Kaiken preview512

COLECȚIE COORDONATĂ DE

Magdalena Mărculescu

Jean-Christophe Grangé

Kaiken

Traducere din franceză de Carmen Ciora

Editori:Silviu DragomirVasile Dem. Zamfirescu

Director editorial:Magdalena Mărculescu

Redactor:Domnica Drumea

Coperta colecției: Faber StudioFoto copertă: © Arman Zhenikeyev/Corbis

Director producție:Cristian Claudiu Coban

Dtp: Eugenia Ursu

Corectură: Georgiana ParaschivLorina Chițan

Copyright © Editura Trei, 2014 pentru prezenta ediție

O.P. 16, Ghișeul 1, C.P. 0490, BucureștiTel.: +4 021 300 60 90 ; Fax: +4 0372 25 20 20e‑mail: [email protected]

ISBN: 978‑606‑719‑054‑0

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiGRANGÉ, JEAN-CHRISTOPHE Kaiken / Jean-Christophe Grangé ; trad.: Carmen Ciora. ‑ Bucureşti: Editura Trei, 2014 ISBN 978‑606‑719‑054‑0I. Ciora, Carmen (trad.)821.133.1‑31=135.1

Titlul original: KaïkenAutor: Jean‑Christophe Grangé

Copyright © Editions Albin Michel, 2012

I. TE TEMI

7

1

Ploaia.O vreme mizerabilă pentru luna iunie.De mai multe săptămâni, același refren gri, ud, în-

gheţat. Iar noaptea era și mai rău. Comandantul Olivier Passan își armă pistolul său PX4 Storm SD și îl puse pe genunchi, cu siguranţa ridicată.

Apucă din nou volanul cu mâna stângă și cu cealaltă scoase Iphone-ul. Programul GPS fu afișat pe ecranul digital și, luminată de jos în sus, faţa lui Passan semăna cu a unui vampir.

— Unde suntem? mormăi Fifi. Drace, unde-am ajuns?Passan nu-i răspunse. Rulau încet, cu farurile stinse,

aproape fără să vadă în jur. Un labirint circular ca la Borges. Pereţi curbaţi, căptușiţi cu mortar și cărămizi roșietice, multiplicând intrările, aleile, ocolurile, dar împingând mereu intrusul spre exterior la fel ca un zid chinezesc ce se răsucește în jurul lui însuși, protejând un centru misterios.

Labirintul nu era decât un oraș clasat ZLU: zonă li-beră urbană. Clos-Saint-Lazare, la Stains.


fiction connection8

— Nu avem dreptul să fim aici, mormăi Fifi. Dacă află cei de la SRPJ 9-3 că…

— Tacă-ţi gura!Passan îi ceruse să se îmbrace sobru ca să nu

atragă atenţia. Și ca atare, poliţistul își pusese o cămașă hawaiiană și un șort roșu de skater. Olivier prefera să nu știe ce-și administrase acesta înainte să se întâlnească. Votcă, amfetamină, cocaină… Fără îndoială, toate trei.

Cu o mână pe volan, Passan luă de pe bancheta din spate o vestă antiglonţ — purta și el una pe sub haină.

— Puneţi-o, îi zise adjunctului său.— N-am nevoie.— Fă cum îţi spun: cu cămașa asta zici că ești un traves-

tit la parada gay.Fifi, alias Philippe Delluc, se execută. Olivier îl ob-

serva cu coada ochiului. Păr oxigenat, coșuri cicatrizate, piercinguri în colţul buzelor. Bluza descheiată lăsa să se vadă capul unui dragon fioros care-i devora braţul și umărul stâng. Chiar și azi, după trei ani de când îl avea în echipă, Passan se întreba cum un derbedeu ca el a putut supravieţui celor douăzeci și opt de luni re-gulamentare la ENSOP (Școala Superioară de Ofițeri de Poliție), interviurilor motivaţionale, vizitelor medicale…

Dar rezultatul era în faţa lui. Un poliţist capabil să nimerească ţinta cu o armă de calibru 0,9 mm de la cincizeci de metri, folosind atât mâna stângă, cât și pe cea dreaptă sau să petreacă mai multe nopţi succesive verificând liste de apeluri telefonice fără să sară un rând. Locotenent la nici treizeci de ani, trecuse proba focului de cel puţin cinci ori fără să dea înapoi. Cel mai bun secund pe care îl avusese vreodată.

— Mai spune-mi o dată adresa.

Kaiken

9

Fifi desprinse bileţelul de pe bord:— Strada Sadi-Carnot, 134.

Potrivit GPS-ului, ar fi trebuit să fie foarte aproape, dar ei dădeau tot de alte nume: strada Nelson Mandela, piaţa Molière, bulevardul Pablo Picasso… Din zece în zece metri, un limitator de viteză traversa strada. Zdrun-cinăturile astea începeau să-l calce pe nervi.

Passan avusese timp să scoată la imprimantă un plan al cartierului. Clos-Saint-Lazare este una dintre cele mai mari aglomerări sociale din Seine-Saint-Denis. Aproape zece mii de oameni trăiesc în aceste locuinţe sociale în mijlocul cărora se află un grup de imobile așezate în se-micerc, șerpuind prin mijlocul unui parc împădurit. În jur, blocuri paralelipipedice, hieratice, parcă întruchi-pând niște santinele.

— La naiba, șuieră Fifi printre dinţi.La o sută de metri de ei, într-un gang, niște negri ata-

caseră un om culcat la pământ. Passan frână, scoase din viteză și lăsă mașina să ruleze spre grup. O ciomăgeală în toată regula. La picioarele agresorilor, victima încerca să-și apere faţa.

Loviturile curgeau gârlă, surprinzându-l pe individ tot din altă direcţie, neașteptată. Unul dintre agresori, cu blugi tăiaţi și o beretă Kangol, îi trase un picior în gură, făcându-l să-și scuipe dinţii.

— Linge, porc de jidan! Linge, împuţitule! Negrul își îndesă și mai adânc baschetul între gingiile

fără dinţi. — LINGE, JIDAN NENOROCIT!

Fifi își scoase pistolul CZ 85 și deschise portiera. Passan îl opri.

— Nu mișcăm. O să strici totul.


fiction connection10

Se auzi un strigăt. Victima se ridică brusc, urcă apoi câteva trepte și dispăru în interiorul clădirii. Negrii puf-niră în râs fără să se ia după el.

Passan băgă în viteza întâi și o luă din loc. Fifi în-chise încet portiera. Un nou limitator de viteză. Subarul nu făcea mai mult zgomot decât un submarin navigând pe fundul mării. Passan aruncă o privire spre Iphone.

— Strada Sadi-Carnot…, șopti el. E acolo… — Unde vezi tu stradă?

Un drum se deschidea la dreapta, ascuns de gardul ce împrejmuia șantierul. Cartierul era în renovare. Un panou publicitar anunţa, fără ironie: „Parcul felinelor“. În spate, printre ruine și materiale de construcţii, clădiri pătrate, impersonale. Genul acela de imobil care, la peri-ferie, poate fi tot atât de bine școală sau depozit.

— 128… 130… 132…, număra Passan în șoaptă. Acolo.Privirile li se îndreptară spre ușa unui bloc. Passan

opri motorul și închise Iphone-ul. Se vedeau doar bălţile negre și mari, în care cădea ploaia.

— Ce facem? întrebă Fifi.— Mergem.— Ești sigur?— Nu sunt sigur de nimic. Mergem și atât.

Un strigăt înfundat de femeie. Mijiră ochii, încer-când să descopere de unde venise ţipătul. Își făcură apa-riţia niște vagabonzi. Împingeau o adolescentă care se opunea printre hohote de plâns. Unul îi trăgea șuturi, celălalt o plesnea peste cap. Se îndreptau spre o baracă a șantierului.

Fifi deschise din nou portiera. Passan îl prinse de braţ:

— Lasă-i în pace. N-am venit pentru asta. Pricepi?

Kaiken

11

Punkistul îi aruncă o privire furioasă.— Eu pentru asta sunt poliţist, OK?

Olivier ezită. Se auzi încă un strigăt.— La naiba…, cedă el.

Ieșiră din Subaru în același timp, cu pistoalele în mână. Alergară și se ascunseră lângă niște camioane par-cate, după care se năpustiră spre ticăloși. Nici somaţii, nici avertismente. Passan îi trase un cap celui dintâi, care se prăbuși ca un sac de nisip. Fifi îi seceră picioarele celui de-al doilea, îl întoarse pe burtă și își căută cătușele. Cel de-al treilea o luă la goană înjurând nedeslușit; în întu-nericul nopţii, părea un diavol.

În aceeași clipă, fata, cu părul vâlvoi, ca o umbră tremurătoare, dispăru. Poliţiștii se priviră. Răsturnare de situaţie. Nu mai aveau nici victimă, nici agresiune, nimic. Profitând de ezitarea lor, tipul culcat la pământ lovi pis-tolul cu calibrul de 0,9 mm al lui Fifi și sări în picioare.

Se auzi un foc. Cătușele zornăiră undeva în întune-ric. Huliganul dispăruse în noapte.

— La dracu’! înjură Passan.Din reflex, aruncă o privire spre atelier: poarta în-

cepea să se deschidă. Distingea craniul pleșuv, silueta încovoiată, mănușile chirurgicale albastru-deschis. Își imaginase de atâtea ori acest moment. În mintea sa, atunci când îl prindea în flagrant delict, actul în sine era întotdeauna exact, precis, milimetric.

Armă pistolul lui cu calibrul de 0,45 mm și strigă:— Nu mișca!

Omul încremeni. Pe ţeasta lui udă de ploaie se re-flectau lumini ce veneau dinspre poarta întredeschisă. Înăuntru erau flăcări. Ajunseseră prea târziu. În aceeași clipă, ceva se produse în mintea lui. Se întoarse la timp



să-l vadă pe ultimul violator care se furișa spre zidul cir-cular. Fifi îl luă la ochi, cu degetul pe trăgaci. Passan îl trase de braţ:

— N-are rost, nu?Se răsuci din nou: chelul o luase la goană în direcţia

opusă. Pelerina neagră flutura în ploaie. Dezastrul atin-gea proporţii uriașe. O privire spre Fifi. Își reluase poziţia de tragere, ochind când pe unul, când pe celălalt fugar.

— Dă-l dracului! urlă Passan. Prinde-l pe Guillard!Locotenentul se năpusti spre șantier. Passan o luă la

fugă spre depozit. Cu pistolul Beretta în mână, își puse cu greutate mănușile și împinse poarta glisantă.

Știa ce-l aștepta.Era chiar mai rău.Într-un atelier de circa o sută de metri pătraţi, în care

stăteau îngrămădite motoare, lanţuri, scule, piese dispa-rate, o femeie era agăţată de o cisternă, la un metru și jumătate deasupra podelei. Cu braţele și picioarele desfă-cute, legate cu niște curele de distribuţie. O maghrebiană, îmbrăcată într-un trening Adidas. Pantalonii și chiloţii coborâţi în vine, tricoul ridicat în sus.

Avea pântecele despicat de la stern la pubis și in-testinele îi atârnau până jos. În faţa ei ardea un fetus. Obișnuitul modus operandi. Se scurseră câteva secunde, lungi ca niște secole. Passan încremenise. Carnea strălu-cea roșie în fumul asfixiant. Bebelușul parcă îl privea cu ochi de foc.

În cele din urmă, poliţistul se smulse din starea de fascinaţie amestecată cu groază și se strecură printre pneuri, arbori de transmisie și ţevi de eșapament. Luă un preș de pe jos și acoperi corpul minuscul, repetând mișcarea de câteva ori ca să stingă focul. Găsi o scară

Kaiken

13

extensibilă. O desfăcu și urcă lângă femeia legată. Știa că era moartă. Două degete pe pieptul ei pentru confirmare. Telefonul îi sună. Se scotoci în buzunare și aproape că-și sparse capul lovindu-se de scară.

Vocea gâfâită a lui Fifi:— Ce-ai făcut?— L-ai prins?— Sunt blocat!— Unde ești?— Nu știu!— Vin acum.

Passan sări jos și se năpusti pe poartă cu pistolul în mână. Se strecură printre betoniere, se împiedică de bolţari, saci de ciment, fier-beton. Nu vedea nimic.

După câţiva metri, se întinse cât era de lung. Se ridică și privi chiorâș spre obstacolul de care se împiedicase: Fifi, cu piciorul prins sub un palet cu plăci de rigips.

— Am căzut, Passan… am căzut… Olivier nu știa dacă să râdă sau să plângă. Se aplecă

să-l ajute, dar Fifi strigă:— Lasă-mă! Prinde-l pe ticălos!— Unde e?— A luat-o spre zid!

Passan se răsuci și descoperi la o sută de metri de acolo un zid orb care se desfășura pe mai multe sute de metri. Dincolo de el se vedea un halou de lumină fremă-tătoare: șoseaua naţională. Cu pistolul în mână își reluă cursa, dădu de un teren în pantă, îl urcă, încălecă zidul. Se prăbuși de cealaltă parte și se adună cum putu de pe jos.

Hectare de pământ negru. În depărtare treceau mașini. În lumina farurilor, putea zări silueta lui Patrick



Guillard. Orbecăia printre brazde de pământ, înaintând cu greutate în direcţia șoselei.

Passan mări viteza. Gâfâia sub vesta antiglonţ. Pi-cioarele i se înfundau în noroi. Abia reușea să-și smulgă tălpile din solul vâscos.

Cu toate astea, câștiga teren.Guillard ajunsese la șoseaua națională. Passan iuţi

pasul. Celălalt urma să treacă peste banda de protecție când îl prinse de picioare și îl trase pe pantă în jos. Ucigașul încerca să se agațe de smocurile de iarbă. Passan îl prinse de guler și îl lovi de câteva ori cu capul de o rigolă de ciment.

— Porc ordinar… Guillard încercă să se ridice. Polițistul îl izbea acum

cu patul armei, simţind cum sângele îi inundă mâinile, ochii, nervii. Solul vibra din pricina mașinilor care tre-ceau la câțiva metri deasupra lor.

Brusc, Passan se opri. Cu ochii scoși din orbite, se ridică, puse arma în toc și începu să tragă corpul adver-sarului său spre șosea.

Faruri apărură în întuneric. Un camion venea cu viteză.

Cu o lovitură de picior, polițistul îl proiectă pe Guillard în drum. Cu talpa pe pieptul lui, îl ținea nemișcat. Camionul era la doar câțiva metri.

Închise ochii.El era Legea.El era Justiția.El era Sabia și Judecata… Cu o secundă înainte ca mașina să facă zob capul

ucigașului, avu o tresărire. Îl apucă pe Guillard și-l

Kaiken

15

ridică. Apoi căzură amândoi peste banda de protecție și se rostogoliră la baza pantei.

Cu o zdruncinătură asurzitoare, camionul trecu, farurile luminând orbitor și claxonul urlând la câțiva metri de corpurile lor înlănțuite.


2

— O să iasă urât. Jur că o să iasă urât!Passan îl privea pe căpitanul de la Brigada Anticrimă

fără să-i răspundă. Un mărunțel forțos, care se agita în geaca lui de blugi, cu pistolul Sig Sauer la vedere. Em-blema brigăzii sale era cusută pe mânecă: un șir de clădiri în vizorul unei arme.

Un elicopter survola zona, măturând acoperișurile inundate de luminile sale orbitoare. Passan petrecuse suficient de mult timp prin genul acesta de cartiere ca să știe ce căuta patrula: grupuri ascunse de huligani, gata de atacuri cu sticle, torțe și bolovani. Forțele de ordine deja descinseseră prin ascunzători în căutare de saci umpluți cu pietre.

Olivier își frecă fața de parcă ar fi vrut să-și ia pielea; făcu apoi câțiva pași, îndepărtându-se de grup. Atmosfera aceasta de ostilitate beligerantă nu-l afecta. Avea propria lui criză de nebunie de care să se ocupe. Lumina orbitoare a camionului. Capul ucigașului pe asfalt. Imboldul său ucigaș deghizat în dorinţa de a face dreptate.

Se întoarse spre Tom Degețel.

Kaiken

17

— A fost o urgență, recunoscu el în cele din urmă.— Și descinzi așa, pe teritoriul meu, fără să anunți pe

nimeni?— Am primit pontul în ultima clipă.— De articolul 59 n-ai auzit?— Era un flagrant, la naiba. Trebuia să acționăm rapid.

Și cât mai discret.Polițistul izbucni într-un râs iritat:

— Halal discreție!În jurul lor, o grămadă de girofaruri, balize lumi-

noase, uniforme, combinezoane albe. Sticleții de la Bri-gada Anticrimă, polițiștii municipali, agenții de siguranță, forțele de ordine, criminaliștii: toată lumea era prezentă. Zeci de puștani în tricouri prea largi sau în hanorace cu glugă se înghesuiau în jurul benzilor galbene.

— Măcar ești sigur că e vorba de Mamoș?Olivier îi arătă ușa atelierului:

— Nu-ți ajunge?Tocmai luau cadavrul de acolo. Doi tipi de la pompe

funebre împingeau o targă — victima fusese băgată într-un sac de plastic. În urma lor, un bărbat ducea un container cu gheață marcat cu o cruce roșie. Fetusul calcinat.

Ofițerul își aranjă banderola:— Ai pus în pericol tot cartierul, la naiba.— Cartierul tău e însuși pericolul.— O fi vina mea, te pomenești?

Passan zări în privirea lui o urmă de epuizare. Brusc, furia și resentimentele lui se topiră. Tipul era pur și sim-plu la capătul puterilor, uzat de anii de gherilă urbană inutilă. Privi din nou decorul luminat de girofaruri. Fami-lii la ferestre, puștani în jurul perimetrului de siguranță,



copii bântuind în pijamale pe aleile orașului circular — și forțele de ordine, cu căști și scuturi, gata să tragă în mulţime.

Câțiva polițiști „etnici“ — negri, maghrebieni, flu-turând insigne pe care scria „Poliția“ — încercau să cal-meze spiritele. Lui Passan îi aminteau de pistolarii din Vestul Sălbatic, indienii care deschideau calea albilor într-o lume ocultă, ostilă. Polițiștii aceștia erau și ei niște deschizători de drumuri.

Se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre mașina lui, trecând în revistă evenimentele care îl aduseseră la poarta infernului. Dispariția în ajun a Leïlei Moujawad, douăzeci și opt de ani, gravidă în opt luni și jumătate. Informația primită cu câteva ore în urmă de la Brigada Financiară, după care afacerea condusă de principalul suspect, Patrick Guillard, masca o societate scutită de anumite taxe, ea însăși proprietara unui atelier la Stains, pe Sadi-Carnot, numărul 134. Un atelier de care nimeni nu auzise vreodată, situat la mai puțin de trei kilometri de locul unde fuseseră depuse primele trei cadavre.

Passan îl sunase pe Fifi. Porniseră imediat, dar ajun-seseră prea târziu. Viaţa Leïlei și cea a copilului ei fuseseră curmate cu câteva minute înainte… Passan văzuse prea multe în cariera lui pentru a se revolta în fața acestei enorme nedreptăți.

Deodată, un urlet sfâșie rumoarea generală. Un tânăr bruscă forțele de ordine și se năpusti spre furgonul pom-pelor funebre. Passan îl recunoscu imediat. Mohamed Moujawad. Treizeci și unu de ani. Soțul Leïlei. Îl audiase cu o seară înainte, la sediul poliției din Saint-Denis.

Lui Passan îi era de ajuns pentru seara aceasta. Procu-rorul urma să apară. Un nou magistrat fusese numit — nu

Kaiken

19

avea decât să se descurce cu judecătorul Ivo Calvini, în-sărcinat cu crimele în serie. Oricum, n-aveau să-i dea lui cazul. Nu în situaţia în care se găsea. Trebuia mai întâi să plătească pentru greșelile sale. Percheziție ilegală. Fla-grant delict ratat. Violarea interdicției de a se apropia de Guillard la mai puțin de 200 de metri. Violență asupra unui suspect beneficiind de prezumția de nevinovăție. Avocații ticălosului îl vor mânca de viu.

— Ne cărăm?Fifi fuma o țigară în mașină. Picioarele lui păroase,

dintre care unul fusese dezinfectat și pansat de parame-dici, ieșeau prin portiera deschisă.

— O clipă, te rog.Passan se întoarse la locul crimei. N-avea să i se mai

ivească prea curând ocazia de a aduna amănunte despre caz. Mai mulți tehnicieni criminaliști munceau de zor. Blițul unui aparat foto lumina pereții. Pudra, pensulele, pungile pentru probe circulau din mână-n mână. Un spectacol văzut de mii de ori, pe care Passan îl cunoștea pe dinafară.

O reperă pe Isabelle Zacchary, coordonatoarea opera-țiunilor, pe care o chemase personal. În combinezonul ei alb, stătea în picioare lângă urma întunecată lăsată de viscerele victimei.

— Ce ai până acum?— Ţi-au dat cazul?— Știi bine că nu.— Atunci, poate că… — Îți cer doar un prim bilanț.

Zacchary își trase gluga: părea că se sufocă. Cu masca ei cu filtre laterale agățată de gât, aducea cu o creatură mutantă. De fiecare dată când se mișca, scotea



un zgomot de hârtie mototolită. Își păstrase ochelarii care îi dădeau de obicei un aer distant și sexy. Nu și în seara asta.

— Nu pot să-ți spun nimic. O să trimitem totul la laborator.

Passan cercetă spațiul cu privirea. Rezervorul de ben-zină însângerat, legăturile care atârnau, instrumentele chirurgicale de pe masa de lucru, acoperite de sânge. Mirosul de carne arsă încă plutea în aer.

— Amprentele sunt ale lui?— Peste tot. Doar e garajul lui, nu?

Trebuiau să le găsească pe corpul victimei. Pe bistu-riul folosit pentru a o mutila. Pe bidonul de benzină cu care stropise fetusul. Sau fragmente din pielea lui sub unghiile victimei. Orice materie organică ce-ar fi putut să facă legătura între proprietarul de ateliere auto și vic-timele lui.

— Trimite-mi constatările prin e-mail.— Ascultă, nu e chiar regulamentar, eu… — E ancheta mea. Pricepi?

Zacchary își ridică privirea. Passan știa că-l va ajuta — opt ani de colaborare, una sau două nopți de flirt, o am-biguitate sexuală care nu se finalizase niciodată între ei, toate astea trebuiau să servească la ceva.

Ieși, dar nu simți nicio alinare: afară era la fel de rău ca înăuntru. Ploaia începuse din nou. În rândul forțelor de ordine se crease debandadă. Totul avea să se sfârșească prost. Singura chestie norocoasă: nu apăruse presa. Ca prin minune, niciun jurnalist, fotograf sau cameraman nu ajunsese încă la faţa locului.

Ocolind mașina ca să se urce la volan, observă încă o targă ce se îndrepta spre o ambulanță. Patrick Guillard,

Kaiken

21

sub o pătură izotermică. Purta un guler cervical și res-pira printr-o mască de oxigen. Materialul transparent îi deforma trăsăturile, redându-i adevărata sa față — un monstru spân și alb, cu trăsături hidoase.

Infirmierii deschiseră ușile ambulanţei și împinseră targa cu grijă. Luminile albastre ale girofarurilor se re-flectară în pliurile păturii izotermice, dând impresia că torționarul ieșea dintr-un cocon de paiete turcoaz.

Privirile li se încrucișară.Ceea ce văzu în pupilele ucigașului, deasupra măștii,

îl făcu să înțeleagă că nu câștigase războiul.Poate nici chiar această bătălie.

Documents

Kaiken preview512