Să rişti

Două seminţe stăteau una lângă alta în pământul fertil de primăvară.

Prima sămânţă spuse: “Vreau să cresc! Vreau să-mi trimit rădăcinile cât mai adânc în pământ, şi să-mi înfig spre lumină mugurii prin scoarţa pământului…Vreau să-mi desfac bobocii mei gingaşi ca un semn că primăvara a venit… Vreau să simt căldura soarelui pe faţă şi binecuvântarea stropilor de rouă dimineaţa pe petalele mele!“

Şi ea crescu.

Cea de-a doua sămânţă spuse: “Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit rădăcinile dedesubtul meu, nu ştiu ce voi întâlni în întuneric. Dacă îmi fac loc prin pământul tare şi răzbesc la suprafaţă pot să-mi rănesc mugurii delicaţi…Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un melc încearcă să-l mănânce? Şi dacă ar fi să-mi deschid bobocii, un copil poate să mă smulgă din pământ. Nu, e mai bine să aştept până este mai sigur.“

Şi aşteptă.

O găină începu într-o zi de primăvară să scurme pământul în căutare de ceva de mâncare, găsi sămânţa care aştepta şi o înghiţi imediat.

Morala poveştii:

Aceia care refuză să rişte şi să crească vor fi înghiţiţi de viaţă.

Dificultatea de a face lucrurile bine pentru toată lumea

În căldura zilei, un tată mergea prin praful străzilor Keshan-ului cu fiul său şi un măgar. Tatăl călărea măgarul, iar fiul îl conducea. “Bietul copil“, a spus un trecător. “Micuţele sale picioare încearcă să ţină pasul cu măgarul. Cum poate omul să lenevească pe măgar, când vede că băiatul îşi scoate sufletul alergând“. Tatăl a pus aceste cuvinte la inimă, a coborât de pe măgar la următorul colţ, şi l-a lăsat pe băiat să urce pe măgar.

Dar nu după mult timp, un trecător a ridicat vocea şi a spus, “Ce ruşine! Micuţul stă acolo ca un sultan, în timp ce bătrânul său tată merge pe lângă măgar“. Această remarcă l-a rănit foarte tare pe băiat şi l-a rugat pe tatăl său să se aşeze în spatele său pe măgar.

“Ai văzut vreodată aşa ceva ? “, a spus o femeie cu faţa acoperită, “o asemenea cruzime pentru animale! Spatele bietului animal s-a îndoit de greutate, iar acest bătrân bun de nimic şi trândavul său fiu stau ca şi cum ar fi un divan – biata creatură!“ Ţintele acestei critici au fost amândoi şi, fără să spună un cuvânt au coborât de pe măgar. Dar au făcut numai câţiva paşi când un străin a început să facă haz de ei spunând, “Slavă cerurului că nu sunt atât de prost. De ce plimbaţi măgarul, când el nu este de nici un folos, dacă nu cară pe unul dintre voi?“

Tatăl a împins o mână de paie în gura măgarului şi l-a luat pe după umeri pe fiul său. “Indiferent de ce facem”, a spus el, “există cineva care nu este de acord cu asta.Cred că ştim ceea ce este bine pentru noi“.

O poveste pe drum

Misticismul persan vorbeşte de un hoinar care trecea, după cum se pare de-a lungul unui drum lung, fără sfârşit. Era încărcat cu tot felul de poveri.Un sac greu

atârna în spatele său; un vas mare cu apă era înfăşurat în jurul corpului său. În mâna dreaptă, el căra o piatră de formă ciudată, iar în mâna stângă, un bolovan. În jurul gâtului său, o veche piatră de moară se bălăbănea de o frânghie încâlcită. Lanţuri ruginite, cu care el căra greutăţi grele prin praf, îl răneau în jurul gleznelor. Pe cap, bărbatul ţinea în echilibru o jumătate de dovleac. Cu fiecare pas pe care îl făcea, lanţurile zăngăneau. Gemând, el trecea mai departe pas cu pas, plângându-se de destinul său greu şi de oboseala care îl chinuia. În acest fel, un fermier l-a întâlnit în fierbinţeala miezului zilei. “O, hoinar obosit, de ce nu laşi jos acest bolovan?“

"Extraordinar, dar nici macar nu l-am observat inainte" - a replicat hoinarul. Spunand acestea, el a aruncat piatra deoparte si s-a simtit mult mai usor.

Din nou, după ce a făcut o bună bucată de drum, un fermier l-a întâlnit şi l-a întrebat: “Spune-mi hoinar obosit, de ce te necăjeşti cu jumătatea de dovleac de pe cap şi de ce tragi acele greutăţi de fier din spatele lanţurilor? “

Hoinarul a răspuns: “ Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat. Nu am realizat ceea ce îmi făceam“. El a scos lanţurile şi a spart dovleacul într-un şanţ de pe marginea drumului. Din nou, el s-a simţit mai uşor. Dar cu cât mergea mai departe, cu atât mai mult a început să sufere din nou.

Un fermier venind de pe camp, l-a privit cu uimire şi a spus: “O, bunule om, tu cari nisip în sac, dar vezi că în depărtare este mai mult nisip decât vei putea căra vreodată. Iar vasul tău de apă este mare – ca şi cum ai planificat să traversezi deşertul Kawir. După un timp, un râu clar va curge alături de tine, care te va însoţi în drumul tău pentru mult timp.“

După ce a ascultat toate acestea, rătăcitorul a deschis vasul cu apă şi a vărsat apa pe o potecă. Atunci el a simţit greutatea nisipului din rucsacul său. A rămas gânditor şi s-a uitat la asfinţitul soarelui. Atunci el a simţit greutatea nisipului din rucsacul său. A rămas gânditor şi s-a uitat la asfinţitul soarelui. Ultimele raze îşi trimiteau lumina către el. S-a uitat la el şi a văzut piatra grea de moară din jurul gâtului său şi brusc a realizat că era piatra care îl făcea încă să meargă aplecat. A desprins-o şi a aruncat-o cât de departe a putut, în râu. Eliberat de greutăţile sale, el a rătăcit apoi prin răcoarea serii pentru a-şi găsi o colibă.

Poveste cu un călugăr şi doi călători

Într-o zi, un călător mergea dintr-un sat în altul. Pe drum, a observat un călugăr care ara câmpul de lângă drum. Călugărul îi dădu bineţe călătorului, iar călătorul îl salută din cap pe călugăr. Călătorul se întoarse către călugăr şi spuse:

- Scuzaţi-mă, vă supără dacă vă adresez o întrebare?

- Deloc, răspunse călugărul.

- Am plecat din satul din munţi către satul din vale şi vreau să vă întreb dacă ştiţi cum este în satul din vale.

- Spuneţi-mi, răspunse călugărul, ce părere v-a făcut satul din munţi?

- Îngrozitoare! Răspunse călătorul. Ca să fiu cinstit, sunt bucuros să plec. Am găsit oameni foarte neprimitori. Când am ajuns acolo, am fost primit foarte rece.

N-am reuşit să mă simt niciodată integrat în comunitatea satului, oricât am încercat. Sătenii erau foarte egoişti şi nu se purtau deloc blând cu străinii. Aşa că spuneţi-mi, la ce să mă aştept în satul din vale?

- Îmi pare rău să-ţi spun, zise călugărul, dar cred că vei avea parte de acelaşi lucru şi dincoace.

Călătorul şi-a lăsat capul în jos dezamăgit şi a mers mai departe. Peste câteva luni, un alt călător trecea pe acelaşi drum şi a dat şi el peste călugăr.

- Bună ziua, spuse călătorul.

- Bună ziua, răspunse călugărul.

- Cum o duceţi?

- Sunt bine, a răspuns călugărul. Unde mergeţi?

- Mă duc în satul din vale, răspunse călătorul. Ştiţi cum e acolo?

- Da, a răspuns călugărul. Dar mai întâi spuneţi-mi de unde veniţi.

- Vin din satul din munţi.

- Şi cum a fost acolo?

- A fost minunat.Aş mai fi stat dacă aş fi putut, dar trebuia să-mi continui călătoria. M-am simţit ca şi cum aş fi fost un membru al familiei din acel sat. Bătrânii mi-au dat multe sfaturi, copiii au râs şi au glumit cu mine, iar oamenii, în general, au fost buni şi generoşi. Îmi pare rău că am plecat. Şi cum e în satul din vale? – a întrebat el încă o dată.

- Cred că e cam la fel, a răspuns călugărul. La revedere.

- La revedere şi mulţumesc, a răspuns călătorul zâmbind şi ducându-se în drumul lui.

Copacul împlinirii tuturor dorinţelor

Un cãlãtor obosit se aşezã într-o zi la umbra unui copac, fãrã sã-şi imagineze cã se aşezase la umbra unui copac fermecat:”copacul împlinirii tuturor dorinţelor”.

Stând el aşa pe pãmântul tare, se gândi ce bine ar fi sã stea pe un pat moale. Nici nu-şi terminã bine gândul, cã lânga el apãru un pat moale.

Uimit, cãlãtorul se întinse pe pat şi se gândi cã fericirea lui ar fi completã dacã ar veni o tânãrã fatã sã-i maseze picioarele înţepenite. Tânãra apãru ca prin minune şi începu sã-i maseze uşor picioarele.

„Mi-e foame, îşi spuse omul şi dacã aş mânca în acest moment, ar fi un deliciu.” Dintr-o datã, apãru în faţa lui o masã încãrcatã cu tot felul de bucate alese.

Omul se desfãtã. Mancã şi bãu pe sãturate. Pãmântul începu sã se învârtã în jurul lui şi abia îşi mai ţinea ochii deschişi. Se întinse pe pat, savurând toate evenimentele fericite care avuseserã loc în acea zi.

„O sã dorm o orã, douã îşi spuse el. Cel mai rãu ar fi dacã ar trece un tigru pe aici în timp ce dorm”.

Tigrul apãru imediat şi îl devorã.

De ce ţipã oamenii unii la alţii

Într-o zi, un înţelept din India puse urmãtoarea întrebare discipolilor sãi:

- De ce ţipã oamenii când sunt supãraţi?

- Ţipãm deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sã ţipi, atunci când cealaltã persoanã e chiar lângã tine? Intrebã din nou înţeleptul.

- Pãi, ţipãm ca sã fim siguri cã celãlalt ne aude, încercã un alt discipol.

Maestrul întrebã din nou:

- Totuşi, nu s-ar putea sã vorbim mai încet, cu voce joasã?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l mulţumi pe înţelept . Atunci el îi lãmuri:

- Stiţi de ce ţipãm unul la altul când suntem supãraţi? Adevãrul e cã, atunci când douã persoane se ceartã, inimile lor se distanţeazã foarte mult. Pentru a acoperi aceastã distanţã, ei trebuie sã strige, ca sã se poatã auzi unul pe celãlalt. Cu cât sunt mai supãraţi, cu atât mai tare trebuie sã strige, din cauza distanţei şi mai mari.

Pe de altã parte, ce se petrece atunci când douã fiinţe sunt indrãgostite? Ele nu ţipã deloc. Vorbesc încetisor, suav. De ce? Fiindcã inimile lor sunt foarte apropiate. Distanţa dintre ele este foarte micã.Uneori, inimile lor sunt atât de apropiate, cã nici nu mai vorbesc, doar şoptesc, murmurã. Iar atunci când iubirea e şi mai intensã, nu mai e nevoie nici mãcar sã şopteascã, ajunge doar sã se priveascã şi inimile lor se înţeleg. Asta se petrece atunci când douã fiinţe care se iubesc, au inimile apropiate.

În final, înţeleptul concluzionã, zicând:

- Atunci când discutaţi, nu lãsaţi ca inimile voastre sã se separe una de cealaltã, nu rostiţi cuvinte care sã vã îndepãrteze şi mai mult, cãci va veni o zi în care distanţa va fi atât de mare, încât inimile voastre nu vor mai gãsi drumul de întoarcere.

Vulturul regal

Un fermier a descoperit într-o zi un cuib pãrãsit de vultur, în care se gãsea un ou. L-a luat şi l-a pus la o gãinã care tocmai stãtea pe ouã. Pasãrea a venit pe lume deci în mijlocul gãinilor şi a învãţat sã se mişte ca o gãinã. Fermierul se ocupa mult de noua sa „gãinã” şi fãcea totul pentru a-l proteja, a-l rãsfãţa şi a-i procura imediat tot ce acesta avea nevoie. Vulturul-gãinã a devenit treptat foarte dependent de fermier, care nu-şi dãdea seama de rãul pe care i-l fãcea.

La un moment dat, vulturul a vãzut pe cer o pasãre mare, care plana şi a spus:”într-o zi voi zbura precum aceastã pasãre!”. Atunci, fraţii şi surorile sale au început sã râdã de el. Foarte ruşinat, regretã cã spusese acest lucru şi a continuat sã mãnânce grãunţe din sac.

Dar iatã cã într-o zi, o zânã bunã a trecut pe acolo şi a vãzut vulturul regal, care moţãia în mijlocul gãinilor. Ea s-a adresat fermierului astfel:”Cred cã iubeşti foarte mult pasãrea ta rarã, însã cred cã nu-i faci un serviciu ţinând-o astfeL. Te gândeşti prea mult la tine. Aceastã pasãre nu este fericitã şi atunci când va fi mare îţi va purta picã pentru faptul de a nu o fi lãsat sã-şi dezvolte calitãţile sale extraordinare şi potenţialul sãu nelimitat!”

A doua zi, dupã ce a reflectat, fermierul nostru a luat pasãrea în braţe şi a lansat-o în aer. Vulturul nu a prea avut timp sã-şi deschidã aripile şi a aterizat lamentabil pe sol în hohotele de râs ale gãinilor. Insã bãrbatul nu s-a descurajat, s-a urcat pe acoperişul grajdului şi i-a spus pãsãrii: „Tu eşti un vultur! Zboarã!” şi l-a lansat în aer. Printr-un reflex spontan, acesta şi-a deschis aripile, a planat câteva clipe deasupra curţii şi era sã se prãbuşeascã peste gãinile uimite...

Atunci fermierul a urcat pe muntele ce domina orizonturile şi l-a lansat pe vultur din nou în aer. Cu mişcãri ale aripilor din ce în ce mai largi, vulturul se ridicã fericit cãtre cer, din ce în ce mai sigur pe el...

Periodic, venea sã-l vadã pe fermier şi pe prietenii sãi, care îl considerau de acum ceea ce era cu adevãrat: vultur regal!

Cioplitorul în piatrã

Era odatã un cioplitor în piatrã , nemulţumit de el şi de viaţa pe care o ducea.

Intr-o zi, a trecut pe lângã casa unui negustor bogat şi prin poarta deschisã a vãzut multe avuţii frumoase şi mulţi oaspeţi importanţi.”Cât de puternic trebuie sã fie negustorul acesta!”, s-a gândit cioplitorul în piatrã. A devenit foarte invidios şi şi-ar fi dorit şi el sã fie la fel de înstãrit ca acel negustor. Atunci n-ar mai trebui sa trãiascã viaţa unui cioplitor amãrât.

Spre marea lui surprizã, deodatã, deveni negustorul însuşi, bucurându-se de mai multã bunãstare şi putere decât ar fi visat vreodatã sã aibã, invidiat şi detestat de cei mai puţin înstãriţi ca el. Dar curând, un funcţionar de rang înalt a trecut pe acolo într-o lecticã , însoţit de o mulţime de slujitori şi escortat de soldaţi bãtând tobele. Oricine, indiferent cât era de bogat, trebuia sã se încline adânc în faţa procesiunii.”câtã putere are acest om!”, s-a gândit negustorul.”Mi-aş dori sã fiu un asemenea funcţionar de rang înalt!”

Şi a devenit un înalt funcţionar transportat peste tot în lectica lui împodobitã, urât şi temut de oamenii din jur care trebuiau sã se închine pânã la pãmânt când trecea el. Era o zi toridã de varã, iar oficialul se simţea foarte nemulţumit, în lectica lui. S-a uitat în sus la soare. Strãlucea mândru pe cer fãrã sã-i pese de prezenţa lui. „cât de puternic este soarele!”, s-a gândit el. „Aş dori sã fiu chiar eu soarele!”

Şi a devenit soare strãlucind mândru deasupra tuturor şi când pârjolea campiile îl blestemau fermierii. Dar un nor imens, negru, s-a aşezat între el şi pãmânt, aşa încât nu-şi mai putea arunca lumina peste tot ce se afla dedesubt.”Ce puternic este acest nor de furtunã!”, s-a gândit el.”Mi-aş dori sã pot fi un nor!”

Şi a devenit un nor, inundând câmpuri şi sate, blestemat de toatã lumea. Dar curând, norul a fost dat deoparte de o forţã mai mare, vântul.”Ce puternic este vântul!”, s-a gândit el.”Mi-aş dori sã pot fi vântul!”

Şi a fost vântul, doborând ţiglele de pe acoperiş, scoţând copacii din rãdãcinã, urât şi temut de toţi cei care se aflau în calea lui. Dar, dupã un timp, vântul a dat peste ceva pe care nu l-a putut mişca din loc, oricât de tare ar fi suflat: o stâncã înaltã. „Ce puternicã este aceastã stancã!”, s-a gândit el. „Aş dori sã pot fi o stâncã!”.

Şi a devenit o stâncã, mai puternicã decât orice altceva de pe pãmânt. Dar cum stãtea acolo, a auzit sunetul unui ciocan bãtând o daltã în piatra tare şi a simţit cã ceva se schimbã. „Ce poate fi mai puternic decât mine, care sunt o stâncã?”, s-a gândit el. S-a uitat în jos şi a vãzut departe, dedesubt, silueta unui cioplitor în piatrã.

Casa cu o mie de oglinzi

Cu mult timp în urmã, într-un sãtuc, se gãsea un loc cunoscut drept „casa celor o mie de oglinzi”. Un cãţelus mititel, vesel din fire, prietenos, s-a hotãrât sã viziteze acest loc vestit. Când a ajuns acolo, a sãrit vesel pe scãri şi a intrat în casã. S-a uitat pe hol cu urechiuşele ridicate şi a dat din coadã. Spre marea lui uimire s-a trezit cã o mie de cãţeluşi prietenoşi îl priveau fericiţi, dând din coadã ca şi el. A primit o mie de zâmbete la fel de calde şi prietenoase. A plecat fericit, gândind: „Este un loc minunat unde mi-am fãcut mulţi prieteni. Cu siguranţã mã voi întoarce aici şi altãdatã!”

În acelaşi sat, un alt câine care nu era asa de fericit ca primul s-a gândit sã viziteze şi el casa despre care toatã lumea vorbea. A urcat cu greu scara, cu capul plecat şi cu coada între picioare. Când a intrat, a vãzut o mie de câini trişti şi neprietenoşi, uitându-se la el. S-a speriat, zbârlindu-se pe spate şi mârâind. Când cei o mie de câini au început şi ei sã mârâie, s-a speriat şi a luat-o la fugã. Odatã ieşit afarã s-a gândit:”Este un loc îngrozitor, nu mã mai întorc acolo niciodatã!”

Cinci zeci de ani de politeţe

Un cuplu în vârstã şi-a celebrat nunta de aur dupã mulţi ani de cãsãtorie. În timp ce îşi luau micul dejun împreunã, femeia s-a gândit: „Timp de cinci zeci de ani m-am gândit numai la soţul meu şi i-am dat coaja de deasupra chiflei. Astãzi vreau şi eu, în sfârşit, sã mã bucur de aceastã delicatesã.”.A uns partea de deasupra cu unt şi i-a dat partea cealaltã soţului ei.

Contrar aşteptãrilor ei, soţul a fost foarte mulţumit, i-a sãrutat mâna şi i-a spus:”Draga mea, mi-ai provocat o mare bucurie. Timp de cinci zeci de ani nu am mâncat partea de dedesubt a chiflei, care este partea care îmi place cel mai mult. Întotdeauna m-am gândit cã ar trebui s-o ai, deoarece îţi place atât de mult”.

Copacul uriaş

Un tâmplar şi ucenicii sãi cãlãtoreau prin provincia Qi în cãutare de materiale de construcţii. Ei vãzurã un copac uriaş.Cinci oameni ţinându-se de mâini nu-i

puteau cuprinde trunchiul, iar coroana îi ajungea aproape pânã la nori.- Sã nu pierdem timpul cu copacul ãsta, spuse meşterul tâmplar. O sã treacã o veşnicie pânã îl tãiem.Dacã am vrea sã facem o corabie din trunchiul acesta greu, ea s-ar scufunda. Dacã am încerca sã-l folosim ca sã construim un acoperiş, pereţii ar trebui sã fie întãriţi în mod special.

Grupul şi-a continuat drumul. Unul dintre ucenici observã:- Un copac aşa de mare şi nu foloseşte nimãnui!- Aici te înşeli, zise meşterul tâmplar. Copacul acesta a fost credincios propriului destin. Dacã ar fi fost ca toţi ceilalţi, ar fi trebuit sã-l doborâm. Dar pentru cã a avut curaj sã fie altfel, va rãmâne în viaţã şi puternic încã multã vreme.

Povestea picãturii de apã

A fost odatã ca niciodatã un discipol care l-a întrebat pe maestrul sãu:

Grupul şi-a continuat drumul. Unul dintre ucenici observã:

- Care este lucrul care mã separã de adevãr?Maestrul îi rãspunse:- Nu eşti singurul care este separat de adevãr! Mai sunt şi alţii...Îţi voi spune douãsprezece povestioare care ţi se vor pãrea foarte simple. Trebuie sã meditezi asupra acestora tot timpul – îi spuse maestrul. Şi chiar de ţi se va pãrea cã le-ai înţeles, nu te opri din a medita asupra lor pânã când nu le vei înţelege într-adevãr. Continuã sã reflectezi asupra lor pânã când aceste povestiri simple vor cãpãta proporţii uriaşe şi pânã vor deveni din nou simple!”

Prima povesteA fost odatã o picãturã într-un ocean, ce spunea cã oceanul nu existã...Tot astfel se întâmplã şi cu mulţi oameni.Trãiesc înãuntrul lui Dumnezeu şi spun cã Dumnezeu nu existã.

A doua poveste„Vreau sã fiu liberã!” strigã o picãturã din mijlocul oceanului şi oceanul, în compasiunea sa, a ridicat-o la suprafatã. „Vreau sã fiu liberã!” a strigat din nou picãtura de apã, şi soarele, auzindu-i glasul, o aşezã într-un nor. „Vreau sã fiu liberã!” spuse picãtura de apã încã o datã şi norul o eliberã şi aceasta cãzu din nou în ocean.

A treia povesteO picãturã de apã din ocean era o adevãratã intelectualã...şi pentru aceasta, ea îşi renegã apartenenţa la ocean.

A patra poveste„Sunt o picãturã total lipsitã de valoare!” spunea o picãturã de apã suspinând, iar suspinul ei era atât de zgomotos cã devenise incapabilã sã mai audã tumultul şi sã mai vadã vastitatea oceanului care o înconjura şi din care fãcea parte.

A cincea poveste„Fãrã îndoialã, eu sunt cu mult mai importantã decat oceanul!” spunea o picãturã de apã din mijlocul oceanului.

A şasea poveste„Nu voi putea niciodatã sã ajung la ocean” spunea cu tristeţe o picãturã de apã din ocean.

A şaptea poveste„Oh, ce-mi pasã mie de ocean?!” spunea cu îngâmfare o picãturã de apã din ocean.

A opta povesteEra odatã o picãturã de apã care-şi regreta soarta; la urma urmei, cu toate cã ea se afla în mijlocul oceanului, nu ştia nimic despre ocean...

A noua povesteO picãturã de apã din mijlocul oceanului, chemã toate picaturile de apã sã i se alãture, pentru a se rãscula împotriva oceanului.

A zecea poveste„Prin puterea cu care am fost investitã”, spunea o picãturã de apã din ocean altor picãturi de apã „prin puterea cu care am fost investitã, de astãzi sunteţi excluse din ocean !”

A unsprezecea poveste„Tu te afli în mijlocul iubirii mele!”, îi spunea oceanul picãturii de apã. Dar picãtura nu auzea oceanul, pentru cã era plinã de iubire pentru altã picãturã de apã...

A douãsprezecea poveste„Dacã aş putea cuprinde” gândea o picãturã de apã „fiecare picãturã cu dragostea mea, atunci aş deveni oceanul!”. Cum gândi aceasta, picãtura începu sã reverse dragostea sa asupra tuturor picãturilor, pe rând. Dar între ele se afla şi o picãturã care odatã, demult, îi fãcuse mult rãu şi, deşi era capabilã de o mare iubire, picãtura nu putu sã o ierte.Şi pentru cã ea nu putu sã-şi verse dragostea asupra acesteia, picãtura nu a mai putut sã devinã oceanul...

Discipolul se întoarse şi-l întrebã pe maestru sãu:- A existat vreodatã vreo picãturã care a devenit oceanul?

Şi maestrul îi spuse şi ultima poveste:- Era odatã o picãturã de apã care cãuta pacea oceanului şi profunzimea lui. Dorinţa îi era mare şi puterea sa de iertare era mare, şi atunci oceanul îi spuse:”Tu şi cu mine, noi suntem una!” Şi oceanul îşi deschise larg braţele şi îmbrãţişã picãtura şi tot ce aparţinea oceanului deveni şi al picãturii. Ea se bucurã de pacea oceanului, se întinse pe toatã suprafaţa lui, şi prin profunzimea sa deveni salvarea lumii.” Aflã astfel, o, ucenicule cã oceanul este plin de iertare pentru cei ce-l iubesc şi cã îi primeşte în mãreţia sa, pe toţi cei ce o doresc cu adevãrat!”- Dar ce s-ar întâmpla dacã o astfel de picãturã devine...murdarã? mai întrebã discipolul.

Maestrul râse din toatã inima şi spuse:- O picãturã nu poate sã devinã atât de murdarã încât oceanul sã nu o poatã curãţa.