Lumea Catholica, mai 2007

2 Lumea Catholica, mai 2007

Sumar:

Viaţa mea cu Karol ................................................................................. 3

Vladimir Redzioch

Doctrina despre limb: depăşită sau nu? ............................................ 11

Andrew Rabel

Presa Bună, un nume vechi şi mereu actual ...................................... 19

Lumea Catholica

Rădăcinile străvechi ale Bisericii din India ....................................... 25

Vladimir Redzioch

Incultura religioasă ............................................................................. 31

pr. John Flynn

Libertatea religioasă negată în multe ţări ......................................... 36

pr. John Flynn

Turcia - jurnal de călătorie ................................................................. 41

Viorica Sabo

Lumea Catholica, mai 2007 3

Viaţa mea cu Karol

Autor: Vladimir Redzioch Traducător: Radu Capan Sursa: Inside the Vatican, martie 2007

Ediţia poloneză a cărţii "Viaţa mea cu Karol", scrisă de fostul secretar al Papei Ioan Paul al II-lea, Cardinalul Dziwisz, împreună cu jurnalistul italian Gianfranco Svidercoschi, a fost prezentată la Cracovia la începutul acestui an. Cu acea ocazie, Vladimir Redzioch a reuşit să stea de vorbă cu Svidercoschi despre relaţia lui cu Karol Wojtyla şi despre cartea pe care a scris-o împreună cu Cardinalul Dziwisz. El i-a cerut de asemenea să analizeze pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Svidercoschi este calificat pentru a vorbi despre toate acestea deoarece este expert în problemele Vaticanului şi l-a întâlnit pe Karol Wojtyla pe când acesta era încă Arhiepiscop de Cracovia, cu mult înainte de a deveni Papă. Interviul a apărut apoi publicat în "Inside the Vatican", de unde l-am tradus şi vi-l prezentăm în continuare.

- Când l-aţi întâlnit prima oară pe Karol Wojtyla?

- Ca jurnalist l-am întâlnit în timpul Conciliului Vatican II, între 1962 şi 1965, apelând adesea la el pentru informaţii. În următorii zece ani ne-am întâlnit de câteva ori când venea la Roma, dar l-am cunoscut mai bine când am făcut un reportaj după greva din 1976 de la uzina "Ursus" din Polonia, care a pregătit calea pentru mişcarea Solidarnosc. Am avut însă ocazia să îl cunosc bine după alegerea sa ca Papă, când am lucrat timp de doi ani ca director asistent la cotidianul Vaticanului L'Osservatore Romano. Apoi am scris împreună cartea Dar şi mister, în care a amintit a 50-a aniversare a hirotonirii sale.

- Cum era Papa Ioan Paul al II-lea?


- Ne întâlneam adesea pentru a lua masa împreună. Capacitatea lui de a asculta era uimitoare. De asemenea era un om cu simţul umorului, care putea zâmbi. Îmi lipseşte umorul său.

- Aţi fost un martor apropiat al pontificatului său. Care consideraţi că au fost principalele sale realizări?

- Când Karol Wojtyla a devenit Papă, Biserica era frământată de conflictele postconciliare ce îi implicau deopotrivă pe Episcopi, preoţi şi laici. Primul lucru important pe care l-a făcut Papa Ioan Paul al II-lea a fost să "relativizeze" aceste conflicte, făcând din evanghelizare principala atenţie a Bisericii. Evanghelizarea implica mişcarea în două direcţii: în primul rând spre necreştini, în special în Est şi în Asia (continent despre care considera că va juca un rol cheie în determinarea viitorului Bisericii); şi în al doilea rând chiar spre Biserică. Credinţa religioasă în lumea occidentală slăbise, astfel că Biserica avea nevoie de o nouă evanghelizare din interior.

Papa Ioan Paul al II-lea a început un alt proces: declericalizarea Bisericii. În opinia mea, de la Conciliul din Trento nu a mai existat o încercare atât de puternică de declericalizare a Bisericii, de dărâmare, după cum spunea chiar Papa, a barierelor ridicate ca răspuns la Reforma protestantă. Papa Ioan Paul al II-lea a realizat acest lucru acordând o importanţă tot mai mare aspectului laical, de comuniune şi carismatic mai mult decât aspectului ierarhic şi instituţional al Bisericii. El a adus astfel la lumină noi protagonişti şi interlocutori ai Bisericii: tinerii, femeile şi noile mişcări. A fixat o direcţie şi acest proces continuă încă. Unele lucruri au rămas neterminate, o parte a Ierarhiei nemergând pe urmele lui; de exemplu el a susţinut foarte mult femeia, dar nu l-au urmat toţi în această direcţie.

- Acţiunile Papei nu au fost limitate la Biserica Catolică...

- De fapt, el a fost întotdeauna foarte angajat în cauza ecumenică în ciuda marilor dificultăţi existente. Au fost ridicate probleme, de exemplu, de decizia Bisericii Anglicane de a admite femei la hirotonire. Cât priveşte Bisericile Ortodoxe, căderea regimurilor comuniste a condus la apariţia de conflicte naţionaliste care implicau Biserica. Un caz în acest sens este


Patriarhia Moscovei, care confundă evanghelizarea efectuată de o altă Biserică pe teritoriul ei cu prozelitismul.

Cu toate acestea, Papa a făcut foarte mult pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Bisericile Ortodoxe şi a înfrânt o rezistenţă inimaginabilă. Vizita în Grecia este doar un exemplu al ecumenismului promovat de el. Papa Ioan Paul al II-lea a fost invitat de guvernul grec; Biserica Ortodoxă a declarat că doar va tolera prezenţa sa. Imediat ce a ajuns în Grecia, Papa a cerut iertare pentru greşelile făcute în trecut de catolici împotriva ortodocşilor (referindu-se în special la Cruciada a IV-a din 1024, când Constantinopolul a fost distrus). Vizita Papei a schimbat complet lucrurile. Acum Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă Greacă sunt în relaţii bune. La fel se poate spune despre Biserica Ortodoxă din România. Cu toţii îşi amintesc de mulţimile strigând "Unitate, unitate", când Papa Ioan Paul al II-lea s-a întâlnit cu Patriarhul român.

Atenţia Papei nu s-a limitat însă doar la Bisericile necatolice, ci s-a extins şi la necreştini, la religiile monoteiste în special. Karol Wojtyla a fost Papa care, din motive personale, a făcut cele mai mari eforturi de reconciliere a Bisericii Catolice cu iudaismul. A fost primul Papă care a intrat într-o sinagogă, care a stabilit relaţii diplomatice cu Israelul şi care a exprimat condamnări severe la adresa antisemitismului. Vizita sa la Ierusalim şi la Zidul Plângerii le-a arătat clar credincioşilor evrei în ce direcţie se îndreaptă Biserica Catolică.

Papa Ioan Paul al II-lea a făcut de asemenea multe pentru îmbunătăţirea relaţiei Bisericii cu lumea musulmană, pentru depăşirea vechilor conflicte. Primul episod semnificativ al acestei reconcilieri a fost vizita sa în Maroc, în 1985. Pe stadionul din Casablanca el s-a adresat la aproximativ 80.000 de tineri musulmani, uimindu-i cu modul în care s-a prezentat pe sine şi în care a arătat că ţelurile creştinismului nu intră în conflict cu cele ale islamismului. A fost primul Papă care a intrat într-o moschee (la Damasc). Din păcate, terorismul islamic a produs o situaţie de dezechilibru. Au fost atacurile de la 11 septembrie asupra Turnurilor Gemene, războiul din Afganistan şi apoi cei din Irak. Toate acestea au complicat considerabil relaţiile cu islamul. Cu toate acestea, un lucru trebuie amintit: acţiunea Papei Ioan Paul al II-lea în favoarea păcii a făcut ca lumea musulmană să nu privească Războiul din Golf ca un conflict între islamism şi creştinism.


- Aţi menţionat războiul. Moştenirea lui Wojyla include şi angajamentul său faţă de construirea unei lumi mai paşnice. Ce puteţi spune despre aceasta?

- Mulţumită Papei Ioan Paul al II-lea, Biserica şi-a recuperat întreaga credibilitate şi autoritate morală pentru a predica pacea şi dreptatea. În mai multe ocazii, el a fost singurul care a susţinut motivele pentru pace, şi deşi în aparenţă era învins, deoarece războiul prevala, în fapt el a învins, aducând mesajul că războiul este ceva greşit şi că nu trebuie stârnit un conflict între islamism şi creştinism. Funeraliile lui au dat mărturie despre faptul că şi-a dedicat întreaga viaţă construirii unei lumi a păcii. În concluzie am moştenit de la Papa Ioan Paul al II-lea o Biserică mai spirituală, o Biserică în care dimensiunea familiei şi a comunităţii are o importanţă specială, în care fiecare membru este apreciat pentru ceea ce este şi nimeni nu este marginalizat; o Biserică mult mai reconciliată cu lumea, fiind mult mai reconciliată cu ea însăşi, din moment ce relaţiile cu celelalte religii s-au îmbunătăţit considerabil în ultimii 20 de ani; o Biserică ce a putut să îşi refacă credibilitatea şi a devenit astfel o susţinătoare a păcii în lume.

- Papa Ioan Paul al II-lea nu a fost totuşi un pacifist, aşa cum l-au caracterizat unii partizani de stânga. El a fost de asemenea un Papă care a susţinut "intervenţia umanitară"...

- Exact. Odată, într-o biserică parohială, el s-a definit pe sine ca fiind un om al păcii, dar nu un pacifist. A considerat inacceptabilă orice intervenţie militară în Golful Persic. Pe de altă parte, a fost în favoarea "intervenţiilor umanitare" în zona Balcanilor. A susţinut intervenţiile umanitare ori de câte ori trebuia salvată o populaţie, atâta timp cât această operaţiune era aprobată de un organism internaţional şi nu era condusă de o singură naţiune. El a mers mai departe decât Conciliul Vatican II, care s-a limitat la condamnarea războiului. El a afirmat că războiul nu poate constitui fundament pentru relaţiile internaţionale.

- A încetinit oare procesul de secularizare datorită Papei Ioan Paul al II-lea, permiţând Bisericii să joace un rol mai important în sfera socială, politică şi culturală?


- După cum Cardinalul Dziwisz sublinia pe bună dreptate în cartea sa, acest Papă a câştigat înapoi teritorii pe care Biserica şi credincioşii le pierduseră în ultimele două secole. El a câştigat străzile de la adepţii stângii, intelectualii de la umanismul secular, şi tinerii, care pot să îşi mărturisească credinţa fără teamă şi care pot să ţintească spre o viaţă de sfinţenie. Papa a revendicat deci dreptul Bisericii de a fi prezentă în societate, nu de a o domina, ci de a-i oferi un sprijin moral. Discursul pe care l-a susţinut la Parlamentul European oferă dovada de netăgăduit a opoziţiei lui faţă de orice ocupare a societăţii de către Biserică. Cu siguranţă el nu s-a gândit la recrearea unei "societăţi creştine"; a chemat doar la o nouă relaţie între Biserică şi stat, pentru a-i fi garantate acesteia drepturile. Cât priveşte secularizarea, Papa Ioan Paul al II-lea a demonstrat că acesta nu presupune deloc sfârşitul credinţei creştine şi că modernitatea nu este în mod necesar în contrast cu credinţa.

Există cu siguranţă o modernitate în opoziţie cu Biserica, gândită în cel mai înalt şi spiritual sens, dar el a arătat cum Biserica poate să înfrunte provocările lumii moderne şi să o ajute să evolueze în cel mai bun mod posibil. Să nu uităm că Evanghelia şi Biserica au putut să fie într-o relaţie cu ceea ce a fost "modern" în fiecare perioadă a istoriei.

- Aţi menţionat cartea pe care aţi scris-o împreună cu secretarul Papei. Cum de s-a decis Cardinalul Dziwisz să scrie o carte despre Karol Wojtyla împreună cu Dvs?

- S-a întâmplat pe perioada şederii mele în Cracovia, când în iunie 2005 a avut loc premiera filmului Karol, bazat pe cartea mea Karol: omul care a devenit Papă. Ştiind că Don Stanislao (încă îi spun aşa, după cum îi spuneam când era în Vatican) urma să plece la Roma şi deci nu putea să vadă filmul, am decis să îl întâlnesc la palatul arhiepiscopal. Am avut marea onoare să întâlnesc doi Cardinali: Macharski şi Dziwisz. Vorbind cu soţia mea, Angela, Cardinalul Dziwisz i-a spus: "Poate nu ştiţi că Papa Ioan Paul al II-lea îl respecta foarte mult pe soţul Dvs." Apoi s-a uitat brusc la mine şi a adăugat: "Dacă ar fi să fac ceva, voi face împreună cu el". Probabil dorea să spună "dacă ar fi să scriu o carte", dar la fel de bine se putea referi la o excursie în Munţii Tatra.


Întors la Roma, am redactat o schiţă care putea oferi baza pentru capitolele unei cărţi. L-am informat pe Cardinalul Dziwisz de ideea mea şi a fost de acord cu ea. Apoi am început să strâng materiale pentru fiecare capitol, pentru a avea o bază istorică şi ecleziastică pentru orice informaţie viitoare pe care ar fi fost dispus să mi-o dea. În curând am înţeles care ne-ar putea fi rolurile, din moment ce cartea nu era gândită ca un interviu obişnuit. Încă o dată am intenţionat să urmăresc cadrul folosit la Dar şi mister, cartea Papei Ioan Paul al II-lea. Atunci Papa îmi sugerase că eu ar trebui să fiu vocea din afara scenei, iar el un martor. Doream să fac la fel cu cartea pe care urma să o scriu cu Don Stanislao. Din păcate, când am dezvoltat fiecare capitol în detalii mai exacte, Don Stanislao nu a putut să mă ajute o perioadă, fiind foarte solicitat de preluarea noii sale funcţiuni de Arhiepiscop de Cracovia. În luna august a anului trecut însă, în timpul vacanţei lui la mare, mi-a urmat sfatul şi şi-a înregistrat gândurile şi amintirile, în special cele privind capitolele - 10 la număr - despre perioada din Cracovia. După aceea am început să lucrăm împreună.

Când eram în Polonia obişnuiam să ne întâlnim în Cracovia sau în Varşovia; când era în Roma, ne întâlneam de obicei la Casa Poloneză pentru Pelerini din Via Cassia. Am lucrat de asemenea mult la telefon: eu îi puneam întrebări, el căuta în jurnalele sale şi îmi răspundea a doua zi. În plus, îmi trimitea material scris (în poloneză, dar era tradus apoi în italiană). La un moment dat, Mons. Pawel Ptasznik s-a alăturat ca şi coordonator (el este şeful secţiunii poloneze a Secretariatului de Stat a Vaticanului).

- Dar nu aţi răspuns încă la întrebarea mea: cum a ajuns fostul secretar al Papei Ioan Paul al II-lea la decizia de a scrie această carte?

- După cum am spus anterior, totul a părut a avea loc din întâmplare, dar acum dacă stau să mă gândesc, sunt convins că Don Stanislao intenţiona să îl facă pe Papa mai bine cunoscut întregii lumi, împărtăşind experienţele trăite lângă el timp de 40 de ani. În acelaşi timp, această lucrare mi-a oferit ocazia de a continua o conversaţie spirituală cu Papa. În orice caz, cartea nu este gândită ca o evaluare sau o judecare a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea.


- Cardinalul Dziwisz era cunoscut pentru faptul de a-şi fi făcut notiţe în perioada pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea. De ce nu şi le-a publicat ca un jurnal?

- Ceea ce avea el nu era tocmai un jurnal. A pus doar în scris notiţe în diverse agende. Scria zilnic, dar în general era ceva scurt, gânduri sau reflecţii: o frază dintr-un discurs ţinut de Papa, un anume eveniment, etc. În opinia mea, nu le-a publicat ca un jurnal deoarece consideră că ar fi nepotrivit şi prematur, acum că este în desfăşurare cauza de beatificare.

- L-aţi cunoscut pe Papa Ioan Paul al II-lea şi îl ştiţi foarte bine pe Don Stanislao. Ce aţi aflat în plus scriind această carte?

- Cei care au citit deja cartea mi-au spus că îl prezintă pe Papa într-o lumină nouă. El este de fapt acelaşi; nu are cum să fie altfel, din moment ce cartea vorbeşte despre cineva care a fost foarte prezent în mass-media. Cu toate acestea, cartea dezvăluie numeroase evenimente, decizii şi aspecte ale personalităţii Papei Ioan Paul al II-lea necunoscute până acum. Aş putea exemplifica cu vizita lui în Chile. La acel moment ştiam cu toţii că junta militară se folosea de această vizită în scopuri propagandistice, dar Don Stanislao merge până acolo încât afirmă că Papa a fost "forţat" să apară la balcon alături de Pinochet şi adaugă că într-o întâlnire privată ulterioară el l-a invitat expres pe generalul Pinochet să redea puterea sa civililor. Detalii ca acestea adaugă mult la ceea ce ştim deja despre Karol Wojtyla.

- Veţi prezenta cartea în Polonia într-un moment dificil pentru Biserica din Polonia. Mass-media exploatează incidentul Wielgus pentru a denigra Biserica Poloneză martiră, Biserica lui Wojtyla, prezentată acum ca un cerc de spioni şi trădători. Ce credeţi în acest sens?

- Cartea a fost concepută şi scrisă înainte de izbucnirea acestui scandal, dar faptul că a fost publicată acum este într-un fel providenţial. Cartea este despre adevărata Biserică a lui Wojtyla, despre suferinţele şi victoriile ei. Este şi despre problemele cu care Biserica s-a confruntat după alegerea Cardinalului Wojtyla ca Papă, despre lovitura de stat a lui Jaruzelski şi despre dificila vizită a Papei Ioan Paul al II-lea în Polonia, în 1983, când, presat de autorităţile comuniste, a spus: "Dacă nu mi se permite să spun ce doresc mă voi întoarce imediat în Italia." Această carte


poate deci să contribuie mult la redresarea balanţei în favoarea Bisericii în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei.

Iată ce mi s-a întâmplat cu o zi înainte de începerea oficială a pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în 1978. La Ambasada Poloniei din Roma avea loc o conferinţă de presă. La finalul conferinţei m-am apropiat de ministrul comunist al religiilor, Kazimierz Kakol, şi i-am spus provocator: "Acum că este un Papă din Polonia, Episcopii polonezi vor cere democraţie în ţară". Kakol a strigat: "Nu există democraţie în Polonia şi nici nu va fi vreodată". În ziua următoare am publicat ştirea în cotidianul meu, Il Tempo din Roma. A doua zi după recepţia de la ambasadă, Cardinalul Wyszynski s-a întâlnit cu Kakol şi glumind i-a spus: "Ştiţi ce, poate nu mă mai întorc în Polonia, căci am citit că nu va fi niciodată democraţie în Polonia." Kakol a răspuns nervos: "Nu am spus niciodată aşa ceva", şi a adăugat: "Ticălosul de jurnalist!" Cardinalul i-a răspuns că mă cunoaşte de mulţi ani şi că nu aş fi putut scrie vreo minciună. Atunci Kakol s-a apropiat de Wyszynski şi i-a spus în şoaptă la ureche: "M-au obligat să spun acest lucru". În acele zile oricine era la putere putea minţi fără ezitare; totul se acoperea prin minciuni. Cine ştie ce se spune despre mine în dosarele securităţii poloneze!

- Care sunt, în opinia Dvs, cele mai impresionante pasaje din carte?

- Primul este cu siguranţă cel de la început, în care Don Stanislao vorbeşte despre ezitarea lui în momentul când a trebuit să pună vălul pe faţa Papei înainte ca sicriul să fie închis şi coborât în mormânt. Apoi vine rememorarea atentatului asupra vieţii Papei, din 1981. Ne amintim cu toţii imaginea Papei rănit zăcând în braţele lui Don Stanislao, în timp ce acesta se uită spre Piaţă. L-am întrebat de ce se uita în acea direcţie. Mi-a răspuns: "Mă uitam într-acolo deoarece nu doream să îl văd pe Papa rănit". După cum vedeţi, acest episod, cunoscut de toţi, este pus într-o lumină nouă de cuvintele Cardinalului. Un alt pasaj impresionant se află în ultimul capitol. Cardinalul Dziwisz a amintit totul despre Papă până la moartea sa, dar nimic despre funeralii. Îmi spunea: "Nu îmi pot aminti nimic; este ca şi cum ochii mei ar fi fost acoperiţi în acel moment." I-am cerut atunci să închidă ochii şi să încerce să îşi amintească acele evenimente, dar nu a fost de nici un folos. Apoi într-o zi de luni vorbeam cu el la telefon înainte să plece într-un pelerinaj la Ierusalim. Deodată mi-a spus: "Mi-am închis ochii şi mi-am amintit că..." Mi-a dictat atunci ultimele 30 de rânduri, cel mai impresionant pasaj al cărţii.


Doctrina despre limb: depăşită

sau nu?

Autor: Andrew Rabel Traducător: Dan Patraşcu Sursa: Inside the Vatican, aprilie 2007

În ziua de vineri, 20 aprilie 2007, Comisia Teologică Internaţională, un corp consultativ compus din 30 de teologi aleşi de Papă de pe tot globul, a publicat mult aşteptatul său document Speranţa de mântuire pentru copiii care mor fără a fi botezaţi, document ce vorbeşte despre păcatul original, botezul, mântuirea şi limbul. După publicarea documentului, cerut de Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), în presă s-a creat o confuzie considerabilă, existând opinii conform cărora Biserica ar fi îngropat în sfârşit învăţăturile sale despre limb, după aproximativ 800 de ani.

În speranţa de a face puţină lumină în privinţa unei teme teologice atât de delicate, redactorul de la Inside the Vatican Andrew Rabel, un scriitor catolic australian, a realizat un interviu exclusiv, la sfârşitul lunii aprilie, cu un membru al Comisiei Teologice Internaţionale, călugăriţa americancă Sara Butler, Slujitoare Misionară a Preasfintei Treimi. Ea este una din cele 2 femei numite în cadrul acestei comisii în anul 2004 de către Papa Ioan Paul al II-lea, şi în prezent predă teologie dogmatică la Seminarul Sfântul Iosif din Dunwoodie, New York.

Sr. Butler este Slujitoare Misionară a Preasfintei Treimi din anul 1956. A lucrat ca instructor şi profesor în cadrul mai multor instituţii de învăţământ, inclusiv 14 ani la Seminarul Mundelein din Arhidieceza de Chicago. De asemenea este membru al Comisiei Internaţionale Anglicano-Catolice. Mai demult susţinătoare a hirotonirii femeilor, sr. Sara Butler afirmă că, în urma unei îndelungate cercetări teologice, a ajuns să susţină cu tărie învăţăturile Bisericii referitoare la această problemă. A publicat


recent The Catholic Priesthood and Women: A Guide to the Teaching of the Church (Hillebrand Books 2007), carte ce apără puternic documentul Ordinatio Sacerdotalis, în care Papa Ioan Paul al II-lea a enumerat motivaţiile învăţăturii Bisericii potrivit căreia doar bărbaţii pot fi hirotoniţi preoţi.

- Soră Sara Butler, recentul document referitor la doctrina despre limb al comisiei din care faceţi parte a provocat destule controverse. În esenţă, ce încearcă să spună Comisia Teologică Internaţională prin intermediul acestui document despre soarta copiilor morţi fără a fi botezaţi?

- Comisia încearcă să spună ceea ce a spus deja Catehismul Bisericii Catolice (nr. 1260, 1261, 1283): anume că avem dreptul de a spera că Dumnezeu va găsi o cale pentru a oferi harul lui Cristos copiilor care nu au avut oportunitatea de a face o alegere personală referitoare la mântuirea lor. Comisia încearcă să furnizeze un raţionament teologic pentru ceea ce Biserica a propus deja prin intermediul mai multor documente magisteriale post-conciliare.

- Deja la sfârşitul săptămânii în care a fost publicat documentul, declaraţii în presă au arătat că Papa Benedict al XVI-lea a aprobat publicarea documentului, fiind de acord cu conţinutul acestuia. Aţi putea să comentaţi acest aspect?

- Papa a fost prezent la discuţia iniţială din cadrul Comisiei Teologice Internaţionale, în calitatea sa de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Atunci a afirmat că acesta era un subiect propus de Episcopi Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, drept pentru care a fost recomandat pentru a fi analizat de către noi. La acea întâlnire, Cardinalul Ratzinger nu a impus comisiei nici o concluzie şi, după câte ştiu, ar fi un fapt fără precedent ca Papa să facă declaraţii publice referitoare la un document propus de Comisia Teologică Internaţională.

Actualul prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, Cardinalul William Levada, a aprobat acest document. Conform statutului nostru, concluziile sunt înmânate Papei şi vor fi publicate doar cu consimţământul său. Se pare că acest document este tratat într-un mod


diferit faţă de celelalte documente. Nu îmi amintesc ca alte documente anterioare să se fi bucurat de o atenţie specială din partea Papei.

- Dacă acesta nu este un document magisterial, înseamnă că ne putem aştepta la luări de poziţie ulterioare din partea Sfântului Scaun, prin care acesta să confirme o eventuală dezvoltare teologică autentică?

- Documentul este o explicaţie teologică a motivului pentru care Biserica simte acum că este posibil să sperăm că o cale de mântuire rămâne deschisă şi copiilor care mor fără a primi taina Botezului. În trecut, se considera că nu există nici o speranţă pentru ei. Nu sunt în măsură să spun dacă vor fi luări de poziţie ulterioare sau nu. Eu cred că documentul este conceput pentru a fi folosit de alţi teologi. În general, documentele Comisiei Teologice Internaţionale, oferă un punct de referinţă Episcopilor şi profesorilor care predau teologie în seminarii, de exemplu, pentru a oferi o explicaţie pentru dezvoltarea doctrinei.

Mă îndoiesc însă că acest document va duce la o declaraţie ulterioară din partea Magisteriului, deoarece nu spune nimic în plus faţă de ceea ce se afirmă deja în Catehismul Bisericii Catolice, în riturile funerare pentru copiii care mor fără a fi botezaţi din Misalul Roman din 1970 şi în Pastoralis Actio (un document din anul 1980 al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei referitor la botezul copiilor). Documentul nu spune nimic nou, ci încearcă doar să expliciteze bazele teologice ale acestei speranţe. Gaudium et spes nr. 22 şi Lumen Gentium nn. 14 şi 16 au deschis calea acestei dezvoltări teologice. De fapt, unii ar fi dorit definirea oficială a doctrinei despre limb în cadrul Conciliului Vatican II, dar acest subiect a fost exclus de pe agendă.

- În paragraful 37 al documentului despre care vorbim este citată o frază din cadrul Conciliului de la Lyon II, şi anume: "cât despre sufletele acelora care mor în stare de păcat de moarte sau numai cu păcatul original, acestea merg direct în iad, spre a fi pedepsite cu diferite pedepse". Documentul comisiei spune că această declaraţie magisterială nu ne obligă să credem că aceşti copii mor, în mod necesar, cu pata păcatului strămoşesc, astfel încât nu ar exista nici o cale de mântuire pentru ei. Ne puteţi explica?


- Acel citat este preluat dintr-o secţiune numită "Probleme de natură hermeneutică". Se face efortul să se ofere o interpretare teologică a unei declaraţii magisteriale din trecut. Mai întâi de toate, trebuie să vedem despre ce problemă teologică era vorba în acel context. Întrebarea în discuţie era dacă sufletele sunt judecate imediat după moarte sau dacă judecarea lor este amânată pentru un moment ulterior. Atenţia părinţilor conciliari de la Lyon nu era concentrată asupra destinului copiilor nebotezaţi, ci asupra momentului în care sufletul este judecat. Acesta era un punct de disensiune între Orient şi Occident, iar formularea pe care aţi amintit-o a fost propusă Bisericii Răsăritene în speranţa restabilirii comuniunii ecleziale depline. Prin urmare, "analiza hermeneutică" cere înţelegerea documentului în context. Controversa a fost prilejuită de întrebarea dacă sufletele morţilor sunt judecate imediat, sau la sfârşitul timpurilor. Nimeni nu a contestat atunci faptul că diferitele feluri de păcat atrag după sine diferite pedepse.

- În art. 40 se spune pe scurt: afirmaţia conform căreia copiii care mor fără a fi botezaţi sunt privaţi de viziunea beatifică a fost pentru mult timp doctrina comună a Bisericii, care trebuie deosebită de credinţa Bisericii. În continuare, se spune că privarea de viziunea beatifică, acesta fiind înţelesul tradiţional al pedepsei, este o opinie teologică. Cum se împacă această afirmaţie a documentului cu declaraţiile din Denzinger numerele 858 şi 1306 (potrivit noii versiuni), care este în fond o compilaţie a învăţăturilor magisteriale, în acest caz luate din Conciliile de la Lyon II şi de la Florenţa?

- Din păcate nu am Denzinger la îndemână. La nr. 40 al documentului emis de Comisia Teologică Internaţională încercă să distingem ceea ce ţine de credinţa Bisericii de "învăţăturile comune" ale Bisericii. Credinţa Bisericii este că aceşti copii moştenesc păcatul strămoşesc şi prin urmare, Botezul este necesar pentru ei ca mijloc obişnuit al mântuirii. Faptul că aceşti copii care mor fără a fi curăţaţi, prin Botez, de păcatul strămoşesc sunt privaţi de viziunea beatifică, este învăţătura comună a bisericii.

Învăţătura comună este aceea că copiii care mor fără a fi curăţaţi de păcatul original prin Botez sunt privaţi de viziunea beatifică. Această doctrină comună că astfel de copii suferă pierderea viziunii beatifice nu este acelaşi lucru cu credinţa Bisericii, iar aceasta este o concluzie la care au ajuns teologii. Teoriile conform cărora aceşti copii ar suferi doar


această pierdere, dar nu şi celelalte chinuri ale iadului, sau că aceştia s-ar bucura de o "fericire naturală", sunt opinii teologice. Prin urmare, distingem trei aspecte: 1. credinţa Bisericii; 2. doctrina comună privind privarea de viziunea beatifică şi 3. anumite opinii teologice. Astfel avem de a face cu trei nivele diferite de învăţătură. Noi am făcut revizuire minuţioasă a istoriei acestei doctrine, iar ceea ce este scris în Denzinger a fost luat în considerare în document.

- Citind articolele 68-69, documentul pare să adopte o linie similară cu cea a teologului elveţian Hans Urs von Balthasar, care argumenta că ne este permis să sperăm că toţi oamenii ar putea fi mântuiţi. Pe baza acestui concept teologic, documentul încearcă să afirme că toţi copiii nebotezaţi sunt mântuiţi?

- Documentul nu trage această concluzie, ci indică doar faptul că, dată fiind înţelegerea noastră cu privire la îndurarea divină şi la planul de mântuire care îl include pe Cristos şi darul Spiritului Sfânt în Biserică, îndrăznim să sperăm că aceşti copii vor fi mântuiţi printr-un oarecare dar extra-sacramental al lui Cristos. Nu ştim care este destinul acestor copii, dar avem motive să sperăm. Noi afirmăm foarte clar că Botezul este mijlocul obişnuit de mântuire şi că copiii trebuie botezaţi. Părinţii catolici au o obligaţie serioasă.

Documentul nu face nici o declaraţie atotcuprinzătoare, ci doar încearcă să justifice, ţinând cont de învăţătura comună a Bisericii, că este raţional să sperăm că aceşti copii ar putea fi obiectul unei providenţe divine speciale. Sperăm că Dumnezeu îi va îmbrăţişa în îndurarea Sa mântuitoare, la fel cum se afirmă şi în Catehism, în riturile funerare şi în Pastoralis Actio.

- În art. 86, documentul afirmă: "Unii copii suferă şi mor fiind victimele violenţei. În cazul acestora, am putea cu uşurinţă să facem referire la exemplul Pruncilor nevinovaţi şi să discernem o analogie între situaţia acestor copii şi botezul sângelui, care aduce mântuirea". Aceasta pare a corespunde cu ceea ce susţin anumite grupuri din cadrul Bisericii, şi anume declararea copiilor avortaţi ca martiri ai Bisericii, fiind botezaţi în propriul lor sânge. Documentul susţine o astfel de atitudine?


- Sunt convinsă că nu ne-am gândit niciodată să sugerăm că aceşti copii ar trebui declaraţi martiri. Bineînţeles, am fost conştienţi că în multe locuri catolicii pomenesc copiii nenăscuţi care au fost avortaţi cu ocazia sărbătorii Pruncilor nevinovaţi. Nu am propus o soluţie, ci doar am oferit anumite indicii cu privire la motivele pentru care credem că Dumnezeu le oferă o cale de mântuire. În acest caz particular, moartea este calea prin care aceşti copii ar putea fi uniţi cu Cristos: prin circumstanţele violente ale morţii lor, aceştia ar putea fi uniţi cu Misterului Său Pascal.

- Ludwig Ott spune în cartea sa Fundamentals of Catholic Dogma: "Alte mijloace de urgenţă pentru botezul copiilor ce mor fără botezul sacramental, precum rugăciunea şi dorinţa părinţilor sau a Bisericii (botezul dorinţei delegate - Cajetan); dobândirea uzului raţiunii în momentul morţii, astfel încât copilul care moare să poată decide pentru sau împotriva lui Dumnezeu (botezul dorinţei - H. Klee); sau considerarea suferinţei şi a morţii copilului drept cvasi-sacramentale (botezul suferinţei - H. Schell) sunt într-adevăr posibile, dar realitatea lor nu poate fi demonstrată din Revelaţie".

Afirmă documentul comisiei teologice internaţionale altceva când, în art. 79, spune: "Trebuie recunoscut în mod clar că Biserica nu are o cunoaştere sigură în ceea ce priveşte mântuirea copiilor nebotezaţi care mor. Biserica cunoaşte şi celebrează gloria Pruncilor nevinovaţi, dar destinul mulţimii de copii care mor fără a le fi administrată taina Botezului nu ne-a fost revelat, iar Biserica învaţă şi judecă doar în conformitate cu ceea ce a fost revelat. Ceea ce ştim despre Dumnezeu, Cristos şi Biserică ne dă motive să sperăm la mântuirea lor, după cum trebuie acum explicat."

- Documentul Comisiei Teologice Internaţionale este de acord că nimic nu a fost revelat în mod direct despre destinul acestor copii. Nu îmbrăţişează în mod direct nici una dintre teoriile menţionate de el. Manualul lui Ott a fost publicat chiar înaintea Conciliului Vatican II şi, prin urmare, prezintă învăţătura din acele vremuri. Mai ales în anii 1950 a existat o discuţie foarte vie referitoare la această temă, în care teologii au propus mai multe căi prin care Dumnezeu i-ar putea mântui pe aceşti copii. S-ar putea spune că această discuţie a fost întreruptă de Conciliu, fiind acum reluată, cu avantajul că pot fi încorporate în discuţii şi învăţăturile conciliare.


Conciliul afirmă în mod explicit că Dumnezeu asigură o cale de mântuire pentru cei care nu cunosc Evanghelia şi, prin urmare, nu au acces la botezul sacramental. Conciliul este optimist în ceea ce priveşte posibilitatea mântuirii pentru aceste persoane, când afirmă în Gaudium et spes la nr. 22 că "deoarece Cristos a murit pentru toţi şi deoarece toţi oamenii sunt chemaţi la unul şi acelaşi destin divin, trebuie să conchidem că Spiritul Sfânt oferă tuturor posibilitatea de a fi părtaşi la misterul pascal, într-un mod cunoscut de Dumnezeu".

Catehismul continuă spunând: "Orice om ignorant în ceea ce priveşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica Sa, dar care caută adevărul şi face voia lui Dumnezeu, în acord cu înţelegerea sa a acesteia, poate fi mântuit". Documentul comisiei extinde logica acestor învăţături la copii. Sugerăm că Spiritul Sfânt oferă acestora, într-un mod cunoscut numai de Dumnezeu, posibilitatea de a fi părtaşi la Misterul Pascal al lui Cristos. Papa Pius al XII-lea a declarat, într-o alocuţiune adresată moaşelor italience, că, atâta timp cât copiii sunt incapabili să facă un act personal de iubire care le-ar putea aduce mântuirea, este necesar ca aceştia să fie botezaţi. Date fiind învăţăturile conciliare pe care tocmai le-am amintit, suntem mai încrezători că Dumnezeu le va oferi într-un fel acestora mântuirea. Nu suntem obligaţi să concludem că aceştia se află în limb, fără nici o altă speranţă.

Totuşi, doctrina despre limb nu este depăşită. Potrivit art. 41 al acestui document: "... pe lângă teoria despre limb (care rămâne o posibilă opţiune teologică), pot exista şi alte modalităţi de a integra şi salvgarda principiile credinţei, definite de Scriptură". Comisia Teologică Internaţională doreşte să acorde o greutate mai mare voinţei salvifice a lui Dumnezeu şi solidarităţii în Cristos, decât necesităţii Botezului, care nu este absolut, dar este calificat în anumite moduri.

- Documentul afirmă că teoria despre limb nu a fost pusă la îndoială până la mijlocul secolului al XX-lea (la nr. 26). Consideraţi că această doctrină va supravieţui? Documentul afirmă totuşi că limbul este o opţiune legitimă pentru a menţine echilibrul dintre necesitatea botezului şi mila infinită a lui Dumnezeu...


- Documentul concluzionează că limbul rămâne "o posibilă opţiune teologică". Oricine doreşte să o apere, este liber să o facă. Totuşi, acest document încearcă să dea un raţionament teologic pentru a spera la mântuirea copiilor nebotezaţi. Dacă cineva, precum pr. Richard McBrien, consideră că documentul respinge doctrina referitoare la păcatul strămoşesc, greşeşte. Faptul că se poate ajunge atât de uşor la o asemenea concluzie este exact motivul pentru care era necesar un studiu teologic atent. Aici sunt implicate diverse doctrine. Noi am rearanjat principiile teologice într-o altă ordine. Din studiul nostru concludem că învăţătura comună nu aparţine credinţei Bisericii. Noi am luat ca punct de plecare doctrina voinţei de mântuire universală a lui Dumnezeu. În contrast cu poziţia noastră, Sfântul Augustin a luat ca punct de plecare necesitatea botezului, incorporând apoi doctrina referitoare la voinţei de mântuire universală a lui Dumnezeu, într-un mod foarte calificat.

- În urma atacurilor lui McBrien şi a aliaţilor lui, spune Biserica acum că botezul nu este necesar pentru mântuire?

- Cei care consideră că acest document neagă doctrina păcatului original, greşesc mult, la fel cum greşesc şi cei care consideră că documentul ar afirma că toţi copiii care mor nebotezaţi vor fi mântuiţi, ca şi cum acesta ar fi un adevăr revelat. Documentul spune că există motive bine întemeiate pentru speranţa că Dumnezeu le oferă o cale de mântuire. Aceasta este o distincţie importantă: nu ştim nimic cu siguranţă, întrucât nu există nici o revelaţie referitoare la această problematică. Noi încercăm doar să discernem ceea ce nu ştim din ceea ce ştim. Din ceea ce a fost revelat, considerăm că este raţional să sperăm că Dumnezeu îi duce în cer pe copiii care mor nebotezaţi.

Cât priveşte întrebarea dumneavoastră referitoare la botez: "spune Biserica acum că botezul nu este necesar pentru mântuire?", răspunsul este "nu". În Catehism, la nr. 1257, se spune: "Nu cunoaştem alte modalităţi de a ajunge la fericirea eternă, decât Botezul". Dar Dumnezeu nu este legat de sacramente şi prin urmare, la fel cum înţelegem că există alte posibile căi de mântuire pentru adulţii care se află într-o ignoranţă invincibilă faţă de Evanghelie, la fel presupunem că există şi alte posibilităţi, cunoscute de Dumnezeu, pentru mântuirea copiilor care au neşansa de a muri nebotezaţi.


Presa Bună, un nume vechi şi

mereu actual

Autor: Lumea Catholica

În luna mai am sărbătorit Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale. Am considerat că este o bună ocazie pentru a mai realiza un interviu cu directorul unei edituri catolice. Ne-am oprit acum la Editura Presa Bună, stând de vorbă cu pr. Cornel Cadar, directorul editurii, un vechi prieten şi colaborator la proiectele noastre web.

- Părinte Cornel, căutând acum câţiva ani prin biblioteca noastră, am găsit împreună cu soţia o enciclică a Papei Pius al XII-lea, Casti Connubii, apărută prin anii 1930. Am fost surprinşi să vedem pe ea scriind "Editura Presa Bună". De asemenea, era un logo, pe care între timp vedem că l-aţi reactivat, folosindu-l pe cărţile editate în ultimii ani. Presa Bună este deci o editură cu vechime: ce ne puteţi spune despre istoria ei?

- În Dieceza de Iaşi, problema presei s-a pus de timpuriu. Astfel, în perioada 1903-1911 apare "Calendarul catolic", viitorul Almanah "Presa Bună" (1913-1916; 1919-1948). În prima perioadă a existenţei episcopiei se tipăresc din când în când cărţi la diferite tipografii din Bacău, Iaşi etc. În 1916 este publicat proiectul de statut al Societăţii Catolice Presa Bună; în 1924 are loc deschiderea Bibliotecii Presa Bună, devenită Institutul Presa Bună (1926) sau Editura Presa Bună. Aşa cum reiese din "Actul constitutiv al Institutului «Presa Bună» din Iaşi", dat de către episcopul Mihai Robu în ziua de 27 februarie 1928, "scopul Institutului «Presa Bună» este editarea şi răspândirea scrierilor bune cu conţinut atât religios cât şi profan". Activitatea editurii cunoaşte perioade prolifice, când sunt tipărite într-un tiraj mare reviste şi cărţi religioase şi nu numai, dar cunoaşte şi perioade de tăcere impuse de război şi de instalarea la putere


a regimului comunist, când, pe o perioadă de 45 de ani, Editura şi Tipografia "Presa Bună" îşi încetează activitatea.

Din anul 1924, o dată cu deschiderea Bibliotecii "Presa Bună", se tipăresc peste 100 de cărţi şi broşuri, care apar în serii precum "Istorioare morale" (multe traduceri din opera lui Cristofor von Schmidt), "Religioasă", "Vieţile sfinţilor". Tot în prima perioadă de activitate editura a mai scos şi Almanahul "Presa Bună", precum şi alte titluri, printre care valorosul dicţionar al prof. August Scriban. La 15 ianuarie 1949, Editura şi Tipografia "Presa Bună" precum şi "Lumina creştinului" au fost radiate din oficiu din registrul Camerei de Comerţ Iaşi. La 19 mai 1992 a avut loc redeschiderea oficială a Editurii şi a Tipografiei "Presa Bună" Iaşi. Publicaţiile periodice care apar astăzi la Editura "Presa Bună" sunt: "Lumina creştinului"; "Isus prietenul copiilor"; "De la Răsărit până la Apus"; "Buletin istoric"; Almanahul "Presa Bună"; Calendarul Romano-Catolic; Agenda liturgică.

- Aţi pomenit de revista "Lumina creştinului". Din câte ştiu, acum câţiva ani numerele vechi erau culese pe calculator: în scop arhivistic sau aveţi intenţia reeditării, poate de colecţie, a vechilor numere? De asemenea v-am ruga să ne descrieţi conţinutul obişnuit al unui număr dinainte de 1944.

- Sunt culese numerele vechi pe calculator, încercându-se să se recupereze trecutul revistei. Suntem în căutarea numerelor care ne lipsesc. Amintesc că pentru editură ca şi pentru "Lumina creştinului" după 1948 începe perioada de tăcere. Vechile numere ale revistei au trebuit să fie ascunse bine prin poduri sau distruse.

Trebuie spus că până în 1913 nu era în Moldova nici o revistă catolică. În anul acesta apare la Iaşi "Lumina creştinului" (1913-august 1916; 1919-1943; 1944-1948 - numere sporadice). Ca al 45-lea organ al Apostolatului Rugăciunii, "Lumina creştinului" avea scopul de a instrui pe credincioşi în cele religioase şi de a le face cunoscută viaţa catolică din celelalte părţi. Răsfoind paginile vechi ale revistei, întâlnim articole doctrinare istorice, pastorale ale episcopilor, vieţi de sfinţi, cronici despre evenimente bisericeşti, articole despre misionari, poezii religioase, recenzii de cărţi, evenimente din viaţa Bisericii greco-catolice. Este promovată evlavia


către preasfânta inimă a lui Isus. Evident, unele dintre articole vor fi publicate cum s-a făcut deja.

- Revista "Lumina creştinului" are un tiraj pe care probabil nu îl atinge nici suma tirajelor celorlalte reviste diecezane şi eparhiale din România. Este absolut impresionant. Care este secretul acestei largi "pieţe de desfacere" a revistei?

- Nu este neapărat un secret. Tirajul mare se explică în primul rând prin adevărata foame după cuvântul scris care s-a creat în perioada comunistă. Mulţi râvneau după o publicaţie religioasă şi aceasta nu era. Când a fost posibil ca revista să apară, cititorii au căutat-o. Desigur, intră aici şi munca preoţilor de a prezenta revista şi importanţa ei pentru credincioşi. Sunt apoi celelalte: structura revistei care are rubrici pentru diverse categorii (familii, tineri, copii etc.), articolele care rar depăşesc o pagină, o rubrică de "Poşta redacţiei" care poartă dialog cu cititorii, menţinerea abonamentului la un preţ scăzut cu ajutorul credincioşilor din Moldova care contribuie prin colecta care se face în Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale etc.

- După 1990, Editura pe care o conduceţi a reînceput să publice documente ale Magisteriului, iar astăzi practic aveţi colecţii impresionante cu documente oficiale. Când o nouă enciclică, spre exemplu, apare de la Vatican, lumea ştie că în curând o va putea cumpăra de la Presa Bună. Ne puteţi prezenta colecţiile?

Multe dintre titluri apar în colecţii, precum "Documente" (enciclice, declaraţii, scrisori apostolice etc.), "Mesaje" (discursuri şi mesaje date cu ocazia unor evenimente speciale), "Jubileu" (materiale pentru catehizare şi celebrări liturgice). Acestea din urmă se adresează în special preoţilor, cateheţilor, profesorilor de religie.

Colecţia "Mesaje" şi-a propus să tipărească mesajele Sfântului Părinte date cu diferite ocazii. Este important ca aceste mesaje să fie în limba română şi să stea la dispoziţia celor interesaţi. Cu ultimele mesaje tipărite ale papei Benedict al XVI-lea (cu ocazia Celei de-a XXII-a Zile Mondiale a Tineretului şi cu ocazia Postului Mare 2007) colecţia a ajuns la numărul 69.


Colecţia "Documente" şi-a propus să tipărească documentele mai mari emise de Sfântul Scaun (enciclice, exortaţii, scrisori apostolice...). În primul rând sunt traduse şi publicate documentele actualului papă. În al doilea rând se încearcă o recuperare în limba română a documentelor importante care au fost deja publicate la Vatican. Colecţia a ajuns la numărul 53 cu ultima exortaţie apostolică Sacramentum caritatis.

Pe măsură ce apar documente şi mesaje noi se încearcă traducerea lor imediată. Acestea sunt destinate în primul rând preoţilor, studenţilor de la teologie şi seminariştilor. În şedinţele decanale multe dintre ele sunt analizate şi atunci apariţia lor în limba română este de un real folos. Desigur, ele apar într-un număr mic de exemplare. Să sperăm că vor fi interesaţi de aceste documente şi mulţi din afara graniţelor Diecezei de Iaşi.

- Am vorbit despre reviste şi despre documente: să trecem acum la cărţi. Cum alegeţi cărţile pe care le publicaţi? Apoi vă rugăm să ne amintiţi cărţile cele mai importante apărute la Presa Bună.

- Cu privire la alegerea publicării cărţilor, trebuie spus că unele sunt propuse de persoane din afara editurii (de autori, de traducători, de oficiile din dieceză, de cei care consideră că o carte este cu adevărat utilă) altele le fixează editura în planul său (cărţi liturgice, catehisme, cărţi de rugăciune, cateheze etc.). Un număr mare de cărţi se adresează tinerilor şi copiilor (vechile istorioare religioase, seria de sfinţi sau de eroi ai credinţei).

Rămân de referinţă pentru editură cele trei volume: Catolicii din Moldova. Universul culturii populare, I.H. Ciubotaru; Catehismul Bisericii Catolice. Compendium; Codex. Vizitarea generală a tuturor Bisericilor Catolice de rit roman din Provincia Moldova (1646-1648), Marco Bandini; seria lui Tóth Tihamér (Tânăr de caracter, Tinereţea curată, Cultura tânărului. Nu bea! Tânărul religios, Cristos şi tânărul, Tânăr de caracter. Fumezi? Căsătoria creştină. Eugenetica, Pastoraţia clasei intelectuale. Ghidul tânărului paroh, Pastoraţia tineretului, Secularizarea. Morala catolică şi progresul economic, Cristos Rege, În via Domnului. Studii, Cele zece porunci, Predicaţi evanghelia); Întoarcerea fiului risipitor - o istorie a drumului spre casă, Henri J.M. Nouwen; Frumuseţea Domnului. Rugăciunea cu icoane, Henri


J.M. Nouwen; Pelerin în ţara Sfântă. Ghid geografic şi religios al Israelului, pr. Claudiu Dumea; cărţile de predici, meditaţii; cărţile de istorie şi monografiile diferitelor localităţi (Răchiteni, Pildeşti, Gherăeşti, Iaşi); cărţile liturgice.

- Nu doar tipăriţi ci şi vindeţi cărţi, de la diverse edituri, prin librăria cu acelaşi nume: Presa Bună. Vindeţi prin librăria tradiţională dar şi prin internet. Care credeţi că sunt obstacolele de astăzi în calea difuzării literaturii catolice. Şi de asemenea, din experienţa Dvs, ce "trece" mai bine: literatura de spiritualitate? cărţile devoţionale? teologia?

- Cred că unul dintre obstacole în difuzarea literaturii religioase este slaba legătură la nivel naţional dintre librăriile diecezelor şi eparhiilor. E o problemă care a fost reluată mereu în întâlnirile operatorilor mass-media la nivel naţional. Desigur, interesul pentru citit şi în consecinţă pentru literatura religioasă se diminuează pe măsură ce televizorul şi internetul îşi fac loc tot mai mult în viaţa oamenilor. Aceasta trebuie să facă să ne orientăm mai mult spre transmiterea de emisiuni religioase la radio şi televiziune, spre prezenţa pe internet, precum şi spre producţia de CD-uri. Cu toate acestea, rămâne o parte dintre oameni care caută în continuare cartea religioasă. Cărţile devoţionale şi de cateheză sunt căutate mai mult, apoi literatura de spiritualitate şi în măsură mai mică acele cărţi care tratează teologie.

- Ştim că nu v-aţi limitat să produceţi presă "de la centru", ci aţi mers în teren pentru a discuta în special cu tinerii despre media. Este generaţia de astăzi una inevitabil "pierdută", controlată de internet şi televiziune?

- Sunt foarte mulţi tineri disponibili, capabili de sacrificiu. Oameni care-şi disciplinează viaţa şi care selectează ceea ce văd şi aud. Ştiu mulţi dintre ei implicaţi în activităţile parohiale. Există parohii în Moldova în care, de exemplu, tinerii sunt aceia care împart revistele la credincioşi. Alţii se ocupă de afişierul parohiei, scriu sau conduc reviste parohiale. Sunt mulţi implicaţi în cateheze, în discutarea şi promovarea cărţilor şi filmelor bune. În toamnă probabil se va organiza la Traian un curs pentru cei care sunt implicaţi în mass-media în parohii şi pentru doritori în care se vor explica tehnicile scrierii şi tehnoredactării unei reviste, precum şi utilizarea mass-media. Sunt convins că vor veni mulţi tineri.


Mă bucur că tot mai mulţi înţeleg mesajul transmis de Scrisoarea către Romani: "Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă schimbaţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună, plăcută şi desăvârşită" (Romani 12,2).

- Cum Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, celebrată acum câteva zile, a avut ca temă copiii şi media, v-aş ruga la final să transmiteţi nişte sfaturi părinţilor. Ei sunt datori să îşi educe copiii asupra modului de utilizare a mijloacelor de comunicare socială, dar uneori se găsesc ei înşişi subjugaţi de ele sau nehotărâţi în a alege ce este mai bine pentru copiii lor.

- Într-adevăr, mesajul Sfântului Părinte de anul acesta subliniază şi responsabilitatea părinţilor, îndemnând la o educaţie pozitivă a tinerei generaţii, prin a-i prezenta acesteia "ceea ce este excelent din punct de vedere estetic şi moral". Părinţii sunt încurajaţi să aleagă sau să respingă programele propuse, educându-i pe copii să fie selectivi şi ajutându-i să-şi dezvolte propria judecată, propria opinie, prudenţa şi capacitatea de discernământ. Îmi vin în minte câteva reguli formulate de alţii (Oraş nou, nr. 1/2001, pag. 11).

1. Să nu lăsaţi televizorul mereu deschis.

Este posibil ca să vorbească doar el? Repede va deveni el stăpânul casei.

2. Să nu lăsaţi niciodată copiii singuri în faţa televizorului.

Riscă să rămână singuri pe lume şi în viaţă.

3. Dă familiei tale reguli de vizionare TV înţelepte.

Nu televizorul este cel ce trebuie să dicteze propria lege.

4. Dezvoltă-ţi şi fă să se dezvolte şi în alţii simţul critic.

Televizorul să nu stea în locul creierului.

5. Aminteşte-ţi că tu trebuie să-ţi educi copilul.

El nu trebuie să creadă că are drept părinţi două televizoare.


Rădăcinile străvechi ale Bisericii din India

Autor: Vladimir Redzioch Traducător: Radu şi Oana Capan Sursa: Inside the Vatican, martie 2007

Creştinismul are rădăcini străvechi în India, dar acum se confruntă cu noi provocări. Ne explică acest lucru Mons. Felix Machado, subsecretar al Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios, într-un interviu pentru "Inside the Vatican". Numărul pe luna martie al acestei publicaţii a avut numeroase articole dedicate Bisericii Catolice din Asia.

- Care este situaţia Bisericii Catolice din India?

- Biserica a fost prezentă în India încă din timpurile Apostolilor. Misionarii au continuat să vină în India până în vremurile recente, dar Biserica a fost o parte foarte importantă a societăţii indiene în ultimii 2000 de ani. Creştinii Sf. Toma dau mărturie despre acest fapt. Biserica din India este a patra ca mărime între Bisericile Catolice din lume. Ea este alcătuită din 30 de Mitropolii, peste 150 de Dieceze şi aproape 160 de Episcopi, toţi indieni.

Cei 20 de milioane de catolici sunt membri activi şi practicanţi. Ei provin din toate straturile societăţii indiene. Există trei organisme episcopale. Sunt aproape 100.000 de persoane religioase care activează în India, angajate în special în susţinerea demnităţii celor săraci şi marginalizaţi. Persoanele religioase sunt răspândite până în cele mai îndepărtate şi dificile colţuri ale Indiei.

Biserica Catolică singură poartă 35% din responsabilitatea educaţională, medicală şi socială faţă de toţi cetăţenii la nivel naţional. Milioane de indieni învaţă în şcoli şi colegii conduse de Biserica Catolică, şi educaţia integrală asigurată de Biserica Catolică este considerată cea mai bună din ţară. Diferitele instituţii care sunt conduse de Biserică promovează


armonia în societate, valorile culturale ale străvechii civilizaţii indiene şi progresul integral al întregii naţiuni.

Creştinii din India sunt foarte mândri să fie indieni şi creştini în acelaşi timp, şi ca discipoli fideli ai lui Cristos şi ca fii ai Bisericii ei lucrează cu dedicare şi iubire pentru ţara lor. Nu lipseşte implicarea politică din partea creştinilor, care formează populaţia minoritară din India (2,5%).

- Recent, catolicii indieni au fost ţinta a numeroase acte de intoleranţă şi de persecuţie. Care este motivul acestei ostilităţi?

- Ca şi mine, mulţi dintre creştinii care s-au născut după câştigarea independenţe de către India (15 august 1947) pot da mărturie despre convieţuirea paşnică şi fericită dintre toţi indienii, indiferent de convingerile lor religioase. Biserica a fost chiar admirată pentru slujirea ei dezinteresată, în special faţă de cei săraci şi oprimaţi. Acest fapt a fost recunoscut public, în repetate rânduri, chiar şi de către cei care îi atacă pe creştini şi bisericile lor. Oamenii au în general o stimă mare pentru personalul Bisericii, adică pentru clerici şi pentru persoanele consacrate. Actele de intoleranţă faţă de Biserică sunt mai degrabă un fenomen recent. Sunt lucrarea unui grup de oameni care distorsionează istoria, cultivă ura şi promovează haosul şi diviziunile în societatea altfel paşnică. Biserica a devenit o victimă nevinovată. Aceste acte atroce împotriva ei sunt relativ puţine, dar sunt bine organizate şi se desfăşoară sistematic.

Desigur, toate aceste atacuri împotriva Bisericii au loc fără să fie sancţionate de lege. Este adevărat că grupul mic, dar puternic de fundamentalişti (hinduşi) reuşesc să îi convingă pe politicieni să aprobe legi "anti-convertire" pentru a căuta sprijin legal pentru actele lor atroce pe care le comit împotriva Bisericii.

- De ce această ostilitate faţă de creştini?

- Cauzele sunt multe şi complexe. Evanghelia pe care Biserica o proclamă a însemnat ceva aici şi continuă să însemne ceva în societate. Angajamentul Bisericii faţă de cei proscrişi, faţă de orfani, faţă de văduve, faţă de copiii care lucrează şi aşa mai departe, este probabil văzut ca un program "periculos" de către cei care au interesele lor ascunse. Sunt cei


care, aşadar, doresc să reducă la tăcere Biserica, să îi paralizeze activitatea şi să o ucidă, deoarece Biserica este prezentată ca "arhi-inamicul" naţiunii. Unii politicieni ambiţioşi, "apărători auto-intitulaţi ai poporului indian" abuzează şi instrumentalizează religia hindusă pentru a semăna ură în nevinovata - dar şi ignoranta - mulţime de oameni şi să conducă acte atroce împotriva Bisericii. Agenda politică bine planificată a unor oameni îi face să răspândească o ideologie periculoasă (hindutva), exploatând sentimentele religioase ale maselor. Trebuie subliniat faptul că majoritatea hinduşilor dezaprobă şi deplâng acest comportament al fundamentaliştilor.

- Fundamentalismul hindus este o piedică în calea misiunii de evanghelizare a Bisericii?

- Biserica îşi continuă misiunea de la Dumnezeu cu o tot mai mare vigoare. Ea este conştientă că Crucea lui Cristos este un scandal pentru neamuri şi nebunie pentru înţelepţi. Partea tristă este că în unele părţi ale ţării, în special acolo unde creştinii sunt în minoritate, slabi din punct de vedere financiar şi fără putere din punct de vedere politic, personalul ei este hărţuit sau ucis, proprietăţile ei sunt distruse, se aduc acuze false împotriva oamenilor ei şi se creează teroare pentru a fi alungaţi sau pentru a-i determina să renunţe la credinţa creştină. Fără a fi intimidaţi şi fără a nutri sentimente de răzbunare şi de ură, creştinii sunt învăţaţi de Episcopi să întindă mereu o mână pentru dialog. Cum ar putea fi altfel când Învăţătorul şi Domnul lor i-a învăţat să îşi iubească chiar şi duşmanii?

Misiunea evanghelizatoare a Bisericii înregistrează în aparenţă un regres, dar de fapt sângele martirilor este sămânţa creştinismului! Ceea ce este grav e propaganda sistematică ce promovează ura împotriva Bisericii şi împotriva creştinilor. Majoritatea hinduşilor care nu ştiu prea multe despre creştini, despre religia lor şi despre misterul divin al Bisericii, pot fi cu uşurinţă convinşi să creadă în poveşti false despre Biserică şi despre misiunea ei. Totuşi, trebuie să spun că nimic nu poate să oprească misiunea evanghelizatoare a Bisericii, pentru că însăşi natura Bisericii este să fie misionară.


- Care este rolul sectelor creştine în India şi cum afectează ele relaţiile dintre creştini şi majoritatea hindusă?

- Biserica a arătat clar că doreşte să propună Evanghelia tuturor oamenilor, dar că nu doreşte să impună cuiva Evanghelia. Credinţa în Cristos este darul gratuit al lui Dumnezeu şi Biserica consideră ca fiind de datoria ei să împărtăşească oricui Evanghelia în mod liber. Din păcate există unele grupuri independente în sfera creştină în care Evanghelia este predicată într-o manieră agresivă şi ostilă, dând impresia de impunere a Evangheliei asupra celor care nu doresc să devină discipoli ai lui Cristos prin Botez. Aceste grupuri merg uneori până la a formula remarci înjositoare despre religiile altora şi judecă a priori aceste străvechi tradiţii religioase fără să aibă măcar nişte cunoştinţe minime despre ele.

Astăzi, prin mijloacele de comunicare în masă, literatura jignitoare este distribuită în mod liber, chiar şi copiilor din şcoli. Canalele de televiziune private deţinute de "teleevanghelişti", în special din SUA, comentează Biblia într-un mod care poate duce la neînţelegeri despre creştinism în general. Aceasta ajută doar la propaganda fundamentaliştilor de promovare a urii şi confirmă prejudecăţile majorităţii hinduşilor împotriva creştinilor. Acest comportament din partea unor grupuri independente din sfera creştină doar îi învrăjbeşte pe cei care au cea mai mare nevoie de a asculta Evanghelia.

- Sub pretextul inculturării, unii preoţi catolici indieni realizează "experimente" teologice şi liturgice ce cu greu pot fi acceptate. Ar trebui impuse limitări inculturării creştinismului în societatea indiană?

- Aproape toţi misionarii creştini au venit în trecut în India din Europa, Oceania şi America de Nord. Ei au predicat Evanghelia cu eficienţă; rodul muncii lor şi harul abundent al lui Dumnezeu este vizibil astăzi în comunităţile creştine pline de viaţă din India. Preoţii, persoanele consacrate şi laicii din Biserica Indiei au ajuns la o anumită maturitate în credinţă. Mulţi s-au dedicat şi s-au format pentru a deveni gânditori buni, de calitate. Ei încearcă acum să regândească propria lor înţelegere cu privire tocmai la misterele credinţei. Aceasta este cu siguranţă o aventură


foarte riscantă! Unii, fără a respecta parametrii învăţăturii Bisericii, depăşesc limitele.

Inculturarea este acum nu doar acceptată de Biserică, ci este puternic recomandată pentru ca Evanghelia să poată pătrunde profund în vieţile oamenilor şi pentru ca astfel misterul divin al Bisericii să se poată înrădăcina în toate culturile. Evident, inculturarea trebuie să meargă mână în mână cu evanghelizarea şi viceversa. Trebuie să înţelegem bine că Biserica nu doreşte doar să promoveze cultura. Biserica doreşte să evanghelizeze popoarele şi doreşte ca această evanghelizare să treacă prin culturi. Provocarea care se află înaintea noastră este evanghelizarea Indiei. Din păcate, există unii care încă mai consideră că Biserica reprezintă o religie "străină" în India.

Slujitorul lui Dumnezeu Papa Ioan Paul al II-lea în Fides et Ratio, de exemplu, i-a provocat pe creştinii din India să cerceteze în bogata şi străvechea tradiţie religioasă din India elementele care sunt compatibile cu Evanghelia, pentru a îmbogăţi gândirea creştină (nr. 72). Apar probleme atunci când încercările de inculturare sau teologizare sunt făcute uitând, îndepărtându-ne sau ignorând învăţătura Bisericii; atunci "experimente" dubioase tind să compromită credinţa creştină. Sfântul Părinte ne-a atras pe bună dreptate atenţia asupra gravelor pericole ale relativismului şi sincretismului în ceea ce priveşte credinţa Bisericii.

- India este privită ca cea mai mare democraţie a lumii, dar această democraţie tolerează ruşinosul sistem al castelor, care ţine o mare parte a populaţiei, dalit, în condiţia de cetăţeni fără drepturi. De ce a supravieţuit în India un sistem social mai rău chiar decât apartheid-ul din Africa de Sud?

- Este adevărat că India este cea mai mare democraţie din lume. În ciuda multelor ei probleme, democraţia funcţionează în India. Ţara a făcut fără îndoială un mare progres de la câştigarea independenţei încoace. Evident, mai este încă drum de parcurs! Trebuie arătat cu claritate că discriminarea pe baza sistemului de caste este considerată infracţiune în codul penal indian. Mai mult, anumite privilegii au fost rezervate pentru aceia care aparţin celor mai joase caste sau proscrişilor (în mod ciudat, cei care se convertesc la credinţa creştină pierd aceste privilegii!).


Aşadar, trebuie să arătăm că statul democratic indian nu aprobă discriminarea făcută pe baza sistemului de caste. Constituţia Indiei garantează drepturile fundamentale pentru toţi cetăţenii. Sunt de acord că sistemul castelor este mai rău decât ideologia apartheid care a existat în Africa de Sud. Sistemul castelor este un blestem. Din păcate, acest sistem a pătruns profund în sângele indian. Oamenii nu par să scape de atitudinea lor privind castele. Aici mesajul creştin contribuie în mod deosebit la transformarea societăţii: fiecare bărbat şi fiecare femeie sunt creaţi de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa; Cristos, Domnul şi Mântuitorul tuturor, şi-a vărsat sângele pentru fiecare om.

Biserica se angajează să susţină demnitatea fiecărei persoane umane, în special a celor care sunt săraci, exploataţi, oprimaţi, dispreţuiţi şi proscrişi. Cât de mândri sunt astăzi catolicii de Biserica lor când creştin tribal a fost ridicat de Papa Ioan Paul al II-lea la demnitatea de Cardinal: Eminenţa sa Cardinalul Placidus Toppo este de asemenea preşedintele Conferinţei Episcopale din India. Astfel Biserica se află în avangardă în susţinerea demnităţii şi drepturilor populaţiei dalit. Problema nu este atât de mult cu democraţia indiană, cât cu mentalitatea oamenilor, care trebuie să se schimbe radical. Evanghelia ne învaţă fără echivoc să respectăm şi să apărăm demnitatea fiecărei persoane umane.


Incultura religioasă

Autor: pr. John Flynn Traducător: Bianca Fernea Sursa: Zenit, 23 aprilie 2007

Ignoranţa religioasă, chiar şi cu privire la cele mai elementare concepte, este în creştere conform unor studii recente. În Irlanda, renumită odinioară pentru catolicitatea ei, un sondaj de opinie a arătat că 95% dintre adolescenţi nu au putut să spună care este prima poruncă. Sondajul a fost realizat la nivel naţional pe un eşantion de 950 persoane, de către Lansdowne Market Research, pentru Iona Institute şi Alianţa Evanghelică din Irlanda. Informaţiile sondajului au fost date publicităţii de Iona Institute în 9 aprilie.

Rezultatele au arătat că cunoştinţele religioase sunt cele mai multe la cei peste 65 de ani şi cele mai scăzute în rândul celor din grupa de vârstă 15-24. De exemplu, 77% dintre cei peste 65 ani au putut să numească autorii celor patru Evanghelii, dar numai 52% dintre cei cu vârsta cuprinsă între 15-24 ani au putut. Când a venit vorba de numirea celor trei persoane ale Sfintei Treimi, 76% dintre cei peste 65 au răspuns corect, dar procentul a scăzut la 47% între cei cu vârsta între 15 şi 24. Întrebaţi câte sacramente există în Biserica Catolică, 63% dintre cei peste 65 ani au răspuns corect 7, dar numai 38% dintre cei între 15 şi 24 ani au răspuns corect.

"O anumită cantitate de cunoştinţe religioase ar trebui să facă parte din cultura generală pentru că Irlanda are o profundă moştenire creştină", a comentat David Quinn, directorul Institutului Iona, într-o declaraţie de presă din 9 aprilie. "Din punctul de vedere al Bisericii, există o evidentă legătură între cunoştinţele privind credinţa şi practicarea credinţei", a adăugat el. Rezultatele sondajului au declanşat o dezbatere despre ce ar fi de făcut în legătură cu educaţia religioasă. John Carr, de la Organizaţia


Naţională a Profesorilor din Irlanda, a făcut apel la o revizuire generală a sistemului educaţiei religioase, şi la o introducere a unei instruiri specifice, în funcţie de confesiune, a relatat ziarul Irish Times în 14 aprilie.

Articolul a arătat de asemenea că Brendan O'Reilly, directorul naţional al cateheţilor pentru Biserică, a admis că actualele programe de educaţie religioasă, care datează din anii 1970, au nevoie de revizuire. El a arătat că se lucrează la o nouă programă, care ar trebui să fie finalizată în aproximativ 18 luni. Conform unui alt articol publicat de asemenea în aprilie, de data aceasta în Anglia, o treime din populaţia adultă nu are nici un contact cu vreo Biserică, în afară de botezuri, nunţi şi înmormântări. "Mersul la biserică în Marea Britanie" a fost publicat de Tearfund, o agenţie care lucrează în domeniul asistenţei şi dezvoltării. Organizaţia lucrează în parteneriat cu Bisericile creştine.

Pe jumătate creştin

Raportul este bazat pe un sondaj reprezentativ privind 7.000 de adulţi. În general raportul a găsit o scindare între credinţa personală şi implicarea într-o Biserică. Mulţi britanici se declară creştini, şi un procent ridicat de persoane spune că se roagă cu un anumit grad de regularitate. Totuşi, aceasta nu se traduce într-o practică religioasă regulată în termenii apartenenţei la o Biserică.

Printre ideile principale se numără următoarele:

- Creştinismul este credinţa predominantă în Marea Britanie, cu 53% dintre adulţi pretinzând că sunt creştini. Alte credinţe întrunesc 6%, şi 39% pretind că nu au nici o religie.

- Cifrele pentru practicanţii activi sunt scăzute, cu 7,6 milioane, 15% din populaţia adultă, care frecventează biserica lunar. Această cifră include 4,9 milioane care merg săptămânal. Dacă se adaugă persoanele care merg ocazional la Biserică - 5 milioane adulţi -, atunci 26% dintre adulţii din Marea Britanie se duc la biserică măcar o dată pe an.

- La nivel regional, printre cei care participă cel puţin o dată pe lună, Irlanda de Nord a avut cel mai înalt nivel de participanţi regulari la


biserică, la 45% dintre adulţi. Apoi este o scădere mare până la următorul procentaj, Scoţia având 18%. Anglia urmează cu 14% şi Ţara Galilor la final, cu 12%.

- În Anglia, oraşul Londra iese în evidenţă, cu 20% din populaţia adultă mergând regulat la biserică.

- Două treimi dintre adulţii din Marea Britanie, 32,2 milioane de persoane, nu au în prezent nici o legătură cu biserica, sau cu altă religie. Acest grup este divizat aproape în mod egal între cei care au fost în trecut dar nu mai frecventează de atunci - 16 milioane - şi aceia care nu au fost niciodată în viaţa lor la biserică - 16,2 milioane.

"Această majoritate seculară reprezintă o provocare majoră pentru Biserici", comentează raportul. Din acest grup studiul a aflat că marea majoritate, 29,3 milioane, "sunt nereceptivi şi închişi în ceea ce priveşte frecventarea bisericii; mersul la biserică nu este pur şi simplu în agenda lor".

Această provocare este destinată să crească în timp. Persoanele în vârstă sunt mai probabil să aparţină credinţei creştine. Trei sferturi din cei cu vârsta între 65-74 ani, şi 82% din cei peste 75 de ani sunt creştini, comparativ cu media de 53%. Doar o treime dintre cei cu vârsta între 16 şi 34 de ani sunt creştini, şi pentru cei cu vârsta sub 45 cei nereligioşi îi depăşesc ca număr pe creştini. Cei care merg regulat la biserică reprezintă doar 10% din cei cu vârsta cuprinsă între 16-24 ani.

Raportul a arătat, totuşi, că există oportunităţi pentru Biserici, dacă ar reuşi să găsească un mod de a ajunge la cei care sunt deschişi către participare. Conform rezultatelor sondajului, între adulţii care nu au nici o experienţă în a participa la biserică, există 600.000 care sunt deschişi să meargă în viitor. În timp ce din grupul celor care au părăsit biserica există un număr mare, 2,3 milioane, care sunt de asemenea dispuşi să se întoarcă în viitor.

Formarea credinţei


Statele Unite vin de asemenea cu o privire critică asupra statutului religiei, cu publicarea în luna martie a cărţii "Cultura Religioasă", a lui Stephen Prothero, profesor la Universitatea din Boston. În general, spune el, americanii au un nivel mai înalt de participare la biserică decât în alte state vestice. Cu toate acestea, ei nu o duc prea bine când vine vorba de cunoştinţe religioase.

Cartea citează un număr de sondaje şi alte materiale care arată descoperiri similare celor din Irlanda. Astfel, în timp ce în Statele Unite sunt vândute anual 20 de milioane de biblii, multe persoane nu sunt capabile să îi numească pe autorii Evangheliilor sau unul dintre apostoli. Similar, ei au dificultăţi când sunt rugaţi să enumere cel puţin cinci din cele Zece Porunci. Ignoranţa este chiar mai răspândită când persoanele sunt întrebate despre oricare din religiile necreştine.

Prothero avertizează că incultura religioasă este mai periculoasă decât alte forme de ignoranţă, dat fiind rolul important al religiei în cultură şi ca forţă în lume. Fie că dorim să înţelegem trecutul, sau dezbaterile contemporane întinzându-se de la bioetică la politica externă, trebuie să avem câteva cunoştinţe religioase. Religia, argumentează Prothero, va fi unul dintre "indicatorii cheie ai identităţii" în secolul 21. Pe scurt: Ai nevoie de cultură religioasă dacă vrei să fii un cetăţean eficient.

Când vine vorba despre identificarea cauzelor inculturii religioase, Prothero o atribuie mai multor cauze. În cercurile academice, cultura tinde să fie persistent sceptică faţă de religie, deci atât cărţile scrise cât şi cursurile tind să ignore religia, făcând astfel ca studenţii să nu cunoască rolul religiei. Bisericile de asemenea au avut rolul lor. Educaţia religioasă în ultimele decenii în multe dintre confesiunile creştine a lăsat mult de dorit, neoferind o cunoaştere solidă a Bibliei şi a doctrinei. Părinţii de asemenea sunt criticaţi de Prothero, pentru că nu îşi educă suficient copiii în privinţa religiei.

Unul dintre modurile în care poate fi învinsă incultura religioasă, recomandă Prothero, este concentrarea atenţiei asupra şcolii gimnaziale şi a liceului. Predarea religiei în şcolile publice nu ar trebui să fie văzută ca o încălcare a separării dintre Biserică şi stat. Această predare ar fi de natură civică, nu morală, în măsură să asigure o educaţie de bază în


privinţa creştinismului şi a religiilor majore ale lumii. Pe aceia care au terminat deja şcoala, el îi îndeamnă să considere dobândirea de cunoştinţe religioase atât ca o provocare personală cât şi ca o datorie civică. Recomandări care sperăm că vor fi auzite.


Libertatea religioasă negată în

multe ţări

Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Pătraşcu Sursa: Zenit, 7 mai 2007 (după Ercis.ro)

Comisia SUA cu privire la libertatea religioasă internaţională (USCIRF - U.S. Commission on International Religious Freedom) a publicat la 2 mai 2007 raportul său anual, cu câteva recomandări referitoare la grupul "Ţărilor cu atenţie deosebită" (CPC - countries of particular concern). Comisia a fost instituită de legea cu privire la libertatea religioasă internaţională din anul 1998. Raportul ei anual se diferenţiază de studiul Departamentului de Stat, făcut ţară cu ţară cu privire la libertatea religioasă, deoarece el ia în considerare numai un număr limitat de ţări.

Grupul CPC cuprinde acele ţări în care autorităţile publice sunt implicate în încălcări sistematice ale libertăţii de religie. Conform recomandărilor comisiei pentru anul 2007, ţările care fac parte din acest grup sunt: Birmania, Coreea de Nord, Eritrea, Iran, Pakistan, China, Arabia Saudită, Sudan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Vietnam. Individualizarea efectivă ca ţară CPC are loc cu o decizie a Departamentului de Stat. În noiembrie 2006 au fost reconfirmate ca ţări CPC de către secretarul de stat Condoleezza Rice următoarele state: Arabia Saudită, China, Coreea de Nord, Sudan, Iran, Eritrea şi Birmania.

În afară de acest grup, există şi o "listă de gardă" ("Watch list") de ţări în care încălcările sunt grave, chiar dacă în măsură mai mică faţă de CPC. Anul acesta a fost inserat Irakul, care se adaugă la lista în care, deja din anul precedent, figurează: Afghanistan, Bangladesh, Bielorusia, Cuba, Egipt, Indonezia şi Nigeria. În scrisoarea care însoţeşte raportul comisiei,


adresată secretarului de Stat Rice, comisia deplânge înlăturarea Vietnamului din grupul CPC care a avut loc anul trecut. Efectiv au fost dezvoltări pozitive în domeniul libertăţii religioase, dar - continuă scrisoarea - în ultimul timp Vietnamul a reluat activităţile sale de persecuţie. Prin urmare, în raportul din acest an se cere reintroducerea sa printre ţările de atenţie deosebită.

Minorităţile în Orientul Mijlociu

Scrisoarea explică şi pentru ce Irakul a fost adăugat la lista de gardă. Chiar dacă în spatele multora dintre atentate există grupuri extremiste, şi guvernul irakian s-a făcut responsabil de încălcări ale drepturilor omului. În afară de aceasta - continuă comisia - autorităţile publice se arată tolerante faţă de atacurile cu fond religios care sunt promovate de unele facţiuni. Acelaşi raport aprofundează mai în detaliu situaţia Irakului, subliniind preocuparea faţă de "condiţiile grave" în care trăiesc creştinii şi celelalte minorităţi religioase. În unele locuri, observă raportul, "rezultă că creştinii au încetat să participe la funcţiunile religioase publice, de teama de a alimenta ulterioare violenţe". Comisia estimează că între 2004 şi 2003, circa 27 de biserici siro-caldee au fost obiect al atacurilor sau atentatelor la Bagdad şi în aria curdă. Răspândirea violenţei, adăugată la "pătrunzătoarea discriminare şi marginalizare făcută de guvernul naţional, de guvernele regionale şi de miliţiile parastatale", îi forţează pe mulţi să părăsească ţara. De fapt, conform unor raporturi citate de comisie, se estimează că circa 50% din populaţia creştină originară din Irak trăieşte astăzi în afara ţării.

Şi Iran, ţară vecină, cuprinsă şi ea în lista CPC a comisiei, este obiect de critici puternice în raport. Guvernul iranian este acuzat de "sistematice şi continue încălcări grave ale libertăţii religioase, între care detenţiile prelungite, torturi şi execuţii bazate îndeosebi sau în totalitate pe religia de apartenenţă a imputatului". În cursul anului trecut - continuă comisia - această atitudine s-a agravat ulterior. Unul dintre cazurile citate în raport este cel al arestării, în februarie 2006 - a peste 170 de membri ai comunităţii sufi din oraşul Qom. Sufii, o minoritate musulmană, au fost arestaţi ca urmare a unui protest, la care au participat peste o mie de persoane, împotriva distrugerii unei case de cult sufi de către autorităţile publice.


Persoanele arestate au fost torturate şi constrânse să semneze mărturiile. Succesiv, în luna mai, un tribunal a condamnat peste 50 dintre ei la pedeapsa de detenţie. Imputaţii, împreună cu avocaţii lor au fost condamnaţi la închisoare pentru un an, la sancţiuni pecuniare şi la pedeapsa de 74 de lovituri de bici. Şi creştinii trăiesc în condiţii problematice în Iran. În mai 2006, Ali Kaboli, un musulman convertit la creştinism, a fost arestat la Gorgan, după mai mulţi ani în care a fost sub supraveghere din partea poliţiei, şi ameninţat cu denunţarea dacă nu va părăsi ţara, conform raportului USCIRF. Preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a urat sfârşitul răspândirii creştinismului în Iran, conform comisiei.

O altă ţară care figurează în lista CPC întocmită de comisie este Arabia Saudită. "Guvernul saudit este implicat în sistematice şi continue încălcări grave ale dreptului la libertatea de religie sau de crez", afirmă raportul. Între încălcările comise de autorităţile publice sunt: torturi şi pedepse brutale şi degradante; detenţia prelungită fără imputare; şi tăgăduirea clară a dreptului la libertatea şi la siguranţa persoanei. Cei care nu sunt musulmani şi musulmanii care aparţin şcolilor minoritare al islamului reprezintă circa 10-15% din populaţia ţării. În pofida acestui lucru, guvernul menţine cu forţă interdicţia oricărei forme de exprimare publică în afara şcolii islamice sunnite Hanbali, explică raportul. Guvernul chiar a interzis persoanelor ecleziastice să intre în ţară cu scopul de a se dedica funcţiunilor religioase private pentru străinii care locuiesc în mod legal în Arabia Saudită.

Nonmusulmanii în Sudan

O altă ţară, evidenţiată în raportul USCIRF din cauza gravelor sale încălcări ale libertăţii religioase, este Sudan. Peste 2 milioane de persoane au fost ucise şi 4 milioane au fugit din casele lor în timpul războiului civil dintre Nordul şi Sudul ţării, între 1983 şi ianuarie 2005. În pofida semnării unui acord de pace, continuă gravele încălcări ale drepturilor omului făcute de guvernul sudanez, afirmă raportul. În zonele septentrionale controlate de guvern, musulmanii se bucură de privilegii în ceea ce priveşte accesul la unele servicii publice. De asemenea ei sunt favorizaţi în domeniul proceselor jurisdicţionale în care se află împotriva celor care nu sunt musulmani. În afară de aceasta, legea islamică sharia


este aplicată la întreaga populaţie, inclusiv creştinii şi adepţii religiilor tradiţionale africane.

Manifestarea publică a religiei din partea celor care nu sunt musulmani este interzisă. Un caz citat de comisie a avut loc în mai 2006, când patru creştini sudanezi, între care un preot episcopalian, au fost arestaţi ca urmare a unor contacte cu o femeie musulmană care era interesată de o convertire la creştinism. Deşi ei au fost eliberaţi după câteva zile, rezultă că trei dintre ei au fost bătuţi în închisoare. Orice convertire de la islam la creştinism este supusă la aşa presiuni încât îi constrânge pe cei interesaţi să fugă din ţară. Şi în partea occidentală a Sudanului condiţiile sunt îngrijorătoare. În regiunea Darfur, forţele guvernamentale şi miliţia au săvârşit violenţe brutale împotriva civililor. Până astăzi, eforturile Naţiunilor Unite şi ale Uniunii Africane îndreptate spre tutelarea populaţiei au fost insuficiente, conform comisiei.

Restricţii în China

Şi China este una dintre ţările pe care comisia continuă să o indice ca loc de încălcări sistematice ale libertăţii religioase. Reformele legislative din martie 2005 "nu au oprit abuzurile şi sunt folosite în unele cazuri pentru a justifica arestări şi alte restricţii", afirmă raportul. Comisia notează că relaţiile dintre organizaţiile catolice neînregistrate şi Biserica oficială, Asociaţia Catolică Patriotică (ACP), sunt foarte încordate din cauza represiunilor guvernului şi a numărului crescând de episcopi şi preoţi din ACP care caută în mod secret hirotonirea şi aprobarea Vaticanului. Anul trecut, hirotonirea a trei Episcopi fără consultarea Vaticanului a agravat ulterior tensiunea.

Conform raportului, există cel puţin 40 de Episcopi sau preoţi catolici în stare de domiciliu forţat, arest sau detenţie, între care şi bătrânul Episcop Su Zhimin, care încă din anii '70 se află fie în închisoare, fie la arest domiciliar, fie sub strictă supraveghere. Şi grupurile protestante neînregistrate în China se confruntă cu probleme grave. Anul trecut, cel puţin 110 exponenţi protestanţi au fost arestaţi pentru o perioadă de 10 sau mai multe zile. Dintre aceştia, cel puţin 17 au fost condamnaţi la închisoare pentru unul sau mai mulţi ani, conform raportului. În afară de aceasta, conform estimărilor Departamentului de Stat, ar fi "mii" de


apartenenţi la bisericile domestice, arestaţi pentru scurte perioade în decursul anului trecut. Libertatea religioasă, aşa cum demonstrează clar raportul, continuă să fie un miraj pentru o mare parte din populaţia mondială.


Turcia - jurnal de călătorie

Autor: Viorica Sabo Sursa: BRU.ro

Episcopul Eparhiei de Cluj-Gherla s-a aflat în luna mai în Turcia, la un eveniment internaţional. Întors acasă a acordat un interviu Biroului de Presă al Eparhiei de Cluj-Gherla, apărut serializat pe situl BRU.ro.

- Preasfinţite Florentin, aţi sosit din pelerinajul în Turcia, unde, în perioada 7-10 mai a.c., aţi participat la Sesiunea de Conferinţe Orientale Lumen Euro-East II. Ce impresie v-a produs această ţară, pe care o cunoaştem mai mult din cărţile de literatură şi istorie, dar mai puţin din experienţele concrete ale unor călătorii?

- La întoarcerea din vizita pe care am făcut-o cu ocazia Sesiunii de Conferinţe Orientale Lumen Euro-East II, doresc să împărtăşesc câteva gânduri despre aceste locuri binecuvântate de Dumnezeu, în care, de fapt, fiecare creştin este chemat să îşi regăsească propriile rădăcini. Suntem astăzi în Sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena (21 mai - data solicitării interviului - n.n.), providenţială coincidenţă, care ne invită să ne aducem aminte faptul că primul oraş creştin este Constantinopolul, capitala Imperiului Roman, dorită de Constantin cel Mare, tocmai pentru că, la Roma, în sec. al IV-lea, erau foarte multe temple dedicate zeităţilor păgâne. Constantin îşi dorea un oraş eminamente creştin. El alege zona aceasta la limita dintre cele două continente, Europa şi Asia, în preajma Strâmtorii Bosforului, pentru că este şi o zonă strategică importantă. În acelaşi timp, în mod simbolic, este la frontiera dintre două continente şi putem spune, astăzi şi două culturi. Constantinopolul va rămâne pentru multă vreme centrul lumii. Se mai poate vedea încă o coloană de marmură, rămasă în apropierea bisericii Haghia Sofia, dintr-un arc de triumf care constituia locul kilometrului 0, de la care Constantin a măsurat toate distanţele din Imperiul Roman.


Constantinopolul, astăzi Istambul, se află pe teritoriul Turciei, o ţară paradoxală. Aici este leagănul creştinătăţii pentru că, în acest teritoriu al Turciei actuale au avut loc primele opt Concilii Ecumenice ale Bisericii-Una, începând cu Niceea, Efes, Constantinopol, Calcedon, ş.a..

Republica Turcia actualmente are o suprafaţă de 780.580 kmp, dintre care aproape 10.000 kmp sunt acoperiţi de apă. Populaţia Turciei este de 67.803.927 locuitori, în marea lor majoritate de religie islamică (99,8%), şi doar 0,2% creştini şi evrei. Este, într-adevăr, un mare paradox, faptul că, aceste locuri, care au constituit de-a lungul secolelor originea creştinismului şi izvorul unei spiritualităţi autentic creştine - mă refer în special la zona Capadociei, de unde provin Sfinţii Părinţi Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, întemeietorul monahismului oriental, cenobitic, fratele său Sfântul Grigorie de Nyssa, împreună cu prietenul şi tovarăşul său de studii Sfântul Grigorie Teologul sau Grigorie de Nazianz - păstrează azi doar puţine urme ale creştinismului înfloritor de odinioară.

Turcia de astăzi este o ţară cu un relief în mare parte muntos, cea mai înaltă altitudine atingând-o Muntele Ararat, 5166 m, având şi el o puternică conotaţie biblică: ne aducem aminte din Cartea Genezei (Gen 8,4). Există, de asemenea, numeroase lacuri cu câmpii înguste, cu un podiş central înalt, Podişul Anatoliei, şi cca. 7200 km de coastă marină. Turcia, în marea ei majoritate situată în partea vestică a Peninsulei Anatolice, este o ţară cu un relief variat şi cu un climat temperat, cu veri calde şi uscate, cu ierni umede şi blânde.

- Ştim că Sesiunea de Comunicări la care aţi participat împreună cu Înalţi Ierarhi ai unor Biserici Catolice de rit bizantin şi Biserici Ortodoxe, cu teologi, persoane consacrate şi credincioşi laici, s-a desfăşurat pentru început în hotelul Marmara din Istambul. Aţi avut prilejul să vizitaţi oraşul, să pătrundeţi în spaţiul atemporal al lăcaşelor de cult, vestite prin măreţia lor şi prin spiritul pe care îl emană. Ce v-a impresionat?

- În oraşul Constantinopol, astăzi Istambul, am vizitat în mod cu totul particular, o parte dintre bisericile vechi creştine, care mai au încă un program iconografic în mozaic sau în frescă în interiorul lor. Între acestea, biserica Hristos-Chora, o biserică construită în sec. al VI-lea, apoi lărgită cu construcţii ulterioare, ornată cu mozaic în interior. Artiştii care erau


călugări, prin acest program iconografic, doreau de fapt să realizeze şi o cateheză pentru creştinii care se rugau în această biserică şi pentru creştinii care o vizitau. Se pare că biserica Chora era pavată cu marmură până la nivelul de 3 m, apoi avea o centură perimetrală de marmură deasupra căreia era mozaic, doar din loc în loc fiind amplasate icoane în picioare, probabil pentru devoţiuni.

De o parte şi de cealaltă a intrării în naos sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, în mozaic. Biserica are o cupolă centrală şi semicupole laterale, din care partea de decoraţie interioară nu mai există. Este interesant faptul că bisericii i-a fost adăugată, după sec. al XIV-lea, o capelă laterală, ornamentată în frescă, unde se află şi celebra imagine a Învierii Mântuitorului, cunoscută din cărţile de iconografie. S-au păstrat bine, programele iconografice referitoare la viaţa Preasfintei Fecioare Maria şi o parte dintre cele referitoare la viaţa publică a Mântuitorului nostru Isus Hristos, precum şi câteva cupole cu nervuri frumos ornate cu mozaic.

O altă biserică pe care am avut ocazia să o vizităm a fost biserica Pammakaristos, dedicată Preasfintei Fecioare Maria, lăcaş care se pare că datează tot din primele secole ale creştinismului, fiind reconstruit pe o fundaţie existentă după anul 1261. Biserica păstrează ornamentul în mozaic. În parte, ambele biserici, atât Chora cât şi Pammakaristos, au devenit mai târziu moschei şi actualmente sunt muzee, nefiind dedicate cultului. Despre biserica Pammakaristos se mai poate spune că până în sec. al XVI-lea a fost sediul Patriarhatului din Constantinopol, mănăstire între 1455-1587, iar apoi a fost utilizată ca şi moschee.

- Aţi avut ocazia să vizitaţi capodopera arhitecturală bizantină din Constantinopol, Sfânta Sofia sau Haghia Sofia - biserica Sfintei Înţelepciuni?

- Am vizitat desigur şi măreaţa Haghia Sofia - Sfânta Înţelepciune, cu grandioasa cupolă centrală, cu un diametru de 31,87m, o înălţime de 56,60m, şi 67 de coloane, construită din dorinţa Împăratului Constantin, mai întâi din lemn, apoi reconstruită din zid de Iustinian în sec. VI, prin grija arhitecţilor Isidorus şi Antimius. Construcţia a suferit numeroase reparaţii interioare şi datorită problemelor arhitecturale care le-a ridicat ulterior şi datorită cutremurelor de pământ la care a rezistat până în zilele noastre. Din mozaicul splendid care ornamenta în interior această


minunată bazilică a rămas doar o parte din mozaicul absidal, în care este Preasfânta Fecioară Maria şi Pruncul Isus; mozaicul datează din sec. al IX-lea. Este important de ştiut că în timpul capitalei imperiale la Constantinopol, în această biserică aveau loc servicii liturgice cu totul deosebite, precedate de procesiuni cu sute de diaconi, sute de acoliţi, de luminători, cădelniţe. Aceştia mergeau mai întâi în procesiune spre Palatul Imperial, de unde împreună cu Împăratul, Împărăteasa şi Suita Împărătească, se îndreptau spre minunata biserică. Acolo, dintr-o altă direcţie, pe o altă poartă, venea Patriarhul împreună cu călugării săi.

Biserica Haghia Sofia are 19 porţi către în afară, tocmai pentru că diferitele categorii de persoane intrau pe diferite porţi. De asemenea, există un culoar lateral, prin care se poate urca la nivelul balconului perimetral, unde era şi locul de la care Împărăteasa asista la celebrarea liturgică, Împăratul având un tron undeva în partea de jos, în faţa Iconostasului, Patriarhul având de asemenea un tron la locul potrivit. Se spune că în vremea Sfântului Ioan Gură de Aur, în această biserică exista un amvon cu 21 de trepte, undeva în centrul bisericii, de unde Patriarhul putea să predice, având în faţa lui mulţimile în ascultare. De asemenea, pe partea dreaptă a intrării, la nivelul balconului lateral, se află poarta de marmură prin care se pare că intrau şi ieşeau participanţii la Conciliile Ecumenice care s-au ţinut acolo, la Constantinopol. La nivelul balconului, din partea dreaptă, există frumoase mozaicuri, în parte distruse, dar unele dintre ele rămase integral, cu fond aurit, reprezentând Mântuitorul, Preasfânta Fecioară Maria şi Ioan Botezătorul, Icoana de tip Deisis, dar şi alte câteva mozaicuri reprezentând personaje importante din diferite vremuri, împăraţi, împărătese, donatori pentru construirea sau restaurarea acestei frumoase biserici.

Trebuie ştiut că această construcţie cu totul specială creează un spaţiu interior foarte mare şi arhitectura bisericii Haghia Sofia a marcat puternic şi arhitectura islamică din zonă - practic, o mare parte dintre moscheile din Istambul sunt după acest model al bisericii Haghia Sofia.

- Vă rugăm să ne împărtăşiţi momente reprezentative din program, întâlniri importante care au avut loc, câteva dintre ideile expuse... Ce înseamnă să fii creştin într-o lume de religie majoritar islamică?


- Am avut bucuria de a asista la o celebrare liturgică efectuată de către Mitropolitul Kallistos Ware, Mitropolitul de Pergamon, la Mănăstirea Balukli. Ne-am bucurat, pentru că, în această Mănăstire de călugăriţe, la subsol, se află acel Izvor de apă vindecătoare, un Izvor al Tămăduirii, de unde provine şi celebra Icoană Izvorul Vieţii, aceea pe care o găsim reprezentată în numeroase imagini. Am avut ocazia să ne rugăm în Capela de la subsolul mănăstirii şi sigur, să ne spălăm cu această apă binecuvântată, rezultată ca urmare a miracolului Preasfintei Fecioare Maria. De asemenea, am făcut o vizită în cartierul Vlaherna, pe locul în care s-a aflat acea biserică dedicată Preasfintei Fecioare Maria cu vălul, urmare a viziunii avute de Sfântul Andrei, o Sărbătoare care se celebrează la 1 octombrie. Din nefericire, la locul respectiv nu mai există nimic din fosta Biserică Bizantină construită acolo, doar un izvor tămăduitor şi celebra Icoană a Preasfintei Fecioare Maria cu vălul, de la care apoi au urmat toate devoţiunile pe care şi noi, astăzi, le practicăm.

O altă vizită interesantă care trebuie menţionată, în ziua de 10 mai, la ora 14.30 am fost primiţi la Patriarhatul Ecumenic, în cartierul Fanar. Am avut întâlnirea de grup în sala de recepţie a Palatului Patriarhal cu Patriarhul Ecumenic şi câţiva dintre membrii Sinodului Patriarhal. După salutul cordial şi o scurtă alocuţiune, Sanctitatea Sa a oferit fiecărui membru participant la Sesiunea Orientale Lumen un set de cărţi despre Patriarhatul Ecumenic, un CD cu muzică liturgică şi o mică cruce aurită. După acest moment în grup, Sanctitatea Sa a invitat doar Episcopii la un moment de discuţii privat, în cabinetul propriu. La aceste discuţii au fost prezenţi Cardinalul Lubomyr Hussar, Preasfinţitul Hlib Lonchyna, Preasfinţitul Milan Sasik, Preasfinţitul John Michael Botean şi subsemnatul. De asemenea, au mai participat Mitropoliţii ortodocşi Kallistos, Ghennadios şi Emanuel. Sanctitatea Sa ne-a întrebat pe fiecare de unde provenim şi care este situaţia relaţiei cu Bisericile Ortodoxe din zonele corespunzătoare. Întâlnirea cordială şi tonul deschis, sincer, ne-a ajutat să înţelegem mult mai bine situaţia delicată în care se află Biserica creştină în aceste locuri ale leagănului creştinătăţii. De fapt, trebuie spus că, Sanctitatea Sa nu poate părăsi Sediul Patriarhal pentru celebrări publice fără a fi însoţit de o gardă de poliţie şi jandarmi, şi nu poate celebra public fără aprobarea autorităţilor de Stat. Este unicul care poate purta însemne creştine public pe teritoriul Turciei. În celebrările sale, o parte din omilie trebuie să fie şi în limba turcă.


Permiteţi-mi să redau câteva idei din discursul Sanctităţii Sale: "Dorim să promovăm în continuare dialogul, atât între noi, creştinii, cât şi cu celelalte religii. Patriarhatul Ecumenic este unul dintre pionierii dialogului cu musulmanii şi cu evreii. Dorim să contribuim mai mult la pacea în această zonă şi să eliminăm terorismul şi violenţa, care fac numeroase victime în cadrul diferitelor popoare. Nu este uşor acest lucru, nu este uşor nici între ortodocşi şi catolici şi uneori nu este uşor nici chiar între ortodocşi. Dar, cu toţii, trăim sub îndrumarea şi sub providenţa Dumnezeului nostru, ghidaţi de harul Spiritului Sfânt. În Istambul avem relaţii bune cu cei cca 25.000 de evrei şi avem un dialog permanent cu musulmanii. Desigur, între ei există şi fanatici şi naţionalişti, anul trecut au fost victime în cadrul comunităţii catolice şi protestante, dar nu putem să acuzăm întreaga naţiune turcă pentru actele unor persoane fanatice. Sperăm că noile alegeri prezidenţiale vor aduce o situaţie mai bună, vor aduce pace, ajutându-ne astfel să ne împlinim misiunea noastră de pace şi iubire. Dialogul este o prioritate pentru noi iar alături de acesta este şi preocuparea pentru protecţia mediului înconjurător. În aceste probleme avem şi sprijinul Vaticanului. Există şi un document comun pe care l-am semnat în anul 2002 la Veneţia, cu Papa Ioan Paul al II-lea. Cu actualul Pontif, Benedict al XVI-lea, în luna noiembrie a anului trecut, s-a semnat un document pentru a lucra împreună şi a colabora la salvarea planetei noastre. De asemenea, sperăm să avem şi alte întâlniri atât cu Pontiful Roman cât şi cu alţi lideri ai diferitelor religii, cu momente de rugăciune în linişte împreună şi cu gesturi simbolice pentru întreaga lume." Sanctitatea Sa Bartolomeu I a încheiat felicitând organizatorii acestei iniţiative, binecuvântând eforturile mutuale depuse pentru a putea reflecta împreună asupra situaţiei ecumenice actuale şi a se căuta căi de continuare a dialogului ecumenic.

- Vizita Preasfinţiei Voastre în Turcia nu s-a limitat la Sesiunea de Conferinţe "Orientale Lumen Euro-East II". Programul a cuprins şi un pelerinaj pe care l-aţi făcut împreună cu toţi participanţii la această întâlnire în străvechea provincie a Capadociei, loc binecuvântat unde în primele secole creştine au trăit mari sfinţi ai Bisericii.

- A doua parte a itinerarului nostru în Turcia l-a constituit vizitarea Capadociei, un platou vulcanic actualmente situat în zona central-sudică a teritoriului Turciei. Am zburat de la Istambul la Nevşehir - vechiul oraş Nyssa a Sfântului Grigorie - şi am petrecut două zile în acest teritoriu, cu adevărat un leagăn al monahismului creştin.


În zona Capadociei, cu milioane de ani în urmă, datorită erupţiei celor doi vulcani activi în acea vreme, Erciyes în Est şi Hasan în Vest, o suprafaţă de cca 20.000 kmp a fost acoperită cu lavă, ce ajungea uneori la peste 150 m grosime. După răcirea lavei, ploile şi vântul au săpat formaţiuni de rocă vulcanică de formă conică sau tronconică. Cu trecerea timpului, deasupra a rămas stratul cel mai rezistent, cu un conţinut mai mare de bazalt iar în profunzime tuful vulcanic de diferite durităţi. Tuful vulcanic fiind o piatră poroasă, uşor de sculptat, având şi avantajul de a absorbi umiditatea şi a ţine căldura, a putut constitui un bun mediu pentru locuinţele rupestre de mai târziu.

Cercetările arheologice au dovedit că zona Capadociei era locuită încă de acum aproximativ 10.000 de ani. De asemenea, cercetările au stabilit că primele grote datează aproximativ din 4.000 î.C., Capadocia fiind considerată unul dintre leagănele omenirii. Săpăturile au scos la iveală obiecte de ceramică, podoabe şi obiecte de cult din vechiul neolitic. S-au găsit de asemenea oseminte umane din epoca bronzului (3500-3000 î.C).

În anul 1200 î.C., în zonă se afla Regatul hitiţilor cu capitala la Hattusa. În această perioadă de timp liniştea regatului a fost tulburată de cotropitorii veniţi din zona estică. Aceştia, treptat, i-au alungat pe hitiţi. După dispariţia Regatului hitiţilor, pe aceste meleaguri ajung frigienii, renumiţi crescători de cai. Ulterior zona Capadociei trece sub dominaţia mezilor pentru o scurtă perioadă de timp. La mijlocul sec. al VI-lea î.C., Imperiul mezilor cade sub dominaţia persană. Administraţia persană are în zonă, în această perioadă (585-382), conform documentelor rămase, mai mult de 20 de satrapi (guvernatori), care trebuiau să plătească taxe anuale în aur, argint şi cai, echivalentul a 360 de talanţi de argint. Din această perioadă se pare că datează etimologia numelui Capadocia, care, în limba persană, Katpatuka, înseamnă "Ţinutul Cailor Frumoşi".

În anul 333 î.C., Alexandru cel Mare ocupă partea de Sud a Capadociei şi Ariaretes I devine primul rege al Capadociei. Romanii ajung în zonă în jurul anului 50 î.C.. Armatele romane conduse de Cezar înving în luptă Regatul Pontului, cucerind şi zona Capadociei în anul 47 î.C.. Regiunea devine o provincie romană în anul 17 î.C., cu capitala la Cezareea.


- Dacă istoria acestui ţinut ne prezintă o confluenţă de religii şi culturi, ce ne puteţi spune despre dezvoltarea creştinismului în zonă? Aţi vizitat şi biserici creştine ctitorite aici de-a lungul timpului?

- Creştinismul în zona Capadociei este puternic influenţat de prezenţa celor trei Sfinţi Părinţi Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz, în timpul cărora se dezvoltă şi o puternică mişcare monastică anahoretică (în afara oraşelor) şi cenobitică (de viaţă comunitară). Există numeroase locuri de rugăciune retrase şi un număr semnificativ de biserici rupestre, de chilii ale unor comunităţi monastice şi de locuinţe private rupestre.

Pentru a înţelege cum au apărut în zona Capadociei aceste locuinţe, trebuie să ne întoarcem iarăşi la istorie. După eliberarea creştinismului şi mutarea capitalei Imperiului Roman la Constantinopol, Capadocia ajunge sub influenţa Patriarhatului de Constantinopol. În perioada romană, în zonă au avut loc numeroase mişcări de populaţii şi atacuri dinspre est, teritoriul fiind apărat de legiunile romane. În timpul lui Septimius Severius, în pofida atacurilor sasanide, zona este înfloritoare. Odată cu extinderea creştinismului, Capadocia devine o zonă puternic creştină, dovadă rămâne prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru, care, se adresează "celor care trăiesc împrăştiaţi printre străini, în Pont, în Galatia, în Capadocia, în Asia şi în Bitinia..." (1Pt 1,1). Se pare că, urmare a persecuţiei romane, o parte a populaţiei creştine se refugiază din oraşe în zona grotelor din actualul sit Göreme ("nu ne puteţi vedea aici").

În sec. al IV-lea, peisajul auster, văile izolate, dar mai cu seamă influenţa doctrinei Sfinţilor Părinţi Capadocieni, au împins numeroase persoane să se retragă în aceste zone pentru a duce o viaţă de rugăciune. Astfel, la sfârşitul sec. al IV-lea, există mici comunităţi monastice care alcătuiesc adevărate complexe mănăstireşti cu capele de rugăciune, chilii, bucătării, săli de masă şi depozite de alimente.

În sec. VII d.C., odată cu sosirea arabilor, influenţa islamică începe să se facă simţită şi în zona Kayseri-Cezareea - oraşul care poartă numele lui Cezar. În acest timp, un număr mare de creştini au ales să locuiască în locuinţe rupestre, săpate în tuful vulcanic. Interesant de subliniat este faptul că aceştia nu s-au mulţumit doar să sape grote în tuful vulcanic, ci


păstrând încă vie memoria bisericilor din care au fost alungaţi, a programului iconografic care l-au avut în aceste biserici, ei vor săpa adevărate bijuterii de arhitectură şi iconografie creştină în noile lăcaşuri de cult rupestre.

Instaurarea iconoclasmului de către Leon al III-lea în 726 a adus interzicerea cultului icoanelor. De aceea, numeroase fresce au fost distruse şi multe biserici şi mănăstiri abandonate. Perioada iconoclastă a lăsat urme vizibile şi în bisericile rupestre, având o decoraţie interioară simplă, uşor de identificat. După anul 843 Împărăteasa Teodora permiţând cultul icoanelor, noi biserici rupestre sunt împodobite cu frumoase icoane în frescă.

Am vizitat sit-ul de la Göreme şi câteva biserici semnificative din această zonă, dintre care amintesc capela Sfântului Vasile, cu icoane din sec. al IX-lea cu Sf. Vasile cel Mare şi cu Preasfânta Fecioară Maria. De asemenea, am vizitat Biserica El Mali (Biserica Mărului), capela Sfânta Barbara, capela Sfântul Onufrie, biserica Întunecată, capela Sfânta Caterina, biserica Cearikli (Biserica Sandalelor), biserica Tokali (biserica Buclei) - acestea fiind doar câteva dintre micile bijuterii de arhitectură şi iconografie. În interiorul lor, călugării au săpat în tuful vulcanic colonade cu capitelii, cu arcade, cu mici cupole interioare, unele având chiar şi exonartex lateral, cu toate elementele structurale ale unei mici catedrale conform rânduielii bizantine, inclusiv locaşuri pentru baptisteriu, diaconicon, proscomidiar şi mici iconostase de piatră cu colonade şi sigur, altarele săpate în piatră. Toate icoanele sunt frescă, utilizând culori naturale sau pietre măcinate sau culori derivate din plante sau din sânge de animale. Unele dintre aceste capele reflectă şi perioada iconoclasmului, când au fost distruse multe dintre frumoasele reprezentări în frescă şi au fost înlocuite cu elemente decorative sobre, liniare sau doar simplu, cruciforme.

Aceste zone, în care putem spune că spiritul creştin este încă viu, chiar dacă sunt muzee, ne arată forţa creştinismului şi puternica tradiţie creştină, atât la nivelul arhitecturii bisericeşti cât şi la nivelul programului iconografic ce s-a dezvoltat începând din sec. al IV-lea şi mergând până în sec. al XIII-lea.


Mai târziu, în aceste locuri ajung turcii seleucizi, care preiau controlul Peninsulei Anatolice în 1071. Pentru creştinii din zonă începe o perioadă de toleranţă. Se permit practicile creştine şi există numeroase biserici, capele, ermitaje monastice, se pare că numărul acestora era de peste 400. Treptat, populaţia creştină se răreşte astfel încât locuinţele rupestre devin locuinţe ale unor persoane de alte religii. În timp, creştinii din zonă devin minoritari şi apoi, pe măsură ce Imperiul Otoman se extinde, dispar aproape complet.

- Cum se prezintă Capadocia în prezent? Care sunt particularităţile datorită cărora acest pitoresc ţinut reprezintă o atracţie permanentă pentru vizitatori din diferite ţări şi de diferite culturi?

- În prezent Capadocia este o zonă deosebit de interesantă din punct de vedere spiritual pentru noi creştinii, dar şi din punct de vedere turistic. În primul rând datorită formaţiunilor de tuf vulcanic de tip conic, care uneori seamănă cu nişte ciuperci. Sunt văi întregi de astfel de formaţiuni. În al doilea rând, zona prezintă interes datorită acestor situri monastice cu biserici frumos decorate, cu programe iconografice în frescă. Acestea reprezentau scene din viaţa Mântuitorului şi a Preasfintei Fecioare Maria. Frecvent apar icoane reprezentând Schimbarea la Faţă, Cina cea de Taină, Trădarea lui Iuda, Răstignirea, Coborârea la iad, Înălţarea la Ceruri, mai rar apar Naşterea Domnului şi Rusaliile. De asemenea, în cupolele acestor capele este reprezentat clasicul Pantocrator, în absidă Preasfânta Fecioară Maria cu Pruncul Isus, în proscomidiar Preasfânta Fecioară Maria iar pe peretele opus absidei, icoane cu Sfinţii Teodor şi Gheorghe.

Pe lângă aceste două elemente unice, există şi un al treilea element cu totul special constituit de "oraşele subterane". Acestea sunt considerate a fi a opta minune a lumii, pentru că într-adevăr sunt cu totul uimitoare.

Am vizitat situl oraşului subteran de la Kaymakli. Oraşele subterane erau locuri de refugiu pentru populaţiile care se aflau în zonă în timpul invaziilor arabe din sec. al VII-lea. Nefiind populaţii de luptători, locuitorii au preferat să se retragă, având pregătit în subteran un adevărat oraş - labirint cu diferite încăperi, cu sisteme de ventilaţie, cu depozite de alimente, cu locuri de rugăciune. Sunt numeroase asemenea "oraşe subterane" în zona Capadociei, dintre acestea, situl de la Kaymakli se pare


că avea o adâncime maximă de 85 de metri, dezvoltată pe 18-20 nivele, în aşa fel încât putea adăposti cca. 2000 de familii. În zonă se află până la 500 de astfel de oraşe subterane. Trebuie menţionat faptul că de multe ori aceste oraşe subterane permiteau printr-un sistem de tuneluri evacuarea într-o altă vale, paralelă cu cea în care se afla oraşul. Populaţia putea coborî în subteran şi putea ieşi într-un alt loc, astfel încât nu trebuia să rămână prea mult în subteran. Supravieţuirea în aceste "oraşe subterane" era posibilă de la 15 zile până la o lună.

Actualmente, "oraşele subterane" sunt muzee şi pot fi vizitate pe trasee fixe, pentru că, în marea majoritate, tunelurile sunt pline cu pământ rezultat din surparea altor nivele. Săpăturile pentru aceste oraşe s-au făcut probabil în jurul sec. al X-lea şi al XI-lea.

Noi am putut vizita tunelurile doar până la 34 m adâncime. Ele sunt însă mult mai adânci şi există un tunel vertical destinat ventilaţiei întregului sistem de tuneluri, care merge până la apa freatică, constituind astfel şi o sursă de apă pentru cei care locuiau aici. Intrarea în tunel şi în diferitele încăperi ale tunelului, după momentul pătrunderii în subteran, era blocată cu pietre de tipul pietrelor de moară, cu diametre de cca. 1,5-2 metri, care nu puteau fi rostogolite decât din interior, astfel încât inamicul să nu pătrundă. Fiecare încăpere avea o destinaţie proprie. Animalele domestice se aflau în primele încăperi, tocmai pentru că puteau fi aduse mult mai uşor aici şi pentru a nu le purta prin tunelurile foarte strâmte, în plus şi pentru a evita mirosul neplăcut în celelalte camere în care locuiau oameni. Am vizitat şi capela din oraşul subteran de la Kaymakli, sala de mese, precum şi depozitul de alimente şi am admirat practicitatea acestor oameni, adevăraţi ingineri, în modalitatea în care au dispus planul oraşelor subterane.

Vizita în zona Capadociei s-a încheiat cu oraşul Kaiseri - Cezareea, din apropierea muntelui Erciyes, fostul vulcan activ, care în prezent are altitudinea de 3916 metri, având fruntea încărunţită de zăpadă. Este un oraş mare al Turciei, cu o puternică industrie, dar trebuie remarcat faptul că în acest loc nu mai există biserici creştine active, se văd doar ruinele unor biserici creştine sau biserici creştine transformate în moschei, aşa cum am văzut biserica dedicată Preasfintei Fecioare Maria, o biserică datată din sec. al XI-lea.


- În încheiere, vă rugăm să ne împărtăşiţi câteva impresii generale rezultate în urma întâlnirii cu acest centru de spiritualitate creştină, izvor al numeroaselor tradiţii ale Bisericii noastre bizantine, Cetatea Capadociei, sălaş al celor mai importanţi părinţi ai secolului al IV-lea creştin?

- În cadrul acestui tur al Capadociei, ne-am simţit cu adevărat pătrunşi de spiritul creştin al acestor meleaguri, dar în acelaşi timp, putem spune că am rămas întristaţi de faptul că nu mai există astăzi comunităţi creştine practicante, puternice. Totodată, despre Sfinţii Părinţi Capadocieni (Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz), practic nu am văzut urme palpabile în zona vizitată şi considerată de noi ca un leagăn al creştinismului şi al monahismului oriental.

Mulţumim lui Dumnezeu pentru acest mare har pe care l-am avut de a putea vizita atât Constantinopolul, centru al lumii creştine care a iradiat, din sec. IV, creştinismul în întreaga lume, cât şi zona binecuvântată a Capadociei, loc care rămâne un punct de referinţă al tradiţiei noastre bizantine.

Am fost impresionaţi de urmele creştine pe care am avut ocazia să le vizităm, urme care atestă o perioadă de stabilitate a creştinismului, o perioadă în care credinţa creştină avea deja definită o arhitectură bisericească şi un program iconografic care a reuşit să fie transportat din zonele urbane spre zonele rupestre. Creştinii se arată astfel nu numai simpli credincioşi, dar şi oameni de cultură, oameni purtători ai unui mesaj artistic şi care cu siguranţă a influenţat mult atât întreaga Peninsulă Anatolică cât şi Marea Europă.

Rugăm pe Bunul Dumnezeu ca, toate aceste semne pe care le-am văzut în aceste locuri în care creştinismul, practic, actualmente este dispărut, să constituie pentru noi o încurajare de a valorifica arta şi arhitectura creştină, prin construcţiile pe care le promovăm, prin programele iconografice ale bisericilor pe care astăzi le construim.

Nu ne rămâne decât să-I mulţumim Bunului Dumnezeu, să invocăm mijlocirea Preasfintei Fecioare Maria, a Sfinţilor Părinţi Patriarhi ai


Constantinopolului, a Sfinţilor Părinţi Capadocieni şi a tuturor Sfinţilor, pentru Biserica noastră şi pentru creştinismul din întreaga lume.

Domnul să fie lăudat în toate!


© Catholica.ro

www.lumea.catholica.ro

Documents

Lumea Catholica, mai 2007