Lumea Catholica, aprilie 2007

2 Lumea Catholica, aprilie 2007

Sumar:

Isus, rabinul şi Papa .............................................................................. 3

Cardinal Christoph Schönborn

Primii doi ani de pontificat ................................................................. 13

Wlodzimierz Redzioch

Drumul spre recunoaşterea (oficială a) sfinţeniei ............................ 19

Lumea Catholica

Faceţi aceasta în amintirea Mea ......................................................... 25

Cardinal Tomas Spidlik

Când cineva drag moare în păcat ....................................................... 31

pr. John Jay Hughes

Mai mulţi bătrâni, mai puţini copii .................................................... 37

pr. John Flynn

Călcâiul lui Ahile al politicilor bazate pe folosirea prezervativului 41

pr. John Flynn

Lumea Catholica, aprilie 2007 3

Isus, rabinul şi Papa

Autor: Cardinal Christoph Schönborn Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: www.ercis.ro

Prezentarea publică a cărţii lui Joseph Ratzinger - Benedict al XVI-lea, "Isus din Nazaret", a avut loc la 13 aprilie 2007, în Aula Sinodului lângă Aula Paul al VI-lea. Cartea s-a pus în vânzare în librării începând cu luni, 16 aprilie, la editurile: Rizzoli - în italiană, Herder - în germană şi Wydawnictwo M - în poloneză. La prezentare au intervenit Eminenţa sa Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena, profesorul Daniele Garrone, decan al Facultăţii Valdeze de Teologie din Roma, şi profesorul Massimo Cacciari, profesor de estetică la Universitatea Viaţă-Sănătate "San Raffaele" (Milano). Iată intervenţia Cardinalului Christoph Schönborn.

Papa în Agora

Nu uimeşte faptul că Papa vorbeşte despre Isus. Pentru ca Succesorul apostolului Petru să perpetueze în ziua de astăzi mărturisirea sa faţă de Isus, acesta este nucleul misiunii sale. "Tu eşti Cristos, (Mesia), Fiul lui Dumnezeu cel viu" (Mt 16,16): această solemnă mărturisire cu privire la identitatea lui Isus din Nazaret este fundamentul de stâncă pe care se află Biserica lui Cristos. Ce minunăţie este ca Succesorul lui Kephas, al lui Petru, al "omului-stâncă", pe care Isus a promis că va întemeia Biserica sa, să repete, să reînnoiască această mărturisire şi să o vestească în ziua de astăzi a Bisericii. Faptul că Papa vorbeşte despre Isus nu este în nici un fel surprinzător. Aceasta este prima şi cea mai importantă dintre îndatoririle sale.


Mai degrabă este surprinzător cum face el acest lucru. Nu este, pe primul loc, pe coperta cărţii, Benedict al XVI-lea, ci simplu "Joseph Ratzinger". Numai pe locul al doilea există numele Benedict al XVI-lea, pe care el l-a ales la 19 aprilie 2005, după alegerea ca Papă. Aici nu vorbeşte Papa şi nici Cardinalul de atunci, episcopul, profesorul, preotul, ci credinciosul simplu, creştinul Joseph Ratzinger. Pentru ca acest lucru să fie clar de la început, el încheie prefaţa cărţii sale cu avertismentul simplu: "Desigur, nu e nevoie să spun că această carte nu este în nici un fel un act magisterial, ci este doar expresie a căutării mele personale a 'feţei Domnului' (Ps 27,8)" (p. 22).

Aşadar, o "carte despre Isus" cu totul personală. Deja la început autorul spune că a ajuns la această carte "după un lung drum interior" (p. 10). Însă omul şi creştinul Joseph Ratzinger este şi Papa Benedict al XVI-lea. Cu acest "nume-dublu", să spunem aşa, el semnează şi prefaţa sa, cu ea iese în toată lumea această carte, obiect de mare atenţie mediatică. Această carte se citeşte ca o carte a Papei despre Isus. Şi de ce nu? El nu este cel mai înalt funcţionar al unei multinaţionale active în toată lumea, ci este succesorul aceluia pe care Isus l-a întrebat: "Simon, ... mă iubeşti?" (In 21,15). De ce nu ar trebui să fie chiar Papa chemat în mod deosebit să vorbească despre Învăţătorul şi Domnul său? Nu este el cel care, mai mult decât toţi, trebuie să fie plin de prietenia cu Cristos? Aşa cum vom vedea, tocmai aici este punctul de gravitaţie, centrul interior al cărţii sale despre Isus. El îl numeşte: "prietenia intimă cu Isus" şi spune că de ea "depinde totul" (p. 11).

Aşadar, o mărturie a unei "prietenii intime"? O abordare cu totul subiectivă? O mărturie personală, aşa cum sunt multe de acest tip, pentru "cel care este în exterior", o formă de literatură devoţională, de cele mai multe ori destul de indigestă? Acesta nu ar fi tipul cunoscut de literatură al lui Ratzinger. El este puţin înclinat spre orice subiectivism, îi este străină orice formă de exhibiţie a propriei interiorităţi personale. În mod asemănător cu sfântul Toma de Aquino, focul vieţii sale de credinţă este ascuns, nu este expus curiozităţii biografilor. În primul plan este neobosita confruntare intelectuală, oboseala conceptului, forţa argumentelor, pasiunea căutării obiective a adevărului, efortul de a da un răspuns tuturor celor care întreabă şi caută despre motivul propriei speranţe (cf. 1Pt 3,15).


Pentru aceasta, Papa merge în Agora, în piaţa dezbaterii publice. În Areopagul (cf. Fap 17,22) pluralităţii de opinii din zilele de astăzi, el expune viziunea sa despre Isus. Papa le spune cititorilor săi ceea ce în areopagurile dezbaterilor publice de astăzi ar trebui să fie clar, şi dă cu aceasta un înalt criteriu de calitate. "De aceea, fiecare este liber să mă contrazică. Cer doar cititoarelor şi cititorilor acea anticipaţie de simpatie fără de care nu există nici o înţelegere" (p. 22). Cu adevărat, contradicţiile nu lipsesc. Pe toate liniile, de la început, Isus este "un semn de contradicţie" (Lc 2,34). Figura sa este "coerentă"? Stânca mărturisirii lui Petru faţă de Isus ca Mesia al lui Israel, ca Fiu al lui Dumnezeu cel viu, nu este friabilă? Se ştie cu adevărat ceva sigur despre omul din Galileea? Ce prietenie este aceea cu o fantomă? Ea "ameninţă de a bâjbâi în gol" (p. 11). Astfel, chestiunea cu privire la credibilitatea istorică este de importanţă vitală, în mod deosebit pentru cel care, printre cele două miliarde de creştini, are datoria de a fi cel căruia Isus i-a încredinţat "cheile împărăţiei cerurilor" (Mt 16,19).

Pe piaţa mediatică publică se pun în vânzare, fără întrerupere, "descoperiri" aparent noi, care ar trebui să reveleze o istorie complet diferită a lui Isus din Nazaret. Reprezentarea biblică şi eclezială a figurii lui Isus ar fi o escrocherie a preoţilor şi o înşelătorie a Bisericii. "Adevărul" despre Isus ar fi sufocat de conspiratori obscuri, localizaţi cu preferinţă deosebită în Vatican. Îndoiala cu privire la credibilitatea istorică a imaginii lui Isus din Evanghelii provine însă şi "din propriile linii". De peste 200 de ani critica istorică a Bibliei a pus în discuţie aproape tot ceea ce se poate găsi despre Isus în Biblie. Figura sa a părut din când în când că se dizolvă, ca o umbră în nebuloasă, ca o "icoană devenită ştearsă" (p. 11). Credinţa Bisericii în Isus Cristos apare deci ca o "divinizare" posterioară a unui Isus din Nazaret, despre care în realitate nu se ştie aproape nimic sigur. "Această impresie, între timp, a pătruns profund în conştiinţa comună a creştinătăţii. O asemenea situaţie este dramatică pentru credinţă, deoarece face nesigur punctul său autentic de referinţă" (p. 11).

Şi dacă în schimb se reuşeşte să se demonstreze credibilitatea istorică a Evangheliilor şi a imaginii lor despre Isus? Autorul nostru este convins că acest lucru este posibil. Pentru aceasta este pregătit în cel mai bun mod de propria biografie. Pentru el Biblia a fost mereu inima şi centrul teologiei. În anii mulţi în care am putut să-l am ca profesor, episcop, prefect al


Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, nu l-am văzut niciodată fără "Nestle"-ul său, ediţia critică a Noului Testament în greacă. Nu cunosc nici un alt profesor de teologie care să aibă o atare familiaritate intimă cu Biblia. Timp de 24 de ani el a prezidat Comisia Pontificală Biblică, ce adună cercetători biblici catolici de prim rang. El cunoaşte metoda "istorico-critică" de exegeză biblică. Şi dacă este critic faţă de ea, nu este aşa din frică, ci din convingere întemeiată şi pe deplin argumentată că ea trebuie să-şi recunoască propriile limite. "Însă eu sper, aşa scrie el, ca cititorul să înţeleagă că această carte nu a fost scrisă împotriva exegezei moderne, ci cu mare recunoştinţă pentru ajutorul mult pe care ea ni l-a dat şi continuă să ni-l dea" (p. 22). El ştie despre ce vorbeşte. Cartea sa dă mărturie, în fiecare pagină, de familiaritatea lui cu lucrările ştiinţelor biblice de astăzi.

Tocmai această familiaritate l-a întărit în convingerea că poate avea încredere în Evanghelii. El doreşte să-l prezinte "pe Isus din Evanghelii ca Isus real, ca 'Isus istoric' în adevăratul sens. Eu sunt convins şi sper ca şi cititorul să-şi poată da seama că această figură este mult mai logică şi din punct de vedere istoric şi mai comprehensibilă decât reconstrucţiile cu care a trebuit să ne confruntăm în ultimele decenii. Eu consider că tocmai acest Isus - cel din Evanghelii - este o figură chibzuită şi convingătoare din punct de vedere istoric" (p. 20 şi urm.). Autorul nostru porneşte de la această teză. În vederea ei citeşte viaţa lui Isus, de la Botezul în Iordan până la Schimbarea la Faţă, spaţiul de viaţă publică despre care tratează acest prim volum, în aşteptarea celui de-al doilea, care ar trebui să trateze despre începutul şi sfârşitul drumului pământesc al lui Isus.

Pe baza încrederii în credibilitatea istorică a Evangheliilor şi a imaginii lor despre Isus, se pune desigur o chestiune şi mai radicală, care se referă la centrul autentic al discuţiei în privinţa lui Isus. Dacă Isus era aşa cum îl prezintă Evangheliile, atunci este El credibil ca figură? Înţelegerea despre sine pe care o are El, aşa cum o găsim în mod credibil în Evanghelii, nu este o exagerată supraevaluare despre sine, o înfumurare arogantă? După 200 de ani de critică istorică a Bibliei, putem porni liniştit, împreună cu Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea, de la presupunerea solidei credibilităţi istorice a Evangheliilor. Nenumăratele imagini fanteziste ale lui Isus ca revoluţionar, un blând reformator social, ca amant secret al Mariei Magdalena etc. se pot depozita liniştit în osuarul istoriei.


Însă marea întrebare rămâne întotdeauna: Isus este în sine coerent? Înţelegerea despre sine pe care o are El, a identităţii sale, nu este o enormă greşeală pe care creştinătatea o urmează de 2000 de ani? Ebraismul şi islamul se scandalizează tocmai de această pretenţie. A da un răspuns la această întrebare este adevărata provocare ce se pune astăzi Succesorului lui Petru (şi al lui Paul) în areopagul publicului de astăzi. Este credibil Isus însuşi? Şi dacă da: "Ce anume a adus?" (p. 73). De ce trebuia El să fie mai mult decât un profet? Acest "mai mult" nu este o găselniţă a adepţilor săi care l-au făcut Dumnezeu. Este înţelegerea cea mai autentică pe care El o are despre sine. El însuşi se declară "Fiul" (p. 386-396), într-un sens absolut, potrivit numai lui. De ce nu poate El, sau nu vrea, să se retragă în rolul mai modest de întemeietor al unei religii între multele religii? Aici se află adevăratul scandal. El este mult mai radical decât multe alte scandaluri pe care discipolii săi, încă de la început, le-au provocat.

Isus, rabinul şi Papa

Este Isus însuşi coerent, credibil? Conform mărturiei personale a Papei Benedict al XVI-lea, unul dintre impulsurile de a scrie această carte a fost întâlnirea cu cartea "marelui erudit evreu Jacob Neusner" (p. 99), "Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus" (Piemme, Casale Monferrato, 1996, originalul: A Rabby Talks with Jesus: An Intermillennial Interfaith Exchange, New York, 1993). Ceea ce Papa Benedict al XVI-lea spune cu privire la această carte este esenţial pentru înţelegerea cărţii sale despre Isus; doresc să citez, în acest moment, puţin mai mult. Jacob Neusner, spune autorul nostru, "s-a inserat, să spunem aşa, printre ascultătorii cuvântării de pe munte, şi apoi a încercat să înceapă un colocviu cu Isus... Această dispută, dusă cu respect şi sinceritate între un evreu credincios şi Isus, fiul lui Abraham, mai mult decât alte interpretări ale cuvântării de pe munte cunoscute de mine, mi-a deschis ochii cu privire la măreţia cuvântului lui Dumnezeu şi la alegerea în faţa căreia ne pune Evanghelia. Astfel... doresc să intru şi eu, ca un creştin, în conversaţia rabinului cu Isus, pentru a înţelege mai bine, pornind de la ea, ceea ce este autentic ebraic şi ceea ce constituie misterul lui Isus" (p. 99). La acest "trialog" Cardinalul Ratzinger se gândea deja atunci când a definit cartea rabinului Neusner ca "opera cea mai importantă pentru dialogul iudeo-creştin care a fost publicată în ultimul deceniu". Cartea sa despre Isus, publicată acum, împlineşte această promisiune.


Mai mult decât discuţiile despre metodele exegetice, el îndrăgeşte colocviul cu rabinul. Primele aparţin, într-un fel, preambulurilor, preliminariilor. Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea le clarifică, rapid şi sintetic, în prefaţă, indicând meritele şi limitele abordărilor istorico-critice cu privire la Isus. Dar deja din introducere, de la "o primă privire asupra misterului lui Isus", el este acolo, în centru, unde este pusă însăşi persoana lui Isus. Aici, în inima meditaţiei sale despre Isus, rabinul îi este de importanţă decisivă.

"Să încercăm acum să reluăm esenţialul acestui colocviu pentru a-l cunoaşte mai bine pe Isus şi a-i înţelege mai profund pe fraţii noştri evrei" (p. 136). Rabinul Neusner, "în dialogul său interior, l-a urmat pe Isus toată ziua şi acum se retrage pentru rugăciunea şi studierea Torei împreună cu evreii dintr-un orăşel, pentru a discuta apoi cele auzite - mereu în ideea contemporaneităţii prin intermediul mileniilor - cu rabinul locului" (p. 136). Acum ei compară învăţăturile lui Isus cu cele din tradiţia ebraică. Rabinul îl întreabă pe Neusner "dacă Isus învaţă acelaşi lucruri ca ale acestora". Neusner: "Nu chiar aşa, dar aproape". "Ce anume a lăsat deoparte?" "Nimic". "Atunci ce anume a adăugat?" "Pe sine însuşi".

Acesta este dialogul imaginar. Tocmai acesta este punctul în faţa căruia Neusner, în întâlnirea sa atât de plină de respect cu Isus, se retrage înspăimântat. El exprimă spaima sa în fraza pe care Isus o spune tânărului bogat: "Dacă vrei să fii desăvârşit, mergi, vinde tot ce ai şi împarte săracilor; apoi vino şi urmează-mă" (cf. Mt 19,20). Totul depinde, spune Neusner, "de ce se înţelege prin acest 'mă'" ("Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus", p. 114). Şi autorul nostru completează: "Acesta este motivul central pentru care (rabinul Neusner) nu vrea să-l urmeze pe Isus şi rămâne fidel 'Israelului veşnic'" (p. 137). "Locul central al Eu-lui lui Isus în vestirea sa" este, aşadar, motivul pentru care, aşa cum scrie rabinul Neusner în prefaţa cărţii sale, el nu s-ar fi unit cu "cercul apostolilor lui Isus" dacă ar fi trăit "în primul secol în pământul Israelului" (o.c., p. 7). Şi el ar fi luat această decizie "din motive bune şi importante", ar fi motivat-o în mod raţional "cu argumente şi cu fapte", aşa spune rabinul Neusner, deja în primele rânduri din cartea sa (ibidem, p. 7).

Acest "nu" al său la a-l urma pe Isus, formulat în manieră atât de respectuoasă şi înţelegătoare, dar totuşi foarte clară, este motivat la


Neusner în primul rând de motive de credinţă sau de motive de raţiune? Ambele lucruri par să fie adevărate. "Nu"-ul spus echivalării lui Isus cu Dumnezeu este pentru el o certitudine de credinţă, a cărei raţionalitate este explicabilă şi "cu argumente şi cu fapte". Sunt atât motive religioase cât şi sociale care justifică "nu"-ul respectuos al lui Neusner. Ceea ce Isus cere de la cei care îl urmează "poate să ceară numai Dumnezeu de la mine" ("Disputa imaginară dintre un rabin şi Isus", p. 70). Şi ceea ce El cere duce în sfârşit la punerea în pericol a formei sociale a Israelului, aşa cum o stabileşte Torah: "Pe cuvântarea de pe munte nu se poate construi nici un stat şi nici o ordine socială" (p. 146).

Rabinul Neusner este atât de important pentru cartea lui Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea tocmai pentru că el opune un refuz categoric tuturor tentativelor de a-l scinda pe Isus istoric de Isus al dogmei Bisericii. Nu Biserica şi nici apostolul Paul au înălţat un predicator ambulant din Galileea, blând, liberal, profetic, apocaliptic sau cum altcumva o fi, la rangul de Fiu al lui Dumnezeu, ci El însuşi, în tot ceea ce face şi spune, invocă o pretenţie care revine numai lui Dumnezeu. Aceasta este tema centrală a cărţii. Este vorba de întrebarea lui Isus în Cezareea lui Filip: "Dar voi, cine spuneţi că sunt eu?" (Mt 16,15).

Ce anume a adus (Isus)?

O nouă ordine socială? Împărăţia sa nu este din lumea aceasta, explică El. El a spus deja "nu"-ul său la o aşteptare de mântuire pur imanentă şi pământească, deja în refuzarea ispitelor, adică a ispititorului. Acest lucru are oarecum de-a face cu critica, adesea greşit înţeleasă, a prefectului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei la adresa aşa-numitelor "teologii ale eliberării". În capitolul preţios despre ispitirile lui Isus citim: "Nici o împărăţie din lumea aceasta nu este împărăţia lui Dumnezeu, condiţia de mântuire a umanităţii în absolut... şi cel care susţine că poate să edifice lumea mântuită urmează înşelătoria Satanei, face să cadă lumea în mâinile sale" (p. 73).

Dar atunci ce anume? Ce anume a adus Isus dacă nu o lume mai bună? "Aici apare însă marea întrebare care ne va însoţi pe parcursul întregii cărţi: dar ce anume a adus Isus cu adevărat, dacă nu a adus pacea în lume, bunăstarea pentru toţi, o lume mai bună? Ce anume a adus? Răspunsul


este foarte simplu: pe Dumnezeu. L-a adus pe Dumnezeu" (p. 73). Asta-i tot? "Numai împietrirea inimii noastre ne face să considerăm că asta-i puţin" (p. 73). "Porunca fundamentală a Israelului este şi porunca fundamentală a creştinilor: numai Dumnezeu trebuie adorat" (p. 74). Acesta este fundamentul pentru poruncile iubirii aproapelui. Fără primatul lui Dumnezeu, demnitatea omului nu rezistă mult. "Isus l-a adus pe Dumnezeu şi împreună cu El adevărul despre destinul nostru şi despre provenienţa noastră" (p. 73).

Însă ce anume ne spun toate acestea despre Isus? Oare nu au adus toţi întemeietorii de religii ştiinţa şi înţelepciunea de sus? În "prima privire" introductivă "asupra misterului lui Isus", autorul nostru tratează problema modului în care Isus "îl aduce pe Dumnezeu" (p. 26-33). În Vechiul Testament, Moise este mediatorul cunoaşterii lui Dumnezeu, a voinţei lui Dumnezeu. El nu era un ghicitor al unui viitor obscur, ci un prieten şi un confident al lui Dumnezeu, "el cu care Domnul vorbea faţă în faţă" (Dt 34,10). Numai aşa a putut el să devină mediatorul Torei, al voinţei lui Dumnezeu.

Moise vesteşte "un profet ca mine...", unul care "va vorbi faţă în faţă, aşa cum un prieten vorbeşte cu prietenul" (p. 29). A fi în raport nemijlocit cu Dumnezeu, acesta este semnul de recunoaştere a celui promis, a lui Mesia. Isus este noul Moise promis. "El trăieşte în faţa lui Dumnezeu, nu numai ca un prieten, ci ca Fiu; trăieşte într-o unitate profundă cu Tatăl" (p. 31). "Dacă se lasă deoparte acest centru autentic, nu se percepe specificul figurii lui Isus, care atunci devine contradictorie şi în definitiv incomprehensibilă" (p. 31). Se poate demonstra acest raport nemijlocit al lui Isus cu Tatăl? Faptul că e Fiul lui Dumnezeu este, să spunem aşa, "dovedit"? În fond, toată cartea lui Joseph Ratzinger / Papa Benedict al XVI-lea este o unică tentativă "simfonică" de a dovedi "coerenţa" figurii lui Isus, ca a unicului care este în raport absolut nemijlocit cu Dumnezeu.

Pentru a urma această demonstraţie, trebuie înţeleasă, meditată cartea însăşi, pas cu pas. Numai plinătatea fiecărei impresii se poate configura într-o viziune de ansamblu. În aceasta experimentez mereu, ca cititor, că certitudinea lui Isus străluceşte. Această impresie a mea este numai subiectivă? Sau provine din acel a priori al meu de credinţă care mă face să interpretez totul, în Isus, deja ca principiu, în sensul dogmei


cristologice? Un lucru este sigur: "că figura lui Isus a făcut să dispară toate categoriile disponibile şi astfel a putut să fie înţeleasă numai pornind de la misterul lui Dumnezeu" (p. 21).

De la început, cei simpli au perceput: aici vorbeşte unul care nu predă erudiţii scolastice. "Niciodată nu a vorbit cineva aşa cum vorbeşte omul acesta!" spunea lumea simplă erudiţilor din Israel (cf. In 7,46). "Învăţătura lui Isus nu provine dintr-o ucenicie umană, oricare ar putea fi ea. Vine din contactul nemijlocit cu Tatăl, din dialogul 'faţă în faţă'... Este cuvântul Fiului. Fără acest fundament interior ar fi temeritate" (p. 31 şi urm.).

De la Agora la urmare

"Discipolul care merge împreună cu Isus este atras în acest mod în comuniunea cu Dumnezeu" (p. 33). Autorul acestei cărţi despre Isus este fără îndoială unul pe care Isus l-a atras în interiorul acestei comuniuni cu Dumnezeu. Înzestrat cu o inteligenţă strălucită, cu o "raţiune larg folosită" (p. 214), el aduce aici recolta drumului său lung împreună cu Isus Cristos. Poate să pară tragic că un astfel de teolog, care, fără îndoială, trebuie numărat printre cei mai importanţi din ultimele decenii, a primit sarcina oficiului ecleziastic (la 28 mai se vor împlini treizeci de ani de la consacrarea episcopală a profesorului Ratzinger). Totuşi, căile Domnului nu sunt căile noastre. Cel care caută să cuprindă cu privirea operele Cardinalului Ratzinger va constata cu admiraţie profundă cât de rodnici au fost aceşti ani ai slujirii sale pastorale, chiar şi dintr-un punct de vedere teologic.

Cel care i-a entuziasmat pe ascultătorii şi pe cititorii operei Introducere la creştinism din anul 1968, acel amestec inconfundabil de întrepătrundere de credinţă-raţiune şi de deschidere existenţială, a căpătat o calitate mai profundă prin intermediul slujirii sale pastorale. Privirea asupra societăţii, asupra provocărilor intelectuale, sociale, politice din timpul nostru, a devenit astfel universală, aşa cum o cere universalitatea slujirii sale pastorale actuale. Dar dincolo de strălucirea analizelor, a tuturor bogăţiilor de intuiţii şi de perspective de care este plină această carte, totul este mişcat de pasiunea reţinută faţă de cel pe care el acum are misiunea de a-l reprezenta pe pământ. Cartea sa este acum pe Agora "pieţei publice", se oferă dezbaterii în areopagurile societăţii noastre.


Dorinţa simplă a autorului nu este, în primul rând, să trezească dezbateri, chiar dacă ştie că nu vor lipsi contradicţiile. El vrea numai un lucru: "ca să poată creşte o relaţie vitală cu El, cu Isus din Nazaret" (p. 23).


Primii doi ani de pontificat

Autor: Wlodzimierz Redzioch Traducător: Oana Capan Sursa: Inside the Vatican, aprilie 2007

Un interviu despre Papa Benedict al XVI-lea şi pontificatul său cu Cardinalul Paul Poupard, preşedintele Consiliilor Pontificale pentru Cultură, respectiv pentru Dialogul Interreligios. Interviul a apărut în numărul din această lună al revistei "Inside the Vatican".

- Eminenţă, a doua aniversare a alegerii Papei Benedict al XVI-lea, în 19 aprilie 2005, se apropie. Doresc să reamintesc acea zi de acum doi ani. Cardinalul Julian Herranz a afirmat că Joseph Ratzinger a fost ales de Cardinalii adunaţi în Conclav deoarece este cel mai mare teolog al Bisericii, pe lângă faptul că este un om evlavios, şi că alegerea lui a fost privită ca un semn de continuitate cu pontificatul marelui său predecesor. Sunteţi de acord?

- Aceste remarci sunt o justificare a posteriori, oricât de interesante ar fi ele. Conclavul nu este o maşină electorală, ci o adunare de oameni care se roagă şi îl ascultă pe Dumnezeu. În realitate, Papa nu este ales de Cardinali, ci de Dumnezeu; inspirat de Duhul Sfânt, Conclavul trebuie să îl identifice pe acela pe care El l-a ales, cu prudenţă şi înţelepciune.

- Care au fost, în opinia Dvs, scopurile pe care Papa Benedict al XVI-lea şi le-a stabilit când şi-a început pontificatul? Cât de multe au fost atinse?

- Papa Benedict al XVI-lea intenţionează să se întoarcă la elementele de bază, la interiorizare, la esenţa vieţii creştine, relaţia cu Isus. Această direcţie s-a conturat puternic în prima sa Exortaţie de după Sinodul Episcopilor pe tema Euharistiei, "Sacramentum Caritatis". La alegerea sa, Papa Benedict al XVI-lea a arătat că proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu şi vocaţia misionară a Bisericii sunt principalele preocupări de


care trebuie să dea mărturie fiecare credincios şi comuniunea credincioşilor ca şi discipoli ai lui Cristos.

Papa doreşte de asemenea să vadă aplicarea Conciliului Vatican II în toate sectoarele vieţii Bisericii, inclusiv în liturgie, în promovarea unităţii creştinilor şi în dialogul intercultural şi interreligios. Este exagerat să ne întrebăm dacă Papa şi-a atins în doar doi ani scopurile pe care şi le-a stabilit pentru întregul său pontificat.

- Putem schiţa stilul Papei Benedict al XVI-lea la doi ani după alegerea sa?

- Stilul Papei Benedict al XVI-lea este "esenţial". Este, în sine, un îndemn adresat fiecărui creştin şi fiecărui om de bunăvoinţă de a trăi pe deplin ca persoane umane, adică de a trăi ca persoane deschise faţă de Dumnezeu Tatăl, care ne face pe noi toţi copiii Săi. Deschiderea faţă de transcendent şi faţă de aproapele nostru sunt cele două dimensiuni ale iubirii creştine pe care Papa le-a tratat magisterial în prima sa Enciclică, "Deus Caritas Est".

Acelaşi lucru este adevărat şi pentru conducerea Bisericii universale: Papa Benedict al XVI-lea îşi rezervă facultatea de a avea de-a face cu sarcini pe care el le consideră esenţiale pentru slujirea sa ca succesor al lui Petru, încredinţându-le colaboratorilor săi acele probleme care nu necesită intervenţia sa personală. El consideră misiunea sa de învăţător al credinţei creştine ca fiind de cea mai mare importanţă. Este de ajuns să citim sau să ascultăm oricare dintre intervenţiile sale pentru a percepe studiile îndelungate şi profunde care stau la baza lor. O oglindă a personalităţii şi a stilului său, discursurile Papei Benedict al XVI-lea ating cel mai înalt nivel intelectual fără a folosi însă cuvinte pe care cineva ar putea să nu le înţeleagă. Capacitatea de a exprima misterul lui Dumnezeu într-un limbaj clar şi simplu este o definiţie potrivită pentru stilul Papei Benedict al XVI-lea.

- În întreaga lume, opinia publică consideră conferinţa Papei Benedict al XVI-lea de la Universitatea din Regensburg, împreună cu reacţiile violente şi lipsite de respect pe care le-a provocat, ca fiind cel mai senzaţional episod din pontificatul său. Ce concluzii trebuie trase din cazul Regensburg?


- S-a văzut că mulţi nu au citit discursul Sfântului Părinte de la început la sfârşit. A fost manipulat pentru a provoca o deplorabilă controversă în mass-media, întrebuinţând greşit citatele în afara contextului. Cu toate acestea, chiar şi episoadele negative pot avea un sfârşit fericit. Am fost uimit de reacţia lumii musulmane. Gânditori, intelectuali, reprezentanţi ai diferitor curente islamice l-au criticat pe Papa, uneori foarte dur, dar nu au oferit susţinere pentru extremiştii naivi şi violenţi. În schimb, de exemplu, 38 de personalităţi, incluzând profesori universitari şi reprezentanţi religioşi, au provocat o dezbatere, semnând o scrisoare către Sfântul Părinte. Am primit de asemenea scrisori de la oameni de ştiinţă, credincioşi şi intelectuali declarându-şi intenţia de a încuraja un schimb de opinii privind relaţia credinţă-raţiune.

Acest lucru confirmă faptul că problema ridicată de Papa Benedict al XVI-lea este cu adevărat de mare relevanţă astăzi. Este un semn de speranţă şi un răspuns la discursul Sfântului Părinte. Nu trebuie să redau din nou aici clarificările care au urmat după conferinţa de la Regensburg la diferite nivele ale Sfântului Scaun, primirea ambasadorilor din ţările majoritar musulmane, mesajul pe care eu l-am trimis tuturor musulmanilor la sfârşitul Ramadanului, şi multe alte iniţiative. În opinia mea, călătoria Papei în Turcia a pus capăt acestei controverse în multe privinţe. El a transmis un mesaj de pace şi prietenie poporului turc, dar discursurile şi întâlnirile sale, simplitatea unor gesturi ale sale precum vizita la Moscheea Albastră, au trecut dincolo de discursul de la Regensburg, punând bazele la ceea ce contează cu adevărat: un dialog între fraţi ca credincioşi.

- La începutul pontificatului său, Papa Benedict al XVI-lea şi-a exprimat dorinţa de a lucra pentru progresul ecumenismului. Unde ne aflăm acum cu dialogul ecumenic?

- În timp ce dialogul interreligios este dialogul cu adepţii altor religii, dialogul ecumenic ţine de relaţiile dintre creştini, şi, după cum ştiţi, există un alt dicaster al Sfântului Scaun dedicat acestei sfere, aşa că nu este tocmai de competenţa mea să dezbat această temă. Dar mă bucur să văd că multe piedici în calea dialogului ecumenic au fost înlăturate prin cooperare culturală. După cum se ştie, multe schisme dintre adepţii lui Cristos se datorează circumstanţelor istorice şi culturale, mai degrabă


decât problemelor dogmatice. Aşadar, prin îmbunătăţirea relaţiilor culturale, căutăm să facilităm crearea unei atmosfere de înţelegere, fraternitate şi cunoaştere reciprocă în care detaliile problemelor care împiedică încă unitatea deplină a creştinilor pot fi abordate mai eficient. În acelaşi timp, acest angajament al dialogului intercultural ne permite cooperăm cu fraţii noştri despărţiţi la promovarea binelui comun şi în evanghelizarea culturilor contemporane secularizate, de care este atâta nevoie.

- Cardinalul Joseph Ratzinger a declarat că este necesar să se simplifice organizarea Curiei Romane, despre care a spus că a devenit prea complexă în ultimii 30 de ani. Cu toate acestea, în afară de mici schimbări (de exemplu, încredinţarea unei singure conduceri a Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios şi a Consiliului Pontifical pentru Cultură), Papa Benedict al XVI-lea nu a reorganizat încă Curia. De ce nu a realizat încă acest lucru?

- Nu aş vorbi atâta despre o reorganizare nerealizată, cât despre o reorganizare planificată şi în etape. Două curente diferite s-au manifestat de la Conciliul Vatican II încoace: unul susţine că Biserica trebuie să îşi manifeste dorinţa de a fi aproape de oamenii contemporani împărtăşind problemele lor, de aici crearea de diferite noi organisme ale Curiei cum sunt Consiliile Pontificale; un alt curent, urmând doctrina Conciliului Vatican II, tinde să sublinieze importanţa Bisericilor locale, şi de aici recunoaşterea competenţei Episcopilor locali de a trata probleme care constituiau odinioară prerogativa Sfântului Scaun. Acum, după atât de mulţi ani şi atât de multe schimbări, putem să analizăm critic activitatea Curiei Romane. Este o organizaţie complexă şi în reorganizarea ei, Sfântul Părinte trebuie să ţină cont de nenumăratele consecinţe pe care le-ar produce chiar şi o schimbare restrânsă. Papa, împreună cu colaboratorii săi cei mai apropiaţi, va face tot posibilul pentru a afla de ce are Biserica cel mai mult nevoie astăzi.

- Lucraţi în Curie de mulţi ani. Cum consideraţi că lucrează ea? Este cu adevărat eficientă în cooperarea sa cu Papa?

- Munca bună realizată de Curie este evidentă pentru oricine: Sfântul Părinte nu ar putea să îşi exercite ministerul în slujba Bisericii universale


şi a Bisericilor locale fără colaboratorii săi. Curia îl ajută pe Papa. Ca orice altă organizaţie umană ar putea să fie mai bună, dar imperfecţiunile ei nu justifică ignorarea cantităţii enorme de muncă realizată în birourile sale de un personal format din oameni din întreaga lume care aduc cu ei nu doar competenţa lor, ci şi bogăţia diferitelor lor culturi.

- Mulţi experţi în problemele Vaticanului continuă să spună că nu s-a întâmplat nimic în Curie de câtăva vreme. Este o părere greşită?

- Curia nu caută reflectarea în mass-media. După cum am spus înainte, Curia cooperează cu Papa la conducerea Bisericii universale şi majoritatea acţiunilor ei nu sunt însoţite de comunicate de presă.

- Să ajungem acum la problemele care privesc direct Consiliile pe care le conduceţi. Papa Benedict al XVI-lea vorbeşte adesea despre pericolele relativismului, în special în Europa. Cum este posibil dialogul cu aceia care, spre deosebire de Biserică, consideră relativismul valorilor, al stilurilor de viaţă etc. ca fiind fundamentul democraţiei?

- Papa Benedict al XVI-lea este un dar preţios pentru Biserică şi pentru lume. Este un om de o mare profunzime care cunoaşte foarte bine lumea noastră. El nu încetează niciodată a-i diagnostica bolile, chiar şi pe cele mai dificil de detectat. Asemenea unui medic bun şi inteligent, el propune tratamentele corecte, deşi uneori dureroase. A condamnat adesea relativismul, definindu-l ca pe o "nouă religie".

Cu privire la întrebarea Dvs., trebuie să arăt mai întâi clar că Papa însuşi încearcă întotdeauna să dialogheze cu lumea, propunând idei şi valori compatibile credinţa şi raţiunea, două daruri de la Dumnezeu care ar trebui să meargă mână în mână. O lume confuză, lipsită de orice referinţă la credinţă şi raţiune, are nevoie de o lumină călăuzitoare pentru a o ajuta să discearnă şi să demaşte falsele valori care stau la baza anumitor ideologii. Identificarea relativismului ca fundament al democraţiei implică riscul anarhiei şi al negării naturii omeneşti. Pluralismul, adică acceptarea diferitelor opinii cu care trebuie să dialogăm pe baza respectului, sincerităţii şi atenţiei, acceptându-ne unii pe alţii ca fiinţe umane, este una; a permite în numele pluralismului atitudini care depersonalizează omul este cu totul altceva.


Religia nu ţine de politică. Ţine de Adevărul revelat. Trebuie să ne punem cu mai multă atenţie întrebări despre natura umană şi să analizăm aceste reflecţii, care nu pot decât să ajute o lume confuză. Dialogul cu alte religii trebuie să respecte îndrumările Bisericii pentru a păstra integritatea credinţei catolice. Consiliul Pontifical pentru Dialogul Interreligios are sarcina, încredinţată lui de Sfântul Părinte, de a încuraja relaţiile rodnice şi pozitive cu credincioşii altor religii în spiritul Evangheliei şi al învăţăturii Bisericii şi a Papei. Se bucură de ajutorul membrilor şi consultorilor săi. Cooperarea sa cu alte dicastere ale Curiei Romane, mai ales cu Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, are o contribuţie semnificativă în confruntarea cu provocarea relativismului.

- Care sunt cele mai mari provocări cu care se confruntă astăzi Biserica?

- Biserica trebuie să se prezinte ca o adevărată "casă de sfinţenie" deschisă spre dialogul cu ceilalţi. Acesta este singurul mor în care Biserica poate deveni o plămadă pentru societatea noastră şi un semn de speranţă pentru omul modern. În societatea de astăzi tot mai de-creştinată, indiferenţa religioasă şi ateismul practic se răspândesc în toate direcţiile. Biserica urmăreşte dialogul şi cooperarea interreligioasă sperând că într-o zi toţi şi toate vor fi împăcate cu Cristos, Domnul istoriei după care tânjeşte fiecare inimă. Dialogul interreligios este parte a misiunii de evanghelizare a Bisericii şi a provocărilor cu care se confruntă ea în al treilea mileniu.

Wlodzimierz Redzioch este un jurnalist polonez care locuieşte şi lucrează în Roma.


Drumul spre recunoaşterea

(oficială a) sfinţeniei

Autor: Lumea Catholica

La începutul acestei luni s-a încheiat oficial etapa diecezană a procesului de canonizare a Papei Ioan Paul al II-lea. Astfel, acest proces intră acum în etapa romană. Dar în etapa romană sunt şi unele procese deschise de Biserica Catolică din România (precum cel al Veronicăi Antal), în timp ce altele sunt încă în etapa diecezană (procesul recent deschis pentru pr. Martin Benedict). Ce este etapa diecezană? Dar etapa romană? Cum procesele de canonizare, de la noi din Biserică sau din Biserica Universală, se înmulţesc, am considerat oportun să stăm de vorbă - mai mult la modul general - despre procesele de canonizare cu pr. prof. drd. Damian Pătraşcu, OFMConv, care în etapa diecezană a cauzei "Crinului însângerat" din Nisiporeşti a fost Postulator, iar acum, în etapa romană, este colaborator extern. Rezultatul discuţiei vă este oferit în continuare.

- La sfârşitul anului trecut, etapa diecezană din procesul de canonizare a Veronicăi Antal s-a încheiat, actele fiind trimise la Roma. Între timp, Ordinul Dvs a deschis un alt proces. Există de asemenea procese deschise şi de Dieceze şi Eparhii, lucru care nu trebuie să ne mire după un regim comunist care a făcut atâtea victime. Considerăm în concluzie că ar fi interesant pentru cititorii noştri să afle despre paşii unui proces de canonizare aşa că începem cu prima întrebare: cine trebuie să ceară canonizarea?

- Poporul credincios cere canonizarea unei persoane, prin gura celui care, tehnic vorbind, este numit Postulator. De un proces de canonizare se îngrijeşte un Actor: acesta poate fi o persoană fizică sau juridică, dar în general sunt Diecezele sau un ordin ori o asociaţie care cinsteşte respectiva persoană. Obligaţia Actorului este de a asigura personalul


necesar unei cauze şi partea financiară. Pentru ca deschiderea unui proces să fie realistă, persoana pentru care se doreşte canonizarea trebuie să se bucure de faima de sfinţenie, care implică sfinţenia persoanei.

- Care sunt după aceea primii paşi pentru deschiderea unui proces de canonizare?

- După ce se adună toate documentele care privesc candidatul la canonizare (din partea a doi istorici) şi după ce acestea se analizează din punct de vedere doctrinal (din partea a doi teologi), este numit un Postulator care înaintează o cerere Episcopului locului. Acesta, dacă consideră fondată cererea, se adresează tuturor Episcopilor din Conferinţa Episcopală respectivă şi după ce a obţinut placet-ul din partea acestora, înaintează o altă cerere către Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Acesta, după ce face cercetările necesare în diferitele Congregaţii cu care candidatul ar fi putut avea de-a face, trimite nulla osta (sau nu) Episcopului care s-a adresat lui. După toate aceste aprobări, poate să dea decretul de începere a Procesului de canonizare, înştiinţând în prealabil întreaga sa Dieceză despre aceasta.

Înainte de toate se numeşte un Postulator care să se intereseze direct de această cauză. Se constituie apoi un tribunal pentru cauza de canonizare, personajele cheie din acesta fiind: Delegatul episcopal; Promotorul dreptăţii şi Notarul. Postulatorul este cel care răspunde direct, în numele Actorului şi al Episcopului, de o cauză. El supervizează lucrările tribunalului constituit pentru o cauză de canonizare. Mai prezintă o listă de martori membrilor tribunalului şi îi ajută când este necesar. Nu poate participa la sesiunile procesului, atunci când sunt audiaţi martorii. Pe parcurs, poate prezenta alţi martori pentru a fi audiaţi. Delegatul episcopal conduce, în numele Episcopului, lucrările Tribunalului constituit pentru o cauză şi interoghează martorii. Promotorul dreptăţii ajută Delegatul episcopal ca martorii să declare bine şi exhaustiv tot ceea ce ştiu şi solicită alte eventuale întrebări şi clarificări de la martori, care nu sunt cuprinse în Interogatoriu. Notarul îi citează pe membrii tribunalului pentru fiecare sesiune în parte, pe martori, şi scrie tot ceea ce declară martorii.

- În linii mari, cum se desfăşoară un proces de canonizare?


- Odată începută cauza, membrii tribunalului se adună la o dată şi un loc stabilit de ei, cheamă martorii rând pe rând şi le pun întrebările din Interogatoriu (evident, există mai multe sesiuni). După ce au fost ascultaţi toţi martorii, Postulatorul şi Promotorul dreptăţii pot solicita ascultarea altor martori, dacă cred că este necesar. În paralel se face o cercetare a tuturor scrierilor candidatului pentru a vedea dacă acestea nu conţin erezii sau alte dificultăţi. La sfârşit, toate mărturiile şi documentele adunate se redactează după norme bine precizate, se traduc într-o limbă de circulaţie internaţională şi urmează închiderea procesului la nivel diecezan: faza diecezană. Toate actele, sigilate, sunt duse la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor, unde va începe un alt proces, numit faza romană.

Faza diecezană se desfăşoară în Dieceza unde a murit candidatul şi constă în ceea ce am spus mai înainte. Faza romană în schimb se desfăşoară la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor la Roma. Aici este numit un alt Postulator care trebuie să locuiască la Roma în această perioadă; un Relator şi unul sau mai mulţi colaboratori externi. Aceştia analizează actele procesului diecezan iar relatorul se pronunţă asupra validităţii sus-amintitului proces. Din acest moment se lucrează la aşa numitul Positio. Acesta conţine analiza vieţii, virtuţilor, morţii, faimei de sfinţenie şi, dacă este cazul, a martiriului candidatului, în special din punctul de vedere al virtuţilor.

- Citind biografiile unor sfinţi, în special cele scrise cu realism, vedem că au fost şi ei oameni ca noi, cu ezitări, îndoieli, greşeli. Oare un proces de beatificare nu caută să demonstreze că au fost perfecţi?

- Nu cred că are acest scop. Mai degrabă cred că vrea să pună în lumină umanitatea lor transfigurată de prezenţa lui Dumnezeu. Şi sfinţii au păcătuit, şi uneori chiar grav (de ex. Sf. Augustin). Important este că au sperat întotdeauna în milostivirea lui Dumnezeu şi au ştiut să se ridice la timp. Sf. Ambroziu, în opera De Paenitentia, spune care este diferenţa dintre Iuda şi Petru. Ambii l-au trădat pe Isus, dar Petru a cerut iertare de la Isus şi a fost iertat, în schimb Iuda a cerut iertare de la oameni şi a căzut în disperare. Aşadar, trebuie să cerem iertare de la Dumnezeu mai întâi, pentru că numai El poate ierta pe deplin, şi astfel ne vom sfinţi. Şi încă un exemplu: Sf. Paul era zelos în iudaism şi-i persecuta pe creştini foarte tare. Convertindu-se, nu şi-a schimbat caracterul, uneori violent, ci l-a pus în


slujba lui Cristos. Personal, cred că uneori avem o idee prea înaltă şi greşită despre sfinţenie. Şi sfinţii au fost oameni ca şi noi şi au trecut prin dubiile credinţei, prin greşeli, dar unde a abundat păcatul, a supra-abundat harul, spune Sf. Paul.

- V-aţi ocupat de procesul de canonizare a unei laice, care ar fi dorit să fie călugăriţă, dar totuşi a rămas laică, din cauza condiţiilor vremii. Care au fost principalele provocări sau trăsături caracteristice ale acestei cauze?

- Cazul Veronica Antal nu are multe lucruri ieşite din comun. Aş aminti unele: urmarea voinţei lui Dumnezeu cu orice preţ, chiar şi împotriva acelora care nu te înţeleg. Dragostea imensă faţă de Isus Euharisticul prin participarea la Sf. Liturghie cu mari jertfe: mergea 8 kilometri pe jos în fiecare dimineaţă, pe orice anotimp pentru a participa la Sf. Liturghie. Iubea mult copiii, bătrânii şi pe cei nevoiaşi. Dragostea faţă de Maica Domnului - peste tot, tot timpul era cu Rozariul în mână: oare nu aceasta i-a şi dat tăria de a suporta toate cele 42 de lovituri de cuţit? Pe scurt: din ordinar a făcut un extraordinar.

- Pentru cei care încă nu o cunosc, ne-o puteţi prezenta în câteva cuvinte pe Veronica Antal?

- Slujitoarea lui Dumnezeu s-a născut într-o familie de creştini catolici din localitatea Nisiporeşti, comuna Boteşti (NT), în ziua de 7 decembrie 1935. Copilăria şi-a petrecut-o ca şi alţi copii, cu joaca şi învăţarea rugăciunilor mai ales de la bunica ei. A mers la şcoală patru ani, obţinând rezultate bune. Spre vârsta de 16 ani se înscrie în Armata Maicii Domnului iar mai târziu în Ordinul al Treilea Franciscan (Terţiar). Mai târziu face vot de castitate şi începe să trăiască tot mai unită cu Dumnezeu. În ziua de 24 august 1958, întorcându-se din localitatea Hălăuceşti, prin câmp, este atacată de un tânăr consătean al ei. Acesta vrea să o necinstească. Nereuşind, o ucide cu 42 de lovituri de cuţit. Din primele momente - şi încă din timpul vieţii ei - oamenii au vorbit despre ea ca de o sfântă şi martiră. Mulţi pelerini merg şi la ora actuală la mormântul ei. Dacă există ceva special în această cauză se datorează faimei de sfinţenie care s-a răspândit tot mai mult de atunci, datorită şi pr. Anton Demeter, recent trecut la cele veşnice, care a menţinut vie această faimă.


- Aţi avut nevoie să documentaţi o minune mijlocită de Veronica pentru a trimite dosarul la Roma?

- Datorită morţii ei, se încadrează la martiri. De aceea nu este nevoie de nici o minune, martiriul însuşi fiind considerat o minune. Pentru mai multe informaţii se poate vizita situl www.ofmconv.ro, la secţiunea dedicată Cauzelor Sfinţilor.

- Acum că actele sunt la Roma, care sunt speranţele?

- Speranţele sunt mari, altfel nici nu m-aş fi apucat de această cauză. Momentan cutia cu actele a fost deschisă şi se află în faza de legare. Urmează apoi analizarea validităţii procesului diecezan aşa cum reiese din aceste documente. Această fază durează în medie un an. Personal, sper ca în maxim de patru ani să se termine pozitiv şi procesul de acolo. Aparţinând unui ordin religios, noi avem un Postulator General la nivel de ordin care locuieşte la Roma şi urmăreşte toate cauzele noastre în curs.

- Luna aceasta, Ordinul Fraţilor Minori Conventuali a deschis un proces pentru un membru al ordinului: pr. Martin Benedict. Ce ne-aţi putea spune despre acest proces?

- Personal, nu mă ocup de această cauză. Ştiu că Actorul este tot Provincia noastră religioasă şi că Postulatorul este pr. Eusebiu Bejan. În rest, din moment ce s-au făcut cercetările necesare la toate forurile competente şi s-a obţinut avizul favorabil, cred că există şanse destul de mari pentru ca şi această cauză să meargă bine înainte. Pr. Martin Benedict s-a născut la 31 iulie 1931 în localitatea Galbeni (Bacău). În timp ce era seminarist la Seminarul Franciscan din Hălăuceşti, comuniştii au închis acest seminar. Nemaiputându-şi urma vocaţia, a urmat Facultatea de Medicină de la Iaşi şi a activat toată viaţa ca medic. În secret, în ziua de 14 septembrie 1980, este hirotonit preot de către Episcopul Alexandru Todea la Slănic Moldova. Nu a celebrat însă niciodată în public. Lumea l-a cunoscut numai ca medic, un medic bun şi sfânt, astfel că mulţi, fără să ştie că era preot, îl numeau "părintele nostru". În ziua de 12 iulie 1986, după multe persecuţii din partea autorităţilor şi a unor "prieteni", a murit la Oneşti. În ziua de 14 aprilie 2007, la Oneşti, s-a deschis procesul de canonizare. Nu cred că va


intra la martiri, chiar dacă nu ar fi imposibil. Mai multe informaţii şi despre acest caz se pot găsi pe acelaşi sit amintit mai sus.

- Că este vorba de Veronica Antal, de pr. Martin Benedict, de Episcopul Durcovici, Mons. Ghika sau vreunul dintre cei şapte Episcopi greco-catolici pentru care există deschis proces: are voie credinciosul de rând să se roage în privat unui astfel de candidat, sau poate doar după ce Biserica se pronunţă oficial?

- Oricine, în privat, se poate ruga, şi chiar este indicat să facă acest lucru. Legislaţia canonică în acest sens interzice cultul public şi ecleziastic. Adică nu se pot face procesiuni (cult public) conduse de un preot (cult ecleziastic) la mormântul candidatului; nu pot fi expuse icoane ale candidatului în biserici, etc. Cultul privat, în schimb, nu numai că poate exista, dar chiar trebuie cultivat şi încurajat, prin cărţi, iconiţe, internet, denumiri de străzi, instituţii, etc.

- Părinte Pătraşcu, dincolo de tribunale, etape, interogatorii, martori şi alte concepte juridice şi canonice, subiectul este totuşi sfinţenia şi cei care au trăit-o. Vă invităm la final să adresaţi câteva gânduri despre sfinţenie cititorilor noştri.

- Documentul Lumen Gentium, al Conciliului al II-lea din Vatican, în capitolul V vorbeşte despre Chemarea universală la sfinţenie. Este clar că nimeni, niciodată şi nicăieri nu este exclus de la sfinţenie. Mai mult încă, Fericita Maica Tereza de Calcutta spunea: "Sfinţenia nu este un lux, ea este o necesitate". Cred că toţi vrem să ne mântuim. Mântuirea nu înseamnă altceva decât a fi sfinţi. Curaj!

- Vă mulţumim foarte mult!


Faceţi aceasta în amintirea Mea

Autor: Cardinal Tomas Spidlik Traducător: Domnica Goţia Sursa: Editura Galaxia Gutenberg

Editura Galaxia Gutenberg a publicat recent volumul "Euharistia: leac pentru nemurire", a Cardinalului Tomas Spidlik. Ca invitaţie la lectura acestui volum şi prin bunăvoinţa pr. Silviu Hodiş, directorul editurii, vă oferim primul capitol. Cartea se găseşte în vânzare în librării din toată ţara.

Semnul pâinii şi al vinului

"Omul este ceea ce mănâncă". Această zicală atât de cunoscută în timpurile noastre datorită filozofilor materialişti a fost mereu percepută în mod confuz de către conştiinţa oamenilor. De fapt, încă din Antichitate, oamenii nu doar că recunoşteau o valoare religioasă a hranei, ci luau parte la banchete sacre prin care credeau că omul intră oarecum în contact cu zeii. Şi pentru evrei, ca pentru popoarele învecinate lor de altfel, hrana avea un caracter sacru. Beduinii care călătoreau prin deşert se confruntau mereu cu pericolul foamei. Dar nu erau scutiţi de el nici ţăranii legaţi de pământ. Perioadele de secetă, dar mai ales incursiunile duşmanilor, îi lipseau pe oameni de hrana necesară. A putea să împarţi cu ceilalţi propria hrană era considerat un semn manifest al binecuvântării lui Dumnezeu, care nu era dată tuturor. Canaaneii, vechi popor al Palestinei, îi aduceau mulţumire pentru aceasta mamei pământ. Evreii îi mulţumeau Domnului. De aceea, când omul se întâlnea cu Dumnezeu avea loc şi un ospăţ ritualic. Cel care primeşte hrana ca dar de la Dumnezeu se uneşte cu Cel care o dăruieşte, născându-se astfel o relaţie între Cel care dă şi cel care primeşte. La evrei aceasta se exprima prin jertfe nesângeroase în care se ofereau lui Dumnezeu primele


roade ale pământului. Oferind anumite alimente lui Dumnezeu, omul recunoştea că ceea ce are vine de la Dumnezeu.

Când pâinea era cea care i se oferea lui Dumnezeu, simbolismul era şi mai evident. Pâinea este mâncarea zilnică, iar a recunoaşte că pâinea vine de la Dumnezeu este acelaşi lucru cu a spune: nu aş putea trăi fără Dumnezeu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru vin care în ţările Mării Mediterane este o băutură zilnică.

Instituită în timpul unei mese, Euharistia este şi ea un rit de hrănire. În acest context, era firesc ca Isus să fi ales pâinea şi vinul ca dar divin al vieţii, chiar dacă în cazul său este vorba despre viaţa veşnică. Celelalte popoare aveau conştiinţa că trăiesc atunci când mâncau pâine şi vin. La aceasta Isus adaugă ceva nou: în pâinea şi vinul pe care le dă El se găseşte viaţa veşnică, se găseşte El însuşi. "Eu sunt pâinea vieţii, cel care vine la mine nu va mai flămânzi şi cel ce crede în mine nu va mai înseta" (Io 6,35).

Dar în Israel nu doar pâinea şi vinul aveau un înţeles simbolic. În tradiţia profetică, poporul lui Israel este comparat cu o viţă rodnică (cf Os 10,1). Dumnezeu este prezentat ca fiind lucrătorul viei care a replantat viţa din Egipt în Ţara Făgăduinţei, a cultivat-o cu multă grijă şi aşteaptă ca ea să facă struguri. Frumoasa "cântare a viei" din Isaia (5,1-7) poate fi adaptarea unui cântec popular care se cânta în timpul culesului. Cu această imagine a viei, profetul exprimă dinamismul relaţiei între Dumnezeu şi poporul ales. Rodul viţei este imaginea a ceea ce trebuie să decurgă din colaborarea lui Dumnezeu cu oamenii. În psalmul 104 (v. 15), vinul aduce bucuria. Este semnul că Dumnezeu a binecuvântat pământul cultivat. În Cântarea Cântărilor vinul este simbolul iubirii între mire şi mireasă. Transpus în simbolism religios, acesta arată iubirea lui Dumnezeu pentru poporul său. Până şi exagerarea în băutul vinului, beţia, devine imagine spirituală. Datorită băutului, sângele se pune în mişcare, vitalitatea circulă.

În timpul nunţii din Cana, Maria exclamă: "Nu mai au vin!" (Io 2,3). În interpretarea simbolică echivalentul acestui pasaj este că Vechiul Testament nu mai avea vlagă. Atunci, prima minune a lui Isus constă în a da un vin nou, puternic, care sparge burdufurile cele vechi (cf Mc 2,22).


Dar El dă vinul său cel mai bun la sfârşit, la ultima cină. De aceea ultima minune a lui Isus este legată de prima: "Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua în care îl voi bea cu voi, nou, în Împărăţia Tatălui meu" (Mt 26,29). Atunci, dacă bând vinul sângele fierbe din nou, iar vitalitatea se manifestă, în sens simbolic acest lucru este valabil şi pentru vinul euharistic. Vinul băut în ofranda liturghiei face să "fiarbă" în noi însuşi sângele lui Hristos. "Beţi din acesta toţi. Acesta este sângele meu al legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt 26, 27-28).

La ultima cină mai vedem şi un alt gest al lui Isus: El frânge pâinea şi oferă potirul. Nimic nu se face la întâmplare. Evreii păstraseră vechile obiceiuri ale nomazilor. Din pâinea care se frângea la cină puteau mânca membrii familiei, servitorii, prietenii, dar şi invitaţii care soseau. A frânge pâinea cu ei însemna a lega prietenie cu ei (cf Ps 41, 10; Io 13,18).

La masa comună familia se lărgea, se creau noi relaţii. Masa era prin urmare locul propice pentru reconciliere şi pentru întărirea prieteniei. Iar dacă stăpânul casei voia să onoreze pe cineva în mod deosebit, se ridica de la masă şi mergea să-l servească. Astfel, citim că sub stejar, la Mamre, Avram s-a apucat să-i servească pe cei trei oaspeţi misterioşi (cf Geneză 18,1-15). Cu acel prilej primise vestea că va avea un fiu şi că va deveni tatăl unui mare popor.

La ultima cină, Isus face acest gest ca pe un semn profetic. "Familia" lui Isus este în viaţa divină, în viaţa Preasfintei Treimi. De aceea, frângând pâinea şi oferind potirul ucenicilor săi, Isus îi face membrii familiei sale, membrii de acelaşi sânge cu al său. Euharistia este aşadar un ritual de hrănire încărcat de toate aceste trimiteri ce sunt cuprinse în orizontul istoric al mântuirii, de la imaginile care prefigurează gestul lui Isus - ca mana şi prepeliţele Exodului - până la festinul din împărăţia cerurilor la care este chemată întreaga omenire.

Mulţumire pentru dar

Un turist care vizitează pentru prima oară Grecia este uimit să audă la fiecare pas cuvântul eucharistó. Se gândeşte poate că este vorba de ceva


legat de liturghie. Dar nu este decât o expresie foarte comună pentru a spune «mulţumesc». Este un lucru care ar trebui să ne dea de gândit.

Atunci când celebrăm liturghia în biserici, ea este înainte de toate o mulţumire. Tot astfel începeau rugăciunile şi în sinagogile ebraice: se rememorau binefacerile lui Dumnezeu faţă de poporul său, începând de la vocaţia lui Avram, enumerând apoi marile semne de veghere asupra sa în timpul exodului din Egipt şi numeroasele intervenţii ale Providenţei de-a lungul istoriei. Această amintire, această rememorare, anámnesis în greacă, putea fi foarte lungă. Un exemplu concludent îl avem în Faptele Apostolilor (7,1ss) în cuvântarea lui Ştefan în faţa judecătorilor săi. Începând cu vocaţia lui Avram, el enumeră toate binefacerile făcute poporului său de către Dumnezeu, terminând cu mărturia adusă lui Hristos. În adunările lor duminicale, creştinii scurtau în mod spontan lunga înşiruire a episoadelor concentrându-se asupra faptelor care le-au stârnit admiraţia "în timpurile din urmă" şi pe care le considerau ca hotărâtoare pentru întreaga istorie a omenirii: naşterea, moartea, învierea, înălţarea la cer a Domnului nostru Isus Hristos şi venirea sa întru slavă. La fel facem şi noi în prima rugăciune după consacrare, numită din acest motiv anámnesis.

Faceţi aceasta în amintirea mea

Anámnesis înseamnă deci rememorare, amintire. Schmemann, un mare liturgist ortodox, numeşte euharistia "sacramentul amintirii". Celebrarea euharistiei, ca act de ascultare faţă de porunca lui Isus care a spus "faceţi aceasta în amintirea mea", este definită de fapt ca "memorial". În polemicile din timpuri nu foarte îndepărtate, protestanţii explicau diferenţa între liturghia catolică şi "cina Domnului", celebrată în bisericile protestante, într-un mod ingenuu prin simplitatea sa spunând: "În liturghia voastră voi spuneţi că Hristos este prezent în mod real, dimpreună cu misterul său; noi afirmăm însă că în cina Domnului se aminteşte doar ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră acum două mii de ani." Luată ad literam, această afirmaţie ar face ca această liturgie să nu fie decât o "amintire", ceea ce ar putea fi acelaşi lucru cu a spune că înseamnă puţin sau nimic.


Care este atunci diferenţa între amintirea psihologică, adică ceea ce rămâne în memoria fiecăruia dintr-un trecut care acum nu mai este, şi amintirea anámnesis, memoria sacramentală?

Amintirile joacă un rol important în viaţa noastră. Tocmai de aceea oamenii din vechime considerau că memoria era facultatea umană cea mai importantă. Amintirile ne fac să ne întoarcem în mod psihologic în trecut şi formează identitatea persoanei. Şi invers, pierderea memoriei distruge identitatea, atât a indivizilor, cât şi a popoarelor şi a culturilor. Fiecare amintire vrea să facă durabil , "etern" într-un anumit fel, ceea ce este trecător. Cel care păstrează în camera sa fotografia mamei care a murit spune că o are aproape, ea retrăind în amintirile sale şi mai ales atunci când se opreşte să o privească. Amintirea este aşadar un fel de luptă împotriva timpului în care, cum se plângea Heraclit, "toate trec şi nimic nu rămâne".

Şi Sfânta Liturghie celebrează amintirea Domnului. Însă este o amintire mult mai puternică decât cea provocată de o fotografie. Nu este doar o amintire psihologică, ci una sacramentală, ceea ce înseamnă că realitatea care a trecut din punct de vedere istoric devine pe deplin reală şi prezentă sub vălul simbolului. Trecutul este evocat şi, în acelaşi timp, depăşit: ceea ce îşi "aminteşte" Dumnezeu este prezent.

Dar cum de este posibil? În Hristos, viaţa în timp şi veşnicia nu se exclud, ci se unesc în mod inseparabil. Isus s-a născut în timpul domniei împăratului August şi a murit sub Ponţiu Pilat. Ca om a trăit o viaţă înscrisă în spaţiu şi care s-a desfăşurat în timp. Dar unită în mod inseparabil cu Cuvântul lui Dumnezeu, cu întreaga sa personalitate şi cu toate acţiunile sale, ea a participat la veşnicia lui Dumnezeu. Trupul său este divin, deci şi naşterea sa, moartea, misterele vieţii sale pământeşti. În persoana sa, veşnicia a intrat în timp şi timpul în veşnicie. Acest mister al prezenţei lui Hristos întrupat, care s-a născut şi a murit, dar care este mereu viu, este universal în Biserică; însă în Sfânta Liturghie se manifestă în mod deosebit.

Prezenţa "misterului"

Când celebrăm euharistia, spaţiul şi timpul adunării se dilată iar noi devenim contemporani cu jertfa Domnului. Devoţiunea Bisericii latine şi-a


concentrat atenţia asupra prezenţei reale a jertfei lui Hristos, subliniind faptul că suntem prezenţi la Calvar. Teologii orientali ne amintesc prezenţa lui Hristos în întregime, cu toată viaţa sa, dar şi cu toată realitatea mistică a Bisericii. Amintirea acţiunii lui Isus la cina cea de taină se lărgeşte pentru a îngloba totalitatea evenimentelor de la Paşti şi, încă şi mai mult, pe cele pe care Noul Testament le desemnează cu termenul de "mister": planul lui Dumnezeu din veşnicie de comuniune şi de unitate care-l smulge pe om din ghearele păcatului. Acest mister se realizează o dată pentru totdeauna prin moartea şi învierea lui Hristos, prin ridicarea sa la cer şi prin dăruirea Spiritului Sfânt. În crucea şi învierea lui Isus se dăruieşte oamenilor această nouă posibilitate de existenţă, care-l deschide pe fiecare individ către Dumnezeu şi către ceilalţi oameni, realizându-se astfel planul de comuniune cu Tatăl.

Misterul Bisericii

În Sfânta Liturghie, primind trupul şi sângele Domnului, participăm la tot ceea ce a făcut Isus pentru noi întrupându-se, la toată lucrarea sa mântuitoare, o lucrare care se prelungeşte în istorie. Este ceea ce exprimăm atunci când spunem că Biserica este trupul lui Hristos. Mereu de fapt, în liturghiile euharistice, i se cere lui Dumnezeu să-l trimită pe Spiritul Sânt pentru a consacra darul pâinii şi pe cel al vinului pentru ca ele să devină trupul şi sângele lui Hristos şi pentru ca cei care le vor mânca să devină "un singur trup şi un singur suflet".

Celebrarea euharistică este deci celebrare a misterului Bisericii. De aceea, în timpul Sfintei Liturghii, se amintesc şi martirii, sfinţii, marile evenimente ecleziale şi, în fine, credincioşii vii şi morţi. Acolo unde se celebrează euharistia, acolo se găseşte întreaga Biserică, prezentă în mod mistic. Istoria sfântă, misterul lui Hristos şi misterul Bisericii sunt o singură realitate, întrucât în Sfânta Liturghie, Biserica simte acest mister realizându-se în ea şi că este plăsmuită ca Trup eclezial al Domnului.

Atunci, prin intermediul euharistiei, şi noi intrăm în veşnicie, toată viaţa noastră şi toate faptele noastre bune, divino-umane şi ele, prin harul Spiritului Sfânt. Celebrarea euharistică apare aşadar ca anticipare a Liturghiei cereşti, în care Hristos, Preotul veşnic, va pomeni viaţa noastră pământească la altarul ceresc, unde se va celebra veşnica pomenire a întregii istorii a mântuirii.


Când cineva drag moare în păcat

Autor: pr. John Jay Hughes Traducător: Radu Capan Sursa: Crisis Magazine, aprilie 2007

Mama mea a murit la 27 de ani. A lăsat în urma ei un soţ îndurerat şi trei copii: eu, pe atunci de şase ani, şi o soră şi un frate, de patru şi de doi ani. Îmi amintesc bine de mama mea, de moartea ei datorită pneumoniei în a doua zi de Crăciun din 1934, precum şi de funeraliile ei, primele la care am participat. Îmi amintesc şi de tatăl meu cum îmi spunea la câteva zi după înmormântare: "Trebuie să ne rugăm încă pentru mami. Ea este cu Dumnezeu, dar rugăciunile noastre îi sunt de ajutor." Aceste cuvinte aveau sens pentru mine şi atunci când aveam şase ani, şi au sens şi astăzi. Nu am celebrat nici o Liturghie fără să mă rog pentru mama mea, iar acum şi pentru celelalte persoane dragi care au plecat la Domnul în cele peste şapte decenii de la moartea ei.

Dar care este situaţia cu cei care par a fi murit în păcat de moarte, lipsiţi de harul lui Dumnezeu? Ce să credem despre ei? Problema este una serioasă, în special când este vorba de cineva drag. Permiteţi-mă să o abordez aşa cum pot mai bine.

Păcatul de moarte

"Pentru ca un păcat să fie de moarte", spune Catehismul Bisericii Catolice, "sunt cerute simultan trei condiţii: 'Este păcat de moarte orice păcat care are drept obiect o materie gravă şi care este săvârşit cu conştiinţă deplină şi cu consimţământ deliberat'" (nr. 1857). Este important să fie îndeplinite toate cele trei condiţiile. Chiar dacă presupunem că păcatele unei persoane au fost grave, cum putem să fim siguri că au fost îndeplinite şi celelalte două condiţii? Tot Catehismul ne spune: "Impulsurile


sensibilităţii, pasiunile, pot şi ele să atenueze caracterul voluntar şi liber al greşelii, ca şi presiunile exterioare sau tulburările patologice" (nr. 1860). Nu putem niciodată să apreciem măsura în care astfel de factori atenuanţi sunt prezenţi la anumită persoană sau nu. Doar Dumnezeu poate să privească în inima omului.

Când oamenii mă întreabă dacă un anume păcat este de moarte, eu le spun: "A păcătui de moarte înseamnă a întoarce spatele lui Dumnezeu în mod intenţionat şi liber într-o problemă gravă; este o decizie intenţionată şi liberă de a da cu piciorul la toate lucrurile bune din viaţa ta. Aşa ceva ai făcut?"

Zei falşi

Fie că ne dăm seama, fie că nu, cu toţii căutăm binele de-a lungul întregii vieţi. Păcatul apare atunci când căutăm binele în locuri greşite. Biblia numeşte acest lucru ca fiind idolatrie: invocarea unui zeu fals, care nu poate niciodată să răspundă rugăciunilor noastre. Scriitorii biblici şi-au exprimat în repetate rânduri dispreţul faţă de cei care se roagă unor zei falşi. Psalmul 115 spune despre ei:

"Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti:

Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea;

Urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi;

Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor.

Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei."

Mai izbitoare este imaginea ridiculizatoare a celor care cheamă zei falşi în "duelul" dintre profetul Ilie şi profeţii falsului zeu Baal, pe vârful Muntelui Carmel. Regula întrecerii era simplă: "Voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu", a spus Ilie (1Regi 18,24). Adepţii lui Baal au fost cei care au început: "au chemat


numele lui Baal de dimineaţă până la amiază, zicând: 'Baale, auzi-ne!' Dar n-a fost nici glas, nici răspuns. Şi săreau împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră. Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi zicea: 'Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate stă de vorbă cu cineva, sau se îndeletniceşte cu ceva, sau este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se trezească!' Şi ei strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse acum de amiază şi ei s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei. Dar n-a fost nici glas, nici răspuns, nici auzire" (1Regi 18,26-29).

Sf. Toma de Aquino, unul dintre cei mai mari teologi, identifică patru zei falşi: bogăţia, plăcerea, puterea şi onoarea. Adepţii lor nu sunt greu de găsit. Omul care s-a străduit atât de mult să strângă bogăţii pentru ca la 50 de ani să facă stop cardiac. Omul care se cufundă în căutarea plăcerilor fizice, cu orice preţ. Omul care calcă în picioare pe oricine şi orice doar ca să pună mâna pe putere. Omul care este atât de avid de apreciere încât devine incapabil să mai audă adevărul despre el, devenind o marionetă în mâinile oricui ştie să îl linguşească. Pe aceşti adepţi ai unor zei falşi îi întâlnim frecvent printre noi, chiar şi în preoţie. Dar nu sunt oameni răi. Sunt chiar oameni buni. Chiar şi ceea ce caută ei este bun; pentru că ceea ce caută, deşi nu îşi dau seama, este Dumnezeu. Locul unde îl caută este greşit. Zeii pe care îi invocă ei nu pot să răspundă vreodată la rugăciunile lor.

Despre un exemplu viu de idolatrie le-am vorbit cândva unor elevi cărora le predam în Germania, în 1963. Eram într-un liceu de băieţi, unde elevii învăţau engleza. O ştiau suficient de bine pentru a desfăşura întreaga oră în engleză. Una dintre cărţile pe care le-am citit la ore a fost "Bătrânul şi marea" a celebrului Ernest Hemingway, câştigător al Premiului Pulitzer. Este povestea unui pescar cubanez care merge pe mare cu o barcă şi prinde cel mai mare peşte din viaţa sa. Neputând să îl aducă în barcă, îl lasă în apă, dar începe să se teamă că rechinii numeroşi din zonă îi vor ataca imensa captură. Când ajunge în port, trofeul lui este de fapt un schelet. Este o povestire pesimistă.

Le-am spus elevilor că autorul cărţii a dus o viaţă în care a căutat mereu senzaţiile: în luptele din războiul civil spaniol, în cele patru căsătorii şi cine ştie câte aventuri extra-maritale, în vânătorile organizate în Africa.


Asemenea milionarilor pentru care bogăţia nu este niciodată de ajuns, nici o persoană ce caută senzaţiile şi plăcerile nu este satisfăcută vreodată. Aceasta ar putea fi explicaţia pentru pesimismul cărţii lui Hemingway. Surprinde pe cineva - i-am întrebat eu pe studenţi - că la sfârşit scriitorul şi-a tras un glonţ în cap la 61 de ani? I-am invitat să compare tragicul sfârşit al lui Hemingway cu moartea pe atunci recentă a unui om care a impresionat lumea întreagă prin bucuria şi fericirea pe care o afişa: Papa Ioan al XXIII-lea. Amândoi şi-au petrecut viaţa căutând fericirea. Doar că bunul Papă a găsit-o, căutând-o în Acela care este singurul ce o poate da.

Merg oare adepţii zeilor falşi neapărat în iad? În cele din urmă aceasta este întrebarea.

Iadul

Catehismul afirmă că dacă un păcat de moarte "nu este răscumpărat de căinţă şi de iertarea lui Dumnezeu, el produce excluderea din Împărăţia lui Cristos şi moartea veşnică a iadului, deoarece libertatea noastră are puterea de a face alegeri definitive fără întoarcere. Totuşi, dacă putem aprecia că un act este în sine o greşeală gravă, trebuie să încredinţăm judecata asupra persoanelor dreptăţii şi îndurării lui Dumnezeu" (nr. 1861). Ultima frază este importantă: ne interzice să afirmăm cu convingere că o anumită persoană ar fi în iad.

Dar cum poate un Dumnezeu iubitor şi milostiv să condamne pe cineva la pedeapsa veşnică a iadului? Adevărul este că Dumnezeu nu condamnă pe nimeni la iad. Catehismul spune că iadul este o opţiune personală. A muri în păcat de moarte fără a te pocăi şi a accepta iubirea milostivă a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne separat de El pentru totdeauna, din alegerea noastră liberă. Această stare de definitivă auto-excludere de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu fericiţii este numită "iad".

Ce este mai exact iadul? Este ca atunci când toţi au fost invitaţi la petrecere, şi doar tu nu eşti acolo - nu pentru că nu ai fi fost invitat, de fapt ai fost invitat de nenumărate ori, ci pentru că ai refuzat de fiecare dată invitaţia. Este starea de singurătate: tu cu tine, pentru totdeauna, fără lumină, fără iubire, fără nimic bun. Cei care fac o alegere permanentă şi consecventă de a fi fără toate acestea - cei care în mod intenţionat şi


definitiv alungă orice e bun în viaţa lor - vor vedea într-o zi că Dumnezeu le respectă alegerea. Judecata ce ne aşteaptă pe fiecare dintre noi la sfârşit nu este o balanţă între plusurile şi minusurile vieţii noastre, scrise într-o carte de contabilitate divină. De fapt, în momentul judecăţii Dumnezeu consfinţeşte propria judecată pronunţată de deciziile pe care le-am luat de-a lungul vieţii pământeşti.

Dacă nu l-aţi văzut, atunci vă îndemn să vedeţi filmul britanic "Regina", un film elegant şi frumos, cu momente de suspans dar şi cu momente impresionante. Ne prezintă controversa dintre premierul britanic, Tony Blair, şi suverana sa, regina Elisabeta a II-a, privitor la reacţia ei la tragica moarte a prinţesei Diana, contrastând tăcerea reginei, retrasă pe domeniile din Scoţia, cu durerea populaţiei din Londra. Filmul ne oferă un bun exemplu legat de subiectul nostru.

Diana a trăit în viteză şi aşa a şi murit. I-a fost infidelă soţului, după cum şi el i-a fost infidel. A intrat într-o cursă a plăcerilor şi există destule dovezi că nu avea vreo credinţă religioasă. Cu câteva săptămâni înainte de a muri a fost chiar la un spiritist. Cu toate acestea, ea a făcut numeroase gesturi de iubire şi a avut cuvinte de încurajare pentru oamenii în suferinţă: bolnavii infectaţi cu HIV, cei fără casă, victimele minelor. Pentru aceasta oamenii au iubit-o. Când a murit, m-am gândit că destinul ei a semănat oarecum cu cel al femeii din Evanghelia lui Luca, "cunoscută în cetate ca o păcătoasă", dar care i-a uns picioarele lui Isus cu ulei parfumat. Când unii şi-au manifestat nemulţumirea vizavi de acceptarea de către Isus a unor astfel de gesturi din partea unei păcătoase, El a răspuns: " Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit" (Luca 7,47). Nu putem spera la aceste cuvinte şi pentru alţii?

"Nu vă îndoiţi niciodată"

Pe când eram un seminarist de 20 de ani, l-am auzit pe un preot, care a fost paroh toată viaţa sa, spunându-ne în timpul unor zile de reculegere: "Fraţii mei, ca preoţi veţi fi păstori peste toţi cei din parohiile voastre. Unii dintre ei vor veni la biserică de Crăciun şi de Paşti doar, alţii niciodată. Să nu credeţi că aţi eşuat în misiunea voastră relativ la aceşti oameni. De fapt oamenii se află în diferite stadii ale itinerarului lor spiritual. Unii vor lua curba corectă spre Dumnezeu cu câteva momente înainte de a muri. Dacă


în slujirea voastră veţi ajuta pe cineva să schimbe direcţia, orientându-l spre Dumnezeu, în orice moment ar fi, voi v-aţi îndeplinit misiunea." După 60 de ani, aceste cuvinte îmi sunt încă vii în memorie.

Sfântul nostru Părinte Papa Benedict al XVI-lea spunea ceva similar. Cu câţiva ani înainte să fie ales Papă, într-un interviu acordat jurnalistului Peter Seewald, Cardinalul Joseph Ratzinger spunea: "Nu am nimic împotrivă dacă oameni care nu au mers tot anul la biserică se duc cel puţin de Crăciun sau în noaptea Anului Nou sau cu ocazii speciale, deoarece acesta este un alt mod de a aparţine sacrului, luminii. Trebuie să existe diferite forme de participare şi asociere; Biserica trebuie să fie deschisă lăuntric" (Dumnezeu şi lumea).

În octombrie 2006, Papa Benedict al XVI-lea încheia o serie de cateheze despre cei doisprezece Apostoli vorbind despre Iuda Iscarioteanul. Nu putem şti de ce l-a trădat Iuda pe Isus, după ce Acesta l-a primit în cercul prietenilor Săi apropiaţi, a spus Papa. El l-a comparat pe Iuda cu Petru, care de asemenea l-a trădat pe Isus. După căderea sa, Petru s-a pocăit şi a găsit iertare şi har. Şi Iuda s-a pocăit, dar părerea lui de rău a degenerat în disperare şi a devenit auto-distrugere. Este o invitaţie la a ne aminti mereu ceea ce Sfântul Benedict spunea la sfârşitul capitolului al V-lea al Regulii sale: "Nu vă îndoiţi niciodată de milostivirea lui Dumnezeu".

Gândiţi-vă frecvent la aceste cuvinte. Milostivirea lui Dumnezeu este cea care ne permite să sperăm că fiecare om se va mântui, inclusiv noi. Cu toţii am adus cult pe altarul unor zei falşi la un moment dat în viaţă - unii poate chiar ani întregi. Nici noi, preoţii, nu suntem o excepţie. Mi-a trebuit aproape o viaţă întreagă să înţeleg că cele mai profunde dorinţe ale inimii pot să fie satisfăcute doar de Dumnezeu - şi mă apropii de încheierea celui de-al optulea deceniu al vieţii mele. "Deşi suntem păcătoşi", spunem în Rugăciunea Euharistică, "ne încredem în milostivirea şi iubirea Ta. Primeşte-ne nu pentru vrednicia noastră, ci din belşugul milei Tale."

Rugaţi-vă pentru cei care au plecat din această viaţă. Rugaţi-vă şi amintiţi-vă cuvintele Episcopului bătrân spuse Sfintei Monica, mama Sfântului Augustin, când aceasta era îndurerată de modul în care strălucitul ei fiu îşi irosea viaţa, aducând cult la temple ale zeilor: "Fiul atâtor lacrimi nu poate să piară".


Mai mulţi bătrâni, mai puţini

copii

Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit, 1 aprilie 2007

Ultimele proiecţii demografice indică pentru următoarele decenii o accentuată creştere a numărului de persoane în vârstă. În 13 martie 2007, Diviziunea pentru Populaţie a Naţiunilor Unite a publicat "Perspective asupra Populaţiei Lumii: Revizuirea din 2006".

Este vorba de ultima ediţie a proiecţiilor demografice bienale ale Naţiunilor Unite, care estimează pentru 2050 o populaţie mondială de 9,2 miliarde de persoane, faţă de actualele 6,7 miliarde. Creşterea va veni de la ţările mai puţin dezvoltate, de la care se prevede o creştere demografică de la 5,4 miliarde în 2007, la 7,9 miliarde în 2050. Raportul se referă la previziuni, diferenţiind şi între estimările înalte, medii şi joase relativ la tendinţele demografice. Estimarea celor 9,2 miliarde corespunde de fapt proiecţiilor medii.

Conform raportului, populaţia naţiunilor avansate din punct de vedere economic ar trebui să rămână în mare neschimbată la 1,2 miliarde. Ea ar fi de fapt în scădere dacă nu ar exista imigraţia. Naţiunile Unite calculează că va fi o migraţie netă, din ţările în curs de dezvoltare în cele dezvoltate, de circa 2,3 miliarde de persoane pe an.

În toate ţările, totuşi, până în 2050 vârsta medie va fi semnificativ mai ridicată. Nu mai puţin de jumătate din creşterea prevăzută între 2005 şi 2050 se aşteaptă să derive din creşterea populaţiei cu vârsta peste 60. Dimpotrivă, numărul persoanelor mai mici de 15 ani va scădea uşor. Îmbătrânirea va fi însemnată în mod special în regiunile dezvoltate, în


care populaţia cu vârsta mai mare de 60 de ani ar trebui să treacă de la 245 milioane la aproape 406 milioane.

După previziunile din "Revizuirea din 2006", ratele de fertilitate vor continua să scadă în ţările în curs de dezvoltare. Studiul prevede o scădere de la 2,75 copii per femeie în 2005-2010 la 2,05 în 2040-2050. Această tendinţă va fi şi mai mult însemnată în grupul celor 50 de ţări mai puţin dezvoltate, în care scăderea ar trebui să treacă de la rata actuală de 4,63 copii per femeie la doar 2,50 copii per femeie.

Proiecţiile nivelelor demografice din 2050 s-ar putea arăta, totuşi, supraestimate relativ la nivelele reale. Naţiunile Unite subliniază că cifra de 9,2 miliarde de persoane presupune ca multe ţări cu nivele ridicate ale răspândirii SIDA să furnizeze cu succes cure antiretrovirale. Pe baza acestei ipoteze, şi cu o previziune a scăderii incidenţei HIV/SIDA, raportul "Revizuirea din 2006" reduce cu 32 milioane numărul morţilor estimate pentru 2050, faţă de documentul "Revizuirea din 2004".

De la explozie la cădere

Doar cu câţiva ani în urmă, chestiunea demografică era centrată pe ameninţarea unei explozii a numărului de naşteri. Aceste temeri, care s-au dovedit apoi exagerate, au dus la diverse tipuri de abuzuri, între care sterilizările forţate şi avorturile. Astăzi, în schimb, "Revizuirea din 2006" afirmă că populaţia mondială se găseşte în mijlocul unei "transformări inedite" prin trecerea de la o situaţie cu mortalitate ridicată şi fertilitate ridicată la o situaţie cu mortalitate scăzută şi fertilitate scăzută.

Până în 2045, numărul persoanelor cu vârsta peste 60 ar trebui să depăşească, pentru prima dată în istorie, numărul celor mai mici de 15 ani. Raportul observă că în Europa, toate ţările mai puţin Albania, Irlanda şi Moldova au deja o vârstă medie mai mare de 34 de ani, în timp ce 12 ţări sau zone ale continentului au vârsta medie mai mare de 40 de ani. Japonia are populaţia cea mai vârstnică din lume, cu o vârstă medie, raportată la 2005, de aproape 43 de ani.

În 2050 continua îmbătrânire a populaţiei va face ca, după estimările medii, toate Ţările dezvoltate să aibă vârsta medie mai mare de 40 de ani.


În timp ce în Japonia, la acea dată, ar trebui să se ajungă la o vârstă medie de 55 de ani. În acest timp, populaţiile din Asia, America Latină şi Caraibe vor suferi o îmbătrânire mai rapidă faţă de regiunile dezvoltate, din cauza unei diminuări a fertilităţii derivată din programele de planificare familiară.

Dacă la aceasta se adaugă creşterea demografică din multe ţări în curs de dezvoltare, înseamnă că în timp ce în 2005 aproximativ 64% din persoanele mai în vârstă trăiau în ţări în curs de dezvoltare, pentru 2050 se prevede că aproape 80% din cei peste 60 de ani vor trăi în ţările dezvoltate. În 37 din 49 de ţări în curs de dezvoltare asiatice, vârsta medie ar trebui să crească cu cel puţin 12 ani între 2005 şi 2050, pentru a se ajunge la o vârstă medie mai mare de 40 de ani în 23 de ţări asiatice, între care şi China.

În America Latină şi Caraibe, se estimează o creştere a vârstei medii cu mai mult de 12 ani, pentru 32 din 37 de state din zonă. Şi până în 2050, 21 de ţări din regiune, între care Brazilia şi Mexic, ar trebui să atingă o vârstă medie mai mare de 40 de ani. Dimpotrivă, îmbătrânirea în Africa e prevăzută cu valori mai modeste. În 2050, se prevede că un sfert din populaţia din Asia, America Latină, Caraibe, America de Nord şi Oceania, va avea peste 60 de ani. În Europa, populaţia mai în vârstă ar trebui să ajungă la 35% din populaţie, în timp ce în Africa acest procent este estimat la puţin peste 10%.

Presiuni economice

Toate acestea vor produce o semnificativă reducere a populaţiei apte de muncă, cu o paralelă reducere a încasărilor fiscale destinate pensiilor. Indicele de dependenţă - raportul între populaţia între 15 şi 64 de ani şi suma dintre copii şi cei peste 65 de ani - va începe să scadă după 2010 în Europa, America de Nord şi Oceania; după 2015 în Asia, şi după 2050 în America Latină şi Caraibe. Pentru 2050 Europa va înregistra indicele cel mai scăzut de dependenţă, cu 1,4 persoane la vârsta activă pentru fiecare persoană dependentă. În alte regiuni sunt prevăzuţi indici care variază de la 1,6 din America de Nord, la 1,9 din Africa.


O tot mai mare atenţie este dedicată provocărilor economice derivate din îmbătrânirea demografică. În 13 martie, cotidianul londonez Financial Times a publicat un articol despre problemele din Singapore. Această ţară, cu succesele sale în domeniul economic, ar trebui să fie în măsură să administreze un număr crescând de vârstnici. A reuşit şi să evite nevoia de a susţine un costisitor sistem de asistenţă. Cu toate acestea, până în 2030, Singapore va avea un sfert din populaţia sa cu vârsta peste 65 de ani. Cu un ridicat număr de lucrători vârstnici angajaţi în munci cu retribuţii scăzute şi cu perspectiva de a avea doar 2,2 lucrători - faţă de 10 în 2000 - care să susţină fiecare vârstnic, şi diferenţa de venit dintre bogaţi şi săraci este destinată să crească.

Imigraţia este adesea propusă ca una dintre soluţiile pentru a uşura presiunile economice derivate din îmbătrânirea populaţiei, dar potrivit unei analize recente, ar putea să nu fie de atât de mare ajutor. Profesorul de la Harvard Martin Feldstein, scriind în Financial Times din 14 decembrie anul trecut, a luat spre examinare situaţia din Spania. El şi-a bazat comentariile pe prevăzutul declin în raportul dintre lucrători şi pensionari. Astăzi, acest raport este de 4,5 la 1, în timp ce în 2050 acesta este prevăzut la 2 la 1. Feldstein a observat că costurile pensiilor publice sunt estimate în creştere de la actualul 8,4% din produsul intern brut, la 15,7% în 2050.

Cele 2 milioane de lucrători adiţionali, proveniţi din imigraţie, potrivit lui Feldstein, ar duce la o creştere de 6% a PIB. Cu toate acestea, cel puţin jumătate din această creştere va fi consumată de imigranţii înşişi şi de familiile lor. Scăzând beneficiile destinate imigranţilor înşişi, venitul adiţional care ar ajuta la plătirea pensiilor ar fi deci de doar 2% din PIB.

În 5 aprilie, Arhiepiscopul Celestino Migliore, observator permanent al Sfântului Scaun la Naţiunile Unite, a intervenit în cadrul unei sesiuni a Comisiei Naţiunilor Unite pentru populaţie şi dezvoltare (UNDP) din Consiliul economic şi social. Potrivit înaltului prelat, politicile demografice radicale ale ultimilor ani au provocat grave probleme din cauza scăderii ratelor natalităţii. "Dacă dorim ca dezvoltarea populaţiilor mondiale să poată fi susţinută şi sănătoasă, asemenea politici vor trebui să fie înlocuite de acţiuni centrate într-adevăr asupra omului", a susţinut el.

O adevărată provocare pentru o lume care continuă să îmbătrânească rapid.


Călcâiul lui Ahile al politicilor

bazate pe folosirea prezervativului

Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit, 25 martie 2007

Încă o dată Biserica Catolică este criticată pentru opoziţia sa faţă de utilizarea prezervativului. Preşedintele Braziliei, Luiz Inácio Lula da Silva, a acuzat recent Biserica de ipocrizie în legătură cu problema prezervativului, în cadrul unui eveniment organizat de Ministerul brazilian al Sănătăţii, după cum raporta Reuters în 12 martie 2007. Agenţia a oferit şi nota de răspuns - apărută într-un articol de presă - a Cardinalului Eugenio de Araújo Sales, Arhiepiscop emerit de Rio de Janeiro, în care el critica programul Guvernului privind prezervativele. Politica de distribuire masivă a profilacticului, scrie el, promovează cultura promiscuităţii sexuale.

Şi un comunicat emis de Comisia episcopală pentru Familie şi Viaţă din Brazilia respinge acuzele avansate de Preşedintele Lula. Comisia a insistat asupra necesităţii de educare a adolescenţilor prin principii morale sănătoase. Guvernele din multe ţări se gândesc tot mai mult la promovarea distribuţiei în masă a prezervativului, în tentativa de a reduce sarcinile în rândul adolescentelor şi răspândirea bolilor cu transmitere sexuală. Evening News din Edimburgh, într-un articol din 16 ianuarie, a comunicat că în Scoţia prezervativul este distribuit până şi copiilor de 13 ani.

Cotidianul a raportat datele obţinute datorită legii asupra libertăţii de informare, potrivit cărora în 2005 a fost distribuit gratuit un număr total


de 53.638 prezervative copiilor între 13 şi 15 ani, în Edimburgh şi împrejurimi. Simon Dames, purtătorul de cuvânt al Bisericii Catolice din Scoţia, a comentat acest program observând incoerenţa politicii guvernului care interzice fumatul minorilor sub 18 ani şi care în acelaşi timp promovează activitatea sexuală distribuind prezervative celor care sunt încă sub vârsta minimă - 16 ani - prevăzută de lege pentru consimţământul la activitatea sexuală.

În Statele Unite, Cardinalul de New York Edward Egan şi Episcopul de Brooklyn Nicholas Di Marzio au criticat, într-o declaraţie comună, conducerea locală pentru că a distribuit gratuit prezervative în ziua Sfântului Valentin, potrivit Associated Press din 16 februarie. Declaraţia Episcopilor afirmă că unicul mod pentru a proteja persoanele de bolile cu transmitere sexuală este reprezentat de abstinenţa prematrimonială şi fidelitatea conjugală. Autorităţile medicale din Washington, D.C. au distribuit şi ele 250.000 prezervative în săptămâna de dinaintea zilei Sfântului Valentin, după cum relata Washington Post în 16 februarie.

Sprijin pentru poziţia Bisericii

Potrivit Cardinalului Javier Lozano Barragán, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastorala Serviciilor de Sănătate, abstinenţa prematrimonială şi fidelitatea conjugală sunt metode mult mai eficiente pentru prevenirea SIDA. Cardinalul a prezentat această poziţie într-o conferinţă despre SIDA care s-a desfăşurat la Roma, conform Associated Press din 20 decembrie. Creşte, în acest timp, volumul elementelor care susţin declaraţia Cardinalului.

În 2 martie, Washington Post a publicat un lung articol în care se examinează experienţa din Botswana referitoare la SIDA. Cotidianul a observat că potrivit unui anumit număr de studii că obişnuinţa de a avea raporturi sexuale cu mai mulţi parteneri constituie "mecanismul cel mai eficace pentru răspândirea unei maladii mortale într-un continent vulnerabil". Washington Post a citat un raport elaborat în iulie 2006 de unii experţi şi funcţionari din Africa de Sud asupra SIDA, în care "reducerea numărului de parteneri multipli şi simultani" este considerată prioritatea absolută în prevenirea răspândirii HIV.


În regiune se înregistrează 38% din toate infecţiile cu HIV din lume. Articolul relevă că Botswana a urmat timp de mulţi ani politica recomandată de experţii internaţionali de promovare a prezervativului şi de distribuire de medicamente antiretrovirale. Totul fără rezultate pozitive. Procentul de contaminare cu HIV în ţară este printre cele mai mari din lume. Aproximativ 25% din populaţie este la momentul actual infectată.

Campaniile de încurajare a fidelităţii nu au fost niciodată promovate serios în Botswana, observă Washington Post, în timp ce prezervativul a fost. În ţară a fost întreprinsă o campanie de 13,5 milioane de dolari (10 milioane de euro) pentru promovarea prezervativului, datorită susţinerii financiare din partea Fundaţiei Bill & Melinda Gates şi a societăţii farmaceutice Merck. Totalul cheltuit pentru promovarea profilacticului a fost de 25 de ori mai mare faţă de cât s-a cheltuit pentru programele de abstinenţă. "Utilizarea în masă a prezervativului nu a reuşit să reducă ratele ridicate de infectare cu HIV", concluzionează articolul. Acestea au crescut în schimb, până la a ajunge să fie între cele mai ridicate din Africa.

Schimbări de comportament

Marea eficacitate a programelor adresate modificării comportamentului persoanelor, relativ la cele de distribuţie de prezervative, este recunoscută tot mai mult de către experţii sanitari. În 11 martie 2006, British Medical Journal a publicat un articol intitulat "Compensarea riscului: Călcâiul lui Ahile al inovaţiilor în prevenirea HIV?". Scris de o echipă condusă de Michael Cassell, articolul observă că în timp ce farmaceuticele şi alte măsuri pot ajuta să reducă răspândirea HIV, acestea pot şi să frâneze schimbarea către comportamente mai sănătoase, diminuând percepţia riscului între persoane.

Campaniile de promovare a prezervativului, unite la o redusă percepţie a riscului, "pot să fi contribuit la o utilizare inconstantă a lui, lucru care permite un scăzut efect protectiv, cu atât mai mult o neglijare a riscului derivat din raporturi sexuale cu mai mulţi parteneri", observă articolul. Autorii au observat de asemenea că din unele studii desfăşurate în diferite Ţări occidentale rezultă că perspectiva de a putea dispune de mai multe


tratamente antiretrovirale "se asociază cu o semnificativă creştere a comportamentelor de risc".

Deja înainte de această confirmare a necesităţii de a se indica schimbarea în comportamentul sexual, concluzii analoge ieşeau la iveală dintr-un studiu desfăşurat pe populaţia rurală din Zimbabwe între 1998 şi 2003. Un articol intitulat "Înţelegând Tendinţele Epidemiei HIV în Africa", publicat în 3 februarie 2006 în revista Science, se referă la concluziile acestui studiu. Autorii Richard Hayes şi Helen Weiss au scris că o reducere în răspândirea HIV a fost obţinută datorită schimbărilor în comportamentul sexual. Schimbările au privit în principal întârzierea începerii activităţii sexuale din partea adolescenţilor şi reducerea numărului de parteneri sexuali ocazionali.

O temă legată de această dezbatere e aceea a promovării abstinenţei. Consecinţele negative derivate din îndreptarea precoce către viaţa sexuală au fost subliniate într-un articol publicat în ediţia din februarie a Journal of Youth and Adolescence. Articolul, cu titlul "Debutul sexual la adolescenţi şi delincvenţa de mai apoi", de Stacy Armour şi Dana Haynie, observă că problema efectelor negative derivate din raporturi sexuale extraconjugale reprezintă un punct controversat în dezbaterea relativ la eventuala promovare a abstinenţei. Până azi, totuşi, cercetarea s-a concentrat puţin pe această temă.

Armour şi Haynie au utilizat datele din Studiul Naţional cu privire la Sănătatea Adolescentului, pentru a examina legăturile între vârsta de începere a activităţii sexuale şi eventualele probleme succesive de delincvenţă. Studiul a luat spre examinare circa 12.000 studenţi şi concluziile au fost puse în relaţie cu unele variabile dintre care vârsta, etnia de apartenenţă şi structura familială.

Între concluziile rezultate din studiu este aceea conform căreia prematura începere a activităţii sexuale creşte riscul de delincvenţă. În mod analog, a întârzia activitatea sexuală relativ la cei de aceeaşi vârstă "asigură o mai mare protecţie şi reduce riscul de ulterioare implicări în fapte de delincvenţă". Efectele, negative sau pozitive care ar fi, au repercusiuni dincolo de vârsta adolescenţei şi persistă până la cea adultă.


O soluţie care poate fi susţinută

Episcopii africani au subliniat importanţa găsirii unei soluţii fondate pe o viziune integrală asupra persoanei umane, într-un mesaj publicat pentru Ziua Mondială a SIDA, din 1 decembrie anul trecut. Documentul a fost publicat din Serviciul de Informaţii Catolice pentru Africa în 21 noiembrie şi semnat de Arhiepiscopul John Onaiyekan de Abuja, Nigeria, preşedintele Simpozionului Conferinţelor Episcopale din Africa şi Madagascar.

"Noi, Episcopii catolici din Africa, îndemnăm cu stăruinţă pe fiecare să analizeze cauzele profunde ale acestei epidemii", au declarat ei. Problema nu este doar medicală sau tehnică, ci implică chestiuni morale mai profunde. Pe lângă angajamentul Bisericii de a furniza servicii sanitare pentru bolnavi, documentul subliniază necesitatea vestirii mesajului Evangheliei. "În cadrul misiunii Bisericii de a se adresa întregii persoane, în toate dimensiunile vieţii sale, simţim responsabilitatea specială de a revitaliza importantele valori morale în societăţile noastre", adaugă documentul. "Acestea vor duce la o soluţie reală şi care poate fi susţinută în combaterea SIDA în Africa".

O afirmaţie care din păcate continuă să nu găsească corespondent în acţiunile multor Guverne şi organizaţii.


© Catholica.ro

www.lumea.catholica.ro

Documents

Lumea Catholica, aprilie 2007