Page

1

Umbre chinezeşti I   

Îi spusese Ma Lan că în prima încăpere a casei se furişase un spirit, motiv pentru care nu mai voia în ruptul capului să păşească în faţa altarului strămoşilor şi să împrospăteze ofrandele. Parcă nu-i venea a crede şi cu toate acestea, tot un spirit se strecurase şi cu ani în urmă când, însărcinată, trebuise să nască în cocina porcilor pentru a nu-i răpi fiul. Se scutură cu groază şi o chemă la ea pe Ma Lan, încercând s-o ademenească, dacă nu cu vorba, cel puţin cu vreo pereche de pantofi din mătase sau vreun pantalon de Nanking. Ma Lan, nu şi nu:

- Nu mă duc, stăpână, nici să mă bateţi! Uite, aici să-mi putrezească oasele dacă mă voi duce în faţa altarului. Am spus domnişorului să nu mai lase noaptea porţile deschise, că ne umplu spiritele curtea, da ’mnealui nici că m-ascultă. Deh, o sclavă netrebnică nu are trecere înaintea conaşului.

- Să taci şi să mergi chiar acum să schimbi rodiile, nucile, mandarinele şi toate dulciurile că le-o fi foame preacinstiţilor străbuni. Nu am ars încă tăbliţa cu numele Stăpânului celui Mare. De bună seamă că-i e foame.

- Am spus! Eu nu merg la altar de-ar fi să-mi daţi şi zece liang de aur. Zhang Bei a auzit astă-noapte zgomote. Tămâia s-a aprins singură! Apoi parcă s-a topit. Nu e nici urmă de cenuşă! Când Zhang Bei s-a dus azi-dimineaţă să verse ţucalul în stradă n-a mai zărit nici urmă de plăcinte sau fructe pe masă. Lumânările mai fumegă şi acum, deşi le-am aprins acum cinci zile. Să nu-mi ziceţi mie pe numele pe care mi l-a dat mama dacă acolo nu-i lucru necurat. Noaptea, mâţele nu mai trec pe acoperişul casei. A văzut şi Guo Liang cum ocolesc Casa Principală şi păşesc cu grijă şi blana zbârlită până în vârful cozii pe acoperişul zidului vecinilor şi apoi se tot duc în uliţă, cale ocolită de trei case.

Doamna Qin o ascultă cu atenţie cum bătea câmpii şi se înspăimânta singură de ceea ce zicea. Nu se dădu însă bătută şi, scoţând din dulapul lăcuit cu roşu şi încrustat cu sidef de scoică tocmai din Râul Perlelor o pereche de pantofi roşii, brodaţi cu fir de mătase verde, în chip de papagal din insula Hai Nan, îi întinse slugii:

- Ţine, Ma Lan.

Ochii servitoarei se rotunjiră şi parcă le crescuse şi pleoape inferioare. Obrajii i se roşiră de plăcere la vederea frumuseţii de pantofi din mâna stăpânei. Îşi privi vârfurile picioarelor minuscule ce-i ieşeau de sub poalele de mătase îmbâcsită de toate sosurile din bucătărie, înghiţi în sec apoi scutură hotărât din cap. Nu-i venea să-şi vândă sufletul pentru o pereche de pantofi.

- Să nu te prind că mai calci pragul casei, stârpitură, o ocărî Doamna Qin cu vădită mânie, dacă nu te duci acum şi schimbi ofrandele cu ce am pus în coşul ăsta! Bătu furioasă din piciorul micuţ, lovi duşumeaua lăcuită apoi, dacă văzu că frumuseţea de pantofi de Hai Nan nu o ispitiseră îndeajuns pe slujnică, o apucă straşnic de cozile împletite ce-i atârnau pe spate şi o trase cu dibăcie de parcă voia a i le smulge din cap, cu tot cu piele.

- Haidem, mergem amândouă. De ne-o vedea împreună s-o speria duhul acela necurat şi fie o pleca (de-ar da Măritul Buddha!), fie şi-o vedea de treaba lui, până i-om veni şi lui de hac!

- Hai, pune mâna pe coş şi ridică-l! Nu eşti mititică!

Luă apoi pantofii, îi încuie în dulapul lăcuit, îşi prinse poalele fustei cu o mână iar cu cealaltă în părul slugii, o mâna de ca şi cum ai mâna bivolul la arat pe câmp.

Page

2

Trecură de Curtea de la Nord, unde Stăpânul cel Mare se stinsese acum nici trei luni, apoi o luară prin galeria ce ducea la biblioteca domnişorului. Acesta dormea dus, legănat de visele de tinereţe şi de aburii alcoolului Crizantemei de Aur.

Nedând drumul cozilor lui Ma Lan şi strunind-o aşa cum ai trage de frâiele calului, Doamna Qin îndepărtă paravanul de hârtie din faţa ferestrei şi strecură o privire iscoditoare şi în acelaşi timp duioasă, în încăpere. Domnişorul dormea îmbrăcat, aşa cum sosise noaptea de la petrecerile în care-l ademeneau prietenii de o vârstă. Cum după Li Fu, Doamna Qin nu mai rămăsese niciodată grea, în pofida tuturor leacurilor prescrise de însuşi marele Călugăr Lao, de la Templul taoist al Căii Eterne, domnişorului nu i se refuzase nimic până la vârsta de şaisprezece primăveri. Şi, cum de-acum era considerat matur şi capabil a intra în rândul oamenilor, Doamna Qin, tot mulţumind Cerului, Pământului şi Marelui Buddha că nu i-l dăduseră duhului la naştere, ci-l „schimbaseră” pe un purcel de lapte, îi îngăduia orice şi-i trecea totul cu vederea. Desigur, morala Marelui Buddha, pe care călugăriţele Xue şi Jia i-o predicau cu mare pioşenie săptămână de săptămână, o îndemna să încerce a-i pune frâu, dar, de viaţa asta să se bucure, măcar cât o trăi ea, de vreme ce în ea venise urmărit de un duh! Uite, povestea asta cu duhul necurat ce îngrozise toate slugile casei, nu era a bună! Totuşi, inima ei de mamă nu putu să nu se bucure atunci când ochii nu-i văzură pe patul din bibliotecă decât făptura fiului şi nu şi a vreunei cântăreţe sau curtezane. Nu, decis lucru. Era vremea să-l însoare. Zâmbi cu mulţumire la gândul ascuns într-un ungher tainic al sufletului. Îi spusese Înţeleptul Stareţ Lao, cititor în stele şi-n forma chipului, că dacă trecea Li Fu de al şaptesprezecelea an de viaţă, era scăpat. Şi atunci călugărul îi spusese că numai de se va fi însurat domnişorul cu Jun Pan a doua, fiica bogătaşului Qiao, avea să fie salvat! De ce tocmai cu sluta aceea de fată, nu putea să înţeleagă. Pesemne că avea să se sperie duhurile de sluţenia ei şi aşa, cu ea alături o viaţă, avea să fie la adăpost. Îi logodiseră încă de la naştere şi tot de atunci mirele nu-şi mai văzuse mireasa. Şi ce mare lucru!? Nici nu-i trebuia mai mult lui Li Fu decât s-o aducă în casă, să-i dea un rând de haine şi onoarea de soţie principală şi apoi ea să se străduiască să ajungă mamă. Poftea la chip frumos? Cine-l oprea să-şi aleagă soţiile secundare după pofta inimii?

Ajunseră la Casa Principală. O împinse pe Ma Lan de la spate să deschidă uşile, apoi trecu înaintea slugii, nedând drumul la cozi, pentru ca aceasta să nu fugă de spaimă şi intrară păşind pragul, amândouă odată.

Nu, hotărât lucru! Tăbliţa cu numele Stăpânului celui Mare era inversată, ofrandele dispăruseră de parcă mână de om le luase şi nu duh. Doamna Qin aprinse beţişoare aromate şi afumă cu ele în cinci direcţii, puse ofrandele pe masă, înaintea altarului strămoşilor, aprinse lumânări noi şi-şi ascuţi privirea în ungherele întunecoase. O adiere răcoroasă îndoi fumul tămâii şi plecă flacăra lumânărilor, dar putea foarte bine să fie şi vântul de afară, ce se stârnise încă de astă-noapte.

- Na, ai văzut? Nu-i nimeni. Slugi netrebnice şi puturoase! Mâncaţi doar pentru a vă face treaba stăpânii! Ma Lan îngenunche şi bătu repetat mătănii înaintea Doamnei Qin:

- Iertaţi, Cinstită Stăpână!, îngăimă Ma Lan.

- Acum hai, înşiră ofrandele şi să mergem înapoi. Să-i spui lui Zhang Bei să-i prepare domnişorului un bol de lapte cald cu unt frecat cu zahăr.

Ma Lan aranjă ofrandele pe masa altarului. Nici nu se închinară bine cele două femei înaintea zeilor casei, că o rafală de vânt trânti uşile traforate ale pavilionului. Doamna Qin se ridică destul de calmă, în timp ce Ma Lan abia mai putea îngăima vreo vorbă. De spaimă, se făcuse albă ca zeiţa Chang Er în miez de noapte.

Page

3

- N-a fost decât vântul Ma Lan, strigă plină de obidă Doamna Qin. Prostuţo! Să aprindem lumânările din nou şi să ieşim. Făcură întocmai. Când să părăsească Pavilionul Strămoşilor o pală de curent le smulse pe cele două femei din pragul încăperii. Viscolul se stârnise şi vălătuci de fulgi le învăluiau pe cele două femei. Doamna Qin şi Ma Lan se grăbiră să intre sub galeria din lemn pictat cu scene din viaţa zeiţei Guan Yin. O porniră prin galerie, spre curţile interioare. Din zori şi până acum, viaţa pierise din curţile reşedinţei. Iarna învăluia palmierii pitici pe care Doamna Qin dădu poruncă să fie acoperiţi cu hârtie cerată. O trimise pe Ma Lan să se schimbe şi să se înfăţişeze cu mâncare caldă dinaintea domnişorului, căci se apropia ora prânzului, se înturnă în iatacul ei, trase draperia şi paravanul din mătase brodată în faţa uşii, ceru unui copil slugă să poruncească la bucătărie apă caldă pentru ceai şi se aşeză pe kan – mobilă rară aici, în provincia din Sud, scoase cele necesare scrisului şi, nemaiaşteptând ajutorul nimănui, se apucă degrabă să scrie Stareţului Lao, să vină el însuşi spre a pune ordine în problema duhului. Deşi era ora prânzului, chemă la ea pe sluga cărturar şi-i ceru să meargă la Familia Qiao, să anunţe că până la sfârşitul anului, Nobila Casă Lu, a cărei primă Doamnă ea era, cerea mâna domnişoarei Jun Pan Qiao a doua, pentru conaşul Li Fu. Aceasta urma să fie întâmpinată în marea poartă principală a Casei Lu de viitorul soţ şi de ea ca viitoare mamă. Clanul Lu pretindea ca mireasa să fie însoţită de toată zestrea de la bun început în timp ce domnişorul Li Fu punea la dispoziţia viitoarei sale soţii principalele apartamente, de la intrarea din strada Templului de Jad precum şi o grădină în strada Leului, unde aceasta îşi putea petrece timpul împreună cu prietenele şi suita sa.

Ma Lan i se înfăţişă cu prânzul pe o tavă de o mie de lacuri, pregăti ceaiul şi i-l servi stăpânei, apoi se retrase, trăgând paravanul înaintea intrării.

Nerespectându-şi siesta, Domna Qin luă ea însăşi o umbrelă mare de pânză cerată şi porni prin curţile interioare spre locuinţele din spatele grădinii, pe care stăpânul casei o construise anume pentru ea, drept mulţumire că-i născuse un fiu şi se porni a face calculele necesare pentru transformarea odăilor dinspre strada Templului de Jad, în apartamentele viitoarei familii Lu. Toată după-amiaza dăduse ordine slugilor ce şi cum să facă. Apoi, schimbându-şi tunica, fusta şi încălţările, o chemă la ea pe Ma Lan să-i reîmpletească părul, îl prinse strâns într-un coc în vârful capului, atârnă doi bujori din aur şi jin tai lan[1], îmbrăcă pe deasupra o robă din catifea căptuşită cu blană de pui de lup şi se înfăţişă înaintea Stăpânului Casei.

- Mărite Stăpâne, umila ta sclavă s-a înfăţişat să-ţi vorbească. Bătu metanie şi nu se ridică până ce acesta nu veni el însuşi să-i ajute. Se lăsă prinsă de braţ, apoi îngenunche pe o pernă din mătase lângă jilţul acestuia şi făcu semn cântăreţelor să părăsească încăperea. Porunci slugii-copil să apropie sobiţa cu jăratic şi comandă ceai proaspăt, prăjituri cu susan şi un vas cu alcool din crizanteme.

- Bunule soţ, începu Doamna Qin, băiatul nostru, Li Fu a ajuns la vârsta când ar fi cazul să intre în rândul oamenilor. Prea-şi face de cap cu lichelele alea masculine ce-şi zic fraţi de cruce şi-l cară după ei în toate cârciumile şi casele de pierzanie. O femeie aşezată, cuminte, l-ar tempera, l-ar aduce cu picioarele pe pământ, l-ar face om la casa lui cum s-ar zice.

Măritul domn Lu asculta cu atenţie. Nu-i făcea nici o plăcere că într-o după-amiază de iarnă, fanteziile poetice, pe care i le inspira natura şi i le întreţineau cele două curtezane ale Mamei Pan, îi fuseseră întrerupte de Doamna Qin. Aceasta avea, însă, tot dreptul să-i vorbească şi să aşeze în bună ordine treburile casei. Simţind nemulţumirea din sufletul bărbatului, Doamna Qin turnă în vasele de argint, servi cu ambele mâini ridicând paharul deasupra capului, puse cu două beţigaşe pe o farfurioară de jad din prăjiturile cu susan şi praf de alune şi i le puse înainte.

- Acum şaisprezece toamne, Doamna Sun, cea de a doua soţie a bogătaşului Qiao şi cu noi ne-am înrudit, logodindu-ne copiii. Măritul Stăpân s-a învoit atunci ca domnişoara Jun Pan a doua să devină soţia fiului

Page

4

nostru.

- Da, femeie, însă nu m-am învoit atunci ca ea să fie soţie principală. Nu e prima născută în familie şi nici fiica soţiei dintâi. Pentru Casa noastră este o înjosire.

- Uiţi, Mărite Stăpâne, că bogătaşul Qiao, pentru cinstirea ce i-o facem acum a trimis atunci daruri de preţ şi a promis fiicei sale o zestre însemnată. Cu ce te mulţumeşte onoarea unei întâi născute dintr-o soţie principală, dacă îţi scad avantajele materiale? Adică să nu-ţi convină o moşie pe Capul Broaştei Ţestoase din Lacul Tai, trei livezi de mandarini pitici, legături de rudenie cu eunucii Ling şi Ping Zhao de la Înalta Curte? Şi spune-mi mie, cine din oraşul ăsta mai are zece jonci şi cinci şlepuri pe Marele Canal? Au ai cumva orbul găinilor?

- Deh, ştiu eu, Doamnă? S-or potrivi cei doi? Le vom face horoscopul şi de s-or potrivi, îi luăm unul cu altul. Poate că ai dreptate.

- Şi de nu s-or potrivi întocmai, îl vom ruga pe Înţeleptul Lao să aleagă o zi potrivită până în Anul Nou. E musai să se ia până atunci. E Anul Porcului cel ce vine şi uiţi că la naştere am dat un purcel, drept gaj, Cerului pentru Li Fu.

- Lasă, femeie. Ce-a fost a fost.

Doamna Qin rămase pe gânduri. Omul ăsta al ei nu prea credea în duhuri. Să-i spună istoria din curţile din faţă şi ceea ce-i aduseseră slugile la urechi, ar fi putut trezi alte bănuieli în sufletul Stăpânului. Îi spusese atunci Stareţul Lao că musai pe Jun Pan s-o ia domnişorul de nevastă de va fi voit să trăiască până la adânci bătrâneţi. Cică atunci când se născuse cea de a doua fiică a bogătaşului Qiao, de la a treia soţie secundară, un duh căzut se lipise de spiritul ei. Văzuse atuncea Lao, cum acesta îi stătea lipit de trupuşorul plăpând şi poate tot de asta ieşise şi urâtă, cu nasul lat şi nările prea cârne, cu ochii mici, apropiaţi şi uşor zbanghii. O îndemnase în chip ascuns pe Doamna Qin să-i logodească atunci degrabă, pe cei doi, iar aceasta, după ce răsplătise osteneala taoistului, ceru numaidecât mâna copilei, sub pretextul că cei doi prunci se plăceau la joc şi-şi zâmbeau unul altuia. Familia Qiao primise vestea cu vădită bucurie, mai ales că vedeau deja în Jun Pan fie o viitoare femeie singură, fie o slujitoare a lui Buddha, în vreun templu de prin împrejurimi. Dar, vorba ceea, slut să fii, noroc să ai!

- Şi-apoi, bărbate, nu uita că o soră a măritului bogătaş e soţia secundară a măritului mandarin Ding, stăpânul provinciei noastre, iar sora a treia a celei de a patra stăpâne Qiao e favorita Fiului Cerului.

- Fie, se învoi stăpânul casei, înduioşat mai degrabă de posibilele legături pe care le întrevedea din această însoţire. Ne vom pregăti aşadar de cununie. Las totul pe seama ta şi vezi de nu te zgârci înaintea banilor. Un singur fiu am ce trebuie să ducă numele şi clanul mai departe. La rându-mi, voi face invitaţiile către mai marii urbei.

Doamna Qin mai turnă cu mâna sa o cupă de licoare galbenă şi parfumată şi o întinse cu respect stăpânului, în semn de mulţumire. Turnă apoi ceai şi i-l oferi cu aceleaşi mâini delicate ridicând şăgalnic din sprâncenele fin pictate cu pensula şi arcuite în semn de viaţă lungă. Stăpânul Lu primi ceaiul din mâinile soţiei principale. O amintire de tinereţe i se aprinse scurt în lucirile ochilor. Mâinile albe ale femeii din faţa sa se dovediseră adesea dibace în multe arte, de la atinsul corzilor pipei şi până la cele ale sufletului. Doamna Qin bătu metanie înaintea stăpânului său, îi aruncă din colţul ochilor o privire greu de refuzat, lăsă căpşorul delicat pe un umăr şi-l trase uşor după ea, la fereastră. Din negrul nopţii cădeau fulgi groşi şi acopereau „pădurea de bambuşi”.

Page

5

Palmierii din cea de a treia curte se încărcaseră deja de zăpadă.

- Ia te uită, Stăpâne, până şi cerul binecuvântează această unire.

Luă braţele stăpânului casei, le trecu în jurul umerilor ei şi frisonă galeş, strângându-se la pieptul său. Se cuibări mai aproape, ca îngrozită de viscolul de afară şi când socoti că stârnise dorinţa bărbatului, se furişă din strânsoarea acestuia.

- La al doilea geng din noapte, trag nădejdea că pe kan-ul din iatacul meu îi va fi mult mai cald stăpânului decât în Pavilionul Admirării Zăpezilor Cernute. Ieşi apoi cu paşi mărunţi şi repezi din pavilion, trăgând după ea pe cele două cântăreţe, ce aşteptaseră tăcute înaintea uşii. Răsplăti pe cea mai în vârstă cu un liang de aur alb, iar pe ea mai tânără o luă la ea în iatac, să-i ţină de urât.

Ma Lan o aştepta în galerie cu un lampion aprins în vârful prăjinii şi odată intrate în camerele sale, cele trei femei văzură pe patul încălzit o făptură diformă, zgârcită, cu o bonetă neagră pe cap acoperind un păr lung, strâns într-un nod pe ceafă. Bucuroasă nevoie mare, Doamna Qin recunoscu în umila făptură, ce se închircea pe patul cald, pe Stareţul Lao.

- Ia, degrabă, mergi de pregăteşte camera de oaspeţi şi fă focul, spuse stăpâna lui Ma Lan.

- Bună şi onorabilă doamnă, grăi stareţul, aici, la casele Domniilor Voastre, nu-i lucru de şagă. De când am venit, am cercetat Casa Principală. Aveţi dreptate, un duh necurat şi-a găsit sălaşul acolo. Ofrandele ce le-aţi pus dimineaţă, au fost maculate. După felul cum se prezintă ceea ce aţi adus jertfă înaintea strămoşilor, aş zice că-i duhul unui porc. S-a înfruptat din tot ce aţi pus pe masă! Nu a rămas nimic, nici cenuşă, nici muc de lumânare, nici ceară arsă. Muşcă cu furie din tot ce-i stă înainte.

- Mi-era mie teamă! Înţeleptule Lao, i se adresă femeia, ţi-aduci aminte când l-am născut pe Li Fu, că am păcălit spiritul rătăcitor şi i-am dat din cocină un pui al scroafei noastre?

- Aşa-i, Mărită Doamnă. E duhul scroafei ce vine să ceară dreptate. Intrăm în anul Porcului de Pământ. O jertfă cere jertfă. Voi cerceta în stele şi dacă va fi vreo scăpare, vă voi spune.

- Dar, o căsătorie, aşa cum aţi prezis acum şaptesprezece ani? Cu Jun Pan cea însemnată de duhul pocit?

Taoistul privi chipul curat al Doamnei Qin, ceru apoi îngăduinţa să vadă pe Li Fu, însă acesta plecase de mult la casele plăcerilor ieftine.

- Prea-şi trăieşte fiecare bucurie, se tângui Doamna Qin.

„Presimte sfârşitul”, gândi taoistul, apoi cu voce tare:

- Permiteţi ca împreună cu un ucenic să mergem să lucrăm în astă noapte şi să îngrădim casa principală. O slugă să cheme degrabă pe domnişor. Până după cununie, acesta să nu mai părăsească iatacul său sub nici o formă. La o adică, de se opune, vă las praful de adormit „pentru o mie de vieţi”, pe care i-l veţi strecura cu dibăcie în mâncare.

- Dar nunta, Prea Înalte, cum s-o facem în iatacul său? Mirele întâmpină mireasa. Aşa e obiceiul!

Page

6

- Mireasa va fi întâmpinată de viitorii părinţi şi dusă înaintea mirelui. În fond, nu se iau doar cei doi, ci se unesc două familii.

- Aşa vom face, cucernice stareţ.

- În noaptea aceasta şi mâine noapte să nu pătrundă nimeni pe Poarta de Sud. Daţi poruncă să se zăvorască intrarea şi cale de două curţi să nu păşească nimeni cu orice treabă va afla în partea Casei Principale. Stăpânul şi Stăpâna cea Mare, mâine dimineaţă, vor aduce jertfă Cerului şi Pământului în paraclisul de iarnă. Porunciţi slugilor să ducă cele trebuitoare ritualului în Casa Principală: cretă, lampioane, tămâie, ulei de focă, bani şi haine pentru morţi, lumânări, iar în odaia noastră să fie apă, un hârdău, foc şi mâncare de post.

Doamna Qin zori slugile să îndeplinească poruncile stareţului. Pregăti o băutură caldă în care dizolvă câteva picături de „veninul dragonului” şi-l aşteptă ea însăşi la intrare pe fiul său. Acesta fu adus de slugi aproape legat şi, neînţelegând ce se întâmplă, dar văzând chipul încruntat şi de neînduplecat al mamei, înţelese că trebuia să se supună fără cârtire. Îşi dădea seama, căci aburii alcoolului încă nu-i luaseră minţile, că pesemne prea se întrecuse cu gluma. Îngenunche înaintea mamei şi stăpânei casei, bătu mătanie de iertare şi îndeplini pe negândite porunca părintească de a goli cupa cu licoarea caldă. Se prăbuşi apoi la picioarele mamă-si, care porunci slugilor să-l ducă în iatacul său şi să zăvorască uşile şi ferestrele până la noi porunci de la stareţ. Oftând, femeia se retrase în apartamentele sale, rugând-o pe copila cântăreaţă să-i domolească neliniştile şi să-i aline zbuciumul trupului. Îndemânatecă, fata-i turnă ceai proaspăt, înteţi focul sub kan apoi îi întinse cu amândouă mâinile ceaşca. Merse tiptil la uşă şi ceru slugii să aducă cina şi cu mâini sigure îşi servi stăpâna de o noapte, dându-i să mănânce chiar ea. Luă pipa, se aşeză pe un colţ al kan-ului şi începu să cânte cu glas copilăros o melodie din Sud. Doamna Qin se mai liniştise. Porunci lui Ma Lan să-i pregătească baia în odaia alăturată şi cântăreţei să se ospăteze. Îşi desfăcu feşele, se dezbrăcă până la cămaşa lungă din mătase purpurie şi-i ceru slugii s-o ajute să se spele. Îşi îmbăie trupul în apa cu miresme de eucalipt, îl pudră apoi din abundenţă cu praf de perle, porunci sclavei să-i lege picioarele în feşe curate, îmbrăcă o haină de noapte din mătase matlasată, îşi sulemeni ademenitor chipul şi ceru lui Ma Lan să lumineze calea Stăpânului în colţul galeriei cu un lampion din hârtie pictată.

Ceru cântăreţei să aprindă lampa cu glob de porţelan încrustat şi-i arătă de unde să ia cutiile cu ceai şi plante exotice. Făcu patul cu mâna ei, puse perne de jur-împrejurul kan-ului, tămâie cu dibăcie aşternutul şi-i ceru cântăreţei să rămână peste noapte. Aceasta îşi lepădă roba de mătase verzuie şi rămase într-o tunică albastră şi pantalon stacojiu. Doamna Qin o invită pe kan, lângă ea, şi-l aşteptară pe bărbat.

La al doilea geng din noapte, stăpânul Lu păşi în iatacul primei soţii şi fu plăcut ipresionat să vadă că i se pregătise o surpriză. Înainte de a-l primi în pat, cele două femei îi aduseră la cunoştinţă de ritualul de noapte şi de cel de a doua zi. Doamna Qin pregăti ceai proaspăt ea însăşi, cântăreaţa îl desfătă cu poeme din Sud, apoi îi servi pe cei doi cu rodii şi li qi parfumate. Stinse lămpile din odaie şi la lumina jarului de sub kan se drăgostiră toţi trei într-o mută hârjoană, închipuind dansul cocorului înaripat, Doamna Qin oferind soţului ei bobocii copilăriei cântăreţei...

[1] Jin tai lan = email, tehnica numită cloisonné

Page

7

Umbre chinezeşti II Nu se împăca cu gândul de a o părăsi pe Suky şi pace!

Suky venea din Kuantung. Şi cum femeile din Sud erau renumite pentru „răutatea”, viclenia, posesivitatea şi uneori chiar şi cupiditatea lor – deh, aşa le era felul de la Măritul Fo, de când le crease şi le exilase în partea de Miazăzi a Imperiului Florii de Mijloc – bătrânul He jurase să-şi dezmoştenească întâiul născut, dacă de la bun început nu punea capăt pasiunii pentru acea fătucă, din chiar capitala provinciei piraţilor.

Tânărul moştenitor He, pe numele său Shuai, (glumea adesea pe seama numelui dat la naştere – He Shui – „băutor de apă”... când el era vestit în tot campusul universităţii pentru rezistenţa sa la băuturile de foc ale Occidentului...), mergea alene pe strada principală din vechiul cartier al oraşului cu temple, pagode şi prăvălii înghesuite una într-alta, tot chibzuind cum să facă să împace şi varza şi capra...

Înţelegea, vezi bine, nemulţumirea părintelui său care, ca orice tată, îi dorea numai binele, însă nu ştia cum s-o întoarcă nici cu Suky, care, deja a patra „logodnică”, se dovedea cea mai înţelegătoare cu felul său de a fi, impulsiv şi uneori chiar violent.

Pentru el, aşa cum vedea lucrurile în acel ceas al zilei, nu mai încăpea nici o îndoială că Suky avea să fie viitoarea Doamnă He şi căuta mijlocul de a-l face pe bătrânul tată să înţeleagă şi el acest lucru.

Se apropia ceea ce locuitorii din Ţara de Aur şi Frumuseţi Neasemuite numeau Crăciunul. În fond şi la urma urmei, nimic deosebit de Sărbătoarea Primăverii. Unul şi acelaşi lucru, cu altă faţă.

Din prăvălie în prăvălie se agăţau ghirlande multicolore, închipuind capul bărbos, (ceva nemaivăzut şi chiar de mirare şi batjocură în rândul rasei galbene), al lui Santa Claus. Brăduţi viu coloraţi şi împodobiţi cu sclipici se intercalau cu sănii trase de reni şi chipuri de copii fericiţi, în şiraguri strălucitoare ce se întindeau pe deasupra streşinilor.

Îi cumpărase lui Suky un imens buchet de trandafiri, deh, după modă Ţării de Aur şi cum gândea că nu va fi suficient pentru a o impresiona cu ocazia Crăciunului, căuta acum din priviri, prin vitrinele prăvăliilor, un „nu ştiu ce” nu prea scump, desigur, căci marea surpriză pe care avea să i-o facă, deja calculase că-l va costa mai bine de trei sute de yuani.

Trei sute de yuani! Tot ce-i dăduse taică-său pe o lună când plecase din Xiang Xi acum mai bine de trei zile.

Într-o piaţetă de pe malul Marelui Canal, ce se deschide în faţa unei grădini tradiţionale, construite în jurul vechiului templu de la poalele colinei, nişte vârstnici zgribuliţi de frig, dansând de pe un picior pe altul pentru a nu îngheţa şi aşteptând cu nerăbdare magica oră a prânzului, expuneau pe pavajul murdar, acoperit cu hârtie de ziar, obiecte vechi, de prin casă, cu gândul de a-i îmbia pe vizitatorii din Ţara de Aur, cei cu bani mulţi, să le cumpere.

Ceainice din ceramică neagră, măiestrit meşteşugite şi împodobite cu flori de cireş sau de prun pitic, ceasuri de buzunar, brichete cu cremene, mănuşi de doi yuani perechea şi tot felul de alte marafeturi îţi atrăgeau privirea. He Shuai se aplecă. Aici era rost de a-i găsi ceva lui Suky. Vreo bijuterie veche, ceva pentru care s-ar fi putut chiar tocmi şi i-ar mai fi rămas şi bani. Apoi, hotelul în care plănuia să petreacă scurta vacanţă de Crăciun cu Suky nu era chiar departe. Ar fi putut veni împreună, pentru ca ea să-şi aleagă vreun flecuşteţ, pe care mai apoi el să-l negocieze chiar în faţa ei, să-i dovedească ce bun negustor era şi mai apoi să-i toarcă dulce la ureche ce afacere bună făcuse dând o nimica toată pe un lucru atât de valoros.

Page

8

Un obiect rotund, să fi zis că-i pentru bomboane, zaharicale sau alte asemenea lucruri, îi atrase atenţia. Mare cât palma, cu un capac împodobit cu o montură din argint pe care timpul nemilos îşi lăsase o prea vizibilă amprentă, vasul părea mai degrabă a fi o zaharniţă. Negustorul ambulant, bucuros de muşteriu, îl îmbie, îi prezentă marfa.

- Optzeci de yuani, tinere domn, nici un bănuţ mai puţin.

- Optzeci, strigă uimit He Shuai, dar asta-i o avere?! E prânzul şi cina mea pe zece zile, dacă vreau să mănânc ca un mandarin.

- Da’ nu vezi ce marfă-ţi dau? Au ai orbul găinilor?, se ţinu tare negustorul. Mai vezi în ziua de azi aşa porţelan fin şi aşa fineţe de filigran de argint. Să-mi spui tu, domnişorule, unde ai mai văzut asemeneaa minunăţie şi la aşa preţ de nimic şi apoi ţi-oi da-o pe cât a vrea inima dumitale.

- Înţeleptule, îl măguli He Shuai, cu astfel de vechitură vrei să mă îmbii să scot atâţia bani din buzunar?

- Apoi, de nu-ţi place şi zici că-i veche, dă-o încoa’ şi caută-ţi de drum! Da vorba aia, tot ce-i vechi e de valoare! Mai ieftin nu o las. Voiai s-o iei pentru o fată, îl zgândări abil vânzătorul. He Shuai încuviinţă.

- Da’ ştii măcar ce e? Ia-n te uită înăuntru.

He Shuai deschise obiectul. Partea de sub capac era prea întinsă pentru a ţine în ea zaharicale. He Shuai rămase în cumpănă. Ce putea fi oare? Nu mai văzuse niciodată aşa ceva. Iar ornamentul de deasupra, atât de fin meşteşugit în argint, îi lua ochii. Florile viu colorate, ce-şi estompaseră nuanţele în umbra timpului, împodobeau capacul şi creşteau în frunzele filigranului. Lujeri proaspeţi şi fragezi se iveau din partea inferioară şi de ei artistul agăţase boboci de floarea pasiunii. Tinere fete cu rochii lungi şi mâneci largi râdeau şăgalnic în spatele evantaielor, înălţându-şi coafurile sofisticate de deasupra florilor. Negustorul îi înlătură capacul.

- E un vas pentru roşul de obraz sau pudra fină de orez pe care doamnele le foloseau în vechime. He Shuai se înroşi până în vârful urechilor. Înlăuntrul pudrierei era pictat un cuplu stând în poziţia yin-yang, ea privind lasciv în zare, el, exhibând o sexualitate exacerbată, iubind-o pe fată cu foc. Tot patosul dragostei lor se revărsa în imaginea bărbăţiei sale, lucru ce-l făcu pe muşteriul de ocazie să zâmbească cu subînţeles. Întoarse capacul şi în interiorul lui văzu acelaşi cuplu, de data asta în dificila postură a Lotusului Pur. Meşterul anonim se dovedise un expert în miniatura erotică. Şarpele dragostei cu care se împăuna personajul masculin stârnea invidia oricărui bărbat şi ivea dorinţi nici măcar gândite de orice eventuală parteneră, ce i-ar fi împărtăşit fanteziile vieţii. Convins că pudriera merita acum, că-i descoperise misterul, mult mai mult decât preţul negustorului ambulant, He Shuai scoase o bancnotă cu chipul lui Mao, plăti şi mai încercă să-şi tragă zece yuani, scuzându-se cu faptul că era student. Negustorul se înduplecă, bucuros că nu îngheţase degeaba o dimineaţă întreagă.

Se tocmi cu un şofer să-l ducă „ca vântul şi ca gândul” în campus şi odată ajuns în dormitorul pe care-l împărţea cu încă trei colegi, dosi bine pudriera de privirile nepoftite. Căută pe la papetăria colegiului un ambalaj pe măsură şi într-un suflet merse la întâlnirea cu Suky. Îi ardea inima căci n-o mai văzuse de dimineaţă. Urla de bucurie, uimindu-i pe cei din jur, căci Suky azi catadicsise să-i vorbească după zece zile încheiate. Parcă le marcase în calendar, şi-n tot acest timp tânăra femeie nu-i spusese un cuvânt. Făcuse toate scenele posibile, pe care orice îndrăgostit i le face iubitei. Ea, nu şi nu! Şi când se gândea că totul plecase de la faptul că fostul ei prieten o sunase la telefon, iar ea avusese curajul să-i vorbească în chiar prezenţa lui!... De ciudă şi parcă pentru a-i cerşi mila, lovise cu pumnul în perete. Se mira şi el cum de nu-şi rupsese

Page

9

metacarpienele şi cum de scăpase doar cu vreo două julituri, e drept, destul de urâte. I se plesnise pielea atât de adânc încât de zece zile abia dacă prinsese o pojghiuţă. Iar Suky, nemernica, nici măcar nu catadicsea să-i panseze rănile, nici ale trupului şi cu atât mai puţin ale sufletului. Se închisese într-o muţenie adâncă şi nici la telefon nu-i răspundea. Şi să nu-i dea dreptate bătrânului He?

Azi era în al nouălea cer. De aceea şi luase decizia, desigur, nechibzuită după părerea colegilor, de a-i mulţumi lui Suky pentru mărinimia de a-i adresa câteva vorbe, cu o vacanţă în oraş cu ocazia sărbătorii „de import”.

În dorinţa lui imaginară, urma s-o invite pe aceasta şi la un restaurant de lux, apoi când s-ar fi întors acasă, camera de hotel urma să fie deja încălzită...

Îl rugă pe şofer să aştepte, urcă la el în cameră, înşfăcă buchetul de trandafiri, pudriera, pe care o împachetă cât putu mai elegant şi zbură la căminul fetelor.

Suky îl aştepta deja în poartă. O invită în maşină, deschizându-i uşa din afară, politicos, apoi închizând-o şi având permanent grijă ca aceasta să se simtă cât mai confortabil. Îi sprijini capul de o pernuţă, apoi de umerii lui osoşi. Era în al nouălea cer de fericire! Ajunşi în camera încălzită de la hotel, He Shuai i se înfăţişă lui Suky cu buchetul de trandafiri şi cu o cutiuţă cu fundă strălucitoare. Ochii negri ai acesteia se umplură de o bucurie ce trezi sublime plăceri pe chipul lui He Shuai. Prepară el însuşi un ceai tare, îl turnă în ceşti minuscule, îl întinse cu amândouă mâinile lui Suky în semn de mare preţuire, apoi, după ce aceasta îşi umezi buzele roşii şi cărnose pe marginea ceştii, o îmbie să-şi deschidă cadoul. Suky îl sună mai întâi la ureche, zâmbi şăgalnic, îl desfăcu şi privi cu mirare la obiectul din cutie. S-ar fi aşteptat la vreo bijuterie, nicidecum la vreo vechitură. Dezamăgire!

- Şi chiar nu-ţi place?, se tângui He Shuai.

- La ce să-l folosesc? E un vas de farduri. Avea şi mama mare unul, dar l-a vândut unui negustor din Nord pentru o măsură de orez. Mureau de foame, săracii, la vremea aceea!

He Shuai o luă pe după umeri şi o îmbie mai departe.

- Hai, fi bună şi deschide-l! Fă-mi măcar azi pe plac.

- Bine, hotărî Suky. Aşa o să fac. Se lungi pe pat în faţa lui He Shuai, îl privi adânc în ochi, râse scurt şi deschise vasul. Imaginea din interior o amuţi. Ridicând capacul văzuse mai întâi Lotusul Pur. He Shuai îi acoperi ochii cu mâna ...

Un abur cald îi susură cuvinte dulci la ureche şi ea, Su Ke, nici nu visase vreodată la bucurie mai mare...

Page

10

Umbre chinezeşti VI  

În acea dimineaţă cu aburi sălbateci ce se ridicau de pe măgura din apropierea Lacului Tai, Professeur Lu nu părea să aibă prea mult chef de viaţă. Avusese o noapte dificilă, cu un somn subţire, tulburat de scâncetele reumatice ale lui Bobie, căţeluşa-i credincioasă, pe care cu nouă ani în urmă o primise în dar de ziua lui de la cei doi feciori, când împlinise două „secole” de viaţă.

Născut în Anul Câinelui, când se zorea al cincilea ciclu zodiacal şi Câinele de Lemn îşi intra de acum în atribuţii, Wei Lu şi Zhang Lu, feciorii săi, împreună cu frumuşica Doamnă Deng se gândiseră că cel mai nimerit cadou ar fi fost pentru „Stăpânul casei”, un autentic căţel-dragon miniatural, şi pentru ca legăturile afective să se stabilească cu şi mai mare rapiditate între sărbătorit şi darul său, aleseseră o căţeluşă de numai două luni, un boţ de blană pufoasă, cârlionţată, cu două perle negre jucându-i ager sub bretonul auriu, trădând o personalitate capricioasă.

Bucuria pricinuită de acest inedit cadou fu, însă, de scurtă durată. Nu numai că de acum înainte avea să i se pună pe vecie pecetea unui burghez irecuperabil de societatea proletar egalitaristă, dar cineva trebuia să poarte grija „dihaniei miniaturale”, cum o alintau feciorii săi. Bobbie, de cum intuise că de acum avea „stăpân”, îşi intră în drepturile de „protégée” cu o nonşalanţă demnă de femelele oricărei specii, luând încetul cu încetul în primire teritoriul apartamentului, apoi al parcului din jurul vilei, în patul stăpânului, locul stăpânei, (pe care, fiind de acelaşi sex cu ea, o ignora cu stoicism, întorcându-i o coadă maiestuoasă şi un dispreţ ţâfnos), încercând să se impună cu aceeaşi graţie aristocratică pe care o dispreţuia o întreagă societate la vedere şi-n apele căreia se scălda de când mitica broască ţestoasă o lăsase pe lume.

Mama Deng, la rându-i, descoperi avantaje nebănuite în prezenţa căţeluşei dragon. Nu numai că toată afecţiunea soţului său se îndrepta de acum către un biet animal, scutind-o de eventuala luptă cu vreo femelă a speciei umane. Dar cum legile Chinei moderne nu prea permiteau luxul unui animal de companie, considerând atitudinea ca preamăritoare a unui trecut abject, sofisticat şi nefolositor maselor populare, Professeur Lu era de acum înainte nevoit a-i purta grija darului său aşa cum poate nu i-ar fi purtat-o unui nepot, fiindcă, deşi la rându-i născută în acelaşi an al Câinelui ca şi soţul ei, Doamna Deng îşi impusese punctul de vedere, încă din prima zi când această achiziţie le trecuse pragul:

- Să nu cumva să vă aşteptaţi să-i port de grijă în vreun fel, spusese ea bărbaţilor casei, mângâind tandru şi cu depline subînţelesuri coada satârului cu care tocmai tocase nişte fuşi de ceapă verde.

Înţeleseseră atunci cu toţii că „mama” nu avea să se atingă e animalul-totem în veci! Poate în cazuri extreme, când toată lumea ar fi lipsit de acasă. Şi atunci, însă, Doamna Deng, adevărată fiică de proletcultist, angaja serviciile vreunei studente de a soţului său, pe care o lăsa nu numai cu grija lui Bobie pe cap, ci cu toate celelalte îndatoriri ale bunei rânduieli a locuinţei.

Dar, cel mai adesea, în toţi aceşti nouă ani de când le intrase în familie, Bobie se dovedise un pretext minunat ca Doamna Deng să-şi lase soţul să aibă grija „favoritei” şi domnia să să plece în vilegiaturi de câte două, trei luni, pe la rude şi prieteni. De nouă ani, Professeur Lu nu-şi mai petrecuse vacanţele niciunde, purtându-i grija cum nu porţi nici unui copil, căţeluşei-dragon Bobie, ferind-o de toţi masculii speciei canine din împrejurimi. Nu din gelozie sau dragoste prost înţeleasă, ci… Dacă, vezi doamne, Bobie ar fi gustat din plăcerile dragostei, nu i-ar fi acordat mai puţină atenţie, devoţiune şi afecţiune lui, stăpânului, ci l-ar fi obligat să rezolve cât mai onorabil problema „fructelor” dragostei sale. Cum, în viaţa lui, Professeur Lu nu omorâse decât crevetele, pe care le arunca de vii în wok-ul de pe plită, n-ar fi avut inima să înece căţeluşii proaspăt fătaţi ai favoritei sale prietene. Şi apoi, nici nu era sigur că aceasta l-ar fi iertat vreodată pentru asemenea cruzime. Să-i fi păstrat,

Page

11

era o extravaganţă mult prea ieşită din comun. Şi cum spirit comercial nu avea nici cât negru sub unghie, deşi era fiu de negustor, nu s-ar fi putut debarasa de ei onorabil. Singura soluţie era s-o transforme pe Bobie într-o eternă domnişoară bătrână, având grijă de câte ori se plimbau amândoi, ca nici un dulău să nu atingă nici măcar cu simţul văzului de căţeluşa sa. Ar fi fost mult mai facil dacă, în urmă cu nouă ani, fiii săi ar fi avut inspiraţia bună de a-l cadorisi cu un căţel. Dar Doamna Deng insistase anume ca Bobie să fie „domnişoară”. Ştia ea, vezi bine, de ce…

Şi-n acea dimineaţă Professeur Lu îşi urmă ritualul adoptat cu nouă ani înainte. Urcă împreună cu Bobie pe terasa casei şi stropiră amândoi florile ce se desfătau vesele în lumina blândă a soarelui. Professeur Lu admiră pâclele în formă de dragon kui, ce se metamorfozau deasupra măgurei din zare şi după ce se asigură că Bobie isprăvise la rându-i cu udatul florilor, coborâră să ia micul dejun împreună cu Doamna Deng. Aceasta deja fiersese con ji-ul şi înşirase pe masă numai bunătăţi: tofu marinat cu ardei iute şi susan, mazăre lată sotată cu usturoi, costiţe de purcel de lapte lăcuite în sos de soia, ouă de „două mii de ani”, măsline de Kuantung, răzuite şi murate în ulei de susan, prăjiturele cu praf de alună în lapte de nucă de cocos, ouă de prepeliţă fierte în aromă de anason stelat.

Priveliştea măsuţei încărcate îi mai îndepărta aerul sumbru cu care se trezise şi care nu-i dispăruse în urma vizitei făcute florilor. Ce păcat, însă, că nu se putea înfrupta pe săturate din toate bunătăţile. Blestemata asta de boală îl schimonosise în aşa hal! Slăbise şi arăta ca o curmală trasă, stafidită, încât ori de câte ori îl vedea, cu toată mila, Doamna Deng tot nu se putea abţine să nu-i arunce în faţă că mai are puţin şi se ia la întrecere cu duhurile ce bântuiau cimitirul satului de pe vârful măgurei.

Râdea mânzeşte la remarca soaţei sale, dar de fiecare dată când îşi bărbierea cele câteva fire ce începeau să-i albească, îşi privea chipul în oglindă din toate unghiurile şi tot nu găsea rotunjimile tinereţii, buzele pline, cărnoase şi senzuale sau obrajii netezi cu pomeţii fini, deasupra cărora străluceau ochii de antracit cu scânteieri de jar, ce incitaseră atâtea franţuzoaice să-l împungă în spinare, în studenţie, cu sânii lor bombaţi şi obraznici.

În hol văzuse de cu seară valiza Doamnei Deng, dar nu îndrăznise a o întreba ce căuta acolo. Văzându-i faţa toată numai zâmbet şi masa atât de îmbelşugată, înţelesese, fără a mai fi nevoie de vreo explicaţie, că aceasta urma iar să plece de una singură. Oftă scurt şi încercă din răsputeri să-şi transforme icnetul într-un căscat nonşalant, mimând că nu observase bagajul, de ca şi cum nimic nu avea să se întâmple.

Se aşeză la masă şi gustă din toate câte o fărâmă, având grijă de Bobie cu o tandreţe ce-l caracteriza numai atunci când menajul îl necăjea din cale-afară, fenomen ce nu-i scăpă Doamnei Deng, dar nu găsi de cuviinţă să-l îmbuneze în nici un fel. Îi anunţă sec, de parcă i-ar fi zis că nu mai aveau ouă sau alte provizii în casă, că avea să-şi petreacă următoarele trei săptămâni în Dai Guo, împreună cu nişte amice, cu care hotărâseră să-şi „mute” campionatul de poker chinezesc „mai la Sud”, pe cât posibil în vreun cazinou.

- Numai că dacă pierzi, o anunţă pe Doamna Deng pe un ton la fel de sec şi cu o voce mai liniştită decât calmul plat al mării înainte de furtună, să nu te aştepţi să-ţi plătesc vreo datorie sau să te aduc acasă tocmai din Thailanda. Şi nu mai scoase nici o altă vorbă, până ce se îmbrăcă şi părăsi locuinţa, ducându-se la cursuri.

Nu era greu ce preda. De fapt, într-un fel, îi părea bine că nu mai trăgea în jug, chinuindu-şi creierul şi qi-ul vital şi jucând rolul interpretului pentru delegaţiile străine ce veneau în oraş. Gata! Trecuse de mult vremea tinereţii, când tremurase cu nodul în gât că o astfel de muncă presupunea şi alte responsabilităţi… Acum preda facil alfabetul latin şi scrierea şi citirea limbii franceze şi, deşi totul i se părea foarte simplu, nu la fel stăteau lucrurile şi cu studenţii săi, care, după ce optaseră pentru cursul de franceză, declarau cu toată fiinţa lor, că

Page

12

pentru a pronunţa vreo vorbă în ăst grai, era nevoie de două limbi – una în gură şi alta în gât – pentru a putea articula ceva…

Se obişnuise de mult cu gândul că nu avea să-i poată învăţa să vorbească această limbă străină atât de grea, decât dacă, cine ştie, obţinea careva vreo bursă în vreo ţară francofonă şi era nevoit să se străduiască a o vorbi. Însă, de când devenise profesor, nu renunţase niciodată la ideea de a-şi impresiona studentele cu ţinuta sa înaltă, cu aerul său parizian căpătat în tinereţe, când fusese trimis la studii în Franţa.

Le admira discret pe tinerele din faţa sa, privindu-le curios pe deasupra ochelarilor cu lentile groase şi studiindu-le discret trăsăturile, în timp ce trecea printre bănci cu manualul în mână. Serveau şi ochelarii la ceva, fiindcă-şi fixa traiectoria acestora pe textul din carte în timp ce privirile-i avide de tinereţe lunecau pe deasupra copertelor, pe chipurile pline de gingăşie ale studentelor sale. Cum el era perfect convins că nimeni nu-i dibuise micile „plăceri pedagogice”, tot aşa erau perfect conştiente şi elevele sale că, pe cât se vor arăta mai amabile cu… Bobie, cu atât notele la examenul de franceză vor fi mai generoase…

Astfel că seară de seară, când Professeur Lu ieşea la plimbare cu companioana sa favorită şi atât de năzuroasă şi făceau ocolul parcului campusului universitar, mai toate studentele sale, din toţi anii, se întâlneau cu cei doi ca din întâmplare, o alintau pe Bobie până la leşin, stârnind invidia celorlalţi colegi cu apucături burgheze similare, stăpâni ai vreunui patruped canin.

În cercurile academice, de când Li venise la şefia catedrei de limbi străine, era cunoscută rivalitatea dintre acesta şi Professeur Lu, rivalitate ce pornise de la animalele lor de companie. Li, fiu de ţăran, ambiţios, adunase laurii unui doctorat în Ţara de Aur. Odată angajat pe post de şef de catedră, acesta îşi adusese în noua reşedinţă, pusă a dispoziţie de universitate, mama, soţia şi fiul de nouă ani şi, ca totul să fie cât mai aproape de condiţiile de viaţă din Mei Guo[1], îi făcuse cadou feciorului său un căţeluş miniatural, o arătare blănoasă, pufoasă, care, desigur, mai degrabă s-ar fi adaptat la clima rece a Nordului, decât la cea din Sud. Pentru că aleseseră o rasă aşa de dificil de întreţinut în căldurile tropicale ale Sudului, familia lui Li închiriase un taximetru pentru a-l aduce în noua reşedinţă pe norocosul patruped, care căpătă numele englezesc de Sky, o traducere liberă a numelui şefului de catedră, Tian Li.

Desigur, bârfa campusului nu întârzie să apară şi Sky căpătă aşa o dimensiune nobilă datorită călătoriei într-un taxi cu aer condiţionat, încât nu se mai ştia dacă nu cumva ifosul acestei nobleţi nu i se atribuise, de fapt, stăpânului.

Professeur Lu nu găsea nici un motiv de bucurie în prezenţa lui Sky în vecinătatea lui Bobie, fiindcă „potaia” şefului îl obliga la gesturi uneori necugetate şi neplăcute. În circumstanţele normalităţii, desigur, Sky fiind animalul de companie al şefului, Professeur Lu s-ar fi văzut obligat să-i cedeze din curtoazie şi amabilitate, virginitatea lui Bobie, dar date fiind vremurile, se vedea nevoit a o păzi pe Bobie de insistenţele ruşinoase ale lui Sky, lucru ce dăuna imaginii stăpânului în ochii şefului. Astfel că nu exista adunare la care să participe vreunul dintre cei doi profesori ca să nu se aducă vorba de Bobie, cât e de năzuroasă şi ce burghez a fost educată, de mănâncă numai măruntaie proaspete de pui, din vârful beţigaşelor stăpânului şi arareori din intelectualizanta farfurioară marcată cu primele trei litere ale alfabetului latin.

De cealaltă parte nu se putea să nu se audă cât de needucat este Sky, ce apucături de ţărănoi necioplit are, aşa, învârtindu-se mereu în jurul aristocratei Bobie, de parcă era o oaie capie atinsă de morbul gălbezei. Şi faptul că era hrănit numai cu cârnăciori dulci, conservaţi şi lapte, demonstra ce căzătură era Sky şi cât de infantil. Mai apoi mai avea şi o gravă problemă emoţională în comparaţie cu Bobie. Fusese părăsit de stăpânul cel mic, cel pentru care fusese achiziţionat şi devenise un soi de povară pe capul lui Li, care se vedea nevoit să-

Page

13

l ţină într-o cameră veşnic răcorită, cu aer condiţionat şi să-i găsească „stăpân de ocazie”, ori de câte ori pleca în America să-şi viziteze familia. Or, bietul Sky resimţea prin toate firele blănii sale această atitudine ostilă a mediului în care intrase şi-şi crease o alură de arici, înspăimântând-o pe Bobie, „grande dame”, care nu dădea doi bani pe el, întorcându-i, cel mai adesea, spatele…

Desigur, profesorul de semiotică şi logică din campus decodase în toate aceste palavre, o pizmă ascunsă a celor doi şi un grav sentiment de inferioritate al lui Li în faţa lui Lu, datorat nu numai vârstei, ci şi statutului lor social, anterior perioadei colegialităţii într-o instituţie academică.

Fiu de negustor înstărit în Shanghai, Lu fusese selectat de o comisie guvernamentală, la recomandarea profesoarei de franceză, datorită facilităţii sale în pronunţia în această limbă, să plece la studii la Paris. Era perioada de înflorire postbelică a bătrânului continent şi tânărul proletar Lu, în tunică şi şapcă maoistă, asista dimineaţa la cursurile pe care i le ţinea lui şi la alţi câţiva compatrioţi, o franţuzoaică trecută binişor de a doua tinereţe. După-amiaza participau cu toţii la cursuri de cultură şi civilizaţie franceză, după care, invariabil zi de zi, un activist neobosit de la ambasada ţării lor le ţinea prelegeri proletcultiste, ca nu cumva să prindă gustul traiului scârbavnic din vestul continentului european.

Nu-şi explicase niciodată dacă, atunci când stăteau la coadă la cantină, îndrăzneţele franţuzoaice îl îmbrânceau şi-l împungeau cu sânii lor obraznici din dorinţa de a-i vedea reacţia, sau, dacă într-adevăr, ar fi avut vreun simţământ faţă de el. Nu ar fi îndrăznit să se atingă de vreuna, dar tare ar fi vrut să ştie ce anume le mâna la asemenea gesturi pe frumoasele cu nasuri mari, fiindcă sincer, oricâte femei dezbrăcate văzuse până la optsprezece ani, pe surorile lui sau pe cine ştie ce fetişcană de prin delta Yangtze-ului scăldându-se nestingherită, nu observase ca vreuna să fi avut asemenea sâni bombaţi, tari, cu sfârcuri ce-i sfredeleau omoplaţii.

Instructajul la părăsirea Republicii Populare fusese unul cât se poate de convingător în acest sens:

- Tong zi men, le spusese secretarul de partid însărcinat cu propaganda, odată depăşite hotarele milenarei noastre patrii, vă pun în vedere faptul că nu aveţi voie să întreprindeţi nici o activitate sau acţiune cu caracter reprobabil, ce ar aduce vreo atingere imaginii fragile a guvernului nostru revoluţionar, comunist, menit a duce China pe culmile gloriei. În acest sens vă reamintesc că printre alte acţiuni ce ar aduce prejudicii tinerei noastre republici, se numără, în primul rând, orice relaţie interumană între persoane de sex opus ce depăşeşte limitele unei prietenii benefice statului chinez… Astfel, vi se interzice cu desăvârşire să vă atingeţi fizic de vreo persoană de sex opus sau de acelaşi sex, cu atât mai mult să aveţi relaţii intime, fiindcă ţara noastră nu-şi poate permite material şi moral susţinerea bastarzilor în afara graniţelor sale. Iar apoi, o astfel de atitudine, incompatibilă cu statutul de tânăr membru al partidului comunist, nu ar face decât să întărească imaginea internaţională a unei Chine dedicată exclusiv plăcerilor senzoriale.

În particular, şi pe un ton total neoficial, le spusese aşa, cu jumătate de gură, dându-le instrucţiuni practice:

- Tovarăşi, se zice despre noi că alta nu ştim în viaţă, decât să ne regulăm şi să ne împuiem ca iepurii şi că plăcere mai mare pentru noi nu e alta decât fumatul de opiu, regulatul şi băutul ceaiului. Aşadar, dacă vă dă ghes vreo nevoie, vă reamintesc că până a ne da alături femeia, natura ne-a pus la dispoziţie mâna şi autoconsolarea. Vă doresc succes, drum bun, spor la lucru şi să ducem China pe culmi înalte!

I se punea un nod în gât de fiecare dată când franţuzoaicele, care, desigur, auziseră din presa lor libertină şi spurcată de instrucţiunile pe care le primeau ei acasă, îi încercau virtutea şi capacitatea de a se abţine.

Page

14

Apoi cu timpul, văzându-l că-şi ascunde atât de bine trăirile în spatele unei uimiri nedumerite, se hotărî să adopte o altă atitudine. Nu se atinsese de femeie în viaţa lui până acum şi nu putea decât să bănuiască în ce fel stau lucrurile. Astfel că, de câte ori vreuna ori alta, neruşinată într-atât, încât nu numai că-l pungea, dar se şi ştergea de el cu toată fiinţa ei, îi mai şi trântea câte o replică „binevoitoare”, se gândea ce trăiri şi simţăminte deosebite stârnea în lăuntrul fiinţei sale gestul femeilor ăstora, atât de ciudat. Destrăbălatul sărut franţuzesc, pe care-l vedea la orice colţ de stradă sub arcele Turnului Eiffel sau la măsuţele cochete ale cafenelelor pariziene, îi stârnise o oarecare repulsie la început, dar şi o curiozitate ieşită din comun, fiindcă nu-şi putea închipui cum de nu se înecau cei doi de la atâta forfotă a limbilor. Se gândea ce mobilitate trebuie că aveau francezii în acest organ al fonaţiei, dacă după asemenea efort senzual, mai puteau articula blestematele lor de cuvinte, rârâite şi hârşcâite, care pe el îl obligau să se strâmbe într-atât încât colţurile gurii îi ajungeau tocmai la mastoid. Nu şi-ar fi imaginat niciodată ce ar fi putu simţi o limbă întâlnind limba şi dinţii altcuiva. Şi în fond şi la urma urmei, acelaşi lucru îl putea experimenta pe propria-i persoană, pipăind cu vârful limbii arcadele dentare, şi pe dinafară, şi pe dinăuntru, pe sub buze. Apoi îl străfulgeră că de unul singur nu şi-ar fi putu atinge în veci omuşorul şi pesemne că taman pipăirea acestuia produce acel gâdilat dătător de fiori. Studiindu-se cu atenţie în oglindă, observase că limba lui nu avea vârful ascuţit, aşa, precum al franţujilor, ci fin arcuit şi strunjit rotund, iar acest lucru putea foarte bine să-l împiedice să simtă acelaşi lucru, pe care-l simţeau oamenii ăştia atât de diferiţi de el. Poate d-aia nu-i venea uşor să le vorbească limba…

Aşadar, fiecare prânz se transforma într-un moment al zilei nemaipomenit de incitant şi aşteptat cu înfrigurare o noapte întreagă. Nu-l mai treceau fiorii de frică când vreun sfârc îl împungea, ci-şi imagina ce ar fi simţit în acelaşi timp, dacă vârful limbii sale s-ar fi atins de palatul celei care-l sfredelea cu sânii şi, pentru prima dată în viaţă, simţise cum fermoarul de la pantalonii de fetru devine prea strâmt şi dacă nu-l fixa în cheiţă, risca să se desfacă de unul singur.

Chinul acesta, fiindcă de-acum îşi dădea singur seama, tot acest joc nevinovat se transformase într-un supliciu, luă sfârşit printr-o stratagemă la care se gândise neîncetat, timp de câteva nopţi. Nu se mai aşeza la coadă, la cantină, cu tava în mână, decât după ce-şi crea un scut uman din alţi doi compatrioţi sau chiar din doi franţuji. Zică ce-or zice frumoasele franţuzoaice, şi că era „p.d.” şi că abia-i căzuse caşul de la plisc… Decât să stea cu asemenea arsură şi surdă durere între coapse, mai bine să nu ştie de nimic…

Pe de altă parte Li, deşi devenise şef de catedră, având studii mai sofisticate decât el şi un doctorat într-un stat „la modă” – Ţara de Aur – provenea dintr-o familie cu „origini sănătoase”, tatăl fiind cultivator de orez şi mama crescătoare de gâşte. Marşul interminabil al trupelor maoiste le dăduse părinţilor acestuia posibilitatea de a lăsa munca istovitoare a câmpului, de a se califica într-o fabrică, unde micuţul Guicang, printre chei fixe, şaibe, piuliţe, strunguri şi multă mizerie umană, putuse auzi aproape zilnic la radio, o melodie „americană”, pe care începuse a o fredona precum papagalul.

Mult mai târziu, când la rându-i, preluase meşteşugul tatălui şi şurubăia la un strung, cântând şi pronunţând cu o claritate uimitoare versurile cântecului american ce i se imprimase în memorie încă din copilărie, îl auzise secretarul de partid. I se propusese de către conducerea companiei la care lucra să se recalifice. Îl trimiseseră astfel la Xi’An, la facultate, cu hotărârea clară că după ce va fi studiat limba blestemaţilor de americani, se va fi întors la fabrică pe post de interpret. Dar cum, între timp compania dăduse faliment, spionajul tehnologic fiind insuficient pentru autofinanţarea acesteia, Li ajunsese să predea limba Unchiului Sam într-o obscură şcoală de cartier din Xi’An. Noroc că sărăcia îi dăduse ghes să încerce să imigreze în miraculoasa Ţară de Aur.

Ajuns acolo, în Ţara de Aur, îi mai trecu prin minte că ar putea candida pentru o bursă guvernamentală, fiindcă îndeplinea majoritatea condiţiilor. Auzise încă de acasă că guvernul Ţării de Aur era mai interesat a-i şcoli pe

Page

15

galbeni, ca mai apoi să-i retrimită de unde veniseră, decât să-i naturalizeze şi se gândise că s-ar fi putut folosi de declaraţia fermă că nu voia să rămână în State, pentru a-şi desăvârşi studiile. Norocul bine calculat îi surâsese încă de când coborâse din avion. Găzduit în China Town-ul newyorkez, căzuse cu tronc fiicei gazdei, o chinezoaică tinerică, înaltă şi cu o carnaţie plină de rotunjimi, dar care avea cetăţenia Ţării de Aur de două generaţii. Gândi că de s-ar fi căsătorit cu ea, mai că nu era nevoie să-şi termine studiile. Totuşi, tot mai bine era profesor prin vreo universitate din China, decât cel mult şofer de taxi în New York. Îşi fabrică o diplomă de masterat la copiatorul lui Su Wen Wei, din acelaşi China Town şi o dovadă a echivalentelor examene de final de liceu american (în realitate, în China nici nu intrase la liceu…) şi după nici patru ani, atât îl impresionase pe americanul John Robertson, încât îl declarase doctor în literatură engleză, cu o lucrare despre scrierile sino-americane…

Aşa ajunse Li, dintr-un muncitor necalificat, şeful catedrei unde activa Lu, iar gurile rele ale campusului nu puteau să nu vadă diferenţa dintre aparenţă şi esenţă şi să n-o scoată în evidenţa bârfelor.

Lu, însă, trecut binişor de a doua tinereţe, nu avea nici o pretenţie administrativă. Şi atâta vreme cât menţinea o relaţie paşnică, politicoasă, generoasă, avantajoasă cu superiorul său, se considera mai mult decât fericit, mai ales acum că boala asta nemiloasă şi fără vindecare începea să-i curme liniştea bătrâneţilor sale. Dar dacă era vreun strop de pizmă între cei doi, aceasta pleca nu atât de la tinereţile şi obârşia acestora, ci mai degrabă de la admiraţia pe care toate studentele din campus i-o purtau de două ori „centenarului” Lu! Şi asta nu se întâmpla decât tot din cauza acelei origini atât de controversate a celor doi. De câte ori ieşea la plimbare cu Bobie, spre deosebire de şeful său care nu dădea doi bani pe înfăţişarea sa, afişând două picioare subţiri ca două fuoiare de cânepă din pantalonii scurţi à l’américaine, dar Made in China, Professeur Lu, cum pretindea să i se spună, se ferchezuia cum nu se poate mai bine, chiar dacă devenea „batjocura” Doamnei Deng. Nu ieşea niciodată în pantaloni scurţi fără şosete trei sferturi, de cele mai multe ori cu imprimeu ecosez în nuanţele şortului şi cămăşii, fiindcă, zicea el, picioare goale în papuci sau sandale poartă numai „ţărănoii”. Apoi îmbrăca numai haine proaspăt călcate şi pantaloni traşi la dungă, după ce în prealabil se pomăda cu grijă şi-şi peria dinţii mai bine de zece minute.

Astfel ferchezuit, ieşea la plimbare cu preţioasa Bobie, pe care o păzea el precum un câine credincios, şi din cauza căreia nu mai pusese fărâmă de carne de câine în gură, nici măcar când i-o cerea sănătatea…

Trecea plin de demnitate şi afişând o eleganţă demnă, subtilă, vag superioară, îndreptându-se cu Bobie spre lacul de acumulare sau spre grădina tradiţională, având permanent grijă ca nici un dulău să nu adulmece urma năzuroasei partenere.

Adesea se întâlnea cu studentele sale şi se oprea, spre disperarea lui Bobie, la taclale multe şi mărunte, despre verzi şi uscate, având ca subiect vremea, sau cine ştie, chiar nazurile şi tabieturile căţeluşei favorite. În realitate, Professeur Lu nu numai că le admira pe mignonele sale studente, dar regăsea la alt nivel, aceeaşi plăcere de tinereţă, pe care o încercase la Paris. Astfel că oricine l-ar fi privit mai atent, ar fi putut observa cum chipul i se umplea subit de o radiere ciudată, ochii ascunşi şi micşoraţi de lentilele groase se încărcau de luciri stinse, buzele i se întindeau într-un zâmbet subţire şi plin de bunăvoinţă şi întreaga-i făptură căpăta o tainică lumină, pusă, de mulţi care-l vedeau astfel, pe seama reflecţiei razelor solare, cel mai adesea în amurg. Şi părea neobosit în abordarea atât de generoasă şi amabilă a tuturor studentelor care-l salutau, deşi, dacă cineva l-ar fi urmărit cu atenţie, şi-ar fi dat seama că găsea oarece răgaz să-şi tragă sufletul. Atunci când îl salutau studenţii săi însă, acea lumină, ce-i radia chipul din toată fiinţa, pălea brusc, ramele ochelarilor nu-i mai străluceau, răspunsurile deveneau scurte, ursuze, monosilabice fiind oricum. Îi dojenea scurt, fie că nu se îmbrăcaseră corespunzător, fie că părul le era în neorânduială, fie că umblau cu picioarele goale în papuci decupaţi, într-un mod foarte inestetic, lucru ce stârnea şi mai mult admiraţia fetelor pentru persoana sa.

Page

16

Dacă Li ar fi avut aceeaşi preocupare aproape narcisistă pentru propria-i persoană, ar fi avut poate acelaşi succes la studenţi şi s-ar fi bucurat de aceeaşi popularitate printre ei, cât şi printre colegi. Deloc grobian şi cu un suflet sensibil, Li trecea în rândul studentelor şi al colegelor sale, drept un interiorizat, un bărbat lipsit de orice fel de vlagă, despre care se minuna lumea că procrease! Dacă ar fi fost măcar poet sau scriitor, i s-ar fi acordat oarece circumstanţe atenuante, dar, descoperind în personalitatea lui o pasiune anume pentru pălăvrăgeală la o ceaşcă de ceai şi desfătare vizuală, nimeni nu-i purta mai mult decât respectul datorat funcţiei, pe care se mirau cu toţii cum de o ocupa…

În acea după-amiază de început de vară, după ce isprăvise cursurile şi se îndrepta gânditor şi vag melancolic către casă, Professeur Lu avu revelaţia că şi-ar fi trecut mai uşor ultimele trei săptămâni de activitate didactică, dacă s-ar fi apucat, pe lângă grădinărit şi îngrijirea lui Bobie şi de literatură. Cum acest lucru presupunea şi oarece caligrafie, trecu pe la negustorul din colţ şi-şi umplu coşul cu hârtie fină de orez, pensule din păr de veveriţă, tuş solid şi o piatră de cerneală destul de scumpă şi se porni cu un pas ceva mai vioi către vilă.

Doamna Deng plecase imediat după prânz, făcându-şi siesta, pesemne, pe drum, în autocar. Bobie îl întâmpină plină de bucuria triumfătoare de a fi rămas singură cu el, pe deplin stăpână a casei.

- Ko lai, ko lai[2], îi porunci cu un glas având inflexiuni de alint şi mângâindu-i căpşorul creţ. Gata, am rămas iar numai noi doi.

Se descălţă şi-şi puse papucii comozi, cu talpă groasă din păr de cămilă, apoi termină de spălat vasele rămase de la prânz şi micul dejun şi pe care Doamna Deng nu se sinchisise a le curăţa. Şi aşa făcea prea multe în familie, gătind şi organizând totul!... Sorbi apoi un bol cu supă de tăiţei şi se aşeză pe canapeaua din salonul de primire a oaspeţilor cu prietena-i credincioasă alături, intrând într-o odihnă binemeritată de după-amiază. Gândea că, pe undeva, era normal ca Doamna Deng să plece în plimbare de una singură. Pensionară de doi ani, aceasta profita din plin de libertatea celei de a treia vârste şi nu considera că-i plăteşte în vreun fel soţului său pentru epoca în care o lăsase singură cu doi băieţi şi plecase la muncă în străinătate, la cererea nevoilor Partidului. Ar fi putu foarte bine renunţa la meseria de translator, pentru una de funcţionar în vreun birou din Shanghai şi să le fie alături. Nu ştiu ce teamă ascunsă şi mirajul unui venit mai mare îl determinase întotdeauna să o lase cu doi copii într-un apartament strâmt, rece şi murdar şi să plece la capătul lumii, tocmai în Africa, printre sălbatici, pentru a ajuta la eforturile marii Chine de a civiliza Lumea…

Desigur, se bucura de o atenţie deosebită ori de câte ori se termina câte vreun contract şi venea acasă, unde nu petrecea mai mult de două luni, pentru a se depărta iarăşi de familie. Dar dacă Doamna Deng îl bănuia, oarecum pe bună dreptate, de o doză de egoism tipic masculin, acuzându-l în gândurile ei că schimba traiul dificil din China pe luxul de a fi tratat ca un străin într-o altă ţară, neluând în calcul dificultăţile supravieţuirii în zone deşertice, pline de ţânţari, dizenterie, malarie şi câte şi mai câte alte lipsuri, Professeur Lu abia acum se gândea că, pesemne, soţia lui îi răsplătea tihna bătrâneţilor cu moneda lui din tinereţe. Oftă prelung şi o făcu pe Bobie să tresară şi să elibereze la rându-i un oftat canin, ce-i stârnea mila şi se consolă singur, la fel cum o făcuse toată tinereţea sa, căutând în repertoir numerele de telefon ale câtorva dintre studentele sale din anii terminali, pe care intenţiona să le invite la cină.

Vremile se îmblânziseră şi timpul se relaxase oarecum, însă tot n-ar fi avu curajul să meargă mai departe cu bunăvoinţa sa şi să le ofere elevelor sale mai mult decât o cină. În fond şi la urma urmei şi Li şi Zhang, îşi invitau studentele, de fiecare dată altele, fie la casa de ceai din capătul campusului, fie chiar la restaurante în oraş. E drept că nu se auzise nimic despre nici unul, deşi Zhang trecea drept un are Don Juan. Zâmbi, gândindu-se ce ciudat era că se lăsase într-atât influenţat de cultura europeană de import, gândind la

Page

17

un Don Juan, când ar fi putut foarte bine să-l asemene pe Zhang cu un Si Chuan sau cu marele mandarin Xi Men Qing, la fel de mare curtezan şi incorigibili seducători al Regatului Florii de Mijloc.

Era pe punctul de a le apela pe două dintre studentele sale, când i se păru că Bobie deja îi intuise intenţiile şi afişa o alură profund nemulţumită. Dacă făcea gestul de a o „trăda”, trebuia să-şi repare greşeala într-un fel sau altul, aşa că se gândi că n-ar fi fost bucurie mai mare pentru companioana sa credincioasă decât s-o lase a gusta din plăcerile dragostei, cu prima ocazie ce s-ar fi oferit ca vreun mascul al speciei sale să-i adulmece urma…

Ceru cina la restaurantele de la Poarta de Est şi atrase atenţia celui ce prelua comanda, să nu se adauge nici un firişor de zahăr la nici unul din felurile de mâncare alese. Fierse orez proaspăt şi apă pentru ceai, înşiră ceştile pe măsuţa joasă din salon şi puse masa în sufrageria strâmtă, scoţând din dulapurile cu geamuri de sticlă şi traforaj tradiţional, farfurioarele pictate cu semnul shou al vieţii lungi şi paharele europene din sticlă de Murano, pe care le cumpărase cu o groază de bani din ultimul său voiaj de lucru la Veneţia.

Se asigură că studentele sale aveau să răspundă invitaţiei, apoi îşi aşteptă comisionarul cu mâncarea. Era pentru prima dată când îşi invita studentele la masă, fără a fi gătit el însuşi, aşa cum făcea adesea, chiar şi când Doamna Deng era acasă. Voia să-şi impresioneze întotdeauna invitaţii şi mai tot timpul găsea un nou fel de mâncare, ce cu siguranţă nu s-ar fi preparat la locantele din împrejurimi. Ca simplu fapt divers, la festivalul Tuen Ng, pe lângă tradiţionalele prăjituri din orez glutinos, umplute cu nuci, alune, cârnăciori sau codiţe de crevetine, pregătise homar cu tăiţei, goi pe dinăuntru şi sos de stridii şi friptură din carne marinată de mistreţ. Acum, însă, era prea obosit şi de lovitura neaşteptată a voiajului neanunţat al soaţei sale, dar şi de căldura sufocantă. În ultima clipă gândi că mai nimerit ar fi fost, din multe puncte de vedere, mai ales din perspectiva bârfei vecinilor, să ia ceaiul la sfârşitul mesei afară, pe terasa casei, printre ghivecele cu flori. Până atunci avea să răsară şi un colţ de lună şi constelaţiile, dacă cerul era suficient de limpede, ar fi făcut subiectul unei discuţii foarte incitante…

La ora stabilită, Professeur Lu îşi întâmpină musafirele, care nu veniră cu mâna goală, ci aduseră fiecare câte ceva pentru gazde, un pliculeţ cu mâncare americană „for dogs” pentru Bobie şi un pachet de ceai pentru familia Lu. Studentele nu fură deloc uimite că stăpâna casei lipsea. Erau obişnuite cu astfel de situaţii şi înţeleseră că invitaţia nu era altceva decât un pretext pentru a-i ţine de urât profesorului lor.

Cât serviră ceaiul cu aperitive (nuci, fistic, alune de pământ), Bobie nu le dădu, celor două rivale de moment, prea mare atenţie, mulţumindu-se să le afişeze spatele său maiestuos şi să ofteze din când în când. Dacă n-ar fi fost stăpânul său, care să le remarce studentelor sale suferinţa acesteia, ar fi trecut totul neobservat, ca şi cum nimic nu era nelalocul lui…

Professeur Lu găsea, însă, o tainică plăcere lăuntrică, atât în suferinţa neîntemeiată a lui Bobie, cât şi-n ipoteticele sentimente de gelozie ale celor două tinere femei. Pesemne de aceea le şi adusese la el, pentru a-şi ostoi nu ştiu ce colţ de suflet, îndurerat de vreo neputinţă.

Desigur, cât timp a durat cina, Bobie nu s-a lăsat mai prejos şi a încercat să-şi şicaneze rivalele din altă specie, lătrând tot timpul şi îndreptând atenţia stăpânului său numai asupra ei, obligându-l să mănânce „la două guri”, stârnind hazul celor două invitate, care la terminarea vizitei jurau că au petrecut de minune.

Galant, aşa cum îl ştia toată lumea, Professeur Lu o lăsă pe Bobie, în nu tocmai plăcuta companie a celor două şi înjghebă un loc pentru ceai pe terasă, ducând din salon câteva perne, o rogojină de bambus, termosul cu apă fierbinte şi serviciul kung fu, alcătuit dintr-un bol, adânc, pătrăţos, cu capac din porţelan perforat, în care

Page

18

încăpeau numai bine câteva ceşti cât un degetar şi un ceainic pe măsură.

Urcară cu toţii pe terasă şi se aşezară pe rogojină, privind la bolta ce începea să se întunece şi să se presare cu stele. Luându-şi în serios rolul de „curtezane de ocazie”, cele două studente preparară ceai şi-l serviră pe maestrul lor, rugându-l în acelaşi timp să le povestească despre Fa Guo[3], ţara în care-şi petrecuse cei mai frumoşi ani din tinereţe.

Dacă n-ar fi fost ca Bobie să ceară insistent să fie plimbată, i-ar fi apucat zorii acolo sus, pe terasă, scrutând întunericul şi căutând în bezna nopţii conturul măgurei din zare. Magnoliile înmiresmau aerul umed şi cald al nopţii şi nici o boare nu clintea zarea. Professeur Lu îşi conduse invitatele la dormitoarele din campus, apoi se întoarse agale, cu Bobie fluturând o coadă trufaşă şi satisfăcută că, în sfârşit, „papa” Lu era numai şi numai al ei.

La intrarea în cartierul profesorilor, Bobie fu întâmpinată cu târcoliri insistente şi mai mult scâncete decât lătrături scurte, de către potaia mult prea pretenţioasă a vice-preşedintelui universităţii, un yorkshire pur, dar ceva mai solid decât partenera lui Professeur Lu. Aceasta trecu pe sub privirele haíne şi pline de dorinţe necurate ale căţelului, cu aceeaşi dezinvoltură şi infatuare, cu care trecea de aproape nouă ani, convinsă fiind că „fidelul ei scutier” o va apăra de insistenţele nepoliticoase ale acestui exemplar „mucos”, cu ochi urduroşi şi mişcări scurte, lipsite de graţie. Însă Professeur Lu trecu pe lângă cei doi cu un pas agale, nemaigesticulând nimic, ţinându-şi braţele încrucişate la spate şi lăsând-o pe Bobie încurcată, nedumerită, lătrând cu reproş şi arţag, cerându-i insistent stăpânului ceea ce acesta făcuse toată viaţa ei, fără nici un imbold din parte-i. De data aceasta Professeur Lu nu schiţă nici un gest de apărare, din contră, păşi măsurat, cu capul drept, privind tot înainte prin bezna albită de lumina chioară a unui felinar electric şi pătrunse pe poarta vilei în care locuia. Urcă tot pe terasa cu urmele petrecerii, la o „ceaşcă cu ceai” şi se aşeză comod, cu coatele pe balustrada împletită cu lujeri înfloriţi, privind la cei doi căţei cum se hârjoneau. La început, Bobie, suspicioasă, se apără cum putu mai bine, muşcându-şi partenerul, ba chiar lovindu-l cu lăbuţele din faţă fără milă. „Aşa-i prima oară la toate regnurile.”, gândi, plin de mândrie, Professeur Lu, lăsându-se pradă unor fiori nemaiîntâlniţi decât o dată în viaţă şi asta, tare demult… Hârjoana celor doi se prelungi târziu în noapte. Aţipise şi fu trezit de scâncetele surde ale lui Bobie. Îşi privi ceasul de la încheietura osoasă. Trecuseră mai bine de trei ore şi cei doi păreau a nu se mai sătura de plăcerile dragostei. De-acum era îngrijorat. Dacă i se făcea rău lui Bobie?! Nu cumva era prea bătrână pentru aşa ceva? Era un nemernic. Era ca şi cum s-ar fi transformat în călăul prietenei sale de o viaţă. Câte un scâncet şi un schelălăit vag tulburau liniştea grea şi umedă a nopţii. Dacă Bobie avea să moară în urma acestei seri, Doamna Deng nu trebuia să afle niciodată care fusese cauza. Era necesar să găsească o zi propice şi s-o îngroape cât mai departe de casă şi bine că nu se întâmplase acest lucru ruşinos la lumina zilei, când toţi ar fi putut vedea ce se întâmpla şi i-ar fi clevetit evenimentul Doamnei Deng în gura mare. Trecu, odată cu gândurile sale, mai bine de jumătate de oră. Cei doi nu mai scoteau nici un sunet, ci răsuflau greu, cu boturile deschise şi un vârf de limbă iţindu-se printre canini. Bobie, nici vorbă să se dezlipească de acel yorkshire vanitos. Nu, de-acum toată daravela aceasta întrecea orice aşteptări. Privi cu luare aminte la ceasul mare de pe masă, puse mâna pe receptor şi-l trezi, din cel mai dulce somn al nopţii, pe veterinarul familiei, explicându-i cu lux de amănunte, spre disperarea interlocutorului, ce păţise sărmana Bobie din cauza lui.

- Dar e ceva perfect normal la câini, se auzi calmă, deloc exaltată precum a sa, vocea de la celălalt capăt al firului. Staţi liniştit, Domnule Profesor. Trei ore e încă prea puţin, mai ales când se întâmplă pentru prima oară.

- Şi sigur, nu va face… ştiţi Dumneavoastră, pui?...

- E puţin probabil, la vârsta ei, dar nu se ştie niciodată. Depinde cu ce aţi hrănit-o în ultimul timp. Şi pentru a

Page

19

mai prinde o fărâmă din somnul spulberat de soneria stridentă a telefonului, îi enumeră alimentele, care i-ar fi putut stârni hormonii bătrâni lui Bobie, pentru a produce o sarcină: ficăţei şi măruntaie de bibilică, porumbei fierţi sau fripţi, piele de pasăre şi tendoane de vită fierte, oase din sternul porcului, intestine de potârniche şi osul iepurelui, o iarbă preferată de câini atunci când ingerau prea multe proteine şi nu mai puteau face faţă. Îl asigură apoi că nu avea să-i dăuneze năzuroasei Bobie experienţa erosului şi acroşă fără măcar să-şi ia rămas bun, de teamă ca nu cumva convorbirea telefonică să nu se prelungească măcar cât prima noapte de dragoste a lui Bobie.

Îl trecură năduşeli reci. În ultimele zile o hrănise pe Bobie numai cu măruntaie proaspete de pasăre. E adevărat, nu erau de bibilică, dar tot de zburătoare se chema că erau… Dacă aceasta avea să cadă grea? Nu se mai gândea la ce scandal ar fi mâncat de la Doamna Deng, ci mai degrabă la oroarea ce l-ar fi cuprins atunci când ar fi venit momentul să dispună în vreun fel de gogoloaiele acelea mici, cu boticuri roz şi ochii încă lipiţi. Se gândea la durerea ce ar fi cuprins-o pe biata sa prietenă credincioasă şi-l apucau fiorii că uite, un minut de nesocotinţă din parte-i, s-ar fi putut transforma în chiar cauza morţii atât de devotatei sale partenere… Bobie, să moară de durerea pierderii puilor săi abia fătaţi, era imaginea celui mai sumbru tablou al sfârşitului prietenei sale.

Coborî în plină mijire a zorilor şi o luă în braţe pe Bobie din faţa porţii vilei sale, o mângâie cu cele mai tandre gesturi de care dăduse cândva dovadă, o îmbăie în chiuveta băii în care-i încropise o apă la temperatura camerei şi o săpuni bine, apoi îi permise să se culce în pat, lângă el, pe locul Doamnei Deng, sub plasa de ţânţari, spre nedumerirea din ce în ce mai crescândă a jivinei. „A naibii potaie, gândi plin de un năduf greu de reţinut şi chiar ciudat. Să-i dea pureci lui Bobie!” Tare mai era neîngrijit şi slobod acest yorkshire, de parcă nu aparţinea unei personalităţi a intelectualităţii locale! Drept e că vice-preşedintele ocupase această funcţie mai mult pe criterii politice având cel mult studii liceale, de care era suspectat că le terminase mai degrabă la şcoala de Partid… Un alt gând nefericit îl asaltă, de îndată ce strivi gângania din blana căţeluşei: „dacă aşa cum îi dăduse pureci, stârpitura aia blănoasă, mânca-o-ar toţi diavolii de pe Măgură!, îi dăduse vreo boală ruşinoasă?” Cum umbla aşa, de capul ei, potaia putea avea cine ştie ce boli, nu numai pureci. Jigodie, lepră canină, turbare şi cine ştie ce infecţii puteau colcăi în trupuşorul acela descărnat şi acoperit cu o blană moale şi creaţă, de parcă ar fi fost fulgi de struţ daţi la darac.

Se culcă lângă Bobie, mângâindu-i căpşorul cu păr lucios şi uşor asprit de la baia caldă. Nici nu mai voia să se gândească la toate aceste posibilităţi nefaste, că simţea cum înnebuneşte. Era a doua noapte cu somn pe sponci şi la boala lui nimic nu era mai important, ca odihna completă şi eficientă. Se culcă cu teama ascunsă într-un rictus al colţurilor gurii, privind pierdut la Bobie, care, spre deosebire de alte dăţi când îşi regăsea stăpânul după câteva ore de despărţire, de data aceasta nu schiţase nici un gest de bucurie.

- „E bosumflată. S-a supărat pe mine”, gândi plin de nu ştiu ce amărăciune şi adormi într-un târziu, când soarele se ridicase deja de doi cun deasupra văilor Măgurei.

[1] Mei Guo = Ţara de Aur, Statele Unite ale Americii.

[2] Stai cuminte! (în dialectal regiunii Shanghai în text)

[3] Franţa, în dialectal mandarin

Page

20