a pronunţat oficial asupra metodelor de contraceptie si planing

familial. A lasat sa fíe rezolvata pe plan pastoral, in relaţia dintre credincios si preotul

duhovnic. Normativ ramane sfatul Sfanţului Pavel: abstinenta de comun acord pentru o vreme

(I Cor. 7, 5) si ceea ce spunea Sfanţul Vasile cel mare: stapanirea pământului timpului nostru,

adica, disciplinarea afectivitatii si corporeitatii noastre. Abstinenta temporara de la relaţiile

94

trupeşti nu inseamna renunţare la alte dovezi de dragoste si de preţuire a tovarăşului de viata,

care, de foarte multe ori, pot fi mai tandre, mai profunde, mai delicate si mai durabile, chiar

sublime, in comparaţie cu cele procurate prin relaţiile trupeşti. In abstinenta periodica, soţii

afirma autonomia persoanei fata de automatismele firii. Aceasta metoda de planing familial

este acceptata de cea mai mare parte a moraliştilor creştini, ştiut fiind ca uciderea (orice motive

s-ar invoca pentru justificarea ei) ramane ucidere, si ca Dumnezeu insusi a pus in natura o

ordine in care exista perioade de fertilitate si perioade de nefertilitate.

“Problema controlului naşterilor si a formelor sale acceptabile nu poate fi rezolvata

decât de fiecare cuplu creştin in parte. Soţii nu pot lua o decizie dreapta decât daca accepta

angajarea lor creştina cu ce mai mare seriozitate, daca cred in putrarea de grija a lui Dumnezeu,

daca evita sa fie foarte neliniştiţi cu privire la siguranţa lor materiala, daca iau in considerare

faptul ca pruncii sunt o mare bucurie si un dar al lui Dumnezeu, daca iubirea lor nu este egoista

si interesata, daca-si aduc aminte ca iubirea redusa la plăcerea sexuala nu este iubire

adevarata”.

In acest sens este nevoie de o buna consiliere duhovniceasca si o receptare pe masura.2. BIOETICA ŞI SĂNĂTATEA FĂTULUI

Stiintele medicale au ajuns de asemenea performante, incat, nu numai ca urmăresc

evoluţia fătului de la conceperea sa, dar, prin proceduri speciale (de ex. amniocenteza), pot fi

depistate anumite malformaţii ale fătului, ba mai mult, si predispoziţiile pentru anumite maladii

ale viitorului om. Ingineria genetica produce insulina, diverse vaccinuri, interferon si hormoni

de creştere, detectează diverse boli (cum ar fi sindromul Down’s, sindromul Lash-Nyan etc.) si

corectează efectele genetice in uter inainte ca debilitatea sa atinga creierul. Acest gen de

intervenţii, avand o finalitate buna, este binevenit. Ele se înscriu pe lina tuturor formelor de

tratament la care omul este supus de-a lungul vieţii spre a-si intretine sanatatea, chiar daca sunt

intervenţii din afara. Ele nu profaneaza fătul, asa cum cred unii. “Cautarea masurilor terapeutice

in vederea corectării defectelor genetice in celulele somatice este laudabila si va trebui

continuata. Acolo unde demnitatea si integritatea subectului uman sau animal este deplin

95

respectata, o asemenea cercetare va trebui încurajata”, spune profesorul Jon Breck la New York.

Exista posibilitatea intervenţiei pe celulele germinale. Lucrul acesta s-a făcut la plante si

animale. S-au creat exemplare cu performante comerciale si curiozităţi estetice. In lumea

occidentala, in anii ’80 a fost un enorm scandal din cauza consumării camii de animale a căror

creştere a fost stimulata cu hormoni. Obezitatea si alte maladii si-au făcut apariţia datorita

alimentelor consumate. Intervenţia genetica la animale nu ramane fara consecinţe, cel puţin in

parte, si pentru oameni.

Pentru ca posibilitatea exista, exista si riscul intervenţiei pe celulele germinative umane.

Pentru a se crea oameni mai potriviţi pentru anumite condiţii de viata sau care sa corespunda

unor exigente conjuncturale, s-ar putea intemveni in genomul uman, deschizandu-se drumul

unor urmări nebanuite. Nu exista o anumita instanta care sa hotarasca unde si cand sa intervină.

Bioetica sugerează instanţelor politice sa se pronunţe. In societăţile in care nu domina morala

creştina, ci etica utilitarista sau procedurala, riscurile folosirii ingineriei genetice nu numai in

scopuri terapeutice, ci si eugenice, sunt mari.

Intr-o lume marcata de curiozitate si de mirajul noului, al insolitului si al

divertismentului, morala creştina trebuie sa sensibilizeze autoritatile competente ca utilizarea

fara responsabilitate a tehnicilor de manipulare genetica se va dovedi catastrofala pentru ca

rezultatele intervenţiilor pe celulele germinale sunt imprevizibile, intrucat apar de-a lungul a

mai multor generaţii. In multe cazuri performantele ingineriei genetice nu probeaza neaparat

succesul medicinii, ci neaga adevarata intentie a ei, aceea de a nu vatama, ci de a vindeca. Nu

avem dreptul sa transmitem generaţiilor viitoare consecinţele neaşteptate ale unor taine

dezastruoase. Viata este un dar la lui Dumnezeu, afectat de pacat, supus imbunatatirii dar fara a

fi expus unor primejdii nebanuite. In minea savantului nu exista vreo linie de demarcaţie intre

terapeutic si eugenie atunci când obiectivul este performanta ştiinţifica. Aceasta linie o poate

stabili numai o conştiinţa iluminata de har. Or, aici revine responsabilitatea Bisericilor.

96

3. TEHNICI DE ÎNMULŢIRE CU ORICE PREŢ

La polul opus al limitărilor naşterilor sta voinţa expresa a unor cupluri de a avea copii cu

orice pret. Desavarsirea soţilor in iubire “presupune procreerea”1. Imposibilitatea procreerii nu

trebuie inteleasa drept pedeapsa a lui Dumnezeu sau boala. Sterilitatea in urma metodelor

anticoncepţionale, uneori nu poate fi socotita neaparat pedeapsa (ca imputatie externa), ci

consecinţa fireasca a păcatului. De cele mai multe ori, sterilitatea trebuie inteleasa ca un semn

din partea lui Dumnezeu ca respectivului cuplu, din raţiuni neînţelese de noi, nu-i era necesara

naşterea de prunci. Un mare rol are aici duhovnicul (la care, din nefericire, se apeleaza din ce in

ce mai rar). Medicina a pus la dispoziţie insa si mijloacele excepţionale de fertilizare a

cuplurilor si este gata sa puna in practica inmultirea “in serie” prin donare.

a) Multe din formele de sterilitate sunt tratate medicamentos. De peste 20 de ani in

lume (de curând si in Romania) se practica cu succes fecundarea in vitro.

Aceasta metoda de fertilizare se foloseşte in cazul in care femeia suferă de obturatie

tubulara (atunci cand trompele, care trebuie sa asigure migrarea zigotului spre a se fixa pe

peretele din spatele uterului, sunt secţionate sau astupate). Ovulul este prelevat la ieşirea din

ovar, este fecundat intr-o eprubeta si minusculul embrion este implantat in uterul femeii care a

furnizat ovulul. Daca implantarea reuşeşte, sarcina se va desfasura normal. Operaţia nu este

insa simpla; uneori este nevoie de mai multe intervenţii chirurgicale pentru prelevarea ovulelor;

spre a nu se repeta anestezierile generale, se prevaleaza mai multe ovule, se fecundează, iar

zigotii vor fi congelaţi; zigotii cei mai bine formaţi, vor fi plantati mai intai, acţiunea se va

repeta pana la reuşita.

In acest caz apar o serie de probleme de ordin moral, si anume: zigotii sunt deja flinte

vii, ce se va intampla cu cei ramaşi? In situatia in care recolta masculina este de la

alt barbat decât de la sot, copilul care se va naşte risca sa nu-si cunoasca niciodată tatal, desi este

un drept al sau.

O alta cale prin care cuplurile fara copii rezolva dorinţa lor arzatoare de a avea copii este

1 Pr. Prof. Dr. îlie Moldovan, Adevărul si frumuseţea căsătoriei - Teologia iubirii, voi. II, Alba lulia, 1996, p. 219.

97

folosirea “mamei de imprumut”. Rolul acesteia consta in donarea sau vinderea ovulelor unei

femei sterile, purtarea in pântece a ovulelor fertilizate ale altor femei spre a da naştere copiilor,

purtarea in pântece a embrioanelor ale căror ovul si sperma au fost date de persoane anonime. Si

in aceasta situatie apar probleme de ordin moral pentru ca “chiar daca donatorul ramane sau nu

un anonim, o a treia persoana intra in interiorul cuplului familial care, prin natura lui, este unirea

dintre barbat si o femeieIn situatia utilizării unei asemenea metode pentru a avea copii, multe

probleme apar dupa naşterea copilului. O femeie care nu a fost dispusa sa faca sacrificiul de a

naşte un copil, e posibil sa nu-1 faca nici pe acela de a-1 educa. In America, spre exemplu, sunt

femei bogate care plătesc “mame” care se oferă sa le poarte in pântece copiii. Uneori, mamele

de imprumut se leaga atat de mult de “copiii” celorlalte, incat refuza sa le restituie copilul

incredintat in primele luni de viata. In aceste situatii copilul apare ca o flinta de care se servesc

cei maturi ca de orice bun si nu ca o persoana care n- a venit pe lume de dragul unora sau al

altora. Copilul nu stie care este adevarata lui mama. Fiinţa umana este biorelationala. Din

momentul in care s-a întrerupt relaţia creata intre prunc si mama care l-a purtat in pântece, apar

serioase probleme pentru el, dar si pentru mama de imprumut (daca e o femeie cu mintea

întreaga). Cuplurile sterile trebuie sa inteleaga faptul ca naşterea de prunci este un , nu ceva care

lui i se cuvine in mod obligatoriu.

b) O primejdie pentru specia umana cu care se confrunta bioética este intentia unor

savanţi de a trece la donarea unor fiinţe umane pentru reproducerea de copii indentice dupa un

anumit tip de om. Cuvântul donare vine de la grecescul clon - ramura. Metoda consta in

prelevarea unui ovul din care se scoate nucleul, in locul caruia se introduce nucleul unei celule

embrionare din faza de blastocit. Apoi, ovulul in care s-a făcut transferul de nucleu se va

introduce intr-o “mama purtătoare”. Se va realiza in felul acesta o copie fidela a pruncului

născut pe cale naturala. Clonarea se anunţa ca una din cele mai primejdioase “performante” ale

geneticii. Bioeticienii au reacţionat. Americanii au interzis incercarea de donare a flintelor

umane. In 12 ianuarie 1998 s-a semnat la Paris de catre 19 state un document prin care se

interzice donarea flintelor umane. Este o primejdie care afecteaza profund morala familiei si

morala creştina in general, cu urmări nebanuite pentru societate.

Transsexualitatea este o alta performanta a medicinei. La dorinţa părinţilor, geneticienii

98

au azi posibilităţi sa intervină pe fat si sa-i schimbe sexul. Este, desigur, o performanta, dar ea

ridica serioase probleme de ordin moral din cel puţin doua motive: dorinţele copiilor nu coincid

totdeauna cu cele ale părinţilor, prin urmare, nimeni nu va putea sa prevada reacţia unui copil

ajuns la maturitate, cand va afla ca, din punct de vedere sexual, el trebuia sa fie altceva decât

este; pe de alta parte, reuşita operaţiei presupune mai multe experienţe (care, desigur, se vor

face pe flinta vie, nu teoretic). Prin urmare, mama va fi supusa mai multor operaţii, mai mulţi

embrioni sanatosi vor fi distrusi, iar cei pe care s-a reuşit transsexuarea, risca sa ramana cu

malformaţii sau deficiente diverse tocmai datorita intervenţiei pe ei.

c) Transeexualitatea poate fi realizata prin operaţii, la cerere, si persoanelor mature. De

obicei sunt supusi unor asemenea operaţii, la cerere, si persoanelor mature. De obicei sunt

supusi unor asemenea operaţii hermafrodiţii (care sunt foarte rari), unii bolnavi psihic (dupa ce

medicii psihiatri dau garanţii ca pe cale medicala pacientul nu va scapa de obsesia ca el trebuia

altfel sexuat decât este) si prostituaţii(-le). Operaţia aceasta este, desigur, o performanta

chirurgicala (cum s-a dovedit si la noi in urma cu doi ani), dar din punct de vedere moral, ea nu

este valida. Si aceasta, din mai multe motive, intre care am putea enumera: bolnavul psihic, de

fapt, nu este vindecat prin “schimbarea sexului”; daca ar fi vorba de o reala schimbare de sex,

barbatul devenit femeie, ar putea naşte, ceea ce este imposibil, pentru ca din punct de vedere

cromozomial, sexul nu a fost schimbat. Au fost schimbate numai configuraţiile anatomice ale

organelor genitale spre a semana cu ale celuilalt sex, in realitate persoana care s-a supus

opereatiei este o femeie falsa si un barbat fals. In fapt, schimbarea de sex nu face altceva decât

sa fabrice material erotic celor interesaţi. Din punct de vedere

moral ea nu-si are nici o motivaţie, este, mai degraba un abuz al stiintei fara contiinta.

In cele de mai sus am legat problemele ridicate de performantele medicale de familie

pentru ca in familie, in interiorul cuplurilor umane se plămădeşte viata, material de cercetare

pentru omul de stiinta. Părinţii, genitorii (in orice situatie s-ar gasi) au cel puţin aceleaşi

obligaţii morale fata de rodul trupurilor lor ca si oamenii de stiinta. Responsabilitatea fiecărui

om in parte fata de rodul trupului sau creste, cu atat mai mult, cu cat intre intervenţiile genetice

terapeutice, eugenice, manipulatorii si de inovaţii nu exista graniţe din punct de vedere

ştiinţific. Exista, insa, posibilităţi pentru producerea lor. Daca nu are convingeri morale sau

99

religioase, omul de stiinta are, deci, posibilităţi, curiozităţi si imaginaţie.

Pericolul posibilităţilor si imaginaţiilor acestuia este real. Fara o evaluare etica a

posibilitatiii performantelor genetice, specia umana va putea sa fie afectata negativ, cu urmări

neprevăzute, pentru totdeauna. Si aceasta, in numele unei libertati rau intelese. In faptul

creaţiei, omul a primit puterea de a stapani peste lume, puterea autocreatiei (“Cresteti si va

inmultiti!”), a libertăţii si a autorealizarii. Omul a primit puterea peste lumea creata, insa spre a

o apara, nu spre a o distruge. Cele trei puteri primite in calitate de chip al lui Dumnezeu trebuie

exercitate in limitele sale de fiinţa creata, impreuna- creata, cu celelalte fiinţe, de Dumnezeu.

Cele trei puteri i-au fost date omului spre desavarsire, nu spre pierzare. Omul are posibilitatea

creaţiei (in limitele date), nu are dreptul sa se considere un fel de Dumnezeu pentru aproapele,

dispunând de viata sau moartea acestuia. Viata ramane un dar si un drept al lui Dumnezeu. O

familie educata din punct de vedere creştin va fi atenta cu fructul iubirii care o constituie

familie si nu altceva. Aici morala creştina are cuvânt greu de spus geneticianului si bioeticii.

Viata este o realitate care trebuie evaluata cu aspect, nu numai cu curiozitate. Nu putem socoti

omul un număr sau o realitate materiala, intre celelalte, la indemana si dispoziţia savantului

apartmand unei lumi secularizate. Prin urmare, inainte ca savantul sa-si exercite posibilitatea si

responsabilitatea fata de rodul trupurilor omeneşti, aceasta revine inainte de toate familiei, cu

atat mai mult când ea se defineşte drept familie creştina.

De aceea morala creştina se opune oricărei forme de avort provocat. Pentru creştinism,

omul este om din momentul zămislirii sale. Tocmai pentru acest motiv, in calendarul bisericesc

zilele zămislirii unor mari personalităţi din istoria sfanta sunt zile de sarbatoare. Ca in mod

spontan, natura elimina ovulele, spermatozoizii si zigotii neviabili este o realitate benefica

pentru viata ca atare. De ce n-ar fi unul din simptomele naturii facuta neperformanta prin pacat?

Nu avem dreptul sa-i mărim numărul suferinţelor ei. Cat priveşte inmultirea cu orice pret,

folosindu-se inseminarile artificiale, nu se justifica moral. Dorinţa arzatoare de a avea si a creste

copii trebuie educata si evanghelizata spre a deveni act generos prin dragostea care ar putea fi

atrasa fata de copiii deja existenţi. Inseminarea artificiala se face cu costuri mari. Acestea ar

putea fi puse in slujba iubirii creştine, decât in interesul unor dorinţe egoiste de a fi cu orice pret

mama in sensul strict biologic al cuvântului. Dreptul de a procrea nu este nelimitat. Copilul

100

trebuie sa fie zămislit in cele mai fireşti condiţii si sa se nasca in cele mai bune condiţii, incat sa

se poata integra in societate. Este de dorit ca “părinţii” si chiar medicul sa-si ordoneze atitudinea

si comportamentul moral mai mult spre copilul care s-ar putea naşte decât spre dorinţa si cererea

părinţilor. Intervenţiile pe fat pot fi legitimate moral, daca nu comporta nici un risc pentru fat.

Cele mai mici riscuri care ar putea fi ingaduite pot duce la urmări nebanuite. Intervenţiile pe fat

nemotivate terapeutic sunt violări nepermise ale unei ordini constituie deja. Ingineria genetica

are tot dreptul sa normalizeze eşecurile unei naturi in suferinţa, nu are insa dreptul sa modifice

ceea ce in natura este deja o realitate normala, performanta.

101

CONCLUZIIFie ca privim familia din perspectiva existentei umane naturale, fíe a celei umane

spirituale, familia este izvor si albie a vieţii. Ea este prima societate naturala care se sprijină pe

legătură indisolubila dintre barbat si femeie si care se completează cu o lume noua in care apar

copiii. Prima condiţie si prima forma a societăţii umane, familia, conferă omului ajutor si

siguranţa celui dintâi pas pe care il face in viata si fara de care nu poate face altul. Constituind un

grup compus din persoane unite prin legaturi de căsătorie si relaţii paterne, familia reprezintă

aceste doua raporturi de baza care determina apariţia si dăinuirea existentei umane insasi. Astfel,

putem spune ca valoarea familiei este exact aceea a vieţii insasi, intrucat ea este adevaratul om

intreg.”Nu este bine sa fíe omul singur”, aflam scris in referatul biblic al creaţiei si, desigur, nici

femeia nu e bine sa fíe singura, dar si mai greu ar fi acest lucru pentru copii. Caci nici barbatul

singur, nici femeia singura, cu atat mai puţin copiii, nu formeaza inca omul. Prin unirea

bărbatului cu femeia, privita ca un act spiritual si fiziologic, are loc crearea unui al treilea,

copilul, iar aceasta aduce cu sine intimitatea unei vieţi mai inalte si o unitate de convieţuire mai

completa. Chiar acei oameni care renunţa pentru o raţiune sa-i zicem superioara la traiul in

familie, cauta sa-i regaseasca binefacerile intr-un fel sau altul. Dar cel ce trăieşte in ea se afla in

legea ei comuna si realizeaza condiţiile morale necesare pentru ca facultatile sale sa se dezvolte,

ca trebuinţele multiple ale firii sale sa se satisfaca si ca datoriile sale sa se implineasca. Familia

mai este si cea dintâi institutie umana, asezamant prin care viata sociala se desfasoara in mod

organizat si eficient. In aceasta calitate de institutie, mama a tuturor celorlalte, unitate

primordiala a intregii societati, familia care se afla la confluenta vieţii individuale si a celei

colective, poarta in sine toata viata, precum celula organica poarta energiile materiei braţe si

aceea a tesaturii vii pe care ea trebuie sa o furnizeze. Orice acţiune ce urmăreşte dezorganizarea

familiei - de la corupţia exercitata de falsa “educaţie sexuala” pana la instalarea stării avortioniste

- poate aduce cu sine destrămarea vieţii umane insasi.

Familia, punct gravitaţional de existenta omeneasca. Un alt adevar de observaţie curenta il

constiutie faptul ca familia se caracterizează printr-o trainica

sudura interna. Astfel, forţele interioare care unesc familia sunt sentimentele cele mai

puternice: ataşamentul emoţional al soţilor, precum si al părinţilor si al copiilor, respectul

102

reciproc, solidaritatea si alte atitudini care rezulta din satisfacerea nevoilor emotinal- spirituale,

năzuinţă spre intimitate, spre simtamantul de încredere si siguranţa. Prin urmare, familia este

punctul gravitaţional de existenta comunitara, primul si cel mai important in acest sens, fiind in

acelaşi timp comun persoanelor care il alcătuiesc, deosebit de al altor persoane, in mod absolut

unic, dupa cum si fiecare persoana este unica sau fiecare fiinţa conjugala este unica. Din sânul

vieţii familiale toate vârstele au de castigat: tinereţea aici se dezvolta, varsta coapta aici isi

asigura fecunditate, batranetii familia ii acorda un supliment de fericire, un sprijin, o

prelungirea a mulţumirii pentru biruinţele castigate in tumultul existentei pamantesti. Daca

privim importanta familiei in genere, atat pentru individ cat si pentru societate si constatam ca

familia e omul, iar buna ei funcţionare inseamna viata, urmeaza sa ne dam seama ca

adevărurile ce stau la baza familiei trebuie sa fie considerate ca avand o valoare absoluta pe

care nu o putem dezavua fara sa ne dezavuam pe noi insine, umanitatea noastra si natura.

Familia naturala concentrează, aşadar, totalitatea valorilor prin care se afirma si se susţine

viata, ea modelează aptitudinile originare, sufleteşti si trupeşti ale omului, dupa cum face si ca

bunurile existentei lui sa sporească si sa se transmită din generaţie in generaţie ca forme ale

culturii si civilizaţiei. Cu toate acestea, ea nu-si este suficienta siesi.

Familia, mijloc de promovare a valorilor vieţii veşnice. In calitatea sa de izvor si

albie a vieţii, familia nu este numai purtătoarea unor puteri reproductive: este si vatra unor

puteri ale începutului, puteri veşnice si productive. Neamul omenesc biologic se consuma si

imbatraneste pe zi ce trece. El ar fi sortit sa dispara daca ar fi lipsit de un proces de regenerare

spirituala. Din cele mai îndepărtate origini ale umanitatii, familia isi asuma nobila anevoioasa

sarcina de a ingriji de recrutarea elementului nou care prin transmiterea vieţii combate si

depăşeşte opera morţii. Insa, o adevarata biruinţa asupra morţii nu a fost castigata decât de

către Iisus Hristos-Domnul, care a inviat din morţi. Hristos, prin Înviere, a schimbat condiţiile

ontologice ale existentei. Familia insasi

devine un mijloc de a promova nu doar valorile lumii acesteia, ci mai ales valorile vieţii veşnice,

scopul ei devenind si acela de a largi hotarele împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, ne referim la

familia creştina, iar in aceasta calitate, ea nu mai este o simpla “celula a societăţii”, caci a ajuns o

103

“biserica domestica” (cf. Rom. 16,5). Familia creştina este matricea generatoare a unei vieţi noi,

este laboratorul sacru in care se pregăteşte, se formeaza si se intretine in fiecare ceas firea

restaurata in starea originara predestinata nemuririi. In sensul acesta ne sfătuieşte Sf. Ioan Gura

de Aur: “Folositi-va cu intelepciune de viata familiala si veti fi primii in Imparatia cerurilor si va

veti bucura de toate bunurile” (Omilia 7 la Evrei).

Raportul dintre caracterul natural si cel supranatural al vieţii familiale. Dupa

cum am mai văzut, continuitatea vieţii in albia familiei este asigurata de o anumita ordine care o

susţine lăuntric si care ii garanteaza transmiterea modelelor ei de existenta peste veacuri. Prin

natura ei, familia este asezamantul moral care sadeste si îngrijeşte plamada făpturii umane intr-

un fel care nu poate fi inlocuit cu nici un altul. Vorbind la modul universal, istoricii convin ca

epocile de prosperitate si de putere a popoarelor coincid intotdeauna cu cele de puritate si

solidaritate a vieţii familiale. Dar si invers, corupţia si degradarea vieţii sociale sunt

contemporane cu degradarea morala a familiei. E bine sa observam si cum apare acest fenomen.

E o lege generala aceea ca natura lasata doar la puterile sale este neputincioasa a se conserva, ca

fara ordinea supranaturala, virtuţile si sensurile lor spirituale nu pot subzista intacte. Istoriceşte

vorbind, familia a avut ca fundament si ca suport religia. Si tot atat de adevarat si justificat

istoric este si faptul ca doar religia creştina i-a permis sa-si dezvolte deplin valenţele. Credinţa

creştina pătrunde si susţine familia in sensul formarii unei structuri puternice, ridicand-o in

sferele cele mai inalte, si face din ea o cetate inexpugnabila, o ecclesia domestica. Numai ca o

cădere din harul familiei creştine, prin pacatele care pătrund pana in visteriile vieţii, este si ea

posibila, iar aceasta cădere face ca prăbuşirea sa nu se opreasca la o stare naturala a acestui

asezamant, ci sa coboare sub nivelul rânduielii fireşti, in zona degradării si a viciului.

Declaraţie

Subsemnatul Joghiu Mihai candidat la titlul de licenţiat in Teologie declar ca iucrarea"Familia Creştina si Biserica", pe care o prezint ca lucrare de licenţa, reprezintă in întregime munca mea personala. Deasemenea in afara lucrărilor menţionate in notele de subsol si in

Joghiu Mihai

U

1 Simion Mehedinţi, Creştinismul romanesc, Fundaţia Anastasia, 1995, p. 23.1 Pr. Marin Branişte, Concepţia Sfanţului ioan Gura de Aur despre familie, in Studii Teologice, nr. 1-2/1957, p. 129.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit, p. 183.3 Pr. Gheorghe Paschia, Familia si raporturile dintre membrii ei, in B.O.R., nr. 1-2/1985, p. 100.1 Cateheza VII, Izvoarele Ortodoxie 6, Bucureşti, 1943, p. 1999.2 Părintele Teofil Paraianu, Veniţi de îuati bucurie, Cluj-Napoca, 2001, p. 82.2 Andrei Baron de Saguna, Sibiu, 1909, p. 23.2 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, voi, III, Bucureşti, 1978, p. 179-180.2 idem.3 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 180.2 Ibidem, p. 183.1 Teologia Morala Ortodoxa, pentru Institutele Teologice, voi. II, Bucureşti, 1980, p. 148-149.1 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p, 193-194.2 Prof. Constantin Pavel, Familia preotului, in «Glasul Bisericii», IX, (1960), nr. 1-2, p. 81.