Lumea Catholica, octombrie 2008

2 Lumea Catholica, octombrie 2008

Sumar: Părinţii Sfintei Tereza de Lisieux: însoţitorii noştri pe calea vieţii ... 3

Maureen O'Riordan

Despre Speranţă, cu Sf. Tereza de Lisieux ......................................... 11

Ecaterina Hanganu

Ziua în care Biserica a schimbat timpul............................................. 15

Matthew E. Bunson

"Fecioara Victoriei, roagă-te pentru noi!" ......................................... 21

pr. William P. Saunders

Debut: un proiect formativ al Acţiunii Catolice din România .......... 25

Radu Capan

Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar ........... 30

Radu Capan

Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig................................. 37

Raimondo-Mario Rupp

Lumea Catholica, octombrie 2008 3

Părinţii Sfintei Tereza de Lisieux: însoţitorii noştri pe calea vieţii Autor: Maureen O'Riordan Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: ThereseOfLisieux.org

Motto: "Dumnezeu mi-a dăruit părinţi mai demni să trăiască

în cer decât pe pământ. Am avut fericirea să am părinţi fără egal."

Tereza de Lisieux

Era 13 iulie 1858: la miezul nopţii, în biserica Notre-Dame din Alencon, din nordul Franţei, se celebra o căsătorie despre care cei doi viitori soţi, înainte de a se întâlni, erau siguri că n-ar fi trebuit să aibă loc. Dar drumurile fiecărei vieţi, cu gândurile, planurile, cu trecerile, bucuriile şi suferinţele, cu obstacolele care par să ne îndepărteze de calea aleasă tocmai pentru a o urma mai bine, cu întâlnirile care ne creează şi despărţirile care ne duc la El, sunt în mâna Lui Dumnezeu. Astfel, Louis Martin era în acea noapte la altar alături de Zelie Guerin. Erau tineri, frumoşi, sobri şi tandri. şi era lumină.

El avea 35 de ani, era de profesie bijutier-ceasornicar, iar Zelie, de 27 de ani, învăţase să lucreze dantela în celebrul point d'Alencon. Puţin a lipsit ca această căsătorie să nu aibă loc: Louis intenţiona să devină călugăr şi intrase la Abaţia Sf. Bernard cel Mare din Elveţia, iar Zelie ceruse să fie primită la Surorile Carităţii ale Sf. Vincent de Paul din Alencon. Superiorul a refuzat însă admiterea lui Louis, fiindcă nu ştia limba latină, iar superioara a respins-o pe Zelie din cauza stării de sănătate (probleme respiratorii, dureri frecvente de cap), afirmând că nu are vocaţie pentru


viaţa religioasă. În acea clipă, Zelie L-a rugat pe Dumnezeu să-i dăruie copii şi a jurat că aceştia vor intra în viaţa religioasă care fusese închisă pentru ea.

Se văzuseră pentru prima dată doar cu trei luni înainte, pe podul Sf. Leonard. Zelie auzise atunci o voce interioară care-i şoptise: "Acesta e cel pe care l-am pregătit pentru tine". Mama lui Louis, care o remarcase pe Zelie la atelierul de dantelărie ale cărui cursuri le frecventau amândouă, le-a făcut probabil cunoştinţă. S-au recunoscut ca suflete-pereche în lumina Lui Dumnezeu şi trei luni mai târziu s-au căsătorit. Timp de zece luni şi-au dus viaţa ca frate şi sora, iar comuniunea căsătoriei a început la sfatul confesorului. Au avut nouă copii, din care au supravieţuit cinci: Marie, care a devenit Sora Marie a Sfintei Inimi în mănăstirea carmelitană din Lisieux; Pauline, mai târziu Maica Agnes în aceeaşi mănăstire; Leonie, care a devenit sora Francoise-Therese la mănăstirea Vizitandinelor din Caen; Celine, care a devenit Sora Genevieve a Sfintei Feţe la carmelitanele din Lisieux şi Tereza, cea mai mică.

Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873, a fost admisă în 1888 la surorile carmelitane, sub numele de Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, a intrat în viaţa veşnică în 1897 - la numai 24 ani; a fost beatificată la 19 aprilie 1923 de Papa Pius al XI-lea şi canonizată la 17 mai 1925 de Papa Pius al XI-lea, devenind "cea mai iubită sfântă după Sfânta Fecioară". La 19 octombrie 1997, prin Scrisoarea apostolică Divini Amoris Scientia ("Ştiinţa Iubirii Divine"), Papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o Doctor al Bisericii (una dintre cei 33 de Doctori ai Bisericii, a treia femeie care poartă acest titlu - şi cea mai tânără dintre ele, alături de Sf. Tereza de Avila şi Ecaterina de Siena; este singura căreia i s-a acordat acest titlu în timpul pontificatului Papei Ioan-Paul al II-lea).

Acum, după 150 de ani, Louis şi Zelie merg în urma fiicei lor pe calea sanctificării. În cursul acestei veri, Cardinalul Saraiva Martins, fost prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a prezidat celebrările de la Alencon şi Lisieux (locul unde se mutase tatăl cu fiicele după moartea mamei) cu ocazia aniversării a 150 de ani de la căsătorie. La 12 iulie 2008 a anunţat că Louis şi Zelie vor fi beatificati la 19 octombrie, ziua în care fiica lor a fost declarată Doctor al Bisericii. În mintea noastră, Tereza e acea tânără şi frumoasă carmelitană, în veşmânt brun şi mantie albă,


purtând în mâini crucifixul încărcat de trandafiri. Dar Tereza nu a "căzut" pur şi simplu din cer, ci, la fel ca noi toţi şi ca toţi sfinţii, vine dintr-o familie reală. Şi chiar dacă familia sa era plină de devoţiune, nu înseamnă că a fost ocolită de greutăţile, provocările, necazurile şi lupta pentru viaţă în care se zbate orice familie. Louis şi Zelie sunt al doilea cuplu soţ-soţie din istorie care au fost beatificati. De ce? De ce Dumnezeu a inspirat Biserica să-i declare model pentru familiile de azi? Ce putem învăţa de la ei? Şi cum ne poate însoţi modelul lor în pelerinajul vieţii?

Pe deplin angajaţi în viaţa de zi cu zi, dar privind mereu la Cer

Zelie şi Louis munceau din greu. Ea lucra dantela cunoscută ca "point d'Alencon", o dantelă pe cât de frumoasă, pe atât de migăloasă, executată cu acul, care îşi are originea în secolul al XVI-lea şi a fost promovată de Jean-Baptiste Corbet în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, ca replică la dantelele veneţiene. Tocmai pentru extraordinara sa frumuseţe, dantela de Alencon se numeşte "Regina dantelei". Atelierul lui Zelie s-a bucurat de un succes atât de mare, încât Louis a vândut propriul atelier de ceasuri ca să poată să se ocupe de afacerea înfloritoare. Numai că întotdeauna succesul îşi cere preţul. Zelie scria: "Sărmana mea Marie n-are nici un cuvânt de laudă pentru dantela de Alencon. Repetă într-una că ar prefera să trăiască într-un pod decât să-şi ducă viaţa ca mine. Sunt de acord că are dreptate. Dac-aş fi liberă şi singură şi dac-ar trebui să trec prin tot ce-am suferit în ultimii 24 de ani, aş prefera să mor de foame. Mă cutremur numai când mă gândesc! Deseori îmi spun că, dacă am îndurat jumătate din toate prin câte am trecut numai ca să câştig cerul, atunci cu siguranţă aş fi o sfântă demnă de canonizare! Mă mai gândesc şi la fratele meu (farmacist) şi dacă trece şi el prin suferinţele mele, îl compătimesc din toată inima, fiindcă le-am învăţat pe toate la şcoala loviturilor grele pe care le-am primit".

Soţii Martin au avut nouă copii, dintre care cinci au supravieţuit. Au fost angajaţi pe deplin în viaţa de zi cu zi, în afaceri, în viaţa socială şi eclezială. Dar în acelaşi timp, privirea lor era orientată constant spre Cer. Louis repeta adesea: "Oh! Patria mea! Patria mea! Cât e de frumoasă Patria mea!" Iar Zelie: "Oh! Patria! Patria! Cerul...!". Se întorceau spre cer chiar şi în cursul conflictelor obişnuite. Când un vecin i-a dat în judecată pentru limitele unui teren iar judecătorul a afirmat că soţii Martin nu au nici o


vină, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: "Trebuie să acceptăm disputele cu calm, fiindcă în această lume trebuie să suferim. Dacă ne-ar ajuta să evităm măcar puţin din Purgatoriu, atunci l-am binecuvânta pe M. M. pe lumea cealaltă fiindcă ne-a făcut să îndurăm ceva din el aici, în viaţa aceasta. Numai că prefer, într-adevăr, să fie el cel care ne face atâta necaz, decât să ne reproşăm c[ noi i-am făcut lui măcar un sfert din necazul pricinuit de el".

Copleşiţi de responsabilităţi şi totuşi stăruitori în rugăciune

Deşi nici Zelie, nici Louis nu aveau timp, fiecare era constant în rugăciune, în viaţa contemplativă, în viaţa de rugăciune în familie, în viaţa liturgică a Bisericii şi împreună, în familia lor. Soţul şi soţia urmăreau un program strict. Mergeau în fiecare dimineaţă la Sfânta Liturghie de la ora 5.30, fiindcă - spuneau ei - e singura la care pot participa cei săraci şi cei care lucrează. Când vecinii îi auzeau închizând uşa să meargă la Biserică, spuneau: "Oh, sfinţii ăştia de Martin merg iar la biserică; hai să ne întoarcem pe partea cealaltă şi să mai dormim puţin". În fiecare dimineaţă şi seara se rugau cu toată familia. Respectau duminicile şi sărbătorile rânduite de Biserică. Louis conducea adoraţia de noapte a Euharistiei. Zelie, ultima care mergea la culcare, rămânea până la miezul nopţii. Erau o mulţime de lucruri care trebuiau făcute, dar Îl slujeau cu generozitate pe Dumnezeu şi aproapele.

Iubindu-se unul pe altul şi pe copii, dar iubind mai presus de toate viaţa spirituală

Louis şi Zelie erau uniţi printr-o profundă şi delicată iubire. În 1863, plecat pentru afaceri, Louis îi scria lui Zelie: "Scumpa mea, nu pot să mă întorc la Alencon până luni; mi se pare tare mult până atunci, fiindcă vreau aşa de mult să fiu cu tine... Vă îmbrăţişez pe toţi, cu toată inima, aşteptând bucuria întâlnirii cu voi din nou. Soţul tău şi adevăratul tău prieten, care te iubeşte pentru totdeauna". În august 1873, când Zelie s-a dus la Lisieux cu fetiţele să-şi vadă rudele, îi scria: "Sunt cu tine toată ziua în spirit, dragă


Louis. Te iubesc cu toată inima şi simt cum iubirea mea creşte când sunt fără tine. Nu pot trăi fără tine".

Ei îşi iubeau la fel de profund copiii. Cu câteva săptămâni înainte de naşterea Terezei, Zelie îi scria cumnatei sale: "Îmi iubesc la nebunie copiii; m-am născut numai ca să-i am pe ei... Dar curând or să se termine toate... Sunt la vârsta când ar trebui să fiu bunică!". Iar la 4 martie 1877, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: "Când avem copii, ni se schimbă oarecum ideile. Din acel moment trăim numai pentru ei. Ei ne fac bucuria şi nu mai putem s-o găsim în altă parte, decât numai în ei. Nimic nu mai are importanţă pentru noi; lumea nu mai e o povară pentru noi. În ce mă priveşte, copiii sunt marea mea compensaţie, aşa că mi-aş dori să am mulţi, ca să-i pot duce în Cer". Scrisorile lui Zelie sunt pline de relatări ale timpului drag petrecut acasă, cu castane, prăjituri, mere în aluat; vizite la rude; şi bucuria fetiţelor pentru darurile de Anul Nou.

În această viaţă caldă de familie, părinţii şi-au format cu grijă fetiţele, chiar din copilărie, pentru viaţa spirituală. Au studiat fiecare copil ca pe o personalitate, i-au trezit încrederea în sine şi l-au încurajat să-i dea "mână liberă" lui Dumnezeu în fiecare clipă. Când s-au hotărât să-i permită lui Marie să meargă la mănăstirea Vizitandinelor, unde fusese educată, Zelie scria: " Am motive certe pentru care doresc ca Marie să ajungă acolo. E adevărat că e costisitor, dar banii nu înseamnă nimic când e vorba de sfinţirea unui suflet; anul trecut Marie s-a întors de acolo complet schimbată". Louis avea, la fel, un respect profund pentru viaţa spirituală a fiicelor lui şi o susţinea pe fiecare în parte pentru împlinirea vocaţiei (a mers, de exemplu, la Sfântul Părinte în audienţă cu micuţa Tereza, care vroia să intre la carmelitane şi nu fusese încă admisă din cauza vârstei).

Iubindu-şi întreaga familie

Devotaţi unul altuia şi copiilor lor, Louis şi Zelie îşi susţineau cu aceeaşi iubire întreaga familie. Ani de zile au împărţit locuinţa cu părinţii lui Louis. Iar când tatăl lui Zelie nu a reuşit să găsească o menajeră, ea l-a primit plină de bucurie în casa ei şi i-a scris fratelui său: "N-ai să găseşti nici într-o sută de ani pe cineva aşa de bun cum e soţul meu faţă de socrul lui". Iar când tatăl ei a murit, Zelie îi scria cumnatei: "Dac-ai şti, scumpa mea soră, cât de mult l-am iubit pe tata! El a fost mereu cu mine; nu l-am


părăsit niciodată; iar el mi-a dat tot ajutorul pe care l-a putut da". Cei doi soţi au fost la fel de apropiaţi şi de sora lui Zelie, Marie-Louise, călugăriţă la Vizitandinele din Caen, şi au trimis trei dintre fiicele lor mai mari la şcoală acolo. Cei doi soţi îi scriau şi-l vizitau deseori pe fratele lui Zelie, Isidore Guerin, şi pe soţia acestuia, Celine, care locuiau la Lisieux. După moartea lui Zelie, Louis s-a mutat la Lisieux cu cele cinci fiice, ca să le ofere copiilor oportunitatea influenţei mătuşii, unchiului şi verişorilor.

În faţa necazurilor, încrezându-se în Dumnezeu

Prin multele dureri şi încercări prin care le-a fost dat să treacă, Louis şi Zelie au continuat să creadă în iubirea pe care Dumnezeu o poartă personal fiecăruia dintre ei şi copiilor lor, în parte. În şase ani au pierdut 4 copii, trei nou-născuţi şi o fetiţă, Marie-Helene, la vârsta de cinci ani. Şi totuşi, Zelie avea puterea să-i scrie cumnatei sale, consolând-o la moartea copilului acesteia: "Scumpul tău copilaş e cu Dumnezeu acum; se uită în jos la tine şi te iubeşte şi într-o zi va fi din nou al tău. Aceasta e marea mângâiere de care am avut şi eu parte şi pe care încă o mai simt. Când am închis ochişorii copilului meu şi l-am înmormântat, am simţit o mare sfâşiere, dar m-am resemnat. Nu regret durerile şi sfâşierea pe care le-am îndurat. Mulţi mi-au spus: 'ar fi fost mai bine pentru tine să nu-i ai deloc'. Dar n-am putut suporta o astfel de vorbărie. Nu cred că părerea de rău şi necazurile pe care le-am îndurat ar putea fi comparate cu fericirea eternă a copiilor mei cu Dumnezeu. În afară de asta, ei nu sunt pentru totdeauna pierduţi; viaţa-i scurtă şi e plină de cruci, dar îi vom regăsi iarăşi în Cer".

Iubindu-L pe Cristos în cei săraci, făcând dreptate şi caritate

Deşi aveau de întreţinut o familie numeroasă, Zelie şi Louis dăruiau cu generozitate energie şi bani celor săraci şi Bisericii, militau pentru dreptate şi caritate în societate. Louis era membru a Conferinţei Sf. Vincent de Paul şi se interesa el însuşi de săracii din jur. Când ieşea din casă, avea întotdeauna mărunţiş la el pentru săraci. Dacă întâlnea pe cineva care băuse, îl ajuta să ajungă acasă. La gară, întâlnind odată un epileptic care nu avea bani de călătorie, i-a dat cât se putea, a cerut de la ceilalţi până a completat suma şi l-a aşezat în tren pe locul lui. Altă dată, când Louis şi Zelie au găsit un vagabond pe marginea drumului, l-au adus acasă la ei, i-au dat mâncare bună, haine, încălţăminte şi pe urmă Louis a


avut mult de luptat până să facă să fie acceptat în casa Micilor Surori ale Săracilor.

Zelie avea grijă de personalul casnic angajat, îngrijindu-le ea însăşi când se îmbolnăveau. Timp de trei săptămâni, zi şi noapte, a avut grijă de o slujitoare, Louise Marais. La fel de bine se purta cu cele cincisprezece dantelărese pe care le avea în subordine, vizitându-le duminica după vespere, ca să fie sigură că nu duc lipsă de nimic. Când a văzut că două femei, care se pretindeau călugăriţe, abuzau de o biată fată pe care o luaseră în grijă, le-a dus în justiţie. Sora Terezei, Celine, mărturiseşte că vedea deseori săracii venind în casa lor ca să primească mâncare şi haine de la Zelie, şi că mama lor plângea când îi auzea spunându-şi durerile. Ambii aveau mare respect pentru săraci, fiindcă în ei Isus însuşi suferă şi astăzi sărăcia. Într-una din zile, după ce Louis a adus un sărac acasă de la biserică şi i-a dat să mănânce, le-a spus lui Celine şi Terezei să îngenucheze în faţa lui ca să primească binecuvântarea acelui sărman.

Să ne supunem cu totul Lui Dumnezeu

După ce au dus o viaţă eroică, Louis şi Zelie au avut de îndurat boli lungi şi necruţătoare, iar în cazul lui Zelie, moartea prematură. Ea a murit de cancer la sân la vârsta de 46 ani, pe când Tereza, fiica cea mai mică, nu avea decât 4 ani. La aflarea diagnosticului a avut puterea să scrie: "Aşadar, să lăsăm totul în mâna Domnului. El ştie mai bine decât noi ce anume e bine pentru noi. El răneşte şi tot El vindecă. Am să merg la Lourdes cu primul pelerinaj şi sper că Sfânta Fecioară mă va vindeca dacă acest lucru e necesar". Când a văzut că nu s-a vindecat la Lourdes, şi-a păstrat mai departe credinţa. Despre întoarcerea sa la Louis, care o aştepta cu noutăţi privind vindecarea, Zelie scria: "A fost nu puţin surprins când m-a văzut întorcându-mă voioasă, ca şi cum aş fi obţinut miracolul sperat. Asta l-a întărit, i-a dat din nou curaj şi toată casa s-a umplut de voie-bună".

Cu puţin timp înainte de moarte, Zelie scria cerând rugăciuni "dacă nu pentru vindecare, atunci pentru resemnare perfectă în faţa voinţei Lui Dumnezeu". Miracolul pe care-l aştepta să se întâmple nu s-a petrecut. A doua zi, cu 12 zile înainte de moarte, a terminat ultima scrisoare către fratele său cu aceste cuvinte: "E clar, Sfânta Fecioară nu doreşte să mă vindece... Ce să faci? Dacă Sfânta Fecioară nu m-a vindecat, înseamnă că


mi-a venit vremea şi Dumnezeu vrea să mă odihnesc în altă parte decât pe pământ".

Mai târziu, Louis a dezvoltat o demenţă şi a fost internat în azilul de boli mintale Bon Sauveur din Caen, timp de trei ani. "Sfântul Patriarh" era înmatriculat cu nr. 14449. A acceptat şi această încercare cu generozitate şi a adus mulţi alţi bolnavi înapoi spre Dumnezeu. La 27 februarie 1889, Celine scria: "Sora îi spune că-i face un mare serviciu aducând sufletele căzute ale altor pacienţi înapoi la Dumnezeu. 'Eşti un apostol', îi spune ea. 'E adevărat' răspunde dragul de tată, 'dar aş prefera să fiu apostol în altă parte decât aici; totuşi, dacă asta e voinţa lui Dumnezeu!... Cred că e numai ca să-mi zdrobească mândria'". Sora Costard, care avea grijă de Louis, scria: "E cu adevărat admirabil; nu numai că nu se plânge, dar găseşte că tot ce-i dăm e perfect". Când familia şi prietenii lui au făcut o novenă ca el să fie suficient de bine să se poată întoarce la Lisieux, a răspuns: "Nu, nu trebuie să cereţi asta, ci numai să se facă voia Lui Dumnezeu". În 1892 se simţea îndeajuns de bine ca să se întoarcă la Lisieux, unde Celine şi familia Guerin urmau să aibă grijă de el. El le-a răspuns: "O să vă răsplătesc în ceruri pentru tot!" La vestea morţii sale, pr. Almire Pichon, SJ, un bun prieten al familiei Martin şi care la vremea aceea se afla în Canada, a scris fiicelor lui Louis: "Isus îl ia de la voi numai ca să-l beatifice" - cuvinte profetice, care s-au împlinit în luna aceasta.

Dumnezeu a chemat Biserica să-i beatifice pe cei doi soţi, nu pentru gloria lor, ci ca să ne stimuleze, în împrejurările specifice societăţii de astăzi, să le imităm iubirea, fidelitatea în iubire, slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, iubirea faţă de cei săraci, implicarea în rugăciune şi în viaţa comunităţii, şi mai ales abandonarea completă în faţa voinţei Lui Dumnezeu. Fie nu numai să-i admirăm, ci să şi primim harul - precum era în ei, aşa să fie şi în noi - iar iubirea faţa de Isus să devină mai puternică decât orice altă dorinţă, decât orice altă iubire.


Despre Speranţă, cu Sf. Tereza de Lisieux Autor: Ecaterina Hanganu

"Nu te mai târî la picioarele Lui! Urmează-ţi inima şi aruncă-te în braţele Lui, fiindcă acolo îţi este locul." Sf. Tereza de Lisieux.

Se spune că un alpinist şi-a regizat neîndemânatic căderea în coardă liberă şi a căzut, a tot căzut, până când s-a terminat coarda. Din fericire, supravieţuia, nu era rănit, se putea mişca - dar cât vedeai cu ochii nu avea nici un punct de sprijin. Gerul făcuse stânca lucioasă ca oglinda şi viscolul continua să sufle cu putere. Istovit, orbit de acele de gheaţă, omul şi-a ridicat ochii spre cer, implorând ajutorul. Ca prin minune, viscolul s-a oprit, cerul s-a luminat - doar ceaţa, acoperind în vale totul, aluneca în valuri groase, auriu-roşietice. Era în asfinţit. Pe măsură ce stelele începeau să strălucească una câte una, gerul se făcea năprasnic. Şi omul auzi din înalt: "Crezi tu în Mine? Atunci taie coarda!" Salvamontiştii, alertaţi de sunetul continuu al alarmei de salvare, l-au căutat toată noaptea. L-au găsit în zori. Încă mai trăia, ca să-şi spună povestea. Când l-au aşezat pe transportor, murise. Îngheţat, la numai 1 metru de pământul moale.

Viaţa înseamnă speranţă şi încredere. De altfel, în limba latină, verbul "a spera" (spero,-are,-avi,-atum) are aceeaşi origine cu "spiro,-are,-avi,-atum" = a respira, a fi viu. Dar speranţa care ne ţine în viaţă, care este condiţia sine qua non a EXISTENŢEI, înseamnă încredere absolută şi abandon de sine în Mâinile Domnului atât în noaptea disperării cât şi în "iubirea blândă şi voioasă a sufletului chemat (p. 293 - Manuscrisul C). Iar această continuă pendulare între negură şi lumină este caracteristică


oricărui suflet în căutarea lui Dumnezeu: "am observat - scrie Sf. Tereza - că toate sufletele au parte cam de aceleaşi lupte, dar, pe de altă parte, sunt atât de diferite încât nu-mi mai este greu să înţeleg ce spunea părintele Pichon: "mai multe deosebiri există între suflete chiar decât între chipuri" (p. 284 - Manuscrisul C).

Această "frumoasă zidire ridicată cu lacrimi" despre care vorbea Sf. Tereza (p.285 - Manuscrisul C) este evolutia spirituală care continuă până la contopirea cu Dumnezeu, "o picătură care se contopeşte cu oceanul", aşa cum se descrie Sf. Tereza pe ea însăşi. Şi ea, căreia Isus i-a dăruit "harul de a pătrunde adâncimile tainice ale iubirii", a avut în toată viaţa sa drept călăuză spre Isus iubirea - şi chemarea Lui, altfel spus credinţa, "această comoară preţioasă, izvor al singurelor bucurii curate şi adevărate" (p. 251 - Manuscrisul C). Şi totuşi, chiar ea, cea plină de iubire, de încredere şi speranţă, cea care ştia că este copilul mult iubit al Tatălui şi mireasa lui Isus, se destăinuie îndată după prima hemoptizie (care a bucurat-o în loc să-i creeze spaima firească): "Isus a îngăduit ca sufletul meu să fie cotropit de întunericul cel mai adânc, iar dulcele dor al Cerului să fie doar prilej de luptă şi frământare. [...] Doar călătorind prin noaptea tunelului ai putea înţelege ce este întunericul".

Şi mai departe: "Când, pentru a-mi odihni inima ostenită în lupta cu întunericul, chem amintirea tărâmului luminos către care năzuiesc, zbuciumul mi se înteţeşte, parcă aud cum tenebrele, luând vocea păcătoşilor, îmi spun luându-mă în râs: 'visezi lumina, visezi o patrie îmbălsămată de cele mai suave miresme, visezi că vei avea în veşnicie parte de tărâmul Creatorului tuturor acestor minuni, crezi că într-o zi vei ieşi din negura care te împresoară - ei bine, mergi înainte, bucură-te de moartea care îţi va aduce nu ce speri, ci altă noapte, mai adâncă, noaptea neantului'" (p.253 - Manuscrisul C).

Am fi tentaţi să credem că e teama de moarte care vorbeşte aici. Dar, înainte de a împlini vârsta de 4 ani, Tereza-copil, în accesele sale de iubire pentru mama şi tata, nu le dorea altceva, strângându-i tare în braţe, decât... să moară, ca să se poată bucura de fericirea nesfârşită a Cerului. Să se fi schimbat ceva când s-a văzut ea însăşi în pragul morţii ? Nu, fiindcă afirma, în Vinerea sfântă, când a prezentat prima hemoptizie (în cursul nopţii, după rugăciunea la Mormânt): "speranţa drumului la Cer mă


îmbată de bucurie". "Aveam pe atunci o credinţă atât de vie, de clară, încât nu mă bucura altceva decât gândul la Cer".

Să fie oare atunci teama de lungul drum chinuitor spre moarte ("nu moartea ne înspăimântă, ci felul de-a muri")? Nici aceasta nu e explicaţia, fiindcă dintotdeauna şi-a dorit să moară martiră cu trupul şi sufletul, pentru Isus, iar personajul pe care-l întruchipa într-una din fotografii era Ioana d'Arc. Şi chiar dacă ar fi avut de parcurs o viaţă îndelungată, nu şi-ar fi dorit altceva decât să moară "zdrobită de iubire". Adoraţia pentru martirii creştinismului se vădeşte de altfel în temeritatea de care dă dovadă în cursul vizitei la Colosseum sau în catacombe, unde ajunge la mormântul Sfintei Cecilia: "totul la ea mă încântă, mai ales abandonarea de sine, încrederea nelimitată care au făcut-o să invirgineze sufletele care nu doriseră niciodată alte bucurii decât cele ale prezentului..." Abandonare de sine şi încredere nelimitată - iată care aveau să fie şi treptele speranţei Sfintei Tereza. De aici îşi trage forţa sufletul ei în noaptea încercării; aici e argumentul care face credibilă bucuria cu care întâmpină moartea şi-şi depăşeşte întunericul: faptul că Isus a îngăduit aceasta.

Explicaţia este că întunericul prin care trece nu este al său, ci e proba la care a supus-o Mirele şi ea a suportat-o, fiindcă a simţit tot timpul binecuvântările Lui: "Dacă Bunul Dumnezeu nu i-ar fi dăruit din abundenţă razele binefăcătoare, mica lui floare niciodată n-ar fi putut să se aclimatizeze pe pământ, era încă prea slabă pentru a suporta ploile şi furtunile; avea nevoie de căldură, o dulce rouă, adieri de primăvară - niciodată nu i-au lipsit aceste binecuvântări, Isus a făcut-o să le descopere chiar sub ninsoarea încercărilor!" (p. 40 - Manuscrisul A). Iar încercările nu i-au lipsit: moartea mamei, celelalte despărţiri, atât de dureroase, apoi refuzul de a fi primită în Carmel ("o copilă doreşte să intre la 15 ani în Carmel", lucru nemaiauzit până atunci, ca de altfel şi gestul temerar de a-i vorbi însuşi Sfântului Părinte Papa, în ciuda tuturor interdicţiilor), apoi, în fine, voalul dar şi austeritatea Carmelului cu despărţirea de "Regele" său, propriul tată, în favoarea Mirelui său dintotdeauna - Isus; moartea tatălui, dificultăţile vieţii de zi cu zi în Carmel.

Dar tocmai de aici îşi trage Sf. Tereza forţa: "când nu aştepţi decât suferinţa adâncă şi deplină, cea mai neînsemnată bucurie devine o


surpriză neaşteptată... şi apoi suferinţa ajunge o bucurie neasemuită dacă o cauţi ca pe comoara cea mai de preţ" (p. 260 - Manuscrisul C), iar în altă parte (p. 207 - Manuscrisul A): "ştiu să găsesc mereu mijlocul de a fi fericită şi de a-mi valorifica mizeria... fără îndoială aceasta îi e pe plac lui Isus, fiindcă El pare că mă încurajează pe acest drum"... Sau, comentând felul în care Dumnezeu pune credinţa la încercare pentru cei din intimitate (la nunta din Cana Galileii, la învierea lui Lazăr) Sf. Tereza spune: "Astfel a înfăptuit Isus şi cu mica sa Tereza: după ce a pus-o mult timp la încercare, i-a îndeplinit toate dorinţele inimii..." (p. 174 - Manuscrisul A).

Ca să treacă prin noaptea disperării, Tereza avea speranţa, iubirea şi credinţa: chiar dacă a fost "lipsită de bucuria credinţei", ea ştia că preţioase înaintea Mirelui său erau faptele credinţei - ca să poată străbate întunericul. Un comentator al vieţii sfintei se întreba oare ce a făcut-o să reziste fără să cadă în cea mai adâncă şi irevocabilă disperare în cursul atâtor încercări. Ea se dăruise însă atât de complet Lui Dumnezeu, cu atâta simplitate, ca un copil, cu atâta iubire, cu atâta statornicie, încât cel care lupta în ea nu era ea însăşi, ci Dumnezeu; cel care o susţinea nu era caracterul său, ci Spiritul Sfânt; cel care iubea în ea şi prin ea era Mirele ei, Isus.

Speranţa nu poate fi despărţită nici de iubire şi nici de credinţă. Fără speranţă, credinţă şi iubire, Evanghelia lunecă în moralism: Isus devine un educator moral, ascultarea - conformism, fidelitatea - puritate legală, credinţa - ideologie, a predica Evanghelia înseamnă propagandă, spiritualitatea înseamnă încredere în propriile forţe şi omul se face pe sine Dumnezeu, iar religia, un instrument politic. Genul uman a mai trecut prin aceasta de nenumărate ori în istoria sa.

Poate cel mai trist episod din Biblie este Eccleziastul: "O generaţie trece, alta vine şi pământul rămâne veşnic în picioare... ce a fost, va mai fi şi ce s-a făcut, se va mai face; nimic nou nu este sub soare". Noutatea o aduce Evanghelia: Isus este cel care înnoieşte lumea. Şi astfel, înveşmântat în dimineaţa pură a mântuirii, liber de păcat, pământul îşi reîncepe drumul sub stele. Sub stelele care poartă înscris, în forma T-ului centurii şi spadei constelaţiei Orion, numele Sfintei Tereza. Fiindcă veşmânt şi spadă şi lumină sunt speranţa, credinţa şi iubirea pe care faptele sale ni le dăruiesc mereu. Ca să ne aducem aminte că în noi, cu noi şi pentru noi este Dumnezeu.


Ziua în care Biserica a schimbat timpul Autor: Matthew E. Bunson Traducător: Ecaterina Hanganu Sursa: This Rock, august 2008

În noaptea de 4 octombrie 1582, cetăţenii Spaniei şi ai coloniilor sale, ai Portugaliei, Poloniei, Lituaniei şi din cea mai mare parte a Italiei au mers seara la culcare, dar s-au trezit cu zece zile mai târziu. Evenimentul nu s-a datorat cine ştie cărui miracol medieval, ci a reprezentat de fapt efortul Bisericii de a ieşi dintr-un impas: acela al măsurării inadecvate a timpului. Papa Grigore al XIII-lea, aflat pe scaunul pontifical între 1572-1585, decretase deja cu câteva luni înainte necesitatea schimbării calendarului pentru binele civilizaţiei occidentale, iar implementarea noului calendar a început în noaptea de 4 octombrie. În acest fel, ziua următoare, care trebuia să fie 5 octombrie, conform calendarului iulian, a devenit 15 octombrie 1582. Deşi rareori ne gândim la ea, reforma calendarului este una dintre cele mai mari realizări din întreaga Renaştere, care avea să promoveze progresul Europei.

Pentru criticii Bisericii Catolice, secolul al XVI-lea este o adevărată "mană cerească", pe care nu încetează să o savureze, datorită "Papilor răi", Inchiziţiei, Reformei Protestante. Dar cea mai de preţ "bijuterie a coroanei" care încununează înverşunarea criticilor este, desigur, Galileo, despre care se presupune că a fost persecutat de papalitatea obscurantistă şi tiranică. Iar imensa realizare a Papei Grigore al XIII-lea în privinţa calendarului se face pierdută, uitată, neglijată, minimalizată în retorica acerbă dusă în jurul lui Galileo, ori de câte ori vine vorba de pontificatul respectiv.


Problema este simplă: anul nu poate să conţină un număr exact de zile sau luni. Adică, intervalul dintre echinocţiile vernale succesive, de 365,2424 zile, este cu aproximativ 11 minute mai mic decât 365 de zile şi 1/4. În acelaşi timp, intervalul între două momente de lună plină sau de lună nouă este de aproximativ 29 de zile şi 1/2, astfel încât 12 luni nu ajung decât la aproximativ 354 de zile (calculul este: 29,5 zile x 12 luni = 354). Alcătuirea unui calendar care să încorporeze atât mişcările soarelui cât şi ale lunii constituie o provocare reală, pe care fiecare civilizaţie a rezolvat-o în felul său.

Zilele în Antichitate

Cel mai influent şi larg acceptat mod de rezolvare a problemei a fost calendarul iulian, introdus de Iulius Caesar în anul 45 î.C. Acesta înlocuia vechiul calendar lunar roman, care încercase să rezolve dilema prin "luna intercalară", dar devenea în mod iremediabil tot mai inexact, pe măsura curgerii timpului. Ideea lui Iulius Caesar, ajutat de Sosigenes, un astronom din Alexandria, era să creeze un an solar, în care lunile să aibă lungime fixă. În loc să încerce însă o rezolvare ceva mai blândă, Caesar a procedat conform personalităţii sale, adăugând deodată 90 de zile la vechiul calendar roman, ca să se ajungă la alinierea calendarului cu anotimpurile. Acel an a fost numit ulterior "anul de confuzie". Primul an iulian a început la 1 ianuarie 46 î.C., în al 708-lea an "ab Urbe condita" - întemeierea oraşului Roma.

Lungimea medie a calendarului iulian era astfel de 365,25 de zile. Ca să se rezolve pe cât posibil deviaţiile aparent mici, dar care deveneau importante pe măsura trecerii timpului, la fiecare patru ani se introducea o zi intercalară, pentru a se menţine sincronicitatea între anul calendaristic şi anul tropical. Caesar a hotărât că prima, a treia, a cincea, a şaptea, a noua şi a unsprezecea lună (adică ianuarie, martie, mai, iulie, septembrie şi noiembrie) să aibă 31 de zile, iar celelalte luni câte 30 de zile, cu excepţia lunii februarie, care în anii obişnuiţi avea 29 de zile, iar o dată la patru ani - 30 de zile. Ca să nu fie mai prejos decât ilustrul sau predecesor, în onoarea căruia fusese dat numele lunii iulie, împăratul Augustus a adăugat o zi în plus lunii care îi poartă numele, astfel încât şi luna august să aibă tot 31 de zile, ca şi luna iulie! Pentru aceasta s-a luat o zi de la luna februarie şi s-a trecut în luna august, iar lunile septembrie şi


noiembrie au fost reduse la 30 de zile: se evita în felul acesta ca trei luni la rând să aibă 31 de zile (iulie, august, septembrie). Iar lunilor octombrie şi decembrie li s-a adăugat o zi, ajungând la 31 de zile. Ziua adiţională o dată la patru ani îi revenea tot lunii februarie, care rămăsese cea mai scurtă lună. Şi în calendarul modern, ziua intercalară se adaugă tot la luna februarie.

Se schimbă timpul

Calendarul iulian a fost utilizat pe întreaga durată a Imperiului Roman. Fireşte, Biserica l-a adoptat pentru calendarul liturgic. Paştele se sărbătorea în prima duminică după prima lună plină care urmează după echinocţiul de primăvară. Stabilirea datei echinocţiului era de importanţă majoră, fiindcă dacă data ar fi fost greşită, atunci şi Paştele s-ar fi sărbătorit la o dată eronată, odată cu toate evenimentele corelate cu data Paştelui - începutul postului, Rusaliile.

Dar calendarul iulian era departe de a fi perfect. Erorile au devenit din ce în ce mai vizibile pe măsura trecerii timpului. Anul calculat era cu 11 minute şi 14 secunde mai lung decât anul tropical, astfel încât o dată la fiecare 130 de ani, data calculată pentru echinocţiu "aluneca în urmă" cu o zi! De exemplu, în momentul introducerii sale, echinocţiul de primăvară era la 25 martie. În timpul Conciliului de la Niceea, în 325 AD, echinocţiul ajunsese calendaristic la 21 martie, în timp ce în anul 1500, echinocţiul calendaristic ajunsese cu zece zile mai devreme decât cel real!

Cele 10 zile erau extrem de importante pentru toate activităţile umane care erau strâns legate de anotimpuri: navigaţie, agricultură, comerţ. În acelaşi timp, de-a lungul întregului Ev Mediu, calendarul iulian a fost supus unor 'ajustări' locale - sursă de permanente frustrări pentru istorici: tranzacţiile financiare, stabilirea sărbătorilor unor sfinţi, diverse înregistrări eccleziale foloseau calendarul iulian cu "ajustările" şi aproximările locale. Şi ca rezultat - deloc surprinzător de altfel - confuzia generală.

Biserica salvează timpul


Biserica era pe deplin conştientă de caracterul inadecvat al calendarului. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, conducătorii Bisericii erau în unanimitate de acord că a nu serba Paştele - cel mai important şi mai solemn eveniment din calendar - exact în ziua corectă era un lucru scandalos.

Papa Sixt al IV-lea, aflat pe scaunul pontifical între 1471-1484, a fost primul care a încercat o reformă a calendarului, angajându-l în acest scop pe astronomul Johann Muller. Din nefericire, acesta a fost curând asasinat, iar lucrările celorlalţi astronomi nu s-au bucurat de consensul general, din cauza problemelor de interes naţional şi a divergenţelor de opinii. Bisericii îi revenea astfel sarcina promulgării unei decizii definitive în criza care se accentua.

Sfântul Papă Pius al V-lea a introdus un nou breviar în 1568 şi un nou missal în 1570, în acord cu mandatul Conciliului din Trento, şi ambele texte conţineau ajustări în tabelele lunare şi anii bisecţi. Rămânea însă deschisă problema Paştelui, datorită calendarului iulian. În 1563, Conciliul din Trento a aprobat un plan de principiu privind stabilirea echinocţiului de primăvară la data la care figura în anul 325 şi efectuarea schimbărilor necesare pentru calcularea cu acurateţe a datei Paştelui.

Astronomul şi doctorul italian Luigi Lilius a propus o soluţie în opera sa ambiţioasă numită Compendium novae rationis restituendi kalendarium (Compendium pentru un nou plan de restaurare a calendarului). El a sugerat o corectare blândă, de 10 zile, care să amendeze crevasa temporală care apăruse de la Niceea până la data respectivă, şi a propus acordarea unei atenţii sporite zilei în plus din anii bisecţi. Lilius a murit în anul 1576, dar fratele său a prezentat teoriile sale singurei persoane care avea autoritate în domeniu - Papei.

Cardinalul Ugo Buoncompagni a fost ales Papă sub numele de Grigore al XIII-lea la 13 mai 1572, ca succesor al Papei Pius al V-lea. Era un om hotărât şi ca atare, a decis să termine odată pentru totdeauna cu dilema calendarului. A primit cu bucurie manuscrisul lui Luigi Lilius şi a desemnat o comisie să studieze soluţiile propuse. În fruntea acestei comisii l-a numit pe matematicianul şi astronomul iezuit Cristoph Clavius. Comisia a adoptat ideile de bază ale lui Luigi Lilius, dar Cristoph Clavius a


preferat corectarea radicală în locul implementării graduale a modificărilor. Recomandările comisiei au fost prezentate Papei, şi au fost promulgate de Suveranul Pontif în Bula Papala Inter Gravissimus, semnată la 24 februarie 1582.

La fel ca şi Iulius Caesar înaintea lui, Papa era cu totul de acord că schimbările mici nu sunt viabile. Ca atare, a decretat aplicarea imediată şi întocmai a rezoluţiei propuse de Cristoph Claviu, SJ: 10 zile au fost şterse din calendar, astfel încât ziua de 4 octombrie a fost urmată de data de 15 octombrie, iar Echinocţiul de primăvară din 1583 şi următoarele aveau să fie în jurul datei de 20 martie, mult mai aproape de data la care se consemnase la Niceea. Ca să se evite pierderea unei zile calendaristice la fiecare 130 de ani, noul calendar omite trei ani bisecţi la fiecare 400 de ani, astfel încât anii centeniali sunt ani bisecţi numai dacă sunt divizibili cu 400. Astfel se explică de ce anul 1600 şi anul 2000 au fost ani bisecţi, dar nu şi 1700, 1800 şi 1900.

Sub aspect practic, Papa nu putea ordona ca toate naţiunile şi regatele să adopte noul calendar, dar prin valoarea sa calendarul cel nou s-a impus repede, fiindcă elimina secolele de inacurateţe ale calendarului iulian. Noul calendar a fost inaugurat în Spania, Portugalia, coloniile spaniole din Lumea Nouă, Polonia, Lituania şi majoritatea Italiei. Sfântul Imperiu Roman a adoptat calendarul şi apoi lumea catolică. În Franţa, calendarul gregorian a fost adoptat în decembrie 1582.

Încremeniţi în trecut

Dacă reforma calendarului ar fi fost propusă cu un secol mai înainte, ar fi fost mult mai uşor de implementat în întreaga creştinătate. Dar acum, într-o Europă post-reformă, orice eveniment propus de catolici era privit cu suspiciune de ţările necatolice. Cu greu a fost acceptat în Germania. Prusia l-a introdus în 1600, iar restul statelor protestante abia în 1700. Englezii, în special în timpul domniei reginei Elisabeta I (1558-1603), respingeau cu îndârjire absolut orice ar fi venit de la vreun Papă şi mult timp au considerat calendarul gregorian ca pe un soi de complot catolic.

Ca atare, bigoţii anti-catolici din Anglia au continuat să satirizeze Papii, numindu-i duşmanii progresului, în timp ce rămâneau constant cu 10 zile


în urmă faţă de toate celelalte ţări apusene. Această situaţie a durat nu mai puţin de 150 de ani! Iar după 1700, rămăseseră în urmă cu 11 zile! Se străduiau cumva să rezolve dilema, sărbătorind, de exemplu, Anul Nou nu la 1 ianuarie, ci la 25 martie, după vechiul obicei. Coloniile americane, aderând la sistemul englez, l-au urmat şi în privinţa distorsiunii temporale. Americanii aniversează naşterea lui George Washington la 22 februarie 1732, conform calendarului gregorian, dar conform sistemului englez, el s-a născut la 11 februarie 1731-32.

Recunoscând în cele din urmă că utilizarea calendarului iulian şi sărbătorirea Anului Nou la 25 martie aducea o serie de incoveniente, Parlamentul Britanic a trecut la calendarul gregorian ("pe stil nou") în 1750 şi a început să sărbătorească Anul Nou la 1 ianuarie, nu la 25 martie. Decretul a intrat în vigoare la 2 septembrie 1752, şi data care a urmat a fost nu 3 septembrie, ci 14 septembrie 1752.

Rusia şi Bisericile Ortodoxe răsăritene au respins calendarul gregorian, şi continuă să folosească pentru stabilirea datei Paştelui calendarul iulian. Calendarul gregorian a fost adoptat drept calendar civil în Rusia după revoluţia din 1917. Bisericile Ortodoxe răsăritene folosesc mai departe un calendar iulian revizuit. Excepţie face Biserica Ortodoxă din Finlanda, care a adoptat calendarul gregorian.

* * *

În prezent, împlinind aspiraţiile Papei Grigore al XIII-lea, calendarul gregorian este cel mai folosit sistem de măsurare a timpului în întreaga lume. Şi astfel, tocmai Biserica despre care se tot spune că este un obstacol în calea progresului şi a ştiinţei a dat lumii cel mai adecvat sistem de măsurare a timpului, trecând cu succes testul timpului însuşi.


"Fecioara Victoriei, roagă-te pentru noi!" Autor: pr. William P. Saunders Traducător: Oana Capan Sursa: Catholic Herald

"Fecioara Victoriei, roagă-te pentru noi!" a fost rugăciunea ferventă a tuturor credincioşilor în toamna anului 1571. De ce? Mai întâi, să schiţăm cadrul istoric. În acele timpuri, turcii musulmani făceau ravagii în Europa de Est. În 1453, Constantinopolul căzuse în mâna musulmanilor, lăsând Balcanii şi Ungaria vulnerabile. În 1521, Belgradul şi cea mai mare parte a Ungariei căzuseră de asemenea. Cu atacuri musulmane de-a lungul coastei Italiei, controlul asupra Mării Mediteraneene era în pericol.

În februarie 1570, ambasadorul turc dăduse un ultimatum Republicii Veneţia: cedaţi paşnic insula Cipru sau vom porni război. Veneţia a refuzat, şi după 11 luni de război, Ciprul a ajuns sub dominaţie musulmană, la 1 august 1571. Termenii capitulării asigurau protecţia armatei creştine înfrânte. Cu toate acestea, odată ce comandantul musulman a preluat controlul asupra oraşului, a ordonat ca Marcantonio Bragadin, comandantul creştin, să fie jupuit de viu. Pielea lui a fost umplută cu paie, îmbrăcată în uniforma lui şi târâtă prin tot oraşul. Creştinii au înţeles cu ce fel de duşman aveau de-a face. Să ne amintim: în toate teritoriile ocupate de musulmani, creştinii erau trataţi ca sclavi, fiind forţaţi să plătească o taxă punitivă pentru că erau creştini, li se interzicea să părăsească localitatea fără permisiune, erau lipsiţi de progresele economice, de un cal sau o armă - toate acestea cu scopul de a-i constrânge să se convertească la islamism.

'Maica Rozariului, fă-ne victorioşi'


Pentru a salva creştinătatea, Sfântul Papă Pius al V-lea a organizat o flotă sub comanda lui Don Juan de Austria, fratele vitreg al regelui Filip al II-lea al Spaniei. Armatele Spaniei, Veneţiei şi ale altor cetăţi italiene, şi Ordinul Suveran de Malta, au format o alianţă împotriva Turciei. Notă: Franţa "catolică" a refuzat să intre în alianţă, şi trădătorul rege Francisc I i-a finanţat pe turcii musulmani pentru a le slăbi pe rivalele sale de timp îndelungat, Germania şi Austria.

În timp ce se desfăşurau pregătirile, Sfântul Părinte le-a cerut tuturor credincioşilor să recite Rozariul şi să implore rugăciunile Preasfintei Fecioare Maria, numind-o "Fecioara Victoriei", pentru ca Domnul să dea creştinilor victoria. Deşi flota musulmană era mai mare decât cea a creştinilor, atât din punctul de vedere al vaselor cât şi al marinarilor, forţele erau gata să se întâlnească în bătălie. Vasele creştine au arborat steaguri albastre, în cinstea Fecioarei Maria, şi l-au reprezentat pe Cristos răstignit, în timp ce steagurile musulmane aveau citate din Coran chemând la războiul sfânt şi la moartea necredincioşilor.

Duminică, 7 octombrie 1571, la ora 11 a.m., a început bătălia de la Lepanto. După cinci ore, musulmanii erau înfrânţi. Ceva mai târziu, în timp ce Sf. Pius al V-lea se afla într-o întâlnire de după-amiază, s-a ridicat deodată în picioare, a mers la fereastră, a privit afară în direcţia în care se desfăşura bătălia la mulţi kilometri distanţă, şi a spus: "Să nu ne mai ocupăm cu afacerile, ci să mergem să îi mulţumim Domnului. Flota creştină a obţinut victoria".

În anul următor, Papa Pius al V-lea a stabilit Sărbătoarea Rozariului la 7 octombrie, pentru ca credincioşii să îşi amintească nu doar această victorie, ci şi de mijlocirea puternică a Maicii Preasfinte. Sanctitatea Sa i-a acordat de asemenea acesteia în mod oficial titlul de "Auxilium Christianorum" sau "Ajutorul creştinilor". Senatul veneţian a pus să se picteze pe un panou în sala lor de întâlniri: "Non virtus, non arma, non duces, sed Maria Rosari, victores nos fecit" - "Nu curajul, nu armele, nu conducătorii, ci Fecioara Rozariului ne-a făcut victorioşi".

Celebrând această sărbătoare, nici un credincios catolic nu ar trebui să se îndoiască sau să denigreze rolul rozariului în spiritualitatea noastră. Rozariul s-a dezvoltat de-a lungul timpului începând Biserica timpurie.


Tradiţia spune că Maria i-a apărut Sf. Dominic (d. 1221) şi i-a prezentat Rozariul. El l-a promovat apoi în munca sa misionară, în special înaintea albigenilor, un grup de fanatici eretici. Până în secolul al XVI-lea, structura Rozariului fusese stabilită, precum şi trei seturi de mistere - de bucurie, de durere şi de slavă. În anul 2002, Papa Ioan Paul al II-lea a a adăugat misterele de lumină - Botezul lui Isus în Iordan, nunta din Cana Galileei, vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu, Schimbarea la Faţă şi instituirea Preasfintei Euharistii.

Puterea Rozariului

Prima mare putere este aşadar aceea că Rozariul ajută la întărirea credinţei noastre. Să îi ascultăm pe câţiva mari lideri ai Bisericii. Arhiepiscopul Fulton Sheen a spus: "Rozariul este cartea celor orbi, unde sufletele văd şi trăiesc cea mai mare poveste de iubire pe care lumea a cunoscut-o vreodată; este cartea celor simpli, care îi iniţiază în misterele şi în cunoaşterea mai satisfăcătoare decât educaţia celorlalţi oameni; este cartea celor în vârstă, ai căror ochi se închid asupra umbrelor acestei lumi, şi se deschid asupra substanţei lumii viitoare. Puterea Rozariului este de nedescris".

Papa Ioan Paul al II-lea, în Scrisoarea sa apostolică din 2002 "Rosarium Virginis Mariae", i-a îndemnat pe credincioşi să folosească Rozariul "pentru a contempla cu Maria chipul lui Cristos", şi l-a numit "un mijloc foarte valid pentru a favoriza printre credincioşi acea îndatorire de a contempla misterul creştin" ("Rosarium Virginis Mariae", nr. 5). Papa Benedict al XVI-lea, pe când era Cardinal, comenta: "Repetarea (rugăciunilor) permite sufletului să se aşeze în linişte... Este vorba de a mă lăsa purtat de calmul repetiţiei şi de ritmul constant. Cu atât mai mult cu cât acestui text nu îi lipseşte conţinutul. Aduce înaintea ochilor mei mari imagini şi viziuni, şi mai presus de toate figura Mariei - şi prin ea figura lui Isus".

A doua putere a Rozariului este aceea de a proteja individul de rău, întărindu-l împotriva ispitei motivându-l pentru o convertire continuă. Rozariul ajută de asemenea la repararea păcatelor. Se acordă indulgenţă plenară "dacă Rozariul este recitat într-o biserică sau un oratoriu public, sau într-un grup familial, o comunitate sau o asociaţie religioasă"


(Enchiridionul Indulgenţelor, nr. 48). O altă putere a Rozariului este aceea de a-l învinge pe satana şi toate puterile răului care caută să ruineze sufletele, să distrugă Biserica şi să înrobească omul. Papii Pius al V-lea, Inocenţiu al XI-lea (în 1683, când musulmanii atacau Viena), Clement al XI-lea (când prinţul Eugen i-a învins pe musulmani în 1716 în Ungaria) şi Ioan Paul al II-lea (în special la începutul anilor 1980, în timpul apariţiei mişcării Solidaritatea şi al luptei împotriva comunismului) au implorat credincioşii să se roage Rozariul.

Fără îndoială, în momentul actual al istoriei, fiecare catolic trebuie să se roage Rozariul pentru a înfrânge atacurile asupra vieţii umane, în special prin oribilul act al avortului; pentru convertirea politicienilor care se bat cu pumnul în piept că sunt creştini, dar care acţionează împotriva convingerilor noastre; pentru unitatea tuturor creştinilor; pentru apărarea lor în faţa persecuţiilor, în special în ţările comuniste şi islamice; şi pentru convertirea celor ce nu cred în Cristos, pentru ca şi ei să accepte Evanghelia iubirii. Ajutaţi de rugăciunile Fecioarei Victoriei, şi noi vom fi victorioşi. Amintiţi-vă de inscripţia din camera senatului veneţian: "Nu curajul, nu armele, nu conducătorii, ci Fecioara Rozariului ne-a făcut victorioşi".


Debut: un proiect formativ al Acţiunii Catolice din România Autor: Radu Capan

Acţiunea Catolică din România, deşi încă fără reprezentare 100% naţională, se constituie tot mai mult într-un motor de acţiune în Biserica Catolică din ţara noastră. Chiar dacă la o primă privire am putea vorbi de "importuri", în contextul deschiderii conaţionalilor noştri - nu întotdeauna benefică - spre ceea ce vine de "dincolo", ACRO aduce de fapt o experienţă câştigată în alte ţări catolice în decenii întregi. Alţii ştiu mai bine decât noi că a face în comun presupune mai puţin efort şi are mai mare eficacitate decât "reinventarea roţii" la toate nivelele, în toate locurile. Ultima realizare a acestui for este lansarea unui proiect formativ intitulat "Voi sunteţi prietenii mei!" Când am luat în mână broşurile cu acest proiect, semn că etapa conceperii s-a încheiat şi se apropie etapa implementării, am ştiu că trebuie să realizăm un interviu pentru a populariza iniţiativa. Au avut amabilitatea să răspundă, încrucişat, Oana Tuduce - preşedinte ACRO şi pr. Felix Roca - asistent spiritual general al ACRO.

- Pentru ce un proiect un proiect formativ?

- Pr. Felix Roca: Punctul de plecare este dat de convingerea că o asociaţie, cum este Acţiunea Catolică, nu poate lăsa formarea la voia întâmplării. Formarea umană, formarea creştină şi cea specifică Acţiunii Catolice trebuie să fie gândită, "organizată" şi oferită membrilor pentru ca aceştia să găsească răspunsurile necesare vieţii lor. Formarea, în sensul acesta, nu înseamnă îndoctrinare, acumulare de informaţii etc., ci înseamnă a forma persoana umană la lumina lui Cristos, astfel încât toate alegerile, comportamentele, atitudinile sale să fie inspirate din credinţa în Cristos.


Iar acest lucru nu este deloc uşor şi, tocmai de aceea, devine o prioritate pentru Acţiunea Catolică.

- Să o luăm cu începutul şi anume cu definirea termenilor: ce este acela un proiect formativ şi care sunt obiectivele lui?

- Pr. Felix Roca: Ideea de "proiect" redă faptul de a fi mereu "în construcţie", în mod continuu "pe drum". Am putea spune că formarea nu poate avea un sfârşit, deoarece orice etapă încheiată devine un nou început. Aşa este, în general, cu viaţa! Un proiect trebuie să fie mereu bine gândit şi are o desfăşurare logică ce pune împreună finalitate, itinerariile, conţinuturile, metodele şi instrumentele, formatorii şi pregătirea lor. Toate aceste etape răspund la întrebările: ce dorim să obţinem?, care este parcursul?, în ce modalitate?, cu cine?

Trecând de la general la specific, finalitatea proiectului formativ este aceea de a forma laici care să îşi trăiască credinţa în mod autentic şi fidel, în orice context al vieţii. Laici care, aşa cum spun documentele Bisericii, să fie mereu conştienţi că sunt "în lume", dar nu "ai lumii", ci "pentru lume". Obiectivele ce se doresc să fie atinse pentru a forma astfel de laici sunt: interioritatea, fraternitatea, responsabilitatea, eclezialitatea. Toate aceste obiective trebuie să fie dezvoltate în viaţa membrului Acţiunii Catolice.

- Cum s-a ajuns la actualul proiect formativ?

- Oana Tuduce: Sigur, ca la orice început, până am ajuns la finalizarea acestui proiect formativ am parcurs un drum destul de lung. Prima dată e normal că am discutat în cadrul Consiliului Director despre cum am putea să facem formarea membrilor noştri într-un mod organizat. Ne-am dat seama că avem nevoie de un proiect formativ general şi astfel am pornit la drum.

Am început în martie 2006, la o primă întâlnire de formare a echipelor naţionale la nivel unitar (i.e. tineri, adulţi, responsabili copii), desfăşurată la Oradea, la care am


invitat-o pe Maria Grazia Tibaldi, secretara Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice, să ne explice ce este un proiect formativ, ce nu este şi cum funcţionează un proiect formativ în Acţiunea Catolică din Italia. În atelierele acelei întâlniri organizate pe sectoare, fiecare sector a trebuit să stabilească aspecte legate de identitatea sectorului: vârstele vizate, specificitatea activităţilor, metodele de lucru etc.

Acestea au fost primele roade. Apoi, un an mai târziu, la un Consiliu Naţional (mai 2007), tot echipele naţionale au trebuit să lege elementele găsite în cadrul întâlnirii de formare de la Oradea într-o primă propunere de proiect formativ. Pe marginea la ceea ce au lucrat echipele, noi, cei din Consiliul Naţional, am prelucrat ceea ce deja exista. Astfel că în Proiectul Formativ general, asistentul general şi preşedintele au descris identitatea unei Acţiunii Catolice în general, s-a prezentat Federaţia Acţiunea Catolică din România şi apoi s-au descris elementele proiectului formativ, figurile de formare prezente în Acţiunea Catolică. Iar vicepreşedinţii şi asistenţii pe sectoare au realizat, pe baza materialului de la echipe, itinerariile formative. Sunt câteva elemente noi introduse în identitatea Acţiunii Catolice, dar am considerat că sunt necesare şi de acum încolo ne rămâne să ne formăm membrii în baza acestui proiect formativ.

- De la teorie la practică: prin ce mijloace concrete se va materializa proiectul formativ pentru anul asociativ 2008-2009?

- Oana Tuduce: Aşa cum am spus, până acum ne-am concentrat pe realizarea Proiectului Formativ, dar de acum încolo va trebui să facem formarea responsabililor pe utilizarea acestuia. Ne dăm seama de acest lucru cu atât mai mult cu cât în vară am participat la un campus al Acţiunii Catolice din Italia şi am observat, cu stupoare un pic, că participanţii abia atunci descopereau Proiectul Formativ al Acţiunii Catolice din Italia ieşit în 2004. Aşa că de acum formările vor miza foarte mult pe figurile formative în Acţiunea Catolică, rolul lor dar şi utilizarea itinerariilor formative.

Vom începe în februarie 2009 cu o formare pentru asistenţii Acţiunii Catolice, la care îl avem ca invitat pe Mons. Domenico Sigallini, asistentul general al Acţiunii Catolice din Italia şi al Forumului Internaţional al Acţiunii Catolice , care ne va vorbi despre figura şi rolul asistentului în


Acţiunea Catolică. Aşadar, vom începe prin a face cunoscut acest Proiect Formativ asistenţilor şi vom invita şi echipele naţionale pe sectoare, tocmai pentru ca în ateliere să aibă posibilitatea să lucreze împreună.

Apoi vom avea câte o formare pentru fiecare sector separat, întâlniri în care tot pe Proiectul Formativ şi pe itinerariile formative vom lucra. La sectorul copii, cum încă nu avem un itinerariu formativ, dar cum acest Proiect Formativ introduce o figură nouă, aceea a educatorului, vom face o formare pe rolul şi misiunea unui educator în Acţiunea Catolică. Bineînţeles, şi pentru această întâlnire vom apela la experienţa Acţiunii Catolice din Italia şi vom avea invitaţi cu experienţă în acest domeniu. Desigur, vom relua şi anul viitor Campusul Naţional Unitar, care anul acesta a fost o mare reuşită. Sperăm să fie tot aşa şi cel care urmează.

- Cum s-ar putea descrie pe scurt fiecare dintre itinerariile formative: pentru adulţi şi tineri?

- Pr. Felix Roca: Termenul de "itinerariu" face referinţă la un drum, la un parcurs pentru a ajunge la ţinta dorită. Nu se poate ajunge la o conştiinţă laicală matură fără a parcurge anumite etape bine conturate. Obiectivele proiectului formativ (interioritatea, fraternitatea, responsabilitatea, eclezialitatea) "generează" itinerariile. De exemplu, pentru a conştientiza primatul vieţii spirituale, itinerariul prevede un drum de formare pentru a ajunge la această conştiinţă... la fel cu fiecare obiectiv în parte.

Itinerariul formativ pentru sectorul adulţilor are următoarea desfăşurare: dorinţa de a-l întâlni pe Dumnezeu, chemarea pe care Cristos o adresează fiecărei persoane, răspunsul ce trebuie dat acestei chemări în contextul unei vieţi care se schimbă tot mai repede, urmând exemplul samariteanului milostiv din Evanghelie, căutând unitatea şi trăind credinţa cu fidelitate în orice moment al vieţii.


Itinerariul formativ pentru sectorul tineri urmăreşte să consolideze raportul personal cu Cristos, care să conducă la o dăruire permanentă de sine şi la o trăire activă, conştientă şi matură a întregii vieţi. Ştiu că în ansamblu totul pare foarte complicat şi stufos, dar un proiect formativ poate ajuta tocmai la crearea unei mentalităţi în ceea ce priveşte formarea, deoarece "cui i s-a dat mult, mult i se va cere".

- Schimbând acum subiectul, dat fiind că tocmai s-au încheiat Zilele Acţiunii Catolice din România, puteţi face o scurtă evaluare?

- Oana Tuduce: Da, aşa este, în 19 octombrie s-au încheiat Zilele Acţiunii Catolice, care fac parte dintr-un proiect lansat la nivel naţional, dar organizat pe plan local. Este al doilea an în care realizăm acest proiect, şi am continuat şi anul acesta tocmai pentru că anul trecut am avut ecouri favorabile. Din câte am urmărit cele câteva articole apărute cu ocazia diferitelor evenimente, eu cred că aş putea spune că şi anul acesta a fost o reuşită.

Atâta timp cât mai ales la nivel de ASTRU şi AGRU se reuşeşte să se organizeze activităţi împreună, este o mare realizare. Atâta timp cât în Dieceza din Iaşi, Acţiunea Catolică este promovată în tot mai multe parohii şi acest eveniment este o ocazie pentru a sta alături toate asociaţiile dintr-o parohie şi grupurile parohiale, cred că este tot un lucru pozitiv. Chiar în această perioadă Acţiunea Catolică din Iaşi a avut Adunarea generală la care a participat însuşi ES Francisco-Javier Lozano, Nunţiu apostolic în România şi Republica Moldova, împreună cu PS Petru Gherghel. Acesta este un semn al preţuirii păstorilor noştri. În plus, în aceste zile, cu ocazia diverselor evenimente şi prin mass-media, tot mai mulţi tineri, dar nu numai, află de această posibilitate de a fi prezent în Biserică nu doar asistând la Liturghii, ci şi făcând parte dintr-un grup activ în viaţa Bisericii.

Aş dori să vă mulţumesc în numele Acţiunii Catolice din România pentru iniţiativa avută, dar totodată şi pentru disponibilitatea pe care o întâlnim ori de câte ori apelăm la serviciile dumneavoastră de mass-media. Iar dacă activităţile noastre au ecou se datorează şi faptului că serviciile mass-media ale Bisericii noastre le promovează. Vă dorim mult succes în tot ce faceţi!


Ion Agârbiceanu: preot, scriitor, academician, parlamentar Autor: Radu Capan

Profesoara Cornelia Frişan a predat mulţi ani tinerelor generaţii limba latină şi română. După pensionare nu s-a retras ci dimpotrivă a devenit mai implicată în viaţa Bisericii Greco-Catolice, în special prin funcţia dânsei de conducere a Departamentului de Învăţământ-Cultură al AGRU Naţional. În ultimii ani a fost invitată în mai multe centre ale Asociaţiei Generale a Românilor Uniţi pentru a vorbi despre figura pr. Ion Agârbiceanu. În această lună, octombrie, în cadrul Zilelor Acţiunii Catolice, a repetat iniţiativa unei seri dedicate acestei personalităţi, în capela Sf. Iosif din centrul Clujului. Am profitat de eveniment pentru a îi solicita un interviu.

- Regimul comunist s-a descurcat într-un fel bine şi cred că pentru mulţi Ion Agârbiceanu este un scriitor, prea puţini ştiind faptul că a fost şi preot, încă preot al singurei Biserici de care statul comunist s-a temut într-atâta încât a trecut-o în ilegalitate în 1948. Ne-aţi putea schiţa un scurt portret al acestei personalităţi a Bisericii Greco-Catolice?

- Ion Agârbiceanu (n. 1882 Cenade - m. 1963 Cluj) este, în esenţă, un strălucit continuator al Şcolii Ardelene: prin formaţie, în Şcolile Blajului şi apoi la Seminarul Teologic Central şi apoi la Facultatea de litere din Budapesta; prin idealuri - ridicarea neamului său la lumină; prin credinţă, cultură şi civilizaţie, ca şi prin faptele vieţii sale de preot greco-catolic (protopop onorar de Blaj, în 1920, protopop unit al Clujului din 1930 şi canonic din 1931) şi de prozator român clasic, autor al unei opere de zeci de volume, în seria consacrată a Operelor Alese. Dincolo de smerenia şi de modestia persoanei, recunoaştem trăsăturile distinctive ale marilor corifei: credinţa profundă, setea de cultură, asumarea, cu determinare şi


perseverenţă, din prima tinereţe, ca proiect de o viaţă, a lucrării spre folosul neamului său, prin cei doi talanţi ce i-au fost dăruiţi: harul părintelui sufletesc şi talentul literar.

Mutatis mutandis, Agârbiceanu, în datele timpului său şi cu puterile sale, face ceea ce un Samuil Micu sau un Gheorghe Şincai făceau la vremea lor: iese în lume şi lucrează pentru semenii săi, în numele Domnului. Este o experienţă de viaţă, trăită, pe care, la rândul său, o recomandă celor tineri prin personajul său din Pustnicul şi ucenicul său: "ieşind în lume, unde te aşteaptă mii de fraţi, vei lucra pentru ei întru numele Domnului. Ai cu ce, ai avere, ai minte şi învăţătură, ai, de acum, şi credinţă. Pasă şi fă-ţi datoria"[1]. Cât priveşte averea, cu această ispită părintele Agârbiceanu n-a fost niciodată încercat, a trăit toată viaţa la limita sărăciei, zbătându-se şi umilindu-se ades pentru a asigura familiei sale: soţia, soacra şi cei patru copii, o viaţă decentă. A fost întocmai cum o prefigurase el însuşi în replica unui personaj, pe vremea studenţiei budapestane: "m-am înscris în şirul celor care aveau să fie luminătorii poporului şi sărăcia întrupată. Fireşte, la aceasta din urmă nu m-am gândit..."[2]

Ion Agârbiceanu a trăit în cea mai strălucită, dar şi cea mai zbuciumată vreme a românilor: Unirea şi România interbelică. Ca preot, trăieşte războiul şi refugiul, este preot militar în corpul voluntarilor ardeleni şi bucovineni la Hârlău; desigur, scoate acolo, împreună cu un prieten, un ziar de front. Este un timp al împlinirii şi Agârbiceanu îşi revarsă bucuria copleşitoare a Unirii într-o scriere emoţionantă, O lacrimă fierbinte, Cuvinte către oastea ţării, 1918: "îmi strâng inima lângă inima ta de care mă leagă porunca tuturor strămoşilor...". Este apoi membru în Marele Sfat Naţional, deputat de Şeica Mare, apoi de Aiud, senator şi vicepreşedinte al Senatului. Niciodată, însă, Agârbiceanu nu se reprezintă aici pe sine, el nu încetează a fi un preot în reverendă în Senat, pentru ca din sfatul ţării să nu lipsească nici o clipă credinţa, cuvântul lui Dumnezeu.

El este, în mod declarat, un preot greco-catolic, iar prezenţa sa aici este o onoare pentru Biserica Greco-Catolică; nu este însă mesager al unei anume Biserici, ci se adresează tuturor românilor aşa cum numai un preot o poate face: în acele momente istorice, de mare tensiune, părintele Agârbiceanu prilejuieşte contactul cu Dumnezeu, prin gest, prin vorbă şi prin faptă. Cât anume din demersul său spiritual a fost valorificat atunci


este greu de apreciat, dar exemplul rămâne şi poate rodi în timp. La nivelul de vârf al ierarhiei greco-catolice, efortul său este bine înţeles şi apreciat: în 1920, Mitropolitul de pie memorie Vasile Suciu îi scrie: "Luând în considerare şirul lung de ani în cari preaonorat frăţia ta ai lucrat pe terenul păstorirei sufleteşti şi al publicisticei, în semn de recunoştinţă şi mulţumită părinţească şi dorind a-ţi da îndemn nou spre activitatea neobosită pe aceste terene importante pentru binele sfintei noastre Biserici, am aflat în Domnul să te numim protopop onorar..."[3]

Trebuie să înţelegem că, dacă părintele Agârbiceanu a răspuns, cu mare efort personal, tuturor provocărilor vremii, sperând, cu fiecare, într-o posibilă soluţie pentru interesul naţional, dezamăgirea a fost, de fiecare dată, dureroasă. O simţim urmărindu-i munca de jurnalist la marile publicaţii politice ale vremii, de la Patria Partidului Naţional, Liga Poporului a lui Argetoianu, sau Ramuri a lui Iorga şi înţelegem de ce, în timp, a renunţat la acest fel de ieşire în lume. Vorbind despre publicistica literară, în care, de asemenea, Agârbiceanu a investit un efort enorm, se observă anumite preferinţe, datorate mai mult apropierii sufleteşti de mentorii unor reviste precum Sămănătorul, pentru Nicolae Iorga şi pentru colaborarea lui Sadoveanu, revistă cu un deosebit impact asupra tinerilor studenţi români de la Budapesta, reuniţi în Societatea de lectură Petru Maior, după modelul României June, de la Viena, sau, tot astfel, pentru Luceafărul, pentru Oct. C. Tăslăuanu, ca şi altele precum Viaţa Românească, Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Universul literar, Familia, Tribuna. Însă, ca toţi marii creatori, el nu poate fi anexat unui curent literar sau altul, ca adept sau promotor al programului unei anume mişcări literare, creaţia sa crescând în spaţiul propriului său program, de timpuriu cristalizat.

Poate tocmai acest refuz tacit, dar consecvent, al alinierii explică exigenţa ades supradimensionată cu care critica literară interbelică abordează opera literară a părintelui scriitor, reproşurile acesteia privind compoziţia şi stilul, precum şi scepticismul cu care aceasta priveşte destinul în timp al operei sale. Tipul de scriitor care a fost Ion Agârbiceanu se înscrie mai degrabă într-o definiţie sui generis, pe care, mai târziu, o face Camil Petrescu, spunând că, în fond, un scriitor nu este decât un ins talentat care relatează în scris, cu maximă sinceritate, ceea ce a trăit el însuşi sau cei pe care i-a cunoscut. Criteriul sincerităţii şi profunzimea observaţiei


condiţiei umane în revelaţia întâlnirii ei cu Dumnezeu, general-umanul aşadar, este criteriul valoric suprem al operei lui Agârbiceanu.

Profesorul Ion Breazu, strălucită personalitate a Universităţii clujene în perioada interbelică, scria, pe bună dreptate că: "Această umanitate de nobilă calitate este nota cea mai de preţ a operei lui Ion Agârbiceanu... Pentru cei în inima cărora umanul vibrează cu intensitate, el va fi mereu actual"[4]. Cred că putem vorbi şi aici de un model Agârbiceanu, din perspectiva unui public ţintă căruia se adresează demersul său literar, ca şi cel civic, la care mă refeream anterior, ambele cu profunde conotaţii spirituale, creştine. La nivelul de vârf al unei alte ierarhii, cea a literaturii române a vremii de astă dată, aprecierea nu se lasă aşteptată: în iunie 1919, Ioan Alexandru Brătescu - Voineşti, preşedintele Academiei Române, îi scrie: "Academia Română, apreţiind activitatea desfăşurată de sfinţia voastră pe tărâmul literar, v-a ales... Membru Corespondent al ei în Secţiunea literară..."[5]

- Ştim că de multă vreme căutaţi să îi popularizaţi opera, atât prin retipărirea unor lucrări cât şi prin conferinţe pe care le-aţi ţinut în diverse colţuri de ţară pentru a-i evoca persoana. Toate acestea în structura AGRU (Asociaţia Generală a Românilor Uniţi).

- ASTRA şi AGRU sunt două momente importante ale biografiei lui Agârbiceanu, definitorii pentru felul exemplar în care el şi-a valorificat talanţii care i-au consacrat cognomenul de părinte - scriitor. A fost secretar al Astrei şi redactor al revistei asociaţiei, Transilvania, revistă lunară de cultură, dar despre această asociaţie, reactivată astăzi, se ştie mai mult. Mai puţin se ştie despre AGRU, Asociaţia Generală a Românilor Uniţi, asociaţie a laicilor greco-catolici, în spiritul inculturat al Acţiunii Catolice, al cărei membru fondator şi părinte spiritual a fost Ion Agârbiceanu din 1929, de la întemeiere, până în 1948, la desfiinţare, prin actul de dizolvare a BRU.


Iată cum prezintă Ion Agârbiceanu AGRU la începuturile sale: "Bun, luminat şi creştinesc gând au avut Arhiereii noştri când au primit să stea în fruntea unei tovărăşii, a unei asociaţii a mirenilor români uniţi din toate diecezele provinciei mitropolitane ale Bisericii române unite cu Roma... Îndemnul pentru astfel de tovărăşii ale mirenilor catolici a pornit, în toată lumea[6],de la învăţătorul cel dintâi al Bisericii, de la Papa de la Roma. El a văzut că luptele ce are de purtat Biserica cea adevărată în toată lumea sunt, din zi în zi, mai grele şi că e nevoie să sară în apărarea ei nu numai preoţii, clericii, ci şi mirenii... Ţinta Agrului... nu este numai apărarea Bisericii, ci şi creşterea şi întărirea credinţei şi a vieţii religioase între membrii săi. Ţinta de căpetenie este deci de a ne forma în aceste societăţi creştini din zi în zi mai buni, mai evlavioşi, mai cinstiţi, mai curaţi, mai drepţi. Să umplem aceste tovărăşii cu viaţă sfântă, creştinească!"[7]

În acest context, Agârbiceanu îşi asumă demersul dificil de reîncreştinare printr-o evanghelizare de masă, mobilizând prestigioase personalităţi ale vremii, într-un admirabil model de colaborare Biserică-laicat. Deschide două linii de acţiune: una de nivel popular, adresată cu prioritate satului, şi una destinată clasei culte. Iniţiază şi conduce un Buletin AGRU, difuzat în mod exemplar, până în sătucul cel mai îndepărtat, dedicat vieţii spirituale, cu articole de interes general din sfera culturii creştine, a educaţiei morale şi cetăţeneşti, precum şi cu semnalarea activităţilor altor asociaţii creştine, e.g. Asociaţia Mariană. Îşi mobilizează colaboratorii în conferinţe itinerante pe teme de interes naţional, e.g. Alexandru Borza Problema copiilor în România.

Pentru linia populară deschide, între anii 1930-1931, seria editorială Biblioteca poporală AGRU cu 10 broşuri, tipărite la Beiuş, cu sprijinul şi binecuvântarea Episcopului martir Valeriu Traian Frenţiu, într-un veritabil program catehetic, pe înţelesul tuturor (Rugăciunea Domnului, Suspinul creştinului, Căile Fericirii, Mântuitorul, Viţa şi mlădiţele, Răul din lume, Două comori, Preacurata, Nicodim, sluga lui Dumnezeu, Teodora, maica cea bună)[8]. În aceeaşi intenţie, publică în broşură conferinţele itinerante precum şi textul exerciţiilor spirituale pentru preoţi, dar adresate în mod evident întregii clase culte a României[9]. Se adaugă la aceste scrieri explicit catehetice, în termenii confesiunii greco-catolice, dar fără ostentaţie şi cu un vizibil efort de adresare generală, texte literare implicit creştine[10], în care se poate regăsi orice creştin.


Regăsim aici modelul Agârbiceanu de adresare generală în ceea ce s-ar putea numi oferta BRU către neam, un dar de apă vie din fântâna darurilor, care n-a secat niciodată, izvorând din credinţa fermă a părintelui scriitor în vocaţia luministă a Bisericii sale: "şi azi, ca şi în trecut, Biserica unită e de cel mai mare folos neamului românesc..."[11] În această speranţă, Agrul de astăzi îşi propune reluarea unei tradiţii prin reeditarea cărţilor părintelui scriitor şi scoaterea lor în lume. Efortul nostru este modest, dar el se doreşte a fi un semnal: Agârbiceanu ar trebui să intre într-un program mai larg de salvare şi de valorificare a marilor valori culturale şi spirituale, fără de care a vorbi despre identitate naţională, branduri, vocaţie europeană, model creştin etc. este o mare ipocrizie.

- Într-o epocă a internetului, când noutatea e căutată cu aviditate, ce interes credeţi că mai prezintă un scriitor din prima parte a secolului XX? Se poate vorbi de o actualitate a sa?

- Noutatea la care faceţi referinţă a fost şi va fi mereu căutată, mai ales la vârsta tinereţii, dar atunci când vorbim de general - uman ca subtext referenţial al demersului operei părintelui scriitor, atât cea explicit omiletică precum şi cea literară, de inspiraţie creştină, carenţa de noutate se poate referi la abordarea modernă, la efectele stilistice, la format, şi la limbaj, dar substanţa comunicării şi mesajul sunt nemuritoare: omul, tânăr sau bătrân, în efortul de a se descoperi şi de a se înţelege pe sine şi de a-L găsi pe Dumnezeu, răspunsul la întrebările existenţiale, care bat ca viforul cel de la miază-noapte, dar şi frumuseţea copleşitoare a lumii, nepreţuitul dar al vieţii şi cutremurătoarea taină a iubirii, din care s-a zămislit ordinea naturală cu toate minunăţiile ei şi ordinea supranaturală cu adâncurile ei şi cu frumuseţi neasemănate.

Ce oferă Agârbiceanu omului modern? O invitaţie la frumuseţea lumii, în cântec[12], în miresme[13], pădurea şi depărtările[14], o excelentă reţetă pentru depresii nervoase[15] în iubirea aproapelui, cunoaşterea de sine şi capacitatea de a se învinge pe sine însuşi[16], descoperirea unicităţii persoanei şi a drumului în viaţă[17], optimismul luminos al celei de a doua naşteri[18]. Este imposibil să inventariem aici comoara de daruri a literaturii creştine a părintelui scriitor, dar ceea ce mi se pare important de semnalat este forţa argumentului, capacitatea de influenţare a


sufletului şi, mai ales, soluţia oferită de fiecare dată, cu iubire şi cu încrederea deplină în bunătatea şi îndurarea divină. Şi aici, Agârbiceanu ne oferă un model, o soluţie pentru cea mai dificilă problemă a timpului nostru: nefericirea unor generaţii care nu pot transmite generaţiei următoare, aşteptate, moştenirea culturală şi spirituală. Agârbiceanu poate recupera şi reuni chiar şi aceste incompatibile generaţii.

Note

[1] Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, ed. Buna Vestire, Blaj, 2008, p. 335 [2] cf. Mircea Zaciu, Ion Agârbiceanu, ed. Minerva, 1972, p. 45 [3] Ibidem, p. 295 [4] cf. Ion Buzaşi, prefaţa la Ion Agârbiceanu, Scrieri creştine, p. 16 [5] Cf. Mircea Zaciu, op. cit., p. 294 [6] În aceiaşi ani se întemeiază asociaţii ale Acţiunii Catolice în Spania şi Argentina. [7] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în Căile fericirii, ed. Buna Vestire, Blaj, 2004, p. 271 [8] Retipărite în Biblioteca AGRU, la Blaj, ed. Buna Vestire, 2004, sub titlul Căile Fericirii [9] Ion Agârbiceanu, Faţa de lumină a creştinismului, Tipografia Seminarului, Blaj, 1941, reeditată în seria Biblioteca AGRU, ed. Buna Vestire, Blaj, 2005 [10] Luncuşoara în Paresemi; Pustnicul şi ucenicul său; Slujbă românească; Ieşit-a semănătorul; Ceasuri de seară; Amintirile; Robirea sufletului; Chipuri şi icoane; Minunea; Povestiri din viaţa preoţească; Legea trupului; Legea minţii; Arhanghelii; Licean odinioară; Familia creştină; Vremuri şi oameni I-III; În pragul vieţii etc. [11] Ion Agârbiceanu, Viţa şi mlădiţele, în op. cit., p. 267 [12] Cântece, Amintirile, în Cuiburi cu soare, ed. Limes, 2007. [13] ibidem [14] ibidem [15] ibidem [16] Pustnicul şi ucenicul său [17] Ceasuri de seară şi Amintirile, în Cuiburi cu soare [18] ibidem


Rafila Găluţ, fecioara stigmatizată de la Bocsig Autor: Raimondo-Mario Rupp Sursa: BRU.ro

În ziua de 18 octombrie 2008, Preasfinţitul Alexandru Mesian, Episcop greco-catolic de Lugoj, s-a aflat în vizită pastorală în localitatea Bocsig, judeţul Arad. Este a treia vizită pastorală pe care Preasfinţia sa a făcut-o în această localitate, prima vizită având loc în anul 1995, pe 7 mai, când a avut loc sfinţirea bisericii şi hirotonirea întru preoţie a preotului paroh Gheorghe Tomoioagă. Tot atunci Preasfinţia Sa a vizitat şi mormântul Rafilei Găluţ, fecioară care a purtat rănile Mântuitorului între anii 1931-1939.

Vizita din acest an a avut loc în cadrul unui pelerinaj mai amplu organizat de asociaţiile AGRU şi ASTRU, sub coordonarea pr. Coriolan C. Mureşan, înscris în ediţia 2008 a "Zilelor Acţiunii Catolice". Au participat, pe lângă membrii asociaţiilor AGRU şi ASTRU, credincioşi din cele 10 protopopiate ale Eparhiei de Lugoj. Programul a început cu Sfântul Rozar, la orele 10, în biserica Sfântul Gheorghe din Bocsig, rugăciune condusă de Preasfinţitul Alexandru şi rostită împreună cu zecile de preoţi şi mulţimea de credincioşi. La orele 10.30, a urmat Sfânta Liturghie solemnă din cadrul pelerinajului, pontificată de Preasfinţitul Alexandru, la care au concelebrat numeroşi preoţi din zonă, dar şi preoţii care au însoţit grupurile de pelerini.


În cuvântul de învăţătură, Episcopul a scos în evidenţă semnificaţia deosebită a vizitei ce a întreprins-o în această parohie arădeană: vizită pastorală şi Sfânta Liturghie la care au participat numeroşi credincioşi din cele 10 protopopiate ale Eparhiei de Lugoj, întâlnirea asociaţiilor ASTRU şi AGRU şi pelerinajul la mormântul Rafilei Găluţ. "Bocsigul este cunoscut mai ales ca o localitate creştină unde, în perioada 1931-1939, Isus Cristos şi Maica Sfântă au apărut la o fecioară cu numele Rafila Găluţ, căreia i-au transmis anumite mesaje. În această perioadă Rafila a purtat periodic rănile dureroase ale Domnului nostru Isus Cristos, aşa cum au purtat şi Sfântul Padre Pio, Sfânta Gema Galgani şi alţi sfinţi."

Preasfinţia Sa a făcut o paralelă între Rănile Domnului pe trupul Rafilei şi lăcrimarea icoanei Maicii Domnului de la Scăiuş, din toamna anului 1934. A amintit cum Episcopul Lugojului de atunci, Alexandru Nicolescu, precum şi Episcopii ce au urmat: Episcopul martir Ioan Bălan şi Episcopul mărturisitor Ioan Ploscaru, au privit cu multă responsabilitate de conştiinţă aceste semne petrecute în România din mila lui Dumnezeu, pe teritoriul Eparhiei de Lugoj, la Bocsig şi la Scăiuş. Erau semne care anticipau răul ce urma să se abată peste întreaga omenire şi peste poporul român prin venirea comunismului şi a persecuţiei Bisericii Greco-Catolice.

Amintind rolul şi implicarea celorlalţi Episcopi greco-catolici de Lugoj, Preasfinţia sa a afirmat: "Acum este rândul meu să duc la desăvârşire un lucru atât de greu: să facem lumină, să studiem, să cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a cunoaşte care este voia şi planul Său în aceste cazuri petrecute în perioada interbelică în cele două localităţi ale Eparhiei de Lugoj". După Sfânta Liturghie, Episcopul, preoţii şi mulţimea de credincioşi au pornit în procesiune de la biserica parohială până la cimitirul din sat, aflat la aproximativ 1 km distanţă, unde a fost oficiat un parastas la mormântul Rafilei Găluţ. Preasfinţitul Alexandru a rostit cele două rugăciuni de pe pliantul pregătit cu ocazia acestui pelerinaj, pliant în care se face o scurtă biografie a Rafilei şi se prezintă câteva aspecte legate de stigmatele pe care le-a purtat. Cei prezenţi s-au recules la mormântul fecioarei stigmatizate.


Biografie

Rafila Găluţ s-a născut pe 8 februarie 1910 la Bocsig, judeţul Arad, fiind fiica lui Constantin Găluţ şi a Anei Zgerden. A fost botezată la 10 februarie 1910 în biserica greco-catolică Sf. Gheorghe din localitatea natală, de către pr. Demetriu Nysztor. Credincioasă greco-catolică, de mică a fost foarte apropiată de Biserică. În 1931 a dorit să devină călugăriţă în Congregaţia Maicii Domnului de la Blaj dar, datorită sănătăţii sale fragile, a fost sfătuită să renunţe.

Tânăra fecioară din Bocsig a trăit o viaţă spirituală exemplară, spovedindu-se cel puţin o dată pe lună şi primind foarte des Sfânta Euharistie; a participat la Sfânta Liturghie şi la diferitele devoţiuni ale Bisericii Greco-Catolice: Sf. Rozar, Calea Crucii, Adoraţie euharistică, novenele către Sf. Anton de Padova şi Sf. Tereza de Lisieux. În perioada 1931-1939 a purtat stigmatele - rănile Domnului -, lucru confirmat nu numai de parohul locului, Pr. Petru Vancu, ci şi de diferiţi preoţi şi medici delegaţi din partea Episcopiei Lugojului să investigheze acest caz deosebit. În acea perioadă, a lăcrimat Icoana Maicii Domnului aflată în biserica greco-catolică din Scăiuş, în zilele 30 septembrie şi 15 octombrie 1934.

Primul raport despre stigmatele Rafilei a fost trimis de pr. Petru Vancu Episcopiei de Lugoj pe data de 11 noiembrie 1933. Episcopul Alexandru Nicolescu de Lugoj l-a însărcinat pe pr. dr. Iuliu Raţiu să întocmească un chestionar cu 48 de întrebări care i-au fost puse Rafilei despre stigmate şi despre viziunile pe care ea spunea că le are, răspunsurile la chestionar fiind prezentate Episcopului împreună cu un raport pe data de 20 ianuarie 1934. Episcopia de Lugoj a informat Congregaţia pentru Bisericile Orientale despre cazul Rafilei Găluţ printr-o scrisoare adresată Cardinalului Luigi Sincero pe data de 15 aprilie 1934;


documentele referitoare la acest caz au fost traduse şi trimise Sfântului Scaun pe data de 27 iulie 1934.

Alte culte au încercat să o convingă pe Rafila Găluţ să renunţe la credinţa ei catolică, dar ea nu a acceptat, susţinând toată viaţa că unica Biserică întemeiată de Mântuitorul Isus Cristos este Biserica Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică. La 30 august 1934, Congregaţia pentru Bisericile Orientale i-a comunicat Episcopului Alexandru Nicolescu că documentaţia referitoare la Rafila Găluţ a fost transmisă Sfântului Oficiu. Pe 10 septembrie 1934, Episcopul Alexandru Nicolescu a transmis Congregaţiei pentru Bisericile Orientale concluziile preoţilor care au investigat cazul Găluţ: pr. dr. Dominic Niculăeş, pr. Petru Herlo şi pr. dr. Iuliu Raţiu. Aceştia au descris stigmatele precum şi viziunile Rafilei: viziuni cu Maica Domnului care îi vorbea şi viziunile cu Isus Cristos.

Pe data de 16 septembrie, Rafila Găluţ a fost consultată la sediul parohiei greco-catolice Arad II - Şega de o comisie de medici formată din dr. Nicolae Butean, dr. Iuliu Vicas, dr. Teodor Pop şi dr. Vasile Cucu. Medicii nu au reuşit să dea o explicaţie ştiinţifică stigmatelor Rafilei. Ei au observat rănile de pe frunte, de pe cele două pălmi, de pe coastă şi de pe picioare. S-a constatat că stigmatele nu apar la intervale fixe, ci la date anunţate de Maica Domnului. Pe data de 1 octombrie 1934, apariţia stigmatelor a avut loc în prezenţa medicului Teodor Vicas, a pr. Petru Herlo şi a pr. Petru Vancu, redactându-se un proces verbal, document tradus şi transmis imediat Sfântului Scaun.

În zilele de 6-7 octombrie 1934, Rafila Găluţ s-a aflat la Lugoj cu ocazia Congresului AGRU şi a vizitei Regelui Carol II în oraş, şi a fost primită de Episcopul Alexandru Nicolescu la reşedinţa episcopală, ocazie cu care Episcopul a constatat personal stigmatele. Rafila Găluţ s-a rugat cu această ocazie în faţa Icoanei Maicii Domnului de la Scăiuş, adusă în pelerinaj la Catedrala greco-catolică din Lugoj. Raportul cu privire la vizita Rafilei la Lugoj a fost redactat de canonicul Marianescu. Pe data de 20 februarie 1935, Episcopia de Lugoj a trimis un nou raport Congregaţiei pentru Bisericile Orientală referitor la cazul Rafilei Găluţ.

Pe data de 27 mai 1935, pr. Augustin Pop, OSBM, care ţinea misiuni populare la Bocsig în acea perioadă, înaintează Episcopiei de Lugoj un


raport despre Rafila Găluţ, în care aceasta este definită de călugărul bazilian drept "o fiinţă favorizată de Dumnezeu", negăsind nici o explicaţie naturală pentru stigmate. Din 31 ianuarie 1936, stigmatele au sângerat tot la două săptămâni, câte 3 zile, până în 15 aprilie 1939, când Rafila Găluţ a murit. În 1948, Episcopia de Lugoj a iniţiat o nouă anchetă, încredinţată pr. Vasile Borda. Acesta a încercat să adune informaţii de la toţi cei care au cunoscut-o pe Rafila.

Calităţile Rafilei Găluţ recunoscute de contemporani erau: evlavie, ascultare, răbdare, mortificări, curăţie, modestie, credinţă, simplitate, apostolat laic, iubirea aproapelui, stigmate şi viziuni, chiar daruri profetice. În 1979 a fost refăcut mormântul Rafilei Găluţ, la cheltuieli contribuind şi Preasfinţitul Episcop Ioan Ploscaru de la Lugoj, care s-a ocupat în perioada comunistă de strângerea tuturor documentelor referitoare la fecioara stigmatizată de la Bocsig. După 1939, numeroşi credincioşi greco-catolici, romano-catolici dar şi de alte confesiuni vin şi se roagă la mormântul Rafilei Găluţ, cerându-i mijlocirea în nevoile lor sufleteşti şi trupeşti.

* * *

Doamne Isuse Cristoase, care ne-ai arătat mărirea Ta prin darul stigmatelor fecioarei Rafila Găluţ de la Bocsig, dăruieşte-ne lumina necesară pentru a face voia Ta în viaţa noastră, precum şi a mărturisi adevărata credinţă a Bisericii Tale.

Tatăl Nostru..., Născătoare..., Mărire Tatălui...

Preasfântă Fecioară Marie, Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră a tuturor, care te-ai arătat de mai multe ori fecioarei Rafila Găluţ de la Bocsig, ajută-ne să primim adevărata lumină pentru a înţelege cu adevărat voia Fiului Tău, revelată prin viaţa Rafilei Găluţ.

Tatăl Nostru..., Născătoare..., Mărire Tatălui ...


© Catholica.ro

www.lumea.catholica.ro

Documents

Lumea Catholica, octombrie 2008