NOTE DE CURS DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (Ciclul I) · ministerul educaŢiei al republicii moldova universitatea de studii europene din moldova facultatea de drept note de curs drept

MINISTERUL EDUCAŢIEI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STUDII EUROPENE DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE DREPT

NOTE DE CURS

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

(Ciclul I)

AUTOR:

Vitalii Slonovschi

dr. în drept, lector superior.

Aprobat la şedinţa Catedrei Drept public

din: 20.05.2013, proces-verbal Nr. 10

Examinat de Consiliul facultăţii de Drept USEM

la 24.05.2013, proces-verbal Nr. 5

Aprobat la ședința Senatului USEM

din: 01.07.2013, proces-verbal Nr. 9

CAHUL – 2013

2

CUPRINS:

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ........ 5 1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public ......................... 5 2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului

internaţional public ...................................................................... 7

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la

etapa actuală ................................................................................ 8

TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ....................................... 10 1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului

internaţional public 10

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern ............. 11 3. Izvoarele dreptului internaţional public ...................................... 15

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC .................................................................................................. 20 1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale

public .......................................................................................... 20

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor. Succesiunea şi

neutralitatea statelor .................................................................... 22

3. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru

eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional

public .......................................................................................... 25

TEMA 4: PRINCIPIILE JURIDICE GENERALE ALE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC 30 1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional

public .......................................................................................... 30

2. Conţinutul juridic al principiilor generale ale dreptului

internaţional public ..................................................................... 32

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC .................................................................................................. 38 1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional

public .......................................................................................... 38

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public ....................... 39 3. Regimul juridic al străinilor ........................................................ 41

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate .......................... 42

3

TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC .................................................................................................. 50 1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat ................................ 50 2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema

modificărilor teritoriale ............................................................... 52

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele

maritime internaţionale ............................................................... 54

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate .............. 56 5. Regimul juridic al zonelor polare ................................................ 58


SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC ............ 64 1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic ......................... 64

2. Principiile spaţiului extraatmosferic ............................................ 65 3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor

spaţiale ........................................................................................ 66

TEMA 8: DREPTUL MĂRII................................................................ 69 1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării .................... 69

2. Natura juridică a mării teritoriale. Dreptul de trecere

inofensivă ................................................................................... 70

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane............. 71

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor ............................. 73 TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR ................................................ 77

1. Definiţia, elementele esenţiale şi accesorii ale tratatelor.

Denumirea şi clasificarea tratatelor ............................................. 77

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor ............... 79 3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor .............................................. 82

4. Interpretarea tratatelor ................................................................. 84

TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA

TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR .............................. 87 1. Rezervele la un tratat şi efectele lor ............................................. 87

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe .......................................... 88

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor ....................... 90

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor ............................ 91

TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ 94 1. Noţiunea de diferend internaţional .............................................. 94 2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a

diferendelor internaţionale ...... 95

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul

4

organizaţiilor internaţionale................................................... 4. Mijloacele bazate pe constrângere.........................................

TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC......................................

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind

protecţia mediului înconjurător..............................................

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul

protecţiei mediului.................................................................

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei

mediului. Răspunderea şi compensarea.................................

TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE

1. Noţiunea de drept al organizaţiilor internaţionale

2. Definiţia şi elemente constitutive

3. Actul constitutiv al organizaţiilor internaţionale

4.Dobândirea calităţii de membru

5. Pierderea calităţii de membru

6. Clasificarea organizaţiilor internaţionale

101

102

105

105

106

107

5

TEMA 1: APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA ISTORICĂ A

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului

internaţional public

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională la

etapa actuală

1. Evoluţia istorică a dreptului internaţional public

În literatura de specialitate a dreptului internaţional există păreri

contraversate privind istoria apariţiei acestui drept. Unii autori

consideră că dreptul internaţional a apărut după formarea statelor,

totuşi considerăm că unele elemente ale dreptului internaţional au

apărut cu mult înaitea apariţiei statelor. Acesta a apărut şi s-a

dezvoltat din nevoia formării unui cadru ordonat pentru relaţiile

internaţionale. Desigur că rolul primordial în evoluţia istorică a

relaţiilor internaţionale îi revine statelor. În prezent relaţiile

internaţionale se desfăşoară în toate domeniile: economic, social,

cultural, militar, ecologic, politic şi juridic. Principiile şi normele

dreptului internaţional au apărut şi s-au dezvoltat într-un proces

istoric îndelungat ca urmare a formării şi dezvoltării statelor şi a

relaţiilor dintre ele. Conţinutul şi structura sa au evoluat datorită

primelor relaţii internaţionale ce au apărut în orientul antic(Egipt,

China, India).

Astfel în sec. VI î.e.n. statele Chinei antice încheiau tratate

referitoare la renunţarea de la război şi rezolvarea diferendelor

internaţionale dintre ele cu ajutorul unui arbitru.

În India în sec. V î.e.n. apar legile lui Manuu care consemnează

existenţa unor misiuni diplomatice, iar tratatele erau considerate

sacre încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. În acea

perioadă erau cunoscute anumite reguli de purtare a războiului şi se

interzicea omorârea prizonierilor.

Un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional la jucat şi

corespondenţa diplomatică a Egiptului cu alte state cuprinsă în cele

360 de tăbliţe de lut ars de la Tell-Amarna.

6

Tot în această perioadă o serie de reglementări privind dreptul

internaţional apar în Grecia şi Roma Antică care prevedeau reguli

referitoare la negocieri, la soli, la tratate de pace. Romanii nu

încheiau tratate de pace ci armistiţii intervenite pe perioade scurte

sau recurgeau la distrugerea inamicului potrivit unor reguli dure.

Tratatele la romani şi la greci trebuiau respectate cu bună credinţă.

Persoana solilor era inviolabilă, iar străinilor li se acordă protecţie. În

această perioadă se formează „ius gentium‖ care reglementa atât

problemele de drept internaţional cât şi mai ales de drept privat între

cetăţenii romani şi străini.

În Epoca Medievală dezvoltarea dreptului internaţional este

influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre

statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul

acestei epoci dreptul internaţional cunoaşte o stagnare datorită

fărâmiţării statelor ca: imperiul bizantin, statele germane, statele

româneşti. În aceste condiţii sub influenţa ordinelor cavalereşti

religioase, apar o serie de noi reguli de purtare a războiului. Biserica

catolică impune aşa numitele „armistiţii ale lui Dumnezeu‖ adică

interzicerea războiului în anumite zile. Tot în această perioadă se

dezvoltă practica încheierii tratatelor, instituţia ambasadorilor.

Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl

reprezintă Tratatul de pace de la Westphalia din 1648 care pune

capăt războiului de 30 de ani. S-a afirmat că acest moment ar fi

punctul de plecare al dreptului internaţional european sau modern. În

Ţările Române (Transilvania, Ţara Românească şi Moldova) sunt de

menţionat reprezentanţele diplomatice permanente pe lângă Poarta

Otomană. Tot în această perioadă are loc formarea şi dezvoltarea

ştiinţei dreptului internaţional ca ştiinţă juridică de sine stătătoare.

Apare Şcoala de la Salamanca cu Francisco de Vitoria şi apoi cu

Francisco Suares.

În Epoca Modernă este marcată de Revoluţia franceză

(1789)care afirmă inalienabilitatea suveranităţii naţiunii, dreptul

fiecărei naţiuni de a se organiza şi de a-şi schimba forma de

guvernare. Declaraţia de independenţă a S.U.A.(1776) care pentru

prima dată a afirmat dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure soarta.

Apoi a urmat Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris

(1856) care a codificat pentru prima dată dreptul mării, Convenţiile

de la Haga (1899)(1907) privind mijloacele paşnice de soluţionare a

diferendelor. În această perioadă se creează primele organizaţii

7

internaţionale ca: Uniunea Poştală Generală (1874), Uniunea pentru

protecţia proprietăţii literale şi artistice (1884).

Epoca Contemporană se caracterizează prin dezvoltarea

comerţului internaţional şi a comunicaţiilor pe mare şi totodată au

reclamat asigurarea căilor de comunicaţie mondială prin care s-au

încheiat convenţii potrivit cărora canalul Suiez şi Panama au fost

neutralizate paralel cu dezvoltarea dreptului internaţional. La

începutul sec. XX se încheie o serie de tratate de pace şi apar noi

state independente. Se formează Liga Naţiunilor ca organizaţie

internaţională cu caracter general care asigură pacea şi respectarea

dreptului internaţional. După cel de al doilea război mondial se

formează O.N.U. şi în actul său de bază sunt menţionate pe larg

regulile de drept internaţional.

2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul

dreptului internaţional public

Încercările de a explica natura dreptului internaţional public au

preocupat ştiinţa dreptului internaţional de la primele sale începuturi

ducând la formarea unor concepţii, teorii în această privinţă. În ceia

ce priveşte natura, fundamentul dreptului internaţional s-au conturat

3 doctrine: pozitivistă, normativistă şi dreptului natural.

Doctrina pozitivistă s-a dezvoltat în a doua jumătate a sec. XX

sub influenţa filozofului Conte şi se caracterizează prin încercarea de

a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea

obişnuită pe baza datelor experienţei juridice imediate. Această

doctrină are la bază concepţia potrivit căreia forţa obligatorie a

dreptului decurge din faptul că el este un produs al voinţei statului

exprimată individual sau împreună cu alte state.

Doctrina normativistă constă în considerarea dreptului ca un

sistem de norme în formă piramidală în cadrul căruia este suficient să

se determine care dintre normele sale este fundamentală având

însuşirea de a atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem.

Această doctrină a fost fondată de Kelsn în 1935. În concepţia lui

dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar

validitatea ordinii juridice naţionale derivă dintr-o normă pozitivă de

drept intern a cărei validitate la rândul său decurge din norma

fundamentală a dreptului internaţional.

8

Doctrina dreptului natural porneşte de la ideea că dreptul îşi are

originea în natura umană a fiinţei omeneşti, adică în baza unui

contract oamenii au creat o autoritate specială superioară care este

statul. Un adept al acestei teorii este M. Djuvara fiind fondatorul

filosofii dreptului internaţional, acesta considera că fundamentul

dreptului internaţional îl constituie justiţia internaţională. Pe lângă

aceste teorii au mai existat şi altele având şi concepţii diferite

referitoare la dreptul internaţional ca teoriile sociologice, teoriile

psihologice.

3. Dreptul internaţional public şi societatea internaţională

la etapa actuală

Pentru o perioadă de timp dreptul internaţional reglementa

raporturile dintre state deoarece ele apăreau cel mai des pe arena

internaţională. Începând cu sec. XIX sub influenţa progresului

tehnic, al dezvoltării cooperării internaţionale dintre state pe arena

internaţională încep să apară organizaţii internaţionale interstatale.

Odată cu destrămarea sistemului colonial în viaţa internaţională

îşi face apariţia naţiunile care luptă pentru eliberare. O caracteristică

a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea

numărului statelor peste 200 cât şi sporirea organizaţiilor interstatale

şi internaţionale în sistemul O.N.U. Între aceste categorii de

participanţi la alianţa internaţională există o serie de asemănări şi

deosebiri. Statele, naţiunile care luptă pentru eliberare şi organizaţiile

internaţionale interstatale sunt subiecte ale dreptului internaţional

public, dar dintre acestea numai statul este subiect principal,

organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate. Naţiunile sunt şi

ele subiecte ale dreptului internaţional dar statutul lor juridic este

limitat şi temporar. Statul ca entitate suverană joacă un rol hotărâtor

în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. De fapt dreptul internaţional

public este creat pe baza acordului de voinţă exprimat prin tratate,

acorduri. Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, explorării

spaţiului atmosferic, a zonelor maritime au început să se contureze

un interes comun a statelor faţă de aceste zone şi resursele lor

naturale.

9

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Rolul şi importanţa relaţiilor internaţionale în perioada antică

şi medievală asupra dezvoltării statelor la etapa respectivă.

2. Politica externă dusă de domnii ţărilor române în perioada

modernă şi impactul acesteia la dezvoltarea relaţiilor

internaţionale.

3. Evenimentele majore de la sfîrşitul sec.XIX începutul sec.

XX în cotextul dezvoltării normelor dreptului internaţional.

4. Premisele obiective şi subiective care au stat la baza formării

unor noi instituţii ale dreptului internaţional după cel de al

doilea război mondial.

5. Analizaţi instituţiile dreptului internaţional public ce s-au

fondat la sfîrşitul sec.XX şi impactul lor pozitiv în

dezvoltarea şi codificarea normelor internaţionale.

6. Republica Moldova la etapa contemporană ca element al

societăţii internaţionale.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I,

Chişinău, Tipografia „Reclama‖, 2001.

2. Geamanu G „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia

didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca G. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1988.

4. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖,

Iaşi, 1993.

5. Popescu D., Coman F. „Drept internaţional public‖, ed.

„Ministerului de Interne‖, Bucureşti, 1993. 6. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public‖,

vol.1, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

7. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi

1993.

8. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

10

TEMA 2: NOŢIUNEA ŞI CARACTERISTICILE


PLAN:

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului


2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului

internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi

dreptul intern

3. Izvoarele dreptului internaţional public

1. Definiţia, obiectul, scopul şi rolul dreptului internaţional

public. Acordul de voinţă fundament al dreptului internaţional

public

Spre deosebire de dreptul intern care reglementează relaţiile

sociale în cadrul fiecărui stat, obiectul dreptului internaţional public

îl formează relaţiile dintre state. Obiectul dreptului internaţional

public contemporan îl creează şi relaţiile care se nasc între stat şi alte

subiecte de drept internaţional.

Dreptul internaţional public este acea ramură a dreptului, acel

ansamblu de principii şi norme juridice scrise sau nescrise create de

către state, dar şi de celelalte subiecte de drept internaţional pe baza

acordului lor de voinţă în scopul reglementării raporturilor

internaţionale. Rolul său principal este de a reglementa raporturile

din cadru societăţii internaţionale, de a asigura funcţionarea

armonioasă a aceste societăţi, de a contribui prin mijloacele sale la o

dezvoltare corespunzătoare a acesteia, de a preveni şi soluţiona

aspectele conflictuale care continuă să afecteze această societate.

Din punct de vedere al conţinutului relaţiilor dintre state care fac

obiectul dreptului internaţional public deosebim raporturi:

a) Comerciale

b) Diplomatice

c) Economice

d) Culturale

e) Ştiinţifice.

11

2. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern.

Sancţiunile în dreptul internaţional. Sistemul dreptului

internaţional. Raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul

intern

Dreptul internaţional contemporan având un caracter universal

obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele indiferent de

mărimea lor şi de regiunea unde se află.

Se poate vorbi despre rolul regulator al dreptului internaţional

care răspunde nevoii de a se reduce anarhia în relaţiile internaţionale,

prin structurarea ordini juridice internaţionale. Dreptul internaţional

public se formează pe baza acordului de voinţă a statelor care

compun la un moment dat societatea internaţională. Statele în deplină

egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ în urma

realizării acordului de voinţă dintre ele creează norme juridice prin

intermediul tratatelor, cutumelor care mai apoi duc la formarea şi

dezvoltarea dreptului internaţional public. Caracterul coordonator al

voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional

public, a aplicării şi respectării normelor sale. Deci statele nu pot fi

obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat

consimţământul.

Acordul de voinţă este rezultatul manifestării tacite sau exprese a

voinţei suverane a statelor exprimate în mod clar. Normele de drept

internaţional devin obligatorii numai atunci când decurg din voinţa

liber exprimată a acestora, voinţă care este manifestată în tratate sau

alte izvoare ale dreptului internaţional. Voinţa fiecărui stat este

determinată în conţinutul său de condiţiile social-politice existente în

interiorul acestora, de aici rezultă că prin realizarea acordului de

voinţă nu se creează o voinţă unică ci fiecare stat îşi păstrează voinţa

sa suverană. Normele dreptului internaţional public nu pot fi create

prin simple manifestări de voinţă a statelor, ci numai prin consensul

acestora. N. Titulescu susţinea că legea internaţională are un caracter

de coordonare şi nu de subordonare iar raporturile dintre state nu

sunt raporturi de dependenţă ci de independenţă.

Deosebim 5 aspecte consensualiste referitoare la acordul de

voinţă: 1. Dreptul internaţional public ca un sistem general este

acceptat de toate statele şi ca urmare a acestui fapt este

expresia voinţei lor. Potrivit acestei teorii statele nu au

12

obligaţia să respecte regulile dreptului internaţional public

pe care nu le-au acceptat.

2. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat ar putea să-şi

retragă consimţământul dat la dreptul internaţional şi să

părăsească. Ex. statele noi independente apărute în 1960

care nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea

căruia nu au participat. Dar aceste state au acceptat normele

dreptului internaţional privind dreptul la integritate

teritorială şi independenţă politică şi alte drepturi

fundamentale recunoscute de dreptul internaţional

respingând unele reguli de ordin cutumiar.

3. Aspectul dat este legat de cutumă potrivit căreia se susţine

că crearea unei noi reguli cutumiare sau respingerea unei

norme cutumiare vechi necesită consimţământul statelor. El

poate fi tacit în cazul cutumelor şi expres în cazul tratatelor.

4. Potrivit acestei teorii se susţine că un stat care nu a

consimţit la o regulă cutumiară de drept este liber să

respingă oricând aplicarea unei astfel de regulă. Statele care

nu au consimţit la o regulă cutumiară de drept se împart:

a)State care au formulat obiecţii exprese faţă de regulă în

general. b)State care nu au manifestat nici acceptare şi nici

obiecţii.

5. Orice stat ar fi liber să-şi exercite dreptul său suveran de a

respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiare pentru

motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a acelui

stat, dar nici un stat nu a adoptat această poziţie pentru că

aceasta ar echivala cu negarea dreptului cutumiar.

Între normele de drept internaţional public şi dreptul intern există

o serie de asemănări şi deosebiri.

În continuare vom enumera deosebirile care există între

acestea: a. Deosebiri privind obiectul de reglementare. Dreptul

internaţional are obiect de reglementare relaţiile dintre state chiar

dacă uneori aceste norme se referă la aspecte privind persoanele,

aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state

reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional.

Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a

relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.

13

b. Deosebiri privind subiectele de drept. Subiectele dreptului

internaţional sunt în primul rând statele suverane şi egale în drepturi,

organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională

recunoscute. Statele participante la viaţa internaţională sunt subiecte

fundamentale în sistemul dreptului internaţional. Temeiul politic şi

juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional îl formează

suveranitatea de stat. În ce priveşte dreptul intern subiectele sunt

persoanele fizice şi juridice.

c. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor. În cadrul

societăţii internaţionale nu există o autoritate publică superioară sau

un guvern mondial care să fie împuternicit cu funcţii de legiferare a

normelor dreptului internaţional. Normele dreptului internaţional

public sunt create de state şi tot ele sunt destinatarele lor. În dreptul

intern statul edictând sau sancţionând normele de drept se manifestă

ca autoritate politică supremă ce prescrie o anumită conduită

persoanelor ce-i sunt subordonate.

d. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern sunt

relevate şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept

internaţional. Astfel normele dreptului internaţional nu sunt aduse la

îndeplinire de vreun organism internaţional ci de state care

acţionează în mod individual sau colectiv şi prin organizaţii

internaţionale. În dreptul intern măsurile de constrângere pentru

încălcarea normelor sunt aplicate de un aparat centralizat organizat

de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva

cărora sunt îndreptate.

În ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea

respectării normelor şi principiilor dreptului internaţional

acestea le putem clasifica: a) Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie un

sistem de sancţiuni colective contra păcii şi actelor de agresiune.

Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată Consiliului de

Securitate care are răspunderea principală pentru menţinerea păcii şi

securităţii internaţionale. Carta recunoaşte dreptul statelor la

autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până

Consiliul de Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea

păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o

măsură ilegală a forţei, dreptul la apărare apare ca reacţie la un

asemenea act şi are caracter de sancţiune. Acesta este singurul caz în

14

care statele au voie să recurgă la forţa armată ca formă de

autoapărare şi aceasta în limitele prevăzute de carta O.N.U.

b)Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Consiliul de Securitate

poate lua măsuri de întrerupere totală sau parţială a relaţiilor

economice, culturale, politice, maritime, aeriene fără folosirea forţei

armate. La aceste interdicţii se mai adaugă şi altele în cazul încheierii

unor tratate internaţionale ca:

- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau

ameninţării cu forţa ori care încălcă normele imperative ale

dreptului internaţional;

- încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a

prevederilor sale de cealaltă parte;

- excluderea sau suspendarea din organizaţiile

internaţionale;

- pedepsele penale aplicate celor vinovaţi de crime contra

păcii şi umanităţii.

Ex. de măsuri luate de state: a)Blocarea de S.U.A. a exportului

bunurilor iraniene în urma luării ca ostatici a personalului lor

diplomatic a ambasadei din Teheran în 1979. b)Embargoul de cereale

împotriva URSS ca urmare a intervenţiei armate a acesteia în

Afganistan.

Dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este

imperfect iar sancţiunea intră în acţiune atunci când interesele

statelor converg spre un interes comun, acest scop ar trebui să

servească păcii şi securităţii internaţionale tuturor statelor şi

popoarelor şi să fie străin de apariţia în scena politică a unor interese

strategice de dominaţi, supremaţie ori legate de politica sferelor de

influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială.

Sistemul dreptului internaţional. În sec. XVII apare teza împărţirii dreptului internaţional pe

ramuri:

a)Dreptul păcii.

b)Dreptul războaielor.

Înainte de cel de al II război mondial se procedează la

sistematizarea acestui drept după modelul dreptului intern: D.

Constituţional, D. Administrativ, D. Civil şi D. Penal. În sfera de

codificare pentru a desemna părţile dreptului internaţional se recurge

la denumiri ca dreptul mării, dreptul aerian, dreptul spaţial, dreptul

diplomatic, dreptul tratatelor. Prin sistemul dreptului internaţional

15

înţelegem totalitate normelor de drept internaţional, instituţiilor şi

rumurilor de drept internaţional privite din punct de vedere al unităţii

interacţiunii şi interdependenţei lor.

Sistemul dreptului internaţional are o anumită structură. Prin

structură înţelegem organizarea internă a sistemului, amplasarea şi

interacţiunea existentă între elementele sale. În dreptul internaţional

nu există o clasificare şi o enumerare exhaustivă a instituţiilor şi

ramurilor sale. Acest sistem de drept se află într-o permanentă

dezvoltare şi perfecţionare. Dacă unele instituţii de drept

internaţional au apărut cu sute de ani în urmă ex. dreptul tratatelor,

dreptul diplomatic, atunci altele au apărut la începutul sau la mijlocul

sec. XX ex. dreptul aerian, dreptul cosmic, sau în cea de a 2 jumătate

a sec. XX dreptul mediului, dreptul economic internaţional.

Cu toate deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare reciprocă

adică prin acceptarea de către un stat a normelor dreptului

internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe

întregul său teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept

dobândeşte valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern

fără a fi necesară incorporarea lor în dreptul intern al statelor. Există

şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să provoace

obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări interne. Ex.

reglementări internaţionale care au avut impact asupra dreptului

intern Convenţia de la Haga din 1970 în domeniul capturării ilicite a

aeronavelor unde ţările se obligă de a aplica în acest sens pedepse

severe. Sunt şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de

reglementările dreptului intern în privinţa numirii şi funcţiilor

diplomatice.

3. Izvoarele dreptului internaţional public

În teoria generală a dreptului prin izvor de drept erau desemnate

modalităţile specifice de exprimare a conţinutului unei norme

juridice. Doctrina mai veche a dreptului internaţional făcea distincţie

între izvoarele materiale şi izvoarele formale. Dreptul internaţional

datorită particularităţilor sale nu cunoaşte existenţa unei structuri de

organe şi a actelor de natură constituţională. Doctrina dreptului

internaţional recunosc în calitate de izvor ale dreptului internaţional

16

tratatul şi cutuma internaţională. Totodată acestea nu sunt unicele

izvoare de drept internaţional.

Astfel Carta O.N.U. menţionează „crearea condiţiilor necesare

menţinerii justiţiei şi a respectării obligaţiilor decurgând din tratatele

şi alte izvoare de drept internaţional‖. Deci dreptul internaţional nu

oferă o listă a mijloacelor prin care se exprimă normele sale. De

multe ori la identificarea izvoarelor drepturilor internaţional se face

trimitere la textul statutului Curţii Internaţionale de Justiţie care

spune că la soluţionarea diferendelor internaţionale va aplica:

Convenţiile internaţionale.

Cutuma internaţională.

Principiile generale de drept.

Hotărârile judecătoreşti.

Tratatul este principalul izvor al dreptului internaţional.

Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor

menţionează că prin tratat înţelegem un acord internaţional încheiat

în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional fie că este

consemnat într-un instrument unic fie în două sau mai multe

instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa particulară.

În convenţie se prezumă posibilitatea încheierii tratatelor între

state şi alte subiecte ale dreptului internaţional sau între acestea şi

alte subiecte ale dreptului internaţional de unde rezultă că părţile la

tratate pot fi şi altele decât statele şi organizaţiile internaţionale.

Tratatului internaţional i se recunoaşte calitatea de izvor principal

datorită următoarelor circumstanţe:

a. Forma convenţională permite ca drepturile şi obligaţiile părţilor să

fie formulate cu destulă precizie fapt ce înlesneşte interpretarea şi

aplicarea normelor convenţionale.

b. Actualmente reglementării convenţionale îi sunt supuse practic

toate domeniile relaţiilor internaţionale, statele substituind în mod

treptat cutuma prin tratate.

c. Tratatele în cel mai reuşit mod contribuie la stabilirea concordanţei

şi interacţiunii dintre normele de drept internaţional şi dreptul

intern.

Deosebim tratate internaţionale bilaterale şi multilaterale.

Tratatele multilaterale sunt chemate să reglementeze relaţiile ce

prezintă interes pentru comunitatea internaţională a statelor în

ansamblu. Eficacitatea autentică a acestor tratate constă în

consacrarea dreptului de participare la ele a tuturor statelor. Nu toate

17

tratatele sunt considerate izvoare de drept internaţional, ci doar acele

licite adică încheiate fără vicii de consimţământ şi nu contravin

normelor imperative de drept internaţional existente în momentul

încheierii lor şi cele care sunt intrate în vigoare.

Cutuma este una dintre cele mai vechi izvoare ale dreptului

internaţional ea ocupând mult timp un loc prioritar în raport cu

tratatul. Prin cutumă se înţelege practica generală relativ îndelungată

şi repetată a statelor, căreia acestea îi recunosc o forţă juridică

obligatorie.

La soluţionarea diferendelor Curtea Internaţională de Justiţie

aplică alături de convenţie şi cutumă, principiile generale de drept

recunoscute de naţiunile civilizate. Curtea Internaţională de Justiţie

susţine că principiile generale de drept derivă din diverse sisteme de

drept intern şi transpuse în ordinea internaţională. Putem menţiona că

principiile generale de drept îşi au originea în tradiţiile juridice ale

principalelor sisteme de drept existente în lume. Pentru ca un

principiu să fie inclus în dreptul internaţional public nu este suficient

ca acesta să fie comun sistemelor juridice interne, mai este necesar ca

el să fie potrivit pentru a funcţiona în sistemul DIP.

O analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale internaţionale ne

permite să constatăm că noţiunea de principiu general de drept

include atît reguli procesuale, cât şi reguli materiale introduse în

dreptul internaţional din dreptul intern al statelor. Prima categorie de

reguli cuprinde următoarele principii: Respectarea egalităţii părţilor

şi dreptului lor la apărare, prezentarea probelor, utilizarea

presupunerilor şi probelor indirecte, autoritatea de lucru judecat. Din

categoria a doua fac parte: Nici o persoană nu poate transmite alteia

mai multe drepturi decât ea are însăşi, principiul bunei credinţe.

Hotărârile judecătoreşti cuprind deciziile pronunţate de

judecătorul sau arbitrul internaţional cu ocazia soluţionării unor

diferende supuse lor. Pornind de la cele menţionate prin hotărârile

judecătoreşti DIP se aplică şi nu se creează fapt ce ne face să

considerăm că jurisprudenţa nu constituie un izvor al DIP dar un

mijloc auxiliar adică o modalitate complimentară de identificare şi de

interpretare a normelor juridice.

În ce priveşte doctrina celor mai calificaţi specialişti ai deferitor

naţiuni rolul acesteia este incomparabil cu cel al jurisprudenţei şi

aceasta din cauza absenţei unui statut clar al autorilor de DIP în

raport cu subiectele principale ale acestuia - statele. Doctrina de DIP

18

include atât contribuţiile unor specialişti luaţi aparte cât şi lucrările

unor organizaţii internaţionale de specialitate. Printre contribuţiile

unor specialişti trebuie luate în considerare opiniile separate sau

individuale ale unor judecători. La organizaţiile internaţionale trebuie

atribuite anumite organe de codificare. Din prevederile statutului

Curţii Internaţionale de Justiţie reiese că scopul său nu este de a

determina izvoarele dreptului internaţional, ci dreptul aplicabil, dar

este un punct de plecare în determinarea izvoarelor dreptului

internaţional. La aceste izvoare se mai poate de adăugat şi rezoluţiile

organizaţiilor internaţionale. Dacă tratatul şi cutuma internaţională

sunt considerate izvoare universale a căror forţă juridică decurge din

dreptul internaţional general atunci deciziile normative ale

organizaţiilor internaţionale sunt izvoare speciale forţa lor juridică

fiind determinat de actul constitutiv al organizaţiei în cauză.


1. Raportul de legătură dintre dreptul internaţional public şi alte

ramuri ale dreptului.

2. Influienţa dreptului intern asupra dreptului internaţional şi

influienţa dreptului internaţional asupra dreptului intern.

3. Normele dreptului internaţional public şi alte norme sociale. 4. Principiile generale ale dreptului ca izvoare ale dreptului

internaţional.

5. Analizaţi părerile diferitor autori în privinţa conferirii calităţii

de izvoare ale dreptului internaţional mijloacelor auxiliare de

exprimare a normelor de drept.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,


2. Geamanu G. „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia


3. Moca Gh. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989. 4. Andronovici C „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖,

Iaşi, 1993.

19

5. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public‖, ed.

„Hiperion‖, Bucureşti, 1993. 6. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti 1993.

7. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1993.


„Ministerului de Interne‖, Bucureşti, 1993.

9. Popescu D., Năstase A. „Drept internaţional public‖, ed.

„Şansa‖, Bucureşti, 1997. 10. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în

drept internaţional public‖, ed. „ALL Educaţional‖, Bucureşti,

1997.

20

TEMA 3: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului

internaţionale public 2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

3. Succesiunea şi neutralitatea statelor

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru

eliberare naţională ca subiecte de drept internaţional

public

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului

internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care

participă la raporturile juridice reglementate nemijlocit de D.I.P.

Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P. o constituie capacitatea lor

de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a

D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P.

figurează organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat,

naţiunile care luptă pentru eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre

subiectele de D.I.P. statul îşi asumă totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al D.I.P. a

statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de

recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor

indiferent de puterea, mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit

doctrinei D.I.P. statul ca persoană internaţională trebuie să

îndeplinească condiţiile:

1.O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce

locuiesc pe teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în

limitele acestuia potrivit reglementărilor de drept intern ale

statului. Deşi numărul populaţiei variază de la un stat la altul

aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de subiecte

ale D.I.P.

2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a

existenţei statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru,

21

spaţiul acvatic, spaţiul aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat

precum şi structura sa nu sunt relevate pentru existenţa acestuia.

3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care

asigură conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă

asupra populaţiei şi teritoriului.

4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul

subiect de D.I.P. dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona

în conformitate cu normele stabilite de acesta.

Unele din capacităţile statului le putem enumera:

a. De a produce acte juridice internaţionale; b. De a reclama repararea daunelor suferite în urma

comiterii unei fapte internaţionale ilicite de către un stat

terţ;

c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la

viaţa organizaţiilor internaţionale;

d. De a avea acces la procedurile contencioase

internaţionale;

e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state. În relaţiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state

permanente neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan

neutralitatea are următoarele caracteristici:

1. Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este

interzis să participe la orice conflict armat sau să devină teatrul

unor ostilităţi militare.

2. Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii. 3. Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de

fapt.

Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.

Drepturile acestora sunt: a) Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.

b)Dreptul de a deveni parte la tratate.

c)Dreptul la autoapărare.

Obligaţiile statelor sunt:

a) De a nu participa la nici un conflict armat. b) De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.

c)De a nu participa la alianţe militare.

d) De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea

de baze militare străine.

e) De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.

22

f) De a promova relaţii de pace prietenie şi cooperare. Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei

care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de

dreptul constituţional de a exercita atribuţii în domeniul relaţiilor

externe şi nu sunt subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul

subiect de D.I.P.

Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de

federaţii ale căror subiecte au dreptul de a încheia cu consimţământul

guvernului federal acorduri internaţionale.(URSS a permis Ucrainei

să participe în relaţiile externe)

O altă formă de stat este confederaţia. Confederaţia este o

asociere a două sau mai multor state participante fiecare păstrându-şi

independenţa şi calitatea de subiect de D.I.P. Practica internaţională a

arătat că confederaţia este formă premergătoare creării federaţiilor.

Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani se transformă în stat

federal. Spre deosebire de statul federal confederaţia este alcătuită

din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine

stătător sau împreună la viaţa internaţională. În prezent confederaţii

nu mai există.

2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor

În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca

un act unilateral prin care un stat sau mai multe state i-au act de

existenţa unui fapt sau unei situaţii juridice nou apărute în

comunitatea internaţională de natură să determine raporturi juridice

între acestea şi situaţia sau entitatea recunoscută de el. În calitate de

obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi statul nou apărut,

guvernul instalat pe cale ne constituţională, mişcările de eliberare

naţională.

Prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat

admite că o entitate statală terţă în virtutea elementelor sale

constitutive întruneşte condiţiile necesare pentru posedarea

personalităţii juridice depline în ordinea internaţională.

Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o

declaraţie de recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de

felicitare emise de şeful statului, ministrul afacerilor externe sau de

la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat bilateral sau multilateral

după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui grup de state

23

în baza unui tratat multilateral. Dreptul internaţional nu consacră

obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care apar pe arena

internaţională, ci aceasta constituie o facultate sau un drept al statului

a cărui exercitare rămâne la aprecierea sa. Totodată ne recunoaşterea

unui stat poate fi considerată ne amicală creând obstacole în cadru

normalizării relaţiilor dintre state. Recunoaşterea este un act

declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act se constată

existenţa unui stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca

rezultat al actului de recunoaştere. Recunoaşterea nu conferă

personalitate internaţională statului nou recunoscut dar îl ajută la

promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional de către noul

stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul nou recunoscut

beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.

Principalele drepturi şi obligaţii sunt:

a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare. b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt

stat cu privire la bunurile sale aflate pe teritoriul

statului care la recunoscut.

c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor

judecătoreşti ale statului recunoscut.

Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale

sau admitere într-o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa

individuală sau colectivă din partea altor state. Totodată practica

statelor a consacrat existenţa mai multor forme de recunoaştere

calificate după următoarele criterii:

1)După modul de exprimare:

a. Expresă(declaraţie, telegramă) b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul

său)

2) După întinderea efectelor: a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce

totalitatea efectelor recunoaşterii, statele vizate

stabilind relaţii diplomatice, încheind tratate politice

economice.

b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce

efecte limitate.

3) După numărul de subiecte: a. Individuală este rezultatul manifestării de voinţă

doar a unui singur stat.

24

b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă

comune şi concomitente ale mai multor state.

În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor

implică şi recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern

accede la putere pe alte căi decât cele constituţionale sau în cazul

schimbării formei de guvernământ se pune problema recunoaşterii

guvernelor. Recunoaşterea unui guvern este definită ca fiind un act

liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă

intenţia de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a

unor astfel de raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor

are un caracter declarativ adică actul de recunoaştere se rezumă la

dorinţa de a întreţine raporturi cu noul guvern asupra legitimităţii

guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată drept

amestec în treburile interne. Practica arată că recunoaşterea unui nou

guvern este supusă întrunirii mai multor criterii:

a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de

populaţie.

b. Să corespundă voinţei acestuia.

c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile

sale internaţionale.

d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să

garanteze respectarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale omului.

e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului

în procesul de instalare a noului guvern.

Pe lângă recunoaşterea statelor şi guvernelor în dreptul

internaţional s-a conturat şi idea de recunoaştere a mişcărilor de

eliberare naţională care răspunde cerinţelor de a asigura popoarelor

coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de stat

independent, o capacitate juridică internaţională pe măsură să

accelereze procesul în curs. În urma recunoaşterii statutului

mişcărilor de eliberare a înregistrat elemente de consolidare ceia ce

le-a permis stabilirea de relaţii oficiale cu statul care o recunoaşte, le-

a oferit posibilitatea de a participa la unele organizaţii internaţionale

în calitate de observator.

25

3. Succesiunea şi neutralitatea statelor

În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui

stat de către altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la

populaţia respectivă. În calitate de obiecte ale succesiunii statelor

pot fi: tratatele internaţionale, bunurile de stat, datoriile de stat,

arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii

internaţionale.

Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:

1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării. Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent

nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta

numai pentru simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în

vigoare în privinţa teritoriului la care se referă acea succesiune.

Astfel în ceia ce priveşte tratatele bilaterale statul succesor nu este

ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul predecesor pe care

le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat

independent urmează printr-o notificare să-şi stabilească calitatea de

parte la un tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în

vigoare pentru teritoriul în cauză, cu excepţia cazurilor în care

rezultă din tratat sau se stabileşte că aplicarea tratatului de statul nou

ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul. Bunurile de stat

mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului

succesor. Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a

statului predecesor doar dacă nu intervine un acord între cele două

state care să prevadă astfel. ex. statele de pe continentul african.

2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a

unea sau mai multor părţi din teritoriul unui stat. Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se

separă pentru a forma unul sau mai multe state şi independent de

faptul dacă statul predecesor continuă să existe sau nu, orice tratat în

vigoare la data succesiunii statelor privitor la ansamblu teritoriului

statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui stat

succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la

Viena din 1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În

timp ce bunurile imobile situate pe teritoriul ce face obiect al

succesiunii trec în întregime la statul succesor, cele mobile doar în

proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a contribuţiei

teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.

26

3. Succesiunea în caz de unificare a statelor. Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc

pentru a forma un singur stat - statul succesor. În ceia ce priveşte

tratatele statelor predecesoare încheiate cu statele terţe, ele continuă

să rămână în vigoare pentru statul succesor cu excepţia cazurilor

când din tratat rezultă sau este stabilit că aplicarea acestuia ar fi

incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat şi

arhivele statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se

întâmplă cu datoriile de stat. ex. Germania.

4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul

unui stat altui stat. În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor

tratatelor internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale

statului predecesor îşi încetează efectele asupra teritoriului transferat,

iar tratatele internaţionale ale statului sub a cărui suveranitate a trecut

teritoriul în cauză încep să-şi producă efectele sale cu excepţia

cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa teritoriului

transmis ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată

tratatele încheiate cu statele terţe referitor la frontierile teritoriului

transferat îşi păstrează valabilitatea. Fac excepţie de la această regulă

tratatele localizate adică acelea care se referă la o anumită regiune

sau localitatea dintr-un anumit stat. Celelalte obiecte ale succesiunii

statelor a căror soartă urmează să fie reglementată odată cu

transmiterea unei părţi din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul

acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl

reprezintă succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea

fostei URSS. Procesul de dezmembrarea a URSS a dus la apariţia pe

teritoriul ocupat cândva de aceasta a trei categorii de state. Ca atare

numai una poate fi considerată ca relevând succesiunea clasică.

Federaţia Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea preluând

toate angajamentele internaţionale contractante de către URSS,

datoriile externe şi activele situate în afara uniunii. Printre statele

succesoare o poziţie de osebită o ocupă Ucraina şi Belorusia care

până la dezmembrarea URSS posedau o personalitate juridică

internaţională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea URSS.

Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă

la tratatele internaţionale în mod variat.

Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor

state de a sta temporar sau permanent în afara desfăşurării

27

războaielor dintre alte state. Putem distinge mai multe forme de

neutralitate:

1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de

la Paris din 1856 apoi de Convenţiile de la Haga din 1899 şi

1907. Conform acestor documente statul neutru în timp de

război se obligă să adopte o poziţie egală faţă de beligeranţi ne

favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este supus

următoarelor cerinţe:

Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;

Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror

operaţiuni militare pe teritoriul său;

Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în

conflict;

2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat

la un conflict armat cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de

victimă şi agresor într-un război de agresiune. Atitudinea dată

se manifestă prin acordarea de asistenţă unuia sau unora dintre

beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni militare

dar fără participarea la operaţiunile militare.

3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a

unuia sau mai multor state faţă de un anumit război. Ex.

atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă de conflictul dintre Israel

şi statele arabe din 1967.

4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui

stat caracterizată prin:

a. Ne participarea la alianţe militare, politice care au

drept scop pregătirea războiului;

b. Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru

pregătiri militare, inclusiv amplasarea de baze militare

străine, depozite;

c. Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme

nucleare;

d. Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate

statele;

Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi

Republica Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a

proclamat neutralitatea sa permanentă. În acelaşi articol este

menţionat că Republica Moldova nu admite dislocarea de trupe

28

militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale

Constituţiei nu sunt respectate de statele terţe.

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care

luptă pentru eliberare naţională ca subiecte

de drept internaţional public

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de

cooperare a statelor. Scopul înfiinţării lor este de a coordona

colaborarea statelor în diverse domenii ale relaţiilor internaţionale.

Actualmente personalitatea juridică internaţională este recunoscută

tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În dispoziţiile

statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile

internaţionale dispun de următoarele capacităţi:

a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu

funcţionarii săi.

b. Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile.

c. Dreptul de a apărea în justiţie.

Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional

derivate întru cât ele sunt produsul acordului de voinţă al statelor

care le-au constituit şi subiecte limitate deoarece ele îşi desfăşoară

activitatea şi îşi exercită competenţele numai în limitele prevederilor

statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile

internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate

juridică pentru îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor.

Totodată din jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie decurge că

organizaţia internaţională este un organ de colaborare a statelor şi nu

o putere suprastatală.

Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate

juridică internaţională naţiunilor care luptă pentru eliberare şi

formarea statului lor independent. Calitatea de subiect de drept

internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care luptă

pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care

luptă pentru eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei

în treburile lor, dreptul la autoapărare, iar forţelor lor armate li se

aplică regulile de drept internaţional umanitar. A se sublinia că o

mişcare de eliberare poate accede la statutul de participant la

raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei

din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale. Mişcările de

29

eliberare naţională o dată recunoscute obţin un statut juridic special

adică calitatea de subiect de D.I.P. limitat ce le permite să

beneficieze de următoarele drepturi:

a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea

lor naţională.

b. De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu

acele state şi organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea

relaţiilor oficiale cu O.N.U. se manifestă prin faptul că în cadrul

acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se acordă statutul de

observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive prevăd

acest lucru mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de

membri asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii

aceste mişcări pot fi admise în calitate de membri cu drepturi

depline în aceste organizaţii.

c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni

internaţionale organizate de state sau organizaţiile care le-au

recunoscut.

d. De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P. e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea

statelor sau organizaţiilor. Ca urmare a constituirii majorităţii

popoarelor coloniale în state independente, calitatea de subiecte de

D.I.P. a mişcărilor de eliberare naţională este în descreştere ceia ce

probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.


1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional

public.

2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor şi arhivelor.

3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.

4. Vaticanul ca subiect de drept internaţional public.

5. Poziţia persoanei fizice în dreptul internaţional public. 6. Statutul Mişcării de eliberare naţională a Palestinei.

Bibliografia:



30

2. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed.

Didactică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1989.

4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed.

„Hyperion‖, Bucureşti, 1993. 5. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti, 1993.

6. Andronovici C., „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖,

Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. „Chemarea‖,

Iaşi, 1993.

8. Năstase Popescu D., A, „Drept internaţional public‖,

Bucureşti, 1993.

9. Miga-Besteliu R., „Drept internaţional, introducere în dreptul

internaţional public‖, ed. „ALL‖, Bucureşti, 1997.

10. Niciu M., „Organizaţii internaţionale‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1992.

31



PLAN:

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional

public


internaţional public: a) Principiul ne recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa.

b) Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a

diferendelor internaţionale.

c) Principiul egalităţii suverane a statelor.

d) Principiul neamestecului în treburile interne ale

statelor

e) Principiul integrităţii teritoriale a statelor şi

inviolabilităţii frontierelor.

1. Noţiune de principii generale ale dreptului internaţional

public.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt

reguli de conduită de maximă generalitate universal valabile şi

juridic obligatorii pentru subiectele DIP care au luat naştere prin

acordul de voinţă a acestora în special al statelor. Principiile DIP au

o serie de trăsături caracteristice care le deosebesc de celelalte

principii ale dreptului. În primul rând principiile reprezintă normele

cele mai importante de DIP servind bază pentru întregul sistem de

drept. în al doilea rând se caracterizează prin conţinutul lor general.

Ele se aplică tuturor domeniilor de cooperare interstatală. În al treilea

rând principiile după sfera lor de aplicare au un caracter universal. În

al patrulea rând are un caracter juridic ele fiind obligatorii pentru

toate statele. În al cincilea rând principiile fac parte din categoria

normelor care au o forţă juridică supremă în raport cu celelalte

norme şi principii ale dreptului care trebuie să fie în conformitate cu

primele. În ce priveşte modul de apariţiei a principiilor dreptului

internaţional este diferit. Unele dintre ele au apărut pe cale cutumiară

ca mai apoi să fie reafirmate şi dezvoltate pe cale convenţională prin

tratate internaţionale. Este de subliniat că între principiile

32

fundamentale există o interdependenţă şi o interpătrundere ele

condiţionându-se reciproc. Din cauza că toate principiile

fundamentale de drept internaţional au aceiaşi valoare juridică între

ele nu poate fi făcută o ierarhizare formală. Principiile fundamentale

se află într-o permanentă dezvoltare conţinutul lor îmbogăţindu-se în

mod continuu. Dinamica principiilor se manifestă în primul rând prin

încheierea de noi tratate şi crearea de noi norme cutumiare menite să

concretizeze şi să completeze normele existente prin consacrarea

unor noi principii capabile să guverneze problemele ce apar în faţa

civilizaţiei umane. În ce priveşte consacrarea unor principii noi are

loc formarea unor astfel de principii de determinare generală şi

totală, colaborării în protecţia mediului.



Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa în

relaţiile internaţionale. Acest principiu a apărut în perioada dintre

cele două războaie mondiale. Un moment de referinţă în consacrarea

existenţe principiului nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

îl constituie Pactul Ligii Naţiunii care a limitat dreptul statelor de a

porni război. Pactul mai prevede şi aplicarea sancţiunilor faţă de

statul vinovat de încălcarea acestei restricţii. Primul act internaţional

cu caracter multilateral care cuprinde interdicţia războiului de

agresiune a fost Pactul general de renunţare la război ca instrument al

politicii naţionale a statului denumit Pactul Briand-Kellogg încheiat

la Paris în 1928. principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa a fost consacrat şi în Carta ONU care spune: Toţi membrii

organizaţiei se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de a recurge la

ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei fie împotriva integrităţii

teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat fie în orice alt

mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.

Conform actelor sus menţionate se interzice: 1. Orice acţiuni ce reprezintă o ameninţare cu forţa sau aplicarea

directă sau indirectă a forţei împotriva altui stat.

2. Aplicarea forţei sau ameninţarea cu forţa în scopul încălcării

frontierelor internaţionale ale altui stat sau in scopul

soluţionării diferendelor internaţionale.

3. Represaliile cu aplicarea forţei armate.

33

4. Organizarea sau sprijinirea organizării pe teritoriul unui stat a

forţelor neregulate sau a altor bande armate.

5. Organizarea, instigarea acordarea de asistenţă sau participarea

la acţiunile de război civil sau teroriste pe teritoriul altui stat.

6. Ocuparea militară a teritoriului altui stat prin aplicarea forţei

cu încălcarea prevederilor Cartei ONU.

7. Achiziţiile teritoriale străine obţinute ca rezultat al ameninţării

cu forţa sau aplicării ei.

8. Acţiunile forţate ce au drept scop privarea popoarelor de

dreptul la autodeterminare.

Noţiunea de ameninţare cu forţa presupune intimidarea cu

folosirea forţei armate, întreruperea legăturilor de comunicaţii,

comerciale sau concentrarea de trupe la frontierele unui stat,

demonstraţii de forţă sau manevre militare în vecinătatea frontierelor

unui stat. Acest principiu presupune interzicerea propagandei de

război. În cazul acestui principiu dreptul internaţional admite 3

excepţii când se poate recurge la forţă în relaţiile internaţionale:

În caz de auto apărare când devine victima unui act de

agresiune din partea altui stat.

În situaţia popoarelor care luptă pentru independenţă.

În cazul aplicării măsurilor de constrângere stabilite de

Consiliul de Securitate a ONU.

Principiul soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale decurge din diferite reglementări. Acest principiu

presupune obligaţia ce impune statele de a rezolva diferendele şi

conflictele ce se pot ivi între ele inclusiv prin mijloace paşnice. În

acelaşi timp Carta ONU lasă statelor libertatea de a alege mijloacele

paşnice la soluţionarea unui diferend concret. Conţinutul principiului

soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale este prevăzut şi în

Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1982 în care printre altele

se prevede:

Toate statele sunt obligate să acţioneze cu bună credinţă în relaţiile dintre ele pentru a evita ivirea de

diferende;

Toate statele au obligaţia de a rezolva diferendele prin

mijloace paşnice alese în mod liber de ele;

Statele care sunt părţi la acorduri sau organisme

regional sunt obligate să întreprindă toate eforturile

34

pentru soluţionarea paşnică prin intermediul acestor

acorduri;

Principiul egalităţii suverane a statelor presupune respectarea

suveranităţii tuturor statelor şi egalităţii lor în cadrul relaţiilor

internaţionale. Acest principiu se caracterizează prin:

Statele sunt obligate să respecte egalitatea suverană şi

specificul fiecăruia dintre ele precum şi toate drepturile

inerente suveranităţii;

Fiecare stat este în să-şi aleagă şi să-şi dezvolte în mod liber

sistemul său politic, social, economic şi cultural;

Fiecare stat are îndatorirea de a respeca personalitatea altor

state;

Toate statele au drepturi şi obligaţii egale;

Toate statele sunt ţinute să respecte dreptul fiecăruia dintre ele

la determinarea şi exercitarea după propria apreciere a relaţiilor

sale cu alte state.

Fiecare stat este în drept să participe la organizaţii şi tratate

internaţionale;

Integritatea teritorială şi independenţa politică a statului sunt

inalienabile;

Fiecare stat are obligaţia de a respecta pe deplin şi cu bună

credinţă obligaţiile sale internaţionale;

Suveranitatea este indivizibilă, exclusivă şi inalienabilă. Din cele

menţionate rezultă că acest principiu are două părţi componente:

respectarea suveranităţii şi respectarea egalităţii în drepturi a statelor.

Principiul neamestecului în treburile interne ale altui stat

reprezintă unul din pilonii de bază ai dreptului internaţional. Carta

ONU stipulează că nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriză

Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin esenţial

competenţei interna a statelor şi nici nu va obliga pe membrii săi să

supună asemenea chestiuni spre rezolvare în baza prevederilor Cartei

ONU. Pincipiul mai include:

Interzicerea intervenţiei armate sau altor forme de amestec

sau ameninţare îndreptate împotriva personalităţii altui stat;

Interzicerea aplicării sau încurajării folosirii măsurilor de

ordin economic, politic sau de orce altă natură cu scopul de a

constrânge un alt stat;

35

Interzicerea aplicării forţei pentru a priva popoarele de

dreptul lor la identitatea naţoinală;

Interzicerea organizării, sprijinirii, instigării, finanţării sau

tolerării activităţilor armate teroriste;

Interzicerea intervenţiei în luptele interne din alt stat;

Dreptul oricărui stat de a-şi alege sistemul său politic,

economic, social şi cultural;

Principiul integrităţii teritoriale a statelor este un principiu

potrivit căruia membrii organizaţiei sunt obligaţi să se abţină de la

ameninţarea cu forţa sau de la utilizarea acesteia împotriva

integrităţii teritoriale a oricărui stat. În acest scop nu poate fi utilizată

nici o formă de presiune, inclusiv cea militară, politică sau

economică. Teritoriul unui stat nu poate face obiectul achiziţiei din

partea altui stat ca urmare a recurgerii la forţă sau la ameninţarea cu

forţa. Integritatea teritorială formează obiectul tuturor documentelor

asociaţilor regionale ale statelor. Respectatea principiului integrităţii

teritoriale nu împiedică statele pe bază de acord şi în virtutea

reciprocităţii să admită folosirea propriului lor teritoriu în anumite

scopuri limitate cum este tranzitul feroviar, rutier, aerian sau să

procedeze la modificările teritoriale cu acordul populaţiei exprimat

pe calea plebiscitului.

Principiul inviolabilităţii frontierelor vine să completeze

principiul integrităţii teritoriale. Respectarea frontierelor existente est

o condiţie indispensabilă de conveţuire paşnică a statelor. Pe lângă

aceste principii dreptul internaţional mai specifică şi altele: principiul

egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a dispune de ele

însele, principiul cooperării internaţionale, principiul îndeplinirii cu

bună credinţă a obligaţiilor internaţionale, principiul respectării

drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.


1. Principiul egalităţii în drepturi a popoarelor şi dreptul lor de a

dispune de ele însele.

2. Principiul cooperării internaţionale şi îndeplinirii cu bună

credinţă a obligaţiilor internaţionale.

3. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului.

36

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, Drept internaţional public, Vol. I,


2. Geamanu G. „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia


3. Popescu D., Năstase A. „Sistemul principiilor dreptului

internaţional‖, ed. „Academiei‖, Bucureşti, 1986.

4. Moca Gh. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989. 5. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti 1993.

6. Duculescu V., Ecobescu N „Drept internaţional public‖, ed.

„Hiperion‖, Bucureşti, 1993. 7. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖,

Iaşi, 1993.

8. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1993.


„Şansa‖, Bucureşti, 1997.

10. Carta Naţiunilor Unite, art. 33-38.

37

TEMA 5: POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul internaţional

public

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public. Modurile

de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla cetăţenie şi

apatridia

3. Regimul juridic al străinilor

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

1. Noţiuni generale privind populaţia în dreptul


Prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor ce locuiesc pe

teritoriul unui stat sau altui stat la un momemt dat şi care sunt supuşi

jurisdicţiei acestuia. Populaţia unui stat cuprinde totalitatea

cetăţenilor, străinilor, persoanelor fără cetăţenie ori cu dublă

cetăţenie, refugiaţii, persoanele strămutate care locuiesc pe teritoriul

statului respectiv şi se supun jurisdicţiei sale. Deci din această

definiţie reiese că populaţia unui stat este compusă din următoarele

caregorii de persoane:

1. Cetăţenii statului respectiv;

2. Cetăţenii străini;

3. Persoanele fără cetăţenie;

În cadrul exercitării competenţe sale suverane fiecare stat

stabileşte situaţia juridică a populaţiei sale reglementând statutul

juridic, drepturile şi obligaţiile tuturor caregoriilor de persoane care

formează populaţia sa. De la această regulă fac excepţii persoanele

care având un statut diplomatic se bucură de anumite imunităţi.

Statele încheind anumite acorduri internaţionale în domeniul

drepturilor omului urmăresc determinatea cadrului şi formelor

cooperării lor în acest domeniu. Referitor la problemele drepturilor

omului există diverse opinii unele susţin că sunt aspecte privind

protecţia şi promovarea şi ţin de competenţa internă a statelor, în

timp ce altele fac parte din ordinea internaţională. Noţiunea de

promovare cuprinde activităţi referitoare la cooperarea statelor în

domeniul drepturilor omului, adică adoptarea unor documente

38

referitoare la drepturile omului şi rapoartele periodice prezentate de

state ca o modalitate eficientă pentru schimbul de informaţie şi

experienţă în domeniu. Noţiunea de protecţie a drepturilor omului se

desfăşoară la nivel naţional unde un rol deosebit îl au anumite

instituţii juridice, iar aspectul internaţional apare atunci când prin

încălcari grave şi sistematice sunt puse în pericol valori majore ale

umanităţii precum: pacea, securitatea internaţională precum şi în

situaţia când se comit crime împotriva umanităţii.

Pe lângă problema drepturilor omului un concept important este şi

cel alresponsabilităţii unui stat pentru soarta coetnicilor săi.dreptul

popoarelor care aparţin minorităţilor naţionale sunt şi ele înscrise în

sfera drepturilor omului. În virtutea principilor nondiscriminării şi

egalităţii minorităţilor acestora nu li se acordă drepturi sau obligaţii

speciale sau colective.

2. Instituţia cetăţeniei în dreptul internaţional public.

Modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei. Dubla

cetăţenie şi apatridia

Cetăţenia reprezintă legătura politică şi juridică permanentă dintre

o persoană fizică şi un stat, legătură care generează drepturi şi

obligaţii reciproce între stat şi persoană. Problemele referitoare la

cetăţenie intră în competenţa internă a statelor, căci statul prin legea

sa internă determină legătura de cetăţenie, modurile de dobândire şi

de pierdere a acesteia precum şi consecinţele care decurg din acestea.

Cazurile în care cetăţenia are relevanţă în sfera dreptului

ninternaţional sunt:

Protecţia diplomatică;

Cazurile de dublă cetăţenie;

Apatridia;

Modalităţile de dobândire a cetăţenieipot fi:generale şi speciale.

Modalităţile generale sunt: 1. Dobândirea cetăţenie prin naştere. Prin naştere cetăţenia

se poate dobândi urmînd unul din criteriile: dreptul sângelui când

noul născut dăbîndeşte cetăţenia părinţilor indiferent de locului de

naştere şi dreptul solului cînd noul născut va dobîndi cetăţenia

statului pe teritoriul căruia se naşte indiferent de cetăţenia părinţilor.

Dreptul sîngelui îl aplicăastfel de state: Italia, Belgia, Franţa,

Japonia, Republica Moldova. Dreptul solului îl aplică aşa state:

39

Argentina,Paraguai. Adoptarea Carte ONU şi a altor documente

privind drepturile omului referitoare la înlăturarea descriminării faţă

de femei au consacrat principiul liberului consimţămînt al femeii

căsătorite cu un bărbat străin de a lua cetăţenia pe care o doreşte.

2. Dobîndirea cetăţeniei prin naturalizare se realizează

numai la cererea persoanei interesate şi în urma unui act al autorităţii

statului care o acordă. Naturalizarea se înfăptuieşte cu îndeplinirea

unor condiţii stabilite de lege:

Domicilierea de diferită durată pe teritoriul statului care

acordă cetăţenie(5,7,8,10 ani);

Cunoaşterea şi respectarea prevederilorConstituţiei;

Cunoaştere limbii de stat;

Prezenţa surselor legale de existenţă;

Dobîndirea cetăţenie prin naturalizare este facilitată deseori prin

faptul că persoana interesată i-a făcut anumite servicii statului a cărui

cetăţenie o solicită.

3. Dăruirea cetăţeniei se realizează la iniţiativa autorităţilor

competente ale statului şi nu la cererea persoanei interesate.

Dobîndirea cetăţeniei în ordinea dăruirii are loc de obicei pentru

merite deosebite faţă de acest stat. La etapa actuală asemenea cazuri

sunt extrem de rare.

Modalităţile speciale de dobîndire a cetăţeniei sunt:

Dobîndirea în grup a cetăţeniei sau naturalizarea

colectivă(strămutarea de populaţie);

Obţinerea sau alegerea cetăţeniei;

Reintegrarea sau redobîndirea cetăţiniei;

Problema pierderii cetăţeniei tot ţine de competenţa naţională a

statelor însă unele dispoziţii referitoare la subiectul în cauză sunt

prevăzute de tratatele bilaterale.

Există două forme de pierdere a cetăţeniei:

1. Renunţarea reprezintă o formă de pierdere a cetăţeniei în

baza deciziei autorităţilor competente ale statului, adoptată la

cererea persoanei interesate.

2. Retragerea cetăţeniei cuprinde un element de sancţiune ea se

realizează la iniţiativa autorităţilor statului şi de regulă în

privinţa persoanelor care au comis fapte grave împotriva

statului.

40

Dubla cetăţenie este situaţia juridică a unie persoane fizice care

posedă concomitent cetăţenia a două sau mai multor state. În cazul

dublei cetăţenii apar unele neclarităţi şi probleme fiind că persoana

ce are dublă cetăţenie îşi asumă drepturi şi obligaţii în ambele state.

Spre exemplu în satisfacerea serviciului militar în ambele state.

Complicaţii mai pot apărea şi în legătură cu protecţia diplomatică pe

care statele sunt în drept să o exercite asupra cetăţenilor lor. În

asemenea situaţii s-a instituit regula cetăţeniei efective adică

cetăţenia acelui stat cu care persoana cu dublă cetăţenie are o

legătură stabilă durabilă. În aşa cazuri se încheie tratate

internaţionale. La Conferinţa de la Haga pentru codificarea dreptului

internaţional din 1930 au fost adoptate unele acte referitor la

problemele duble cetăţenii în legislaţia naţională a statelor poate fi

întîlnită dispoziţia în conformitate cu care persoanie ce domiciliază

în mod permanent pe teritoriul unuia din statele a căror cetăţenie o

deţine nu îi este recunoscută cetăţenia celuilalt stat. Potrivit rezoluţiei

Institutului de Drept Internaţional apatridul este individul care nu

este cosiderat de nici un stat ca avînd naţionalitatea sa. Apatrizii au

drepturi reduse în raport cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se

află şi chiar cu străinii. De regulă ei sunt limitaşi în beneficierea de

drepturi civile şi politice, nu se bucură de protecţia diplomatică a

vreunui stat şi pot fi victime ale anumitor descriminări, expulzări

abuzive. În cadru ONU a fost elaborate şi adoptate Convenţia cu

privire la statutul apatrizilor din 1954 şi Convenţia cu privire la

reducerea cazurilor de apatridie din 1961.Printre dispoziţiile

principale ale acesteia din urmă putem menţiona:

Statele părţi contactante vor acorda cetăţenia lor

persoanelor născute pe teritoriul lor care în lipsa

acesteia vor fi apatrizi;

În caz de modificare a statutului personal, pierderea

cetăţeniei să fie codiţionată de faptul că persoana

vizată să posede sau să obţină cetăţenia unui alt stat;

Statul nu poate lipsi o persoană de cetăţenia lui dacă

prin aceasta ea devine apatrid.

3. Regimul juridic al străinilor

Prin străin este desemnată persoana care se află pe teritoriul unui

stat fără a avea cetăţenia acestui, ci a altui stat. Totalitatea drepturilor

41

şi obligaţiilor pe care străinul le are pe teritoriul unui stat în tmeiul

legislaţiei acestuia şi ale convenţiilor internaţionale la care el este

parte formează regimul juridic al străinilor. Străinilor li se aplică

următoarele regimuri juridice:

1. Regimul naţional în temeiul căruia străinilor li se acordă într-o

mare măsură aceleaşi drepturi sociale, economice, culturale,

civile şi ca şi propriilor cetăţeni.

2. Regimul special prin care statul acordă străinilor anumite

drepturi prevăzute de legislaţia sau de convenţii (limitarea

străinilor de desfăţurare a unor genuri de activităţi).

3. Regimul clauze naţiuni celei mai favorizate-străinii dintr-un

stat vor beneficia de tratamentul cel mai favorabil acordat de

acel stat străinilor din alte state pe bază convenţională.

4. Regimul capitulaţiilor potrivit căruia pe timpuri statele

europene creştine prin intermediul unor tratate internaţionale

inegale, încheiate cu ţări de altă credinţă ca Turcia, Egipt,

China, Siria, Liban, obţineau pentru cetăţenii lor aflaţi pe

teritoriul unor asemenea state anumite privelegii cum ar fi

nesupunerea jurisdicţiei acestuia sau beneficierea de un cerc

mai larg de drepturi şi libertăţi în raport cu cetăţenii proprii.

Indiferent de regimul de care se bucură străinul pe teritoriul

statului de reşedinţă au obligaţia de a respecta legile, reglementările

statului în care se găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o

activitate ilegală împotriva acestui stat. Intrarea străinilor pe teritoriul

unui stat are loc în baza actelor cerut de legea internă pentru

terecerea frontierei de stat.

Regimul juridic al străinilor implică şi două probleme referitoare la:

Expulzarea este o măsură care se i-a în baza unui act prin care

un stat constrînge unul sau mai mulţi străini care se află pe

teritoriul său să-l părăsească în cel mai scurt timp şi în general

se expulzează numai străinii. Măsura expulzării se i-a în scopul

ocrotirii juridice a statului sau din considerente de ordin

politic, economic. Statul care adoptă măsura expulzării unor

străini nu este obligat să dea statului care îi aparţin explicaţii.

Instituţia expulzării este reglementată de legislaţia fiecărui stat

şi ea nu este o măsură penală ci o măsură de siguranţă.

Extrădarea este un act de asistenţă juridică în materie penală

interstatală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau

42

condamnat penal din domeniul suveranităţii juridice a unui stat

în domeniul celuilalt stat. Acest act se bazează pe colaborareay

internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state.

Extrădarea are loc la cererea statului interesat ca persoana

extrădată să fie cercetată, judecată sau să se execute pedeapsa

la care a fost codamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran al

statului poate fi refuzată sau admisă.

Principalele condiţii de fond ale exrădării sunt: - fapta pentru care se cere extrădarea să fi fost

prevăzută că infracţiune în legislaţiile ambelor state;

- persoana extrădată să nu fie extrădată pentru altă

infracţiune decît cea pentru care a fost cerută;

- persoana să nu fie supusă altei pedepse decît cea în

cauză.

4. Problema refugiaţilor şi persoanelor strămutate

Problema refugiaţilor este o problemă actuală datorită existenţei

tot mai frecvente acelor cauze care duc la acordarea statutului de

refugiat. Privitor la această problemă au fost adoptate o serie de acte

internaţionale în cadrul reuniunilor şi conferinţelor internaţionale

organizate de forurile internaţionale. Totodată la nivel naţional

statele ratifică aceste prevederi şi adoptă careva acte normative în

această direcţie. Potrivit reglementărilor internaţionale prin refugiat

se înţelege persoana care şi-a părăsit ţara de origine în virtutea:

a. unei temeri justificate de a fi persecutată pe motive de rasă,

religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social

sau opinie politică şi nu poate sau din cauza acestei temeri

nu doreşte să revină în ţara sa;

b. agresiunii externe, ocupaţii, dominaţiei străine sau a unor

evenimente care au tulburat în mod esenţial ordinea publică

din ţara sa sau dintr-o anumită parte a acesteia;

c. unor dezastre naturale (cutremure, calamităţi naturale) care

au dus la subminarea bazelor materiale ale existenţei lor.

În acest context prin persecuţie se poate înţelege o ameninţare a

vieţii sau a libertăţii pe motive de rasă, religie, naţionalitate, opinie

politică sau apartenenţă la un anumit grup social. Caracterul

subiectiv al temerii de persecuţie o evaluare a opiniilor şi

sentimentelor persoanei interesate.

43

Prin discriminare se consideră acele diferenţe în tratamentul

aplicat diferitor grupuri. Un caz în care măsurile discriminatorii ar

conduce la consecinţe de natură a aduce prejudicii substanţiale

persoanei interesate de exemplu restricţii grave al dreptului de a-şi

câştiga existenţa, de a-şi practica religia sau de a avea acces la

facilităţi educaţionale, disponibile în mod normal pentru toţi.

Referitor la discriminările rasiale va fi atunci când este afectată

demnitatea umană în aşa măsură încât se încalcă cele mai elementare

şi inalienabile drepturi ale omului. Persecuţia din motive de religie

poate lua diferite forme spre exemplu interzicerea apartenenţei la o

comunitate religioasă, de a practica un cult în public sau în

particular, de a da sau a primi educaţie religioasă, sau aplicarea de

măsuri grave de discriminare faţă de persoane deoarece îşi practică

religia.

Prin naţionalitate se înţelege nu numai cetăţenia dar se referă la

apartenenţa la un anumit grup etnic sau lingvistic. Coexistenţa în

cadru frontierelor unui stat a două sau mai multor grupuri naţionale

poate crea situaţii de conflict şi totodată situaţii de persecuţie sau de

pericol de persecuţie. A avea opinii politice diferite de cele ale

guvernului nu înseamnă în sine un motiv pentru a cere statutul de

refugiat ci solicitantul trebuie să demonstreze că se teme de

persecuţie datorită acestor opinii. Aceasta presupune că solicitantul

are opinii ne tolerate de autorităţi, opinii ce sunt critici la adresa

politicii sau metodelor utilizate. Solicitantul care afirmă că se teme

de persecuţie din cauza opiniei politice trebuie să demonstreze că

autorităţile din ţara sa de origine îi cunoşteau opiniile înainte de a

părăsi ţara. Acolo unde o persoană este urmărită sau pedepsită pentru

o infracţiune cu caracter politic, trebuie să se facă distincţie între

faptul dacă urmărirea penală este o urmare a opiniei politice sau a

unor acte ce sunt motivate politic. Dacă urmărirea penală se referă la

un act prejudiciabil comis de motive politice şi dacă pedeapsa

prevăzută este conformă normelor de drept ale ţării respective, teama

de astfel de urmărire nu-i va conferi solicitantului calitatea de

refugiat. Pentru a determina infractorul politic poate fi considerat

refugiat trebuie avut în vedere: personalitatea, opinia sa politică,

motivaţia şi natura actului comis, natura urmăririi penale şi motivele

acesteia.

44

Statutul de refugiat conferă beneficiarului drepturile prevăzute de

legislaţie pentru cetăţenii străini şi pentru apatrizi precum şi

drepturile speciale:

a. De a rămâne pe teritoriul Republicii Moldova şi de a obţine

documentele corespunzătoare pentru confirmarea identităţii şi

pentru trecerea frontierei.

b. De a alege locul de reşedinţă şi de a circula liber în condiţiile

stabilite de legislaţia în vigoare pentru străini.

c. De a fi angajat de persoanele fizice sau juridice, de a exercita

profesii libere, de a efectua acte de comerţ şi alte acte juridice.

d. De a solicita şi de a beneficia de celelalte drepturi materiale ce

decurg din activităţile desfăşurate, precum şi de asigurările

sociale în condiţiile legii.

e. De a urma învăţământul primar în condiţiile stabilite de lege

pentru cetăţenii Republicii Moldova precum şi celelalte forme

de învăţământ în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii

străini.

f. De a beneficia de un tratament identic cu cel acordat

cetăţenilor Republicii Moldova în ceia ce priveşte libertatea de

a practica propria religie şi de a da educaţie religioasă copiilor.

g. De a beneficia de minimum garantat de asistenţă medicală

gratuită, în condiţiile stabilite de lege pentru cetăţenii străini.

Totodată refugiatul ce se află pe teritoriul Republicii Moldova are

şi anumite obligaţii:

a. Să cunoască şi să respecte Constituţia Republicii Moldova,

prevederile legii cu privire la statutul refugiaţilor.

b. Să aibă un compartiment corect şi civilizat, să respecte regulile

stabilite de autorităţi şi să răspundă la solicitările acestora.

c. Să nu provoace stări de conflict sau incidente cu populaţia, să

le evite, să nu comită contravenţii şi infracţiuni.

d. Să ramburseze sumele primite în calitate de ajutor dacă a

realizat venituri ce îi permit acest lucru. Sumele rambursate se

fac venit la bugetul de stat.

Refugiaţii beneficiază de aceleaşi drepturi acordate străinilor.

Statutul de refugiat nu poate fi acordat străinului care:

a comis o crimă împotriva păcii, împotriva umanităţii sau o

crimă de război;

a comis cu intenţie pe teritoriul Republicii Moldova înainte

sau după solicitarea azilului, o infracţiune pentru care Codul

45

Penal prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de

peste trei ani ori a comis în afara ţării o crimă gravă de drept

comun;

a comis acte contrar scopurilor şi principiilor ONU;

prin comportamentul său ori prin apartenenţa sa la o anumită

organizaţie sau grupare, prezintă o ameninţare pentru

securitatea naţională sau ordinea publică;

are mai multe cetăţenii şi fără un motiv real bine întemeiat

nu a solicitat protecţia uneia dintre ţările al căror cetăţean

este.

Procedura de acordare a statului de refugiat în Republica

Moldova este stabilită de legea cu privire la statutul refugiaţilor.

Persoana ce doreşte să i se acorde statutul de refugiat depune o

cerere imediat ce s-a prezentat la punctul de control al trupelor de

grăniceri, a intrat pe teritoriu Republicii Moldova sau în ţara de

origine a solicitantului cu drept de şedere în Republica Moldova şi au

survenit evenimentele care îl determină să ceară protecţie.

Odată ce străinul a depus cererea de acordare a statutului de

refugiat el dobândeşte dreptul de a solicita azil. Dispune de acest

drept până în momentul în care este emisă o decizie prin care este

recunoscut refugiat sau i se respinge cererea. Solicitanţii de azil pot fi

plasaţi în centre de recepţie, triere şi cazare. Lor li se întocmesc

dosare personale ce conţin fotografii, identitatea lor, amprente

digitale şi sunt supuşi examenului medical.

Documentele solicitantului de azil se expediază împreună cu

cererea sa şi procesul verbal Direcţiei Principale pentru Refugiaţi.

Cererea este depusă în limba de stat sau în una din limbile ţărilor

membre ale O.N.U. Până la acordarea acestui statut persoana este

intervievată, poate fi intervievată în prezenţa unui avocat sau un

reprezentant al unei organizaţii nonguvernamentale.

Solicitantul trebuie să prezinte probe concrete care ar justifica

temeiurile de persecutare.

Persoana pierde statutul de refugiat când: a. A redobândit în mod voluntar cetăţenia pierdută sau a

dobândit o nouă cetăţenie şi se bucură de protecţia ţării al

cărei cetăţean a devenit.

b. A redobândit în mod voluntar protecţia ţării sale de origine.

46

c. Poate beneficia de protecţia ţării al cărei cetăţean este,

deoarece motivele pentru care i s-a acordat statutul de

refugiat au încetat să existe.

d. Nu are nici o cetăţenie şi se poate reîntoarce în ţara în care

îşi avea domiciliu legal şi obişnuit deoarece motivele pentru

care i s-a acordat statutul de refugiat au încetat să existe.

e. A obţinut cetăţenia Republicii Moldova. f. Şi-a restabilit domiciliul legal şi obişnuit în mod voluntar în

ţara pe care a părăsito în virtutea temerilor specificate.

Convenţia din 1951 stabileşte în primul rând obligaţia refugiaţilor

de a se conforma legilor, regulamentelor şi măsurilor pentru

menţinerea ordinii publice din statul pe teritoriul căruia s-au refugiat.

În ceea ce priveşte drepturile, refugiaţii beneficiază de acelaşi

tratament acordat, în general, străinilor.

- Din analiza dispoziţiilor Convenţiei din 1951 cu privire la

statutul refugiaţilor, rezultă că statele părţi urmează să acorde

acestora un statut încadrat, în linii generale, de următorii

parametri:

- statutul personal al refugiatului va fi cârmuit de legea statului

unde îşi are domiciliul, sau dacă nu are domiciliu, legea

statului unde îşi are reşedinţa;

- egalitate între refugiaţi şi străini, în ceea ce priveşte dobândirea

de bunuri mobile şi imobile;

- protecţia dreptului de autor, a proprietăţii industriale, a

invenţiilor, desenelor, modelelor, mărcilor de fabrică etc.,

acordată în mod egal, prin raport cu cetăţenii statului de

reşedinţă;

- accesul la instanţele judecătoreşti pe teritoriul tuturor statelor-

părţi la Convenţie, beneficiind de acelaşi tratament ca orice

cetăţean, inclusiv asistenţă juridică şi scutirea de cautio

Judicatum solvi. Cauţiunea Judicatum solvi reprezintă suma de

bani pe care străinul, în calitate de reclamanţi într-un proces,

erau obligaţi, în conformitate cu legile unor state, să o depună

ca o garanţie pentru cazul în care acţiunea le-ar fi fost respinsă

şi ei ar fi fost obligaţi la cheltuieli de judecată şi alte daune.

Cauţiunea Judicatum solvi se întemeia pe idea că dreptul de a

introduce o acţiune în Justiţie era garantat numai propriilor

cetăţeni nu şi străinilor în ultimul timp, mai ales prin tratatele

de asistenţă Juridică, statele renunţă la această cauţiune,

47

aplicând străinilor, în ceea ce priveşte accesul la instanţele

Judecătoreşti, un tratament egal cu cel aplicat propriilor

cetăţeni.

- un statut egal cu cetăţenii statului pe teritoriul căruia se află

refugiaţii şi în ce priveşte exercitarea unor profesiuni

remunerate, dreptul la o locuinţă, la învăţământul primar,

aplicarea legislaţiei muncii şi asigurărilor sociale ca şi diverse

măsuri administrative.

Unul dintre cele mai importante drepturi de care se pot bucura

refugiaţii, în înţelesul dat acestei noţiuni de Convenţia din 1951, se

referă la ne returnarea acestora. În doctrină, principiul ne returnării

este astăzi considerat de unii autori ca având valoarea unei norme

cutumiare, constituind astfel o obligaţie generală, opozabilă tuturor

statelor.

În urma unor evenimente ca lovituri de stat, războaie civile ori

conflicte interstatale, tensiuni sau conflicte interetnice etc., un număr

tot mai mare de persoane sunt "împinse" dincolo de frontierele

naţionale. Dintre acestea, din punctul de vedere al protecţiei, numai

un număr limitat poate beneficia de statutul instituit prin Convenţia şi

Protocolul privind refugiaţii: cei persecutaţi pe motive de rasă,

religie, naţionalitate sau convingeri politice. În cazurile unui influx

larg de refugiaţi, statele nu se arată însă dispuse să aplice principiul

nereturnării, pe o bază permanentă. În această situaţie, pentru

refugiaţii care nu cad sub incidenţa regimului de protecţie al

Convenţiei din 1951, practica de până acum a statelor relevă două

orientări care încearcă să îmbine, în mod flexibil, criteriul protecţiei

pe considerente umanitare şi comandamentele politice ori economice

sau îngrădirile legislative ale diverselor state. Este vorba despre

„admiterea refugiaţilor pe o bază temporară‖ şi cooperarea dintre

state în suportarea poverii influxului masiv de refugiaţi. De altfel, din

moment ce un segment important al masei refugiaţilor îl reprezintă

persoanele care şi-au părăsit ţara ca urmare a unor conflicte armate,

care, logic, nu pot dura la infinit, este de presupus că, odată cu

încheierea conflictelor respective, aceste persoane se vor întoarce în

ţara de origine.

Admiterea refugiaţilor „pe o bază temporară‖ înseamnă acordarea

unui statut de „refugiat temporar‖, care poate fi apreciat ca o formulă

intermediară între celelalte două soluţii extreme: ne returnarea şi

acordarea de azil ori ne admiterea la graniţă şi repatrierea sau

48

reaşezarea într-o altă ţară. Conceput astfel, refugiul cu caracter

temporar a fost avut în vedere şi de Comitetul Executiv al înaltului

Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, care, în Concluziile

sale privind protecţia internaţională a refugiaţilor din 1977,

precizează că în cazul afluxului de persoane la scară largă, cele care

solicită azil trebuie să primească, în orice caz, cel puţin refugiul cu

caracter temporar.


1. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei României.

2. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Italiei.

3. Modul de dobîndire şi pierdere a cetăţeniei Federaţiei Ruse.

4. Statutul juridic al imigranţilor şi emigranţilor.

5. Dreptul de azil. 6. Statutul, drepturile şi libertăţile femeii în statele cu religie

musulmană.

Bibliografia:



2. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public‖, Vol. II,

Chişinău, F.E.-P. ―Tipografia Centrală‖, 2003.

3. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. Didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

4. Moca Gh, „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1989.

5. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public‖, ed. MI,

Bucureşti, 1993.


Iaşi, 1993.

7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,

1993.

8. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti, 1993.

9. N Ecobescu., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed. „Hyperion‖, Bucureşti, 1993.

49

10. Miga-Beşteliu R., „Drept internaţional public. Introducere în

dreptul internaţional public‖, ed. „ALL. Educaţional‖,

Bucureşti, 1997.

11.D. Popescu, A. Năstase, „Drept internaţional public‖, ed.

„Şansa‖, Bucureşti, 1997. 12. Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate‖, ed. „Scorpio

78‖, Bucureşti, 1998.

13. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova.

Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

14. Legea cu privirea la ieşirea şi intrarea în Republica Moldova.

Monitorul oficial al R.Moldova. Nr.6. din 26 ianuarie 1995.

15. Legea cu privirea la cetăţenia Republicii Moldova, adoptată la

5 iunie 1991.

50

TEMA 6: TERITORIUL ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PUBLIC

PLAN:

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema

modificărilor teritoriale

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele maritime

internaţionale

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

5. Regimul juridic al zonelor polare

1. Noţiuni generale privind teritoriului de stat

Teritoriul din punct de vedere al regimului juridic se împarte în :

1. Teritoriul statelor care se află sub suveranitatea lor

2. Teritoriul cu regim internaţional nesupuse suveranităţii

statelor

3. Teritoriul cu regim juridic combinat. Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic în al cărui limite

statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă şi este alcătuit

din suprafeţe terestre, acvatice şi aeriene. Teritoriul de stat reprezintă

una din premisele materiale naturale de existenţă a statului ca subiect

principal al dreptului internaţional.

Teritorii cu regimuri internaţionale nesupuse suveranităţii statelor

includ: zona internaţională a spaţiilor submarine, spaţiul

extraatmosferic şi corpurile cereşti, marea liberă. La baza acestui

regim stă conceptul de res communis omnium ceia ce înseamnă

patrimoniul comun al întregii omeniri. Aceste spaţii sunt deschise

folosirii de către toate statele şi popoarele în condiţii de egalitate şi în

scopuri paşnice.

Teritorii cu regimuri juridice combinate sunt acele spaţii asupra

cărora acţionează în acelaşi timp normele dreptului internaţional şi

normele dreptului intern. Aceste teritorii cuprind:

a. Zona contiguă reprezintă fâşia adiacentă mării teritoriale care se

întinde în largul mării până la distanţa de 24 mile marine

măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale.

b. Zona economică exclusivă este fâşia adiacentă mării teritoriale

care se întinde în largul mării pe o distanţă de până la 200 mile

51

marine de la liniile de bază de la care se măsoară lăţimea mării

teritoriale.

c. Platoul continental reprezintă prelungirea naturală ţărmului care

coboară în pantă uşoară sub apele mării până la marginea

continentală unde adâncimea este de 150-200 m dincolo de care

începe panta continentală şi marile adâncimi.

Din punct de vedere juridic platoul continental reprezintă fundul

mărilor şi oceanelor, subsolul acestuia dincolo de limita exterioară a

mării teritoriale, în larg până la o distanţă de 200 mile marine

măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării

teritoriale.

Teritoriul de stat este alcătuit din spaţiul geografic ce cuprinde

suprafeţele terestre, acvatice şi aeriene asupra căruia statul îşi

exercită suveranitatea sa deplină şi exclusivă. Teritoriul unui stat

constituie una din premisele materiale care condiţionează existenţa

statului. În determinarea naturii juridice a teritoriului în dreptul

internaţional este important să se pornească de la argumentele:

a. Spaţiul exercitării puterii suverane a statului

b. Spaţiul exercitării puterii suverane a poporului

c. Obiectul suveranităţii asupra resurselor şi bogăţiilor naturale. Spaţiul terestru cuprinde partea de uscat şi poate fi format dintr-

o singură întindere terestră sau din mai multe insule despărţite de ape

maritime care formează un stat arhipelag.

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare şi

marea teritorială. Apele interioare cuprind râurile, fluviile, canalele,

lacurile şi mările care se află în întregime pe teritoriul aceluiaşi stat.

În afară de cele situate în întregime pe teritoriul unui stat există şi

cursuri de apă care formează frontiera de stat dintre două sau mai

multe state şi cursuri care traversează teritoriile a două sau mai multe

state.

Apele golfurilor şi băilor sunt considerate ape interioare ale unui

stat până la linia de demarcaţie trasă la intrarea sau în interiorul băii

acolo unde distanţa dintre ţărmurile opuse nu depăşeşte 24 de mile

marine. Apele portului sunt considerate ape interioare până la linia

care uneşte instalaţiile permanente făcând parte integrantă din

sistemul portuar şi care înaintează cel mai mult în larg. Statutul

navelor şi echipajelor lor în porturilor străine se stabileşte prin legile

şi regulamentele statului riveran. Acest statut diferă după cum nava

este militară, comercială sau de stat.

52

Navele militare sunt cele care fac parte din forţele armate ale

unui stat şi poartă semnele exterioare distincte ale acestui stat şi se

află sub comanda unui ofiţer de marină şi ale căror echipaje sunt

supuse regulilor disciplinei militare a acestui stat. Navele militare

aflate într-un port străin se bucură de imunitate de jurisdicţie penală

şi civilă. Ele nu pot fi percheziţionate, sechestrate sau confiscate de

statul riveran.

Navele comerciale sunt cele care aparţin unui stat fie unor

persoane fizice sau juridice care efectuează transporturi de mărfuri

sau de pasageri ori exploatează resursele maritime. Navele

comerciale aflate într-un port străin sunt supuse unei duble

jurisdicţie: a statului de pavilion şi a statului riveran.

Navele de stat destinate unor scopuri, ne comerciale sunt navele

de cercetare ştiinţifică, de poştă, de control sanitar, vamal, pentru

salvarea naufragiaţilor. În caz de forţă majoră accesul în porturi este

admis tuturor categoriilor de nave fără autorizaţie prealabilă.

Marea teritorială este partea apele mării sau oceanului de-a

lungul ţărmului unui stat cuprinsă între linia de bază şi linia

exterioară a ei şi care se află sub suveranitatea statului riveran. În

limitele mării sale teritoriale statul riveran exercită toate atribuţiile

care decurg din deplina sa suveranitate cu privire la dreptul de

pescuit, de exploatare a tuturor resurselor naturale existente,

reglementarea navigaţiei, aplicarea măsurilor de garantare a

securităţii teritoriului sau dreptul de control vamal şi sanitar de

cercetare ştiinţifică şi de protecţie a mediului înconjurător.

Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer situată

deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului fiind delimitat

orizontal prin frontierele terestre, fluviale sau maritime, vertical până

la limita interioară a spaţiului extraatmosferic. Conferinţa

internaţională de la Chicago din 1944 în cadrul căreia s-a adoptat

Convenţia referitoare la aviaţia internaţională recunoaşte statelor

suveranitatea completă şi exclusivă asupra spaţiului aerian deasupra

teritoriului său.

2. Frontierele de stat şi regimul de frontieră. Problema

modificărilor teritoriale

Frontiera de stat este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul

de stat de teritoriul statelor vecine iar în plan vertical delimitează

53

spaţiul aerian şi subsolul de spaţiul aerian şi subsolul statelor vecine.

Teritoriul de stat este delimitat prin frontiere în interiorul căruia

statul îşi exercită deplina sa suveranitate. Frontierele statului sunt

inviolabile. Respectul reciproc al frontierelor şi obligaţia statelor de a

rezolva pe cale paşnică litigiile privind frontierele constituie un

element esenţial al principiului integrităţii teritoriale consacrat în

dreptul internaţional.

Putem clasifica frontierele de stat după mai multe criterii:

1. După natura lor: a. Naturale care se stabilesc ţinându-se seama de anumite

particularităţi geografice munţi, văi, râuri, litoralul mărilor.

b. Geometrice care sunt linii mai mult sau mai puţin drepte care

despart teritoriile statelor.

c. Astronomice la stabilirea cărora sunt folosite paralele sau

meridiane.

2. După elementele componente ale teritoriului avem:

a. Terestre care dispar uscatul dintre două sau mai multe state. b. Fluviale separă în două părţi apele unui fluviu situat între

teritoriile a două state.

c. Maritime reprezintă liniile exterioare ale mării teritoriale

stabilite de state prin acte unilaterale sau pe bază convenţională

cu statele vecine.

d. Aeriene separă spaţiile aeriene ale statelor prin linii

perpendiculare care pornesc de la frontierele terestre sau

acvatice în sus până la limita interioară a spaţiului cosmic. În

plan juridic frontierele se stabilesc prin acorduri încheiate între

statele vecine. Fixarea frontierelor se face prin două operaţiuni

distincte:delimitarea şi demarcarea.

Delimitarea este o operaţiune politică şi juridică care constă în

identificarea direcţiei principale şi descrierea amănunţită în cuprinsul

tratatului încheiat în scopul stabilirii frontierei, a traseului acestuia.

Demarcarea este operaţiunea propriu-zisă de stabilire pe teren a

celor convenite în textul tratatului. Regimul juridic al frontierei de

stat a Republicii Moldova este stabilit prin Legea privind frontiera de

stat a Republicii Moldova care reglementează:

a. Modul de trasare şi de marcare a frontierei de stat.

b. Zona de frontieră. c. Paza frontierei de stat.

54

d. Condiţiile în care se face trecerea peste frontieră a persoanelor,

mijloacelor de transport, mărfurilor şi a altor bunuri.

e. Condiţiile în care se pot practica anumite activităţi pescuit,

recoltarea produselor lemiculoase.

f. Împuternicirile organelor puterii de stat şi administraţiei de stat

în domeniul pazei de stat.

Modificările teritoriale ale statelor este admisă de dreptul

internaţional contemporan în baza respectării principiului dreptului

popoarelor de a dispune de ele şi numai prin mijloace paşnice. În

trecut modificările teritoriale erau concepute în contextul expansiunii

şi al cuceririlor dominante în raporturile internaţionale sau erau

bazate pe transpunerea în dreptul internaţional a unor instituţii de

drept ce facilitau transmiterea de teritorii prin vânzarea - cumpărarea,

donaţii, arendă. Orice modificare teritorială în raporturile dintre state

se desfăşoară cu acordul liber exprimat al statelor şi în interesul

poporului. În trecut au existat situaţii de ocupaţie originară ca fiind o

modalitate prin care teritorii din America, Africa, Asia erau alipite la

imperiile coloniale. Alt mod de modificare a teritoriului este cesiunea

de teritoriu ce reprezintă trecerea unui teritoriu din suveranitatea unui

stat în suveranitatea altui stat. Modalitatea de exprimare şi consultare

a populaţiei ce locuieşte pe teritoriul care va fi transmis se face prin

două forme:

a)Printr-o hotărâre a organului legislativ suprem

b)Prin consultarea directă a populaţiei.

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviilor şi canalele

maritime internaţionale

Fluviilor internaţionale sunt apele curgătoare care traversează sau

separă teritoriile a două state sau mai multe state şi sunt navigabile

până la vărsarea lor în mare sau ocean. Fluviile prezintă interes

pentru comunicaţiile dintre state cât şi pentru folosirea apelor lor în

scopuri industriale, pentru agricultură şi în domeniul energetic. Până

în prezent nu au fost create reglementări internaţionale generale care

să stabilească principii şi norme aplicabile navigaţiei şi folosirii

tuturor fluviilor internaţionale. Congresul de la Viena din 1815 a

fondat pentru prima dată principiile generale ale regimului de

navigaţie pe fluviile internaţionale europene. Congresul de la Berlin

55

din 1885 a instituit libertatea de navigaţie pe fluviile Congo şi Niger.

Din reglementările adoptate în convenţie decurg regulile:

Fiecare stat este suveran asupra porţiunii din aceste fluvii care se

află pe teritoriul său.

În privinţa navigaţiei se aplică principiul liberei navigaţiei.

În virtutea suveranităţii numai statele riverane prin acordul lor

reglementează navigaţia pe fluvii.

În timp de pace navele comerciale ale tuturor ţărilor-în

conformitate cu reglementările internaţionale-se bucură de deplină

libertate de navigaţie pe fluvii.

Statele riverane au obligaţia de a menţine fluviul în stare de

navigaţie, au dreptul de a percepe taxe în cuantumul necesar

efectuării lucrărilor de întreţinere şi amenajare, de control sanitar şi

vamal.

Pentru fluviile internaţionale se formează comisii internaţionale

alcătuite din reprezentanţii statelor riverane.

După cel de al II război mondial au apărut noi concepţii şi teorii

cu privire la utilizarea fluviilor internaţionale. Una din aceste teorii

este ―utilizarea echitabilă‖ care a fost dezvoltată de Asociaţia de

Drept Internaţional în Regulile de la Helsinki din 1966. Conform

acestor reguli statele riverane au dreptul de navigaţie pe tot fluviul şi

pot acorda acest drept şi navelor statelor neriverane. Regulile poartă

un caracter convenţional şi nu sunt obligatorii pentru state dar

prevederile acestora reprezintă o tendinţă de dezvoltare a dreptului

internaţional fluvial.

Regimul navigaţie pe Dunăre a prezentat în toate timpurile o

însemnătate deosebită pentru statele riverane în scopul participării

acestora la comerţul şi cooperarea internaţională. La congresul de la

Viena din 1815 Dunărea a fost recunoscută drept fluviu internaţional

însă prin victoria Rusiei aspra Turciei, Rusia preia controlul asupra

Dunării. Prin tratatul de la Paris din 1856 s-a instituit principiul

libertăţii de navigaţie şi Comisia Europeană a Dunării. La început

comisia avea sarcini tehnice mai apoi elabora reguli de navigaţie,

stabilea taxe. O etapă nouă în stabilirea regimului Dunării a fost

marcată de Conferinţa de la Paris 1921.Regimul actual al navigaţiei

pe Dunăre este reglementat prin Convenţia de la Belgrad din 1948.

Navigaţia pe Dunăre este liberă pentru cetăţenii, navele

comerciale şi mărfurile tuturor statelor în condiţii de egalitate.

56

Navele militare pot naviga pe Dunăre numai în porţiunea teritoriului

statului iar în afara acestuia la înţelegerea părţilor. Stabilirea regulilor

de navigaţie pe Dunăre, supravegherea fluvială, sanitară şi

poliţienească precum şi efectuarea lucrărilor hidrotehnice menţinerii

fluviului în stare de navigaţie intră în competenţa statelor riverane.

În vederea coordonării activităţii privind navigaţia pe Dunăre

precum şi alte activităţi convenţia de la Belgrad a prevăzut înfiinţarea

a două tipuri de organe:

1. Comisia Dunării-organ cu competenţă generală 2. Administraţiile fluviale speciale-cu competenţă limitată în anumite

sectoare de pe fluviu. Atribuţiile Comisiei Dunării sunt de

coordonare şi recomandare, consultare. Utilizarea apelor Dunării în

alte scopuri decât navigaţia este reglementată prin acorduri

încheiate între statele riverane. Ex. Porţile de Fier între Iugoslavia -

România încheiat în 1976.

În 1985 la Bucureşti a fost adoptată Declaraţia statelor dunărene

în materie de gospodărire şi protecţie apelor fluviului contra poluării.

Această declaraţie are drept scop prevenirea poluării şi folosirea

raţională a apelor fluviului. În 1994 la Sofia a fost semnată

Convenţia privind cooperarea pot fi împărţite pentru protecţia şi

utilizarea durabilă a fluviului Dunărea. Această convenţie prevede

gospodărirea durabilă şi echitabilă a apelor fluviului, măsuri de

reducere a poluării, protecţia mediului acvatic, utilizarea durabilă

pentru alimentarea cu apă potabilă industrială şi pentru irigaţii.

4. Zone demilitarizate şi neutralizate. Zone denuclearizate

Canalele maritime sunt căi artificiale constituite în scopul de a

spori posibilitatea de comunicare între zonele maritime oceanice.

Canalele situate pe teritoriul unui singur stat au acelaşi regim ca şi

ansamblu teritoriului. Din punct de vedere al importanţei şi

amplasării canalurilor pot fi împărţite ca fiind de importanţă

naţională sau internaţională. Canalul devine internaţional când este

constituit pentru a fi deschis libertăţii de navigaţie tuturor statelor

fără discriminare unilaterală a statului riveran. Un asemenea regim

internaţional îl au:Canalul Suiez, Canalul Panama, Canalul Kiel.

Canalul Suiez este cel mai important canal care face legătura

dintre Marea Mediterană, Marea Roşie şi Oceanul Indian. Acest

canal a fost construit în sec XIX pe teritoriul Egiptului, are o lungime

57

de 160 km este deschis atât în timp de pace cât şi în timp de război

navelor comerciale şi de război indiferent de pavilion. În caz de

război beligeranţii sunt obligaţi să nu angajeze ostilităţi pe canal sau

să împiedice libera circulaţie a navelor. Regimul său juridic a fost

stabilit prin Convenţia din 1888 de la Constantinopol prin această

convenţie Egiptul s-a angajat să respecte prevederile ei, să fixeze

taxe echivalente celor prevăzute în convenţie şi să efectueze lucrări

de întreţinere exploatare, perfecţionare şi administrare a canalului.

Canalul Panama este navigabil pe o distanţă de 80 km ce leagă

Oceanul Atlantic de Oceanul Pacific. El a fost construit la sfârşitul

sec XIX. Regimul său juridic este stabilit prin convenţii bilaterale

încheiate între Anglia şi SUA şi Panama. În 1901 Marea Britanie se

vede silită să cedeze SUA dreptul exclusiv de a asigura controlul

canalului. În privinţa canalului s-a stabilit un regim juridic care

permitea libera navigaţie a navelor militare şi civile ale tuturor

statelor, neutralizarea canalului dar nu şi demilitarizarea acestuia.

SUA menţine în zonă baze militare în acest context se evidenţiază

lupta poporului panamez pentru restituirea către statul Panama a

teritoriului concesionat de SUA. Cât priveşte conducerea şi

administrarea canalului acesta este asigurat de un sistem mixt

panamez-american care a durat până în 1999 ca mai apoi să-i

aparţină Panamei.

Canalul Kiel are o lungime de 98 km a făcut parte până în 1918

din apele interioare ale Germaniei. El face legătura dintre Marea

Nordului cu Marea Baltică. Regimul juridic al acestui canal este

reglementat de tratatul de la Versaille 1918 care stabileşte regimul

liberei navigaţii pe acest canal. Negocierile care au avut loc între

Germania şi Anglia, Franţa şi Italia s-au soldat cu un eşec, cazul este

adus în faţa Curţii Permanente de Justiţie a Ligii Naţiunii. Curtea a

decis canalul Kiel a încetat să fie o cale navigabilă interioară a

Germaniei şi în consecinţă el a devenit un curs de apă internaţional

deschis vaselor militare şi civile aparţinând tuturor statelor. În 1936

Germania a denunţat tratatul de la Versaille şi a interzis accesul liber

al vaselor de război străine pe canal care şi-a recăpătat statutul de apă

interioară germană. După 1945 dobândeşte regim internaţional.

Dreptul aerian s-a dezvoltat după 1900 când a apărut necesitatea

reglementării navigaţiei aeriene. Sub aspect juridic în dimensiunea

orizontală distingem spaţiu supus suveranităţii naţionale a statului

deasupra căruia se află şi restul spaţiului care se află deasupra

58

zonelor maritime arctica şi Antarctica. În dimensiunea verticală

spaţiul aerian supus suveranităţii naţionale nu a fost până în prezent

delimitat pe bază de tratat internaţional faţă de spaţiul

extraatmosferic nesupus suveranităţii nici unui stat, dar se consideră

că limita dintre ele s-ar situa la 100-110km deasupra nivelului mării.

După primul război mondial a triumfat definitiv principiul

suveranităţii statului asupra spaţiului aerian reprezentând coloana de

aer cuprinsă în limitele frontierelor sale, până la limita interioară a

spaţiului cosmic. Acest principiu a fost instituit prin convenţia de la

Paris din 1919 şi Convenţia de la Chicago din 1944 referitoare la

aviaţia civilă internaţională. Suveranitatea fiecărui stat asupra

spaţiului aerian nu exclude ci presupune colaborarea bi sau

multilaterală în vederea reglementării navigaţiei şi transporturilor

civile aeriene. În această privinţă Convenţia de la Chicago face

distincţie între:

1) Servicii aeriene internaţionale regulate.

2)Servicii aeriene internaţionale neregulate.

Aeronavele care sunt angajate în astfel de servicii neregulate au

dreptul de a pătrunde fără o autorizaţie prealabilă pe teritoriul

oricărui stat contractant de al traversa în tranzit sau de a cere o

aterizare. În vederea realizării cooperării internaţionale în problema

navigaţiei civile aeriene au fost semnate acorduri multilaterale:

a) Acordul cu privire la tranzitul serviciului aerian. b) Acordul cu privire la transportul aerian internaţional.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate pasagerilor mărfurilor în

transportul aerian este reglementat de Convenţia de la Varşovia din

1929.

5. Regimul juridic al zonelor polare

Practica internaţională a statelor cunoaşte numeroase tratate

internaţionale prin care ele au stabilit anumite statute speciale pentru

anumite zone teritoriale. Regimurile juridice internaţionale ale

acestor zone au caracter diferit: de demilitarizare, de denuclearizare

şi de neutralitate. Regimul de demilitarizare reprezintă statutul

juridic internaţional aplicabil unei zone statut convenit de către state

în baza unui acord sau tratat prin care se instituie drepturi şi obligaţii

de natură a interzice total sau parţial existenţa armamentelor,

instalaţiilor militare precum şi staţionarea unor trupe militare a

59

oricărui stat. Sub aspect teritorial demilitarizarea poate cuprinde o

parte din teritoriul de obicei în zonele de frontieră sau se poate

extinde la zone mai mari ale teritoriului ori chiar tot teritoriul de stat.

Din punct de vedere al conţinutului demilitarizarea poate fi de două

feluri:

1. Totală deplină atunci când se prevăd obligaţii şi măsuri de

distrugere a tuturor fortificaţiilor, tipurilor de armament şi

înlăturarea forţelor armate cu excepţia celor de păstrare a ordinii

publice.

2. Limitată parţial este atunci când se permite menţinerea unor

fortificaţii sau forţe armate reduse.

Demilitarizarea este cunoscută încă din sec.XVII-XVIII. Ex. Prin

Convenţia de la Paris din 1856 Rusia a fost obligată să demilitarizeze

malurile Mării Negre. Prin acordul de la Posdam 1945 s-a hotărât

totala demilitarizare a Germaniei. Statutul de demilitarizare cuprinde

de regulă şi obligaţia de neutralitate ceia ce înseamnă că zona

respectivă niciodată nu va fi transformată într-o zonă de război.

Regimul de neutralizare reprezintă statutul juridic internaţional

aplicabil unei zone, statut convenit între state în baza unui acord sau

tratat de natură a interzice desfăşurarea de operaţiuni militare pe

teritoriul acelui stat sau al transforma într-o bază militară sau teatru

de război. Neutralitatea poate fi permanentă atât pe timp de pace cât

şi de război şi temporară numai în timpul unui conflict armat.

Neutralitatea permanentă este aplicată în special unor căi maritime

internaţionale cum ar fi canalele maritime şi strâmtorile cu regim

juridic internaţionale. Neutralitatea temporară este dispusă prin

prevederile Convenţiei de la Geneva referitoare la protecţia

persoanelor civile în timp de război. Zonele demilitarizate şi

neutralizate ale acestor zone s-au cristalizat în dreptul internaţional şi

în practica statelor cu scopul de a preveni declanşarea unui război

sau extinderea operaţiunilor militare pe un teritoriul determinat.

Denuclearizarea este o instituţie relativ nouă a dreptului

internaţional ce caracterizează tendinţa statelor de eliminare a

armelor nucleare precum şi de a evita sau restrânge posibilitatea

folosirii armamentului nuclear în anumite regiuni. Regimul juridic al

acestor zone este aplicabil unor spaţii mai întinse care cuprind fie

teritoriul unui stat fie continente întregi. În temeiul acestui regim

statele respective au obligaţia de a nu folosi şi experimenta arme

60

nucleare în zona respectivă şi de a nu ataca sau ameninţa cu

asemenea arme teritorii întregi.

Regimul juridic este prevăzut prin tratatele internaţionale precum

şi reglementări de ordin intern. Ex. Tratatul de la Washington din

1967 care interzicea experimentele pe lună. În practica statelor

regimul de zonă denuclearizată a fost instituit pe două căi:

- includerea unui asemenea regim în cuprinsul unor tratate

care stabilesc regimul general al unor teritorii

- încheierea unor tratate speciale de interzicere a amplasării

armelor nucleare.

Statele care fac parte din zona denuclearizată vor trebui să-şi

asume următoarele obligaţii: să nu experimenteze, să nu dezvolte, să

nu producă arme nucleare fie direct fie indirect, să nu acţioneze, să

nu posede, să nu primească sub orice formă arme nucleare, să

prevină, să interzică instalarea, amplasarea, stocarea armelor

nucleare aflate sub controlul statelor din afara zonei, să prevină, să

interzică tranzitarea armelor nucleare prin zonă.

Statele incluse în zona denuclearizată au dreptul de a folosi

energia nucleară în scopuri paşnice în condiţii de securitate. În

practica internaţională s-au formulat anumite principii cu privire la

crearea zonelor denuclearizate:

1) Iniţiativa creării unei zone libere de arme nucleare trebuie să

emane de la statele din regiunea interesată, iar participarea să se

facă pe bază voluntară.

2) Angajamentele referitoare la zonele denuclearizate trebuie să se

asigure că acestea vor rămâne efectiv libere de arme nucleare.

3) Obligaţia privind stabilirea zonei poate fi asumată de grupuri mai

mari de state sau de grupuri mai restrînse. Statele posesoare de

arme nucleare trebuie să se angajeze să nu folosească, să ameninţe

cu folosirea armelor nucleare a statelor.

Arctica este teritoriul Polului Nord cu o suprafaţă totală de 27

mln km format din 2/3suprafaţă acvatică şi 1/3 suprafaţă terestră.

Pentru delimitarea zonelor polare a fost propusă linia geografică şi

astronomică a cercurilor polare, a gheţarilor şi dispariţiei vegetaţiei.

Arctica prezintă interes atât din punct de vedere ştiinţific cât şi din

punct de vedere strategic întrucât este bogată în resurse naturale.

Arcticii pentru delimitarea zonelor polare i s-a aplicat teoria

sectoarelor sau zonelor de atracţie. Această teorie a fost dezvoltată

încă din 1918 de juristul rus V. Lakhtin. Potrivit acestei teorii statele

61

riverane Oceanului Îngheţat de Nord sunt suverane asupra tuturor

pământurilor cuprinse într-un triunghi ce are ca bază coasta, ca vârf

Polul Nord şi ca laturi meridianele care trec prin extremităţile de vest

şi de est ale coastei. Astfel aceste teorii le-ar reveni SUA, Rusiei,

Canadei, Danemarcei ŞI Norvegiei. Împărţirea arcticii conform

acestei teorii nu este unanim acceptată de către statele riverane.

Astfel în 1996 la reuniunea statelor (Danemarca, Islanda, Canada,

Norvegia, Rusia, SUA, Finlanda şi Suedia) au semnat la Otawa

Declaraţia despre formarea unui consiliu arctic, o nouă organizaţie

regională care are scopul de a realiza colaborarea şi a coordona

activităţile statelor în regiunea dată de a efectua controlul şi a

coordona programele ecologice şi a răspândi informaţii despre

antarctica.

Antarctida este o regiune polară de sud cu o suprafaţă de 14 mln

km situată între Africa de Sud, America de Sud, Australia şi Noua

Zeelandă. Odată descoperită Antartida şi zăcămintele sale în subsolul

său interesul faţă de ea a crescut, multe dintre statele lumii au

încercat să acapareze aceste teritorii. În 1959 prin tratatul de la

Washington s-a stabilit regimul juridic internaţional al Antartidei.

Prin acest tratat s-a instituit o zonă cu statut de totală demilitarizare,

neutralizare şi denuclearizare. Tratatul stipulează folosirea Antartidei

exclusiv în scopuri paşnice şi prevede că: Sunt interzise orice măsuri

cu caracter militar, cum ar fi crearea de baze militare şi de fortificaţii,

efectuarea de manevre militare precum şi experimentarea oricăror

tipuri de arme.

Tratatul prevede libertatea cercetărilor ştiinţifice şi colaborarea

statelor în acest domeniu. În ceia ce priveşte colaborarea statelor

tratatul stipulează schimbul de informaţii, de personal ştiinţific între

expediţiile statelor precum şi între staţiile create de ele în Antartida şi

de rezultatele ştiinţifice.

Prevederile tratatului nu se pronunţă asupra pretenţiilor de

suveranitate teritorială în Antartida. Atâta timp cât tratatul este în

vigoare nici un stat nu are dreptul de a înainta noi pretenţii asupra

Antartidei. În scopul de a respecta tratatul s-a creat un nou sistem de

control şi inspecţie reciprocă care se realizează prin observatorii

desemnaţi de reprezentanţii statelor părţi la tratat. În ceia ce priveşte

protecţia mediului şi regimului resurselor minerale în iunie 1988 a

fost adoptată Convenţia privind reglementarea activităţilor asupra

resurselor minerale din Antartida. Obiectul convenţiei este

62

interzicerea acelor activităţi care ar cauza daune mediului sau

ecosistemelor Antartidei sau ar afecta climatul la nivel global sau

regional. În octombrie 1991 statele părţi la tratatul cu privire la

Antartida au semnat la Madrid Protocolul asupra protecţiei mediului

în această zonă protocol care interzice prospectarea şi mineritul pe o

perioadă de 50 de ani în Antartida. Problema Antartidei este pusă pe

ordinea de zi a Adunării Generale a ONU.


1. Probleme frontierei de stat a Republicii Moldova în raport cu

statele vecine(România şi Ucraina)

2. Regimul jiridic al spaţiului aerian al unui stat.

3. Regimul juridic de navigaţie pe fluviul Dunărea. 4. Navigaţia pe strîmtorile Gibraltar, Magelan, Bosfor şi

Dardanele.

5. Demilitarizarea şi denuclearizarea canalelor, fluviilor şi altor

zone ce constituie patrimoniu comun al întregii omeniri.

Bibliografia:



2. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. Didactică

şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

3. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, Bucureşti, 1989.

4. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public‖, ed. MI,

Bucureşti, 1993.

5. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed.

„Hyperion‖, Bucureşti, 1993. 6. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti, 1993.


Iaşi, 1993.


1993.

9. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

63


dreptul internaţional public‖, ed. „ALL‖, Bucureşti, 1997.

11. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel

Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

12. Legea privind frontiera de stat a Republicii Moldova. Monitorul oficial al R.Moldova Nr.12 din 3 noiembrie 1994.

64


SPAŢIULUI EXTRAATMOSFERIC PLAN:

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic.

2. Principiile spaţiului extraatmosferic:

Principiul liberei explorări şi utilizării spaţiului de către

toate statele în condiţii de egalitate.

Principiul ne apropierii a vreunei părţi a spaţiului

extraterestru.

Principiul folosirii şi utilizării spaţiului extraterestru în

scopuri paşnice şi în interesul întregii omeniri.

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor

spaţiale:

Statutul juridic al astronauţilor.

Înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu cosmic.

Răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de

obiectele lansate în spaţiu.

Principiul privind teledetecţia prin satelit.

1. Noţiuni generale privind spaţiul extraatmosferic

Anul 1957 este socotit ca an de referinţă a începutului explorării

spaţiului cosmic prin lansarea primului satelit la 4 octombrie.

Aceasta a marcat necesitatea elaborării unor principii şi norme pentru

a reglementa regimul juridic al spaţiului cosmic şi al activităţilor

spaţiale. Însă de la începutul erei spaţiale s-a stabilit că statele nu pot

dispune de o libertate absolută neîngrădită de acţiune în spaţiul

cosmic şi că aceasta nu poate fi supus suveranităţii naţionale.

În 1958 Adunarea Generală a ONU creează un comitet special

pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraatmosferic. Până în 1963 o

serie de rezoluţii ale Adunării Generale a ONU au dus la formarea

principiilor generale şi speciale ale spaţiului extraatmosferic. Astfel

apare dreptul internaţional spaţial care are ca obiect de reglementare

regimul juridic asupra spaţiului extraterestru, asupra lunii şi altor

corpuri cereşti şi relaţiile dintre state în vederea explorării şi utilizării

spaţiului extraatmosferic.

În 1967 a fost adoptat tratatul cu privire la principiile ce trebuie

respectate în materie de exploatare şi utilizare a spaţiului

65

extraatmosferic. Se prevede că luna şi celelalte corpuri cereşti nu pot

face obiectul apropierii naţionale prin proclamarea de suveranitate,

nici prin utilizarea sau ocupaţie ori alt mijloc. Explorarea şi utilizarea

trebuie să fie făcute în beneficiul şi interesul tuturor statelor. Accesul

la toate corpurile cereşti este liber, iar libertatea de cercetare

ştiinţifică, cooperarea internaţională trebuie să fie înlesnite şi

încurajate.

În 1968 se încheie Acordul cu privire la salvarea astronauţilor şi

la întoarcerea lor şi obiectelor lansate în spaţiu. Sunt incluse

prevederi referitoare la accidentele, situaţii periculoase şi aterizări

forţate, acordarea de asistenţă personalului şi măsuri pentru

întoarcerea astronauţilor în statul căruia îi aparţin. În 1971 se încheie

Convenţia privind răspunderea internaţională pentru daunele cauzate

de obiectele spaţiale, iar mai apoi în 1975 a fost adoptată Convenţia

privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu.

2. Principiile spaţiului extraatmosferic

Principiul utilizării în scopuri paşnice a spaţiului inclusiv luna şi

alte corpuri cereşti a fost consacrat în art. 3 al tratatului spaţial unde

se prevede că părţile vor desfăşura activităţile de explorare şi

folosirea spaţiului extraatmosferic, luna şi celelalte corpuri cereşti în

conformitate cu dreptul internaţional inclusiv Carta ONU în interesul

menţinerii păcii internaţionale. Statele se obligă de a nu pune pe

orbita circumterestră nici un obiect purtător de arme nucleare sau alte

arme de distrugere în masă şi de a nu instala astfel de arme pe

corpuri cereşti, iar luna şi celelalte corpuri vor fi utilizate în scopuri

paşnice şi pe acestea se interzice amenajarea de baze şi instalaţii

militare şi executarea de manevre militare. Teritoriul spaţial este

supus unui regim de denuclearizare şi demilitarizare. Explorare,

utilizarea şi cercetarea ştiinţifică a spaţiului şi a corpurilor cereşti

sunt libere pentru toate statele lumii în condiţii de egalitate şi aceste

activităţi trebuie efectuate spre binele tuturor statelor. Luna şi

celelalte corpuri cereşti sunt considerate ca patrimoniu comun al

omenirii care în momentul când explorarea va fi posibilă vor fi

supuse unui regim internaţional.

Acest principiu rezidă în esenţă în accesul egal indiferent de

gradul de dezvoltare economică, ştiinţifică, mărime sau poziţie

geografică al tuturor statelor la activităţile spaţiale. În acest sens

66

statele pot să amplaseze vehicolele lor pe lună şi celelalte corpuri

cereşti şi să le lanseze de aici pe orbita circumterestră. Ele pot plasa

personalul lor, instalaţii, echipamente spaţiale în orice punct al

suprafeţei şi sub suprafeţei lunii şi celorlalte corpuri cereşti. Spaţiul

extraatmosferic inclusiv luna şi celelalte corpuri nu pot face obiectul

de apropiere naţională prin proclamarea suveranităţii asupra acestora

nici prin folosirea, ocuparea şi nici prin alte mijloace de către un stat

sau un grup de state a suprafeţelor şi subsolul corpurilor cereşti. Ele

nu pot forma obiectul suveranităţii statelor şi respectiv proprietatea

acestora, a organizaţiilor internaţionale guvernamentale sau ne

guvernamentale a organizaţiilor naţionale şi a persoanelor fizice.

Instalarea unor echipamente, instalaţii pe suprafaţa corpurilor cereşti

nu echivalează cu constituire dreptului de proprietate. Potrivit acestui

principiu se interzice transferul, vânzarea – cumpărarea sau orice altă

tranzacţie cu titlu oneros sau gratuit între state, organizaţii

internaţionale a unor porţiuni din solul şi subsolul corpurilor cereşti.

3. Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor

spaţiale

Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale

prevede că statele sunt obligate să se călăuzească după principiul

cooperării şi asistenţei reciproce ţinând seama de interesele

corespunzătoare ale celorlalte state. Toate statele trebuie să

coopereze în domeniul cercetării ştiinţifice în spaţiul extraatmosferic.

Jurisdicţia şi controlul asupra personalului şi obiectelor spaţiale

aparţin statului de lansare în al cărui regim este înregistrat obiectul

spaţial, cât timp acesta se află în spaţiu, pe corpurile cereşti sau revin

pe pământ. Dacă lansarea a fost făcută de două sau mai multe state

jurisdicţia îi revine statului de înmatriculare sau aceluia care a fost

desemnat prin acord. Potrivit tratatului spaţial astronauţii trebuie

consideraţi ca trimişi ai omenirii în spaţiul cosmic, iar statele sunt

obligate să le acorde toată asistenţa posibilă în caz de accident, în caz

de pericol sau aterizare forţată. În cazul unei astfel de aterizări

întoarcerea astronauţilor către statul lor va trebui efectuată de îndată

şi în deplină securitate. La rândul lor astronauţii care se găsesc în

exerciţiul activităţii lor în spaţiu cosmic sau pe corpurile cereşti vor

acorda întreaga asistenţă posibilă astronauţilor altor state. Toate

aceste prevederi sunt reglementate de tratatul spaţial din 1967.

67

Din principiul jurisdicţiei şi controlul statului de lansare rezultă şi

principiul răspunderii unde statele sunt responsabile pe plan

internaţional pentru daunele cauzate unui alt stat sau persoanelor

fizice şi juridice de obiectele spaţiale lansate de ele sau de părţile lor

componente indiferent dacă aceste daune se produc pe pământ, în

aer, sau în spaţiul cosmic. Potrivit reglementărilor internaţionale este

necesară înmatricularea tuturor obiectelor lansate în spaţiu pentru

operaţiunile de securitate şi reglementarea tarifului pentru

soluţionarea problemei daunelor cauzate de acestea unui stat sau

organizaţie internaţională şi evitarea într-o oarecare măsură a

curselor înarmării precum şi informarea celorlalte state în privinţa

existenţei unor sateliţi folosiţi pentru teledetecţia transmisiunii de

televiziune, de date meteorologice, pentru servicii de salvare pe mare

şi a altor activităţi comerciale. În conformitate cu Convenţia din

1975 privind înmatricularea obiectelor lansate în spaţiu statul de

lansare are obligaţia de a înregistra într-un registru naţional special

orice obiect spaţial lansat în spaţiu şi obligaţia de a comunica

secretarului general al ONU informaţiile necesare pentru

identificarea acestuia şi a activităţilor pe care le desfăşoară.

Teledetecţia este o metodă prin care se poate determina natura şi

starea resurselor naturale, elementelor naturale ale mediului

înconjurător al pământului prin observaţii şi măsurări făcute de pe

obiectele spaţiale. Comitetul speciale al ONU pentru utilizarea

paşnică a spaţiului atmosferic a creat în 1971 un grup de lucru

special privind teledetecţia prin obiecte spaţiale. Teledetecţiile se

efectuează prin sateliţii unui stat cu o tehnologie avansată asupra

teritoriilor altor state care nu au posibilitatea să o efectueze şi constă

în stabilirea bogăţiilor subsolului altor state. În aşa caz statul supus

teledetecţiei va avea acces la informaţia analizată privind teritoriul de

sub jurisdicţia sa, informaţie aflată în posesii egale. Cunoaştem o

serie de organizaţii în materia dreptului spaţial: ONU, Uniunea

Internaţională privind teledetecţia, Institutul Internaţional de drept

spaţial precum şi o serie de organizaţii ne guvernamentale.


1. Organizaţiile internaţionale şi dreptul internaţional cosmic. 2. Răspunderea internaţională pentru daune cauzate de obiecte lansate

în spaţiul cosmic.

68

3. Naţionalitatea aeronavelor şi înmatricularea lor.

4. Reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţi aviaţie civile. 5. Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi

cosmosului.

Bibilografia:

1. Balan Oleg, Burian Alexandru, „Drept internaţional public‖, Vol.

II, Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.

2. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ‖Revista

Naţională de Drept‖, 2002, nr. 3, p. 30-37.

3. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi reglementarea

activităţilor spaţiale // ‖Revista Naţională de Drept‖, 2002, nr. 6, p.

41-47.

4. Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al spaţiului

cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului internaţional //

„Studii juridice‖, Bucureşti, 1959. 5. Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul dreptului

extraatmosferic // „Studii de drept românesc‖, nr. 3, 1996.

6. Niciu M., Cucerirea cosmosului şi progresul omenirii, Cluj-

Napoca, Edit. „Dacia‖, 1978.

7. Niciu M., Introducere în dreptul internaţional spaţial, Craiova,

1992. Niciu M., Drept cosmic, Iaşi, 1994.

8. Andronovici C., Dreptul internaţional şi cosmosul, laşi, Edit.

―Junimea‖, 1981.

9. Miga-Beşteliu R., Drept internaţional. Introducere în dreptul

internaţional public, Bucureşti, ALL, 1997.

10. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.

А.С. Пирадов, Москва, „Международные отношения‖, 1985.

11. Международное космическое право. Учебник./Отв. ред.

Г.П. Жуков. - Москва, „Международные отношения‖, 1999.

69

TEMA 8: DREPTUL MĂRII

PLAN:

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării


inofensivă

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor

1. Formarea principiilor şi conceptelor dreptului mării

Mările şi oceanele constituie aproximativ 70 %din suprafaţa

planetei. Aceasta preocupă în prezent toate statele şi popoarele atât

pentru cerinţele navigaţiei cât şi pentru valoroasele resurse piscicole,

minerale energetice. Dezvoltarea activităţilor maritime şi a

raporturilor dintre state în acest sens au dus la apariţia şi formarea

principiilor şi conceptelor dreptului mării.

În sec. XII-XVII Suedia, Danemarca, Spania, Portugalia şi alte

state europene promovau şi practicau ideea dreptului de proprietate

asupra unor teritorii întinse ale mărilor la care acestea erau state

riverane.

În sec. XVI Franţa, Olanda, aveau deplină libertate de navigaţie,

comerţ şi pescuit. Referitor la dreptul de proprietate asupra mării au

fost propuse două concepţii. Prima concepţie formulată de Groţius în

1609 care afirma că mările şi oceanele trebuie să fie deschise tuturor

statelor pentru navigaţie, comerţ şi pescuit. A doua concepţie este

formulată de Selden în 1635 care susţine dreptul de însuşire şi de

monopol al Marii Britanie asupra unor zone maritime întinse.

În sec. XVIII-XIX în practica raporturilor dintre state se

evidenţiază conceptul de mare teritorială şi mare liberă. Drept

criteriu de delimitare a lăţimii mării teritoriale era stabilit: bătaia

tunului, linia orizontului, sau criteriul celor trei mile marine de la

ţărm. Mai târziu după Conferinţa de la Haga se recunoaşte conceptul

de zonă contiguă în care statul riveran are dreptul să exercite anumite

drepturi speciale (vamale, fiscale, control sanitar,). În 1958 are loc

prima conferinţă asupra dreptului mării sub egida ONU: sunt

adoptate patru convenţii: asupra mării teritoriale, a mării libere, a

platoului continental şi a pescuitului, conservării resurselor

biologice.

70

În 1968 Adunarea Generală a ONU a creat un organism special

numit Comitetul de utilizare paşnică a subsolului mărilor şi

oceanelor dincolo de limita jurisdicţiei naţionale. Codificarea

dreptului mării s-a făcut pe deplin odată cu adoptarea textului final al

Convenţiei privind dreptul mării din1982. prin această convenţie s-a

constituit şi consolidat bazele dreptului mării.


inofensivă

Marea teritorială se delimitează de apele maritime interioare de

linia sa de bază, iar în larg se întinde până la o limită care să nu

depăşească 12 mile marine(o milă egală cu 1600-1800m). Marea

teritorială este parte integrantă din teritoriu de stat fiind supusă

împreună cu resursele sale suveranităţii naţionale a statului riveran,

iar regimul său juridic este stabilit prin legislaţia internă a statului

riveran ţinându-se seama de prevederile dreptului internaţional.

Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce

decurg din suveranitatea sa în ceia ce priveşte apele, solul şi

subsolul, coloana de aer, drepturi ce constau în pescuit, navigaţie şi

control, protecţia mediului având şi obligaţii corespunzătoare.

Pescuitul şi exploatarea resurselor naturale revine în exclusivitate

statului riveran. Activităţile de mai sus pot fi efectuate de alte state

numai în urma încheierii unor acorduri care prevăd expres condiţiile

de pescuit şi exploatare a resurselor naturale de alte state.

Desfăşurarea unor asemenea activităţi fără consimţământul statului

riveran este supus sancţionării statul riveran este de a reglementa în

conformitate cu dreptul internaţional efectuarea de către navele

comerciale ale unor state a dreptului de trecere inofensiv.

Tratatele internaţionale prevăd interzicerea trecerii prin marea

teritorială a unui stat a oricăror nave care au la bord armament

nuclear sau alte arme de distrugere în masă sau care transportă astfel

de arme. Dreptul de control şi de supraveghere vamală urmăreşte

prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni pentru astfel de

infracţiuni. Statele pot crea pe teritoriul lor porturi şi zone libere în

interiorul cărora sunt acordate facilităţi vamale şi fiscale pentru

activităţi de comerţ exterior, tranzit, depozitare, control sanitar care

au ca scop asigurarea sănătăţii populaţiei.

71

Reglementarea navigaţiei în marea teritorială de statul riveran are

ca scop asigurarea securităţii traficului, protecţia cablurilor şi a

conductelor petroliere. Încă din sec. XVIII s-a format o serie de

criterii pentru delimitarea mării teritoriale faţă de marea liberă. Nici

una din conferinţele de la Haga şi Geneva nu au stabilit o limită

exactă între marea teritorială şi marea liberă. De obicei statele

singure delimitează aceste zone maritime prin legi. La Conferinţa

ONU din 1982 privind dreptul mării s-a stabilit dreptul fiecărui stat

riveran de a stabili lăţimea mării sale teritoriale de 12 mile marine de

la liniile de bază determinate în conformitate cu convenţia. Linia

interioară de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale diferă în

raport cu configuraţia ţărmului. Dacă ţărmul este lin fără crestături

această limită este formată din linia de bază normală dea lungul

ţărmului, iar când ţărmul reprezintă crestături adânci în uscat sau a

unor insule dea lungul coastei limita interioară este constituită din

liniile de bază drepte care unesc punctele cele mai îndepărtate în larg

legate însă efectiv de uscat şi urmează configuraţia ţărmului. Se

ridică probleme deosebite referitor la delimitarea zonelor maritime în

cazul existenţei unor golfuri, insule pentru statele arhipelagice.

Dreptul de trecere inofensivă este recunoscut tuturor statelor.

Trecerea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă. Oprirea sau ancorarea

sunt interzise exceptându-se cazurile impuse de nevoile navigaţiei

sau ca urmare a unui caz de forţă majoră sau avarie, pentru salvarea

persoanelor sau pentru ajutarea navelor şi aeronavelor aflate în

primejdie. Trecerea este inofensivă atâta timp cât nu aduce atingere

păcii, ordinii publice sau securităţii statului riveran. Se consideră că

trecerea este inofensivă dacă nava străină desfăşoară în marea

teritorială una din activităţile:

Ameninţă cu forţa sau foloseşte forţa împotriva

suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei

politice a statului riveran;

Efectuează activităţi şi manevre cu arme de orice fel;

Culege informaţii care pot să prejudicieze apărarea şi

securitatea statului riveran;

Desfăşoară propagandă care prejudiciază interesele

apărării sau ale securităţii;

Săvârşeşte acte de poluare gravă, efectuează cercetări

sau pescuieşte;

72

Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este

supusă în unele state unei aprobări prealabile, aceste nave precum şi

cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe

periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă

să i-a măsuri speciale de securitate şi de precauţie. Submarinele în

trecere inofensivă prin marea teritorială a statului riveran au obligaţia

să navigheze la suprafaţa apei.

3. Zone maritime asupra cărora statele au drepturi suverane

Ca instituţie a dreptului internaţional al mării platoul continental a

fost consacrat pentru prima dată în Convenţia din 1958 a ONU şi

apoi dezvoltată în Convenţia din 1982. Din punct de vedere geologic

platoul continental reprezintă prelungirea ţărmului statului riveran

într-o pantă uşor înclinată, iar în unele cazuri abruptă sub apele

mărilor şi oceanelor până la marginea continentală unde acestea au

adâncimi de 150-200 m dincolo de care începe panta continentală şi

marile adâncimi.

Sub aspect juridic platoul continental reprezintă fundul mărilor şi

oceanelor şi subsolul acestora dincolo de limita exterioară a mării

teritoriale în larg până la o distanţă de 200 de mile măsurare de la

linia de bază de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale. Asupra

platoului continental statul are şi exercită nu suveranitatea, ci

drepturi suverane căci platoul continental nu face parte din teritoriul

naţional, ci reprezintă o prelungire a acestuia.

Drepturi suverane ale statelor riverane asupra platoului au ca

obiectiv explorarea şi exploatarea resurselor naturale ale acestuia în

deosebi a petrolului şi gazelor naturale. În acest caz statul are dreptul

de a construi staţii şi instalaţii fixe şi are dreptul de a stabili o zonă

de securitate de 500 m în jurul instalaţiilor având totodată obligaţia

de a nu încurca navigaţiei şi căilor de comunicaţii. Asupra platoului

continental au drepturi suverane doar statele riverane, cele neriverane

au dreptul doar de a instala cabluri şi conducte submarine. Probleme

apar când există unele insule în apropierea litoralului, fac parte din

teritoriul de stat, iar delimitarea se face de la linia de bază trasată dea

lungul litoralului. Convenţia din 1982 stabileşte că insulele şi stâncile

mici nu sunt locuibile şi nu au o viaţă economică proprie spre

deosebire de acestea insulele populate au un platou continental caz în

73

care pot exista dificultăţi când unele insule sunt pe coastă unui stat

dar aparţin altui stat.

Zona contiguă reprezintă fâşia de mare adiacentă mării teritoriale

care se întinde spre largul mării până la o distanţă de 24 mile marine

măsurate de la liniile de bază ale mării teritoriale. În această zonă

statul riveran exercită jurisdicţia şi controlul având o serie de drepturi

speciale: control vamal, sanitar, al trecerii frontierei de stat. El are

dreptul de preveni şi reprima în zonă infracţiunile comise pe

teritoriul său ori în marea sa teritorială exercitând dreptul de

urmărire. În vederea protejării resurselor piscicole şi a altor interese

economice. O serie de state riverane în perioada 1970-1980 au

stabilit zone speciale: exclusive de pescuit, de jurisdicţie sau chiar de

mare teritorială până la 200 mile sau între 15-100 mile. În plan

normativ zona economică exclusivă a fost consacrată pentru prima

dată de convenţia din 1982. Zona economică exclusivă se întinde pe

o distanţă de 200 mile de la liniile de bază care se măsoară lăţimea

mării teritoriale. Natura juridică a aceste zone se defineşte prin

drepturile suverane exclusive statului riveran de exploatare, cercetare

ştiinţifică, conservarea resurselor naturale biologice precum şi

protecţia mediului marin. Zona este supusă jurisdicţiei statului şi

drepturilor sale suverane economice dar reprezintă şi aspecte de mare

liberă. Deci este supusă unui regim juridic mixt. Statul riveran are

dreptul de a construi, autoriza, reglementa construirea, exploatarea şi

utilizarea de insule artificiale. Statul riveran poate permite prin

încheierea unor acorduri statelor neriverane desfăşurarea unor

activităţi de pescuit. Statul riveran are dreptul de a reglementa prin

legi interne stabilirea unor măsuri administrative de sancţionare a

oricăror încălcări ale regimului juridic din zona economică exclusivă.

4. Zone maritime nesupuse suveranităţii statelor

Convenţia din 1982 defineşte marea liberă ca o parte a mării care

nu aparţine mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat. Nici

un stat nu poate să pretindă în mod legitim supunerea unei părţi

oarecare din marea liberă suveranităţii sale. Statele riverane şi

neriverane pot exercita în marea liberă următoarele libertăţi:

navigaţia, pescuitul, punerea de cablu şi conducte petroliere sau

submarine.

74

Convenţia din 1982 stabileşte că regimul de mare liberă se aplică

mărilor şi oceanelor situate în afara zonei economice exclusive a

mării teritoriale, apelor interioare a statelor. Regimul juridic al mării

libere este guvernat de principiul libertăţii mării potrivit căruia

aceasta este deschisă tuturor statelor. Convenţia mai prevede

libertatea de pescuit în condiţii care să asigure conservarea resurselor

biologice. Marea liberă se va utiliza în scopuri paşnice şi se interzice

blocarea porturilor de către forţele armate ale altui stat.

Conform tratatului din 1968 privind interzicerea experimentelor

nucleare în atmosferă, cosmos, sub apă în marea liberă şi în spaţiul

aerian deasupra acestuia sunt interzise orice fel de experimente

nucleare, iar tratatul din 1971 interzice amplasarea armelor nucleare

pe fundul mărilor şi oceanelor şi în subsolul lor. Totuşi marea liberă

este militarizată deoarece nu se permite amplasarea dar desfăşurarea

de manevre militare, deplasarea şi circulaţia navelor este permisă.

Acţiunile privind răspunderea penală sau disciplinară a personalului

navelor în cazul oricărui incident de navigaţie în marea liberă sunt de

competenţă exclusivă a autorităţilor administrative şi judiciare ale

statului de pavilion sau a cărui cetăţean este persoana. În exercitarea

libertăţii de navigaţie pe marea liberă statelor le revine serie de

obligaţii de a preveni şi pedepsi transportul de sclavi pe nave, de a

coopera pentru reprimarea pirateriei în marea liberă.

Conform Convenţiei din 1982 fundul mărilor şi oceanelor,

subsolul acestora situat dincolo de limita interioară a platoului

continental constituie ceia ce convenţia numeşte patrimoniul comun

al întregii omeniri. Exploatarea şi explorarea zonei şi resurselor sale

se face cu participarea şi în beneficiul tuturor statelor şi popoarelor.

Aceste zone şi resursele lor nu pot fi supuse suveranităţii naţionale.

În zonă pot fi făcute activităţi de cercetare ştiinţifică, exploatare şi

explorare a gazelor naturale de către state. Autoritatea Internaţională

organizaţia prin intermediul căreia statele organizează, realizează şi

controlează activităţile din zonă în interesul întregii omeniri.

Autoritatea internaţională are la bază principiul egalităţii suverane a

tuturor statelor membre având ca organe principale:

Adunarea constituită din statele membre;

Consiliul format din 36 de membri aleşi. În cadru

consiliului activează două comisii: comisia juridică şi

tehnică, comisia de planificare economică;

Secretariatul;

75

În vederea soluţionării diferendelor legate de punerea în aplicare a

convenţiei s-a instituit tribunalul internaţional al dreptului mării.

Convenţia din1982 stabileşte un regim juridic general privitor la

strâmtorile importante pentru navigaţia mondială cu excepţia celor de

interes regional care nu sunt supuse regimului internaţional. Prin

strâmtori se înţelege legătura unei porţiuni a mării libere sau a zonei

economice exclusive cu o altă parte a mării libere ori cu o zonă liberă

exclusivă. Totodată se recunoaşte navelor şi aeronavelor dreptul de

pasaj şi de trecere. Libertatea de navigaţie se realizează printr-un

tranzit rapid, navele străine sunt obligate să se abţină de la orice

activităţi care reclamă autorizaţia prealabilă a statelor riverane sau

sunt interzise de acestea. Deci statele riverane au obligaţia să asigure

dreptul de pasaj în tranzit în condiţii de securitate prin strâmtorile

care leagă marea teritorială a unui stat cu o parte a mării libere sau a

zonei economice exclusive a unui alt stat. Condiţii speciale de

navigaţie sunt stabilite prin tratate pentru strâmtorile: Gibraltar în

baza Convenţiei din 1904 dintre Franţa şi Anglia, Magelan prin

Convenţia din 1981 dintre Argentina şi Chille. Prin convenţia de la

Cuciu-Cainargi s-au stabilit reglementări referitoare la regimul

juridic de liberă navigaţie pentru navele tuturor statelor în timp de

pace şi de război a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele. În prezent

regimul juridic al acestor strâmtori este stabilit prin convenţia de la

Montreo din 1936 care prevede principiul libertăţii de trecere a

navelor comerciale pe timp de pace şi pe timp de război dacă Turcia

nu este beligerantă. Turcia are dreptul de control sanitar asupra

navelor şi de a percepe taxe. În timp de război dacă Turcia este

beligerantă este interzisă trecerea navelor comerciale ale statului

inamic Turciei, iar pentru cele neutre trecerea este liberă cu condiţia

de a nu ajuta inamicul.

Protecţia mediului marin se realizează în bază legilor interne şi a

convenţiilor internaţionale pentru zonele de sub jurisdicţia naţională.

Astfel prin convenţia de la Londra din 1954 privind combaterea

poluării mării cu hidrocarburi continuând cu convenţiile de la

Bruxsell din 1959, 1971 privind răspunderea şi intervenţia în caz de

accident s-au stabilit reguli şi principii pe baza reglementărilor

interioare. Prin convenţia privind dreptul mării s-au stabilit prevederi

vizând toate formele şi tipurile de poluare pentru toate zonele mărilor

şi oceanelor şi conservarea mediului marin, supravegherea şi

controlul respectării prevederilor convenţiei.

76


1. Navigaţia navelor în zona economică a Mării Negre.

2. Navigaţia navelor maritime a statelor în marea liberă.

3. Delimitarea mării teritoriale în Marea Caspică. Problema

exploarării zăcămintelor naturale din acest bazin acvatic.

Bibliografia:


Chişinău, F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.

2. Mazilu D., Dreptul mării, ed. Academiei Române, Bucureşti,

1980.

3. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, ed. Didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1981.


Iaşi, 1993.


1993.

6. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1989.



Bucureşti, 1997.

8. Popescu D., Nastase A., „Drept internaţional public‖, ed.

„Şansa‖, Bucureşti, 1997. 9. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr. Ionel

Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.

77

PLAN:

TEMA 9: DREPTUL TRATATELOR


Denumirea şi clasificarea tratatelor 2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor

4. Interpretarea tratatelor


Denumirea şi clasificarea tratatelor

Tratatul este actul juridic care exprimă acordul de voinţă între

două sau mai multe state sau alte subiecte în scopul de a crea, a

modifica, a stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele.

Dreptul tratatelor constituie totalitatea normelor care îl

reglementează: încheierea, aplicarea, respectarea, interpretarea,

modificarea, nulitatea şi cazurile de încetare a tratatelor. Dreptul

tratatelor este parte componentă a D.I.P. Convenţia de la Viena din

1969 privind dreptul tratatelor prevede că tratatul este acord încheiat

în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional, fie că este

consemnat într-un instrument unic sau în două sau mai multe

instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea sa. El se poate încheia

însă şi între state şi alte subiecte de D.I.P. şi între acestea din urmă.

Scopul încheierii sale este de a produce efecte juridice.

Elementele esenţiale ale tratatului sunt:

Părţile tratatului-trebuie să fie subiecte de drept internaţional. Nu

sunt considerate tratate actele încheiate între state şi persoane

fizice sau juridice străine.

Voinţa părţilor – trebuie să fie liber exprimată, fără vicii de

consimţământ.

Obiectul tratatului-care trebuie să fie licit şi posibil.

Tratatul să producă efecte juridice, stabilirea unor norme de

conduită obligatorii sau crearea, modificarea, stingerea unor

drepturi ori obligaţii între părţi.

Guvernarea tratatului de către normele de D.I.P.

Elementele accesorii ale tratatului sunt: a. Termenul-un eveniment viitor şi sigur de care depinde intrarea în

vigoare sau ieşirea din vigoare a unui tratat.

78

b. Condiţia-un eveniment viitor şi nesigur de care depinde începerea

sau încetarea executării obligaţiilor.

În conformitate cu Convenţia de la Viena din 1969 denumirea

generică de tratat se utilizează pentru a desemna totalitatea actelor

juridice din această categorie indiferent de denumirile particulare pe

care acestea le pot primi într-un caz sau altul. Practica convenţională

enumără o varietate de denumiri ale tratatelor ca:

Tratatul este folosit pentru desemnarea unei înţelegeri solemne

precum sunt tratatele de pace, de alianţă, de neutralitate.

Convenţia este înţelegerea pin care se reglementează relaţiile

dintr-un domeniu special al relaţiilor internaţionale. Ex. Convenţia

de la Viena din 1969, 1982.

Acordul este o înţelegere intervenită mai ales în domeniul

economic, comercial, financiar, cultural.

Pactul este o înţelegere intervenită în domenii concrete ale

relaţiilor politice dintre state şi cu caracter solemn. Ex. Pactul

Briand-Kellogg.

Protocolul poate fi un act accesoriu la un tratat preexistent încheiat

pentru al modifica, prelungi, interpreta dar şi o înţelegere de sine

stătătoare.

Declaraţia este document multilateral prin care se fixează reguli

de conduită, modalităţi de acţiune sau punct de vedere comune ce

urmează a deveni reguli de conduită, principii.

Carta este acordul prin care se constituie o organizaţie

internaţională.

Statutul este acordul de constituire a unei organizaţii.

Tratatele pot fi clasificate după mai multe criterii distincte:

1. Din punct de vedere al conţinutului lor material: a. Tratate legi al căror obiect constă în a stabili o regulă de

drept obiectiv valabilă.

b. Tratate contracte vizează realizarea unor operaţiuni

juridice constând în prestaţii reciproce între părţile

contractante, fiecare dintre ele urmând totodată obiective

diferite.

2. După numărul părţilor:

a. Tratate bilaterale încheiate între două subiecte.

b. Tratate multilaterale la care participă mai mult de două

subiecte.

79

3. După obiectul pe care îl reglementează:

a. Tratate politice.

b. Tratate economice. c. Tratate speciale. Ex. acorduri în transport, în

comunicaţii, juridice, ocrotirii sănătăţii.

4. Din punct de vedere al procedurii de încheiere:

a. Tratate formale. b. Tratate simplificate.

5. După durată: a. Tratate cu termen pe 5,10,20 de ani. b. Tratate fără termen. Ex. tratate de pace, tratate de

dezarmare.

6. În dependenţă de nivelul încheierii:

a. Tratate interstatale.

b. Tratate interguvernamentale. c. Tratate interdepartamentale.

2. Procedura de încheiere şi intrarea în vigoare a tratatelor

Încheierea tratatelor reprezintă ansamblu de activităţi desfăşurate,

proceduri care trebuie îndeplinite şi reguli care trebuie observate

pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să

intre în vigoare. Autorităţile competente să încheie tratate sunt

prevăzute de constituţia şi legislaţia fiecărui stat, respectiv în actele

constitutive ale organizaţiilor internaţionale. În general puterea

executivă preşedintele, prim-ministru, ministru afacerilor externe, au

competenţa pentru negocierea şi semnarea iar parlamentele pentru

exprimarea consimţământului de a deveni parte la tratat prin

ratificare sau aderare.

Încheierea unui tratat presupune mai multe etape ca:

a. Elaborarea textului tratatului. b. Exprimarea consimţământului părţilor contractante

de a fi legate prin tratat.

Elaborarea textului tratatului presupune unele sub faze ca: a) Negocierea se desfăşoară între reprezentanţii statelor special

abilitaţi în acest sens, fie prin funcţiile pe care le îndeplinesc în stat,

fie prin împuternicirile conferite de deplinele puteri ce le-au fost

eliberate. În cursul acesteia negociatorii îndeplinesc o serie de

proceduri, acte care duc la formarea textului tratatului. Scopul

80

negocierii este realizarea acordului de voinţă asupra textului

tratatului şi adoptării lui. În cazul tratatelor bilaterale iniţiativa

negocierilor revine statului sau ambelor state. În cazul tratatelor

multilaterale conferinţa reprezentanţilor statelor este convocată pe

baza unui acord preliminar dintre statele interesate care conţine

prevederi referitoare la locul, data, ordinea de zi, a conferinţei. În

cazul elaborării tratatelor bilaterale fiecare parte îşi prezintă proiectul

său, iar în cazul negocierilor ambele proiecte se pun de acord. Pentru

participarea la negocieri persoanele respective trebuie să dispună de

depline puteri – un document emis de autoritatea competentă a unui

stat prin care sunt desemnate una sau mai multe persoane

împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau

semnarea unui tratat. Verificarea deplinelor puteri se face înainte de

începerea negocierilor. După ce s-a căzut asupra textului se trece la

adoptarea acestuia. În cazul tratatelor bilaterale pe bază unanimitate

iar în cazul tratatelor multilaterale cu o majoritate de 2/3 din numărul

statelor prezente.

După adoptarea textului se parcurge autentificarea sa prin: a. Parafarea care constă în înscrierea iniţialelor numelui

împuterniciţilor statelor pe textul negociat.

b. Semnarea ad referendum a textului cu confirmarea ulterioară

din partea executivului sau altei autorităţi abilitate a statului.

c. Semnarea definitivă este o modalitate de autentificare atunci

când tratatul urmează să fie ratificat sau aprobat.

d. Semnarea actului final al unei conferinţe în care este

consemnat textul tratatului.

e. Adoptarea unei rezoluţii speciale a organizaţiei

internaţionale.

Din momentul în care textul tratatului a devenit autentic şi

definitiv statele semnatare urmează să-şi exprime consimţământul de

a deveni părţi prin mijloacele juridice ca:semnarea, schimbul

instrumentelor care constituie un tratat, ratificarea, aprobarea,

acceptarea şi aderarea.

Semnarea are două funcţii autentificarea textului şi exprimarea

consimţământului de a deveni parte la tratat.

Schimbul instrumentelor care constituie un tratat la fel este o

modalitate de exprimare a consimţământului statelor atunci când:

1) Instrumentele prevăd că schimbul lor va avea acest efect.

81

2) Este stabilit pe o altă cale că aceste state conveniseră ca

schimbul de instrumente să aibă acest efect.

Ratificarea constituie actul juridic prin care un stat îşi exprimă

consimţământul prin intermediul autorităţilor sale competente de a fi

legat printr-un tratat internaţional semnat de reprezentanţii săi.

Ratificarea poate fi făcută sub forma unor acte de drept intern (legi,

hotărâri, decrete).

Convenţia de la Viena din 1969 prevede cazurile când un stat îşi

exprimă consimţământul de a ratifica un tratat:

a. Când tratatul prevede că acest consimţământ se

exprimă prin ratificare.

b. Când este stabilit că statele participante la negocieri

conveniseră asupra cerinţei ratificării.

c. Când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub

rezerva ratificării.

d. Când intenţia statului de a semna tratatul sub rezerva

ratificării rezultă din deplinele puteri ale

reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul

negocierilor.

Drept documente ce confirmă efectuarea ratificării servesc

instrumentele de ratificare. Acestea de regulă cuprind trei părţi:

a. Introductivă în care se indică autoritatea statului care

a ratificat tratatului.

b. Dispozitivă unde este reprodus textul tratatului cu

enumerarea eventuală a rezervelor ei.

c. Partea finală care conţine angajamentul statului de a

respecta şi aplica cu bună – credinţă tratatul.

Aprobarea reprezintă o modalitate de exprimare a

consimţământului statului de a fi parte la acelea tratate care nu

necesită să fie ratificate dar care prevăd aprobarea lor. Potrivit

reglementărilor interne ale fiecărui stat sunt supuse aprobării sau

acceptării de către guvern tratatele care nu implică angajamentele

politice majore sau nu se referă la domenii esenţiale ale exercitării

suveranităţii de stat.

Aderarea este un act unilateral de drept intern al unui stat prin

care el îţi exprimă consimţământul de a deveni parte la un tratat pe

care nu l-a semnat. Aderarea se referă numai la tratatele

multilaterale. Actul de aderare poate îmbrăca forma instrumentelor

de aderare, instrumentelor de ratificare sau notificare. Momentul din

82

care tratatul internaţional devine obligatoriu pentru părţile

contractante poartă denumirea de intrare în vigoare. Tratatele care nu

necesită ratificare sau aprobarea lor intră în vigoare:

a) La momentul semnării.

b) La scurgerea unui anumit termen după semnare.

c)La data indicată în tratat.

Ordinea intrării în vigoare a tratatelor ce urmează să fie supuse

ratificării este determinat de caracterul lor. Tratatele bilaterale intră

în vigoare la data schimbului instrumentelor de ratificare sau la

scurgerea unui anumit termen de la data efectuării schimbului

instrumentelor de ratificare. Tratatele multilaterale intră în vigoare:

a) La data acumulării la depozitar a unui număr de instrumente

de ratificare.

b) La scurgerea unui timp de la data acumulării la depozitar a

unui număr de instrumente de ratificare.

c) La data transmiterii unui număr de instrumente la depozitar cu

indicarea concretă a statelor ale căror instrumente de ratificare

necesită să fie depuse în mod obligatoriu. După intrarea lor în

vigoare tratatele sunt trimise la secretariatul general al O.N.U. spre

înregistrare sau clasare sau publicare. Publicarea şi înregistrarea

oficială a tratatelor are loc şi la nivel naţional.

Structura unui tratat este: 1. Preambul – în care se indică părţile contractante ale tratatului,

motivele care au determinat încheierea lui, scopul şi obiectul.

2. Partea dispozitivă în care sunt cuprinse articolele şi care constituie

conţinutul de bază al prevederilor sale. Articolele unor tratate

poartă uneori scurte denumiri.

3. Partea finală care precizează data şi locul semnării, limba sau

limbile în care au fost redactat textul, modalităţile de intrare în

vigoare, durata şi valabilitatea tratatului. O răspândire tot mai largă

în practică o capătă anexele. Ele apar astfel ca o parte distinctă a

textului tratatului. Prin utilizarea acestora se urmăreşte

completarea, detalizarea şi interpretarea conţinutului tratatului.

3. Înregistrarea şi aplicarea tratatelor

Tratatele care nu sunt afectate de nulitate trebuie aplicate cu bună

credinţă. Încălcarea unui tratat dă naştere la răspunderea

internaţională a statului care a comis o astfel de încălcare. În scopul

83

prevenirii unor astfel de situaţii de-a lungul istoriei au fost stabilite în

textul acestora modalităţi de executare a lor.

Ex. 1) Jurământul religios

2)Luarea de ostatici

3)Ipoteca

4)Gajul financiar asupra venitului. În prezent garantarea executării tratatelor se face prin proceduri

specifice în cadrul organizaţiilor internaţionale. Executarea tratatelor

presupune dobândirea forţei juridice şi în planul dreptului intern.

Executarea obligaţiilor prevăzute de tratate presupune luarea

măsurilor necesare în sensul aplicării lor de către autorităţile

administrative sau judecătoreşti. Problema care se pune este dacă

tratatele produc direct efect în dreptul intern sau sunt necesare

anumite acte pentru introducerea lor în dreptul intern. Există în acest

sens diverse soluţii care depind de prevederile constituţionale ale

fiecărui stat:promulgarea, urmată de publicare sau emiterea de legi

speciale pentru declararea tratatului ca lege internă. Statele nu pot

invoca legislaţia internă pentru a justifica neexecutarea unui tratat,

indiferent de modalităţile de introducere în ordinea juridică internă.

Regula generală de aplicare a tratatelor este pe tot teritoriul statelor

părţi. Sunt situaţii în care statele pot decide că un tratat nu se aplică

unei părţi din teritoriul: a)Clauza federală b)Clauza colonială. Unele

tratate stabilesc regimuri juridice pentru spaţii sau zone geografice

aflate dincolo de limitele suveranităţii statelor părţi. În ceia ce

priveşte aplicarea în timp a tratatelor regula generală este

neretroactivitatea tratatelor dacă din cuprinsul lor nu reiese o intenţie

diferită. O altă discuţie se impune în cazul tratatelor succesive:

1. Regula potrivit căreia dacă se încheie un nou tratat asupra aceleiaşi

materii între aceleaşi părţi noul tratat se va aplica dacă:

a. Din dispoziţiile sale rezultă intenţia părţilor de a

înlocui vechiul tratat.

b. Dispoziţiile noului tratat sunt incompatibile 2. Tratatele mai importante prevăd că în caz de conflict cor prevala

dispoziţiile lor

3. Articolul 30 din convenţie stabileşte alte două reguli: a. Când un tratat precizează că este subordonat unui

tratat anterior sau posterior sau că nu trebuie

considerat ca fiind incompatibil cu celălalt,

84

dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica cu

precădere.

b. Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la

tratatul posterior tratatul anterior nu se aplică decât

în măsura în care dispoziţiile sale sunt compatibile

cu cele ale tratatului posterior.

4. Când părţile la tratatul posterior nu includ toate părţile la tratatul

anterior se aplică regula după care când toate părţile la tratatul

anterior sunt părţi la tratatul posterior, tratatul anterior se aplică

numai în măsura în care prevederile sale sunt compatibile cu cele

ale tratatului posterior. Între statele părţi la ambele tratate şi un stat

parte la un tratat se aplică tratatul la care ambele sunt părţi.

5. Dispoziţiile particulare ale tratatelor bilaterale se aplică cu

precădere faţă de dispoziţiile tratatelor generale indiferent dacă

primele sunt anterioare sau posterioare celorlalte.

În legătură cu raportul dintre legea internă şi tratat în deosebi în

caz de conflict între acestea se pun o serie de probleme în dependenţă

de fiecare sistem al statelor:

a . În sistemul englez se dă prioritate legilor şi precedentelor

judiciare interne.

b .În Germania, Austria tratatele sunt asociate cu legile interne iar

în caz de conflict se dă prioritate celei mai recente

c. Constituţia franceză, olandeză dau prioritate tratatului.

d. Constituţia Republica Moldova acordă valoare egală tratatului

şi legii interne cu excepţia drepturilor omului.

Articolul 4 al constituţiei precizează: Dispoziţiile constituţionale

privind drepturile şi libertăţile omului se interpretează şi se aplică în

concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu

pactele şi cu tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care Republica Moldova este parte prioritate o au

reglementările internaţionale.

4. Interpretarea tratatelor

Interpretarea unui tratat reprezintă operaţiunea intelectuală prin

care se determină sensul unui cuvânt sau al unei expresii, se lămuresc

exprimările ambigue sau obscure ale unei dispoziţii. Interpretarea

tratatelor are ca scop aplicarea lor corectă şi respectarea acestora în

spiritul şi litera lor. În dreptul internaţional interpretarea tratatelor

85

ridică probleme cu privire la organele competente să o îndeplinească

şi la valoarea interpretării efectuată de organele respective. Literatura

şi legislaţia internaţională prevede modurile şi regulile de interpretare

a tratatelor internaţionale.

Modurile de interpretare a tratatelor sunt:

1)Interpretarea internaţională.

2)Interpretarea internă. În dependenţă de autoritatea competentă să interpreteze un tratat

potrivit primului mod poate fi:

a. Interpretarea făcută părţile contractante ale tratatului

poartă denumirea de interpretare autentică. Ea poate

fi expresă care se face prin clauze interpretative

înscrise în cuprinsul tratatului şi interpretare tacită

adică ceia care decurge din practica concordantă a

statelor în aplicarea prevederilor unui tratat

internaţional.

b. Interpretarea jurisdicţională care este efectuată de

tribunalele arbitrare sau instanţele de judecată

internaţionale.

c. Interpretarea făcută de către organizaţiile

internaţionale.

Interpretarea internă a tratatelor poate consta dintr-o interpretare

guvernamentală internă făcută de autorităţile publice

guvernamentale, de regulă competente în domeniul relaţiilor externe

sau dintr-o interpretare jurisdicţională internă efectuată de către

instanţele de judecată ale statelor părţi. Interpretarea internă nu se

impune decât organelor statului în cauză şi nu altor state părţi la

tratat.

Regulile de interpretare a tratatelor internaţionale potrivit

Convenţiei de la Viena: 1. Regula bunei credinţe constă în aceia că interpretarea să aibă

în vedere ceia ce părţile au avut de gând să spună în realitate şi

pornindu-se de la elementele interseci ale tratatului şi aplicând

metodele de interpretare atunci când textele nu au un înţeles clar

cuvintele folosite vor fi interpretate în sens uzual.

2.Regula de interpretare prin context potrivit căreia să fi avut

în vedere fraza în care figurează termenul respectiv, alineatul în care

se găseşte termenul în cauză o anumită parte a textului tratatului sau

chiar textul tratatului în întregul său.

86

3. Regula sensului obişnuit al termenilor tratatului ceia ce

înseamnă că la interpretare trebuie reţinută semnificaţia uzuală a

cuvintelor afară de cazurile când acestea sunt utilizate într-un sens

special.

4. Regula interpretării în lumina obiectului şi scopului său.

Aceasta presupune raportarea interpretării la sensurile şi scopurile pe

care părţile le-au avut în vedere la încheierea tratatului în cauză.

5. Regula sensului clar care înseamnă că nu trebuie interpretate

dispoziţiile unui tratat care au sens clar.

6.Regula efectului util. Ea cere ca interpretarea oricărui termen

sau a oricărei dispoziţii a tratatului să se facă astfel încât să producă

un efect util asupra aplicării tratatului dar nu să –l facă nul.

7. Regula ne admiterii termenilor tratatului în sens absurd.

Convenţia de la Viena din 1969 prevede şi unele mijloace

complimentare de interpretare: lucrările pregătitoare şi împrejurările

în care a fost încheiat tratatul.


1. Analiza tratatelor privind micul trafic la frontieră.

2. Planul de acţiuni Republica Moldova Uniunea Europeană.

3. Interpretarea internaţională a tratatelor. 4. Rolul şi scopul înregistrării şi aplicării tratatelor internaţionale

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II,



pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981.

3. Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public‖, ed. MI,

Bucureşti, 1993.


Bucureşti, 1993.



Bucureşti, 1997.

6. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti, 1997.

87

TEMA 10: EFECTELE, MODIFICAREA ŞI ÎNCETAREA

TRATATELOR. REZERVELE TRATATELOR PLAN:

1. Rezervele la un tratat şi efectele lor

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

1. Rezervele la un tratat şi efectele lor

Potrivit Convenţiei de la Viena rezerva este o declaraţie

unilaterală, oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un

stat atunci când semnează, ratifică, acceptă sau aprobă un tratat ori

aderă la acesta prin care urmăreşte să excludă sau să modifice efectul

juridic al unor dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de

statul respectiv. Rezervele sunt folosite atunci când un stat care este

de acord cu marea majoritatea prevederilor tratatului nu este

satisfăcut de una sau mai multe clauze şi refuză pe această cale să fie

legat de acele clauze. Rezervele se pot formula numai în cazul

tratatelor multilaterale. Condiţiile în care se pot face rezerve au variat

în timp. În dreptul internaţional clasic rezervele nu erau admise dacă

afectau integritatea regulilor de fond ale tratatelor şi numai dacă erau

acceptate de toate celelalte părţi ale tratatului. Conform Convenţiei

de la Viena ultima regulă se aplică numai pentru tratatele cu un

număr redus de state.

Condiţiile stabilite conform Convenţiei de la Viena sunt:

1)Condiţiile de formă: a. Să fie exprimate în scris şi comunicate statelor contractante

şi altor state care au dreptul să devină părţi la tratat.

b. Pot fi formulate la momentul semnării, ratificării, aprobării,

acceptării, aderării. Rezervele formulate la semnare trebuie

reconfirmate la exprimarea consimţământului de a fi legat

prin tratat.

c. Problema acceptării sau respingerii rezervelor. Dacă un tratat

multilateral general permite în mod expres formularea de

rezerve nu este nevoie de acceptarea ei de către celelalte

state dacă tratatul nu prevede necesitatea acceptării. Ne

formularea de obiecţii timp de 12 luni de la comunicarea

rezervei echivalează cu o acceptare. Acceptarea şi

88

respingerea nu necesită reconfirmarea, dar retragerea

obiecţiei trebuie făcută în scris.

2)Condiţiile de fond:

a. Să nu fie interzisă expres de tratat. b. Să nu se refere la anumite dispoziţii de la care

tratatul interzice expres efectuarea de rezerve.

c. Să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul

tratatului.

În urma formulării de rezerve între statul rezervatar şi

celelalte state părţi se por stabili mai multe grupuri de raporturi

juridice în funcţie de atitudinea acestora din urmă: 1. Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au acceptat

rezervele. Aceste raporturi sunt guvernate de tratat, dispoziţiile

articolelor aspra cărora s-au făcut rezerve fiind aplicabile aşa

cum acestea au fost modificate de sensul rezervelor.

2. Cele între statul rezervatar şi statele părţi care au formulat

obiecţii. Acestea din urmă pot:

a. Să refuze ca restul dispoziţiilor tratatului, neafectate

de rezerve să se aplice între acestea şi statul

rezervatar.

b. Să refuze aplicarea în totalitate a tratatului între ele

şi statul rezervatar.

O rezervă autorizată în mod expres de un tratat nu are nevoie să

fie acceptată ulterior de celelalte state contractante cu excepţia

cazurilor când tratatul prevede aceasta. Statele pot formula nu numai

rezerve la un tratat internaţional dar şi declaraţii interpretative faţă de

unele din prevederile acestuia. Spre deosebire de rezerve care

urmăresc modificarea unor raporturi juridice create prin tratat,

declaraţiile interpretative se limitează să precizeze numai anumite

poziţii de principiu ale statelor în cauză faţă de tratatul multilateral

sau faţă de unele clauze ale acestuia.

2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

Regula generală ne spune că tratatele produc efecte faţă de părţi

nu şi pentru terţi. Terţi sunt statele care nu sunt legate prin tratat.

articolul 34 al Convenţiei de la Viena prevede că un tratat nu creează

nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără consimţământul

său. Prin expresia efecte faţă de terţi se înţeleg numai drepturi şi

89

obligaţii ce pot rezulta dintr-un tratat anume faţă de terţi adică

avantaje sau dezavantaje. Regula că tratatele produc efecte numai

faţă de terţ cunoscută ca regula efectului relativ decurge din

principiul egalităţii suverane a statelor care admite că un grup de

state încheind tratate ar putea să impună obligaţii sau drepturi pentru

alte state şi ar duce la înlăturarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi

ale statelor.

Condiţiile prin care statele pot dobândi drepturi în temeiul

unor tratate la care nu sunt părţi sunt: a. Dacă părţile la un tratat înţeleg să confere un drept

fie statului terţ sau unui grup de state căruia acesta

aparţine fie tuturor statelor.

b. Dacă statul terţ consimte. Conform articolului 36

consimţământul este prezumat în lipsa unei indicaţii

contrare deci poate fi tacit.

Condiţiile prin care pentru state pot rezulta obligaţii din

tratate la care nu sunt părţi sunt: a. Părţile la tratat să fi înţeles să creeze o asemenea obligaţie prin

dispoziţiile tratatului. b. Statul terţ să accepte în mod expres şi în scris. S-a apreciat că prin

realizarea acestor condiţii se creează de fapt un acord colateral

între statele părţi şi terţi. În doctrină se mai susţine că anumite

tratate care creează regimuri juridice obiective fac excepţie de la

regimul relativ:

- prin care se stabilesc regimuri teritoriale - prin care se creează un anumit regim pentru căi de

comunicaţii internaţionale

- tratate multilaterale prin care se înfiinţează organizaţii

internaţionale

- prin care se fixează statute de neutralitate Potrivit regulii generale care decurge din principiul suveranităţii

exclude categoric impunerea în sarcina unor state terţe a unor

obligaţii fără consimţământul lor, totuşi se invocă posibilitatea

existenţei unor tratate care să stabilească obligaţii pentru statele terţe

fără consimţământul lor. Ex. acordul de la Postam din 1945, cel de la

Londra prevede pentru statele terţe obligaţia de a pedepsi criminalii

de război. Convenţii privind genocidul stabilesc obligaţii valabile

pentru întreaga comunitate internaţională.

90

3. Condiţiile de valabilitate şi de nulitate a tratatelor

Un tratat pentru a fi valabil trebuie să fie licit atât din punct de

vedere a regulilor sale de încheiere cât şi din punct de vedere al

conţinutului, obiectului şi scopului său. Aceasta presupune ca

tratatul:

Să fie încheiat în modul cuvenit de către subiectele de drept

internaţional.

Să reprezinte rezultatul unei înţelegeri autentice dintre părţi

ceia ce înseamnă că acordul de voinţă al părţilor să nu fie

afectat prin vicii de consimţământ.

Să nu contravină în întregime sau în parte principiilor

fundamentale şi normelor imperative ale dreptului

internaţional.

În dependenţă de gradul de ilegalitate a tratatului internaţional

cunoaştem două tipuri de nulitate: relativă şi absolută.

Sunt sancţionate cu nulitate relativă viciile de consimţământ

rezultând din:

1. Violarea vădită a unei norme de importanţă fundamentală a

dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate.

2. Eroarea. 3. Dolul care constă în conduita frauduloasă a unei părţi

contractante prin care se urmăreşte determinarea altei părţi

contractante să-şi dea consimţământul pentru încheierea

tratatului.

4. Coruperea reprezentantului unui stat participant la negocierea

încheierii tratatului pentru a accepta încheierea lui în anumite

condiţii.

Prin nulitate absolută se sancţionează viciile de consimţământ

rezultând din:

1. Constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat prin acte

sau ameninţări îndreptate împotriva libertăţii sau integrităţii fizice

a acestuia, reputaţiei sale. Tratatul încheiat în aceste condiţii este

lipsit de orice efect juridic.

2. Constrângerea exercitată asupra unui stat participant la încheierea

unui tratat internaţional prin ameninţare sau folosirea forţei. De

nulitate absolută sunt lovite şi tratatele care contravin normelor

imperative ale dreptului internaţional atât cele în vigoare în

momentul încheierii lor cât şi cele apărute mai târziu pe parcursul

91

aplicării acestora. Nulitatea absolută poate fi invocată de orice stat

parte la tratat nu neapărat de statul victimă precum şi din oficiu de

către o instanţă internaţională.

Dispoziţiile unui tratat nul nu au forţă juridică. Dacă tratatul este

lovit de nulitate în virtutea contradicţiei sale cu o normă imperativă

de drept internaţional părţile lui sunt obligate să elimine în măsura

posibilităţilor consecinţele oricărui act îndeplinit pe baza unuia

asemenea tratat.

4. Modurile de modificare şi încetare a tratatelor

De regulă tratatele conţin clauze exprese privind procedura de

modificare pe calea unor amendamente care se adoptă în unanimitate

sau cu o majoritate de 2/3. În practică modificarea tratatelor poartă

denumirea de amendare sau revizuire. Amendarea se face când

modificarea este de mică importanţă sau parţială. Revizuirea se face

când modificarea este substanţială şi extinsă la părţi mari ale

tratatului. Această deosebire tehnică nu are relevanţă din punct de

vedere juridic. Modificarea se face numai prin acordul părţilor. De

regulă modificările parcurg pentru a intra în vigoare aceleaşi etape

prevăzute pentru încheierea tratatelor. În cazul tratatelor bilaterale

este necesar acordul ambelor părţi pentru modificare.

În cazul tratatelor multilaterale există mai multe posibilităţi:

Modificarea nu poate interveni decât prin acordul tuturor

statelor părţi.

Modificarea poate interveni cu acordul majorităţii statelor

părţi. În acest caz tratatul poate să prevadă: - opozabilitatea

modificărilor pentru toate statele părţi indiferent dacă nu au

votat pentru modificare; - opozabilitatea modificărilor numai

pentru statele care au votat pentru aceasta ceia ce creează

regimuri juridice diferite.

Regimurile juridice diferite sunt: 1. Între părţile care au acceptat modificările se aplică prevederile

tratatului modificat.

2. Între părţile care au respins modificările se va aplica tratatul

iniţial.

3. Între prima şi a doua categorie se aplică tot tratatul iniţial. O

problemă se ridică legată de modificarea Cartei ONU mai ales în

cadru eforturilor de reformă a organizaţiei.

92

Prin încetarea unui tratat internaţional se înţelege că acesta şi-a

pierdut forţa sa juridică în raporturile dintre participanţii săi, el ne

mai producând în continuare drepturi şi obligaţii pentru părţi.

Tratatele îşi pot înceta efectele lor prin mai multe modalităţi:

1. Denunţarea. În acest caz se face distincţie între tratatele

bilaterale care în cazul denunţării pune capăt tratatului, iar în

cazul tratatelor multilaterale denunţarea capătă caracterul

retragerii şi nu pune capăt tratatului în cauză. Potrivit art. 56 al

Convenţiei de la Viena un tratat cate conţine dispoziţii cu

privire la stingerea şi denunţarea sa sau la retragerea din el nu

poate fi obiectul unei denunţări sau retrageri. De la această

regulă sunt două excepţii: - atunci când poate fi stabilită

intenţia părţilor de a admite posibilitatea denunţării sau

retragerii. – atunci dreptul de denunţare sau retragere poate fi

dedus din natura tratatului. Organul competent pentru a

denunţa un tratat este prevăzut de dispoziţiile constituţionale

ale fiecărei părţi în mod firesc el fiind acela căruia îi aparţine

competenţa de a angaja statul pe plan internaţional.

2. Abrogarea este un caz stingere a tratatelor internaţionale care

solicită voinţa unanimă a părţilor.

3. Anularea este o modalitate de renunţare unilaterală a unui stat

de la tratatul încheiat de acesta. Anularea unui tratat poate

avea loc în cazurile strict determinate cum ar fi:

- Violarea substanţială a tratatului de către una dintre

părţile sale;

- Apariţia unei norme imperative de drept internaţional cu

care tratatul nu este în concordanţă;

- Schimbarea fundamentală a împrejurărilor în care a fost

încheiate tratatul;

1. Dispoziţia uneia dintre părţile contractante ale tratatului – ca

subiect de drept internaţional.

2. Executarea completă a prevederilor tratatului.

3. Expirarea termenului de valabilitate a tratatului. 4. Survenirea unei condiţii rezolutorii expres prevăzute în cuprinsul

tratatului.

5. Reducerea numărului de participanţi la tratatul multilateral sub

numărul necesar pentru intrarea în vigoare a acestuia. O situaţie

intermediară în raport cu încetarea definitivă a tratatului o

constituie suspendarea adică încetarea provizorie a aplicării

93

tratatului sub influenţa diferitelor împrejurări. Suspendarea este

admisă dacă tratatul o prevede expres şi părţile contractante sunt de

acord cu ea.


1. Structura tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană.

2. Efectele nulitatăţii tratatelor internaţionale.

3. Specificul denunţării tratatelor bilaterale şi multilaterale.

4. Carta ONU – tratat de fondare a ONU.

Bibliografia:

1. Balan O, Burian A, Drept internaţional public, Vol. II, Chişinău,

F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.


pedagogică, vol.2, Bucureşti, 1981.

3. Popescu D., Coman F, „Drept internaţional public‖, ed. MI,

Bucureşti, 1993.


Bucureşti, 1993.


dreptul internaţional public‖, ed. „ALL. Educaţional‖, Bucureşti,

1997.

6. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti, 1997.

7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, vol.1 Iaşi,

1993.

8. Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din 1969.

9. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi denunţare

a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor internaţionale din

18.03.1993.

94

PLAN:

TEMA 11: REZOLVAREA DIFERENDELOR

INTERNAŢIONALE PE CALE PAŞNICĂ

1. Noţiunea de diferend internaţional

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor

internaţionale

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul organizaţiilor

internaţionale

4. Mijloacele bazate pe constrângere

1. Noţiunea de diferend internaţional

Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi

procedurile de drept internaţional au cunoscut o lunga evoluţie

istorica. În conţinutul acestui principiu se reunesc aspecte juridice, de

morala şi de politica internaţionala. Primele încercări de

reglementare a soluţionării prin mijloace paşnice a diferendelor

internaţionale au avut loc în cadrul Convenţiilor de la Haga, din 1899

şi 1907. Statutul Societăţii Naţiunilor (1919), stabilea pentru statele

membre obligaţia de a încerca sa soluţioneze prin mijloace paşnice

diferendele dintre ele, fără a exclude însă posibilitatea recurgerii la

război. Soluţionarea diferendelor internaţionale pe cale paşnica

constituie un principiu al dreptului internaţional public din anul

1928, când a fost semnat „Pactul Briand-Kellogg‖. Pe lângă

condamnarea războiului şi renunţarea la folosirea războiului ca

instrument al politicii naţionale, Pactul consemnează şi angajamentul

statelor de a soluţiona conflictele internaţionale numai prin mijloace

paşnice. În dispoziţiile Pactului nu este specificata nici o procedura

de constrângere colectiva aplicabila în cazul încălcării sale. Carta

O.N.U ( 1945 ) consacra principiul soluţionării diferendelor

internaţionale prin mijloace paşnice, ca o obligaţie internaţionala a

statelor şi un principiu fundamental al dreptului internaţional public.

La nivel regional, principiul a fost consacrat în „ Convenţia

europeana pentru soluţionarea paşnica a diferendelor‖ (1957)

adoptata în cadrul Consiliului Europei. În sens larg, noţiunea de

diferend cuprinde contestaţiile, litigiile, divergentele sau conflictele

dintre doua subiecte de drept internaţional. Diferendele internaţionale

pot să aibă o natura juridică sau politică.

95

Diferendele juridice sunt cele în care se opun pretenţii de drept

între state şi care au ca obiect interpretarea unui tratat, o problema de

drept internaţional, existenţa unui fapt care, daca ar fi stabilit, ar

constitui încălcarea unei obligaţii internaţionale precum şi stabilirea

naturii sau întinderii reparaţiei datorată pentru încălcarea unei

obligaţii internaţionale.

Diferendele politice sunt diferendele în care pretenţiile

contradictorii ale parţilor nu pot fi formulate juridic. O regula

importanta a dreptului internaţional contemporan este regula

caracterului facultativ al mijloacelor paşnice, conform căreia, statele

îşi aleg în mod liber şi pe baza acordului dintre ele, mijlocul paşnic la

care sa recurgă pentru soluţionarea unui diferend apărut între ele.

2. Modalităţile şi mijloacele de rezolvare paşnică a

diferendelor internaţionale

Mijloacele paşnice de drept internaţional pot fi clasificate în doua

categorii: mijloace politico-diplomatice şi mijloace jurisdicţionale. O

categorie aparte o constituie mijloacele paşnice bazate pe

constrângere. Mijloacele paşnice de drept internaţional - diplomatice

şi politice - sunt reglementate prin convenţii internaţionale universale

sau regionale. În general, soluţiile adoptate ca urmare a folosirii

acestor mijloace paşnice au un caracter de recomandare fata de

părţile diferendului, cu excepţia hotărârilor adoptate de Consiliul de

Securitate al O.N.U.

Din mijloace politico-diplomatice categorie fac parte:

negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta internaţionala şi

concilierea internaţionala. a) Negocierile directe sunt mijlocul diplomatic cel mai important

de soluţionare a diferendelor internaţionale. Reprezintă un demers

necesar oricărei tentative de a reglementa un diferend. Tratativele

diplomatice directe reprezintă unul dintre cele mai utilizate mijloace

de soluţionare pentru că acestea se află la îndemâna fiecărui stat, sunt

cele mai puţin costisitoare şi în desfăşurarea lor vin în contact una cu

alta în mod direct. Negocierile sunt considerate ca fiind o modalitate

bine definită din punct de vedere procedural. Ele se pot desfăşura

prin contacte şi tratative între reprezentanţii părţilor ca şi prin

schimbul de documente scrise. Negocierile diplomatice directe între

statele aflate într-un diferend sunt purtate de câtre ministerele

96

afacerilor externe ale statelor, de către şefii guvernelor sau, în unele

cazuri, chiar de către şefii statelor. În cazul organizaţiilor

internaţionale, negocierile se poarta de către cei mai înalţi funcţionari

ai acestora (secretari generali, directori sau preşedinţi). Unul din

avantajele negocierilor este acela că ele se pot relua la nivele diferite

de reprezentare. În situaţia negocierilor părţile sunt situate pe poziţii

de egalitate în discuţii. Durata negocierilor variază în funcţie de

împrejurările concrete ele pot dura câteva zile sau mai mulţi ani. În

cazul când negocierile nu vor da rezultate părţile pot recurge la

arbitraj.

b) Bunele oficii reprezintă demersul întreprins pe lângă statele-

parţi la un litigiu, de către un terţ – stat sau organizaţie internaţională

– din proprie iniţiativa sau la cererea parţilor, cu scopul de a

convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor

diplomatice. Obiectul bunelor oficii îl constituie prevenirea apariţiei

unui diferend dintre state sau soluţionarea unui diferend produs deja.

În cazul bunelor oficii, rolul terţului încetează în momentul începerii

negocierilor directe între părţile aflate în diferend. Terţul nu participa

la negocieri şi nici nu face propuneri referitoare la modul de

soluţionare a diferendului, ci doar facilitează începerea tratativelor.

Pentru a se angaja în activitatea de bune oficii terţul are nevoie de

acceptarea părţilor.

c) Medierea presupune, de asemenea, intervenţia unui terţ, care

poate fi un stat, o organizaţie internaţionala sau o persoana fizica.

Terţul, de aceasta data, participa la negocieri şi face propuneri

referitoare la felul în care se poate soluţiona conflictul. Propunerile

terţului nu sunt însă obligatorii pentru părţile aflate în diferend. Din

punct de vedere procedural medierea internaţională se caracterizează

prin deplina sa adaptabilitate la împrejurările concrete ale unui

diferend şi prin absenţa unor forme sau etape care trebuie parcurse.

În practică acţiunile de mediere se pot interpătrunde cu negocierile

directe între părţile la un diferend, uneori revenirea la negocieri fiind

rezultatul intervenţiei unui mediator. Părţile la un diferend sunt libere

să refuze soluţia propusă de mediator.

d) Ancheta internaţionala se poate utiliza în cazul diferendelor

internaţionale generate de aprecieri diferite asupra unor situaţii de

fapt. Părţile aflate în diferend pot sa constituie o comisie

internaţionala de ancheta, pe baza acordului dintre ele, în care se

precizează faptele pe care Comisia trebuie sa le elucideze, modul de

97

alcătuire al acesteia si întinderea împuternicirilor membrilor săi.

Comisia nu se pronunţa asupra răspunderii parţilor în diferend.

Deliberările Comisiei internaţionale de ancheta au loc cu uşile

închise si rămân confidenţiale. Comisia îşi încheie lucrările printr-un

raport, care se limitează doar la stabilirea faptelor si nu are caracterul

obligatoriu al unei sentinţe judecătoreşti.

e) Concilierea internaţională consta din examinarea unui

diferend de către un organ permanent sau instituit ad-hoc după

apariţia diferendului, cu scopul soluţionarii aspectelor litigioase

dintre părţile în diferend care sa conducă la împăcarea lor. Comisia

internaţionala de conciliere cercetează nu numai faptele care au

generat diferendul respectiv, dar face şi recomandări asupra modului

de soluţionare a lui. Recomandările sau avizele Comisiei de

conciliere nu sunt obligatorii pentru părţile aflate în diferend.

Mijloacele jurisdicţionale de soluţionare a diferendelor:

Arbitrajul internaţional Arbitrajul internaţional este judecata pe plan internaţional a unui

diferend de către o instanţa ad-hoc, constituita de părţile în diferend.

Arbitrajul a fost reglementat pentru prima oara în Convenţia de la

Haga din 1907, privind aplanarea conflictelor internaţionale, care

prevede obligaţia părţilor de a se supune cu buna - credinţa hotărârii

arbitrale. Sentinţele arbitrale au efect obligatoriu doar pentru părţile

diferendului şi sunt limitate la cauza în care au fost pronunţate.

Recurgerea la arbitraj este facultativa, fiind condiţionata de acordul

părţilor într-un diferend. Acordul părţilor poate să îmbrace

următoarele forme:

a. Compromisul, care reprezintă un tratat internaţional prin care

părţile consimt să supună diferendul dintre ele unei instanţe

arbitrale, constituită fie dintr-un arbitru unic, fie dintr-un

organ colegial ad-hoc, fie dintr-un tribunal permanent.

b. Clauza compromisorie, care este o clauza (generala sau

speciala) inclusă într-un tratat încheiat de părţi prin care

acestea înţeleg să supună eventualele diferende dintre ele

unei instanţe arbitrale.

În competenţa unei instanţe arbitrale intra soluţionarea

diferendelor de ordin juridic şi politic dintre state sau alte subiecte

ale dreptului internaţional public. Tribunalul arbitral decide asupra

competentei sale, pe baza compromisului arbitral şi a altor tratate în

legătura cu cauza, precum şi prin aplicarea principiilor de drept. În

98

soluţionarea cauzei, tribunalul aplica regulile determinate prin

compromisul părţilor. Sentinţa pronunţata este motivată, are caracter

obligatoriu şi definitiv. Se admit, în mod excepţional, anumite căi de

recurs:

Recursul în interpretare, daca între părţile diferendului a apărut

un dezacord asupra sensului hotărârii;

Recursul în corectare, daca tribunalul a săvârşit o eroare de

drept sau de fapt sau a manifestat exces de putere;

Recursul în revizuire, daca se descoperă un fapt nou, cu caracter esenţial care nu a fost cunoscut la data pronunţării

sentinţei.

Curtea Internaţionala de Justiţie C.I.J. a fost instituită prin Carta O.N.U. şi reprezintă nu numai

organul judiciar al organizaţiei, ci şi al întregii comunitaţi

internaţionale. Jurisdicţia sa a înlocuit pe cea a Curţii Internaţionale

Permanente de Justiţie, dizolvata o data cu Societatea Naţiunilor.

Membrii O.N.U. sunt, din oficiu, părţi la Statutul C.I.J. Statele

nemembre O.N.U. pot deveni părţi la Statutul Curţii în condiţii

determinate de Adunarea Generala a O.N.U., la recomandarea

Consiliului de Securitate. Statutul prevede posibilitatea sesizării

Curţii de către orice stat al comunitaţii internaţionale, chiar daca nu

este membru O.N.U sau parte la Statut, în condiţiile stabilite de

Consiliul de Securitate. Jurisdicţia C.I.J. are caracter permanent şi

este facultativă, fiind determinată de consimţământul statelor – părţi

la litigiul cu care a fost sesizată.

Curtea este compusă din judecători permanenţi, judecători ad-hoc

şi camere. Curtea are ca membrii permanenţi 15 judecători, care

funcţionează cu titlu individual, fiind aleşi de către Consiliul de

Securitate şi Adunarea Generala O.N.U., pe o perioadă de 9 ani, cu

posibilitatea reînnoirii mandatului. Compunerea corpului de

magistraţi permanenţi reflectă structura Consiliului de Securitate al

O.N.U., sub aspectul statelor care sunt reprezentate la nivelul Curţii.

Calitatea de judecător al Curţii este incompatibilă cu exercitarea altor

funcţii judiciare într-o cauză anterioară. Magistraţii Curţii

beneficiază de privilegiile şi imunităţile necesare desfăşurării

activităţii lor. Judecătorii ad-hoc sunt special numiţi de câtre un stat

pentru soluţionarea unui anumit diferend, în cazul în care nici unul

dintre cei 15 judecători ai Curţii nu are calitatea de cetăţean al său.

Mandatul lor este limitat la cauza pentru care au fost desemnaţi.

99

Camerele Curţii sunt constituite din 3 sau mai mulţi judecători,

numiţi în vederea examinării unor cauze determinate sau care se pot

soluţiona în cadrul unei proceduri sumare, în litigii de mai mică

importanţă.

Competenţa Curţii poate fi analizată sub două aspecte: al

subiectelor de drept internaţional care apar în faţa sa – competenţa

personală – şi al litigiilor care i se supun – competenţa materială.

a) Conform Statutului, numai statele pot sa fie părţi în cauzele

supuse Curţii. Interesele persoanelor fizice şi juridice sunt

reprezentate de state prin intermediul protecţiei diplomatice.

Organizaţiile internaţionale nu pot să apară ca pârţi într-un litigiu,

dar pot sa fie autorizate de Adunarea Generala a O.N.U. să solicite

Curţii avize consultative sau să ofere informaţii în legătură cu

problemele puse în discuţie.

b) În Statutul Curţii se prevăd două categorii de cauze care intră

în sfera competenţei sale materiale: cauzele pe care i le supun părţile,

precum şi toate chestiunile reglementate în mod special în Carta

O.N.U. sau în tratatele şi convenţiile în vigoare. Curtea poate să

examineze doar diferende de ordin juridic dintre state, care au ca

obiect: interpretarea unui tratat; orice problema de drept

internaţional; existenţa unui fapt care, dacă ar fi stabilit, ar constitui o

încălcare a unei obligaţii internaţionale; natura şi întinderea reparaţiei

datorate pentru încălcarea unei obligaţii internaţionale.

Exercitarea jurisdicţiei Curţii este condiţionată de acceptarea ei de

câtre statele părţi. Statele pot să-şi exprime consimţământul fie

anterior unui diferend, fie ulterior producerii lui.

a) Acceptarea anterioara a jurisdicţiei Curţii se poate face printr-o

declaraţie unilaterala (clauza facultativa) care se depune Secretarului

General al O.N.U. şi cuprinde obligaţia asumată de stat de a accepta

jurisdicţia Curţii pentru orice diferend care s-ar produce în cadrul

raporturilor cu alt stat. De asemenea, acceptarea anticipată a

jurisdicţiei Curţii poate să rezulte din tratatele dintre state, care

reglementează soluţionarea paşnică a diferendelor, sau poate să fie

prevăzută într-o clauză compromisorie, inclusa în cuprinsul unui

tratat încheiat între state.

b) Acceptarea jurisdicţiei Curţii ulterior producerii unui diferend

se realizează printr-un acord special între state, denumit compromis,

în care părţile stabilesc obiectul diferendului supus Curţii.

100

C.I.J. aplică în soluţionarea litigiilor dreptul internaţional în

vigoare (tratatele, cutuma, principiile generale de drept, precedentul

judiciar, doctrina) sau principiile echitaţii, dacă există acordul

părţilor.

Statutul Curţii prevede procedura de soluţionare a litigiilor,

respectând principiul contradictorialităţii şi al publicităţii

dezbaterilor. Procedura cuprinde o fază scrisă (depunerea de

memorii) şi o fază orală (audierea părţilor, dezbateri).

În prima etapă a procedurii părţile pot să ridice excepţia de ne

competenţă a Curţii în soluţionarea cauzei, obiecţii la care Curtea

trebuie să răspundă înaintea judecăţii pe fond. Curtea poate să

dispună - pe cale de ordonanţă - măsuri conservatorii cu titlu

provizoriu, la cererea părţilor sau din oficiu, daca există pericolul

producerii unui prejudiciu iremediabil în cauză. Ne prezentarea uneia

dintre părţi la procedura în faţa Curţii nu împiedică continuarea

examinării cauzei.

Curtea adoptă hotărârile cu votul majorităţii judecătorilor

prezenţi. În caz de paritate, votul Preşedintelui Curţii prevalează.

Hotărârea Curţii se motivează, iar dacă există opinii separate (cele

care diferă de hotărârea Curţii) sau individuale ( cele care coincid cu

hotărârea Curţii dar se bazează pe argumente proprii) ale unor

judecători, acestea se anexează hotărârii. Hotărârile sunt definitive şi

obligatorii pentru părţile din litigiu, dar numai pentru cauza pe care o

soluţionează. Hotărârile Curţii beneficiază de autoritatea lucrului

judecat. Carta O.N.U. dă posibilitatea sesizării Consiliului de

Securitate al O.N.U. de către un stat, dacă cealaltă parte a litigiului

nu execută obligaţiile ce-i revin în temeiul unei hotărâri a Curţii.

Statutul Curţii prevede, de asemenea, dreptul unei părţi de a solicita

interpretarea hotărârii pronunţate, în cazul în care se contestă

înţelesul sau întinderea dispoziţiilor hotărârii. Se admite şi

posibilitatea revizuirii unei hotărâri, dacă ulterior pronunţării s-a

descoperit un fapt nou, de natură a influenţa în mod decisiv procesul

decizional şi care nu a fost cunoscut de câtre Curte sau de parte la

acea dată. Termenul în care poate fi solicitată revizuirea este de 6

luni de la data descoperirii faptului necunoscut şi nu mai târziu de 10

ani de la pronunţarea hotărârii.

Curtea este competentă să emită avize consultative la solicitarea

Adunării Generale şi a Consiliului de Securitate al O.N.U, în legătură

cu orice problemă juridică. Cu autorizarea Adunării Generale mai pot

101

solicita avize şi alte organe ale ONU, precum şi instituţiile

specializate. Rămâne la latitudinea Curţii să accepte sau nu emiterea

unui aviz consultativ. Statele nu pot solicita avize consultative, dar

pot să prezinte expuneri proprii, după ce le-a fost notificată de către

grefierul Curţii existenţa unei cereri de aviz. Procedura este mai

simplă decât cea contencioasă, dar este în mare măsură asimilată

acesteia. Avizele consultative nu au caracter obligatoriu, decât dacă

organismul care le-a solicitat a acceptat în prealabil aceasta.

3. Reglementarea paşnică a diferendelor în cadrul

organizaţiilor internaţionale

Organizaţiile internaţionale, în special cele apărute după cel de-al

doilea război mondial, au un rol important în acţiunea de soluţionare

paşnică a diferendelor ivite între statele membre. Organizaţiile

internaţionale, în special O.N.U, sunt competente să acţioneze în

mod direct pentru soluţionarea diferendelor internaţionale, fie la

cererea parţilor diferendului, fie din propria lor iniţiativă. Carta

O.N.U instituie un sistem de rezolvare paşnică a diferendelor

internaţionale care prezintă o anumita gravitate şi a căror prelungire

în timp pune în pericol pacea şi securitatea internaţionala. Dintre

organele principale ale O.N.U sunt competente să acţioneze pentru

soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale: Consiliul de

Securitate, Adunarea Generala şi, în anumite condiţii, Secretariatul

General al organizaţiei.

Consiliul de Securitate al O.N.U poate acţiona pentru soluţionarea

unui diferend internaţional care ameninţa pacea şi securitatea

internaţională, din proprie iniţiativă sau la cererea oricărui stat

membru al organizaţiei. Consiliul de Securitate este principalul organ

al O.N.U. răspunzător pentru menţinerea păcii şi securităţii

internaţionale. Carta O.N.U. prevede obligaţia parţilor într-un

diferend ca, în situaţia în care nu reuşesc să îl soluţioneze, să îl

supună Consiliului de Securitate, care, fie le recomandă să recurgă la

un anumit mijloc paşnic de soluţionare, fie propune o soluţie de fond

în vederea soluţionării diferendului. Consiliul de Securitate are

dreptul, potrivit Cartei O.N.U., să adopte decizii (rezoluţii) privind

măsurile aplicabile statului vinovat. Aceste măsuri pot să nu implice

folosirea forţei (întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice

ale statelor membre cu statul vinovat, ruperea relaţiilor diplomatice

102

cu statul vinovat etc.) sau, în cazurile excepţionale, pot fi aplicate

măsuri de constrângere, bazate pe forţă.

Adunarea Generala a O.N.U. este competentă doar să pună în

discuţie şi să facă recomandări cu privire la soluţionarea unui

diferend internaţional şi numai cu privire la procedurile de aplanare

paşnică a diferendului.

Secretariatul General al O.N.U. este competent să atragă atenţia

Consiliului de Securitate asupra oricărei probleme legată de apariţia

unui diferend. De asemenea, el poate îndeplini misiuni de ―bune

oficii‖ sau de mediatiune.

4. Mijloacele bazate pe constrângere

În cazul în care un stat comite acţiuni neamicale faţă de un alt stat

sau încalcă normele dreptului internaţional, lezând în acest mod

drepturile sau interesele altui stat, statul lezat, daca nu reuşeşte sa

rezolve diferendul prin mijloace diplomatice, poate sa recurgă la

folosirea unor mijloacele paşnice bazate pe constrângere. Aceste

mijloace nu trebuie sa implice folosirea forţei sau ameninţarea cu

forţa, pentru a nu încalcă principiul fundamental al dreptului

internaţional – principiul neagresiunii. Dreptul internaţional admite

recurgerea la retorsiune, represalii sau ruperea relaţiilor diplomatice,

ca mijloace paşnice bazate pe constrângere.

Retorsiunea. Consta în masurile de răspuns ale unui stat fata de

actele inamicale, contrare curtoaziei internaţionale ale altui stat

îndreptate împotriva lui. Actul de retorsiune, ca si actele la care se

răspunde, nu sunt acte ilegale. Actele inamicale, care determina

retorsiunea, pot fi acte legislative, administrative sau judecătoreşti.

Represaliile. Consta într-un act sau mai multe acte ale unui stat,

contrare dreptului internaţional, prin care acesta răspunde la actele

ilegale ale altui stat îndreptate împotriva lui. Prin aplicarea

represaliilor se urmăreşte determinarea statului vinovat sa înceteze

actele ilegale si sa repare daunele provocate de ele. Represaliile pot fi

aplicate numai ca răspuns la acţiuni ilegale ale unui stat fata de alt

stat si doar daca, înainte de a recurge la ele statul lezat a cerut

statului vinovat sa repare daunele provocate prin acţiunile ilegale si

nu o obţinut vreun rezultat, si doar cu respectarea principiului

proporţionalităţii între actele ilicite si daunele provocate prin acestea

si represaliile care se aplica. Exemple de represalii sunt: sechestrarea

103

bunurilor aparţinând cetăţenilor statului vinovat, întreruperea

relaţiilor poştale, a comunicaţiilor cu statul vinovat etc.

Formele speciale ale represaliilor sunt embargoul si boicotul.

Embargoul reprezintă acţiunea unui stat de a interzice

importurile, exporturile sau ieşirea navelor comerciale ale altui

stat din porturile sale sau din marea sa teritoriala, până când

statul vinovat nu încetează acţiunile sale ilegale si nu îl

despăgubeşte pentru daunele provocate. Tot o măsura de

embargo o reprezintă si reţinerea bunurilor, de orice fel,

aparţinând statului vinovat.

Boicotul consta în masurile de constrângere executate de un

stat sau de o organizaţie internaţionala împotriva altui stat, care

s-a făcut vinovat de încălcarea dreptului internaţional

(întreruperea relaţiilor economice, ştiinţifice, culturale si de

alta natura).

Ruperea relaţiilor diplomatice este actul unilateral al unui stat,

prin care acesta îşi recheamă misiunea diplomatica dintr-un

stat si cere statului respectiv sa îşi recheme misiunea

diplomatica de pe teritoriul sau. Prin acest act, statul pune

capăt relaţiilor oficiale cu statul vizat prin acţiunea sa.


1. Rezolvarea pe cale paşnică a diferendului transnistrean. 2. Rezolvarea diferendului internaţional România Ucraina privind

construirea canalului Bîstroe.

3. Aspectul internaţional al conflictului Georgia Federaţia Rusă

privind recunoaşterea statală a Osetiei de Sud.

4. Făşia Gaza pămînt palestinian sau isdrailean. 5. Conflictul cecen – diferend internaţional sau problemă internă a

Federaţiei Ruse.

Bibliografia:

1. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul

internaţional‖. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.



104

3. Balan O, Burian A, „Drept internaţional public‖, Vol. II, Chişinău,

F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2003.

4. Geamanu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, Ed. didactică şi

pedagogică, Bucureşti, 1981.

5. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti, 1988. 6. Andronovici C., „Drept internaţional public‖, Ed. „Graphix‖, Iaşi,

1993.

7. Popescu D., Coman F., „Drept internaţional public‖, Ed.

Ministerului de Interne, Bucureşti, 1993.

8. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, vol.1,

Ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

9. Niciu M., „Drept internaţional public‖, Ed. „Chemarea‖, Iaşi 1993.

10. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public‖, Ed.


105

TEMA 12: PROTECŢIA MEDIULUI ÎNCONJURĂTOR ÎN

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

PLAN:

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind protecţia

mediului înconjurător

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul protecţiei

mediului

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei mediului.

Răspunderea şi compensarea

1. Consideraţii generale. Concepte şi principii privind

protecţia mediului înconjurător

Protecţia mediului înconjurător pentru factorii din mediu care se

află sub suveranitatea naţională în baza legii interne, iar pentru

factorii din mediu aflaţi în afara jurisdicţiei naţionale protecţia are

loc în conformitate cu tratatele internaţionale în vigoare în cadru

cooperării între state. Faptul că poluarea nu cunoaşte hotare a impus

accentuarea necesităţii de cooperare a statelor aşa cum mediul

înconjurător constituie patrimoniul comun al omenirii. Necesitatea de

cooperare este determinată de înmulţirea şi diversificarea tipurilor de

poluare, a surselor poluante şi a gradului periculos a unor poluanţi. În

plan internaţional necesitatea cooperării şi a dezvoltării dreptului

internaţional în acest domeniu a fost subliniată în lucrările

conferinţei O.N.U. asupra mediului uman din 1972 de la Stoclkholm.

Conferinţa s-a constituit ca un prim semnal de alarmă pentru politica

naţională a statelor în ceia ce priveşte mediul înconjurător.

Conferinţa O.N.U. din 1992 de la Rio de Janeiro se înscrie ca un

eveniment major la care a participat peste 160 de state din categoria:

ţărilor industrializate, ţările în curs de dezvoltare, ţările aflate în

perioada de tranziţie. În cadru acestei conferinţe a fost adoptate două

categorii de documente:

Instrumente juridice: convenţia asupra diversităţii biologice,

convenţia asupra schimbărilor climatice.

Documente programatice: declaraţia de la Rio asupra mediului

înconjurător, principiile cu privire la fondul forestier.

Anumite concepte şi principii au apărut în jurisprudenţa

internaţională şi în doctrină cu peste trie decenii înaintea declaraţiei

106

din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit ca o componentă a

teritoriului de stat. Poluarea a fost combătută în cadru unor tratate. În

general se invocă principiul latin „foloseşte ceia ce îţi aparţine în aşa

fel încât să nu producă daune altuia‖. În 1978 Comisia de Drept

Internaţional începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările s-

au concretizat în proiectul de articole privind „Răspunderea

internaţională pentru consecinţele prejudiciabile decurgând din

activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional‖. Până în

prezent dreptul internaţional nu conţine un principiu de drept

convenţional sau cutumiar în materie. În plan instituţional se creează

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător, Uniunea

Internaţională pentru Conservarea Naturii, Agenţia pentru Protecţia

Mediului a Comunităţilor Europene.

2. Obligaţii cu caracter general ale statelor în domeniul

protecţiei mediului

Una din obligaţiile cu caracter general se referă la angajamentul

statelor de a preveni şi reduce pericolul, riscul care implică un grad

sporit de periculozitate precum şi angajamentul de a preveni şi

reduce poluarea. În această direcţie statele au încheiat tratate

bilaterale şi multilaterale. Dreptul internaţional al mediului continuă

să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan

bilateral s-au încheiat convenţii cu caracter general. De exemplu:

Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste

frontieră a deşeurilor periculoase şi a eliminării acestora din

1989.

Convenţia privind studiul de impact asupra mediului în

context transfrontalier din 1991.

Convenţia asupra efectelor transfrontaliere ale accidentelor

industriale din 1992.

Convenţia asupra securităţii nucleare.

Aceste convenţii au ca obiect:

1. Obligaţii de colaborare cu caracter general şi de permanenţă cu

privire la schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea

prealabilă asupra măsurilor ce trebuie luate.

2. Protecţia cursurilor de apă.

3. Protecţia unor ecosisteme.

4. Protecţia unor resurse naturale ale mediului.

107

5. Protecţia mediului marin. În această ordine de idei a fost adoptată Convenţia privind

protecţia Mării Negre de la Bucureşti din 1992. Această convenţie în

primul rând dă explicaţii a unor termeni utilizaţi. Potrivit acesteia

poluarea mediului marin înseamnă introducerea de către om direct

sau indirect de substanţe sau energie în mediul marin care au sau

poate avea ca rezultate asemenea efecte dăunătoare cum sunt

vătămarea resurselor vii şi a vieţii marine, pericole pentru om,

obstacole pentru activităţi marine, inclusiv pescuit şi alte folosinţe

legitime ale mării, degradarea calităţii de folosinţă a apei mării şi

deteriorarea condiţiilor de agrement.

3. Obligaţii cu caracter specific în domeniu protecţiei

mediului. Răspunderea şi compensarea

În baza protocolului din 1988 al Convenţiei privind poluarea

transfrontalieră părţile se angajează să reducă cu 30 % emisiile de

bioxid de sulf. Imediat după tragicul accident de la Cernobîl Agenţia

Internaţională pentru Energia Atomică a adoptat la 26 septembrie

1986 două convenţii referitoare la notificarea rapidă a unui accident

nuclear şi respectiv la asistenţa în caz de astfel de accident.

Convenţia de la Basel prevede obligaţii concrete privind

interzicerea transportului deşeurilor periculoase în afara ţării fără

autorizaţie, modalităţile de etichetare a acestor deşeuri,

reglementează documentele speciale de transport, condiţiile în care

se poate face autorizarea, obligaţiile specifice privind transmiterea

informaţiilor în cazul producerii unui accident.

Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de

faună şi floră de la Washington prevede obligaţii concrete privind

comerţul cu specii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părţi pentru

punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiei, măsuri privind

posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale şi

asupra celor bianuale privind măsurile legislative şi administrative

luate pentru aplicarea convenţiei. Până în prezent principiile

răspunderii şi compensării nu şi-au găsit o reglementare adecvată în

convenţiile internaţionale cu toate că în baza declaraţiei de la

Stockolm.

108


1. Răspunderea internaţională pentru daunele aduse mediului.

Regimul juridic general al răspunderii internaţionale pentru

daune ecologice. Regimul juridic privind răspunderea

internaţională pentru daune nucleare.

2. Regimul juridic privind transportul deşeurilor. Regimul

internaţional al deşeurilor toxice.

3. Regimul juridic al poluării transfrontaliere. 4. Protecţia mediului în activitatea de exploatare a atmosferei şi

cosmosului.

5. Cooperarea internaţională în domeniul protecţiei mediului.

Bibliografia:



2. Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului‖,

Bucureşti, Editura Economică, 1995.

3. Duţu M., „Dreptul Mediului‖, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti, Editura

Economică, 1998.

4. Geamanu G., „Drept Internaţional comtemporan‖, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucuresti, 1965.

5. Marţian N., „Drept internaţional public‖, Două volume, Ediţia a

II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei „Chemarea‖, Iaşi,

1995-1996.

6. Popescu D., „Protecţia mediului înconjurător în dreptul

internaţional‖, „Studii de drept românesc‖, 1992, nr. 2.

7. Popescu D., Popescu M., „Dreptul mediului‖, Tratate şi Convenţii

internaţionale, vol. I, II, III, Bucureşti, ARTPRINT, 2002.

8. Popescu D., Năstase A., „Drept internaţional public‖, Ediţie

revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă „Şansa‖ S.R.L.,

Bucureşti, 1997.

9. Burian A., Negru C., Pelipeţchi C., „Obiectul Dreptului

Internaţional al Mediului // „Funcţionarea Instituţiilor

Democratice în Statul de Drept: Materiale ale Conferinţei

teoretico-ştiinţifice internaţionale, 25-26 ianuarie 2003 (mun.

Bălţi)‖/ red.şt. Gh. Costachi, Chişinău, „Tipografia Centrală‖,

2003.

109

TEMA 13 DREPTUL ORGANIZAŢIILOR

INTERNAŢIONALE








Dreptul organizaţiilor internaţionale este constituit din normele

tratatelor internaţionale de constituire a organizaţiilor, din cele cuprinse

în tratatele multilaterale încheiate de către state referitoare la aceste

organizaţii (de exemplu: Convenţia generală asupra privilegiilor şi

imunităţilor ONU, din 1946), precum şi din normele juridice proprii

fiecărei organizaţii internaţionale.

Apariţia dreptului organizaţiilor internaţionale şi caracteristicile sale

sunt legate de evoluţia acestor organizaţii1. Acest drept face parte din

dreptul internaţional public, ca o parte nouă şi specială a acesteia, având

un anumit grad de autonomie în cadrul sistemului de norme ale dreptului

internaţional.

Normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt mai bine

ierarhizate decât cele ale dreptului internaţional public, ca urmare a

faptului că normele dreptului organizaţiilor internaţionale sunt grupate în

2 categorii principale: dreptul originar (principal) şi dreptul derivat.

Dreptul originar al organizaţiilor internaţionale este format, în primul

rând, din normele cuprinse în statutul organizaţiei, care constituie o

adevărată „constituţie‖ pentru aceasta. Dreptul originar este superior

dreptului derivat al organizaţiei internaţionale guvernamentale şi el

guvernează întreaga activitate a organizaţiei şi a membrilor ei.

Statutul unei organizaţii internaţionale produce efecte numai asupra

statelor membre ale organizaţiei respective, state care sunt părţi

contractante ale statutului, ca urmare a ratificării lui sau a aderării la el.

1 Todos V., Drept internaţional public, note de curs7, Cahul, p.29

110

Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale cuprind, în

general, următoarele prevederi mai importante:

a) obiectul şi scopurile organizaţiei, prin care se precizează

principalele direcţii ale activităţii ei. Organizaţiile internaţionale alături

de scopurile lor specifice au scopuri comune lor, cum sunt apărarea păcii

şi securităţii internaţionale, asigurarea libertăţii şi progresului pentru toate

statele şi popoarele;

b) principiile care guvernează activitatea organizaţiei,

principiile fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice

ale organizaţiei. Aceste principii trebuie respectate atât de către

organizaţia internaţională guvernamentală, cât şi de statele membre, în

activitatea lor;

c) procedura de primire a noilor membri în organizaţie şi

categoriile acestora. În general, membrii organizaţiilor internaţionale

guvernamentale se împart în următoarele categorii: membrii fondatori,

membri primiţi ulterior constituirii organizaţiei, membri asociaţi şi

invitaţi;

d) drepturile şi obligaţiile decurgând din calitatea de membru al

organizaţiei internaţionale. În general statutele organizaţiilor

internaţionale guvernamentale prevăd următoarele drepturi pe care le au

membrii lor: dreptul la vot în organele organizaţiei, dreptul de a participa

la dezbaterile din cadrul diferitelor organe ale organizaţiei, dreptul de a

face parte din organele principale şi subsidiare ale organizaţiei, dreptul de

participa la stabilirea bugetului organizaţiei, dreptul de a participa la

acţiunile organizaţiei, şi dreptul de a se retrage din organizaţie.

Corelativ acestor drepturi, statutele organizaţiilor internaţionale

guvernamentale prevăd următoarele obligaţii, care revin membrilor lor;

obligaţia membrilor de a participa la realizarea scopurilor organizaţiei şi

să respecte principiile sale; obligaţia de a contribui la realizarea bugetului

organizaţiei prin contribuţiile lor, obligaţia de a respecta statutul

internaţional al organizaţiei;

e) sistemul organelor organizaţiei şi funcţiile lor. Statutele

organizaţiilor internaţionale guvernamentale prevăd care sunt organele

lor principale. Ele se compun dintr-un organ plenar şi reprezentativ al

organizaţiei, format din toţi membrii ei. Acest organ îşi desfăşoară

activitatea în sesiuni ordinare şi extraordinare. Unul sau mai multe organe

de îndeplinire a deciziilor organului plenar şi care sunt formate dintr-un

număr restrâns de membri ai organizaţiei; şi un organ cu activitate

permanentă (secretariat sau biroul organizaţiei) format din funcţionarii

111

internaţionali, în frunte cu Secretariatul general sau Directorul

organizaţiei.

f) Statutele prevăd şi sancţiunile care pot fi aplicate membrilor.

În general, sunt prevăzute următoarele sancţiuni: suspendarea statului

vinovat din drepturile şi privilegiile care decurg din calitatea de membru

al organizaţiei. Carta ONU prevede: „Un membru al Naţiunilor Unite

împotriva căruia Consiliul de Securitate a întreprins o acţiune preventivă

sau de constrângere poate fi suspendat de Adunarea generală, la

recomandarea Consiliului de Securitate, din exerciţiul drepturilor şi

privilegiilor inerente calităţii de membru” (art. 5).

O altă sancţiune prevăzută în statute este excluderea unui membru

din organizaţie, ca urmare a neîndeplinirii sistematice a obligaţiilor cei

revin din calitatea de membru. Carta ONU precizează: „un membru al

Naţiunilor Unite care încalcă în mod persistent principiile enunţate în

prezenta Cartă poate fi exclus din organizaţie de Adunarea Generală, la

recomandarea Consiliului de Securitate” (art. 6).

g) Statutele organizaţiilor internaţionale guvernamentale

stabilesc şi modalităţile de modificare a lor. Ele pot fi modificate pe

calea amendamentelor aduse acestor statute, sau revizuirii lor.

Dreptul derivat este subordonat dreptului originar al organizaţiei,

care îi determină legitimitatea şi constituie fundamentul său juridic.

Dreptul este subordonat şi ordinii juridice internaţionale.


Organizaţiile internaţionale sunt subiecte ale dreptului internaţional,

fiind titulare de drepturi şi obligaţii în conformitate cu normele

internaţionale. Spre deosebire de state, subiecte originare ale dreptului

internaţional, organizaţiile internaţionale sunt subiecte derivate, instituite

de state prin acorduri încheiate între ele. În afara organizaţiilor

internaţionale guvernamentale, au fost înfiinţate şi numeroase organizaţii

neguvernamentale, care se constituie în conformitate cu dreptul intern al

statului pe teritoriul căruia vor funcţiona2.

Definiţia organizaţiei internaţionale (interguvernamentale), propusă

de Comisia de Drept Internaţional este următoarea: „o asociere de state,

constituită printr-un tratat, înzestrată cu o constituţie şi organe comune

2 Dan Tănase, Drept diplomatic şi consular, Ed. Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2006, ISBN 973-725-509-7, p. 117

112

şi posedând o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre

care o compun”. Trebuie precizat că, atât în Convenţia din 1969 privind

dreptul tratatelor cât şi în Convenţia din 1975 privind reprezentarea

statelor în relaţiile lor au organizaţiile internaţionale cu caracter universal,

art. 2 defineşte organizaţia internaţională ca fiind o „organizaţie

interguvernamentală‖.

Pentru precizarea noţiunii de „organizaţie internaţională‖ vom

încerca desprinderea elementelor sale constitutive.

Înainte de toate, pentru ca o asociere să poată fi socotită organizaţie

internaţională, se impune ca la respectiva asociere să participe, în calitate

de părţi contractante, statele. Organizaţiile internaţionale, în înţelesul dat

sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa acestora. Calitatea

de a reprezenta statele în aceste organizaţii şi de a acţiona în numele lor o

au, de regulă, reprezentanţii guvernelor statelor respective. Excepţiile, de

altfel foarte limitate, în favoarea reprezentării parlamentare (Consiliul

Europei, NATO, Uniunea Europeană), sau a unor segmente sociale

(patronat sau sindicate în cazul Organizaţiei Internaţionale a Muncii) nu

fac decât să confirme regula de mai sus.

În al doilea rând asocierea unor state într-o organizaţie internaţională

se realizează în baza acordului de voinţă a statelor care îmbracă, de

regulă, forma unui tratat. Vasta majoritate a organizaţiilor internaţionale

au luat naştere în baza unor tratate multilaterale ce reprezintă actele

constitutive ale organizaţiilor respective purtând denumirea de Cartă,

Statut, Constituţie, Pact, etc. Cele două elemente constitutive - asociere

de state şi realizarea asocierii printr-un tratat internaţional - permit

distincţia dintre organizaţiile internaţionale interguvernamentale şi

organizaţiile internaţionale neguvernamentale, constituite pe baza

asocierii unor persoane fizice sau juridice înscrise în ordinea juridică

internă a unuia sau mai multor state. În afară de aceasta, tratatul de

constituire a organizaţiilor internaţionale, conţinând angajamente

mutuale, impune statelor participante o anumită cooperare în cadrul

organizaţiei şi cu aceasta prin actele constitutive se creează obligaţii

reciproce opozabile tuturor membrelor.

În al treilea rând, asocierea statelor în organizaţii internaţionale

presupune urmărirea unor obiective sau scopuri comune: menţinerea păcii

şi stabilităţii internaţionale; dezvoltarea economică; cooperarea

financiară; dezvoltarea comerţului; transfer de tehnologie etc. Proliferarea

organizaţiilor internaţionale după cel de-al doilea război mondial decurge,

aşa cum s-a mai arătat, din diversificarea activităţilor ce impun

113

cooperarea dintre state, ceea ce se reflectă şi în preocuparea acestora de a

circumscrie cât mai exact, în actul constitutiv, obiectivele şi scopurile

fiecărei organizaţii nou create.

Cea de-a patra condiţie pentru calificarea unei asociaţii de state ca

organizaţie internaţională interguvernamentală este cerinţa ca aceasta să

aibă o structură instituţională proprie.

De asemenea, pentru a fi calificată ca organizaţiei internaţională,

asocierea între două sau mai multe sate, trebuie să se stabilească şi să se

desfăşoare în baza normelor de drept internaţional. Supunerea diferitelor

forme de cooperare interstatală normelor de drept internaţional şi

calificarea numai a acestor instituţii astfel create ca organizaţii

internaţionale ridică problema încadrării sau nu, în această categorie a

societăţilor transnaţionale, în multe cazuri, capitalul acestora provine din

mai multe state, ele au sucursale în afara ţării de origine, personalul de

conducere poate avea naţionalităţi diferite, iar influenţa economică a unor

asemenea societăţi limitează sau excede capacitatea de control a

guvernelor naţionale. Cu toate acestea, societăţile transnaţionale nu pot fi

incluse în categoria organizaţiilor internaţionale interguvernamentale.

Elementul principal ce distinge cele două categorii de entităţi este de

ordin juridic: în timp ce societăţile transnaţionale sunt subiecte de drept

intern, organizaţiile internaţionale operează în baza normelor de drept

internaţional şi sunt subiecte ale ordinii juridice interstatale. Activitatea

societăţilor transnaţionale nu este guvernată numai de un singur sistem

juridic; ea trebuie să se supună, cu multiple variaţii, cerinţelor sistemelor

juridice naţionale ale mai multor state: statul de origine al societăţii şi

celelalte state în care operează.

Efectul cumulat al elementelor constitutive înfăţişate, conferă

organizaţiilor internaţionale interguvernamentale personalitate juridică

proprie - de drept intern şi internaţional — în temeiul căreia acestea

beneficiază de drepturi şi îşi asumă obligaţii pe teritoriul oricăruia din

statele membre sau în raporturile cu acestea ori cu alte subiecte de drept

internaţional.

Apărute în cadrul comunităţii internaţionale, alături de state, ca

membrele originare ale acesteia, organizaţiile internaţionale constituite de

state suverane, au dobândit treptat o poziţie juridică proprie, dată de

raporturile lor cu statele membre şi de relaţiile stabilite între ele,

guvernate de normele generale de drept internaţional ca şi de anumite

convenţii speciale, precum şi de funcţiile atribuite de state, prin actele lor

constitutive. Desigur că, prin raport cu statele, sfera raporturilor pe care le

114

pot angaja organizaţiile internaţionale în cadrul comunităţii internaţionale

este limitată la obiectivele şi domeniul pentru care au fost constituite.

Aceasta nu împiedică însă calificarea organizaţiilor internaţionale ca

subiecte independente în raporturile internaţionale, ca entităţi distincte ale

comunităţii internaţionale.


Încheierea actului constitutiv.

Prin procesul „încheierii‖ actului constitutiv se înţelege negocierea

tratatului în cauză semnarea şi ratificarea lui, eventual formularea de

rezerve la acesta şi intrarea lui în vigoare, etape care, odată parcurse,

conduc la crearea unui nou subiect de drept internaţional. Tocmai acest

element esenţial distinge actul constitutiv, ca tratat internaţional, de

tratatele internaţionale obişnuite: este un document care dă naştere unui

nou subiect de drept internaţional, care acţionează apoi, în viaţa

internaţională, alături de statele care l-au creat.

Modificarea actului constitutiv.

După o anumită perioadă de timp în funcţionarea organizaţiilor

internaţionale poate apare o schimbare a împrejurărilor, în raport cu cele

care au prevalat în momentul elaborării şi adoptării actelor lor

constitutive. Ceva mai mult, schimbările pot fi de o asemenea anvergură

încât să se ajungă la înregistrarea riscului disfuncţionalităţii unei

organizaţii. Cum organizaţiile trebuie să se adapteze continuu

dezvoltărilor ce au loc în societatea internaţională, tot astfel şi actele lor

constitutive, ca o consecinţă firească, urmează să reflecte gradul acestei

adaptabilităţi. Acest proces se realizează, în principal, prin modificarea

actului constitutiv, operaţie care îmbracă două forme: revizuire şi

amendare. Indiferent de forma pe care o îmbracă, modificarea actului

constitutiv al unei organizaţii internaţionale poate antrena o diversificare

a relaţiilor convenţionale între membrii organizaţiei şi între aceştia şi

organizaţie. De aceea, cel mai des actele constitutive conţin dispoziţii

speciale privind modificarea lor. Aceste dispoziţii se referă, în principal,

la:

a) momentul introducerii unei propuneri de modificare a actului

constitutiv, în unele cazuri interzicându-se introducerea unor asemenea

modificări înainte de expirarea unei perioade de timp diferite;

b) cine poate prezenta propuneri de modificare – statele sau

organele organizaţiei – şi care dintre aceste organe;

115

c) magnitudinea modificărilor, dacă privesc ansamblul actului

constitutiv sau numai anumite schimbări punctuale;

d) modalitatea de adoptare a deciziei de modificare, care variază

de la unanimitate sau consens la majoritate simplă sau calificată, şi

e) condiţiile intrării în vigoare a modificărilor actului constitutiv.

Interpretarea actului constitutiv.

Problema interpretării actelor constitutive ale organizaţiilor

internaţionale este intim legată de aplicarea lor în practică, de întinderea

competenţei organelor lor deliberative şi executive şi de îndeplinirea de

către statele membre a obligaţiilor pe care şi le-au asumat prin aceste

acte. În mod logic, orice aplicare a unei reguli presupune o interpretare

uniformă a sa. În plus, uniformitatea interpretării conduce la evitarea

disputelor legate de aplicarea regulii. Actele constitutive ale unor

organizaţii internaţionale, cum ar fi FMI sau OMM, cuprind reglementări

precise privind modul de soluţionare a problemelor puse de interpretarea

lor. Unele includ această problemă într-o formulare generală, în

dispoziţiile privind modul de reglementare a disputelor, iar cele mai

multe indică organismul căruia organizaţia sau statele membre urmează

să i se adreseze în legătură cu problema interpretării. În acest context,

interpretarea actului constitutiv al unei organizaţii internaţionale decurge

mai ales din raţiuni de ordin practic, de clarificare a raporturilor dintre

state înăuntrul organizaţiei şi în raporturile dintre ele şi organizaţie.

Considerentele de ordin teoretic, deşi importante pentru teoria generală a

interpretării tratatelor, au mai puţină relevanţă în practica urmată de

diferite organizaţii în materie de interpretare a actelor lor constitutive.


Referindu-ne la participarea statelor la organizaţiile internaţionale,

prin dobândirea calităţii de membru al acestora, reţinem că aceasta se

obţine pe două căi: prin participarea la elaborarea actului constitutiv şi

prin aderarea ulterioară.

Aderarea. Admiterea de noi state în calitate de membri într-o

organizaţie internaţională, după constituirea acesteia, se realizează prin

aderare. În general, condiţiile aderării sunt specificate în actele

constitutive ale organizaţiilor, uneori foarte clar, alteori imprecis. De

aceea şi degajarea unor reguli de admitere, cu aplicabilitate generală, este

greu de obţinut. Se pot desprinde însă câteva tendinţe, unele exprimând

116

cerinţe de bază, ţinând de obiectivele organizaţiei, altele reprezentând

condiţionări strict procedurale.

Cerinţe de bază. O primă tendinţă priveşte legăturile dintre

diferitele organizaţii, în special între cele din sistemul ONU. Din punctul

de vedere al admiterii de noi membri, apartenenţa la o organizaţie

deschide deseori calea aderării la alte organizaţii. Astfel, prevederile:

privind dobândirea calităţii de membru la majoritatea instituţiilor

specializate, la Agenţia Internaţională pentru Energie Atomica (AIEA),

conţinute în actele constitutive ale acestor organizaţii, pun pe primul plan

calitatea de membru al ONU. Această condiţionare, care favorizează

procesele de aderare la anumite organizaţii internaţionale, nu este însă

absolută. Anumite instituţii, cum ar fi FMI, impun condiţii specifice de

aderare, chiar dacă un stat candidat este membru ONU.

O altă practică legată de aderare, care poate deveni regulă în cazul

anumitor organizaţii, constă în aceea că apartenenţa la o organizaţie este

condiţionată de obţinerea, în prealabil, a calităţii de membru la o altă

organizaţie. Cel mai elocvent exemplu în această privinţă îl constituie

relaţiile de interdependenţă dintre instituţiile financiare internaţionale, cu

sediul la Washington: un stat nu poate deveni membru la BIRD dacă nu

este membru FMI, şi nu poate obţine calitatea de membru al Asociaţia

Internaţională pentru Dezvoltare (AID) sau Societatea Financiară

Internaţională (SFI) dacă nu este membru BIRD.

Cea de a treia remarcă vizează organizaţiile internaţionale cu

caracter regional. Apartenenţa la o anumită zonă geografică, nu conduce

automat la acceptarea calităţii de membru al organizaţiilor constituite în

respectiva regiune. Odată cu satisfacerea cerinţelor de ordin geografic

sunt impuse şi alte exigenţe, cum sunt cele de ordin economic. Pentru a se

obţine calitatea de membru al Comunităţilor Europene, de pildă, numai

poziţia geografica de stat european nu este suficientă. Uneori, cum este în

cazul alianţelor militare, noţiunea de „regiune‖ are un înţeles mai larg,

fără a coincide exact cu limitele strict geografice ale regiunii. Tratatul

Atlanticului de Nord (NATO) cuprinde, de pildă, trei ţări mediterane

(Turcia, Grecia şi Italia) neriverane Oceanului Atlantic.

În sfârşit, notăm că admiterea de noi membri într-o organizaţie

internaţională presupune îndeplinirea, de către statul candidat, a unor

condiţii, care diferă de la o organizaţie la alta, în funcţie de natura

obiectivelor fiecăreia, Potrivit Cartei ONU (art. 4), pot deveni membri ai

Organizaţiei Naţiunilor Unite statele care sunt: a) iubitoare de pace; b)

acceptă obligaţiile din Cartă; c) sunt capabile şi dispuse să le

117

îndeplinească. Aprecierea capacităţii statului candidat de a îndeplini

aceste condiţii revine ONU. Un alt exemplu îl oferă Consiliul Europei,

care solicită statului candidat să probeze că împărtăşeşte idealurile care

reprezintă moştenirea comună a popoarelor Europei şi principiile statului

de drept şi este în măsură să asigure persoanelor de sub jurisdicţia sa

respectul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Ca şi în cazul

ONU, constatarea aptitudinii statului candidat de a îndeplini condiţiile

cerute revine organizaţiei şi nu statului candidat. Unele condiţii de

aderare sunt mult mai precise: statul candidat trebuie să aibă un serviciu

poştal propriu sau un serviciu meteorologic, la admiterea sa în

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM). Actele constitutive ale

unor organizaţii internaţionale, cum ar fi Organizaţia Internaţională a

Muncii (OIM), Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), Organizaţia

Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), nici nu impun

condiţii specifice şi nici nu declară admiterea liberă, nelegată de nici o

condiţie, cu excepţia, bineînţeles, a calităţii de stat suveran şi

independent. Ele acordă calitate de membru tuturor statelor admise printr-

o decizie a organizaţiei. La prima vedere, s-ar părea că din moment ce

constituţiile acestor organizaţii nu impun condiţii la admiterea de noi

membri, votul membrilor existenţi ar fi liber şi mai lesne de obţinut. O

asemenea interpretare nu este neapărat corectă. Procesul admiterii de noi

membri în organizaţiile internaţionale nu poate fi desprins de

împrejurările politice, în care fiecare act de aderare are loc, problemă

asupra căreia vom reveni.


Cauzele al căror efect duce la pierderea calităţii de membru într-o

organizaţie internaţională, sunt următoarele: retragerea voluntară,

excluderea, dispariţia organizaţiei şi dispariţia starului membru. Dintre

acestea, ne vom opri cu precădere, asupra primelor două — retragerea

voluntară şi excluderea — efectele ultimelor două apărând ca fireşti.

Principial, părăsirea unei organizaţii internaţionale de către unul sau

mai multe state, indiferent dacă aceasta este voluntară sau forţată, este

urmată de fracţionarea comunităţii internaţionale, ruperea echilibrului

cooperării dintre state, cel puţin în domeniul în care organizaţia

respectivă acţionează, şi, mai ales, permite statului care părăseşte

organizaţia să fie exonerat de obligaţiile pe care calitatea de membru i le

impunea. De aceea, în practica organizaţiilor internaţionale ambele

118

formule au fost folosite cu mare prudenţă.

Retragerea voluntară. În doctrină, există două curente legate de

dreptul statelor de a se retrage dintr-o organizaţie internaţională. Primul

estimează acest drept ca nelimitat, considerându-se că exprimă o formă

de exercitare a suveranităţii statelor membre. Cel de-al doilea, inspirându-

se din regulile generale ale dreptului tratatelor, privind retragerea din

tratatele multilaterale în care se încadrează şi actele constitutive ale

organizaţiilor internaţionale, consideră retragerea ca fiind posibilă numai

ai în cazul unei schimbări fundamentale a scopurilor unei organizaţii, în

bună măsură, lipsa de unitate pe plan doctrinar în problema dreptului

statelor de a se retrage din organizaţiile internaţionale este reflectată în

diversitatea prevederilor în această materie ale actelor constitutive ale

principalelor organizaţii internaţionale sau, invers, doctrina nu este decât

o reflectare a acestei diversităţi.

Excluderea. În general, excluderea unui stat dintr-o organizaţie

internaţională poate fi privită dintr-o dublă perspectivă: ca sancţiune sau

ca măsură de protecţie a organizaţiei. Indiferent însă de motivaţia care

sprijină decizia excluderii unui stat dintr-o organizaţie internaţională,

această decizie poate fi dăunătoare atât statului în cauză cât şi organizaţiei

respective. Statul exclus pierde drepturile rezultând din calitatea de

membru dar, în acelaşi timp, încetează şi obligaţiile sale faţă de

organizaţie. Pe de altă parte, mai ales pentru organizaţiile cu caracter

universal, o excludere reprezintă o renunţare la realizarea unei

universalităţi absolute. Din asemenea considerente sau altele, legate de

oportunitatea politică sau constrângerile de ordin juridic, cazurile de

excludere din diferite organizaţii internaţionale nu sunt numeroase.

Desigur că atunci când un membru nu mai participă la activităţile

organizaţiei dar continuă să profite de serviciile acesteia sau îi blochează

deciziile (dacă luarea acestora presupune unanimitatea voturilor

membrilor organizaţiei), ori întreprinde acţiuni contrare scopului

organizaţiei (acte de agresiune, de pildă), excluderea poate fi singura

măsură care să permită asigurarea continuării funcţionării organizaţiei,

clauze exprese de excludere sunt astfel inserate în actele constitutive ale

multora din marile organizaţii internaţionale. O asemenea clauză figura şi

în Pactul Societăţii Naţiunilor (art.16, alin.4). Ea a fost invocată o singură

dată, atunci când, în 1939, a fost exclusă URSS, ca urmare a agresiunii

acesteia contra Finlandei. Ea se regăseşte şi în Carta ONU (art. 6).

Dispariţia unui membru. Desigur că, în principiu, dispariţia unui stat

ca subiect de drept internaţional conduce, în mod automat, şi la pierderea

119

calităţii de membru al organizaţiilor din care făcea parte. Excluzând

situaţiile create în preajma sau în tipul celui de al doilea război mondial

(ocuparea Abisiniei de către Italia, a Austriei sau Cehoslovaciei de către

Germania, ori a ţărilor Baltice de către URSS), care plasează analiza într-

un alt context politico-juridic, situaţiile de dispariţie a unor state sunt

puţin numeroase. În 1958, Siria şi Egiptul s-au unit formând Republica

Arabă Unită. Drept urmare, guvernele celor două ţări au cerut

organizaţiilor internaţionale din care făceau parte Siria şi Egiptul să

procedeze în consecinţă, respectiv să fie înscrise sub numele de

Republica Arabă Unită. Ulterior, Uniunea a fost dizolvată iar cele două

state şi-au redobândit separat calitatea de membre avută anterior. Un

proces asemănător a avut loc, în 1964, când Tanganica şi Zanzibar s-au

unit şi au format Republica Unită a Tanzaniei. Noul stat a luat locul

statelor din care s-a format în toate organizaţiile internaţionale din care

acestea făceau parte, fără impunerea unor proceduri suplimentare de

admitere.

Dizolvarea unei organizaţii. Lichidarea unei organizaţii are ca

efect logic pierderea calităţii de membru, indiferent dacă dizolvarea

acesteia s-a produs cu consimţământul tuturor membrilor sau numai a

majorităţii acestora, ori a fost sau nu înlocuită cu altă organizaţie, în

doctrină există opinii potrivit cărora în situaţia în care o organizaţie este

dizolvată prin decizia majorităţii, pentru membrii care s-au opus acestei

acţiuni, lichidarea ar avea efectul unei excluderi.


O clasificare a organizaţiilor internaţionale după criterii strict

delimitate întâmpinăm ari greutăţi, înainte de toate, în privinţa stabilirii

criteriilor, datorită diversităţii actelor constitutive ale organizaţiilor

internaţionale, modalităţilor particulare de adeziune a statelor în calitate

de membre, funcţiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri,

la suprapuneri de atribuţii ori de responsabilităţi juridice cu care sunt

investite aceste organizaţii. În cele ce urmează vom încerca totuşi să

degajăm unele criterii de ordin general, în temeiul cărora să se poată

contura o anumită tipologie a organizaţiilor internaţionale. Aceste criterii

ar fi: compoziţia organizaţiilor internaţionale, funcţiile acestora şi

structura lor instituţională.

Potrivit compoziţiei se disting organizaţii cu caracter sau vocaţie

universală şi organizaţii cu caracter regional. Prima categorie priveşte

120

organizaţiile din care pot face parte toate statele lumii – cum ar fi ONU şi

instituţiile specializate din sistemul ONU — iar cea de a doua, o

reprezintă organizaţiile care reunesc un număr determinat de state, în

baza principiului contiguităţii geografice.

Principalele caracteristici comune ale organizaţiilor cu caracter

universal, dintre care ONU şi instituţiile sale specializate sunt cele mai

reprezentative, sunt următoarele:

a) Universalitatea. Multă vreme organizaţiile cu caracter

universal n-au reuşit să devină într-adevăr universale. Considerente de

ordin politic şi ideologic au împiedicat, într-o anumită perioadă, chiar şi

ONU, să acorde calitatea de membru tuturor statelor lumii. Ceea ce este

important pentru a defini dacă o organizaţie are sau nu caracter universal

este faptul dacă ea este sau nu conform statutului său, deschisă tuturor

statelor, şi nu dacă toate statele au devenit membre. Este evident că o

tendinţă spre participarea universală este comună tuturor organizaţiilor

având acest caracter. Cu cât membrii efectivi ai unei asemenea organizaţii

se apropie de universalitatea statelor membre ale societăţii internaţionale,

cu atât regulile unei asemenea organizaţii se vor impune întregii

comunităţi internaţionale. În acelaşi timp, o cât mai extinsă participare la

activităţile organizaţiei, din punct de vedere al numărului statelor

participante, exclude sau diminuează acţiuni dizidente, contrare scopului

organizaţiei şi intereselor comunităţii internaţionale, în ansamblul său.

Cea mai importantă organizaţie internaţională, atât prin caracterul

său universal - cuprinzând aproape toate statele lumii, cât şi prin

scopurile ce i-au fost conferite, prin vastitatea şi multitudinea activităţilor

sale, este Organizaţia Naţiunilor Unite, instituită în 1945, după încheierea

celui de-al doilea război mondial.

b) Imperativele globalizării. Constituirea şi, apoi, consolidarea

organizaţiilor universale, prin întărirea cooperării dintre state, a rezultat

din imperativele aplicării descoperirilor tehnico-ştiinţifice,

interdependenţilor economice şi existenţei unor provocări cărora

comunitatea internaţională nu le putea face faţă decât prin abordări

globale şi eforturi coordonate la scara întregii comunităţi.

c) Eterogenitatea. Organizaţiile internaţionale universale cuprind

state de dimensiuni diferite, având capacităţi economice, tehnologice,

militare, de asemenea, diferite. Ca o consecinţă firească, se înregistrează

tendinţa statelor favorizate de factorii enunţaţi de a se bucura, înăuntrul

organizaţiei, de o influenţă politică proporţională acţiunii acestor factori.

Deci diferenţele de mărime şi putere ale statelor participante la o

121

organizaţie universală par să prejudicieze, într-o anumită măsură,

cooperarea internaţională. Totuşi, după cum vom vedea, formele

instituţionale de luare a deciziilor, acceptabile şi acceptate de toţi

participanţii, permit o strânsă şi eficientă cooperare între statele membre

ale organizaţiilor universale, înăuntrul acestora şi prin intermediul lor.

Organizaţiile regionale, constituite potrivit principiului contiguităţii

geografice, sunt, în general, formate din state făcând parte din aceeaşi

regiune. Deşi liantul de bază al înfiinţării, funcţionării şi consolidării

acestui tip de organizării 1-au constituit interesele comune sau apropiate

ale ţărilor dintr-o anumită zonă geografică, crearea lor a fost uneori

grăbită sub presiunea unor influenţe exterioare. De pildă, unele

organizaţii vest-europene s-au constituit în faţa pericolului extinderii

comunismului, sau, în cazul Organizaţiei Unităţii Africane, a

neocolonialismului.

În Europa au fost înfiinţate importante organizaţii regionale având

vânate şi întinse sfere de activitate.

Cea mai veche este NATO, înfiinţată în 1948, pentru combaterea

unor eventuale pericole din Est, având ca membri şi Statele Unite şi

Canada, alături de un grup de state europene, pentru protecţia îndeosebi a

Europei de Vest (deşi au fost incluse şi Grecia şi Turcia).

În general, organizaţiile regionale se caracterizează printr-un grad

mai înalt de omogenitate. Ele cuprind state având sisteme politice

identice, asemănătoare sau compatibile şi o bază economică şi culturală

asemănătoare. Proximitatea geografică şi sistemele economice

caracterizate prin aceleaşi trăsături sunt elemente de bază ale forţei

organizaţiilor regionale şi cooperării strânse, mai ales pe plan economic,

pe care funcţionarea acestora o generează. Proliferarea organizaţiilor

regionale a condus la constituirea unor adevărate ―sisteme regionale‖ de

organizaţii, dintre care cel mai reprezentativ este cel european, în cadrul

căruia organizaţii ca Uniunea Europei Occidentale (1954), Comunităţile

Economice Europene (1957), funcţionând ulterior în cadrul Uniunii

Europene, Consiliul Europei (1949), sau mai recent Banca Europeană de

Dezvoltare (1991), joacă un rol important în cimentarea raporturilor

dintre ţările continentului european. Sistemul american cuprinde printre

altele: Organizaţia Statelor Americane (Carta de la Bogota Din 1948)

Grupuri Andin (Carta de la Cartagena din 1969); Asociaţia nord-

americană de Liber Schimb (NAFTA, 1991); Asociaţia latino-americană

de Integrare (ALADI, 1980); Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR,

1991). În sistemul organizaţiilor africane sunt incluse: Organizaţia

122

Unităţii Africane (OUA, 1963); Comunitatea Economică a Statelor

Africii de Vest (CEDEAO, 1975); Comunitatea Economică a Statelor

Africii Centrale (CEEAC, 1983) etc. în regiunea Asiei şi Pacificului,

unde procesul constituirii de organizaţii regionale este mai puţin marcant,

notăm: Asociaţia Naţiunilor Asiei de sud-est (ASEAN, 1967), Comisia

Pacificului de Sud (1947) şi Tratatul de asistenţă mutuală Noua Zeelandă,

Australia, Statele Unite (ANZUS, 1951).

Potrivit domeniului de activitate. Clasificarea organizaţiilor după

criteriul domeniului de activitate conduce la stabilirea a două mari grupe

de organizaţii: politice şi tehnico-economice, care, la rândul lor se pot

desprinde în mai multe subgrupe, în funcţie de gradul lor diferit de

specializare.

Organizaţiile politice - exceptând pe cele privind apărarea militară,

ale căror atribuţii sunt mai strict delimitate — se pot implica în aproape

orice probleme legate de interesele vitale ale statelor. Cel mai ilustrativ

exemplu în acest sens este Organizaţia Naţiunilor Unite, a cărei sferă de

activitate se extinde de la problematica menţinerii păcii şi securităţii

internaţionale, a protecţiei drepturilor omului şi dezvoltării economice şi

sociale, până la înlesnirea contactelor directe dintre state prin diplomaţia

multilaterală. Competenţe similare, deşi în grade diferite, întâlnim şi la

unele organizaţii politice cu caracter regional, cum ar fi Organizaţia

Statelor Americane, Organizaţia Unităţii Africane sau Liga Arabă.

Consiliul Europei, a cărui competenţă nu se extinde asupra chestiunilor

militare şi nici a celor economice, ar putea fi socotit ca exemplu tipic de

organizaţie internaţională cu competenţă primordial politică. Categoria

largă a organizaţiilor tehnico-economice, în cadrul căreia cele mai

reprezentative sunt instituţiile specializate din sistemul ONU, cuprinde

organizaţii din domeniul comunicaţiilor internaţionale (Uniunea Poştală,

Uniunea Internaţională a Telecomunicaţiilor, Organizaţia Aviaţiei Civile

Internaţionale, Organizaţia Meteorologică Mondiala, Organizaţia

Maritimă Internaţională), instituţii exercitând acţiuni sociale (Organizaţia

Internaţională a Muncii, Organizaţia Mondială a Sănătăţii), instituţii

financiar bancare (Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională

pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia Internaţională de

Dezvoltare, Societatea Financiară Internaţională, Agenţia Multilaterală de

Garantare a Investiţiilor, Fondul Internaţional pentru Dezvoltare

Agricolă), organizaţii exercitând activităţi culturale şi ştiinţifice

(Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Agenţia

Internaţională pentru Energie Atomică, Organizaţia Internaţională privind

123

Proprietatea Intelectuală) ori organizaţii internaţionale în domeniul

industriei, agriculturii şi comerţului (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru

Dezvoltare Industrială, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi

Agricultură, Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare,

Acordul General pentru Tarife şi Comerţ, respectiv Organizaţia Mondială

a Comerţului).


1. Prevederile statutelor organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale

2. Încheerea şi modificarea actului constitutiv al

organizaţiilor internaţionale

3. Pierderea calităţii de membru al organizaţiei

internaţionale


Bibliografia:

1. Bolintineanu Al., Carta ONU, document ai erei noastre,

Bucureşti, 1970

2. Ciucă Aurora, Drept internaţional public, Editura

―Cugetarea‖, Iaşi, 2000.

3. Datcu Ion, Istoria relaţiilor internaţionale şi a diplomaţiei,

Bucureşti, 1991.

4. Diaconu Ion, Drept internaţional public, Casa de Editură

şi Presă Şansa, Bucureşti 1995. 5. Miga-Beşteliu Raluca, Introducere în drept internaţional public,

Editura AII Beck,

Bucureşti, 1999.

6. Miga-Beşteliu Raluca, Organizaţii internaţionale

interguvernamentale, Editura AII Beck,

Bucureşti, 2000.

124

Bibliografie:

Acte normative naţionale şi internaţionale:

5. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994. 6. Legea cu privire la frontierele de stat ale Republicii Moldova

din 17.05.1994.

7. Legea privind modul de încheiere, aplicare, ratificare şi

denunţare a tratatelor, convenţiilor şi acordurilor

internaţionale din 18.03.1993.

8. Convenţia privind regimul de navigaţie pe Dunăre de la

Belgrad 1948.

9. Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea

durabilă a fluviului Dunărea din 1994 de la Sofia.

10. Convenţia de la Chicago privind aviaţia civilă internaţională

din 1944.

11. Convenţia privind statutul refugiaţilor din 1951. 12. Convenţia privind tratatele internaţional de la Viena din

1969.

13. Convenţia privind succesiunea statelor la tratate din 1978.

14. Convenţia privind dreptul mării de la Viena din 1982. 15. Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie de la Strasburg

din 1997.

Monografii, manuale:

16. Andronovici C. „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖,

Iaşi, 1993.

17. Anghel M. Ion, Anghel I. Viorel. „Răspunderea în dreptul

internaţional‖. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.



19. Coman F, „Clauza naţiunii cele mai favorizate‖, ed. „Scorpio

78‖, Bucureşti, 1998.

20. Dicţionar de drept internaţional public, coordonator: dr.

Ionel Cloşcă, ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,

1982.

21. Duculescu V., Ecobescu N. „Drept internaţional public‖, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

125

22. Duţu M., „Dreptul internaţional şi comunitar al mediului‖,

Bucureşti, Editura Economică, 1995.

23. Duţu M., „Dreptul Mediului‖, Tratat, vol. 1-2, Bucureşti,

Editura Economică, 1998.

24. Diaconu I. „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖,

Bucureşti 1993.

25. Ecobescu N., Duculescu V. „Drept internaţional public‖,

vol.1, ed. „Hiperion‖, Bucureşti, 1993.

26. Geamanu G „Drept internaţional public‖, vol.1, ediţia


27. Marţian N., „Drept internaţional public‖, Două volume,

Ediţia a II-a (revizuită şi completată), Editura Fundaţiei

„Chemarea‖, Iaşi, 1995-1996.

28. Miga-Beşteliu R. „Drept internaţional, introducere în drept

internaţional public‖, ed. „ALL Educaţional‖, Bucureşti,

1997.

29. Moca G. „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,

1988.

30. Niciu M. „Drept internaţional public‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi

1993.


„Ministerului de Interne‖, Bucureşti, 1993.



Literatura periodică:

33. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic // ‖Revista

Naţională de Drept‖, 2002, nr. 3, p. 30-37.

34. Burian A., Regimul de drept al spaţiului cosmic şi

reglementarea activităţilor spaţiale // ‖Revista Naţională de

Drept‖, 2002, nr. 6, p. 41-47.

35. Bolintineanu A., Consideraţii asupra regimului juridic al

spaţiului cosmic în lumina principiilor generale ale dreptului

internaţional // „Studii juridice‖, Bucureşti, 1959.

36. Popescu D., Răspunderea internaţională în domeniul

dreptului extraatmosferic // „Studii de drept românesc‖, nr.

3, 1996.

126

Documents

NOTE DE CURS DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC (Ciclul I) · ministerul educaŢiei al republicii moldova universitatea de studii europene din moldova facultatea de drept note de curs drept