Embed Size (px)
Citation preview
INTRODUCERE
De aproape două decenii omenirea trăiește în atmosfera unor mutații social-economie
profunde cu rezonanțe adânci în toate sferele vieții. În modul de gândire și de acțiune al
oamenilor în concepțiile și aspirațiile lor. Receptivitatea față de nou, spiritul de inventivitate,
dragostea față de semeni, participarea la viața socială prin propria activitate sunt atribute ce
trebuie să caracterizeze pe omul contemporan.
Niciodată în istoria sa, educația nu a fost discutată ca astăzi la scară planetară, pentru că
investiția în învățământ este de fapt o investiție în om, ca factor esențial în dezvoltarea
societății.
Școlii i se cere astăzi să formeze personalități creatoare, receptive față de schimbări,
capabile să se integreze dinamic într-o lume nouă și complexă, întâmpinând lumea de mâine nu
ca o ființă învinsă ci ca o ființă puternică prin echilibrul psihic ce-l posedă.
În istoria sa milenară urcând cu mândrie pe cărările abrupte ale țării, omul s-a întrebat
adesea: „ Cine este, de unde vine și încotro trebuie să-și îndrepte pașii?”. Înzestrat cu
podoabele inteligenței, omul a pătruns în cosmos, însă prea puțin se cunoaște pe sine și prea
puțin se preocupă de cunoașterea semenilor.
Urmărind societatea omenească în dezvoltarea ei se constată că din vremurile îndepărtate
au existat preocupări în ceea ce privește cunoașterea copilului în vederea dirijării formării
sale după tipul de om cerut de societate în epoca istorică respectivă. Ca urmare, în condițiile unei
societyăți moderne în care valorificarea optimă a resurselor umane este o problemă capitală,
cunoașterea și autocunoașterea la timp și bine a capacității fiecărei persoane prezintă o deosebită
importanță.
Este necesar ca persoanele care se ocupă de formarea tinerei generații să înțeleagă just
procesul sensibil al cunoașterii elevilor sub toate aspectele vieții lui. Acest principiu nu se poate
realiza pe deplin decât dacă nu se asigură și o participare activă a elevului în procesul propriei
formări cu profunde implicații în viața socială.
Educatorii nu își pot permite să muncească oricum, să neglijeze pe unii dintre elevi ci să-
i ajute pe fiecare să se cunoască mai bine și să-și desfășoare munca după propriile puteri. Numai
realizând acest principiu, munca de educator va fi de educator. Menirea educatorului este să
formeze personalități operative, care să facă față cu succes schimbărilor inerente care se produc.
Privind în prezent și în viitor, se imprimă un suflu nou însuși conceptului de „pregătire pentru
viață”. Va fi vorba de acum înainte mai puțin de a învăța „ ca să știi” cât de a învăța „ca să
acționezi”.1
Dacă la naștere, copilul este un individ biologic uman, el va deveni o persoană sub
influența condițiilor de mediu și de educație, iar integrată într-o profesiune sau în timpul liber
poate produce valori materiale și spirituale de diferite niveluri. Privind din această optică, orice
persoană este o personalitate. Cele câteva mii de ore petrecute de un elev în clasă timp de
câțiva ani, reprezintă o parte consistentă a vieții lui, „ un laborator al vieții”, în care se șlefuiesc
pas cu pas cunoștiințe, motivații, deprinderi, sentimente, spirit de autocontrol, originalitate, astfel
încât personalitatea sa să devină după cum spunea Lucian Blaga „ o comoară a fiecăruia”.
Datorită faptului că la vârsta școlară procesul maturizării psihice nu s-a încheiat,
cunoașterea elevilor solicită o permanentă preocupare și pentru educarea acestora în spiritul
autocunoașterii și al autodevenirii. Elevul poate fi ajutat efectiv în această direcție pentru că așa
cum arăta Alfred Binet „ orice ar face un elev, putem aproape întotdeauna să-l ajutăm să facă mai
bine, studiindu-i natura mai îndeaproape”. 2
1 Schawartz Bertrand, Educația mâine, E.D.P., București, 1976, p.182 Alfred Binet, Ideile moderne despre copii, E.D.P., București, 1975
CAPITOL I
CUNOAȘTEREA PERSONALITĂȚII ȘCOLARULUI MIC
1.1. Importanța cunoașterii psihologice a copilului
Copilul este un fenomen care trebuie studiat în procesul devenirii sale pentru a i se
asigura o creștere sănătoasă, o dezvoltare corespunzătoare psihică, intelectuală și morală, însă
personalitatea lui în formare și dezvoltare este un fenomen greu de pătruns și mai ales greu de
ancorat în viitor. Pentru pătrunderea în esența acestui „fenomen” este nevoie de apropiere cu
persoana și cu tot ceea ce ține de persoana sa. Faptul că acel copil se află într-un stadiu de
dezvoltare evident, îngreunează stabilirea unor concluzii definitive pentru „ că individul nu poate
fi privit în mod static, deoarece este om”.3
Inteligența, afectivitatea, atitudinea copilului de vârstă școlară mică, se formează treptat,
ca urmare a realizării posibilităților native sub influența mediului socio-cultural. Înainte de
împlinirea vârstei de 6-7 ani dezvoltarea fizică și psihică a copilului trebuie să atingă un anumit
grad de maturitate, pentru ca el să poată beneficia de învățare școlară. Nivelul de dezvoltare a
diferitelor funcții psihice poate fi ameliorat, într-o oarecare măsură, în activitățile de joc din
grădiniță, prin activități organizate corect, mai ales la copii cu o întârziere temporală în ritmul
dezavoltării mintale, la cei lipsiți de influențe educative adecvate în cadrul familiei sau la cei cu
o eficiență mintală scăzută ca efect a unor diverse traume sau carențe afective.
În plan teoretic, se află obligativitatea examinării medicale și psihologice a copilului
înainte de înscrierea lui în clasa I.
În ultimii ani, s-a pus mai mult accent pe obligativitatea înscrierii copilului la școală, la
vârsta de 6 ani, mai mult decât testarea prealabilă. Învățătorului îi rămâne sarcina de a-și dovedi
în primele două săptămâni de școală, toate abilitățile și competențele de care dispune, toată
energia, răbdarea, și spiritul de organizare eficientă, a colectivului nou format. Aplică tot felul de
teste inițiale pe care ulterior la interpretează (mai mult sau mai puțin științific), se îngrijește de
buna relaționare cu „ boboceii”, de crearea bunei-dispoziții a școlarilor și de satisfacerea mascată
a unor așteptări a acestora față de școală. Toată agitația fizică și intelectuală a învățătorului este
datorată faptului că multe dintre probele psihologice se administrează individual. Nu se neagă
3 După Titus Șuteu- „Cunoașterea și autocunoașterea elevilor”, Ed. Politică, București, 1978
importanța aplicării acestor probe, ba chiar se susține că presupun o muncă deosebit de
interesantă, prin experiența unică dată de exercițiul obținerii unor informații interesante, în urma
aplicării și interpretării unor probe aparent banale. Se susține faptul că această muncă ar trebui
realizată și împărțită cu o persoană specializată în a efectua așa ceva. Prin aceasta se subliniază
ideea că este nevoie de un examen medical obligatoriu în condițiile în care dezvoltarea psihică a
copiilor, ritmul acestei dezvoltări, poate fi prin natură accelerat, dar și încetinit iar copiii de 6-7
ani pot să beneficieze de instruire școlară doar în cazul în care se găsesc, sub aspectul dezvoltării,
cel puțin la stadiul de imediat precedent perioadei care face obiectul antrenamentului intelectual.
Revenind la obligativitatea de a înscrie copilul de 6 ani la școală, se admite uneori reticența
părinților de a o respecta, în condițiile în care diferențele în dezvoltare intelectuală și psihică sunt
evidente la un copil de 7 ani, față de anul anterior. Fiind vorba de COPIL ÎN CENTRUL
ATENȚIEI, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice a pierdut din vedere faptul că
nu trebuie să primeze vârsta cronologică pentru înscrierea în clasa I (criteriul clasic al
școlarizării), ci gradul de maturitate psihologică.
În ultimul timp s-a vorbit tot mai mult despre integrarea copiilor cu cerințe educative
speciale în școala de masă, însă aplicabilitatea acestei decizii s-a oprit la a-l înscrie în clase
normale. Copilul nu este testat corespunzător (de către comisie), nu i se stabilește un itinerar
pedagogic corespunzător (sau dacă este testat, a doar pentru a se înainta, scriptic, în realizarea
unor demersuri). Copilul nu primește sprijinul unui profesor itinerant (din lipsă de fonduri,
datorită unor aspecte legate de normare).
Se poate concluziona astfel că este absolut necesară intervenția în procesul de
cunoaștere a copilului sub aspect psihologic, cât și realizarea unei unități între acțiunile și
operațiile didactice concrete între instituțiile: grădiniță, școală și psiholog, pentru că formarea,
antrenarea și cultivarea de abilități, deprinderi, atitudini și modalități acționale, disponibilităși
motivaționale afective, se realizează prin coroborarea informațiilor obținute în timp cu
respectarea specificului acestora.
1.2. Dezoltarea personalității școlarului mic
Perioada cuprinsă între vârsta de 9 și 12 ani este considerată de Paul Osterrieth ca „
maturizarea copilului” caracterizându-se prin dezvoltarea dimensiunii interioare, a unui început
de autonomie și autodeterminare. Departe de a fi numai o făptură socială și excesiv descrisă de
unii, copilul este cineva care vrea să fie el însuși, să aibă originalitatea sa proprie. Noile
împrejurări de viață, datoriile și obligațiile de școlar influențează puternic procesul de formare a
personalității.
Temperamentul, latura dinamic- energetică, derivă dintr-un anumit tip de sistem nervos.
El „este o realitate psihologică grefată pe o realitate biologică naturală” și se modulează,
obținând anumite nuanțe emoționale și suportă toate influențele dezvoltării celorlalte
componente superioare ale personalității, dobândind astfel și o anumită factură psihologică.
În școlaritatea mică, copiii se disting printr-o mare diversitate temperamentală. Se
întâlnesc copii preponderent colerici sau flegmatici, preponderent sangvinici sau melancolici. În
cadrul activităților instructiv-educative, depistând și cunoscând portetele temperamentale ale
elevilor, aspectele pozitive și limita fiecăruia, se poate facilita intervenția avizată, diferențiată și
flexibilă a învățătorului în scopul unor compensări temperamentale. Personalitatea este după cum
afirmă psihologul Alain Lieury „ nu doar o chestiune de temperament, ci depinde de învățarea
socială, de ajustări, prin întărire și observație în funcție de situații”.
Mica școlaritate este perioada în care începe structurarea laturii relațional-valorică
a personalității, organizarea trăsăturilor caracteriale, conturarea unor dominante. Acum se pun
bazele dimensiunii cognitiv-morale a caracterului. Câmpul interacțional se îmbogățește și se
diversifică, acest stadiu fiind numit și „ vârsta socială”. La formarea personalității copilului de
vârstă școlară mică, pe lângă instruirea școlară contribuie și colectivul școlar.
Viața de colectiv, determină pe fiecare elev să țină seama de interesele grupului, să țină
la onoarea clasei și a școlii, să înțeleagă semnificația socială a modului său de comportare a
succeselor și insucceselor sale. Crește indicele de socializare a copilului și se amplifică șansele
de integrare în viața socială. Cooperarea, întrajutorarea, întrecerea influențează asupra
personalității copilului și activității lui. Sub îndrumarea învățătorului, elevul începe să se simtă
treptat membru al colectivului, începe să se intereseze de comportarea colegilor, de succesele lor,
de semnificația lor pentru colectivul respectiv, pentru clasa lor.
Jocul, ca formă de activitate instructiv-educativă dezvoltă spiritul de independență,
formează atitudini pozitive față de muncă și conduce la sesizarea unor abateri în comportamentul
anumitor copii.
În cadrul colectivului, elevul își formează trăsăturile personalității ca: hotărârea, cinstea,
disciplina, conștiinciozitatea în activitate.
Învățătorul este cel care trebuie să creeze un cadru adecvat în care copiii găsesc cel mai
bun climat psihologic și social de manifestare și de dezvoltare a propriei lor personalități.
Antrenat în joc, în calitate de coparticipant la propria formare, copilul este sprijinit să
dobândească metodele și călile accesibile lui de cunoaștere pentru ca pe temeiul acestei condiții
importante, el să poată învăța orice cunoțtiințe de care are nevoie.
În același sistem organizat de muncă și învățare , în strânsă legătură cu activitatea pe care
o desfășoară se dezvoltă aptitudinile. Una din apitudinile generale care se dezvoltă la această
vârsta este aptitudinea de a învăța. Este vorba de o anumită dezvoltare generala a copilului
concretizată in pregătirea acestuia pentru confruntarea cu ceea ce urmeaza ulterior să învețe, cu
receptivitatea la solicitarile învațării, cu strategiile generale de gândire, imaginație, memorie care
vor facilita accesul la sarcini din domenii diferite si care se constituie in castiguri pe planul
inteligenței. Inteligența este un „aliaj” de procese logice imaginative, verbale, un complex de
acțiuni și scheme operaționale care permit elevului să facă față cu succes solicitărilor și situațiilor
mai complexe.
Treptat învățarea începe să fie preferată altor activități și să devină sursă de bucurii și
satisfacții. Din înclinația și aptitudinea generală pentru învățare, se desprind și se dezvoltă
elementele unor aptitudini specializate cum ar fi cele: matematice, literare, plastice și muzicale.
Deosebit de importantă este, mai ales pentru școlarii mici, funcția stimulativă și educativă a
evaluării. Aceasta se obține cel mai bine în regimul psihologic al unei evaluări formative, care
funcționând împreună cu modelul uunei învățări formative, concură la modelarea elevilor, a
capacității de a învăța succesual, adică a desfășurării unui proces de învățare care datorită
modului ei de organizare și funcționare, facilitează reușita școlară, obține interese, susține
succesul școlar.
O dimensiune psihică integratoare a profilului personalității umane o reprezintă
creativitatea, care exprimă disponibilitatea procesuală a elevului de a căuta și produce valori,
produse originale pentru sine și pentru societate. Învățătorul trebuie să folosească adecvat
procesul instructiv-educativ, diferite metode și procedee pentru dezvoltarea creativității elevilor.
Cunoașterea acestor particularități anatomo-fiziologice, dar mai ales a celor psihice ale
copiilor de vârstă școlară mică este de o mare importanță pentru învățător. Activitatea școlară se
desfășoară în bune condiții numai dacă se pornește de la cunoașterea trăsăturilor
individuale ale fiecărui copil. Pentru a-i dezvolta personalitatea elevului trebuie să se știe
care-i sunt posibilitățile acestuia, să se cunoască realitatea asupra căreia se va acționa și pe
care se propune a se transforma.
Nivelul și volumul cunoștiințelor care se transmit elevilor, numărul exercițiilor pentru
formarea deprinderilor, cantitatea și durata efortului cerut la lecții și în activitățile extrașcolare
trebuie să corespundă posibilităților pe care le au elevii și celor pe care îl are fiecare elev în
parte. Cunoscând particularitățile vârstei școlare mici, învățătorul poate alege mijloacele
educative cele mai potrivite pentru dezvoltarea lor. Dacă el știe prin ce se caracterizează
memoria, imaginația, gândirea, sentimentele, voința elevilor, va ține seama de aceste
particularități și în activitatea sa.
Cunoscând aspectele individuale ale elevilor săi, prin observarea activității și comportării
obșnuite ale elevilor, prin aplicarea de teste, prin convorbiri cu elevii, cu părinții, cu prietenii lor,
prin studierea produsului activității (desene, compuneri), prin măsurarea unor indici ai
dezvoltării fizice, învățătorul poate ajunge la o cunoaștere profundă a fiecărui elev.
Cunoașterea elevului este un mijloc de a îndruma concret și științific activitatea acestuia,
de a face educație pe măsura individualității elevului.
1.3. Principii ce trebuie respectate pentru o reală cunoaștere
Studiul individualității școlarului mic, a cunoașterii personalității acestuia se poate
desfășura în condiții de mediu natural, urmărind conduita și activitatea acestuia în familie,
școală, grup social și în condiții create anume pentru acest scop. Aceste două moduri de
cunoaștere se completează unul pe altul, primul oferind complexitatea și varietatea formelor de
manifestare, iar al doilea, precizia legată de intensitatea acestor caracteristici.
Indiferent de metodele folosite în această activitate, cel ce o desfășoară trebuie să fie bine
pregătit atât din punct de vedere teoretic cât și practic și să țină seama de anumite principii pe
care să le respecte pentru a avea sorți de izbândă în activitatea de cunoaștere a școlarului mic.
O anumită metodă poate fi folosită de o persoană care știe să o aplice cu abilitate și orice
metodă își are limitele sale în actul de investigare. Pentru cercetarea acelorași aspecte, este
nevoie de o diversitate de metode. Acestea se completează unele pe altele.
Orice informație obținută deschide noi posibilități de descoperire a alteia. Încercările de
clarificare a presupunerilor avute, cu privire la un anumit aspect al elevului vor face referire la
cunoașterea individualității acestuia.
Un aspect care trebuie luat în considerare este cel legat de planul investigației. De
exemplu: metoda convorbirii va deveni eficientă doar atunci când s-a ajuns la un anumit prag de
încredere între educator și copil, când există certitudinea plasării unor temei pe informațiile care
vor fi furnizate de copil. O constatate obținută prin observație va fi cu atât mai elocventă cu cât
s-a produs în condițiile cele mai obișnuite. Iată deci că prezența condițiilor asigură eficiența
metodei.
De asemenea, în cunoașterea elevului trebuie să se țină seama de ideea de unitate. Copilul
este o ființă umană iar dacă se va dori să fie cunoscut în diveristatea și complexitatea sa,
înseamnă de fapt să se ia în considerare fundamentele atât ale structurii personalității cât și ale
procesului de formare.
Ideea de unitate este călăuză cu privire la: viața psihică, persoană, legătura copii-mediu,
relația copil- proces formativ.
Ființa umană, deci și copilul este o unitate psiho-fizică. Cele două aspecte ale
persoanei: psihicul și fizicul nu pot fi tratate independent. Și realitatea impune să fie abordat
omul în unitatea ființei sale.
În zilele actuale se întinde tot mai mult să se considere interacțiunea copilul și mediul său
de viață ca formând o unitate. Dezvoltatea copilului rezumat al succesiunii transformărilor ce au
lor este rezultatul acțiunilor pe care mediul le exercită asupra lui, cât și al modului cum acesta
răspunde la aceste acțiuni dominându-le, transformându-le sau apropiindu-le de aspirațiile sale.
Fiecare familie prezintă caracteristici specifice, fiecare grup de copii manifestă trăsături și
influențe diferite, fiecare școală și clasă își are organizarea sa care influențează în mod diferit
dezvoltarea copilului.
Oricât de mari sau de mici ar fi diferențele de mediu, este absolut necesar ca acestea să
fie cunoscute pentru că numai în felul acesta se poate înțelege și ajuta copilul.
Unitatea copil-procese formative, mai este cunoscută și sub forma de principiul
șanselor egale. Acest principiu este actual și mult controversat. Unii susțin că oferind tuturor
copiilor aceleași condiții de pregătire le asigură în mod egal reușita în viață. Alții susțin
contrariul, adică tocmai faptul că sunt asigurate aceleași condiții tuturor: apare inegalitatea
șanselor, rezultată din capacitățile diferențiate ale copiilor de a le rezolva.
Totuși acest principiu este strâns legat de unitatea și specificitatea structurii individuale.
„Șansele egale” devin „Șanse maxime” pentru fiecare, iar acestea sunt rezultatul aprecieriii
corecte a potențialului individual.
Principiul șanselor egale implică tratarea diferențiată și se sprijină pe ideea de unitate și
specificitate a persoanei.
CAPITOLUL II
IMPORTANȚA CUNOAȘTERII INDIVIDUALITĂȚII LA
VÂRSTA ȘCOLARĂ MICĂ
2.1.Cunoașterea individualității elevului-premisă și garanție a eficienței activității de
învățare.
Reușita în activitatea școlară curentă se înscrie printre obiectivele fundamentale ale școlii.
Prevenirea insuccesului școlar, lichidarea rămânerii în urmă asigurarea procesului școlar al
elevilor, cultivarea unor interese și inclinații în învățare, sunt determinate de calitatea cunoașterii
elevilor și angajarea treptată a lor în cunoașterea de sine.
Descoperind la timp dificultățile întâmpinate de unii copii în învățare, se poate acționa pe
linia sprijinirii acestora insistând asupra modului de pregătire pentru lecții și identificând natura
greutăților întâmpinate. Cantitatea și calitatea cunoștiințelor cât și dezvoltarea intelectuală
generală depinde de motivația elevului pentru învățătură, de anumite însușiri morale și
voliționale. De aceea, cunoașterea lor este foarte necesară pentru desfășurarea unor activități
eficiente cu elevii. De mare importanță în acest sens este și munca suplimentară cu elevii care au
nevoie de sprijin, acțiune care s-a desfășurat sub forma consultațiilor, meditațiilor și a
programului recuperator.
Cunoașterea elevului este un fapt care trebuie să fie susținut permanent în activitatea de
predare/învățare pentru a putea pune în evidență schimbările ce intervin în viața elevului. Trebuie
să se cunoască ce influență au acestea asupra dezvoltării intelectuale și psihice precum și
transformările ce intervin în posibilitățile de învățare.
Elevul trebuie cunoscut în procesul dezvoltării sale, dar trebuie ajutat și să se
autocunoască. Cunoașterea și autocunoașterea psihologică sunt modalități prin care omul ajunge
sa-și formeze o imagine despre sine și despre alții.
Numeroase lecții aduc în fața elevului imagini despre alții, asemenea lui, cu trăsături pe
care le întâlnește în diferite grade și în viața sa, dar misiunea educatorilor este și de a a-i învăța să
se cunoască spre ei, să se autoeduce. Autoeducația este un proces intim ascuns celor din jur. De
multe ori copiii nu își dau seama pe deplin de consecințele acțiunilor ce le întreprind: nu știu că
prin ele se autoeducă, de aceea trebuie ajutat și în această privință.
2.2. Tratarea diferențiată a elevilor-consecința firească a cunoașterii elevilor
Desfășurarea activității diferențiată cu elevii devine o necesitate ce se impune a fi
realizate în întregul sistem de învățământ.
Munca de autocunoaștere a elevilor și de pregătire a lor pentru autocunoaștere trebuie
pritivă în sprijinul valorificării capacităților lor proprii în activități care să ducă la o continuă
dezvoltare a personalității și de afirmare a acestuia.
Activitatea diferențiată trebuie să cuprindă toți elevii, atât pe cei care au dificultăți la
învățătură cât și pe cei cu greutăți deosebite, în vederea dezvoltării până la nivelul maxim al
disponibilităților fiecăruia.
Aceasta trebuie realizată în principal în timpul lecției, care este forma de bază în
dobândirea cunoștiințelor, priceperilor și deprinderilor, evitând atât suprasolicitarea acestora cât
și împiedicarea lor de a da maximum cât poate. De multe ori cerându-i elevului mai mult decât
poate da, se poate frâna dezvoltarea normală a unor laturi a personalității sale.
Activitatea diferențiată trebuie să se întemeieze și să traducă în viață conceptul psiho-
pedagogic cu privire la raportul dintre dezvoltare și învățare, potrivit căruia învățarea
influențează în mod pozitiv dezvoltarea psihică a copilului numai atunci când se desfășoară cu un
pas înainte acestuia.
Consecințele firești ale cunoașterii și autocunoașterii își găsesc materializare în
desfășurarea cu succes a actului învățării, iar apoi, în alegerea corespunzătoare a profesiunii și
într-o integrare socială adecvată.
2.3. Grupul școlar – factor socio-educativ
Grupul reprezintă o pluraritate de persoane asociate în vederea realizării unor scopuri
comune, ce implică unele norme comune, interacțiuni între acestea, ce se diferențiază de alte
ansambluri umane, după funcțiile sau sarcinile urmărite.
Atunci când scopul vizat este realizarea și desfășurarea procesului instructiv-educativ, se
vorbește despre grupul educațional ce se caracterizează prin:
numărul membrilor (24-30) care să asigure o funcționare normală, fără
subiectivism dar și fără apariția unor subgrupuri;
interacțiunea membrilor-pe verticală- ierarhic- profesor-elev și pe orizontală elev-
elev;
scopurile de ordin formativ, de instruire și educare, de formare a personalității
elevilor;
structura;
omogenitatea și coeziunea-în grupul educațional este mare;
durată și persistență în timp.
În cadrul grupului educațional, fiecare individ are un anumit statub și trebuie să exercite
un rol aferent statutului.
Statutul reprezintă poziția pe care o deține o anumită persoană în structura socială a unui
grup, în baza căreia formulează așteptări în ceea ce privește conduita, pe când rolul este aspectul
dinamic, comportamental al statutului, arătând ceea ce așteaptă membrii grupului de la
deținătorul rolului.
Individul exercită rolul mai mult sau mai puțin bine în funcție de capacitățile sale fizice,
intelectuale, profesionale, profilul său moral, atitudinea față de statut.â
În psihosociologia grupurilor școlare, noțiunile de statut și rol au o deosebită importanță
întrucât vizează modelele ideale ale interacțiunii, oferind astfel direcțiile de desfășurare a
comportamentului corect.
Intrarea copilului în școală atrage după sine investirea copilului cu un nou statut și
modificarea relațiilor copilului cu cei din jur.
Clasa de elevi ca grup social-educațional este un sistem de interacțiuni umane cu o
funcționalitate educativă, o structură școlară organizată, ce include membrii egali între ei- elevii
și un mediator- profesorul ale căror roluri sunt reglementate oficial, ce dispune de o oarecare
omogenitate a membrilor ca vârstă, interese, trebuințe, aspirații.
În faza de început are un caracter administrativ, formal, nestructurat, cu un conținut,
sistem de organizare, participare și conducere impuse din exterior, dobândind ulterior sintalitate-
de aici mențiunea că acest grup educațional are o structură formală și o structură informală.
Influențele ce se exercită asupra grupului sunt de la profesori (alți factori educativi)-
externe, de la membrii componenți ai grupului- din interior, din trecut, iar sarcinile sunt
preponderent instructiv-educative; la fel de variate sunt și statutele. Educatorul este liderul
educativ formal al grupului, elaborând și coordonând programul informativ-formativ, exercitând
funcții de comandă și decizionale. În rândul elevilor există lideri ce pot fi formali sau informali-
ce se impun sau sunt recunoscuți în baza unor calități de către ceilalți, lideri ocazionali și lideri
statorinici.
Un fenomen întâlnit, deloc neglijat, în cadrul clasei, este formarea de subgrupuri, cu
efecte pozitive sau negative (atunci când scopurile, comportamentul, „normele” particularităților
intră în conflict cu cele ale procesului instructiv-educativ. În cazul liderilor informali pozitivi,
educatorul trebuie să îi apropie și să îi antreneze în procesul instructiv-educativ, mai ales că
didactica actuală sugerează și recomandă cooperarea educator-elev în educație, bazată pe
interacțiune). Cu toate acestea, ponderea principală în determinarea și realizarea instrucției și
educației revine cadrului didactic.
Relațiile interpersonale care se manifestă la nivel de clasă sunt:
relații cognitive-vizează acumularea și interpretarea informațiilor despre ceilalți în
vederea cunoașterii acestora;
relații de comunicare;
relații interperceptive- vizează comunicarea nonverbală;
relații simpatetice sau preferențiale, și de conținutul acestora depinde și realizarea
unei sarcini/funcții importante ale grupului–integrarea socială.
Clasa, ca unitate pedagogică, ca sistem social modelează (prin prisma activității
desfășurate și a acțiunilor exercitate asupra fiecărui membru al său) și este un puternic factor de
contact social, de socializare (prin integrarea elevului în colectiv, prin implicarea acestuia în
activitatea colectivă a clasei pentru realizarea scopurilor, prin asimilarea normelor de
comportament ale grupului), contribuind decisiv la formarea și manifestarea spiritului de
colegialitate și cooperare, a spiritului de responsabilitate și solidaritate, la dezvoltarea unor
comportamente caracterizate prin inițiativă, activism social, evaluare colectivă.
S-a demonstrat că relațiile armonioase cu ceilalți conduc la o stimă de sine ridicată, la
dorința de acoopera la creșterea nivelului de aspirații.
În cadrul clasei toți membrii au statute egale, precum și alte trăsături ce conferă
omogenitate (astfel de criterii au fost capacitatea și apartenența sexuală).
Rezultatele cercetărilor au evidențiat că nu se poate afirma că există mai multe avantaje la
clasele omogene decât la clasele eterogene. Organizarea omogenă este eficientă în cazul claselor
de elevi cu rezultate bune și foarte bune, dar este un handicap pentru clasele slabe.
Din punct de vedere al interacțiunii elevilor sunt mult mai eficiente clasele eterogene,
foloase având, în această situație, și elevii slabi și elevii buni.
Aceste interacțiuni pot să genereze competiția și cooperarea, studii recente arătând că
elevii lucrează în cooperare în grupuri ce au o sarcină comună numai 4,6% din timpul pe care îl
petrec în clasă. Se consideră că explicația pentru acest fapt rezidă în maniera de notare practicată
de învățători și profesori, stimulatoare a competiției, că notarea prin raportarea la grup este
preponderentă în defavoarea notării individualizate. Se recomandă notarea individualizată care să
încurajeze colaborarea.
Metoda grupurilor interdependente este eficientă deoarece anihiliează efectul
Ringelmann (lenea socială) care amenință cooperarea în grupuri.
Un aspect important ce vizează mediul școlar o constituie fenomenul atribuirii cauzale (atribuirea
succesului și eșecului școlar), cauzalitatea fiind determinată atât de factori interni, cât și de
factori externi. Performanțele școlare și comfortul psihic sunt determinate de atribuirea pe care
elevul o face, astfel că dacă un elev face mereu atribuiri interne pentru nereușitele sale din clasă
va avea o stimă de sine scăzută.
Atribuirile stabilite ale reușitei sau eșecului pot marca o dimensiune foarte importantă a
personalității, sentimentul propriei eficiențe-factor cardinal al succesului școlar. Acest sentiment
poate fi diferit prin raportare la diferite domenii.
Variabila care condiționează în modul cel mai semnificativ nivelul performanțelor
educaționale este coeziunea grupului.
Colectivul de elevi se prezintă și funcționează ca o unitate microsocială de sine
stătătoare, ca un câmp social microstructural, în cadrul căreia fiecare membru ocupă o anumită
poziție în funcție de mediul social în care se află și la care se raportează.
Plecând de la caracteristicile generale ale coletivului de elevi-colectivul nu este o
societate în miniatură, colectivele nu sunt identice unele cu altele, cunoașterea colectivului nu se
reduce la cunoașterea personalităților membrilor ce îl compun, putem deduce că pentru
descrierea fenomenelor sociale, de grup nu putem apela la conceptul de personalitate (utilizat
pentru descrierea fenomenelor psihice individuale), ci acela de sintalitate (utilizat pentru
descrierea acelor particularități care circumscriu specificitatea unui colectiv concret de elevi).
Deci, sintalitatea desemnează totalitatea trăsăturilor ce caracterizează un colectiv concret privit
ca un tot, ca un întreg, rezultând din conținutul concret și modul în care se manifestă diferite
trăsături de grup. Fiecare colectiv are o anumită structură, însă aceasta presupune nuanțe proprii,
irepetabile ca în cazul personalității individului specifice numai colectivului respectiv.
În sensul colectivului de elevi, obiectul cunoașterii îl constituie sintalitatea acestuia, care
nu se reduce la cunoașterea personalității fiecărui elev, doar o prespune în mod obligatoriu.
Numai pe această bază pot fi eliminate unele discuții dintre influențele interne al căror
procreator este profesorul-dirigintele sau învățătorul și influențele colectivului, înfăptuindu-se,
de fapt, unitatea de acțiune dintre cei doi factori.
Toate influențele și acțiunile exercitate asupra colectivului, fie că provin de la modul
social, fie că sunt organizate în mod special, sunt asamblate prin intermediul acestor condiții
interne sau sintalități. Astfel, ele vor produce anumite modificări în evoluția colectivului și vor
avea o eficiență educativă asupra sa. Datorită concordanței dintre acțiunile educative exercitate și
condițiile interne ale colectivului, aceste acțiuni se proiectează asupra conștiinței și conduitei
fiecărui elev.
Esența muncii învățătorului sau profesorului ca diriginte o constituie asigurarea
condițiilor de selecționare și unificare în cadrul activității școlare, a influențelor pe care le
exercită asupra elevilor totalitatea factorilor și relațiilor care alcătuiesc mediul școlar atât de
complex, influențe organizate pe linia scopurilor și sarcinilor procesului de instruire și educare în
ansamblu.
Sfera atribuțiilor, sarcinilor sale cuprinde:
a) cunoașterea sintalității colectivului și a personalității elevilor;
b) educarea elevilor în spirit cooperant, participativ și în spiritul disciplinei;
c) urmărirea și sprijinirea succesului la învățătură;
d) colaborarea cu ceilalți profesori;
e) colaborarea cu familia;
f) realizarea unui consens în educația morală a elevilor;
g) formarea atitudinii față de muncă;
h) îndrumarea și coordonarea acțiunii de orientare școlară și profesională.
Pentru cunoașterea sintalității se apelează la metode și procedee diferite, menite să asigure:
descrierea și rezolvarea particularităților structurale ale colectivului ( structura de
comunicare, structura formală și structura informală)
surprinderea unor aspecte privitoare la ierarhia dintre liderii formali și informali ai
grupului;
cunoașterea unor aspecte privitoare la ierarhia statutelor elevilor în colectiv și a
semnificației lor asupra interacțiunii dintre ei și a exercitării diverselor roluri;
selectarea normelor, valorilor și regulilor care tind să determine viața internă a
colectivului;
aprecieri estimative în legătură cu oscilațiile coeziunii colectivului.
Îngemănarea acestor aspecte într-o unitate coerentă va oferi imaginea sintalității colectivului.
Ca metode și procedee utilizate în acest scop se folosesc :
observația psihosocială–presupune un contact direct cu realitatea colectivului, asigurând
obținerea unor date reale, care vor fi prelucrate și interpretate;
tehnici sociometrice–destinate înregistrării și măsurării configurației și intensității
relațiilor interpersonale din interiorul grupului social;
metoda chestionarului–bazată pe formularea unor întrebări la care elevii urmează să
răspundă oral sau în scris;
metoda scărilor de opinii și atitudini-scări de apreciere;
metoda aprecierii obiective a personalității–urmărește aprecierea făcută de elevi asupra
diferitelor componente ale personalității colegilor (atitudini, inteligență, caracter,
temperament, calități individuale ale proceselor psihice);
metoda experimentului acțional– ameliorativ–presupune introducerea unor modificări
care să determine un alt mod de desfășurare ulterioară a fenomenelor, presupune o dublă
determinare–retroactivă și proactivă, asigurând interdependența dintre toate cele trei
componente: cunoaștere – acțiune–rezultat
2.3.1.Metode și tehnici de cunoaștere a grupurilor
2.3.1.1. Tehnica sociometrică inițiată de J.L.MORENO
Tehnica sociometrică inițiată de J.L.MORENO, psihosociolog american de origine
română, reprezintă un ansamblu de procedee articulate între ele:
testul sociometric
sociomatricea
sociograma
indicii sociometrici
Testul sociometric reprezintă un instrument prin care se măsoară relațiile afectiv
simpatetice dintre membrii grupului. În general, testul sociometric permite cunoașterea relațiilor
interpersonale afectiv-simpatetice, de preferință sau de respingere, din interiorul grupului, poziția
ocupată de fiecare membru al grupului în raport cu ceilalți (lideri, marginalizați, ignorați,
respinși, etc), existența unor eventuale tensiuni sau conflicte latente în grup, posibila scindare a
grupului în mai multe subgrupuri, atmosfera socio-afectivă, gradul de coeziune al grupului, toate,
însă, într-o anumită situație de viață.
Se poate prezenta sub forma unui interviu (atunci când se aplică școlarilor mici) sau sub
forma unui chestionar, ale cărui întrebări îi pun pe elevi să-și exprime preferințele pentru colegii
de clasă cu care ar dori să stea în aceeași bancă, sau să-și petreacă timpul liber, ori să colaboreze
în realizarea diferitelor tipuri de activăți școlare, etc.
Instructajul va trebui să cuprindă :
motivarea aplicării testului (exemplu „am vrea ca în trimestrul următor să schimbăm
așezarea în bănci ținând seama de preferințele voastre”);
asigurarea caracterului confidențial al testului (exemplu „ răspunsurile voastre nu vor fi
aduse la cunoștiința colegilor”);
determinarea situației de alegere (exemplu „va trebui să indicați pe cine anume preferați,
pe cine nu preferați”, „va trebui să răspundeți prin nominalizări, nu prin formulări de tipul
„cu toți”, „cu nici unul”, „nu este cazul”);
limitarea sau nelimitarea alegerilor (exemplu „alegeți câți vreți, după cum credeți de
cuviință”);
ordinea de preferință (de exemplu „ pe cel care îl doriți cel mai mult îl treceți pe primul
loc, pe un altul pe locul doi, și așa mai departe”);
Aplicarea testului va fi precedată de câteva atenționări ale elevilor, de genul; ”să nu
comunice între ei ; să răspundă la toate întrebările, să fie sinceri în răspunsuri, să îi ia în
considerație pe toți membri grupului, chiar dacă vreunul dintre ei nu este prezent în momentul
aplicării testului”.
Sociomatricea este un instrument utilizat pentru „despuierea” , răspunsurilor primite din
partea elevilor la testul sociometric.
Se prezintă sub forma unui tabel cu dublă intrare care are înscriși atât pe orizontală cât și
pe verticală pe toți membrii grupului. Fiecare este notat prin inițialele numelui și prenumelui cu
specificarea, eventual, a sexului celui care l-a completat (F/B).
Diagonala sociomatricei este hașurată, întrucât un membru al grupului nu se poate alege
pe el însuși. Dacă, de exemplu, fiecărui membru al grupului i s-a solicitat să exprime câte trei
alegeri și trei respingeri, notarea acestora se va face pe orizontală, în dreptul inițialelor
corespunzătoare elevului care le-a formulat, în felul următor: în căsuța primului coleg ales se va
nota (+3), cel ales pe locul al doilea va primi (+2), iar cel ales pe locul al treilea va primi (+1). În
același mod se procedează și cu respingerile numai că primul respins va primi (-3), al doilea (-2)
al treilea (-1). După înscrierea punctelor primite de fiecare, în dreptul fiecărui subiect vor figura,
pe orizontală, alegerile sau respingerile alese, iar pe verticală, alegerile și respingerile primite de
la toți ceilalți membri ai grupului.
A B C D E F G
A +3 -3 -1 +2 +1 -2
B +3 +1 -2 +2 -3 -1
C +1 +2 +3 -1 -2 -3
D -1 -2 -3 +1 +2 +3
E -3 -1 +2 +1 +3 -2
F -2 +3 +1 -1 -3 +2
G -3 -2 -1 +3 +1 +2
Alegeri primite
brute/ valorizate
2/4 3/8 3/4 3/7 4/6 4/8 2/5
A B C D E F G
A - + + -
B + +
C - + - +
D - - +
E + + -
F + - + -
G - + + -
ISP 0 0 0.33 0.16 0.16 0 -0.16
Respingeri primite
brute/ valorizate
4/9 3/5 3/7 3/4 2/5 2/5 4/8
Indicele ei de statut preferențial, calculat după formula Isp = alegeri–respingeri/N-1 (unde
N= numărul membrilor din grup)
Indicele expansivității sociometrice, obținut prin însumarea datelor de pe orizontală
(atunci când nu se cere limitarea alegerilor și al respingerilor); cu cât valoarea indicelui este mai
mare, cu atât individul este mai bine integrat în grup.
Indicele integrării în grup care se măsoară raportând numărul persoanelor care au primit
alegeri, la numărul persoanelor care nu au primit nici o alegere; valoarea ridicată a acestui indice
exprimă o bună integrare a grupului.
Indicele coerenței grupului se calculează după formula I= R·q/ U·p , unde R= numărul
alegerilor reciproce; U= numărul alegerilor unilaterale; p este raportul dintre numărul alegerilor
permise și numărul membrilor grupului, iar q=1.
Sociograma constituie un instrument de reprezentare grafică a configurației relațiilor
referențiale existente în interiorul grupului. Ea se întocmește pe baza datelor înscrise în
sociomatrice și pune în evidență caracterul reciproc sau unilateral al relațiilor de alegere ori de
respingere, tipologia rețelelori și a structurii simpatetice din interiorul grupului („perechi”,
„triunghiuri”, „lanțuri”), precum și „liderii”informali în jurul cărora se grupează ceilalți colegi,
sau cine sunt „marginalizații” din punct de vedere preferențial. Se pot alcătui sociograme
individuale pentru a reda poziția unui anumit elev în contextul preferințelor de grup și
sociograme colective, care redau situația relațiilor dintre toți membrii grupului.
Cel mai des utilizată este așa-numita „sociogramă țintă”, alcătuită din mai multe cercuri
concentrice; în primul, cel din mijloc vor fi reprezentați elevii cei mai populari din grup, care au
obținut cel mai înalt indice de statut preferențial, iar în celelalte, în funcție de valoarea indicilor
obținuți, cei „acceptați”,apoi cei „indiferenți”, ajungând ca în cercul din margine să fie cuprinși
„cei respinși”. În construcția sociogramelor se folosesc diverse semne convenționale. Spre
exemplu băieții sunt reprezentați prin semnul, fetele prin semnul , preferințele unilaterale prin:
preferințele reciproce prin; respingerile unilaterale și cele reciproce prin.
În figura de mai jos, se prezintă cu titlu de exemplu, o „sociogramă-țintă”: primul cerc, cel
din mijloc, va avea valoarea +3 și va conține subiecții foarte populari, care au obținut un indice
de statut preferențial situat între +2 și +3; cel de al doilea va avea valoarea de +2 și va conține
elevii „simpatizați”, cel de al treilea va avea valoarea +1 și va conține subiecții „acceptați”,
cercul al patrulea va avea valoarea 0 (zero) și va conține subiecții care sunt indiferenți colegilor
lor, iar ultimul cerc va avea valoarea -1 și va conține subiecții respinși.
Metoda statistică rezidă în ordonarea, clasificarea și corelarea datelor, cu scopul de a
obține concluzii asupra unor fenomene esențiale, descoperirea legilor acestora. Metoda statistică
reprezintă un instrument de analiză calitativă. Utilizarea acestei metode cuprinde trei momente:
colectarea datelor brute și intabelarea lor;
prelucrarea și analiza datelor culese;
interpretarea rezultatelor.
Astfel se permite elaborarea ipotezelor, verificarea lor, formularea unor concluzii în
vederea unor previziuni, ca expresie a descoperirii anumitor raporturi, a unor fenomene cu
valoare de lege. Se înțelege deci, faptul că, datele obținute în cercetarea psihologică prin
intermediul metodelor descrise mai sus sunt bune. Dar, investigarea diverselor fenomene, aspecte
implicate în activitatea școlară reclamă și o evaluare a acestora, lucru ce se realizează prin
intermediul metodei statistice. Prelucrarea statistică are meritul de a reduce gradul de
subiectivism al personalității examinatorului și de a spori obiectivitatea științifică, problemă
abordată și de Stanciu Stoian. El mai arată „ prin această metodă individualitatea elevului poate
fi cunoscută cât mai complex, cu condiția folosirii statisticii cercetărilor repetate și prelucrând
datele obținute”.4 De o mare importanță este calitatea interpretării datelor statistice în cercetarea
psihopedagogică, care se bazează pe o pregătire specială în această direcție. În sprijinul unei mai
bune înțelegeri a repartizării datelor statistice pe o scară verticală sau orizontală vine
reprezentarea grafică. I. Holban arată că „organizarea de prelucrare a datelor se succede
următoarelor operații: corectarea testelor, trecerea cotelor în profilul psihologic, raportarea la
valorile etalon, alcătuirea profilului”.
4 Stanciu Stoian, Cercetarea pedagogică, Ed. Politică, București, 1969,p.206
CAPITOLUL III PROBLEMA STUDIATĂ ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
3.1. Metodele de cunoaștere folosite
În esență, studierea elevului se realizează prin metoda utilizate de psihologia copilului și
psihologia pedagogică iar organizarea activității de cunoaștere presupune respectarea unor
anumite principii amintite în paginile anterioare, de care este absolut necesar să se țină seama
dacă se dorește ca această muncă de cercetare să abiă succes.
Metoda este calea, planul de activitate, suita de operații mintale și concrete care duc la un
rezultat cognitiv în legătură cu fenomenele abordate. Principalele căi de investigare- cunoaștere
psihologică sunt : observația și experimentul, metode de altfel fundamentale în cele mai multe
domenii ale științei și cercetării psihologice. De o reală utilitate în cunoașterea elevului mai sunt:
chestionarul, analiza psihologică a produselor activității, metoda aprecierii obiective a
personalității, metoda testelor, metoda statistică.
a) Observația continuă și sistematică
Metoda observvației este una dintre cele mai importante metode folosite în cunoașterea
elevilor. Ea constă în urmărirea atentă și sistematică a unei însușiri sau activități cu scopul de a o
prinde și fixa mai just. Observația, ca metodă de cunoaștere a individualității elevului presupune
clarificarea sarcinilor observării, stabilirea condițiilor în care se va desfășura observarea,
elaborarea unui program de efectuare a observării, așteptarea manifestării fenomenelor ce
trrebuie studiate, etc.
În condițiile obișnuite este important să nu se facă din observație un scop în sine, ci
aceasta să se bazeze pe un comportament natural de tratare a subiectului în activitate. Trebuie
însă știut ,,să se vadă, să se observe”. Ed. Clarapede preciza că „pentru cine știe să deschidă
ochii, simpla observare din viața zilnică oferă o recoltă bogată de documente prețioase și sugestii
interesante”.
Ca metodă de cunoaștere a elevului, observația vizează comportamentul elevului în
anumite situații : la lecții, în activitățile în afară de clasă, în recreație, în familie, etc.
Se pot aplica fenomene precum: atenția, strategiile percepției și ale gândirii în realizarea
unor sarcini școlare, formarea unor priceperi și deprinderi, atitudinea elevului față de anumite
activități, etc. Pentru a realiza o cât mai mare obiectivitatea a datelor, fenomenele trebuie
observate în condiții cât mai favorabile desfășurării lor și în condiții de manifestare cât mai
variate, precum și într-un număr cât mai mare de prilejuri. Rezultatele observației pot fi
înregistrate în caietul de observații psihopedagogice chiar și în timpul observării iar uneori fără
observare, dar fără știrea celui observat. Uneori observația poate fi discret completată cu
utilizarea mijloacelor speciale de înregistrare și consemnare a fenomenelor observate:
cronometru, magnetofon, aparat de fotografiat etc.
Se vorbește azi tot mai mult de egalitatea de șanse, înființându-se chiar Agenția Egalității
de Șanse, care are ca scop oferirea de șanse egale pentru toți copiii, în special copii aflați în
dificultate, sau cei proveniți din leagănele de copii.
Metoda observației cuprinde și unele limite. Există de multe ori pericolul de a vedea prin
materialul ales fizionomia absolută a persoanei studiate, fără a ține seama de continua dezvoltare,
transformare, în care se găsește elevul. Se întâmplă, de asemenea, să fie caracterizat un elev cum
este el astăzi exclusiv după datele culese prin observații nesistematice și inconsecvente poate
pune într-o lumină improprie persoana acestuia deformându-i dominantele sau alte lucruri
definitorii.
Observația ca metodă de cunoaștere poate oferi mult, dar nu totul. Ea este doar o piesă
importantă a ansamblului metodelor care furnizează informații ce pot fi utilizate în identificarea
valorică a persoanei. Cu toate aceste limite, valoarea observației ca metodă de cunoaștere a
elevului este de necontestat. Semnificativ este faptul că metoda observației folosită cu
discernământ presupune concomitent o susținută mobilizare a copiilor și tinerilor în acțiunea de
autoobservare, care duce la autocunoaștere.
Observatorul cel mai bun știe să utilizeze pe rând un număr de sisteme „pentru a-l
individualiza și a-l explica pe școlar”.
Actul observației este prezent în orice situație de cercetare, indiferent de metoda
folosită. Observarea este singura metodă ce rămâne implicată totdeauna. Ea aduce servicii destul
de mari în studiul copilului pentru că surprinde fenomenele psiho-pedagogice în ritmul lor
natural de manifestare. Materialul obținut prin observație poate fi prelucrat și interpretat în
scopul deprinderii unor concluzii, al formulării unor generalități privind cunoașterea
individualității elevului sub toate aspectele.
Pentru că această metodă are anumite limite este necesar să se apeleze și la alte metode care cer
mai multă angajare tensională a celui care folosește metode și tehnici de cunoaștere.
b) Experimentul psihologic
Experimentul psihologic este metoda de cercetare în care cercetătorul provoacă intenționat
fenomenul psihic ce trebuie studiat, repetă fenomenul ori de câte ori este necesar, modifică
condițiile producerii și desfășurării fenomenului psihic și izolează fenomenul studiat și verifică
acțiunea lui pentru stabilirea cu un înalt grad de certitudine a legăturilor lui cauzale.
În studierea copilului se folosește o variantă a experimentului natural, a experimentului
psiho-pedagogic. Pe cale experimentală se pot obține date despre nivelul dezvoltării psihice al
elevului și unle informații asupra particularităților proceselor psihice. Prin utilizarea acestei
metode în cunoașterea proceselor psihice s-a urmărit nivelul acestora de dezvoltare precum și
progresul în dezvoltarea psihică.
c) Convorbirea
Deosebit de valoroase sub raportul datelor pe care le furnizează despre elevi și ca metodă
de îndrumare a lor sunt convorbirile individuale. În cadrul convorbirii cu elevii se poate urmări
stimularea acestora prin: necesitatea explicării unor acțiuni, meditarea asupra unor atitudini,
aprecierea anumitor situații în care elevii sunt implicați, raportul lor cu colectivul, cu prietenii, cu
părinții, fără a fi ocolite aspectele mai puțin plăcute, eventual stările conflictuale. Reușita
dialogului este condiționată de priceperea de a asigura un climat propriu de reciprocă încredere și
sinceritate. Metoda aceasta poate fi folosită în primul rând cu scopul de a cunoaște motivația
internă a actelor comportamentale ale elevilor. Se poate încerca ca aceste convorbiri să fie firești,
să nu aibă un caracter rigid, sub forma unui interogatoriu ci să aibă un caracter natural. Aceste
convorbiri trebuie conduse cu tact, trebuie să degaje o atitudine pozitivă față de elev, respect și
înțelegere.
Notațiile asupra celor discutate cu elevul este indicat și recomandat a nu fi efectuate în
prezența elevului pe care-l observăm sau cu care purtăm discuții.
În vederea obținerii unor informații privind volumul și calitatea cunoștințelor elevului, în
general sau a-l depista pe elev în ceea ce privește interesele, preocupările, convingerile,
atitudinile, aspirațiile, idealurile acestuia, etc., este necesar să fie folosită metoda convorbirii.
Convorbirea face apel la experiența elevului, invitându-l să se autoanalizeze, să prezinte fapte, să
găsească motivațiile unor anumite manifestări, să formuleze aprecieri liniilor generale de
conduită ori asupra trăsăturilor dominante ale peronalității. Convorbirea are avantajul că într-un
timp scurt permite obținerea unor informații prețioase, inaccesibile altor metode.
Formele de convorbire aplicate pentru cunoașterea elevilor au fost:
convorbirea cu elevul;
convorbirea cu părintele.
Pe această cale se poate descoperi cum în unele familii unii copii au impresia că sunt mai
puțin „iubiți” decât frații lor mai mici sau că unul dintre părinți ar fi mai mult de partea celuilalt
frate decât a lui.
După descoperirea unor asemenea situații se poate considera necesar ca în ședințele cu
părinții să se dezbată în fața tuturor problema tratării nepărtinitoare a copiilor evidențiind
aspectele negative ale atitudinii îngăduitoare față de unul din copii și mai exigente față de altul.
Prin folosirea acestei metode se pot lămuri în mare parte motivele randamentului școlar
al copilului cât și anumite atitudini comportamentale.
Convorbirea cu părinții se poate folosi ori de câte ori situația a cerut-o, fie ca urmare a
vizitei părintelui la școală, fie cu ocazia vizitelor la domiciliul elevului. Totodată se poate
recurge la adoptarea convorbirii cu părinții ori de câte ori se dorea aflarea unor anumite aspecte
legate de comportamentul copilului în familie sau probleme legate de preocupările lui în afara
școlii.
În general discuțiile purtate cu elevii se pot realiza într-un mod cât se poate de natural,
de cele mai multe ori fără participarea altor colegi atunci când erau probleme legate de
individualitatea copilului și cu participarea unui număr restrâns când se urmărea cunoașterea
unui anume comportament.
d) Chestionarul (ancheta)
Informații complexe și adesea interesante au fost achiziționate prin metoda chestionării
orale sau scrise. Ancheta (chestionarul) constă într-o culegere metodică de informații, în baza
unei scheme operaționale scrise sau orale, de tipul, ,,întrebare-răspuns”, cu privire la trebuințele,
preferințele, interesele, interesele, motivația, atitudinea aspirațiile elevilor. Una dintre tehnicile
fundamentale de realizare a anchetei este chestionarul. El constă într-o suită de întrebări enunțate
într-o anumită formă și ordine, adresate subiectului, căruia i se solicită acordul sau o judecată de
valoare. Pe baza răspunsurilor obținute se identifică elementele comune și semnificative pentru
fenomenul investigat. În funcție de forma, gradul de libertate pe care îl lasă elevului întrebările
chestionarului se disting: chestionare cu întrebări deschise și chestionare cu întrebări închise.
Utilizând această metodă în cunoașterea personalității elevului, în această muncă de
cercetare a ființei lui lăuntrice se pot elabora chestionare cu întrebări deschise și se pot
asigura un caracter secret al răspunsurilor. Se poate avea în vedere ca instrucțiunile de lucru ale
chestionarelor să fie simple, precise și puține, fiind preferate cele scurte, logico-structurate.
Chestionarele lungi și incoerente sunt demoralizatoare atât pentru educatori cât și pentru elev.
Avantajele scestei metode constau în faptul că pot solicita din partea elevului un efort de
autoanaliză ca în cazul unor compunei autobiografice. Se poate utiliza această metodă pentru
nivelul de cunoștință al elevului la diferite obiecte de învățământ, cât și pentru a cunoaște unele
însușiri de personalitate (caracter, temperament, interese, opțiuni, motivații profesionale). Astfel
se pot da elevilor chestionare, care au oferit o libertate deplină în formularea răspunsurilor. De
asemenea se pot utiliza chestionare în care elevul este pus în situația de a alege un singur răspuns
din mai multe posibilități formulate în chestionar, ori de a răspunde obligatoriu prin „da” sau
„nu”. Deși chestionarele reprezintă instrumente de investigare este bine să nu se abuzeze în
utilizarea lor.
La clasele mici se aplică de obicei chestionare cu cel mult cinci-opt întrebări, care să
solicite răspunsuri scurte iar completarea lor să nu depășească 30 de minute.
e) Anamneza (analiza cazului, metoda clinică)
Anamneza (analiza cazului, metoda clinică) constă în culegerea de informații cu ajutorul
subiectului, în cazul acesta elevul, precum și al altor persoane care-l cunosc, în scopul
reconstituirii istoriei dezvoltării psihice a acestuia, a întregului proces de formare al personalității
sale, a condițiilor în care acesta s-a realizat pentru a stabili împrejurările și factorii care au
condus, determinat și concurat la apariția anumitor manifestări psihice. În acest scop, prin
această metodă se poate reconstitui și analiza condițiile social-economice, medfiul concret în
care a crescut și s-a dezvoltat un elev, condiționarea social-educativă a formării sale, dezvoltarea
psiho-motorie, comportarea în familie, școală, societate, randamentul în activitate.
Deci, în ansamblu, prin anamneză se poate obține o biografie a elevului, ce trebuie să
cuprindă date privind copilul, începând cu perioada prenatală, apoi condițiile dezvoltării sale
fizice (întârzieri sau avansări în evoluție, apariția dentiției, a mersului, a vorbirii, etc.). Se iau în
considerare și particularitățile dezvoltării psihice a copilului, apariția diferitelor procese psihice
(senzoriale, logice, afective) și eventualele semne de precocitate sau întârziere. De asemenea se
pot lua în considerare și datele despre viața familială organizată sau dezorganizată, starea
materială a părinților, nivelul lor cultural. Nu trebuie confundată metoda anamnezei cu metoda
biografic, deoarece metoda anamnezei își restrânge obiectivele sale la adunarea de informații și
la ordonarea lor cronologică. Pentru obținerea datelor respective se recurge la discuția orală
(uneori formularea întrebărilor în scris) cu persoana în cauză sau cu orice alte persoane (ancheta
socială) care pot oferi informații cu privire la aspectul necesar de elucidat.5
f) Tehnicile sociometrice
Aceste tehnici sunt:
testul psihologic și sociometric;
matricea sociometrică;
sociograma.
Pe această linie se înscrie și metoda testelor: testul psihologic și testul sociometric.
Testul este un instrument de investigare experimentală, o probă de scurtă durată, reprezentând o
situație standardizată, practicabilă individual sau colectiv, în scopul de a diagnostica prezența
unei însușiri, aptitudini, trăsături psihice și de a măsura diferențele individuale, mai ales în
perspectiva unei juste orientări sau selecții profesionale. Testele sunt deci tehnici compuse dintr-
o serie de întrebări, de probe, de sarcini școlare teoretice și practice, având un caracter unitar și
sunt utilizate pentru stabilirea nivelului de dezvoltare a unor aptitudini senzoriale, motorii și
intelectuale, al unor dimensiuni ale personalității. Rezultatul utilizat de un elev la un test este
evaluat în mod statistic, în raport cu rezultatele obținute de o colectivitate largă.
Testele sunt instrumente indispensabile, fundamentale de psihodiagnoză care permit
sondarea obiectivă, ușoară și rapidă a numeroaselor și variatelor potențialități ale structurilor
psiho-individuale și pot furniza indicații valorice care nu pot fi dobândite pe alte căi. Pentru a
realiza o imagine integrală, completă asupra personalității subiectului, elementele cantitative
oferite de teste se cer obligatoriu verificate, completate, corelate cu informațiile calitative
dobândite prin alte izvoare. Utilizate singure, testele nu sunt niciodată suficiente. Ele
contribuie la înțelegerea problemelor puse de fiecare subiect numai utilizate în mod necesar în
combinație cu alte metode de investigare care furnizând informații de altă natură le clarifică
rezultatele.
În cadrul testelor, de o reală utilitate sunt testele sociometrice de personalitate elaborate
în urma unor cercetări pedagogice. Este un test psihologic, care își propune să-și realizeze
5 I.Holban și A. Gugiuman, Puncte de sprijin în cunoașterea individualității elevilor, E.D.P., București, 1972, p. 45
investigația asupra caracteristicilor de personalitate ale elevilor pein intermediul tehnicilor
sociometrice. El permite descifrarea formulei personale, relevând dominantele psihice prin
analiza modului psihologic prin care persoana se integrează în interiorul grupului școlar, sau,
altfel spus, surprizând caracteristicile prin care grupul social proiectează în afară personalitatea
fiecăruia dintre membrii săi. În organizarea testului este privită sub aspectul său social de
revelație, valoare sau accesibilitate socială, nu aptitudinală. Au existat discuții între
sociomematriști dacă testul sociometric trebuie sau nu să conțină și motivația preferinței
exprimate. Prezența motivației acordă testului o valoare psihologică mărită.
Testele sociometrice de personalitate, pe lângă modalitățile de conturare a personalității
permit extragerea caracteristicilor prin care elevii au motivate alegerile sau respingerile făcute,
stabilirea dominantelor de personalitate ale fiecărui elev din clasă, conturând persoaqna prin
însușirile sale cele mai specifice. În genere, în interiorul grupului este apreciată în funcție de
gardul de accesibilitate pe care-l prezintă față de grup, însușire dependentă de fgirea,
temperamentul și caracterul său.
În școală este posibilă și utilă folosirea tehnicilor sociometrice. Ele conduc la
stabilirea locului ocupat de elev în colectivul clasei și a relațiilor individuale stabilite între elevii
aceleiași clase. Trebuie să reținem că în primul rând configurația unei sociograme variază în
funcție de criteriul adoptat. Diferențierea existentă între elevi condiționează pe plan de activitate
în grup, locul și rolul elevului. De aceea, asupra locului ocupat în grup de către un anumit elev,
nu pot fi formulate concluzii decât dintr-o multitudine de sociograme, alcătuite în funcție de
criterii deosebite. O sociogramă exprimă o imagine a relațiilor existente într-un anumit
moment. Trebuie luat seama și la caracterul dinamic al grupului social.
Testele, în genere sunt forme experimentale de investigație psihologică și pedagogică, iar
tehnica sociometrică ne ajută foarte mult în cunoașterea colectivului de elevi. Dacă învățătorul
reușește să-și cunoască clasa sub diferți parametrii, el reușeste sa-și organizeze adecvat acțiunea
instructiv-educativă, mărindu-și sorții de izbândă.
Clasa de elevi este un mediu care poate influența în mod pozitiv reușita elevului. Ea
constituie o grupare umană de muncă cu specific de a învăța. Cunoașterea colectivului de elevi
precum și a modului în care fiecare dintre aceștia se integrează în viața colectivului este
determinată de faptul că personalitatea școlarului se conturează și se manifestă în strânsă legătură
cu viața grupului din care face el parte, cu normele și valorile pe care grupul le dezvoltă.
În capitolul trei va fi redat conținutul unor teste sociometrice aplicate colectivului clasei a
III-a D la un anumit interval de timp, teste care pot ajuta la depistarea relațiilor existente în
cadrul colectivului precum și modul în care elevii se cunosc pe ei înșiși și pe colegii lor.
