Modul 5 ok.doc

Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TICProiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU 2007-2013Beneficiar – Centrul Naţional de Dezvoltare a Învăţământului Profesional şi Tehnic

str. Spiru Haret nr. 10-12, sector 1, Bucureşti-010176, tel. 021-3111162, fax. 021-3125498, [email protected]

Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul Material de predare

Domeniul: InformaticăCalificarea: Tehnician echipamente de calcul

Nivel 3 avansat

2009

mailto:[email protected]

AUTOR:Laura Gabriela Sălăgean – profesor inginer grad didactic II, Grup Şcolar

Tehnic Baia Mare

COORDONATOR:

Sidor Costinaşi – profesor drd., Colegiul Tehnic “INFOEL” Bistriţa

CONSULTANŢĂ:

IOANA CÎRSTEA – expert CNDIPT

ZOICA VLĂDUŢ – expert CNDIPT

ANGELA POPESCU – expert CNDIPT

DANA STROIE – expert CNDIPT

Acest material a fost elaborat în cadrul proiectului Învăţământul profesional şi tehnic în domeniul TIC, proiect cofinanţat din Fondul Social European în cadrul POS DRU 2007-2013

2

3

CuprinsI. Introducere...................................................................................................................................4II. Documente necesare pentru activitatea de predare.....................................................................7III. Resurse.......................................................................................................................................8

Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi unităţi de răcire.................8Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase.................................................................8Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare............................................11Fişa suport 1.3: Recunoaşterea tipurilor unităţilor de răcire..................................................15

Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază..............................17Fişa suport 2.1 Tipuri de microprocesoare – generaţii de procesoare de la producători consacraţi (socket, chipset, FSB, număr miezuri).................................................................17Fişa suport 2.2: Tipuri de plăci de bază - generaţii de plăci de bază de la producători consacraţi (chipset, FSB, tipuri de conectori)........................................................................20

Tema 3: Recunoaşterea tipurilor de memorie şi suporturilor de stocare...................................27Fişa suport 3.1: Recunoaşte formate fizice de memorie........................................................27Fişa suport 3.2: Recunoaşterea tipurilor de suporturi de stocare...........................................31

Tema 4: Recunoaşte tipuri de unităţi optice.............................................................................34Fişa suport 4.1: Tipuri de unităţi optice interne/externe – citire/scriere...............................34

Tema 5: Determinarea tipurilor de plăci video, sunet şi reţea...................................................37Fişa suport 5.1: Determinarea tipurilor de plăci video – diferite generaţii de plăci video de la producători consacraţi, compatibilitate cu placa de bază privind modul de conectare (AGP, PCI, PCI-E)............................................................................................................................37Fişa suport 5.2: Determinarea tipurilor de plăci de sunet interne/externe.............................41Fişa suport 5.3: Determinarea tipurilor de plăci de reţea (interne, externe, wireless, Bloothooth)............................................................................................................................43

Tema 6 Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare.....................................................................................................46

Fisa suport 6.1: Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare..................................................................................46

Tema 7. Ataşarea componentelor pe placa de bază...................................................................52Fişa suport 7.1:Instalarea unităţilor de răcire, a hard-discurilor şi a unităţilor optice...........52Fişa suport 7.2: Instalarea plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)...............................................................................................................................................57

Tema 8 Montarea cablurilor pentru componentele unui sistem de calcul................................62Fişa suport 8.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare................................62

Tema 9 Controlarea conectării corecte a cablurilor...................................................................66Fişa suport 9.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare................................66

Tema 10 Configurarea setărilor dispozitivelor hardware..........................................................68Fişa suport 10.1: Setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor.........................................68

Tema 11: Identificarea semnalelor audio şi video furnizate de BIOS.......................................74Fişa suport 11.1: Consultarea documentaţiilor plăcilor de bază pentru a identifica defectele...............................................................................................................................................74

Tema 12 Revizuirea modului de conectare a cablurilor............................................................77Fişa suport 12.1: Inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare...............................................................................................................................77

Tema 13 Revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi..........79Fişa suport 13.1: Conectarea memoriei RAM, plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)................................................................................................................................79IV. Bibliografie..............................................................................................................................82

I. IntroducereMaterialele de predare reprezintă o resursă – suport pentru activitatea de predare, instrumente auxiliare care includ un mesaj sau o informaţie didactică.

Prezentul material de predare, se adresează cadrelor didactice care predau în cadrul şcolilor postliceale, domeniul Informatică, calificarea Tehnician echipamente de calcul.

El a fost elaborat pentru modulul Asamblarea funcţională a unui sistem de calcul ce se desfăşoară în 118 ore, în următoarea structură:

Laborator tehnologic 72 ore

Instruire practică 10 ore

Competenţe / rezultate ale

învăţăriiTeme

Fişe suport

Identifică componentele unui sistem de calcul conform specificaţiilor

Tema 1: Recunoaşterea tipurilor de carcase, surse de alimentare şi unităţi de răcire

Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare Fişa suport 1.3: Recunoaşterea tipurilor unităţilor de răcire

Tema 2:: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază

Fişa suport 2.1 Tipuri de microprocesoare – generaţii de procesoare de la producători consacraţi (socket, chipset, FSB, cache, număr miezuri) Fişa suport 2.2: Tipuri de plăci de bază - generaţii de plăci de bază de la producători consacraţi (chipset, FSB, tipuri de conectori)

Tema 3: Recunoaşterea tipurilor de memorie şi suporturilor de stocare

Fişa suport 3.1:Recunoaşte formate fizice de memorie Fişa suport 3.2: Recunoaşterea tipurilor de suporturi de stocare

Tema 4: Recunoaşte tipuri de unităţi optice

Fişa suport 4.1: Tipuri de unităţi optice interne/externe de citire/scriere

5


învăţăriiTeme

Fişe suport

Tema 5: Determinarea tipurilor de plăci video, sunet şi reţea

Fişa suport 5.1: Determinarea tipurilor de plăci video – diferite generaţii de plăci video de la producători consacraţi, compatibilitate cu placa de bază privind modul de conectare (AGP, PCI, PCI-E) Fişa suport 5.2: Determinarea tipurilor de plăci de sunet interne/externe Fişa suport 5.3: Determinarea tipurilor de plăci de reţea (interne, externe, wirless, Bloothooth)

Instalează componentele unui sistem de calcul conform specificaţiilor

Tema 6 Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare

Fisa suport: 6.1

Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare

Tema 7 Ataşarea componentelor pe placa de bază

Fişa suport 7.1:Instalare unităţilor de răcire, a hard discurilor şi a unităţilor optice Fişa suport 7.2: Instalarea plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)

Tema 8 Montarea cablurilor pentru componentele unui sistem de calcul

Fişa suport 8.1: Cabluri de transmisie de date şi cabluri de alimentare

Verifică funcţionarea unui sistem de calcul

Tema 9 Controlarea conectării corecte a cablurilor


Tema 10 Configurarea setărilor dispozitivelor hardware

Fişa suport 10.1: Setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor

Depanează defectele hardware apărute la asamblarea

Tema 11: Identificarea semnalelor audio şi video furnizate de BIOS

Fişa suport 11.1: Consultarea documentaţiilor plăcilor de bază pentru a identifica defectele

Tema 12 Revizuirea modului de Fişa suport 12.1:

6


învăţăriiTeme

Fişe suport

sistemelor de calcul

conectare a cablurilor Inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare

Tema 13 Revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi

Fişa suport 13.1:

Conectarea memoriei RAM, plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)

Absolvenţii nivelului 3 avansat, şcoală postliceală, calificarea Tehnician echipamente de calcul, vor fi capabili să îndeplinească sarcini cu caracter tehnic de montaj, punere în funcţiune, întreţinere, exploatare şi reparare a echipamentelor de calcul.

Semnificaţia elementelor grafice utilizate

Element Semnificaţie

Criterii de apreciere/ verificare

Definiţie

Listă de verficare;

Paşi de urmat

Atenţie! Informaţie importantă!

Atenţie! Este interzis să...

Recomandări cu privire la termene – limită;

Alte recomandări cu privire la organizarea resurselor de timp.

7

II. Documente necesare pentru activitatea de predarePentru predarea conţinuturilor abordate în cadrul materialului de predare cadrul

didactic are obligaţia de a studia următoarele documente:

Standardul de Pregătire Profesională pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea SPP sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

Curriculum pentru calificarea Tehnician echipamente de calcul, nivelul 3 avansat – www.tvet.ro, secţiunea Curriculum sau www.edu.ro , secţiunea învăţământ preuniversitar

Alte surse pot fi:

- www.wikipedia.com

- www.google.ro

- site-urile producătorilor de componente şi echipamente de calcul

8

http://www.google.ro/

http://www.wikipedia.com/

http://www.edu.ro/

http://www.tvet.ro/

http://www.edu.ro/

http://www.tvet.ro/

III. Resurse


Fişa suport 1.1: Recunoaşterea tipurilor de carcase.

Carcasa calculatorului este o cutie din plastic sau metal cu cadru din metal numit şi şasiu în interiorul căreia se află toate componentele de bază ale unui calculator.

Rolul principal al carcasei este de a proteja componentele calculatorului, iar cel secundar este de izolare fonică. Dacă luăm în considerare noile tendinţe observăm că în ultima perioadă carcasa are şi rol estetic.

Elemente estetice cel mai des folosite sunt: măşti frontale colorate, mânere ataşate de panoul superior al carcasei, geam lateral şi lămpi cu neon instalate în carcasă. Acestea sunt produse în diferite modele de diferite firme.

De obicei tipul de carcasă determină tipul de placă de pază pe care o poate utiliza calculatorul.

Elementele comune ale carcaselor indiferent de tipul constructiv sunt: butonul de pornire, oprire, resetare precum şi spaţiile pentru unităţile care pot fi adăugate. Aceste spaţii au dimensiuni de 5,25 inci respectiv 3,5 inci.

La unele carcase mai vechi putem întâlni şi un buton pentru schimbarea frecvenţei ceasului intern.

Se cunosc două tipuri principale de carcase: desktop şi tower.

Carcasa desktop este un model de carcasă foarte des întâlnit. Le putem recunoaşte uşor deoarece sunt aşezate pe birou, cu monitorul deasupra. La acest tip de carcasă plăcile adaptoare se introduc în sloturile plăcii de bază pe verticală.

Carcasele de tip tower putem să le identificăm fără eforturi deoarece ele sunt aşezate într-un spaţiu special amenajat la mesele de calculatoare sau uneori sub birou pe podea. La acest tip de carcasă plăcile adaptoare se introduc în sloturile plăcii de bază pe orizontală.

Carcasele de tip tower din punct de vedere constructiv se pot clasifica în carcase: minitower, middle tower şi tower.

Carcasa minitower sau miniturn - Sunt utilizate când nu avem mult spaţiu la dispoziţie sau în cazurile în care avem componente puţine. În cazul în care nu mai avem spaţiu

pentru unităţi interne în interiorul carcasei se pot adăuga unităţi externe dar sunt mai scumpe decât cele interne.

Carcasele middle tower sunt cel mai de utilizate. Ele permit introducerea unui număr suficient de componente astfel încât să poată fi asigurată o ventilaţie corespunzătoare a componentelor. Aceste carcase au de obicei aceeaşi înălţime. Numărul de hard-discuri, unităţi optice sau unităţi de dischetă variază în funcţie de modelul carcasei. În partea din faţă a carcasei există mai multe locuri numite şi locaşuri de 5,25 inci unde pot fi montate unităţile optice. Sub acestea se află mai multe locaşuri de 3,25 inci unde se montează unităţile de dischetă sau hard-discuri. Comunicarea unităţilor optice şi a unităţilor de dischetă cu exteriorul se face prin înlăturarea unor plăcuţe de plastic din panoul frontal. În locaşurile pentru unităţi optice se pot monta şi panourile de control ale diferitelor componente, (de exemplu placă de sunet cu performanţe foarte ridicate, dispozitiv de reglare a turaţiei ventilatoarelor) sau unităţile cititoare de carduri de memorie ale aparatelor foto digitale.

Carcasele Tower se utilizează pentru servere, deoarece permit introducerea unui număr mare de hard-discuri. Toate carcasele trebuie să asigure trecerea prin ele a uni flux de aer care are rolul de a răci componentele. Aerul intră prin partea de jos a măştii frontale şi iese prin partea din spate a sursei de alimentare. Traiectoria fluxului de aer este în diagonală. În partea inferioară a panoului frontal carcasele prezintă nişte orificii (găuri, fante) care permit admisia aerului.

La unele carcase pe panourile laterale putem observa aceste fante pentru admisia aerului.

Unele carcasele mai noi au ataşate pe un panou lateral un ventilator astfel încât să asigure admisia de aer din exterior deasupra procesorului şi a plăcii video.

Unde ?

Laborator de informatică

laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.

Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul.

Cum?

Clasa poate fi organizată frontal sau pe grupe.

Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de carcase.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de carcase

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de carcase.

10

Sugestii metodologice:

Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de carcase poate fi realizată conform tabelului:

Tip carcase Caracteristici

Probe orale şi practice

11


Fişa suport 1.2: Recunoaşterea tipurilor de surse de alimentare

Ce?

Sursa de alimentare este o piesă importantă deoarece ea asigură energia electrică tuturor componentelor sistemului.

Sursa de alimentare converteşte tensiunea alternativă (de la prizele electrice) 120 de volţi cu frecvenţa de 60Hz sau 220 V cu frecvenţa de 50 Hz în tensiune continuă de +3.3 volţi, +5 volţi şi +12 volţi.

În majoritatea cazurilor, tensiunea de 12V alimentează motorul de antrenare şi dispozitivul de acţionare al capului hard-discului, iar tensiunea de 5V alimentează componentele electronice. Majoritatea unităţilor de hard-disc folosesc atât tensiune de 5V, cât şi de 12V, iar unele dintre unităţile mai mici, proiectate pentru sistemele portabile, folosesc numai tensiuni de 5V. Consumul de curent de 12V al unei unităţi variază de obicei cu dimensiunea fizică a unităţii. Cu cât unitatea este mai mare, cu cât are turaţie mai mare şi cu cât are mai multe platane de rotit cu atât solicită mai multă putere.

Indiferent de tipul carcasei sursa de alimentare o identificăm uşor pentru că este de obicei o cutie argintie lucioasă situată în spatele sistemului de calcul. Cablurile pe care le deţine această cutie oferă posibilitatea de alimentare a componentelor calculatorului şi a perifericelor.

Pentru ca sistemul să poată funcţiona corect sursa de alimentare trebuie să furnizeze o tensiune continuă filtrată şi stabilizată (constantă). Orice sursă de alimentare efectuează unele verificări interne înainte de a permite sistemului să funcţioneze. Dacă verificările se termină cu succes, sursa de alimentare trimite către placa de bază un semnal special numit Power_Good. Dacă acest semnal nu este prevăzut în mod continuu, calculatorul nu funcţionează. Dacă tensiunea alternativă scade, iar sursa de alimentare devine supraîncărcată sau supraîncălzită, semnalul Power_Good scade şi face ca sistemul să se reiniţalizeze sau să se oprească de tot. La unele surse mai noi avem un semnal special numit PS_ON şi care opreşte alimentarea şi deci sistemul prin intermediul softului.

Capetele cablurilor sursei de alimentare sunt prevăzute cu papuci care se introduc în terminale plate ale întrerupătorului. De cele mai multe ori întrerupătorul face parte din carcasă astfel încât sursa de alimentare se livrează cu cablu dar fără întrerupător.

Există mai multe tipuri de surse de alimentare. Acestea de obicei preiau numele tipului de carcasă sau a plăcilor de bază pentru care sunt utilizate. Astfel avem următoarele tipodimensiuni ale surselor de alimentare: AT, Baby-AT, LPX, ATX, BTX şi SFX.

Dacă componentele au aceeaşi tipodimensiune ele sunt interschimbabile şi oferă o gamă largă de variante pentru înlocuire.

Cea mai utilizată sursă de alimentare utilizată în prezent este sursa ATX.

12

Sursele de alimentare AT au două conectoare principale (P8 şi P9), cu câte şase pini, pentru alimentarea plăcii de bază. Conectoarele sunt dimensionate pentru curenţi de 5A pe fiecare pin, la tensiuni de cel mult 250 V. Pentru toate sursele de alimentare standard care folosesc conectoarele P8 şi P9, acestea sunt legate cap la cap, astfel încât cele două fire de culoare neagră (legăturile la masă) de la ambele cabluri de alimentare se află unul lângă altul. Există cazuri când, aceste conectoare sunt etichetate P1/P2.

Sursele de alimentare Baby AT- Sunt bazate pe modelul AT şi este o versiune redusă a sistemului AT de mărime integrală. Sursa de alimentare este scurtată pe una din laturi, dar respectă modelul AT în toate celelalte privinţe. Sursele de alimentare de tip Baby AT se potrivesc în carcasele Baby AT şi în carcasele mai mari. Deoarece sursa de alimentare Baby AT îndeplinea toate funcţiile sursei de tip AT, dar avea dimensiuni mai mici, ea a devenit rapid tipodimensiunea preferată, până când a fost depăşită de modelele mai recente.

Sursa de alimentare LPX numită şi PS/2 sau Slimline. Sursa de alimentare LPX are aceleaşi conectoare pentru placa de bază şi unităţile de disc ca şi modelele anterioare. Se diferenţiză prin formă. Sursa de alimentare proiectată pentru sistemele LPX este mai mică decât sursele Baby AT în toate dimensiunile şi ocupă mai puţin de jumătate din spaţiul necesar pentru modelele anterioare.

Sursele de alimentare ATX (Advanced Technology Extended). Se bazează pe modelul LPX, dar prezintă diferenţe remarcabile. Au ventilatorul montat pe faţa laterală a sursei, în interiorul carcasei, unde suflă aerul transversal pe placa de bază şi îl aspiră din exteriorul carcasei prin partea posterioară. Acest flux de aer se deplasează în sens opus faţă de cel creat de majoritatea surselor standard, care refulează aerul în exterior prin partea posterioară, printr-un gol în carcasă, în care este montat ventilatorul. Răcirea cu flux invers de aer împinge aerul peste componentele cele mai calde de pe placa de bază, care sunt astfel amplasate încât să obţină un avantaj maxim din partea fluxului de aer. Astfel se elimină necesitatea adăugării mai multor ventilatoare în carcasă şi se reduce zgomotul produs de sistem. Această sursă include un nou conector cu 20 de pini şi o singură cheie. El furnizează tensiuni de +3,3 V, eliminând necesitatea regulatoarelor de tensiune de pe placa de bază pentru alimentarea procesoarelor şi a altor circuite care folosesc această tensiune.

Figura 1.2.1 Sursa de alimentare ATX

13

Tipodimensiunea ATX prevede conectoare de alimentare inteligent proiectate, pentru a interzice conectarea incorectă a sursei de alimentare. Modelul ATX poate avea până la trei conectoare pentru placa de bază, prevăzute cu chei care, practic, fac imposibilă conectarea incorectă. Sursa de alimentare ATX furnizează şi un alt set de semnale, care nu există la sursele de alimentare standard. Setul constă în semnalele Power_On (PS_On) şi 5V_Standby (5VSB), cunoscut sub denumirea colectivă „Soft Power“. Aceste semnale permit implementarea unor caracteristici precum Wake on Ring (activare la apel) sau Wake on LAN (activare prin reţea), prin care un semnal primit de la un modem sau de la placa de reţea determină activarea şi pornirea PC-ului. De asemenea, multe sisteme oferă opţiunea de stabilire a unei ore de pornire, astfel încât calculatorul poate fi configurat să pornească automat la anumite ore şi să execute diferite operaţii planificate. Aceste semnale pot permite, de asemenea, folosirea opţională a tastaturii pentru repornirea sistemului. Utilizatorii pot activa aceste caracteristici, deoarece semnalul 5V_Standby este activ în permanenţă, oferind plăcii de bază o sursă limitată de energie chiar dacă sistemul este oprit.

Tipul SFX În prezent, sursa de alimentare SFX este folosită în multe sisteme compacte. Sursa de alimentare SFX este proiectată în mod special pentru utilizarea în sisteme mici, echipate cu un număr mic de componente hardware şi cu posibilităţi limitate de modernizare.

Figura 1.2.2 Sursă de alimentare SFX

Sursa poate furniza o putere de 90 W în regim continuu (135 W putere de vârf) cu patru tensiuni (+5, +12, -12 şi +3,3 V). Această putere s-a dovedit a fi suficientă pentru un sistem mic, cu un procesor, o interfaţă AGP, cel mult patru sloturi de extensie şi trei dispozitive periferice – cum sunt unităţile de hard-disc şi CD-ROM. SFX este un standard complet separat, compatibil şi cu alte plăci de bază. Sursele de alimentare SFX utilizează acelaşi conector cu 20 de pini, definit în standardul ATX, şi includ atât semnalul Power_On, cât şi semnalul 5V_Standby. Utilizarea unei surse ATX sau a unei surse SFX depinde mai mult de carcasă decât de placa de bază. O restricţie este faptul ca modelul SFX nu asigură semnalul de ieşire de +5 V, aşa ca nu poate fi folosit pentru plăcile de bază care au sloturi ISA. Sursele de alimentare SFX nu au conectorul auxiliar (3,3 sau 5 V) şi conectorul ATX12V, aşa că nu pot fi folosite pentru plăcile ATX de mărime integrală care au nevoie de aceste conexiuni. La o sursă de alimentare SFX standard, în partea de deasupra a sursei este montat un ventilator de 60 mm, îndreptat spre interiorul carcasei calculatorului. Ventilatorul aspiră aerul din incinta sistemului în sursa de alimentare şi îl evacuează printr-un gol din partea posterioară a sistemului. Montarea ventilatorului în interiorul carcasei reduce zgomotul sistemului, având ca rezultat un model standard de ventilaţie cu presiune negativă. În multe situaţii, este necesar un ventilator suplimentar pentru răcirea procesorului. Pentru sistemele care necesită o capacitate mai mare de răcire, este disponibilă şi o versiune care permite montarea unui ventilator mai mare, de 90 mm, tot în partea de sus a sursei. Ventilatorul

14

mai mare asigură un flux de aer mai puternic şi o răcire mai bună în sistemele care necesită acest lucru.

Calculatoarele folosesc de obicei surse de alimentare din intervalul 200 W - 500 W. Totuşi, unele calculatoare au nevoie de putere cuprinsă între 500 W şi 800 W.

Sursa de alimentare BTX (Balanced Technology Extended) aduce unele îmbunătăţiri (legate de ventilaţie, nivelul de zgomot, aşezarea componentelor, etc.) însă producătorii de carcase şi plăci de bază nu se grăbesc să adopte noul standard atâta timp cât vechiul standard nu este depăşit. Sursa BTX este o sursă ATX modernizată pentru fluxuri de aer răcire mai eficiente. Sursele BTX nu sunt compatibile cu cele ATX şi nici cele ATX cu cele BTX.

Unde ?

Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic.

Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de surse de alimentare.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de surse de alimentare.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de surse de alimentare.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de surse de alimentare .


A se consulta şi fişele de la modulul 4 Arhitectura unui sistem de calcul.

Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de surse de alimentare poate fi realizată conform tabelului:

Tip sursă de alimentare Caracteristici

Probe orale şi practice.

15


Fişa suport 1.3: Recunoaşterea tipurilor unităţilor de răcire

Ce?

Componentele electronice generează căldură la trecerea curentului prin acestea.

Componentele unui calculator funcţionează mai bine într-un mediu cu temperaturi mai mici numit şi mediu răcoros. Dacă căldura nu este evacuată există posibilitatea ca sistemul să funcţioneze mai lent, iar dacă aceasta se acumulează putem ajunge în cazul în care componentele sistemului să se deterioreze.

În principal avem unităţi de răcire pentru: carcase, surse de alimentare, procesoare şi plăci video.

Creşterea circulaţiei aerului în interiorul carcasei unui calculator permite o evacuare mai eficientă a căldurii. Un ventilator de carcasă este instalat în carcasa calculatorului pentru a face procesul de răcire mai eficient. Ventilatoarele de carcasă sunt folosite pentru a mişca aerul în interiorul carcasei. Aerul care trece pe lângă componentele calde absoarbe căldura şi apoi este evacuat din carcasă. Prin acest proces este împiedicată supraîncălzirea componentelor calculatorului.

În cazul în care un calculator are nevoie de răcire activă suplimentară se pot monta ventilatoare pe carcasa calculatorului.

Radiatorul de pe procesor numit şi cooler înlătură căldura de pe nucleul acestuia. El este compus dintr-un radiator pe care se află fixat un ventilator. Radiatorul este format dintr-un postament care se continuă cu o structură lamelară fabricat din aluminiu sau cupru. Postamentul vine în contact cu suprafaţa procesorului şi preia căldura degajată de acesta şi apoi o dispersează în mediul înconjurător. De obicei, ventilatorul este acoperit cu un grilaj care împiedică contactul dintre paletele lui şi cablurile care, traversează spaţiul interior al carcasei.

Plăcile video produc o cantitate mare de căldură. Există ventilatoare speciale pentru răcirea unităţii de procesare grafică. De obicei circuitul integrat grafic este răcit cu un radiator peste care este fixat un ventilator, iar modulele de memorie doar cu mici radiatoare montate pe ele.

Calculatoarele care au unităţi centrale de procesare sau unităţi de procesare grafică foarte rapide pot folosi sisteme de răcire cu apă. O placă de metal este aşezată deasupra procesorului şi apa este pompată pe deasupra acesteia pentru a colecta căldura produsă de unitatea centrală de procesare. Apa este pompată către un radiator pentru a fi răcită cu ajutorul aerului şi apoi este recirculată.

Unde ?


Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de unităţi de răcire.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de unităţi de răcire.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de unităţi de răcire.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor unităţi de răcire.


Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de unităţi de răcire poate fi realizată conform tabelului:

Tip unităţi de răcire Locaţie - rol


17

Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază

Fişa suport 2.1 Tipuri de microprocesoare – generaţii de procesoare de la producători consacraţi (socket, chipset, FSB, număr miezuri)

Ce?

Unitatea centrală de calcul (CPU) este considerată creierul calculatorului.

De cele mai multe ori când ne referim la aceasta ne referim la procesor deoarece aici au loc cele mai multe operaţii matematice. Este cea mai importantă componentă a calculatorului.

Procesorul se prezintă ca o plăcuţă unde pe partea superioară se găseşte corpul procesorului, iar pe partea inferioară se găsesc contactele metalice (numite pini - "ace") care vor face, după montare, legătura cu placa de bază.

Procesorul trebuie fixat într-un lăcaş numit "socket" (soclu) care este construit din material plastic şi are o multitudine de mici orificii pe suprafaţa sa unde vor intra pinii procesorului. Tipurile noi de procesoare nu mai au pini ci doar nişte puncte de contact plate care se suprapun peste pinii care de această dată se găsesc pe suprafaţa superioară a soclului. Soclul procesorului are pe una din părţile laterale un braţ metalic care să îi permită fixarea şi blocarea procesorului.

Fiecare microprocesor are un mod de marcare standard, alcătuit dintr-un amestec de numere şi litere. Pe fiecare procesor există o etichetă de identificare care are următoarea semnificaţie: prima literă indică firma, şirul de numere care urmează despărţite prin linie de celelalte cifre indică circuitul integrat al procesorului şi cifrele de după linie indică frecvenţa procesorului.

Procesoarele sunt fabricate sub diverse forme constructive, fiecare având nevoie de un anumit tip de soclu pe placa de bază. Soclul pentru procesor joacă rolul de interfaţă dintre placa de bază şi procesor. Soclurile şi procesoarele sunt construite după tehnologia PGA (pin grid array). Astfel pinii de pe procesor sunt introduşi în soclu fără a exercita forţă adică cu forţa de inserţie zero.

Tipul microprocesorului defineşte apartenenţa acestuia la o familie de microprocesoare care au caracteristici comune, ce determină performanţele calculatorului.

Procesoarelor se pot clasifica în funcţie de soketul (soclul) pe care îl utilizează sau numărul de pini.

Numărul soclului Numărul de pini ai procesorului0 1681 1692 2383 2374 273

5 3206 2357 3218 387Super 7 321Slot 1 423Slot A 462Socket A 462Socket 370 370Socket FC PGA 423

Procesoarele execută un program, care reprezintă o secvenţă de instrucţiuni stocate anterior. Fiecare model de procesor are un set de instrucţiuni pe care le execută prin procesarea fiecărei secvenţe de date după cum este ghidat de program. Pe timpul execuţiei datele şi instrucţiunile rămase sunt stocate într-o memorie specială numită memorie cache.

Se cunosc două arhitecturi majore ale setului de instrucţiuni:

- Reduced Instruction Set Computer (RISC) – folosesc un set relativ mic de instrucţiuni şi chip-urile RISC sunt proiectate să execute aceste instrucţiuni foarte rapid.

- Complex Instruction Set Computer (CISC) – folosesc un set larg de instrucţiuni, rezultând mai puţini paşi executaţi pentru o operaţie.

Puterea unui procesor este măsurată prin viteza şi cantitatea de date pe care o poate procesa. Viteza unui procesor este de obicei măsurată în milioane de ciclii pe secundă (megahertzi -MHz) sau miliarde de ciclii pe secundă (gigahertzi GHz). Cantitatea de date pe care un procesor o poate procesa la un moment dat depinde de magistrala de date a procesorului numită şi magistrala procesorului sau front side bus (FSB). Cu cât magistrala este mai mare, cu atât este mai puternic procesorul. Procesoarele actuale au o magistrală de date de 32 sau 64 de biţi.

Mărimea registrului intern este un indiciu important asupra cantităţii de informaţii ce poate fi prelucrată la un anumit moment de către procesor. Procesoarele avansate folosesc astăzi registre interne pe 32 de biţi.

Cele mai noi tehnologii de proiectare a procesoarelor încorporează mai multe unităţi centrale de prelucrare pe acelaşi circuit integrat. Mai multe procesoare sunt capabile să proceseze concurent mai multe instrucţiuni:

-Procesoare Single Core – Un singur nucleu (core) aflat pe circuitul integrat se ocupă de toate prelucrările.

-Procesoare Dual Core – Două nuclee într-un singur circuit integrat în care ambele nuclee procesează informaţia simultan.

Unde ?


19

Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de procesoare.

Cum?


Expunerea cadrului didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de procesoare.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de de procesoare.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de procesoare.



Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de procesoare.poate fi realizată conform tabelului:

Tip procesor Caracteristici


20

Tema 2: Recunoaşterea tipurilor de microprocesoare şi a plăcilor de bază

Fişa suport 2.2: Tipuri de plăci de bază - generaţii de plăci de bază de la producători consacraţi (chipset, FSB, tipuri de conectori)

Ce?

Placa de bază constituie "temelia" oricarei configuratii, aceasta oferind structura necesară adăugării tuturor celorlalte componente ale sistemului, în termeni de alcătuire fizică şi functionalitate. Are rolul de a interconecta toate componentele, atât interne cât şi externe ale calculatorului. Ea mai este cunoscută sub denumirea de placă de sistem, backplane sau placa principală şi este localizată în unitatea centrală.

Pe ea sunt situate cele mai importante componente electronice ca: unitatea centrală de prelucrare şi memoria internă de lucru. Toate celelalte componente sunt ataşate plăcii de bază astfel încât să se poată transmite informaţii dintr-o parte în alta. Placa de bază are socluri, numite fante de extensie unde se pot conecta plăci cu circuite suplimentare numite plăci de extensie. Numărul fantelor de extensie depinde de mărimea unităţii centrale. Forma constructivă defineşte dimensiunile fizice ale plăcilor şi determină tipul de carcasă în care se potriveşte placa respectivă. Forma constructivă a plăcii de bază descrie aşezarea fizică a diferitelor componente şi echipamente pe placa de bază. Magistralele permit datelor să circule între componentele care alcătuiesc un calculator.

Unele dintre aceste forme constructive ale plăcilor de bază sunt standardizate ceea ce înseamnă că plăcile sunt interschimbabile.

Chip-setul plăcii de bază se defineşte ca totalitatea componentelor electronice ce cuprind: generatorul de tact, controlerul de magistrală, temporizatorul sistemului, controlerele de întreruperi şi DMA, memoria şi ceasul CMOS, controlerul de tastatură, coprocesorul matematic.

Un set important de componente de pe placa de bază îl reprezintă chip set-ul. Chip set-ul este compus din diferite circuite integrate ataşate pe placa de bază cu rolul de a controla modul de interacţiune al sistemului hardware cu UCP şi placa de bază. UCP este instalată într-un slot sau socket de pe placa de bază. Socketul de pe placa de bază determină tipul de UCP care poate fi instalat.

Chip set-ul plăcii de bază permite procesorului să comunice şi să interacţioneze cu celelalte componente din calculator şi să schimbe date cu memoria RAM, hard-discuri, plăci video şi alte dispozitive de ieşire. Tot el stabileşte câtă memorie poate fi adăugată la placa de bază şi determină de asemenea tipul de conectori de pe placa de bază.

Majoritatea chip set-urilor sunt împărţite în două componente distincte: Northbridge şi Southbridge. De obicei northbridge-ul controlează accesul către RAM şi placa video şi vitezele la care UCP-ul poate comunica cu acestea.

Placa video este câteodată integrată în Northbridge.

De obicei Southbridge-ul, permite procesorului să comunice cu hard disc-urile, placa de sunet, porturile USB şi alte porturi de intrare/ieşire.

Funcţiile principale ale cipseturilor sunt:

- controler de sistem;

- controler de periferice;

- controler de memorie;

Magistrala este o cale prin care pot circula datele în interiorul unui calculator.

Tipuri de magistrale:

Magistrala procesorului;

Magistrala de adrese;

Magistrala memoriei;

Magistrala I/O;

Magistrala procesorului este calea de comunicaţie între unitatea centrală de prelucrare şi circuitele integrate cu care lucrează direct.

Este folosită pentru a transfera date între CPU şi magistrala principală a sistemului sau între CPU şi memoria cache externă. Magistrala este compusă din circuite electrice pentru date, pentru adrese şi pentru comenzi. Ea este legată la pinii procesorului şi poate transfera un bit de date pe o linie de date la fiecare perioadă sau la două perioade ale ceasului.

Magistrala memoriei este utilizată la transferul informatiilor între CPU şi memoria principală. Ea este o parte din magistrala procesorului sau, de cele mai multe ori este implementată separat cu un set special de circuite integrate. Acest set de circuite integrate este responsabil cu transferul informaţiilor între magistrala procesorului şi memorie.

Magistrala de adrese este o parte a magistralei procesorului şi a celei de memorie şi este folosită pentru a indica adresa de memorie sau adresa de pe magistala sistemului.

Magistrala I/O sau magistrala de extensie oferă posibilitatea de dezvoltare a sistemului, asigurând o conexiune de mare viteză pentru dispozitivele periferice interne care măresc puterea acesteia.

Aceasta are rolul de a permite instalarea unor plăci suplimentare. Configuraţiile moderne includ două magistrale de extensie: una de compatibilitate, care permite instalarea plăcilor mai vechi şi este numită ISA, şi una locală de mare viteză, care permite plăcilor de extensie să lucreze la viteze apropiate de cea a microprocesorului.

22

Dispozitivele portabile de tip laptop sau notebook folosesc sloturi de extensie de tip PC Card care sunt asemănătoare cu ISA sau CardBus pentru plăcile de extensie mai noi.

Tipuri de magistrale I/O (sloturi de extensie):

- ISA pe 8, 16 şi 32 biţi;

- MCA;

- EISA;

- VLBus;

- PCI;

- PCMCIA.

Magistrala ISA pe 8 biţi are dimensiunile (înălţime x lung. x gros) 4.2 inci x13.13 inci x 0.5 inci. Conectorul magistralei ISA pe 8 biţi are 31 de pini.

Magistrala ISA pe 16 biţi are dimensiunile (înălţime x lung. x gros) 4.8 inci x 13.13 inci x 0.5inci. Faţă de ISA pe 8 biţi au un conector suplimentar al slotului de extensie cu 18 pini.

Magistrala ISA pe 32 biţi a apărut în perioada când nu existau procesoare pe 32 de biţi, de aceea nu a avut o durată de viaţă lungă.

Magistrala MCA a apărut odată cu procesoarele pe 32 de biţi, utilizează 4 tipuri de sloturi:

- de 16 biţi, slotul are 2 secţiuni una de 8 biţi şi a 2-a de 16 biţi;

- de 16 biţi cu extensie video, ele au un conector standard de 16 biţi însoţit de un conector pentru extensia video cu 10 pini;

- de 16 biţi cu extensie de memorie. Ea permite utilizarea plăcilor de memorie îmbunătăţite cât şi transferuri de date cu aceste plăci. Au în plus 4 pini;

-de 32 de biţi, este o extensie a modelului pe 16 biţi.

Magistrala VESA Local Bus nu suportă mai multe dispozitive cuplate în acelaşi timp. Adaugă un total de 112 contacte utilizând acelaşi conector ca magistralele MCA.

Magistrala PCI transferă datele la o viteză de 132 MB/s. Se poate alimenta la 3.3V sau 5 V şi are conectori pe 32 şi 64 de biţi.

Magistrala PCMCIA are 68 pini şi dimensiunea de 2.1 inci x 3.4 inci. O găsim în trei variante constructive: PC Card, Card Bus şi Miniature Card. PcCard este pe 16 biţi. Cele mai uzuale tipuri sunt:

tip I, de 3,3 mm grosime, doar pentru extensii de memorie;

tip II, de 5 mm se poate utiliza orice dispozitiv;

tip III, de 10,5 mm în special pentru HDD amovibile;

23

tip IV pentru HDD mai groase de 10,5 mm.

Magistralele Card Bus sunt pe 32 biţi şi sunt identice fizic cu PC Card. Magistralele miniature Card pot stoca până la 64 Mb memorie şi au dimensiunile de 1,3 inci x 1,5 inci.

O placă de bază modernă are mai multe componente încorporate, printre care diferite socluri, conectoare şi circuite integrate. Cele mai multe plăci de bază sunt prevăzute cu următoarele componente:

o Soclul sau conectorul procesorului;

o Setul de circuite integrate;

o Cipul Super I/O;

o Memoria BIOS;

o Soclurile SIMM/DIMM;

o Conectoarele de magistrală;

o Regulatorul de tensiune al unităţii CPU;

o Bateria;

Există mai multe forme constructive standardizate. Tipurile de forme constructive pentru plăcile de bază disponibile sunt:

Baby-AT;

Full-size AT (AT mărime integrală);

LPX;

NLX;

Sisteme cu fund de sertar;

Modelele brevetate.

Placa de bază Baby-AT este prima placă de bază folosită pe scară largă pentru calculatoarele personale. Cel mai uşor mod de a identifica un sistem cu o placă de bază Baby-AT (fără a detaşa panourile carcasei) este de a examina partea din spate a carcasei. La această placă de bază, plăcile de extensie se înfig direct în placă sub un unghi de 90 de grade. Placa de bază Baby-AT are fixat direct pe ea un singur conector vizibil, care este conectorul pentru tastatură. Placa de bază Baby-AT se potriveşte în mai multe tipuri diferite de carcase. Aceste sistemele sunt sisteme care pot fi modernizate, de asemenea orice placă de bază de acest tip poate fi înlocuită, aceasta fiind un model interschimbabil între diferiţii producători.

Placa de bază full-size AT. Acest tip de plăci de bază nu încap în carcasele Baby-AT sau Mini-Tower şi datorită progreselor făcute în miniaturizarea componentelor.

24

Majoritatea fabricanţilor de plăci de bază nu le mai produc, cu excepţia unor cazuri pentru aplicaţii server cu două procesoare.

Placa de bază LPX. Plăcile de forma constructivă LPX şi Mini-LPX reprezintă modele semibrevetate. Deoarece caracteristicile nu au fost stabilite niciodată până în ultimele detalii mai ales dacă luăm în considerare placa multiextensie. Aceste plăci de bază sunt considerate semibrevetate şi nu sunt interschimbabile. Aceasta înseamnă că un calculator nu se poate moderniza prin înlocuirea plăcii de bază cu alta mai bună. O caracteristică a acestei plăci este faptul că plăcile de extensie sunt montate pe o placă Bus Riser (multiextensie) înfiptă în placa de bază. Plăcile de extensie se introduc lateral în placa multiextensie. Această modalitate de montare oferă posibilitatea proiectării unor carcase de mică înălţime. Conectoarele pot fi dispuse pe una sau ambele feţe ale plăcii multiextensie, în funcţie de concepţia sistemului. O placă LPX are un şir de conectoare standardizate: conectorul video, două porturi seriale şi conectoarele pentru tastatură şi mouse de tip mini-DIN PS/2, montate pe marginea din spatele plăcii. Unele plăci pot avea conectoare suplimentare pentru alte porturi interne, cum sunt adaptoarele de reţea sau SCSI.

Plăcile de bază ATX. ATX este o combinaţie între cele mai bune elemente ale formelor constructive Baby-AT şi LPX, cu multe îmbunătăţiri şi elemente încorporate. Forma constructivă ATX este o placă de bază Baby-AT rotită în plan orizontal în carcasă, cu modificarea amplasării sursei de alimentare şi a conectoarelor. Conectoarele de extensie sunt paralele cu latura mai scurtă şi nu se intersectează cu soclurile pentru procesor, memorie sau cu conectoarele I/O.

Modelul ATX aduce următoarele îmbunătăţiri importante faţă de modelele Baby-AT şi LPX:

Panoul extern încorporat cu conectoare I/O este pe două rânduri, iar în partea din spate a plăcii de bază este o zonă cu conectoare I/O suprapuse ce permite montarea conectoarelor de extensie chiar pe placă şi elimină necesitatea cablurilor dintre conectoarele interne şi partea din spate a carcasei;

Conectorul unic de alimentare intern, cu cheie este un avantaj pentru utilizator. ATX include un singur conector de alimentare, care este uşor de montat şi nu poate fi introdus greşit;

Reamplasarea unităţii CPU şi a memoriei este astfel realizată încât nu se pot intersecta cu nici una din plăcile de extensie şi sunt uşor accesibile pentru modernizare, fără demontarea vreuneia dintre plăcile adaptoare instalate. Unitatea CPU şi memoria sunt reamplasate în apropierea sursei de alimentare, prevăzută cu un singur ventilator care suflă aerul peste ele, eliminând astfel necesitatea ventilatoarelor CPU care sunt ineficiente şi prezintă tendinţe de defectare;

Reamplasarea conectoarelor I/O interne. Conectoarele interne pentru unităţile de dischetă şi de hard-disc au fost reamplasate în apropierea compartimentelor pentru aceste unităţi;

Răcirea îmbunătăţită. Unitatea CPU şi memoria sunt poziţionate astfel încât răcirea lor se poate face direct de către ventilatorul sursei de alimentare, Ventilatoarele surselor de alimentare ATX introduc aerul în carcasa sistemului, presurizând sistemul, ceea ce reduce mult pătrunderea prafului şi a impurităţilor;

25

Costuri de fabricaţie mai mici. Specificaţiile ATX elimină necesitatea “ghemului” de cabluri de legătură la conectoarele externe care există la plăcile de bază Baby-AT, a ventilatoarelor suplimentare pentru răcirea procesorului sau a regulatoarelor de tensiune încorporate; pentru 3,3V există un singur conector de alimentare, iar cablurile interne la unităţile de disc sunt mai scurte.

Placa de bază NLX. reprezintă ultima evoluţie în tehnologia plăcilor de bază pentru sistemele desktop. NLX este o versiune îmbunătăţită a modelului LPX brevetat. Această placă de bază este integral standardizată, ceea ce înseamnă că se poate înlocui o placă NLX cu una de la un alt producător, lucru care nu era posibil la placa LPX.

Avantajele specifice ale formei constructive NLX sunt:

- Compatibilitatea cu tehnologiile curente privind procesoarele;

- Flexibilitate faţă de tehnologiile în schimbare rapidă ale procesoarelor. În această formă constructivă a fost încorporată o flexibilitate asemănătoare sistemelor cu fund de sertar, care permit instalarea rapidă şi uşoară a unei noi plăci de bază, fără a desface tot sistemul în bucăţi.

O dată cu creşterea în importanţă a aplicaţiilor multimedia, elementele de conectare pentru redarea video, grafica îmbunătăţită şi posibilităţile audio extinse au fost încorporate în placa de bază. Plăcile ATX au această compatibilitate dar plăcile LPX şi Baby-AT nu au spaţiu necesar pentru aceste conectoare suplimentare.

Forma constructivă NLX a fost proiectată pentru o flexibilitate sporită şi o eficienţă maximă a spaţiului. Plăcile I/O foarte lungi încap cu uşurinţă, fără a se intersecta cu alte componente, ceea ce este o problemă la sistemele cu forma constructivă Baby-AT.

Modelele brevetate Plăcile de bază care nu au nici una din formele constructive standardizate, cum sunt full-size AT, Baby-AT, ATX sau NLX, sunt considerate ca fiind brevetate. Modelele brevetate trebuie evitate deoarece acestea nu permit o viitoare modernizare.

Sistemele brevetate sunt sisteme de unică folosinţă, deoarece nu pot fi modernizate şi nici reparate uşor. Într-un sistem brevetat, placa ce trebuie înlocuită va fi la fel cu cea care s-a defectat.

Sistemele cu fund de sertar. Unul din tipurile de sisteme brevetate este sistemul cu fund de sertar. Într-un sistem cu fund de sertar, componentele care, în mod normal, sunt dispuse pe placa de bază, se află pe o placă adaptoare de extensie care se introduce într-un conector. Placa cu conectoare este numită fund de sertar şi înlocuieşte placa de bază. Sistemele care folosesc această construcţie sunt numite sisteme cu fund de sertar. Ele există în două variante principale: pasive şi active.

La un sistem cu fund de sertar pasiv placa principală nu conţine nici un fel de circuite. Excepţie fac conectoarele de magistrală şi unele circuite buffer şi driver. Toate circuitele care se găsesc pe o placă de bază convenţională sunt dispuse pe una sau mai multe plăci de extensie introduse în conectoarele fundului de sertar. Unele sisteme cu fund de sertar folosesc o concepţie pasivă care încorporează toate circuitele sistemului într-o singură cartelă de bază, care este o placă de bază complet, proiectată astfel încât să poată fi introdusă într-un conector al plăcii de tipul fund de sertar pasiv.

26

La un sistem cu placa de bază de tipul fund de sertar activ placa principală conţine circuitele de comandă ale magistralei şi alte circuite. Majoritatea sistemelor cu fund de sertar activ conţin toate circuitele care se găsesc pe o placă de bază tipică cu excepţia complexului procesorului (placa cu circuite care conţine procesorul principal al sistemului şi orice alte circuite legate direct la acestea).

Unde ?


Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de bază.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de plăci de bază.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de de plăci de bază.

Investigaţia – prin analiza tipurilor de plăci de bază.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de bază.


Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de plăci de bază.poate fi realizată conform tabelului:

Tip placă de bază Caracteristici


27


Fişa suport 3.1: Recunoaşte formate fizice de memorie

Ce?

Memoria internă se poate clasifica în:

-ROM (Read Only Memory) acest tip de memorie nu poate fi rescrisă sau ştearsă. Avantajul principal pe care această memorie îl aduce este insensibilitatea faţă de curentul electric. Continutul memoriei se păstrează chiar şi atunci când nu este alimentată cu energie.

- RAM (Random Access Memory), este memoria care poate fi citită sau scrisă în mod aleatoriu. Este folosită pentru programele ce intră imediat în lucru. Este o memorie de scurtă durată, deci nu este destinată stocării permanente a datelor.

Se poate numi memorie RAM orice tip de memorie care poate fi accesată aleator, oferind acces direct la orice locaţie sau adresă a ei, în orice ordine, chiar şi la întâmplare. Această memorie se implementează în mod curent pe circuite integrate rapide. Timpul de acces la date este de obicei constant, deoarece datele nu depind de adresa accesată. Un circuit integrat de memorie RAM este denumit uneori memorie volatilă deoarece atunci când oprim calculatorul sau când apar fluctuaţii puternice ale tensiunii în reţea datele conţinute în memorie se pierde dacă nu a fost salvate pe suporturi de stocare.

Circuitele de memorie sunt organizate în bancuri de memorie pe placa de bază şi pe plăcile de memorie.

Din punct de vedere fizic sunt trei tipuri de memorii RAM:

-DIP;

-SIPP;

-SIMM;

Dual Inline Package (DIP) – sunt circuite integrate de memorie utilizate de vechile sisteme de calcul. Circuitul integrat are două rânduri de pini de o parte şi de alta a circuitului. Aceste circuite integrate se montează individual pe placa de bază prin lipire sau în socluri. Operaţiunea de montare a acestor circuite integrate de memorie este dificil de realizat. Cel mai mare dezavantaj al circuitelor integrate de memorie DIP este faptul că se desprind uşor de pe placa de bază. Din acest motiv designerii au rezolvat această problemă prin montarea circuitelor integrate de memorie pe o placă de circuit numită modul de memorie.

Figura 3.1.1. Circuite integrate de memorie de tipul DIP.

Single Inline Pin Package Modules (SIPP) – sunt identice din punct de vedere electric cu circuitele integrate SIMM cu 30 de pini, dar din punct de vedere fizic sunt mai mici. Au în lungime 3,23 inci şi 1 inch în înălţime.

Modulele de memorie pot conţine circuite integrate pe o singură parte a plăcii de circuite sau pe ambele părţi ale plăcii de circuite.

Figura 3.1.2. Memorie de tipul SIPP.

Single Inline Memory Module (SIMM) se utilizează la sistemele moderne. Aceste module conţin circuite integrate de memorie DIP pe o placă de circuit imprimat de dimensiuni reduse montată într-un soclu cu autoblocare. Se cunosc în două variante: cu 30 de pini sau cu 72 de pini. Modulul SIMM cu 30 de pini a fost primul creat şi prezintă o lăţime de bandă de 8 biţi. Modulul SIMM are circuite integrate numai pe o singură parte a plăcuţei de circuite. Modulul SIMM cu 72 de pini prezintă o lăţime de bandă de 32 de biţi şi are circuite integrate pe ambele părţi ale plăcuţei de circuite. Din acest motiv sunt şi mult mai groase. Ca dimensiune modulul SIMM cu 30 pini este de două ori mai mic ca modulul SIMM cu 72 de pini. Diferenţa de viteză corespunde evoluţiei procesoarelor. Circuitele integrate folosite sunt de tip DRAM, FPM sau EDO DRAM.

Figura 3.1.3. Module de memorie SIMM.

Dual Inline Memory Module (DIMM). – acest format a înlocuit cu succes modulele SIMM. Modulul DIMM oferă o lăţime de bandă dublă faţă de SIMM-urile pe 72 de pini. Asta înseamnă 64 biţi. Numărul de pini este de 168 sau de 184, în funcţie de tipul circuitului integrat: SDRAM, DDR, DDR2 sau DDR 3. Indiferent de ce tip sunt acestea modulele DIMM au aceeaşi lungime de 13,35 cm.

Figura 3.1.4. Modul de memorie DIMM.

29

Rambus Inline Memory Module (RIMM) este modelul constructiv al memoriilor RDRAM. Numărul de pini este de 184 (ca şi la DDR SDRAM), dar configuraţia pinilor şi modul de lucru fiind total diferite.

Small Outline - DIMM (SO-DIMM) sunt destinate calculatoarelor portabile şi au dimensiuni reduse cu aproape 50 % faţă de memoriile DIMM. Au un număr diferit de pini: 184 pentru SDRAM şi 200 pentru DDR SDRAM. Acest tip de memorie rulează în general la frecvenţe mai scăzute faţă de memoriile folosite pentru calculatoare cu carcase de tipul desktop deoarece reduc consumul de energie care este un factor esenţial pentru dispozitivele în care se află.

O altă clasificare a tipurilor de memorie în funcţie de stabilitatea informaţiilor (formate logice) ar fi :

-memorie statică, Static RAM (SRAM);

-memorie dinamică, Dynamic RAM (DRAM);

RAM-ul static (SRAM) este un circuit integrat de memorie folosit în calitate de memorie cache sau memorie intermediară. El păstrează datele pentru o perioadă de timp nelimitată (până în momentul în care ea este rescrisă). Această memorie este mult mai rapidă decât DRAM şi nu trebuie să fie reîmprospătată foarte des.

RAM-ul activ (DRAM) este circuitul integrat de memorie folosit ca memorie principală. El trebuie să fie reîmprospătat în mod constant cu impulsuri electrice pentru a menţine datele stocate în interiorul circuitului integrat. Este utilizat în calculatoarele moderne.

Tipurile uzuale de DRAM utilizate în scopul creşterii performanţei sunt:

Fast Page Mode DRAM (FPM DRAM) este memoria ce suportă indexarea. Datele sunt accesate mult mai rapid decât în cazul DRAM.

Extended Data Out RAM (EDO DRAM) este o memorie care suprapune accesările consecutive de informaţie, fapt ce accelerează timpul de acces pentru regăsirea informaţiilor din memorie.

Memoria DRAM sincronică (SDRAM)– funcţionează în sincronizare cu magistrala de memorie.

Memoria SDRAM cu rata dublă de transfer (DDR-SDRAM). Ea transferă informaţie de două ori într-un ciclu.

DDR2 SDRAM – sunt memorii SDRAM cu rata dublă de transfer. Este mai rapidă decât DDR SDRAM. Performaţa sa faţă de DDR-SDRAM se face prin scăderea zgomotului şi a interferenţelor dintre fire.

RORAM – acest tip de memorie nu este folosit în mod obişnuit. Ele au fost dezvoltate să transmită date la viteze foarte mari de transfer.

Etape pentru identificarea tipurilor de memorii:

- identificarea vizuală după caracteristici şi inscripţii;

30

- identificarea cu ajutorul softwarelor sau a sistemului de operare;

Unde ?


Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de memorii.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de memorii.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de memorii.

Investigaţia – prin analiza tipurilor de memorii.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de memorii.


Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de memorii poate fi realizată conform tabelului:

Tip memorie Caracteristici evidenţiate la inspecţia vizuală

Caracteristici evidenţiate cu ajutorul softurilor şi a sistemului de operare


31


Fişa suport 3.2: Recunoaşterea tipurilor de suporturi de stocare

Ce?

O unitate de stocare citeşte sau scrie informaţii pe medii de stocare magnetice sau optice.

O unitate de stocare poate fi folosită pentru a stoca date permanent sau pentru a citi informaţii de pe un hard-disk. Unităţile de stocare pot fi instalate în carcasa calculatorului. Pentru portabilitate, unele unităţi de stocare se pot conecta la calculator folosind un port USB, FireWire sau SCSI. Aceste unităţi de stocare portabile sunt numite unităţi detaşabile sau externe şi pot fi folosite de mai multe calculatoare.

Cele mai uzuale unităţi de stocare sunt:

- Unitatea de dischetă;

- Hard discul;

- Unitatea optică;

- Unitatea flash;

O unitate de dischetă este un echipament de stocare realizat pentru a citi şi a scrie informaţii de pe sau pe dischete.

Dischetele sunt discuri flexibile magnetice de 5.25 inci sau 3.5 inci. Dischetele de 5.25 nici nu se mai utilizează deoarece ele folosesc o tehnologie mai veche. Dischetele de 3,5 inch pot stoca 720 KB sau 1,44 MB de date. De obicei într-un calculator, unitatea de dischetă este configurată ca fiind unitatea A:. Unitatea de dischetă se poate utiliza pentru a porni calculatorul dacă se foloseşte o dischetă de boot.

Hard-discul este un echipament format din discuri magnetice pe care se stochează informaţia.

El este o unitate magnetică de stocare care este instalată în interiorul unui calculator şi stochează date permanent. De obicei hard-discul este configurat ca discul C:, de obicei prima unitate în secvenţa de pornire. El conţine sistemul de operare şi aplicaţiile. Capacitatea de stocare a unui hard-disc este măsurată în miliarde de biţi (GB), iar viteza lui este măsurată în numărul de mişcări de revoluţie pe minut (RPM). Pentru a mări capacitatea de stocare se pot adăuga mai multe hard discuri.

O unitate optică este un dispozitiv care foloseşte medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor.

O unitate de stocare optică foloseşte tehnologia laser pentru a citi date de pe mediul optic sau de a scrie date de pe mediul optic.

Există două tipuri de unităţi optice:

-Compact disc (CD);

-Digital versatile disc (DVD);

Mediile CD şi DVD pot fi înregistrate anterior (read-only), inscriptibile (scriere doar o singură dată) sau reinscriptibile (se pot citi şi scrie de mai multe ori). CD-urile au o capacitate de stocare de aproximativ 700 MB. DVD-urile au o capacitate de stocare de aproximativ 4,7 GB.

Formate:

-CD-ROM – Mediul CD read-only este înregistrat în prealabil;

-CD-R – Mediul CD-recordable poate fi inscripţionat o singură dată;

-CD-RW – Mediul CD-rewritable care poate fi inscripţionat, şters şi reinscripţionat;

-DVD-ROM – Mediul DVD read-only care este înregistrat în prealabil;

-DVD-RAM – Mediul DVD random access memory care poate fi inscripţionat, şters şi reinscripţionat;

-DVD+/-R – Mediu DVD-recordable care poate fi inscripţionat o singura dată;

-DVD+/-RW – DVD-rewritable care poate fi inscripţionat, şters şi reinscripţionat;

O unitate de memorie flash. Acesta poate fi stick de memorie sau card de memorie. Stickul este un tip de echipament de stocare care se conectează la un port USB. Cardul de memorie este un echipament de stocare care se conectează la o unitate specială numită cititor de card.

Unitatea de memorie flash foloseşte un tip special de memorie care nu are nevoie de alimentare pentru a stoca datele.

Etape pentru identificarea tipurilor de suporturi de stocare:



Unde ?


Cu ce?

33

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de suporturi de stocare.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de suporturi de stocare.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de suporturi de stocare.

Investigaţia – prin analiza tipurilor de suporturi de stocare.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de suporturi de stocare.



Documentarea operaţiei de recunoaştere a tipurilor de suporturi de stocare poate fi realizată conform tabelului:

Tip suport de stocare

Caracteristici evidenţiate la inspecţia vizuală



34

Tema 4: Recunoaşte tipuri de unităţi optice

Fişa suport 4.1: Tipuri de unităţi optice interne/externe – citire/scriere

Ce?

Unităţile optice sunt dispozitive care folosesc medii de stocare optice pentru citirea şi scrierea datelor.

Stocarea optică este metoda prin care datele sunt inscripţionate pe un mediu special cu ajutorul unei raze laser.

Unităţile optice le recunoaştem la o simplă inspecţie vizuală a sistemului de calcul. Ele se află în spaţiul de 5,25 inci a carcasei. La exterior prezintă un panou frontal din plastic cu „ o uşită” pe care se găsesc unu sau două butoane.

În funcţie de caracteristicile tehnice putem distinge unităţi optice interne şi externe. Acestea la rîndul lor pot fi de citire sau de citire şi scriere.

Unitatea optică de citire este CD ROM-ul care citesc CD-urile şi DVD-ROM-ul care citeşte DVD-urile.

Unitatea optică de scriere se numesc inscriptor. Acesta poate fi inscriptor pentru CD-uri sau inscriptor pentru DVD-uri.

Unitatea CD-ROM sau CD-ROM unit a fost creată pentru a citi discurile de tip CD. Informaţiile de pe un disc CD-ROM au un caracter permanent şi nu pot fi şterse. Unităţile CD-ROM sunt accesate utilizând literele alfabetului care rămân disponibile după alocarea hard-discurilor şi a unităţilor de dischetă. De obicei pe un echipament de calcul se montează o singură unitate CD-ROM, dar există cazuri în care pot fi două sau mai multe.

Unităţile de CD-ROM se caracterizează prin viteza de citire respectiv scriere a datelor: 2X (2 speed), 8X, 20X, etc.

Unităţile CD-ROM sunt de două tipuri:

1. Cele uzuale care pot numai citi informaţiile de pe un disc CD, dar nu pot scrie date pe discul CD.

2. Unităţii de CD inscriptibile (CD Recorder) utilizate pentru a scrie informaţiile pe discuri. Pe lângă echipamentul fizic, mai este necesar şi un program special cu ajutorul căruia se realizează inscripţionarea CD-urilor. În acest caz, unitatea CD-ROM se caracterizează prin două viteze: cea de citire şi cea de scriere. Un disc CD poate fi citit de unităţile CD-ROM care au o viteză de citire mai mare sau egală cu viteza la care a fost înscripţionat CD-ul.

Pentru a citi un DVD, este nevoie de o unitate DVD-ROM. Din punct de vedere constructiv aceasta arată la fel ca unitatea CD-ROM. Din punct de vedere funcţional

acesta are două lasere: unul pentru citirea CD-urilor clasice, iar celălalt pentru discuri DVD. Dacă avem instalată o unitate DVD-ROM pe calculator, acesta va putea să citească orice tip de CD.

Ca şi unităţile CD-ROM cele DVD-ROM sunt de două tipuri:

- uzuale cele care doar citesc informaţiile de pe un DVD sau CD dar nu pot scrie informaţii pe acestea;

- cele inscriptibile care pot scrie informaţii pe DVD-uri. Unitatea se caracterizează prin două viteze: cea de citire şi cea de scriere.

Datorită ergonomicităţii şi reducerii spaţiului de ocupare în carcasa calculatorului s-au creat unităţile optice numite Combo. Acestea reunesc într-o singură cutie una sau mai multe unităţi optice. Sunt construite în următoarele variante:

-O unitate DVD şi un inscriptor de CD, adică au posibilitatea de a citi şi scrie un CD precum şi cea de a citi un DVD. Unitatea se caracterizează prin trei viteze: cea de citire CD, cea de citire DVD şi cea de scriere CD;

-O unitate DVD, un inscriptor de CD şi un inscriptor de DVD, adică au posibilitatea de citi şi scrie un CD precum şi cea de a citi şi scrie un DVD. Unitatea se caracterizează prin patru viteze: cea de citire CD respectiv DVD şi cea de scriere CD respectiv DVD;

Conectarea unităţilor optice interne se realizează prin cabluri IDE, iar a celor externe prin porturi USB sau Firewire.

Unităţile optice externe le identificăm foarte uşor deoarece ele sunt conectate la calculatoare în afara carcasei calculatorului, iar panoul frontal este identic cu cel a unităţilor optice interne.

Tipuri de interfeţe

Unităţile optice sunt fabricate având diverse tipuri de interfeţe care sunt folosite pentru conectarea la calculator. Pentru a instala o unitate de stocare în calculator, interfaţa de conectare trebuie să se potrivească cu controller-ul de pe placa de bază.

Exemple de interfeţe:

Integrated Drive Electronics (IDE) sau Advanced Technology Attachment (ATA) este un tip de controller mai vechi care este folosit la conectarea hard-discurilor. El foloseşte un conector cu 40 de pini.

Enhanced Integrated Drive Electronics (EIDE) sau ATA-2, este o versiune mai avansată a controller-ului IDE. El suportă hard-discuri mai mari de 512 MB şi foloseşte accesul direct la memorie (DMA) pentru creşterea vitezei şi foloseşte AT Attachment Packet Interface (ATAPI) pentru a conecta unităţile optice şi cu bandă magnetică la magistrala EIDE. Conectorul folosit este un conector de 40 de pini.

Parallel ATA (PATA) este o versiune cu transmisie paralelă a interfeţei ATA.

Serial ATA (SATA) este o versiune cu transmisie serială a interfeţei ATA. Ea are un conector cu 7 pini.

36

Small Computer System Interface (SCSI) este un controller de interfaţă ce poate conecta până la 15 unităţi de stocare. El poate conecta atât unităţi interne cât şi externe. Foloseşte conectori cu 50 de pini, 60 de pini sau 80 de pini

Etape pentru identificarea tipurilor de unităţi optice:



Unde ?

Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic;

Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de unităţi optice;

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de unităţi optice.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de unităţi optice.

Investigaţia – prin analiza tipurilor de unităţi optice.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de unităţi optice;


Documentarea operaţiei de identificare a unităţilor optice poate fi realizată conform tabelului:

Tip de unitate optică Caracteristici evidenţiate la inspecţia vizuală



37


Fişa suport 5.1: Determinarea tipurilor de plăci video – diferite generaţii de plăci video de la producători consacraţi, compatibilitate cu placa de bază privind modul de conectare (AGP, PCI, PCI-E)

Ce?

Placa grafică generează imaginea de pe ecranul monitorului, la parametrii ceruţi, convertind codurile digitale în modele de biţi pentru fiecare punct vizibil. Totodată ea determină numărul de culori afişate şi rezoluţia finală a imaginii.

Placa grafică este responsabilă cu afişarea imaginilor pe ecranul monitorului prin furnizarea acestuia a semnalelor de comandă. Placa video se poate introduce într-un slot de extensie corespunzător pe placa de bază sau poate fi încorporată.

Plăcile încorporate au marele dezavantaj că folosesc exclusiv memoria RAM a sistemului, pe care trebuie să o împartă cu celelalte componente.

Cele mai multe plăci video se conformează unuia din standardele industriale :

* MDA (Monochrom Display Adapter);

* CGA (Color Graphics Adapter);

* EGA (Enhanced Graphics Adapter);

* VGA (Video Graphics Adapter);

* SVGA (Super VGA);

* XGA (eXtended Graphics Adapter);

Placa video MDA

Este cel mai simplu afişaj şi este monocrom. Ea are rol dublu de placă video şi de interfaţă pentru imprimantă. Poate afişa numai text la o rezoluţie de 720x350 de pixeli (720 pe orizontală 350 pe verticală). Afişajul nu are posibilităţi grafice intrinseci. Deoarece afişajul este monocrom numai alfanumeric, nu îl putem folosi în aplicaţii care necesită grafică.

Placa video CGA

Placa video CGA a fost cea mai răspândită. Ea are două moduri de operare: alfanumeric (A/N) sau cu toate punctele adresabile (APA-all points addressable). În varianta alfanumerică, operează în modul 40 de coloane pe 25 de linii sau 80 de coloane pe 25 de linii, cu 16 culori. În varianta APA, setul de caractere este format cu o rezoluţie de 8x8 pixeli. Aici sunt disponibile două rezoluţii: modul color cu rezoluţie medie (320x200), cu 4 culori posibile dintr-o paletă de 16 şi modul bicolor cu o rezoluţie înaltă (640x200 pixeli). Un dezavantaj a plăcii video CGA este aceea că produce pâlpâirea imaginii şi efectul de ninsoare. Pâlpâirea este tendinţa supărătoare a textului

de a-şi modifica luminozitatea pe măsură ce se mută imaginea în sus sau în jos. Efectul de ninsoare este apariţia pe ecran a mai multor puncte strălucitoare aleatorii.

Placa video EGA

Prezintă avantajul că putem construi modular sistemul. Deoarece placa funcţionează cu orice monitor. Cu această placă monitoarele afişează 16 culori în mod 320x200 pixeli sau 640x200 pixeli, iar cele monocrome au o rezoluţie de 640x350 pixeli cu matrice caracterelor de 9x14 pixeli .

Placa video VGA. VGA este un sistem analogic. Placa VGA conţine circuitul VGA complet pe o placă de lungime standard, cu o interfaţă pe 8 biţi. Componenta BIOS VGA conţine softwareul care comandă circuitele şi este plasată în memoria ROM al sistemului. Programele pot iniţia comenzi, funcţii prin intermediul componentei BIOS, fără a avea nevoie să comande direct aceste circuite. Programele devin astfel oarecum independente de hardware, pot apela un set neschimbat de comenzi funcţii înregistrate în softwerul de control de memoria ROM a sistemului. Aproape orice program care a fost înscris pentru MDA, CGA sau EGA poate rula cu VGA.

De producător depinde compatibilitatea la nivelul de registru. Asta nu înseamnă că produsul este 100% compatibil sau că toate programele pot rula exact pe un produs VGA. Cei mai mulţi producători au copiat sistemul VGA la nivelul de registru, ceea ce înseamnă că aplicaţiile care scriu direct în registrele video vor funcţiona corect. Circuitele VGA în sine imită adaptoarele mai vechi. Chiar şi la nivel de registru au un nivel ridicat de compatibilitate cu standardele precedente. Adaptorul VGA permite afişarea pe ecran a 256 de culori dintr-o paletă de 262.144 (256k) de culori posibile. Deoarece placa VGA are semnalul de ieşire analogic, va trebui să dispunem de un monitor care să accepte un semnal de intrare analogic.

Placa video SUPER VGA SVGA furnizează posibilităţi care le întrec pe cele oferite de adaptorul VGA Spre deosebire de adaptorul VGA, standardul SUPER VGA nu specifică datele tehnice pentru o anumită placă, ci pentru un grup de plăci cu posibilităţi diferite. O placă poate oferi 2 rezoluţii (800x600 pixeli şi 1024x768 pixeli) care sunt mai mari decât cele realizate cu o placă normală VGA, în timp ce o altă placă poate furniza aceleaşi rezoluţii, dar în acelaş timp, mai multe culori pentru fiecare rezoluţie. Cele două plăci au posibilităţi diferite dar ambele sunt clasificate ca SUPER VGA. Plăcile SUPER VGA constituie mai curând o categorie decât o specificaţie tehnică. Spre deosebire de plăcile VGA fiecare placă SVGA trebuie să aibă un driver corespuzător pentru fiecare aplicaţie pe care intenţionăm să o folosim cu aceasta. Dacă nu avem driver specific plăcii noastre, putem utiliza un driver universal pentru plăcile SVGA care acceptă modurile 800x600 pixeli sau 1024x768pixeli. Din punct de vedere fizic, plăcile SVGA seamănă mult cu VGA.

Placa video XGA Sunt plăci de mare performanţă. Aceste subsisteme video sunt dezvoltate în VGA şi furnizează o rezoluţie mai mare, culori mai multe deci performanţe mult mai bune. Adaptorul XGA poate relua controlul sistemului la fel ca placa de bază, deoarece un adaptor care are propriul său procesor poate executa operaţii în mod independent de placa de bază.

Componentele de bază, asociate plăcii video, sunt:

39

-memoria video;

-coprocesorul video;

-controller-ul de magistrală;

-controller-ul de atribute;

-circuitele de conversie numeric/analogică (RAMDAC);

-generatoarele de tact;

-video-Biosul.

Interfaţa între calculatorul gazdă şi placa video în cauză, se face prin intermediul controller-ului de magistrală.

Tipuri şi sloturi de magistrale utilizate de plăcile video

ISA (Industry Standard Architecture) Este un standard de magistrală sistem pe 16 biţi, funcţionând până la viteze de 8.33MHz ;

EISA (Extended ISA) Este un standard de magistrală pe 32 biţi şi viteze tot până la 8.33MHz ;

VLBus (Vesa Local Bus) Este un standard pe 32 biţi şi viteze până la 40MHz ;

PCI (Peripheral Components Interconnect) Este un standard pe 64 biţi (implementat şi pe 32 biţi), cu viteza maximă 33 MHz, asincron. Ciclurile de date şi cele de adrese sunt corelate. În modurile de transfer PCI controlerul de memorie operează atât ca master cât şi ca destinaţie a transferului. Plăcile PCI nu au jumperi şi nici comutatori deoarece sistemele PnP sunt capabile să configureze în mod automat adaptorii.

AGP (Accelerated Graphics Port) AGP a fost creat special pentru placa video. El aduce îmbunătăţiri transferului de date dintre procesorul video, memoria de sistem şi procesorul principal, îmbunătăţiri care se reflectă asupra calităţii imaginilor grafice 2D/3D precum şi asupra redării filmelor video prin intermediul calculatorului.

Apariţia acestui tip de magistrală a fost determinată, în principal, din două motive:

necesitatea asigurării, pentru aplicaţiile video, a unei cantităţi de memorie mereu mai mare;

magistralele existente (cea mai utilizată fiind PCI) nu mai făceau faţă cantităţii de date ce trebuia transferată de la un dispozitiv la altul.

Deşi se bazează pe protocoale şi semnale PCI, AGP include o serie de noutăţi cum sunt: accesul pipeline la memoria internă a calculatorului care va fi alocată dinamic, adrese separate, selectarea unui număr de cicluri pentru transfer şi specificări de ceas. AGP partajează adrese pe 32 de biţi care pot manevra până la 4 GB adrese de memorie. AGP transferă blocuri de câte 8 bytes, de două ori mai mult ca PCI de 4 bytes. Semnalele pentru AGP apar în acelaşi controler care leagă PCI cu memoria internă a calculatorului.

40

Etape pentru identificarea tipurilor de plăci video:


- identificarea cu ajutorul softwarelor sau a sistemului de operare.

Unde ?


Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci video.

Cum?


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de plăci video.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci video.

Investigaţia – prin analiza tipurilor de plăci video.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăcii video.


Documentarea operaţiei de identificare a plăcii video poate fi realizată conform tabelului:

Tip de placă video Caracteristici evidenţiate la inspecţia vizuală



41


Fişa suport 5.2: Determinarea tipurilor de plăci de sunet interne/externe

Ce?

Plăcile de sunet sunt dispozitive care au rolul de a reda informaţia binară sub formă de sunet, sau de a converti sunetele în format binară.

Ea poate îndeplini şi roluri precum: amplificator audio sau corector de sunet prin elemente de filtrare. Pe placa de sunet se află conectori pentru una sau mai multe intrări şi ieşiri audio şi diferite prize de conectare cu alte echipamente.

Placa de sunet o găsim în mai multe variante:

- de sine stătătoare;

- integrată în placa de bază.

Plăcile de sunet de sine stătătoare sunt de două tipuri. Cel mai des le întâlnim pe cele "interne", montate într-un slot PCI pe placa de bază, dar pot fi şi plăci "externe" care se conectează la portul USB.

În cazul plăcilor de sunet de sine stătătoare ca şi componentă principală evidenţiem procesorul audio (numit DSP - "digital signal procesor"), iar la cele integrate este procesorul central (CPU) al calculatorului care îndeplineşte şi funcţia de procesor audio.

Există plăci de sunet incluse în dotarea standard a unui calculator. Acestea sunt încorporate pe placa de bază a calculatorului.

În funcţie de calitatea sunetului plăcile de sunet se clasifică în:

- plăci cu performanţă de vârf (profesionale);

- plăci cu performanţă medie (semiprofesionale);

- plăci cu performanţă obişnuită.

O metodă pentru a crea sunete este sinteza FM ( frequency modulation - modulaţie de frecvenţă). Aceasta necesită un circuit integrat special pe placa de sunet.

Caracteristici comune ale plăcilor de sunet:

Conector de ieşire linie stereo(audio). Ieşirea de linie este utilizată pentru a trimite semnale sonore de la placa de sunet la un dispozitiv în afara calculatorului.

Conector de intrare linie stereo(audio). Conectorul de intrare linie este folosit pentru a înregistra sau a mixa semnale sonore pe hard-discul calculatorului.

Conector pentru difuzor/căşti. Acesta nu este furnizat întotdeauna pe placa de sunet. În schimb ieşirea de linie îndeplineşte şi funcţia de trimitere a semnalelor stereo de pe placa de sunet către sistemul stereo sau difuzoare.

Conector de intrare mono sau pentru microfon. Această mufă de microfon înregistrează monofonic nu stereofonic.

Conector pentru joystick/MIDI. Conectorul pentru joystick este un conector trapezoidal cu 15 pini. Doi dintre pini sunt folosiţi pentru a controla un dispozitiv MIDI cum ar fi un sintetizator.

Controlul volumului. Unele plăci de sunet sunt livrate cu un buton rotativ de control al volumului deşi alte plăci de sunet nu au loc pentru un asemenea reglaj.

Plăcile de sunet externe se conectează de obicei pe USB. Ele au forma unui stic de memorie.

Etape pentru identificarea tipurilor de plăci de sunet:



Unde ?

Laborator de informatică, laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic .

Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de sunet.

Cum?


Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci de sunet.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de sunet.

Problematizarea – prin identificarea vizuală a caracteristicilor plăcilor de sunet.


Documentarea operaţiei de identificare a plăcii de sunet poate fi realizată conform tabelului:

Tip de placă de sunet




43


Fişa suport 5.3: Determinarea tipurilor de plăci de reţea (interne, externe, wireless, Bloothooth)

Ce?

O placă de reţea (NIC), numită şi adapter de reţea sau placă cu interfaţă de reţea, este o componentă a calculatorului ce permite acestuia să se conecteze la o reţea de calculatoare.

Placa de reţea este instalată într-un calculator permite accesul fizic la resursele reţelei. Prin reţea un utilizator poate crea conexiuni cu alţi utilizatori. Fiecare din calculatoarele dintr-o reţea, atât severele cât şi clienţii, au nevoie de un astfel de dispozitiv, deoarece placa de reţea este cea care asigură legătura dintre calculator şi mediul fizic al reţelei. Acest lucru se realizează în principiu prin două moduri principale: prin cablu sau printr-o tehnologie radio fără fir de tip wireless sau bloothooth.

.Placa de reţea o găsim în mai multe variante:

- de sine stătătoare

- integrată în placa de bază.

Există plăci de reţea incluse în dotarea standard a unui calculator, acestea sunt încorporate pe placa de bază a calculatorului.

Plăcile de reţea separate sunt de două tipuri.

- interne şi sunt cel mai des folosite;

- externe care se conectează la portul USB.

Placa de reţea internă de sine stătătoare este o placă cu circuite imprimate, ce se montează într-un slot de extensie de pe placa de bază. În cazul laptop-urilor placa de reţea se numeşte PCMCIA card sau mai nou PC card. Dacă ne uităm în spatele calculatorului placa de reţea o putem identifica după conectorul unde se introduce cablul de reţea şi câteva leduri ce informează utilizatorul asupra stării active a reţelei şi a transmiterii sau nu a unor date în reţea. Ea se montează într-un slot de extensie al plăcii de bază având un port prin care se realizează conectarea în reţea a computerului.

După tipul de magistrală de conectare avem:

- ISA – Industry Standard Architecture (16biţi / 8Mhz);

- EISA – Extended ISA (32biţi / 8Mhz);

- MCI – Micro Channel Architecture (16 / 32 biţi);

- PCI – Peripheral Component Interconnect (32biţi / 33Mhz);

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Wireless&action=edit&redlink=1



- PCI – Peripheral Component Interconnect (64biţi / 133Mhz).

După viteza de transfer avem:

-Plăci de reţea cu viteză de transfer 10 Mb/s;



-Plăci de reţea cu viteză de transfer de la 160 Gb/s.

Plăcile de reţea Bluethooth şi cele wirless seamănă foarte mult între ele. Dacă ne uităm cu atenţie în partea din spate, prinsă de placa de metal îndoită sub un unghi de 90 de grade se află o antenă care are rolul de emiţător/receptor. Aceste plăci le putem deosebi cu ajutorul sistemului de operare sau din documentaţia tehnică studiem recomandările producătorului.

Figura 5.3.1 Placă de reţea Bluethooth Figura 5.3.2 Placă de reţea externă

Plăcile de reţea externe se conectează de obicei pe USB. Ele au forma unui stick de memorie.

Etape pentru identificarea tipurilor de plăci de reţea:



Unde ?


Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, diverse tipuri de plăci de reţea.

Cum?

45


Expunerea cadrul didactic indică asemănările şi deosebirile între diferitele tipuri de plăci de reţea.

Explicaţia – Cadrul didactic prezintă modul de identificare a tipurilor de plăci de reţea.

Exerciţiu practic – prin identificarea tipurilor de plăci de reţea.


Documentarea operaţiei de identificare a plăcii de reţea poate fi realizată conform tabelului:

Tip de placă de reţea




46

Tema 6 Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare

Fisa suport 6.1: Montarea memoriilor, procesorului, a unităţii de răcire pentru procesor, a plăcii de bază şi a sursei de alimentare

Ce?

Montarea memoriilor

Modulele de memorie se montează după ce s-a instalat procesorul şi unitatea de răcire a acestuia pe placa de bază. Modulele de memorie DDR, SDRAM au forma unor plăcuţe subţiri înalte de 2-3 cm care în partea inferioară au o serie de conectori. La mijlocul laturii cu conectori a modulelor DDR DRAM se află un locaş special. Sloturile în care se montează modulele de memorie au pe părţile laterale două dispozitive din plastic ("cleme") care permit fixarea foarte sigură a modulelor de memorie în sloturi. Aceste cleme se pot mişca în sus şi în jos.

Clemele se mişcă spre exterior astfel încât să ajungă la aproximativ 45 de grade faţă de suprafaţa plăcii de bază. Se prinde modulul de memorie şi se introduce perpendicular pe placa de bază cu conectorii în jos şi cu locaşul special suprapus peste porţiunea corespunzătoare slotului. Apoi se apasă uşor dar ferm cu cele două degete mari pe părţile laterale ale modulului până când partea cu conectori a intrat în slot. Daca s-a introdus corespunzător modulul de memorie cele două cleme laterale ale slotului revin la un unghi de 90 de grade faţă de placa de bază şi intră în locaşurile speciale de pe părţile laterale ale modulului de memorie.

Montarea memoriei este o operaţiune delicată, dar nu dificilă.

Sugestii metodologice

Se va consulta şi fişa suport 3.1.

Instalarea microprocesorului

Microprocesorul se instalează pe placa de bază înainte ca aceasta să fie montată în carcasă. Este prima componentă care se montează pe placa de bază.

Etape:

1. Verificarea compatibilităţii microprocesorului cu placa de bază. Înainte de a monta un procesor verificăm dacă acesta este comptabil cu placa noastră de bază, dacă se potriveşte în soclu.

2. Poziţionarea procesorului. Se ridicăm braţul metalic al soclului prin prinderea braţului cu degetele şi glisarea acestuia uşor spre exteriorul soclului şi apoi ridicarea lui în poziţie verticală. Putem vedea că partea superioară a soclului procesorului a culisat în timpul ridicării braţului metalic.

- Se examinează procesorul şi soclul pentru a identifica poziţia corectă de amplasare. Se caută colţul marcat al procesorului şi a soclului. Acestea trebuie să se suprapună.

3. Introducerea procesorului în soclu. Acesta va intra în soclu numai dacă colţul marcat al procesorului se va suprapune peste colţul marcat al soclului. La introducerea acestuia în soclu nu trebuie să îl forţăm adică trebuie să avem o forţă de inserţie zero (ZIF 0).

4. Securizarea procesorului. Aducem braţul metalic al soclului procesorului în poziţia orizontală şi îl culisăm spre interiorul soclului.

Există şi excepţii cum ar fi: unele procesoare se fixează cu ajutorul unui cadru care se suprapun peste procesor. Acest cadru la rândul lui se fixează şi el prin intermediul unui braţ metalic.

Sugestie metodologică

A se consulta şi fişa suport : 2.1 şi 2.2.

Montarea coolerului pe procesor

Cel mai des întâlnim montarea unităţii de răcire a procesorului numită şi coolerul procesorului. Acesta este alcătuit dintr-un radiator şi un ventilator prins cu şuruburi de partea superioară a radiatorului.

Montarea corectă a coolerului este esenţială pentru buna funcţionare a procesorului. Procedura este delicată deoarece putem defecta procesorul dacă nu montăm corect coolerul.

Etape:

1. Pregătirea pentru montare. Răcitorul este alcătuit dintr-un radiator peste care este fixat prin şuruburi un ventilator. Baza radiatorului vine în contact cu suprafaţa procesorului pentru a prelua căldura care este degajată de procesor şi este astfel construită încât permite poziţionarea corectă. Este alcătuită din două suprafeţe care se găsesc în planuri diferite. Cea mai întinsă suprafaţă se pune peste procesor, iar suprafaţa mai mică peste partea din soclu care conţine articulaţia pârghiei de fixare a procesorului. Radiatorul se fixează cu ajutorul unei cleme de soclul procesorului. Clema trece prin mijlocul structurii lamelare a răcitorului şi are forma unei lamele metalice ale cărei capete sunt îndoite în jos. Soclul procesorului are nişte dinţi din plastic pe două laturi opuse unde trebuie prinse capetele clemei. Unul din cele două capete este articulat şi se poate mişca în raport cu corpul clemei. Acest capăt ne oferă posibilitatea de a-l poziţiona cu ajutorul degetelor în momentul în care dorim să introducem sau să scoatem lamela din dinţii soclului.

Este indicat să exersăm tehnica de montare a coolerului înainte de a monta procesorul şi doar după ce stăpânim bine această tehnică să trecem la montarea procesorului şi a coolerului. Nu este o etapă dificilă dar această manevră de montare a clemei trebuie exersată în prima fază având soclul procesorului gol.

48

2. Montarea procesorului în soclu. Această operaţie se realizează conform etapelor descrise anterior la montarea procesorului.

3. Montarea coolerului pe procesor. Punem un pic de pastă termoconductoare pe suprafaţa procesorului şi o întindem în strat omogen pe toată suprafaţa procesorului. Pasta care depăşeşte marginile procesorului o să o înlăturăm.

Această pastă se află de obicei într-o seringă în cutia răcitorului.

Montăm răcitorul peste procesor conform tehnicii învăţate şi exersate la prima etapă. Această operaţie se execută cu foarte mare atenţie pentru a evita deteriorarea procesorului.


Cu mâna stângă aşezăm radiatorul peste procesor, iar cu mâna dreaptă se fixează capătul nearticulat al clemei în dinţii soclului. Poziţionăm cu foarte mare atenţie radiatorul peste procesor astfel încât să avem posibilitatea de a manevra corespunzător capătul articulat al clemei. Cu mâna stângă ţinem răcitorul pentru a nu se mişca şi apoi cu degetul mare şi arătătorul mâinii drepte manevrăm capătul articulat al clemei. În momentul în care orificiul din capătul clemei a ajuns la nivelul dinţilor soclului îl tragem încet spre exteriorul soclului. Din acest moment nu mai aplicăm presiune asupra clemei, care fiind poziţionată corect va fixa răcitorul. Cele două capete ale clemei fixate de dinţii soclului vor ţine în tensiune corpul clemei.

4. Alimentarea cu curent a coolerului. Se alimentează cu curent electric ventilatorul prin intermediul unui cablu care are un cap de plastic ce trebuie fixat într-o priză cu trei pini aflată pe placa de bază în apropierea soclului procesorului. Priza are un ghidaj care ne ajută să fixăm corect capul cordonului de alimentare.

Daca nu găsim această priză o să studiem schema din manualul plăcii de bază unde putem vedea localizarea prizei. De obicei lingă priză se află scris CPU FAN.


Se vor consulta fişele suport : 1.3, 2.1 şi 2.2.

Montarea plăcii de bază

Această operaţie se execută după ce în prealabil am montat procesorul, unitatea de răcire a acestuia şi memoriile pe placa de bază.

Montarea plăcii de bază se realizează parcurgând următorii paşi:

1. Pregătirea carcasei. Ne permite şi descărcarea electricităţii statice acumulată în corpul nostru. Această electricitate statică poate afecta componentele pe care le manipulăm prin dereglare sau defectare. Electricitatea statică poate fi descărcată dacă atingem cu mâinile o parte metalică din carcasă care nu este vopsită.

49

O modalitate folosită de profesionişti este folosirea unei brăţări antistatice. Aceasta este o brăţară pe care o purtăm la încheietura mâinii atunci când depanăm sau montăm un calculator şi pe care o conectăm printr-un fir metalic la carcasa acestuia. Este recomandat să asamblăm calculatorul pe un banc de lucru şi nu pe podea pentru a fi siguri că nu vom călca pe piesele pe care urmează să le instalăm.

Se dezasamblează panourile laterale care sunt fixate cu mai multe şuruburi de partea din spate a structurii metalice de susţinere. Pentru montarea plăcilor de bază nu este nevoie să detaşăm şi panoul superior şi frontal.

2. Pregătirea plăcii Se scoate placa de bază, cablul IDE, cablul pentru unitatea de dischetă şi manualul plăcii de bază din cutie. Evident că dacă placa de bază are şi prize SATA (Serial ATA) pentru hard-discurile noi conforme cu acest standard, vom avea şi unul sau mai multe cabluri SATA. Se inspectează placa cu manualul alături .

Manualul plăcii de bază trebuie păstrat deoarece este foarte important. În cazul în care acesta nu există îl putem descărca de pe site-ul producătorului.

3. Montarea plăcii de bază Se poziţionează placa de bază pe porţiunea laterală a carcasei care conţine o suprafaţă metalică unde se pot observa mai multe găuri pentru fixarea şuruburilor.

Se poziţionează conectoarele pentru periferice astfel încât ele să fie îndreptate în partea din spate a carcasei. Între placa de bază şi carcasă se instalează nişte despărţitoare care pot fi din plastic sau metal. Cele de metal au forma unui şurub care are capul găurit şi filetat. După poziţionarea plăcii se fixează despărţitoarele prin şuruburi pe porţiunea laterală a carcasei. Se fixează placa de bază prin înşurubare direct în capul despărţitoarelor.


Se vor consulta şi fişele suport 1.1 şi 2.2.

4. Închiderea carcasei. Montăm cele două panouri laterale ale carcasei şi le fixăm cu şuruburi. Putem să nu fixăm cu şurub panoul din stânga (dacă privim partea frontală a carcasei) pentru a putea să-l deschidem mai uşor în cazul în care apar probleme la pornirea calculatorului.

Montarea sursei de alimentare

Există cazuri când această operaţiune nu se mai efectuează deoarece carcasa a fost distribuită cu sursa de alimentare montată.

Instalarea sursei de alimentare se poate realiza conform paşilor:

1. Deschiderea carcasei sistemului de calcul. Se dezasamblează panourile laterale care sunt fixate cu mai multe şuruburi de partea din spate a structurii metalice de

50

susţinere. Pentru montarea sursei de alimentare nu este nevoie să detaşăm şi panoul superior şi frontal.

2. Poziţionarea noii surse de alimentare. Se va observa poziţia corectă de fixare a şuruburilor ce fixează sursa de carcasă. În multe cazuri exista o tavă care susţine sursa de alimentare.

3. Securizarea sursei de alimentare. Aceasta se fixează cu ajutorul şuruburilor. De obicei sursa de alimentare are o singură poziţie în care se potrivesc cele patru şuruburi.

4. Inserarea conectorilor sursei de alimentare la placa de bază şi la componentele calculatorului.

Prima dată se inserează conectorul de alimentare la placa de bază. Putem întâlni conectori cu 20 de pini, cu 24 pini sau cu 20 plus 4 pini,care se potrivesc cu conectorul pereche de pe placa de bază. În caz contrar se utilizează adaptoare corespunzătoare. La sursele vechi AT avem conectorii P8 şi P9 care trebuie montaţi cu firul negru la mijloc. În situaţii speciale avem şi conectori suplimentari ce alimentează placa de bază cu patru sau şase pini.

După ce se conectează placa de bază se vor conecta şi celelalte component interne ale sistemului de calcul (eventualele ventilatoare a carcasei, plăcii de extensie, etc)

Sursele AT au spre întrerupătorul de reţea un cablu cu patru conductoare codificate prin culoare terminate prin papuci de fixare. De cele mai multe ori întrerupătorul face parte din carcasă astfel încât sursa de alimentare se livrează cu cablu dar fără întrerupător. Conductorul maro şi cel albastru reprezintă faza şi nulul pentru alimentarea de la reţea a sursei de alimentare. Aceste conductoare sunt în permanenţă sub tensiune când sursa de alimentare este conectată la priză. Conductorul negru şi cel alb reprezintă alimentarea în curent alternativ a sursei de la întreruptor. Aceste conectoare trebuie să fie sub tensiune numai când sursa este în priză şi întreruptorul este în poziţia conectat. Conductorul verde sau verde-galben este conductorul de legare la masă, el trebuie să fie legat la carcasa calculatorului şi ajută la legarea sursei de alimentare la masă. Pe corpul întrerupătorului terminalele pentru conductoare sunt de obicei codificate prin culori. În caz contrar conductorul albastru şi cel maro se leagă la terminalele paralele între ele, iar conductorul alb şi negru la terminalele care fac unghi între ele. Dacă conductoarele nu sunt legate corect este posibil să se ardă siguranţa prizei deoarece se poate provoca un scurtcircuit.

5. Inspecţia vizuală a conexiunilor şi securitatea sursei.

6. Închidem carcasa sistemului de calcul. Se fixează panourile laterale în şuruburi

7. Conectarea calculatorului la sursa de curent. Pentru a o testa şi a ne asigura că toate funcţionează corect (ventilatoare, componente, etc.) trebuie să conectăm sursa de alimentare la reţea.

Conectăm cablul de alimentare a carcasei la priza de pe carcasă care se afla lângă ventilatorul sursei de alimentare. Cablul trebuie apoi conectat la priza de curent de pe perete.

51

Este recomandat ca ştecherul acestui cablu de alimentare să intre direct în perete şi nu prin intermediul unui triplu ştecher. De asemenea este recomandat să nu se conecteze cablul de alimentare la priza de perete decât după ce am terminat de conectat dispozitivele periferice şi monitorul.

La unele carcase există la partea din spate un comutator cu două poziţii (0 şi 1) a cărui funcţie este să permită sau să întrerupă alimentarea cu curent electric de la priza din perete. Dacă partea comutatorului pe care scrie 1 se află la nivelul suprafeţei carcasei atunci alimentarea cu curent este permisă. Dacă apăsăm pe partea pe care scrie 0 până când aceasta ajunge la nivelul suprafeţei carcasei atunci alimentarea cu curent este întreruptă. Acest comutator ne permite pe de o parte întreruperea rapidă a alimentarii cu curent în caz de accident (de ex. atunci când o piesă a calculatorului a luat foc) şi pe de altă parte ne permite evitarea pornirii din întâmplare a calculatorului (de ex. dacă avem copii mici care apasă din curiozitate pe butonul de pornire).


Se vor consulta şi fişele suport 1.1 şi 1.2.

Bancurile (mesele) de lucru trebuie să fie dotate cu carcase, memorii, procesoare, coolere, plăci de bază şi surse de alimentare. Ar fi de preferat ca în laborator să existe cât mai multe tipuri şi modele din acestea de la diferiţi producători.

La sfârşitul lucrării practice cadrul didactic împreună cu clasa va face documentarea operaţiei de montare a memoriilor, procesoarelor, coolerelor, plăcilor de bază şi a surselor de alimentare, particularităţi ale acestora conform tabelului:

Componentă Etapele montării Tipul de sursă şi caracteristici întâlnite la montare


52

Tema 7. Ataşarea componentelor pe placa de bază

Fişa suport 7.1:Instalarea unităţilor de răcire, a hard-discurilor şi a unităţilor optice

Ce?

Instalarea răcitorului pe placa video.

Această operaţie trebuie făcută cu mare atenţie pentru a nu deteriora placa video şi seamănă foarte mult cu montarea coolerului pe procesor.

Etapele principale de montare sunt:

1. Se prinde ventilatorul în şuruburi şi cleme sau clemă în funcţie de tipul şi producătorul de placă video.

2. Se alimentează ventilatorul de la o priză de pe placa de bază sau dacă tipul plăcii o permite direct de la o priză de pe placa video.

Nu toate plăcile video permit instalarea unui răcitor.


Se vor consulta fişele 1.3 şi 5.1.

Instalarea ventilatoarelor pe carcase

Montarea ventilatoarelor pe carcase este un procedeu foarte simplu. De obicei carcasele au locuri speciale pentru ventilatoare. În acest caz se prinde ventilatorul cu ajutorul şuruburilor de carcasa calculatorului şi se alimentează de la o priză cu 3 pini de pe placa de bază.

În caz contrar se pot executa nişte orificii (găuri) pentru şuruburi în carcasa calculatorului sau ventilatorul se poate lipi de carcasă cu ajutorul unor adezivi speciali după care se alimentează de la o priză de pe placa de bază.

Trebuie să fim atenţi la alegerea tipului de ventilator ca să nu avem surprize. Exemplu: nu avem suficient loc în carcasă pentru ventilator sau ventilatorul nu este compatibil cu placa de bază etc.


Se vor consulta fişele 1.1 şi 1.3.

53

Instalarea ventilatoarelor sursei de alimentare

Există cazuri când pe lângă ventilatorul din dotarea standard a sursei de alimentare aceasta mai necesită un ventilator suplimentar.

Etapele pentru montarea ventilatorului sursei de alimentare

1. Se scoate sursa de alimentare din carcasă. Se desface capacul sursei prin scoaterea şuruburilor şi a clemelor ce îl fixează.

2. Se poziţionează ventilatorul şi se prinde cu şuruburi.

3. Se conectează alimentarea ventilatorului.

Nu toate sursele de alimentare au prize cu 2 sau 3 pini pentru alimentarea ventilatorului. La sursele de alimentare mai vechi firele trebuie lipite direct pe plăcuţa de circuite.

5. Se montează la loc capacul prin prinderea lui cu şuruburi şi cleme.

6. Se montează sursa în carcasa calculatorului.


Se vor consulta fişele suport 1.2, 1.3 precum şi fişele de la modulul VI Managementul sistemelor de operare.

Instalarea hard-discului.

Etapele instalării hard-discului sunt:

1 Se setează jumperii. De obicei hard-discul se setează în poziţia master. Există şi posibilitatea de a seta în poziţia CS (cable select) ceea ce înseamnă că sistemul va recunoaşte dacă unitatea montată e master sau slave în funcţie de poziţia ei pe cablu.

2 Fixarea hard-discului. Se fixează cu ajutorul şuruburilor în unul din locaşurile de 3,5 inci din spatele panoului frontal, la o distanţă cât mai mare de celelalte componente deoarece hard-discul degajă căldură când este solicitat o perioadă mai lungă.

3 Conectarea la placa de bază. Aceasta se realizează cu ajutorul unu cablu IDE sau SATA. Cablul IDE care are trei conectori câte unul la fiecare capăt şi unul la mijloc. Aceşti conectori se mai numesc şi conectori mamă IDE. Unele cabluri IDE au un la unul din capete (cel care se fixează pe placa de bază) un mecanism care împiedică desprinderea accidentală a cablului. Pe placa de bază se pot lega două panglici IDE şi sunt denumite IDE 1 şi IDE 2. Dacă ne uităm cu atenţie pe placă putem observa că la unul din capetele conectorilor IDE de pe placa de bază este scrisă cifra 1, în caz contrar consultăm manualul plăcii. Cablul IDE se introduce în conector cu marginea marcată spre cifra 1. Conectorul mamă IDE se introduce în conectorul IDE de pe placa de bază

54

fără să forţăm exercitând doar o presiune foarte mică. La fel se procedează şi pentru conectorul SATA.

4. Conectarea la hard-disc. Al doilea capăt al conectorului IDE sau SATA se introduce la hard-disc. Conectorul tată pentru cablu IDE sau SATA a hard-discului are formă alungită şi cu mulţi pini adică 40 pini. Conectorul IDE sau SATA trebuie orientat corect altfel nu se va potrivi.

De obicei conectorul de mijloc se utilizează pentru unităţile optice conectate pe Slave. Marginea marcată de obicei cu roşu a cablului IDE trebuie orientată spre interior adică spre conectorul de alimentare a hard-discului.

5 Conectarea cablului de alimentare la hard-disc. Se alege unul din conectorii sursei de alimentare (conector cu 4 pini) de exemplu P1, P2, P3, P4 etc. şi se introduce în conectorul hard-discului cu firul roşu înspre marginea marcată a panglicii IDE sau SATA.

Am montat corect dacă avem firele roşii la mijloc. (marginea marcată a panglicii IDE şi firul roşu al cablului de alimentare).

În cazul în care dorim să montăm două hard-discuri avem două variante. Prima este de a monta al doilea hard-disc pe conectorul din mijloc al panglicii IDE1 unde se află primul hard-disc. Dacă avem hard-discuri de viteze diferite conectăm pe Master hard-discul cu viteza cea mai mare. Se setează jumperul celui de al doilea hard-disc în poziţia Slave.

În al doilea caz montăm al doilea hard-disc pe cealaltă panglică IDE.

În ambele cazuri trebuie să alimentăm hard-discurile cu curent electric adăugând un conector de alimentare după procedeul descris anterior.

În cazul hard-discurilor SATA setările se fac automat şi nu mai este nevoie de setarea jumperilor.

Instalarea unităţii optice

Instalarea unităţilor optice este foarte asemănătoare cu cea a hard-discului.

Avem următoarele etape:

1. Setarea jumperilor.Sunt două situaţii. Prima situaţie este când unitatea optică se instalează pe aceeaşi panglică IDE cu hard-discul. În acest caz trebuie să poziţionăm jumperul pe poziţia slave. A doua situaţie este când montăm unitatea optică pe un cablu separat. În această variantă putem poziţiona jumperul în poziţia master şi unitatea va funcţiona ca secondary master.

2. Fixarea unităţii optice. Din panoul frontal în faţa locaşului de 5.25 inci sunt nişte plăcuţe de plastic. Acestea se scot dacă apăsăm spre interior ambele cleme cu care sunt fixate de panoul frontal. După această operaţiune putem introduce unitatea optică

55

în locaşul dinspre exteriorul carcasei spre interiorul acesteia şi să o fixăm unitatea optică cu şuruburi .

Indiferent de situaţie este recomandat ca unitatea optică să fie situată cât mai sus astfel încât să aibă o aerisire cât mai bună în partea superioară, deoarece aceasta se încălzeşte cel mai tare. Pentru performanţe mai bune dacă există posibilitatea se recomandă ca hard-discul şi unităţile optice să fie montate pe panglici IDE diferite. Dacă avem două unităţi optice este recomandat ca acestea să fie conectate pe acelaşi cablu IDE.

3. Conectarea la placa de bază. În cazul în care instalăm pe al doilea cablu IDE unitatea optică procedăm astfel: Conectăm la placa de bază panglica IDE în conectorul IDE 2 cu marginea marcată spre cifra 1 a conectorului IDE 2. Conectarea se face fără a forţa.

Dacă conectăm unitatea optică pe aceeaşi panglică IDE cu hard-discul atunci acest pas nu se mai realizează.

4 Conectarea la unitatea optică. Conectorul din mijloc al cablului IDE se introduce în conectorul tată pentru cablu IDE a unităţii optice care are formă alungită şi cu mulţi pini adică 40 pini. Conectorul IDE trebuie orientat corect altfel nu se vor potrivi.

Marginea marcată de obicei cu roşu a cablului IDE trebuie orientată spre interior adică spre conectorul de alimentare a unităţii optice.

5. Conectarea cablului de alimentare la unitatea optică. Se alege unul din conectorii sursei de alimentare (conector cu 4 pini) de exemplu P1, P2, P3, P4 etc. şi se introduce în conectorul de alimentare al unităţii optice cu firul roşu înspre marginea marcată a panglicii IDE.

Am montat corect dacă avem firele roşii la mijloc. (marginea marcată a panglicii IDE şi firul roşu al cablului de alimentare)

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, carcase, brăţară antistatică, hard-discuri, unităţi optice plăci de bază, carcase, surse, plăci video, şurubelniţe, şuruburi şi unităţi de răcire.

Cum?


56

Explicaţia – cadrul didactic expune modul de montare a unităţilor de răcire, a hard-discului şi a unităţilor optice în diferite configuraţii.

Observaţia dirijată – urmăreşte etapele montării şi fixării unităţilor de răcire, a hard-discului şi a unităţilor optice.

Exerciţiu practic - prin montarea unităţilor de răcire, a hard-discului şi a unităţilor optice.

Studiu de caz – Ce se întâmplă dacă jumperul hard-discului este în poziţia master şi jumperul unităţii optice este în poziţia CS (cabel select) când dorim să le instalăm pe aceeaşi panglică IDE.


Se vor consulta şi fişele suport: 1.1, 2.2, 4.1.


Documentarea operaţiei de montare a hard-discului şi a unităţilor optice poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:

Componentă Cum? / Câte?

Etape Caracteristici întâlnite la montare

Hard - discul

Unitate optică

Unitate de răcire pentru placa video

Unitate de răcire pentru carcasă

Unitate de răcire pentru sursa se alimentare


57

Tema 7. Ataşarea componentelor pe placa de bază

Fişa suport 7.2: Instalarea plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)

Instalarea plăcii video

Placa video se montează în slotul AGP care are culoarea maro, dar există şi plăci video care se montează în sloturi ISA sau sloturi PCI.

In sloturi VL-BUS se montează doar plăcile video pentru calculatoarele 486 sau similare.

Pentru a instala o placă video trebuie parcurşi următorii paşi:

Tehnicianul care execută această operaţie va purta la încheietura mâinii brăţara antistatică.

1. Se scoate placa video din cutie şi apoi din punga protectoareSe introduce placa video în slotul corespunzător.


Placa se ţine cu ambele mâini şi cu conectorii în jos. Marginea metalică trebuie poziţionată în partea din spate a carcasei. Împingem încet dar în acelaşi timp ferm placa video în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet în acesta.

Unele plăci video au nevoie de alimentare suplimentară cu curent electric. În acest caz se conectează cablurile de la sursa de alimentare la priza corespunzătoare existentă pe placa video.

2. Placa video se blochează în slot ridicând şi apoi apăsând spre interiorul plăcii video clema AGP care se găseşte lângă slotul AGP. Aceasta are rolul de a menţine placa în slot.

3. Se fixează (securizează) placa video. Partea metalică a plăcii video este îndoită sub un unghi de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă metalică orizontală care se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe lamelă se găseşte un locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de carcasa calculatorului.

4 Se închide carcasa calculatorului.

În cazul în care avem o placă video încorporată paşii descrişi anterior nu se realizează.

5. Se instalează driverul – software-ul plăcii video care de obicei este pe CD-ul cu driverele plăcii de bază dacă placa video este încorporată sau de pe CD-ul care se află în cutia originală a plăcii video.

Dacă nu le găsim, driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt gratuite.

Instalarea se face dând dublu click pe fişierul de tip EXE ce conţine driverul care trebuie instalat şi se urmăresc instrucţiunile.

7. După ce este terminată instalarea calculatorul trebuie repornit.


Se va consulta fişa suport 5.1.

Instalarea plăcii de sunet

Pentru a instala o placă de sunet trebuie parcurşi următorii paşi:

Tehnicianul care execută această operaţie va purta la încheietura mâinii brăţara antistatică.

1. Deschidem carcasa calculatorului. Se detaşează panourile laterale ale carcasei. Această etapă este necesară mai ales dacă am cumpărat un calculator fără placă de sunet şi acum dorim să o ataşăm acestuia.

2. Se scoate placa de sunet din cutie şi apoi din punga protectoare.Se introduce placa de sunet în slotul corespunzător.

În funcţie de tipul de placă de sunet aceasta poate fi o placă de extensie ISA pe 8 biţi sau pe 16 biţi sau placă de extensie PCI.


Placa se ţine cu ambele mâini şi cu conectorii în jos. Marginea metalică trebuie poziţionată în partea din spate a carcasei. Împingem încet dar în acelaşi timp ferm placa de sunet în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet în acesta.

3. Se fac conexiunile la unitatea optică (CD ROM) dacă există.

4. Se fixează (securizează) placa de sunet. Partea metalică a plăcii de sunet este îndoită sub un unghi de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă metalică orizontală care se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe lamelă se găseşte un locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de carcasa calculatorului.

59

5. Se închide carcasa calculatorului.

În cazul în care avem o placă de sunet încorporată paşii descrişi anterior nu se realizează.

6. Se instalează driverul – software-ul plăcii de sunet care de obicei este pe CD-ul cu driverele plăcii de bază dacă placa de sunet este încorporată sau de pe CD-ul care se află în cutia originală a plăcii de sunet.

Dacă nu le găsim driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt gratuite.


7 Se ataşează difuzoarele.

8 Se reporneşte calculatorul.


Se v-a consulta fişa suport 5.2.

Instalare plăcii de reţea

Placa de reţea se introduce într-un slot PCI sau ISA.

Pentru a instala o placă de reţea trebuie parcurse etapele:

Tehnicianul care va executa operaţia va purta la încheietura mâinii brăţara antistatică.

1. Deschidem carcasa calculatorului. Se îndepărtează carcasa laterala a calculatorului. Această etapă este necesară mai ales dacă am cumpărat un calculator fără placă de reţea şi acum dorim să o ataşăm acestuia.

2. Se scoate placa de reţea din cutie şi apoi din punga protectoareSe introduce placa de reţea în slotul corespunzător.


Placa se ţine cu ambele mâini şi cu conectorii în jos. Marginea metalică trebuie poziţionată în partea din spate a carcasei. Împingem încet dar în acelaşi timp ferm placa de reţea în soclul de pe placa de bază până când partea cu conectori a intrat complet în acesta.

3. Se fixează placa de reţea. Partea metalică a plăcii de reţea este îndoită sub un unghi de 90 de grade în partea sa superioară. Astfel rezultă o lamelă metalică orizontală care se suprapune peste o parte a structurii metalice a carcasei. Pe lamelă se găseşte u

60

locaş special în care se introduce şurubul de fixare a plăcii de carcasa calculatorului. Placa de reţea are un cablu mic care trebuie conectat la placa de bază în priza WOL ("wake on LAN"). Dacă nu ştim unde se află acestă priză studiem manualul plăcii de bază şi apoi împingem uşor conectorul de la capătul cablului în pinii prizei.

4. Se închide carcasa calculatorului.

În cazul în care avem o placă de reţea încorporată paşii descrişi anterior nu se realizează.

5. Se instalează driverul – software-ul plăcii de reţea care de obicei este pe CD-ul cu driverele plăcii de bază dacă placa de reţea este încorporată sau de pe CD-ul care se află în cutia originală a plăcii de reţea.

Dacă nu le găsim, driverele se pot descărca de pe site-ul producătorului şi sunt gratuite.



Se v-a consulta fişa suport 5.3.

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, folii de retroproiector, carcase, plăci de bază, surse de alimentare, plăci video, plăci de sunet, plăci de reţea, şurubelniţe, şuruburi.

Cum?


Demonstraţia - prin montarea plăcilor video, de sunet şi de reţea de către cadru didactic.

Observaţia dirijată – urmăreşte etapele montării şi fixării plăcii video, de sunet şi de reţea.

Exerciţiu practic - prin montarea plăcilor video, de sunet şi de reţea.


Documentarea operaţiei de instalare a plăcilor de extensie poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:

Componentă Etape Tipul componentei Caracteristici întâlnite la

61

montare

Placa video

Placa de sunet

Placa de reţea


62

Tema 8 Montarea cablurilor pentru componentele unui sistem de calcul


Cablurile de date transmit datele între placa de bază şi dispozitivele de stocare a datelor.

Hard-discul, unităţile optice de stocare sau alte unităţi se conectează la placa de bază prin intermediul cablurilor de date. Tipul de unitate determină tipul de cablu de date folosit.

Tipurile de cabluri de date sunt PATA, SATA şi cablul pentru floppy disk

Cablul de date PATA se mai numeşte şi cablu IDE/EIDE pentru că este mare şi plat. Acest cablu are 2 conectori cu câte 40 de pini fiecare în ambele capete. Pe unele panglici mai există suplimentar ataşat la mijlocul panglicii încă un conector cu 40 de pini. Unul din conectori de la un capăt al cablului se conectează la placa de bază, iar ceilalţi doi sau celălalt conector de la capătul cablului se ataşează la unitate (hard-disc, CDROM, DVD etc.). Dacă se conectează mai multe unităţi pe acelaşi cablu atunci unitatea care este master se va conecta la capătul cablului, iar cea care este slave se va conecta la conectorul din mijloc al cablului IDE. Pinul unu este pinul din dreptul marginii marcate a cablului. De obicei această margine este marcată cu roşu.

La conectarea cablului la unitate trebuie să fim atenţi să suprapunem pinul 1 al cablului cu pinul 1 al conectorului unităţii, care se află aproape de conectorul de alimentare a acestuia. În caz contrar unitatea nu va funcţiona.

Multe plăci de bază au socluri IDE (controlere de driver), ceea ce ne arată că placa de bază poate suporta maxim 4 unităţi compatibile cu cablurile IDE(PATA).

Cablurile SATA. Aceste cabluri au conectori cu 7 pini. Unul din capetele cablului se conectează la placa de bază, iar celălalt la unitatea compatibilă cu panglica SATA.

Cablul de date pentru floppy Acest cablu are conectori cu 34 de pini. Ca şi cablurile IDE (PATA) acest cablu are o margine marcată pentru a putea identifica pinul 1. Conectorul de la unul din capete se introduce în soclul special de pe placa de bază. Conectorul pentru floppy de pe placa de bază este mai mic ca mărime faţă de conectorul IDE. Pe placa de bază se află un singur conector pentru floppy situat lîngă conectorul IDE. Celălalt conector se leagă la unitatea de dischetă. Dacă ataşăm două unităţi de dischetă, unitatea A este cea care va fi conectată la conectorul din capăt al panglicii, iar unitatea B este cea ataşată la conectorul de la mijlocul cablului.

Pentru a conecta corect cablurile trebuie să suprapunem pinul 1 al cablului cu pinul 1 al conectorului unităţii de dischetă.

În caz contrar unitatea nu va funcţiona şi ledul care indică funcţionarea unităţii va fi aprins continuu. Remedierea acestei probleme se face oprind calculatorul, reconectând cablul de date corect şi repornind calculatorul.

Plăcile de bază suportă maxim 2 unităţi floppy.


Etape pentru conectarea cablurilor de date mixte:

1 Se conectează unul din capetele cablului PATA în soclul de pe placa de bază.

2 Se conectează celălalt capăt al cablului PATA la unitatea optică.

3 Se conectează unul din capetele cablul SATA în soclul de pe placa de bază.

4 Se conectează celălalt capăt al cablului SATA la hard-disc.

5 Se conectează unul din capete panglicii de la floppy în soclul de pe placa de bază.

6 Se conectează celălalt capăt al panglicii floppy la unitatea de dischetă.

În toate cazurile conectorii se apasă uşor.

Conectarea cablurilor de date externe. Această operaţie se desfăşoară după ce am conectat cablurile interne şi am închis carcasa calculatorului.

Cele mai uzuale cabluri de date externe sunt cele de la monitor, tastatură, mouse, USB placa de reţea şi scanner.

Când ataşăm un cablu trebuie să verificăm dacă acesta este ataşat la corecta locaţie a calculatorului.

De obicei cablul de mouse şi cel de tastatură se conectează pe PS/2 şi trebuie prevenit accidentul de conectare inversă.

La ataşarea cablului nu avem voie să forţăm introducerea lui în conector.

Etape pentru ataşarea cablurilor de date externe:

1 Se ataşează cablul de la monitor în portul video.

2 Se securizează cablul strângând şuruburile de pe conector.

3 Se conectează cablul de la tastatură în portul PS/2 al tastaturii care de obicei este colorat diferit faţă de cel al mouse-ului.

64

4 Se conectează cablul de la mouse în portul PS/2 al mouse-ului sau pe un port USB. Aceasta depinde de tipul de mouse pe care îl deţinem.

5 Ataşăm cablurile USB în porturile USB.

6 Introducem cablul de reţea în portul de reţea (portul de la placa de reţea).

7 Conectăm antena wireless la conectorul de antenă.

8 Ataşam cablurile seriale în porturile seriale. Conectorii acestora sunt de tipul DB -9 sau DB -25.

9 Ataşăm cablurile FireWire în porturile aferente. Aceste cabluri au o viteză mare de transmitere a datelor. Standardul este IEEE 1394.

10 Ataşăm cablurile paralele în porturile paralele. Conectorii acestora sunt de tipul A - DB – 25 sau de tipul B cu 36 de conectori.

11 Ataşăm cablurile SCSI în porturile SCSI. Se cunosc trei tipuri de cablu SCSI. Există trei tipuri de cabluri de date SCSI. Primul este îngust şi are 50 de pini. Al doilea 68 de pini şi al treilea numit şi ALT 4 SCSI are 80 de pini.

12 Ataşăm cablurile audio. În portul Line In se conectează cablurile unui sistem stereo, în portul microphone – microfonul, în portul Line Out - difuzoarele şi în portul Gameport/MIDI - joystick-ul.

Ataşarea cablurilor de alimentare

Cablurile de alimentare sunt utilizate pentru a distribui energia electrică de la sursa de alimentare la placa de bază precum şi de la sursa de alimentare la celelalte componente ale calculatorului.

Toate sursele de alimentare indiferent de tipul sursei au conectoare speciale prin care se conectează la placa de bază care alimentează procesorul sistemului, memoria şi toate plăcile de extensie instalate în socluri.

Conectarea greşită poate fi fatală pentru calculator deoarece se poate defecta (“arde”) sursa de alimentare sau chiar şi placa de bază.

Etapele conectării cablurilor de alimentare sunt:

1 Ataşarea conectorului special de alimentare a plăcii de bază. Acest conector este prevăzut cu o clemă care împiedică introducerea lor în poziţie inversă pe pinii plăcii de bază. La conectorii cu 4 pini este necesar să se respecte regula „negru lângă negru“ , fapt ce conferă siguranţa necesară la montare. Conectorii de alimentare SATA folosesc un conector de 15 pini.

Indiferent de situaţie conectorul se apasă uşor până când clemele fac clic.

65

2. Ataşarea conectorilor pentru unităţi. Aceste unităţi pot fi: hard-discuri, unităţi optice şi unităţi floppy. Se respectă regula “firul roşu la mijloc”. Se ataşează conectorul Berg cu 4 pini la unitatea floppy

3. Ataşarea cablurilor adiţionale. Se ataşează cablurile adiţionale de la caz la caz în funcţie de conectori de pe placa de bază consultând manualul plăcii de bază. Dacă este cazul se conectează conectorul cu 3 pini aflat în apropierea coolerului conform instrucţiunilor din manualul plăcii.

4. Ataşarea cablului de alimentare la sursa de curent alternativ. Se conectează cablul de alimentare la sursa de curent alternativ.

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul (calculatoare echipate complet).

Cum?


Explicaţia – cadrul didactic expune modul de montare a cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Observaţia dirijată – urmăreşte etapele de montare a cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Exerciţiu practic - montarea cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Studiu de caz – cadrul didactic crează situaţii particulare în ceea ce priveşte modurile de montare a cablurilor de date şi a cablurilor de alimentare.


Documentarea operaţiei de montare a cablurilor de transmisie de date poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:

Tip cablu Modul de montare Etape care solicită atenţie


66

Tema 9 Controlarea conectării corecte a cablurilor


Etapele pentru această operaţie sunt:

1. Controlarea aspectului fizic. Se verifică aspectul (condiţia) cablurilor, a componentelor şi a perifericelor urmărind existenţa urmelor de praf sau a urmelor de oxidare. Se curăţă componentele pentru a reduce riscul de supraîncălzire.

2. Controlarea conectărilor şi securizarea acestora. Se repară sau se înlocuieşte orice componentă care arată semne de forţare, folosire excesivă sau exces de uzură.

Se verifică dacă pinul indicat cu numărul 1 a cablurilor de date sunt suprapuse (introduse) peste pinul 1 al conectorului din soclu.

Se verifică dacă conexiunile sunt securizate. Dacă o conexiune nu este securizată corect, atunci împingem încet conectorul în soclu. Nu trebuie să forţăm conectorii deoarece pinii se îndoaie şi circuitele se sparg uşor.

Toate conexiunile se fac uşor fără a folosi forţa. Dacă o conexiune opune rezistenţă înseamnă că nu este corectă.

Totuşi, trebuie să ne uităm cu atenţie să nu rămână pini neconectaţi pe placa de bază. Un conector instalat corect este legat la toţi pinii de pe placa de bază, hard-disc sau unitate optică.

Dacă este vizibil un pin la oricare capăt al conectoarelor atunci întreg ansamblul nu este instalat corect. Acest lucru poate duce la distrugerea componentelor în momentul punerii sub tensiune a sistemului de calcul.

Verificăm dacă toate şuruburile sunt strânse corespunzător.

Unde ?

Laborator de informatică.

laborator tehnică de calcul – laborator tehnologic

Cu ce?


Cum?


Explicaţia – cadrul didactic prezintă controlarea conectării cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Observaţia dirijată – urmăreşte etapele de controlare a conectării a cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Exerciţiu practic - controlarea conectării cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.

Investigaţia, problematizarea, studiu de caz – cadrul didactic crează situaţii particulare în ceea ce priveşte controlarea conectării cablurilor de transmisie de date şi a cablurilor de alimentare.


Se va consulta fişa suport 8.1.


68

Tema 10 Configurarea setărilor dispozitivelor hardware

Fişa suport 10.1: Setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor

BIOS-ul sau Basic Input Output System este un soft specializat scris pe un circuit integrat de memorie ROM care se găseşte instalat pe placa de bază.

Rolul lui este de a executa operaţiile de bază a unui calculator. BIOS-urile mai vechi pun la dispoziţie funcţii pentru majoritatea operaţiilor. Noile tipuri de BIOS folosesc rutine proprii pentru a executa operaţiile respective.

Datele de configurare ale BIOS-ului sunt salvate într-un chip de memorie special numit CMOS (complementary metal-oxide semiconductor). El este menţinut de bateria din calculator care dacă se va descărca, va duce la pierderea tuturor configuraţiilor salvate în BIOS. În acest caz trebuie înlocuită bateria şi reconfigurat BIOS-ul.

Cu ajutorul BIOS-ului putem efectua setări ale componentelor hardware, dar avem posibilitatea de a creşte performanţele şi stabilitatea sistemului.

BIOS-ul este legătura dintre componentele hardware şi sistemul de operare. Un BIOS configurat defectuos poate încetini un sistem de calcul. Acesta răspunde de funcţionarea optimă a calculatorului. După încărcarea sistemului de operare acesta preia de la BIOS sarcina de control asupra funcţionării sistemului de calcul. De obicei fabricanţii configurează într-o variantă optimă BIOS-ul dar există cazuri când suntem nevoiţi să facem modificări în acesta.

Pentru a intra în interfaţa BIOS-ului trebuie să apăsăm o tastă sau o combinaţie de taste după ce a avut loc testul POST. Aceste taste sau combinaţii de taste diferă de la un producător la altul. Cele mai utilizate sunt Del şi Insert. BIOS-ul de obicei este împărţit în mai multe secţiuni dispuse pe două coloane. Navigarea se poate face cu ajutorul tastaturii sau cu ajutorul mouse-ului.

Pentru a alege o opţiune se selectează acea obţiune şi se apasă tasta Enter. Întoarcerea la ecranul principal se realizează apăsând tasta ESC.

La prima setare a BIOSU-lui este recomandat să se ruleze CMOS Configuration Setup utility pentru a determina ce opţiuni sunt instalate în sistem.

Tastele cheie sau combinaţiile de taste folosite pentru a accesa meniurile de configurare pot varia de la un producător de BIOS la altul, şi, uneori, de la o versiune de BIOS la alta.

De obicei, BIOS-ul este structurat în următoarele meniuri principale:

- Standard CMOS Setup sau Main

- BIOS Features Setup (Advanced BIOS Features)

- Chipset Features Setup (Advanced Chipset Features)

- Power Management Setup

- PNP/PCI Configuration

- Integrated Peripherals

- Hardware Monitor Setup

Standard CMOS Setup sau Main. Meniul principal de pe orice computer poate fi diferit, în funcţie de tipul de BIOS şi versiunea utilizată. Datele de intrare introduse în acest meniu sunt stocate în CMOS-ul de configurare a regiştrilor. Aceşti regiştrii sunt examinaţi ori de câte ori se porneşte calculatorul şi îi transmite sistemului ce tipuri de dispozitive sunt instalate. Opţiunea Standard CMOS setup include parametrii de funcţionare de bază care trebuie să fie stabiliţi pentru ca sistemul să funcţioneze corect. Câmpurile disponibile pentru a introduce datele de configurare, care sunt frecvent întâlnite în această opţiune sunt data, ora, hard-discurile conectate, unitatea de dischetă A, B, video şi oprirea.

Data şi Ora - sunt folosite pentru configurarea ceasului care controlează setările în sistemul de operare. Data şi ora sunt necesare pentru multe tipuri de aplicaţii software pentru a gestiona date.

Hard Disks - conţine câmpurile care identifică dispozitivele ataşate la cele două controlere IDE integrate pe placa de bază. Controlere IDE pot avea până la două unităţi de hard-disc sau un hard-disc şi un alt dispozitiv, cum ar fi o unitate optică. De obicei primul dispozitiv este configurat master şi celălalt slave. Sunt patru variante de configurare: Primary Master, Primary Slave, Secondary Master, şi Secondary Slave.

Se recomandă ca această opţiune să fie setată pe automat (AUTO). Acest lucru permite BIOS-ului să detecteze şi să configureze automat unităţile şi în acest caz nu este necesar să fie introduse manual.

Drive A: şi Drive B: - identifică tipurile de floppy disc, utilizând opţiunile disponibile.

Video - identifică adaptorul video. Opţiunile sunt foarte puţine şi implicit EGA / VGA este standard pentru toate adaptoarele video.

Oprirea - permite un anumit sistem de răspuns la erori.

BIOS Features Setup sau Advanced BIOS Features conţine următoarele submeniuri:

Virus Warning (Anti-Virus Protection).- dacă activăm această opţiune atunci se va genera un mesaj de avertizare din partea BIOS-ului în momentul în care un program încearcă să scrie în sectorul boot sau în tabela de partiţii a unui hard-disc.

Quick Boot (Quick Power On Self Test) Activarea acestei opţiuni permite micşorarea timpului de bootare prin ocolirea anumitor teste făcute la iniţializarea sistemului.

1st Boot / 2nd Boot / 3rd Boot (First Boot Device / Second Boot Device / Third Boot Device) – în această secţiune se configurează ordinea de bootare a unităţilor. Este ordinea în care BIOS-ul va căuta un sistem de operare valid.

70

Try Other Boot Devices –Dacă selectăm opţiunea “Yes”- “Da” atunci i se permite BIOS-ului căutarea unui sistem de operare pe oricare din unităţi, în caz contrar se va opri în momentul în care nu a găsit un sistem de operare valid pe prima unitate.

S.M.A.R.T. for Hard Disks (HDD S.M.A.R.T. Capability) activează sau dezactivează suportul pentru tehnologia S.M.A.R.T. (Self Monitoring Analysis And Reporting) şi oferă posibilitatea detectării erorilor ce pot apărea la hard-disc în timpul funcţionării.

Boot Up NumLock Status oferă posibilitatea de a activa sau dezactiva funcţia Num Lock adică folosirea tastelor numerice din partea dreaptă a tastaturii având ca scop introducerea de cifre.

Floppy Drive Swap permite interschimbarea logică a floppy disk-urilor în varianta în care calculatorul este dotat cu două unităţi floppy.

Floppy Drive Seek (Boot Up Floppy Seek) permite activarea sau dezactivarea verificării unităţii de dischetă la pornirea calculatorului.

Chipset Features Setup În acest meniu se permite o ajustare a parametrilor de control pentru chipset-ul principal.

Este recomandat ca această setare să rămână implicită adică modul automat.

Power management. Asigură managementul pentru dispozitivele din calculator. Uneori această opţiune trebuie dezactivată deoarece unele software nu mai recunosc anumite dispozitive în mod adecvat.

Password Check (Security Setup) indică momentul de introducere a parolei. Dacă alegem opţiunea “setup” atunci parola este cerută în momentul în care dorim să intrăm în BIOS, iar dacă alegem opţiunea "System" parola trebuie introdusă în momentul în care se porneşte sistemul.

Boot to OS/2 (OS Select for DRAM > 64MB) este un alt sistem de management al memoriei mai mari de 64MB utilizat de OS/2 .

L1 Cache (CPU Internal Cache)- are rolul de a activa sau dezactiva memoria cache Level 1 a procesorului. Este utilă în cazul în care s-a facut overclocking şi sistemul nu este stabil. Astfel se poate descoperi cauza instabilităţii.

L2 Cache (External Cache) seamănă cu L1 Cache (CPU Internal Cache), dar se referă la memoria cache Level 2 a procesorului.

CPU L2 Cache ECC Checking activează sau dezactivează funcţia de verificare ECC a memoriei cache Level 2. Această opţiune activată are rolul de a stabiliza un sistem în care procesorul este overclock.

Gate A20 Option controlează felul în care este folosită Gate A20 pentru a accesa memoria de peste 1MB.

Este recomandată folosirea setării "Fast" .

71

IDE HDD Block Mode aici se pot transfera date dinspre sau înspre hard-disc folosind blocuri mai mari de octeţi.

Typematic Rate (Chars/Sec) configurează rata la care va fi repetată afişarea unei taste la apăsarea continuă a acesteia.

Typematic Rate Delay (Msec) este durata în milisecunde care trece de la apăsarea unei taste până în momentul în care caracterul respectiv va fi afişat repetat.

Assign IRQ for VGA dezactivarea acestei funcţii duce la nefuncţionarea plăcii video.

Video BIOS cacheable la activarea acestei opţiuni BIOS-ul plăcii video este copiat în memoria RAM a sistemului pentru un acces mai rapid.

System BIOS cacheable - are aproape acelaşi rol ca şi cea Video BIOS cacheable doar că se referă la BIOS-ul plăcii de bază.

PnP/PCI Configuration Setup conţine următoarele submeniuri:

Plug and Play (PnP) conţine setările utilizate pentru a controla sistemul de I / O, IRQ şi DMA pentru dispozitive conectate pe ISA şi PCI, PnP. O caracteristică importantă în această secţiune este setarea Resource Controlled By. Dacă alegem configurarea automată atunci BIOS-ul va gestiona automat întreruperile şi canalele DMA pe I/O pentru dispozitive PnP etc.

Este recomandat să fie lăsate setările implicite pentru că necesită o bună cunoaştere a documentaţiei şi a dispozitivelor. Dacă apar conflicte de orice fel avem facilitatea de a reseta configurările efectuate şi revenirea BIOS-ului la setările din fabrică.

Fixed Disk Detection – permite alegerea unităţilor de stocare prin selectare manuală. Se utilizează în cazul în care prin opţiunea auto din CMOS Setup nu are efect.

Security putem adăuga parolă pentru utilizatori şi pentru gestionarea întregului sistem.

User Password -Parola de utilizator se referă la parola pe care o să fim obligaţi să o introducem la pornirea calculatorului şi fără de care sistemul nu va porni. Acest lucru elimină posibilitatea ca cineva să schimbe parola BIOS-ului fără acceptul nostru.

Supervisor Password - Această facilitate este utilizată în mod normal numai în instituţiile mari în cazul în care setările BIOS-ului sunt standardizate. O dată stabilite, setările BIOS-ului sunt blocate cu o parolă principală pe care nu o cunoaşte numai administratorul de reţea.

Load Setup Defaults Screen resetează BIOS-ul la setările sale optime. Această caracteristică nu va afecta în nici un fel setările din Standard CMOS Setup deoarece acestea sunt setările minime necesare pentru ca sistemul să funcţioneze.

În cazul în care am făcut modificări în setările BIOS-ului pentru a avea efect trebuie să salvăm opţiunile şi să repornim calculatorul. Dacă nu dorim să salvăm modificările o să alegem opţiunea "Exit without saving".

72

Toate modificările pe care le putem efectua asupra BIOS-ului le găsim în manualul plăcii de bază sau chiar în manualul BIOS – ului.

Setarea jumperilor pe placa de bază

Un jumper este un mic conector care leagă două puncte ale unui circuit electronic pentru a modifica o configuraţie hardware.

Prin montarea jumperului putem închide sau deschide circuite pe placa de bază. Închiderea sau deschiderea de circuite stabileşte nivele logice pentru selectarea funcţiilor. Datele generale nu traversează aceste circuite. Jumperii plăcii de bază sunt configuraţi în pereche şi sunt conectaţi împreună pe placă. Înlăturând sau inserând jumperi pe placa de bază o să activăm sau o să ştergem o anumită opţiune în funcţie de specificaţiile din manualul plăcii de bază.

Se recomandă ca pentru orice setare să se consulte manualul plăcii de bază şi să se respecte întocmai instrucţiunile din acesta.

Nu se scot şi nici nu se mută jumperi când calculatorul este pornit.

Informaţii suplimentare cu privire la jumperii plăcii de bază se pot găsi pe site-ul producătorului plăcii de bază.

Jumperii suplimentari. Sunt multe setări suplimentare ale jumperilor care pot fi efectuate împreună cu configurarea generală a plăcii de bază.

Acestea sunt:

Recuperarea BIOS-ului – acest jumper recuperează datele BIOS-ului de pe o dischetă în cazul unui eşec catastrofal. Valorile trebuie lăsate implicit. Pentru detalii se consultă documentaţia tehnică.

Ştergerea CMOS-ului – acest jumper este utilizat pentru reiniţializarea setărilor CMOS la valori implicite. Această procedură trebuie să fie făcut de fiecare dată când BIOS-ul este actualizat.

Ştergerea parolei – acest jumper este utilizat pentru înlăturarea parolei când aceasta a fost uitată.

Accesul la setarea BIOS-ului - Acest jumper activează sau dezactivează accesul la interfaţa de configurare. Valoarea implicită este "acces activat".

Tensiunea procesorului – se utilizează atunci când sunt furnizate datele de ieşire din regulatorul de tensiune. Cele două opţiuni sunt de obicei: tensiunea standard şi VRE (Voltage Regulator Enhanced).

73

Când instalăm un procesor pe placa de bază pentru prima dată sau facem un upgrade la procesor trebuie prima dată să consultăm manualul acestuia pentru stabilirea corectă a tensiunii. Dacă procesorul este alimentat la o tensiune greşită se poate deteriora sau să nu fie fiabil.

Orice jumper care trebuie eliminat se păstrează la loc sigur deoarece se poate folosi ca piesă de schimb. Jumperi fiind mici se pot pierde cu uşurinţă. Un jumper se poate dezactiva şi fără a-l scoate de pe pini prin conectarea lui doar la un singur pin. Acest procedeu este cunoscut sub numele de “parcare a jumperului” şi este o procedură de dezactivare. Astfel jumperul se păstrează în loc sigur şi nu se pierde.

Unde ?



Cu ce?


Cum?


Explicaţia – cadrul didactic prezintă BIOS-ul şi setările care pot fi efectuate din meniul acestuia sau cu ajutorul jumperilor.

Exerciţiu practic, problematizarea, studiu de caz - cadrul didactic crează situaţii particulare de setări din BIOS şi setări cu ajutorul jumperilor.


Documentarea operaţiei de configurare a setărilor dispozitivelor hardware cu ajutorul BIOS-ului şi a jumperilor poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:

Meniu / Opţiune Setări Setări implicite


74

Tema 11: Identificarea semnalelor audio şi video furnizate de BIOS

Fişa suport 11.1: Consultarea documentaţiilor plăcilor de bază pentru a identifica defectele

La pornirea calculatorului acesta execută automat un test numit testul POST.

Testul POST conţine un set de teste care verifică componentele de bază ale calculatorului (unitatea centrală de prelucrare CPU, memoria ROM, circuitele plăcii de bază şi principalele periferice).

Dacă le comparăm cu aplicaţiile specializate putem spune că aceste teste sunt simple şi incomplete.

Dacă în cursul execuţiei sale testul POST descoperă defecţiuni el generează mesaje de eroare sau de avertisment sonor sau vizual.

Un singur semnal generat de testul POST la pornirea calculatorului ne spune că acesta funcţionează corect, în caz contrar înseamnă că avem o problemă.

Dacă testul POST identifică o defecţiune astfel încât calculatorul să nu funcţioneze corect atunci el generează un mesaj de eroare care în mod curent ne conduce direct la cauza defecţiuni şi împiedică încărcarea sistemului. Acest tip de defecţiuni depistate de testul POST sunt considerate erori fatale.

Testul POST furnizează trei tipuri de mesaje de erori: coduri audio, mesaje pe ecran şi coduri numerice hexazecimale la o adresă de port I/O.

Pentru a fi siguri de semnificaţia mesajelor de eroare date de codul POST trebuie să consultăm documentaţia plăcii de bază (cartea tehnică). Mesajele de eroare variază în funcţie de fabricantul componentei BIOS.

Codurile audio.

Codurile audio de eroare generate de testul POST sunt semnale sonore ce ne ajută la depistarea componentei defecte. Numărul de semnale sonore este diferit. Putem avea sunete scurte, lungi sau combinaţie de sunete lungi şi scurte.

Dacă este detectată o problemă, se va auzi un număr diferit de semnale sonore, uneori chiar o combinaţie de sunete lungi şi scurte. Aceste coduri variază în funcţie de fabricantul componentei BIOS.


Cele mai uzuale semnale sonore sunt:

Număr sunete Semnificaţia Cauza1 sunet şi nu am afişaj pe monitor

Refreshul memoriei nu s-a realizat Memorie defectă

2 sunete Eroare la paritatea memoriei Memorie defectă3 sunete Verificarea celor 64K de memorie

a eşuatMemorie defectă

4 sunete Ceasul plăcii nu este operaţional Placă de bază defectă5 sunete Eroare la procesor Procesor defect6 sunete 8042 GATE A20 eşuată Unitate centrală de prelucrare

CPU defectă sau placa de bază defectă

7 sunete Excepţii la procesor Procesor defect8 sunete Eroare la memoria video Placa sau memoria video

defectă9 sunete Eroare la verificarea memoriei

ROMBIOS defect

10 sunete Eroare la verificare CMOS Placa de bază defectă11 sunete Eroare la memoria cache Procesor sau placă de bază

defectă

Codurile de eroare vizuale

La cele mai multe dintre sistemele compatibile programul POST afişează şi pe monitor testul de memorie a sistemului. Ultimul număr afişat reprezintă mărimea memoriei care a trecut testul. Memoria instalată pe placa de bază testată de testul POST este compusă din memoria convenţională şi memoria extinsă şi este numărul afişat pe ecran la pornirea calculatorului (“memoria care este numărată”).

Unele sisteme afişează o cantitate de memorie mai mică cu 348K (aceasta este alocată zonei de memorie superioară).

Testul POST nu verifică memoria RAM de pe o placă de memorie expandată şi nu este inclusă în numerele afişate. Dacă se foloseşte un driver pentru memorie expandată. Programul POST va "sesiza" toată memoria extinsă instalată pe placă.

Dacă testul POST ne afişează o cantitate mai mică de memorie decât cea care ştim că trebuie să o afişeze atunci acest număr indică zona de memorie defectă. Acesta este un indiciu de o importanţă crucială în depanare.

În cazul în care în timpul testelor POST, pe ecran ne apare un mesaj de eroare format dintr-un cod cu mai multe cifre trebuie să consultăm manualul de întreţinere şi service hardware pentru a identifica componenta defectă.

Codurile trimise de POST spre porturile I/O

O chestiune mult mai puţin cunoscută a testului POST este faptul că pe perioada testării, BIOS-ul transmite coduri speciale de test la o adresă de port I/O, coduri care pot fi citite numai cu o placă specială introdusă într-unul din conectorii de extensie ai sistemului. Dacă o astfel de placă este introdusă într-un conector de extensie în timpul testului POST, ea ne va arăta un cod format din două cifre hexazecimale. La blocarea sau oprirea neaşteptată a sistemului această placă va afişa pe ecran codul testului aflat în derulare în momentul blocării. Identificarea componentei defecte se face cu ajutorul manualului BIOS-ului şi cu cel al plăcii de bază. Astfel de plăci au ca scop iniţial

76

testarea la fabricant a plăcii de bază. Actualmente o multitudine de companii fabrică astfel de plăci destinate specialiştilor.

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul (calculatoare complet echipate).

Cum?


Explicaţia – cadrul didactic prezintă semnale audio şi video furnizate de BIOS precum şi modul de consultarea a documentaţiei plăcii de bază pentru a identifica defectele.

Problematizarea, studiu de caz - cadrul didactic crează situaţii particulare de defecţiuni având ca efect coduri de eroare sonore sau vizuale.


Documentarea operaţiei de identificare a defectelor cu ajutorul semnalelor audio şi vizuale furnizate de BIOS poate fi realizată prin completarea de către cadru didactic a următorului tabel:

Tip de defecţiune Cod de eroare Modalitate de remediere


77

Tema 12 Revizuirea modului de conectare a cablurilor

Fişa suport 12.1: Inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare

Ce?

Această operaţie se realizează înainte de punerea sub tensiune a calculatorului adică înainte de pornirea acestuia.

Ea este necesară pentru a nu avea suspiciuni în ceea ce priveşte modul de conectare a componentelor în cazul nefuncţionării calculatorului la pornire. Se elimină suspiciunea conectării greşite.

Etape

1. Verificarea continuităţii cablurilor de transmisie de date şi de alimentare. Verificăm dacă cablurile nu sunt deteriorate, forfetate şi dacă sunt bine prinse în conectori.

2. Inspecţia conectoarelor şi contactoarelor. Verificăm dacă conectoarele şi contactoarele sunt curate adică fără praf sau urme de oxidare.

3 Verificarea modului de conectare. Verificăm dacă conectorii sunt bine introduşi în socluri pentru a evita accidentele numite şi contact nesigur. Verificăm dacă la hard-disc şi la unităţile optice cablul IDE şi cablul de alimentare sunt cu firul roşu la mijloc.

Dacă sursa are doar conectori cu 6 pini atunci verificăm dacă în conectorul de alimentarea a plăcii de bază se află conectorul P8 şi P9 cu firul negru la mijloc.

4. Verificarea modului de aranjare a cablurilor utilizate precum şi cele neutilizate. Verificăm dacă cablurile de transmisie de date şi cele de alimentare nu lezează ventilatorul adică nu “agaţă” în paletele ventilatorului.

Verificăm dacă cablurile şi conectorii neutilizaţi sunt legaţi şi fixaţi astfel încât să nu lezeze buna funcţionare a componentelor calculatorului.

Orice suspiciune se notează sau se remediază dacă este posibil.

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul .

Cum?


Explicaţia – Cadrul didactic prezintă etapele de inspecţie vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare.

Studiu de caz, problematizarea – cadrul didactic crează defecte premeditate având ca scop inspecţia vizuală a conectării cablurilor de transmisie de date, de alimentare.


Se vor consulta fişele suport 8.1 şi 9.1.


79

Tema 13 Revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi

Fişa suport 13.1: Conectarea memoriei RAM, plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea)

Ce?

După terminarea instalării tuturor componentelor în calculator şi nu numai se revizuieşte modul de conectare a celor mai sensibile elemente. Acestea fiind memoria şi plăcile de extensie.

Etape:

1. Inspecţia conectoarelor şi contactoarelor. Verificăm dacă conectoarele şi contactoarele sunt curate adică fără praf sau urme de oxidare.

2. Verificarea montării corecte a memoriei. Se verifică dacă partea cu contacte a plăcuţei de memorie este bine introdusă în soclu şi clemele laterale se închid în locaşurile speciale a modulului de memorie. Module de memorie trebuie să fie rigide după ce au fost introduse în soclu.

3. Verificarea montării corecte a plăcilor de extensie (placa video, placa de sunet, placa de reţea). Examinăm dacă partea cu contacte a plăcilor de extensie este bine introdusă în soclu şi partea metalică a plăcii de extensie care este îndoită sub un unghi de 90 de grade în partea sa superioară este bine fixată de carcasa calculatorului. În caz contrar se va strânge şurubul. Plăcile desfăcute pot provoca scurtcircuit .

Unde ?



Cu ce?

Prezentări multimedia, planşe, sisteme de calcul.

Cum?


Explicaţia –cadrul didactic prezintă etapele revizuirii modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi.

Studiu de caz, problematizarea – cadrul didactic crează defecte premeditate ce au ca scop revizuirea modului de conectare a memoriei şi a plăcilor de extensie în sloturi.


Se vor consulta fişele suport 2.2, 3.1, 3.2, 5.1, 5.2 5.3.


81

Competenţe care trebuie dobândite Această fişă de înregistrare este făcută pentru a evalua, în mod separat, evoluţia

legată de diferite competenţe. Acest lucru înseamnă specificarea competenţelor tehnice generale şi competenţelor pentru abilităţi cheie, care trebuie dezvoltate şi evaluate. Profesorul poate utiliza fişele de lucru prezentate în auxiliar şi/sau poate elabora alte lucrări în conformitate cu criteriile de performanţă ale competenţei vizate şi de specializarea clasei.

Activităţi efectuate şi comentarii Aici ar trebui să se poată înregistra tipurile de activităţi efectuate de elev,

materialele utilizate şi orice alte comentarii suplimentare care ar putea fi relevante pentru planificare sau feed-back.

Priorităţi pentru dezvoltare Partea inferioară a fişei este concepută pentru a menţiona activităţile pe care

elevul trebuie să le efectueze în perioada următoare ca parte a viitoarelor module. Aceste informaţii ar trebui să permită profesorilor implicaţi să pregătească elevul pentru ceea ce va urma.

Competenţele care urmează să fie dobândite În această căsuţă, profesorii trebuie să înscrie competenţele care urmează a fi

dobândite. Acest lucru poate implica continuarea lucrului pentru aceleaşi competenţe sau identificarea altora care trebuie avute in vedere.

Resurse necesare Aici se pot înscrie orice fel de resurse speciale solicitate:manuale tehnice, reţete,

seturi de instrucţiuni şi orice fel de fişe de lucru care ar putea reprezenta o sursă de informare suplimentară pentru un elev care nu a dobândit competenţele cerute.

Notă: acest format de fişă este un instrument detaliat de înregistrare a progresului elevilor. Pentru fiecare elev se pot realiza mai multe astfel de fişe pe durata derulării modulului, aceasta permiţând evaluarea precisă a evoluţiei elevului, în acelaşi timp furnizând informaţii relevante pentru analiză.

IV. Bibliografie

1. Ionescu, Dan. (2007). -Reţele de calculatoare, Alba Iulia: Editura All2. Georgescu, Ioana. (2006). -Sisteme de operare, Craiova: Editura Arves3. ***. www.resurse.org/capitol1.html.4. Albu, Ion. (2008). -Componente electronice. www.unsite.ro/pag.html. 5. Scott, Mueller, (1997, 1999)- PC Depanare şi modernizare, Bucureşti, Editura

Teora 6. Rudu, Mârşanu, (2001) - Calculatoare personale, elemente arhitecturale,

Bucureşti, Editura All 7. Marinescu, D., Trandafirescu, M., (1995)- PC-manualul începătorului, Bucureşti,

Editura Teora,8. Nicolae, I., C , (2003) -Calculatorul personal, Bucureşti, Editura Niculescu9. Winn, l., Rosch, (1999)- Totul despre hardware, Bucureşti, Editura Teora10.Lisa, Bucki (1999) -PC 6 ÎN 1, Bucureşti, Editura Teora11.Peter, Norton, (1998)- Secrete PC, Bucureşti, Editura Teora12. Kris, Jamsa, (1996)-Modernizarea calculatorului personal, Bucureşti, editura

ALL13.Andy, Rathborne, (1996)-Modernizarea şi depanarea calculatoarelor pentru toţi,

Bucureşti, Editura Teora14.Jennifer, Fulton, (1996) - Ghidul bobocului pentru modernizarea calculatorului

personal, Bucureşti, Editura Teora15.Mihaela, Cârstea, Ion, Diamandi (1995) – Calculatorul pe înţelesul tuturor,

Bucureşti, Editura AGNI16.Redacţia CHIP – Colecţia CHIP 1997,1998, 1999, 2000, 2001, 2002, 2003, 2004,

2005, 2006, 2007, 2008, 200917. INTERNET - Site- urile diferiţilor producători de tehnică de calcul

83

http://www.unsite.ro/pag.html

http://www.resurse.org/capitol1.html

Documents

Modul 5 ok.doc