STRATEGII ALE DISCURSULUI PUBLIC - RISCURI ŞI OPORTUNITĂŢI: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE REFERITOARE LA UNELE

DISFUNCŢII SPECIFICE DISCURSULUI PUBLIC ROMÂNESC ACTUAL (PERSPECTIVĂ

PRAGMALINGVISTICĂ)

Margareta Magda

Institutul de Lingvistică “I. Iordan - Al. Rosetti” al Academiei Române

Rezumat

În lucrarea de faţă, ca primă etapă în evaluarea stării prezente a comunicării publice din România, am descris câteva disfuncţii specifice discursului public românesc actual, în perspectivă socio- şi pragmalingvistică: disfuncţii referitoare la utilizarea codului, disfuncţii referitoare la inadecvarea la contextul de comunicare, disfuncţii datorate dominaţiei tiparului para-argumentativ în comunicare, disfuncţii datorate nerespectării principiului cooperării şi principiului politeţii. Corpusul utilizat: texte media (presa vorbită şi scrisă).

Cuvinte cheie: discurs public, comunicare, risc

“Limba noastră zilnică e, prin urmare, atît victima totalitarismului agresiv cît şi aceea a prostiei generale... Stricătorul de limbă e simultan ignar, tembel, grosolan şi imoral. În parlament, în ziare sau pe stradă el e un focar de infecţie, o perpetuă ameninţare. Iar unul dintre cele mai ameninţătoare simptome ale ultimilor şase ani este supravieţuirea nepedepsită a acestui personaj malefic, mai periculos pentru fiinţa naţională decît toate conspiraţiile mondiale destabilizatoare (s.n.).” (Pleşu, 2004: 158-159)

Introducere Studiul de faţă constituie un punct de plecare într-un proiect

mai amplu1- Strategii ale discursului public: riscuri şi oportunităţi (perspectivă pragmalingvistică) - care îşi propune descoperirea riscurilor ce decurg din disfuncţionalităţile la nivel infrastructural, macrostructural şi microstructural ale comportamentului comunicativ precum şi identificarea unor modalităţi de eliminare/minimizare ale acestora.2

Comunicarea ţine, înainte de toate, de limbaj, acesta reprezentând o legătură decisivă şi evidentă între membrii unei societăţi. Comunicarea lingvistică este un proces în care enunţurile sunt selectate contextual în concordanţă cu normele şi cerinţele recunoscute din punct de vedere social. Cunoaşterea mecanismelor sale interacţionale şi a codurilor de expresie prin care se actualizează este fundamentală pentru o corectă şi eficientă integrare a indivizilor în viaţa socială.

Comunismul, sub toate aspectele sale, la noi şi aiurea, a fost ucis la nivelul discursului, nu şi al realităţii, remarca ex-ministrul de externe român, Andrei Pleşu (1996, 42). Trecerea abruptă la un sistem democratic a impus instituirea unor tipuri de interacţiune socială şi comunicativă radical diferite, grefate inevitabil pe mentalităţi, cutume şi rutine comportamentale vechi. Această realitate, dezbrăcată de discurs, a trebuit să fie reajustată cu forme discursive noi, adecvate. Ignoranţa, inabitudinea de a dialoga civilizat, după atâţia ani de egalitarism în regimul de democraţie populară constituie rezultatul vizibil al funcţionalităţii parţial

1 Autori: L. Dascălu Jinga, A. Gorăscu, M. Magda 2 Vezi, de exemplu: Nivel infrastructural: identificarea problemelor nevralgice ale practicilor, mentalităţilor, normelor implicite sau explicite în comunicarea publică actuală ; structura de roluri specifică tipurilor de acţiune comunicativă; scopurile dominante ale interacţiunii; percepţia şi reprezentarea partenerilor de comunicare; accentul direcţional privitor la interesul comunicativ dominant etc. Nivel macrostructural : (a) disfuncţii determinate de utilizarea, în cadrul dialogului social, a inventarului complex al manipulărilor discursive; (b) disfuncţii în comunicarea interculturală: elemente ale tipului persuasiv al dialogului social românesc actual (tipare comportamentale) ce ar contraveni comunicării interculturale în context european (deci ar îngreuna integrarea); Nivel microstructural: (a) disfuncţii în discursul public determinate de folosirea neadecvată a codului: folosirea improprie a termenilor, abuzul de împrumuturi, folosirea incorectă a elementelor prozodice, golirea de semnificaţie a cuvintelor, elemente care prefigurează apariţia unei noi “limbi de lemn”, limbajul violent; (b) factori de risc în cadrul interacţiunii verbale “faţă în faţă”: întreruperi, corectări, contraziceri, malentendu, conflictul verbal ca expresie a luptei pentru imaginea publică.

distorsionate a codurilor interacţionale comunicative subiacente diverselor sectoare ale vieţii sociale. Optimizarea acestor disfuncţiuni presupune o cercetare specializată prealabilă, subordonată unei optici integratoare (de natură transdisciplinară), coroborând abordarea de tip descriptiv-inductiv (prin degajarea regulilor care guvernează comportamentul comunicativ real al agenţilor sociali) cu cea de tip deductiv-normativ (prin explicitarea normelor constitutive ale unui comportament comunicativ adecvat societăţii democratice).

O primă etapă în realizarea acestor deziderate o reprezintă evaluarea stării prezente a comunicării publice în context intracultural şi intercultural şi a tendinţelor identificabile în discursul public din România actuală.

Lucrarea de faţă se referă la câteva disfuncţii specifice discursului public românesc actual.3 Perspectiva teoretică este aceea comună pragmaticii şi sociolingvisticii (Magda, 2003a). În abordarea textelor vor fi utilizate metode ale lingvisticii interacţioniste şi analizei discursului (Ducrot, 1991; Maingueneau, 1991,1996; Vion, 1992; Rovenţa-Frumuşani,1995; Kerbrat-Orrechioni, 1990/1992; Van Dijk, 2000; Ionescu-Ruxăndoiu, 2003). Punctul de pornire al demersului nostru îl constituie textele mediatice româneşti.4 În paginile de faţă vom selecţiona câteva 3 Discursul public este generat de dialogul social (DS), reprezentând o modalitate de activitate discursivă de grup (colectivă), un proces complex de comunicare, („fundament al democraţiei, panaceu pentru problemele şi dificultăţile cele mai variate, elementul cel mai activ al vieţii sociale actuale”: Guţu Romalo, 1991: 434) constând într-un schimb masiv de informaţii, adevărate sau false, de opinii şi comentarii, rezonabile sau pasionale, schimb realizat pe căi şi prin mijloace variate, la care participă grupuri sociale (personaje colective) cu un anumit profil sociologic (a se vedea elementul distinctiv, trăsătura dominantă). Discursul este un mod de utilizare a limbii şi limbajelor (limbaje nonverbale, limbaje specializate, diferite vocabulare) pe baza căruia un actor social prezintă interlocutorilor săi o interpretare a unor fapte. Discursul este deci un mod de organizare a faptelor comunicate (selectarea anumitor fapte, valorificarea lor din punctul de vedere al importanţei). 4 Cercetarea mecanismelor şi practicilor de comunicare socială este astăzi direct legată de evenimentul mediatic. Acesta nu este niciodată un fapt brut, dincolo de privirea televizuală, ci constituie un fapt interpretat şi valorizat în conformitate cu interesul interlocutorului (Charaudeau, 1998). In funcţie de modul în care se vehiculează tipurile de experienţă în interacţiune - atitudinea în raport cu experienţa interlocutorului - distingem în dialog: discurs informativ, discurs retoric în general şi discurs polemic (ofensiv şi defensiv) în special; oricare discurs exprimă tendinţa de influenţare, de modificare chiar şi minimală a opiniilor sale, sentimentelor etc. Dat fiind faptul că organizarea lingvistică a oricărui discurs depinde de „instanţa discursivă” (condiţiile concrete ale comunicării), se

aspecte semnificative pentru modul de realizare a funcţiei comunicative a limbajului în dialogul social din România postcomunistă, pe baza unor exemple extrase din presa vorbită şi scrisă.5

În analiza lingvistică recentă6, indiferent de perspectiva abordată, se ţine cont de două premise fundamentale: - în stabilirea realizărilor morfo-sintactice şi semantice corespunzătoare unei limbi se consideră primordiale funcţiile îndeplinite de unităţile lingvistice în procesul de comunicare şi pertinenţa acestora în transmiterea informaţiei; acest lucru presupune tratarea tuturor nivelelor limbii ca fiind subordonate în mod ierarhic şi specializat funcţiei comunicative a limbajului; - orice formă de comunicare (text sau discurs) este guvernată de principiul dialogic, întrucât presupune existenţa unui destinatar care poate face uz sau poate fi privat de dreptul la replică; prin urmare, enunţul trebuie privit ca un produs al relaţiei reciproce între locutor şi interlocutor.

Dialogul social (=DS), la care ne referim în paginile de faţă, se poartă în cadru instituţionalizat la mai multe nivele: la „nivel înalt”, interguvernamental, la nivelul instituţiilor statului (guvernamental, parlamentar, juridic), la nivel interpartinic, la nivel academic, universitar, la nivelul organizaţiilor civice neguvernamentale sau de masă, la nivelul mediatic (presa scrisă şi vorbită, care reflectă DS desfăşurat la toate celelalte nivele), între reprezentanţii părţilor implicate în dialog, abilitaţi să facă parte din respectivele instituţii. Fiecărui nivel îi sunt caracteristice o anumită „tonalitate”, registru lingvistic şi stilistic. Capacitatea vorbitorului, dobândită prin socializare, de a-şi adecva competenţa lingvistică diferitelor contexte comunicative, în poate stabili o tipologie bazată pe aceste componente şi anume: canalul comunicării, relaţia locutor – enunţ, relaţia între interlocutori. În condiţiile în care în epoca postcomunistă s-a admis, teoretic, existenţa alterităţii, deci a divergenţelor de păreri, prezenţa componentei argumentative, cu puternică miză persuasivă, ca trăsătură dominantă a discursului public actual, este mai mult decât justificată. 5 În redarea exemplelor, vom păstra forma ortografică a documentului citat. Unele texte sunt preluate de pe internet şi nu conţin semne diacritice. 6 Înţeleasă ca activitate şi totalitate a evenimentului de limbaj, comunicarea devine un nou obiect de studiu al lingvisticii. Obiectul lingvisticii actuale „este disputat între cercetătorii care cultivă lingvistica textuală, cei care practică analiza discursului şi analiza conversaţiei şi retorii care au elaborat teoria argumentării”. Cercetarea se află încă în faza de aspiraţii şi programe (Stati, 1990).

conformitate cu normele sociolingvistice ale comunităţii căreia îi aparţine, reprezintă competenţa comunicativă a acestuia. Abilităţile necesare unei comunicări lingvistice reuşite (Lyons, 1980) sunt următoarele: - vorbitorii unei limbi trebuie să ţină cont de localizarea lor în spaţiu şi timp, să poată controla şi lega cel puţin două sisteme de referire spaţio-temporală: sistemul deictic, ale cărui coordonate sunt create de actul de enunţare însuşi; celălalt este sistemul specific unei culturi, destinat referirii în spaţiu, lexicalizat în limba respectivă; - participanţii la comunicare trebuie să fie capabili să categorizeze situaţiile în funcţie de gradul lor de solemnitate (formalitate) şi să aleagă codul (limbajul); - să-şi adapteze registrul (stilul) în consecinţă; - să fie capabili să utilizeze enunţuri (mesaje) potrivite domeniului sociolingvistic căruia situaţia îi aparţine (familie, religie, serviciu), să utilizeze enunţuri în acord cu subiectul tratat; - să ştie ce substanţă lingvistică convine unei situaţii date; substanţa lingvistică diferă în funcţie de canal (scris-oral). Competenţa comunicativă se realizează în interacţiune sub forma competenţei dialogice. Aceasta presupune respectarea de către vorbitori a principiilor fundamentale care guvernează orice interacţiune lingvistică: principiul cooperării lingvistice şi principiul politeţii lingvistice.7

Încălcarea restricţiilor comunicative8, enunţate mai sus, conduce la disfuncţii comunicative (mai mult sau mai puţin grave, în funcţie de „delictul” lingvistic comis) dintre care amintim câteva: 7 În utilizarea concretă a limbii sunt fundamentale (şi complementare) p r i n c i p i u l c o o p e r ă r i i (enunţat de Grice, 1975 şi concretizat sub forma a patru maxime conversaţionale: a cantităţii, a calităţii, a relevanţei şi a manierei) şi p r i n c i p i u l p o l i t e ţ i i (guvernat de maxima tactului, a generozităţii, a aprobării, a modestiei, a acordului şi simpatiei; cf. Brown / Levinson, 1978 precum şi Leech, 1983: 131-139). Aceste principii coexistă în conversaţie. 8 Reguli de participare la DS: spre deosebire de alte categorii dialogice, DS este puternic standardizat ; de o importanţă deosebită (din cauza posibilelor urmări la nivelul vieţii social-politice a unor grupuri sau chiar popoare) sunt în DS efectele enunţării, efecte convenţionale sau sistematice: efecte scontate de către vorbitor, cele care coincid cu scopul cu care s-a performat actul lingvistic; în DS au o deosebită importanţă efectele scontate de către vorbitor, dar pe care acesta nu doreşte să fie recunoscute ca atare de către destinatar. Buna funcţionare a DS (atingerea obiectivului central: cooperarea), depinde de respectarea unor principii ca: - principiul adaptării la partener: aparenţa de comunicare este dată de bunăvoinţa locutorului de a „conlucra” cu alocutorul; - principiul creditului de coerenţă: necesitatea de luare în consideraţie a experienţei comune şi a relaţiilor extralingvistice pentru comprehensibilitatea pragmatică;

Disfuncţii referitoare la utilizarea codului Descrierea profilului sociolingvistic al unei comunităţi

implică stabilirea unei ierarhii complexe a limbilor (şi variantelor lingvistice) din perspectiva funcţiilor îndeplinite.9

Forma prototipică a acestor varietăţi lingvistice, în cazul comunităţii româneşti este româna standard, în variantă scrisă şi vorbită, reprezentând o aproximare a uzului general al limbii, care se regăseşte în uzurile cu cea mai mare frecvenţă (aceasta reuneşte fapte lingvistice aparţinând tuturor vorbitorilor, utilizate în condiţii obişnuite, nemarcate de specializare profesională sau de afectivitate).10

Componentei normate a variantei standard i se atribuie anumite funcţii „simbolice" (funcţii ale unei varietăţi lingvistice care exercită o influenţă determinată asupra vieţii sociale): - funcţia unificatoare (reuneşte vorbitorii diferitelor varietăţi într-un singur colectiv care are drept model acest standard) ; - funcţia separatoare (distinge pe cei care folosesc standardul şi îi opune colectivelor vecine);

- principiul relativităţii pragmatice: enunţarea unei replici se justifică, este pragmatic motivată pentru un anumit alocutor şi în special într-un anumit context al comunicării. Ca în orice tip de dialog, respecterea maximelor conversaţionale (Grice, 1975) este esenţială; manipularea prin limbaj se bazeză tocmai pe încălcarea acestor reguli citate ca maxime. Spaţiul de realizare, confruntare, întâlnire: „mintea” opiniei publice—locul de intersecţie a informaţiilor. În DS este importantă, de asemenea, respectarea congruenţei replicilor. Şi în DS (cu acţiune diferită, de la o specie la alta) funcţia politeţii verbale (curtoazie, diplomaţie, evaluarea pozitivă a actelor lingvistice ale partenerilor, replici cooperative, care captează interesul interlocutorului, utilizarea pronumelor de politeţe) este de luat în consideraţie în analiza actului comunicativ. Desigur, formele politeţii verbale sunt diferite în expresiile scrise sau orale de comunicare, în comunicarea directă sau defazată în timp. 9 A fost propusă noţiunea de sistem socio-comunicativ pentru a desemna întregul sistem (şi subsistem) de date lingvistice utilizate în comunicare. Interacţiunea lingvistică este un proces în care enunţurile sunt selectate contextual în concordanţă cu normele şi cerinţele recunoscute din punct de vedere social. Modelul repartiţiei şi al ierarhiei sistemelor socio-comunicative ale unei comunităţi, într-un cadru politico-administrativ precis, precum şi atitudinile vorbitorilor faţă de variantele lingvistice care se utilizează în contextul dat reprezintă situaţia lingvistică a respectivei comunităţi. 10 Termenul este preferabil celui de limbă literară curentă, identificată cel mai adesea cu norma prescriptivă (normă literară sau normă academică) a limbii (înscrisă în gramaticile descriptiv-normative, reprezentând ansamblul de reguli, constituite în cursul unui proces istorico-cultural complex, a cărui respectare reprezintă o condiţie obligatorie pentru realizarea unei exprimări considerate, la un moment dat, în mod convenţional, corectă – vezi, între altele, Gheţie, 1975 şi Vulpe, 1984 ).

- funcţia de prestigiu (care este condiţionată de prestigiul socio-cultural al vorbitorilor variantei normate).

Descrierea situaţiei lingvistice a comunităţii are la bază, de regulă, analiza şi clasificarea funcţională a elementelor identificate în comunicare, în raport cu norma prescriptivă. 11

Nerespectarea normei prescriptive a limbii se numeşte greşeală.12 Termenul are o conotaţie defavorabilă, implicând o atitudine de condamnare a devierilor de la normă şi de recomandare a regulii, a normei.

În funcţie de tipuri de reguli şi de norme nerespectate se disting (DŞL, 2001): - abateri în raport cu competenţa lingvistică, deci abateri de la regulile de construcţie gramaticală (morfologice, sintactice, inclusiv reguli de acord şi de topică) şi de la regulile de construcţie semantică; - abateri în raport cu competenţa comunicativă, deci de la normele de adecvare situaţională şi stilistică; - abateri de la normele de pronunţie şi de la convenţiile de punctuaţie statornicite pentru o anumită epocă în limba literară.

Un rol decisiv în cultivarea limbii şi în planificarea lingvistică revine conştiinţei comunicative sau pragmatice a vorbitorilor. Aceasta se referă, într-o primă fază, la capacitatea demarcării unor competenţe comunicative (proprii sau aparţinând altor vorbitori) şi, într-o a doua fază, la capacitatea construirii unui discurs metapragmatic.

O expresie a manifestării conştiinţei pragmatice în planul concret al vieţii sociale româneşti o constituie sesizarea fenomenului de gravă deteriorare a funcţionalităţii codurilor interacţionale comunicative subiacente diverselor sectoare ale vieţii sociale. Ca urmare a acestei sesizări, în prima parte a anului 2004, au fost organizate o serie de dezbateri în mediile academice şi în presa scrisă şi vorbită (Academia Română, Institutul de lingvistică din

11 In planul concret al actelor de comunicare, distingem, prin urmare, varianta normată a exprimării de varianta ei nenormată. Cea dintâi este numită, în mod curent, limbă literară — termen ambiguu prin polisemantism —; pentru cea de a doua variantă, sunt folosiţi uneori termenii de vorbire sau limbă populară, „popular” implicând lipsa de referire la sau de coincidenţă cu norma academică prescriptivă. (Vulpe, 1984). 12 Domeniul lingvisticii care se ocupă de respectarea normei şi, implicit de evitarea greşelilor, se numeşte cultivarea limbii (şi mai recent, într-o perspectivă nouă, în sociolingvistică, planificare lingvistică); pentru acest subiect vezi, între altele, Ciolac, 1997; Guţu Romalo, 2000).

Bucureşti, Televiziunea Antena 1, Evenimentul Zilei) pe marginea modului de utilizare a limbii române în mass-media.

În cele ce urmeză, ne vom referi, pe scurt, la poziţia exprimată (discursul metapragmatic, expresie a conştiinţei pragmatice) de unii reprezentanţi ai mediilor academice, ai CNA şi ai clasei politice, referitor la „Utilizarea limbii române în mass-media” 13.

Consiliul National al Audiovizualului (CNA) în colaborare cu Institutul de Lingvistică “Iorgu Iordan - Alexandru Rosetti” al Academiei Române a monitorizat (în cadrul unui proiect de colaborare de doi ani) un segment al presei scrise şi vorbite (vizând cu precădere limba folosită de prezentatorii de televiziune şi radio), ajungând la constatarea generală că limba română, aşa cum este vorbită la televizor sau radio, este invadată de greşeli. Aceste greşeli sunt repartizate pe diverse nivele ale limbii, după cum urmează : “cele mai multe abateri sunt de dicţie, ortoepie, ortografie (37%), urmate, ca număr, de distorsiunile în sfera vocabularului (27%) : necunoaşterea sensurilor unor cuvinte, exprimările pleonastice, barbarismele, clişeele verbale, repetiţiile; erorile de topică, sintaxă, frazeologie au ponderea de aproape un sfert din greşelile observate (22%) ; cele mai puţine greşeli sunt cele de morfologie (14%)”. (Extrase din Consideraţii sociologice pe marginea rezultatelor monitorizării CNA privind folosirea limbii române în audiovizual, apud Chiruţă, 2004). Cităm din concluziile studiului CNA: “Modelul vedetei agramate este unul din pericolele la care sînt expuşi spectatorii. [...] Cîţi dintre cei care nu au învăţat suficient în şcoală işi confirmă modul eronat de folosire a cuvintelor limbii române vorbind aşa cum au auzit la televizor? […] Pericolul este ca eroarea să devină normă, prin adoptarea ei de un numar mare de vorbitori aparţinînd publicului de televiziune, în bună parte needucat. Aceasta înseamnă că televiziunile cultivă ignoranţa publicului “flatîndu-l” cu exprimări sau greşeli încetăţenite în limbajul curent” (apud Chiruţă, 2004). În cadrul dezbaterilor menţionate s-a subliniat necesitatea optimizării fenomenului mai sus menţionat, atât pe cale instituţională (prin reglementări adecvate), cât şi prin pedagogie socială.

13 Vezi dezbaterea organizată pe marginea acestui subiect la Academia Română în martie 2004, emisiunea Tucă-show (Antena 1 TV) din 4 martie 2004 [invitaţi, alături de moderatorul Marius Tucă (MT): Ralu Filip (RF), preşedintele CNA, Mona Muscă (MM), deputat PNL, membru al comisiei de cultură, arte şi mijloace de informare în masă, Alexandra Moraru (AM), cercetător la Institutul de Lingvistică al Academiei Române], precum şi EZ din 12 martie, 2004.

Disfuncţii referitoare la inadecvarea la contextul de comunicare Cu mult mai riscante decât disfuncţiile referitoare la

utilizarea codului (greşelile de limbă) sunt disfuncţiile referitoare la comportamentul lingvistic al actorilor sociali. Acestea din urmă sunt mai greu de sesizat şi au urmări mai grave asupra bunei funcţionalităţi a vieţii sociale. O serie de disfuncţii comunicative, identificabile în textul public românesc actual, sunt legate de tiparele comportamentale specifice tipului pragmatic al limbii române (Manu-Magda, 1996): caracterul ofensiv al discursului14, bazat pe folosirea diferitelor mijloace ale intensificării (argumentaţia „forte”), dominaţia pathosului15 (preferinţa pentru componenta argumentativă dominantă de tip „para-argumentativ”, afirmarea evidenţei unei aserţiuni şi a inutilităţii dovezilor în sprijinul ei (vezi, în acest sens, Stati, 2002), construirea şi conservarea imaginii argumentatorului prin dezmembrarea, distrugerea, compromitera imaginii adversarului. Disfuncţii privitoare la alegera registrului de comunicare: oralitatea stilului

Bibliografia de specialitate menţionează ca principală caracteristică a textelor mass-media româneşti actuale „limbajul familiar utilizat, excesul de oralitate, alunecând în manierism stilistic sau în laxism al exprimării, uneori în vulgaritate, ca şi tendinţa de a nu adapta stilul la temă şi situaţie, folosind un limbaj „coţcăresc” sau „miştocăresc” şi în paginile serioase de informaţie sau analizã politică. Oralitatea se manifestă atât în plan ortoepic (în înregistrarea accidentelor fonetice, a pronunţiei dialectale sau inculte), cât şi la nivel lexical, sintactic, pragmatic” (Zafiu, 2000).

Într-un excelent studiu dedicat Mărcilor oralităţii în limbajul jurnalistic actual (în presa scrisă - s.n.), Rodica Zafiu (2002a) subliniază faptul că limbajul jurnalistic românesc se caracterizează, în momentul actual prin extinderea limbajului popular, familiar şi chiar argotic în zone rezervate în trecut registrului cult sau

14 Limba română este foarte bogată în mijloace şi forme lingvistice care se folosesc pentru iniţierea unor relaţii comunicative între indivizi, respectiv pentru explicitarea contactelor sociale pe cale lingvistică. Între aceste mijloace, puternic convenţionalizate, amintim: sistemul termenilor de apel, sistemul pronominal, vocativul şi interjecţiile hortative sau prezentative. La acestea se adaugă un set de formule de agrăire cu funcţie de atenuare a şocului ofensivei intreprinse de vorbitor de tipul: nu te supăra, fii amabil, fii drăguţ, fii bun etc. 15 Modalitatea de persuasiune prin intermediul factorilor psihologici sau emoţionali.

standard. Exprimarea standard se modelează tot mai mult după variantele colocviale ale limbii. 16

16 În continuare reproducem câteva dintre concluziile autoarei referitor la fenomenul investigat, semnificative pentru discuţia de faţă:

- oralitatea este folosită în presa scrisă fie cu scop documentar sau demonstrativ (de fixare a mediului sau de caracterizare a personajului) fie cu scop comunicativ, în discursul jurnalistului (vizând crearea unei complicităţi cu cititorul, instituirea comunicării jurnalistice ca relaţie informală);

- mediul este de obicei evocat de anumite variante specifice ale oralităţii actuale: limbajul argotic, limbajul tinerilor, limbajul popular şi regional;

- predomină, în genere, orientarea argumentativă negativă: limbajul necultivat apare ca semn de vulgaritate, incultură, agresivitate (interjecţii de adresare - bă -, imprecaţii, insulte, termeni emblematici care schiţează un prototip al limbajului juvenil, uneori marcat şi regional):

„îmi vede vesta cu sigla «Evenimentului zilei» şi zice: «Să scrii, bă, că noi sîntem ăia adevăraţii; noi sîntem cei pentru o nouă lume». Mă uit la el mirat şi dintr-o dată devine lucid şi spune: «Bă, pe mine mă cheamă Mircea şi-s din Baia-Mare, trăsni-le-ar Dumnezeu pe toate boarfele. Să trăiască muzica». Apoi îmi întinde o ţigară: «îi specială». Trag două fumuri şi ameţesc instantaneu; «Simţi bă viaţa, bă?»" (EZ 1589, 1997); „ieşim la produs: strîngem gaşca, batem aurolacii, şparlim prin tramvaie, spargem maşini de prin zonă", (Dilema 378, 2000)

- un contrast stilistic maxim se realizează prin apariţia locuţiunilor din registrul oralităţii în contexte dominate de limbajul oficial, savant, sau în relaţie cu un subiect „serios" ; formele colocviale atrag atenţia mai ales în ştirile externe, unde conotaţiile expresiilor populare contrastează puternic cu tonul standard presupus de tipul respectiv de informaţie:

„Proaspătul preşedinte al Rusiei este aşteptat la potecuţă de conservatori" (Expres 16, 1992); „femeia premier Kim Campbell a fost făcută pilaf de opoziţia liberală" (EZ 410, 1993); „sîrbii bosniaci o caută cu luminarea" (EZ 273, 1993); „forţa de pace, luată la «capace»" (EZ 2620, 2001); „un ziarist de la Folha de Sao Paolo a anunţat intenţia sa de a telegări prin SUA" (TL 81, 1994).

- lexicul argotic cuprinde termeni tehnici ai lumii interlope: „Prăduitorii ..., adică cei care fură şi se prostituează, nu trebuie să fie şi

clămpănitori, adică trădători" (RL 1230, 1994); „«Locul» (banii), tufa sau coajă (portofel), ploscă (geanta masculină), cuib (poşetă), liber dreapta (buzunar/geanta din dreapta), Urează (ia portofelul)" (RL 2455, 1988); „Hai, marcă banu' că vin gaborii!" (AC 44, 1992) „Marfă de ştire!" (EZ 2315, 2000).

- transformarea termenilor argotici şi familiari în termeni aproape tehnici (cf. Guţu Romalo, 2000); şpagă, şmen, boschetar tind să devină desemnări neutre:

„şpăgi imense" (Libertatea 2253, 1997); „în Capitala au fost găsiţi 17 boschetari morţi" (Libertatea 1761, 1996); „comiterea infracţiunii de înşelătorie la schimb valutar prin metoda «şmen»" (EZ 1592, 1997).

- prin folosirea lexicului vulgar, obiect al unor tabu-uri sociale, se realizează un act de agresare verbală (directă sau indirectă); fenomenul nu este foarte frecvent, dar apare cu o anume stabilitate în pamflete şi în presa de scandal; limbajul insultei şi al imprecaţiei este folosit cu intenţii agresive (sau pentru obţinerea de efecte umoristice vulgare) în zone bine delimitate ale presei de scandal; în manifestările jurnalistice curente

Titlurile unor articole conţin ele însele expresii inadecvate contextului formal de comunicare impus de presa scrisă: Noi cu votul, ei cu potul (EZ 8.11. 2003); Premierul Năstase lăsat în ofsaid de ultimele zvârcoliri ale Rodicăi Stănoiu (A 11. 03 2004); Năstase coboară pe maidan (EZ 6.11. 2003); Cînd intri în lumea vedetelor lu‘ peşte (N 21.11. 2003); Becali ”Show”- bumerangul lui Hrebenciuc (N 8.01. 2004); „Cînd eu eram pe mare, ei dădeau limbi puterii” (N 17. 02. 2004); Baronii de teflon (EZ 4. 05 2004); Gogoşile lui Geoană (EZ 27. 05 2004); „Vorbim despre rahaturile naţionale pe scenă” (EZ 31. 05 2004); Cătălin Chiriţă şi-a tras cu neruşinare vilă după vilă” (N 4. 06 2004). Disfuncţii datorate dominaţiei tiparului para-argumentativ în comunicare Folosirea diferitelor mijloace ale intensificării (argumentaţia „forte”) specifice registrului familiar al exprimării

A fost remarcat caracterul excesiv ofensiv al discursului public actual (vezi, în acest sens Magda, 2002 şi 2003, a,b,c), bazat pe autoafirmarea emoţională neinhibată caracteristică vorbitorilor români, mai cu seamă celor din zona sudică a ţării (Pană-Boroianu, 1989 şi 1992). Fenomenul se regăseşte astăzi, într-o formă exacerbată, şi în textele mass-media, fireşte cu precădere în presa

apar mai mult forme atenuate, eufemistice, utilizate pentru a produce efecte de oralitate familiară:

„nu ne rămîne decît poziţia consolatoare de fraieri fuduli", EZ 23,02.1998; „Sărim pe Popescu?, Tîmpitule, de unde ai furat documentele? Astea sînt secretul-secretelor! Nenorocitule!", EZ 6.04.2000; „gîndind în sinea sa, mamă, dar bine le-o mai zice umflatu' ăsta!", EZ 31.01.1999; „mai aruncă o întrebare tîmpită", EZ 11.03.1999; „nu mai rîdeţi ca prostu-n vie", EZ 16.12.1998 „un pîrlit de gazetar şi un nenorocit de cîrciumar", EZ 4.02.1999).

- termenii imprecaţiei au mai ales valoare de intensificatori şi de mărci ale implicării afective sau intră în formule cu valoare agresivă atenuată:

„Mai bine s-ar oficializa, naibii, povestea asta" (VL 3247, 2000); „Cine dracu' le-aiurat?" (EZ 6.04.2000); „Mă duceam dracu1 la gîrlă, mă ascundeam în pădure!" (EZ 6.07.2000); „mă băieţi şi moşnegi, treziţi-vă dracului că e groasă de tot" (EZ 16.12.1998) - - „dă-o naibii, las'că vedem noi cum ne descurcăm" (EZ 31.05.2001); „mulţi au mormăit, dă-o dracului, e prea de tot!" (EZ 31.01,1999).

- sunt totuşi reproduse - în forme banalizate, eliptice sau cu substituţii eufemistice - chiar formule imprecative:

„şi el va zice la fel, sictir justiţiei!" (EZ 4.02.1999); „cum ar reacţiona politicianul nostru la o întrebare istorică: mă, ce te aia grija pe tine?" (EZ 11.03.1999); „Uite d-aia! Mama lor, dă puturoşi! (EZ 22.02.2000).

vorbită. În acest context este adesea greu de stabilit limita dintre agresiunea verbală şi politeţe.17

Trăsăturile menţionate se manifestă în planul expresiei prin: - apelul insistent al vorbitorilor la cuvinte care exprimă o provocare adresată de către locutor partenerului de dialog (expresii ale mobilizării şi demobilizării), semnificative pentru modul de asumare a iniţiativei în deschiderea conversaţiei (atitudinea ofensivă sau defensivă); - elemente care stimulează declanşarea comunicării: măi, fa, tu, bre: MD: Măi! Eu spun o chestie foarte serioasă! Dă bine, mă! Dă.. refacerea imaginii ..Indiferent c-ai fost securist, activist de partid, c-ai făcut la Moscova ... pro american: „noi sântem pro americani!” Vezi-ţi, domle, de bătătura ta, băi! România putea să rămână, cum ne lăudăm noi că sântem o insulă de latinism într-o mare slavă, puteam să rămânem o insulă curată, şi să vină ăştia în România şi să-şi lingă rănile!; (TucăS, 18 martie, 2003) - elemente care au rolul de a atrage atenţia interlocutorului asupra informaţiei transmise (mărcile discursive fatice şi prezentative): uite, bre, auzi : MD: Pentru că eu mi-am pus de mult problema dacă pă vremea lu Ceauşescu veneau americanii şi spuneau „Domle, uite, aveţi un dictator. O să bombardăm astăzi cartieru „Primăverii”, „Casa Poporului”, podu dă pă.., podurile dă pă.. Dâmboviţa, aşa, eşti de acord ?”; [...] MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câţiva ani, societatea civilă doarme! Îmi pare rău că tre’ să spun: la noi e chestia asta c-acuma dă bine să fii pro american; cum sânt toţi activiştii de partid, toţi securiştii pro americani, şi tu alături de ei, că dă bine că altfel eşti, cum ar veni, cu Vadim! Nu mă interesează, bre! (TucăS, 18 martie, 2003) - elemente care redau manifestarea unei dorinţe sau voinţe: hai, haide: T: Haideţi să vorbim pentru început de ăsta propriu zis... Da vă rog continuaţi-vă ideea aşa cum aţi formulat-o pân la urmă. (TucăS, 17 martie, 2003) 17 Vom exemplifica cele afirmate mai sus pe un caz particular de situaţie retorică: discursul televizat de tip t a l k - s h o w ; pentru desemnarea alocutorilor vom folosi iniţialele numelui şi prenumelui; în transcrierea textelor am păstrat, în mare, aspectul ortografiei oficiale, notând câteva pronunţări care cunosc o răspândire aproape generală în vorbirea familiară actuală (vezi Dascălu Jinga, 2002: 33-34).

T: Da. Domnu Pârvulescu, haidaţi, vreau şi de partea asta mai multe argumente. (TucăS, 17 martie, 2003) T: Haide... haide şi continuăm despre implicarea României în război şi nu numai, după pauza publicitară. (TucăS, 17 martie, 2003). - forme colocviale de demobilizare verbală: stai, lasă: CN: Păi n-am apucat să-l întrerup din expunere pe strategul militar Mircea Dinescu!... Conform analizei lui, deci, lucrurile merg invers, merg totu spre Bagdad. MD: Stai măi, eu nu sânt, eu nu laud pă.. Saddam. Spun numai că sânt tâmpiţi. [...] MD: Lasă-mă pă mine să-mi spun părerea, să fiu împotriva războiului! Eu ţi-am spus un lucru care ar trebui să te impresioneze: că mă uit la filmele despre.. de la Discovery despre...Primul Război Mondial, Al Doilea Război şi văd cum cad bombe acolo şi mă-ntrebam „Domle, ce făceau domle, oamenii ăia, cum de s-a ajuns acolo? MD: Societatea românească, dân păcate stă-n adormire dă câţiva ani, societatea civilă doarme![...] Lasă-mă pă mine să spun ce cred! (TucăS, 18 martie, 2003) - apelul la formele discursului adresat (cumul de vocative, modalităţi de adresare specifice registrului familiar al exprimării – vezi infra); - expresii ale manifestării impulsului dialogic al vorbitorilor limbii române (predispozitia polemică la români, şi latini în general, este rezultatul unui puternic impuls dialogic): expresii ale intensificării sau atenuării şocului ofensiv, expresii ale dispreţului sau persiflării cu funcţie de augmentare a şocului ofensiv/defensiv: H: A mai obosit şi el. OP: E, a obosit! [...] T: Cum puteau să controleze şapte ameţiţi ...dacă Irakul are arme biologice de distrugere în masă? Haideţi să fim serioşi! FC: Domnu Tucă, iertaţi-mă, bănuiesc că sunt serios, din moment ce m-aţi invitat aici! T: Nu. Sunteţi absolut respectabil! Dar nu asta-i problema. [...] OP: Eu nu cred că americanii s-au dus în Irak pentru Saddam Hussein. FC: S-au dus pentru petrol! OP: S-au dus pentru petrol şi... EH: E! E! E! OP: Şi s-au dus pentru ca să remodeleze...

EH: Am aflat-o şi pe-asta! (TucăS, 17 martie, 2003) MD: Trebuia să facem un... referendum naţional. CN: Ete Gogu! MD: Ba da, ba da! CN: Ete Gogu! [...] MD: Adică chiar aşa tu-ţi închipui că chestia asta-i o bagatelă, adică dacă eşti împotriva războiului eşti cu Vadim Tudor? De unde până unde? CN: Nu nu, n-am spus că eşti... MD: Nu mă interesează ce spune Vadim şi demagogia lu Vadim.(...) (TucăS, 17 martie, 2003) Numărul mare de astfel de elemente ale tipului alocutiv conferă mesajului un grad crescut de subiectivitate, manifestată în primul rând prin afectivitate: „autorii îşi stăpânesc cu greu propriile porniri, simpatii şi antipatii; personalitatea fiecăruia e hipertrofiată, vorbitorul e tentat să dea verdicte, lecţii, să creadă că opiniile sale sunt de cel mai mare interes pentru potenţialii interlocutori”. (Zafiu, 2001:41) Forme ale pathos-ului: populismul şi expresia lingvistică a acestuia, „familiarismul” verbal

Discursul perioadei totalitare se prelungeşte în discursul „de tranziţie” prin două trăsături fundamentale: populismul şi expresia lingvistică a acestuia, „familiarismul” verbal.

Noile forme persuasive nu se îndepărtează fundamental de cele vechi; conceptul de „om nou”, comunistul de omenie” se topeşte, se diluează în conceptul globalist, indistinctul, semantic vagul „popor” (şi „ţară”); în planul expresiei se utilizează termeni exprimând sensuri individualmente neidentificabile: „democraţia populară” este înlocuită în România cu „democraţia originală” (Pleşu, 1996).

Proiectarea imaginii pozitive a argumentatorului în spaţiul public se face adesea prin apel, în redactarea textelor, la mijloacele specific emoţionale (pathosului): diverse metode de adaptare la partener (modalităţi de captare a atenţiei – adresare directă, familiară, exclamaţii şi interogaţii retorice, apel la dorinţe, aspiraţii, fundamentale ale electoratului, apel la simboluri de identificare (ţară, popor, neam, etnie), apel la cuvinte încărcate emoţional-hipocoristice. Simpatizanţii sunt ”domni”, „oameni”; lor li se adresează vorbitorul cu apelative hipocoristice: o bătrânică, un biet pensionar etc.

Termenul popor, „reinvestit cu o remarcabilă forţă persuasivă, circulă astăzi, în discursul public românesc, cu sensuri şi conotaţii destul de diferite şi de ambigue: emfaza naţională, clişeul politic şi eticheta etnografică sau sociologică, în formele lor uneori incredibil de luate în serios, coexistă cu echivalentele parodice. Într-o bună parte a jurnalisticii de azi răsună încă ecoul discursului paşoptist” (Zafiu, 2002 b): „M-am născut şi am crescut, ca atîţia buni români, pe pămîntul sacru al Cîmpiei Transilvaniei. Părinţii şi bunicii mi-au povestit, încă de mic copil, despre durerea şi lacrimile prin care a trecut, veacuri de-a rîndul, blîndul şi bunul nostru popor român, în propria-i vatră moştenită de la daci şi romani. (« Cuvîntul liber », 7. 01. 1995: 8) ; "Ziar dedicat poporului român" (subtitlul Jurnalului Naţional).

Populismul este marcat la nivelul expresiei de familiarismul verbal. Diferenţele de tip ierarhic, existente între interlocutori în anumite contexte formale (socio-culturale şi politice) de comunicare, sunt şterse cu bună ştiinţă, prin eliminarea voită a formelor protocolare de adresare (marcate în text prin forme verbale şi pronominale alocutive, formele de salut şi ritualul de prezentare, forme iniţiatoare de conversaţie, maniera de interpelare în cursul dialogului). Egalitarismul (nivelarea: „ne vorbim de la egal la egal”) devine vecin cu impoliteţea. Obiectivele ilocuţionare: cîştigarea simpatiei maselor - zdrobirea prin dispreţ a oponenţilor. Câştigarea simpatiei populare se realizează prin utilizarea, în structurarea discursului, a unor modalităţi (forme şi formule) specifice stilului oral, familiar al exprimării (cumul de vocative/vocativ marcat morfologic + interjecţii de adresare) : Vai, tovarăsu’ secretar (sau vice, ce-o fi fost el acolo), vai ce tînăr sînteti, dar cît de combativ şi la obiect scrieţi! (RRM 22 .03. 2002); Ca să vezi! Bine că eşti matale, Nea Nelule, care ai condus ţara 10 ani din 14 şi ai adus-o în halul în care ai adus-o (RRM, 6.12. 2003); Bă, Coşarcă, am văzut şi frizeri mai deştepti la viaţa noastră. Cine crede asemenea minciuni, debitate în speranţa că se ridică PUR, hai să ne pupe în partea aia anatomică cu care gîndeşte Dan Voiculescu! Vă pierdeţi orice credibilitate. (RRM 16. 05. 2003); Felicitări, dragă Adrian Năstase! (RRM 22. 03. 2002); Necuratul te-a împins, părinte Patriarh, să faci legămînt cu Rabinul Satana? Ori crezi că matale esti curat ca lacrima şi-ţi permiti orice ieşire de efect? Bine că nu ti-ai pus tichia aia pe cap şi nu te-ai aşezat lîngă Gelu Voican – Voiculescu. Şi să nu te mai miri, Prea Fericite, că-ti fug oitele la alti păstori! (RRM, 22. 03. 2002) ; Nici usturoi n-a mîncat, nici gura nu-i miroase. Bravo, Băsescule! (N nr. 2264, 16.

06 2004); « Domnule Dragomir, las-o în mă-sa de treabă! » (N 18. 03.2004). MD: Adică, băi, vrea Iliescu să-şi refacă imaginea lui de om care a făcut facultatea la Moscova, înţelegi, şi care a vorbit ruseşte şi ş-acuma vorbeşte, el e pro american! Şi-şi face o imagine foarte frumoasă pă spinarea mea ş-a ta şi-a copiilor noştri! (TucăS, 18 martie, 2003).

Aceste forme de adresare/evocare sunt total nerecomandabile, ele conotând apartenenţa vorbitorului la o categorie socio-culturală lipsită de prestigiu fiind considerate, în perspectiva normei prescriptive „antionorifice“, marcând un raport defavorabil alocutorului (bă! fă!, adresarea prin porecle necomplezente) sau persoanei evocate (ăla, aia etc.), exprimând fie ostilitatea locutorului faţă de acestea, fie o intimitate vulgară (vezi Gorăscu, 2004).

În presa scrisă şi vorbită numele oamenilor politici, ale oamenilor de afaceri sau ale oamenilor de cultură chiar - nu mai sunt însoţite de recomandatele formule protocolare de adresare. Fenomenul în discuţie poate avea efecte grave, conducând la diminuarea prestigiului personalităţilor menţionate şi, implicit, pierderea încrederii publicului în instituţiile pe care aceste personalităţi le reprezintă. Naşu’ Tavi Cozmâncă (RRM 6 . 12. 2003) ; Nea Nelu, atins de gripă, face spume pe sticla televizoarelor cerînd cetătenilor să trîntească de trotuar coruptii. Guvernul, în lipsă de bani pe care să-i dea lui alde Iacobov, Vântu, Văcăroiu sau Niculae, apelează la „marele finantist“ Mihai Tănăsescu. (RRM 22. 03. 2002) ; Ce a descoperit Guşă si este adevărat? (EZ 8. 10. 2003) ; Explodează Stănoiu! (EZ 3. 03. 2004); Tata Bivolaru (EZ 31. 03. 2004); Corleone se împacă cu naşu` (A 24. 03. 2004). Construirea şi conservarea imaginii argumentatorului prin dezmembrarea, distrugerea, compromitera imaginii adversarului

Una dintre formele neloiale de construire a etosului este aceea de distrugere a imaginii adversarului prin calificare negativă (calificare negativă, injurioasă a imaginii, numelui, acţiunilor, prin hiperbolizare –negativă- , utilizarea metaforelor, metonimiei, etc.). Ireverenţialitatea se însoteşte adesea cu ironia alunecând adesea în trivialitate: Malagambistul Dan Nica, naşu’ Tavi Cozmâncă, O canalie bătrînă: Silviu Brucan, Gusă mitocan, doi mucoşi, pe nume Pleşu si Nistorescu (autentici turnători la Securitate!), Costi Găozaru (poreclit Rogozanu), de la „Excrementul zilei“, Cimpanzeul Daniel Vanghelie, Cătălin Dezbrăcatu (RRM, 6.12. 2003); Horică (Horia

Alexandrescu n.n.), fost profesor de sport, cu Institutul Pedagogic de 3 ani la bază, si proaspăt gazetar, la „Scînteia tineretului“, … De 2 ani, ţiganul este gazetarul de curte al Iliescului si nu-l mai scoate pe Constantinescu din bou si impostor! (RRM 22. 03. 2002); doctorul Harbuz, hingherul-sef al lui Băsescu. Acest micuţ doctor Mengele al căţeilor se transformă, ajuns la Palatul Victoria, într-un vajnic apărător al patrupedelor vînate de Matrozul Chior (RRM, 22. 03. 2002).

Iată un schimb de replici ofensatoare între doi cunoscuţi oameni de cultură (replică publicată în A la un articol apărut în RRM) cu privire la statutul generalului Antonescu în istoria României: „Unde e gafa pe care o comite Chelioja? Aici e gafa: el afirma că mareşalul Antonescu a declarat război SUA! Zbang cu mămăliga-n window! ...Nu Mareşalul Antonescu a declarat război Americii, ci America a declarat război României. Ai băgat la capatana, Popiescule? Mai faci? Să nu mai faci, băiatule, fiindcă prostia a început să doară al naibii" etc. Pe ce mizeaza clanţăul livrând un astfel de text? Pe faptul că aceia dintre suporterii săi mai sărăcuţi cu duhul, uşor de prostit, cei prea obişnuiti cu idei mestecate de-a gata, vor şuiera cu bucurie: Ai văzut, domne, ce bine i-a zis-o! Om mare, om deştept Vadim al nostru, are cultură, nu ca nenorocitul ăla de Popescu!" Automat, tot articolul numitului Popescu e considerat maculatură, cât despre Popescu însuşi, dacă spune prostii despre Antonescu musai să fie adevărat şi faptul că îşi bătea nevasta evreică în gură, ca pe coasă", cum mai relatează savantul C.V. Tudor în acelaşi text... Disfuncţii datorate nerespectării principiului cooperării şi principiului politeţii Cooperare/noncooperare (conflict)

Anumite interacţiuni lingvistice conflictuale pot fi denumite”ceartă" (Walton, 1992). „Scopul acesteia este explozia verbală direcţionată spre interlocutor şi dacă este posibil umilirea lui" (ibid.: 215). Caracteristicile unui astfel de conflict constau în faptul că participanţii îşi adresează lucruri dureroase şi că uneori modul în care se încheie interacţiunea conflictuală poate fi revelator şi important pentru relaţia dintre interlocutori. Aceste caracteristici includ expresia emoţiei şi furiei, expunerea laturii întunecate a caracterului şi potenţialul de dezbatere al factorilor proaspăt revelaţi, odată ce punctul culminant al discuţiei s-a încheiat. T: Alo! Domnu Iorgovan! Nu sînteţi la piaţă aicea! Daţi un exemplu repede! Nu sînteţi la piaţă s-aruncaţi cu invective aici! Un exemplu! Repede!

AI: Exemplu...deci este...exemplu-i articolu dîn..î.. Jurnalul Naţional.. T: Aşa ...care.. AI: care se chema „Iorgovan loveşte şi nu plăteşte”. T: Aşa. Şi? AI: Aţi...aţi instrumentat T: Aţi aveaţi toate instrumentele... AI: ca să ca să creaţi un..î ...atac în presă la adresa lui Iorgovan T: Domnu...Domnu Iorgovan! Aveaţi toate instrumentele, aveaţi toate instrumentele.. AI: Ştiţi care-a fost instrumentul? Dosarul penal dîn care m-am retras eu. Pentru că mi-a fost si... T: de ce? ..dosarul penal... deci puteţi să faceţi următoarele lucruri: AI: Ce puteam să fac? T: Să trimiteţi un drept la replică la ziar şi vă asigur că dacă aveaţi dreptate vi-l publicam AI: Ce vorbiţi? T: Nu! acţionaţi în instanţă... AI: [?] T: Deci nu mai aruncaţi , deci nu mai aruncaţi cu lucruri ...ziceaţi că sunteţi jurist! Ştiţi ce sînteţi? Un mahalagiu! Aia sînteţi! AI: Domnu Tucă. ... T: Aruncaţi cu invective fără să sus.. fără să veniţi cu o probă! AI: Dumneavoastră sînteţi ....dumneavoastră atuncea sînteţi un bădăran, dacă eu sînt un mahalagiu! [...] T: Nu! Dumneavoastră ... io am trecut peste bădărănia dumneavoastră că aţi sunat într-o seară...beat la telefon şi v-am lăsat în direct beat; în seara asta aţi venit treaz, dar v-aţi comportat exact ca atunci! AI: Nu.. T: Îmi pare rău că trebuie să vă spun! AI: Nu. Şi mie îmi pare rău c-am... deci domnu Tucă! T: nu puteţi să veniţi şi să aruncaţi acuzaţii .. AI: când io v-am dat un exempu! T: Care este exemplul? AI: Articolul de fond T: Care este exemplul? AI: Articolul de fond în Jurnalul Naţional pe care-l conduceţi! T: Şi v-am spus .... [...] T: Vă mulţumesc mult pentru participare! Vă mulţumesc mult!! La revedere! (TucăS, 06.04.2004)

Impoliteţea lingvistică Impoliteţea lingvistică este definită ca „atac deliberat la adresa eului individual (engl. face) al interlocutorului, având efecte disarmonice în plan social” (Ionescu - Ruxăndoiu, 2003). Gradul de impoliteţe a unui enunţ este dependent de factori ca distanţa socială, puterea şi gradul de interferenţă. Au fost enumerate (vezi Culpeper, 1996, apud Ionescu - Ruxădoiu, 2003) mai multe tipuri posibile de impoliteţe (directă, pozitivă, negativă, indirectă) fiind sugerată şi o listă de posibile strategii ale impoliteţii pozitive şi negative dintre care amintim: folosirea unor mărci de identitate neadecvate (vezi jocul deixisului pronominal), folosirea unui limbaj obscur sau necunoscut adversarului, căutarea dezacordului (prin alegerea unor teme de discuţie delicate), preocuparea de a-l face pe oponent să nu se simtă bine (ironie, glume nepotrivite), inocularea unui sentiment de teamă celuilalt, tratarea „de sus”, ridiculizarea, exprimarea explicită a faptului că receptorul este îndatorat emiţătorului etc.

Vom exemplifica unele dintre trăsăturile menţionate mai sus, identificabile în discursul public românesc actual: VC: Domnu Becali, care-i problema dumneavoastră? Aveţi vreo problemă majoră? GB: Păi da văd.. păi cum? Păi da ce? Păi să vă las să spuneţi dumneavoastră nişte bazaconii .. VC: faptul că dumneavoastră nu aveţi educaţie şi nu cunoaşteţi anumite metode pe care să fac contractele, GB: păi uite-aşa e! VC: e problema dumneavoastră, nu-i a mea. GB: Dumneata ai educaţie? Vai ce frumoasă educaţie ai dumneata! VC: Da. GB: Vrei să mai conduci acuma pă mine pă la spate...Băi, dumneata vrei să-ţi spui ceva? VC: Da! GB: Dumneata dacă nu veneai cu mine la emisiune, nu-ţi spuneam io, ierai un nimeni. Nu mai te vedea nimeni la televizor! Dumneata îţi convine, chiar dacă te lupţi cu mine la televizor! De ce? Ieşti, mai eşti văzut ierai un nimeni, nu mai te băga nimeni în seamă! Numa ca s-apari.. VC: Da nu doresc să fiu.. GB: Da nu contează ! Numa să apari! VC: Domnu Becali, nu vreau să fiu băgat în seamă! GB: Tu erai un nimeni .. Păi dumneata eşti disperat să fii băgat în seamă! Chiar dacă eşti.. negativ. Nu contează! Să fii băgat în seamă! VC: Dumnu Becali... VC: Bine.. Domnu Tucă ..(TucăS, 2004)

Concluzii

Pornind de la ipoteza că fiecărui nivel al dialogului social îi sunt, în general, caracteristice o anumită „tonalitate”, registru lingvistic şi stilistic, am ajuns, pe baza materialului investigat, la constatarea că discursul public românesc actual nu îndeplineşte (în raport cu obiectivele propuse: informarea eficientă şi corectă precum şi stabilirea unor relaţii publice armonioase) condiţiile necesare unei comunicări sociale reuşite. Au fost identificate disfuncţii grave datorate nerespectării normei prescriptive a limbii române (disfuncţii referitoare la utilizarea codului) precum şi disfuncţii datorate încălcării normelor de comportament lingvistic în context social (disfuncţii referitoare la inadecvarea la contextul de comunicare). Astfel, discursul public românesc actual (aparţinând actorilor sociali în general şi profesioniştilor media în special) prezintă, în perspectiva tipurilor de disfuncţii selecţionate în lucrarea de faţă, următoarele deficienţe: - utilizează un limbaj neîngrijit, invadat de greşeli; pericolul este ca eroarea să devină normă, prin adoptarea ei de către un număr mare de vorbitori aparţinând publicului, în bună parte needucat; - selecţionează mijloace specifice registrului oral de comunicare (popular, familiar sau chiar argotic) în zone rezervate registrului cult sau standard; - este dominat, în genere, de orientarea argumentativă negativă (pathos): limbajul necultivat apare ca semn de vulgaritate, incultură, agresivitate; - este un discurs „de tranziţie”, continuând discursul perioadei totalitare prin două trăsături fundamentale: populismul şi expresia lingvistică a acestuia, „familiarismul” verbal; - utilizează forme neloiale de construire a etosului (de exemplu, distrugerea imaginii adversarului prin calificare negativă); - prezintă, adesea, prin modul său de structurare, simptome ale interacţiunii lingvistice conflictuale (prin nerespectarea principiului fundamental al interacţiunii lingvistice, cooperarea) şi simptome de impoliteţe lingvistică (prin încălcarea principiului politeţii lingvistice), oferind publicului modele negative de comportament lingvistic. Toate aceste trăsături, identificate în planul expresiei, conduc la efecte disarmonice în planul vieţii sociale, putând fi asociate, în esenţă, inculturii, noncomunicării şi, în ultimă instanţă, degradării relaţiilor interumane la nivel micro- şi macrosocial. Procesul de stabilizare funcţională coerentă a codurilor comunicative, utilizate în discursul public românesc actual, poate fi

optimizat atât pe cale instituţională (prin reglementări adecvate), cât şi prin pedagogie socială (fiind util, în acest sens, efortul conjugat al specialiştilor din domeniul ştiinţelor comunicării, al sociologiei, psihologiei şi al pedagogiei sociale). În paginile precedente am prezentat şi exemplificat doar câteva dintre disfuncţiile flagrante identificabile în discursul public românesc actual. Fiecare dintre categoriile selecţionate trebuie tratate în detaliu şi nuanţate. În afară de acestea, sunt de luat în considerare, în cercetarea viitoare, unele mult mai subtile şi mai periculoase pentru bunul mers al vieţii sociale: (a) disfuncţiile determinate de utilizarea, în cadrul dialogului social, a inventarului complex al manipulărilor discursive; (b) disfuncţiile în comunicarea interculturală: elemente ale tipului persuasiv al dialogului social românesc actual (tipare comportamentale) ce ar contraveni comunicării interculturale în context european (deci ar îngreuna integrarea). Bibliografie

Brown, P., Levinson, St. (1978). Universals in Language Use: Politeness Phenomena, în E. Goody (ed.), “Questions and Politeness”, Cambridge, C. U. P.: 56 – 289

Charaudeau, P. (1998). Discours médiatique de l’information, INA, Paris

Chiruţă, R. (2004). Limba română la control!, în EZ nr. 3670 din 12.03.2004: 7

Ciolac, M. (1997). Sociolingvistica şcolară, Bucureşti, BIC ALL

Culpeper, J. (1996). Towards an Anatomy of Impoliteness, „Journal of Pragmatics”, nr. 25: 349-367

Cesereanu, R. (2002). Imaginarul violent al românilor, în Rlit. nr. 12, 27 martie

Cesereanu, R. (2003). Imaginarul violent al românilor, Bucureşti, Humanitas

Dascălu Jinga, L. (2002). Corpus de limbă română vorbită (CORV). Eşantioane, Bucureşti, Editura Oscar Print

Dascălu Jinga, L. şi Pop, L. (ed.) (2003). Dialogul în româna vorbită, Bucureşti, Editura Oscar Print

DŞL 2001 = Bidu-Vrănceanu, A., C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană Dindelegan, 2001, Dicţionar de ştiinţe ale limbii (DŞL), Bucureşti, Nemira

Ducrot, O. (1991). Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Paris, Editeurs des Arts

Gheţie, I. (1975). Baza dialectală a românei literare, Bucureşti

Gorăscu, A. (2004). Deixis, mss. Grice, H. (1975). Logic and conversation, în Cole P. and

Morgan J. (eds.), „Speech Acts” (colecţia “Syntax and Semantics”, vol. III), New York, London: 41 - 58

Guţu Romalo, V. (1991). Considérations sur le “dialogue social” , în Stati, S., Weigand, E. and Hundsnurscher, F. (eds.), „Dialoganalyse III”. Referate der 3. Arbeitstagung, Bologna 1990. Teil 2, Tübingen, Niemeyer : 433-439

Guţu Romalo, V. (2000). Corectitudine şi greşeală: limba română de azi, Bucureşti, Humanitas

Ionescu - Ruxăndoiu, L. (2003). Limbaj şi comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică, Bucureşti., All Educaţional

Kerbrat-Orrechioni, C. (1990/1992). Les interactions verbales, Paris, Armand Colin

Leech, G. N. (1983). Principles of Pragmatics, Londra, New York

Lyons, J. (1980). Sémantique linguistique, Paris Maingueneau, D. (1991). L‘analyse du discours.

Introduction aux lectures de l’Archive, Paris, Hachette Maingueneau, D. (1996). Les termes clés de l`analyse du

discours, Paris, Seuil, „Mémo” Magda, M. (2002). Structuri colocviale în revista „Academia

Caţavencu”, în „Aspecte ale dinamicii limbii române actuale”, vol. al II-lea, (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti: 551-564

Magda, M. (2003a). Zur argumentativen Funktion der Gesprächsformeln im sozialen Dialog (am Beispiel der rumänischen Massenmedien), comunicare prezentată la Congresul IADA, Salzburg, aprilie 2003, (sub tipar)

Magda, M. (2003b). Mărci ale discursului adresat în limba română (pe baza textelor dialectale), comunicare prezentată la Al X-lea Simpozion Naţional de Dialectologie Română, Alba-Iulia, 5 – 7 iunie, 2003 (sub tipar)

Manu - Magda, M. (1996). Unele trăsături ale tipului pragmatic românesc, în “Balkanarchiv”, Beiheft, Veitshochheim bei Würzburg: 327 – 337

Manu - Magda, M. (2003c). Expresii ale mobilizării şi demobilizării verbale în dialogul social românesc, în Dascălu Jinga, L. şi Pop, L. 2003: 73-95

Pană - Boroianu, R. (1989). Une caractérisation typologique des parlers dacoroumains, în RRL, XXXIV, 4: 293 - 303

Pană - Boroianu, R. (1992). Note sintactice asupra graiurilor munteneşti, FD, XII: 87 - 96

Pleşu, A. (1996). Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti, Humanitas

Pleşu, A. (2004). Obscenitatea publică, Bucureşti, Humanitas

Rovenţa - Frumuşani, D. (1995). Semiotica discursului ştiiţific, Bucureşti, Editura Ştiinţifică

Stati, S. (1990). Le transphrastique, Paris, P.U.F. Stati, S. (2002). Principi di analisi argomentativa, Bologna,

Pàtron Van Dijk, T. (2000). News Racism: A Discourse Analytical

Discourse, în Cottle, Simon (ed.), Ethnic Minorities and the Media, Open University Press, Buckingham / Philadelphia

Vion, R. (1992). La communication verbale – Analyse des interactions, Paris, Hachette

Vulpe, M. (1984). Dialectal, popular, oral, în „Tratat de dialectologie românească” (colectiv), Craiova, Scrisul Românesc: 134-138

Walton, D.N. (1992). The Place of Emotion in Argument, Park, PA, Pennsylvania State University Press.&8

Zafiu, R. (2000). Şturlubatic, Rlit., 3 Zafiu, R. (2001). Diversitate stilistică în româna actuală,

Editura Universităţii din Bucureşti Zafiu, R. (2002a). Mărci ale oralităţii în limbajul jurnalistic

actual, în “Aspecte ale dinamicii limbii române actuale” (coordonator: Gabriela Pană Dindelegan), Editura Universităţii din Bucureşti: 399-430

Zafiu, R. (2002b). În popor, în Rlit. nr. 15, 17 aprilie SURSE ŞI ABREVIERI A = Adevărul, cotidian, Bucureşti, anul I: 1989 AC = Academia Caţavencu, săptămânal, Bucureşti, anul I: 1991 Dilema = Dilema, săptămânal, anul I: 1993 Expres = Expres, săptămânal, Bucureşti,anul I: 1990 EZ = Evenimentul Zilei, cotidian, Bucureşti, anul I: 1992 Libertatea = Libertatea, cotidian, Bucureşti, anul I : 1990 N = Naţional, cotidian, Bucureşti, anul I: 1997 RL = România liberă, cotidian, Bucureşti, anul I: 1943; serie nouă: 1989

RRM = Revista România Mare, săptămânal, anul I: 1990. TL = Tineretul liber, cotidian, Bucureşti, anul I: 1989