DREPT CONSTITUTIONAL ŞI INSTITUTII POLITICE

EDITIA A II-A

2011

1

CAPITOLUL I

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI ŞI STATULUI

1.1. Preliminarii

În orice societate umană organizată statal se pune problema raporturilor care există între drept-stat-politică şi morală. Înţelegerea acestui raport poate fi realizată numai prin analiza cadrului general al societăţii respective.

Societatea umană este un fapt material, un dat al naturii determinat de nevoia permanentă pe care o au oamenii, unii faţă de alţii1. Dar societatea este alcătuită din oameni, iar, omul pentru a trăi în afara societăţii trebuie să fie ori animal, ori Dumnezeu (Aristotel), ceea ce înseamnă că oamenii nu pot trăi în afara societăţii, că ei se nasc, trăiesc şi mor în societate. Organizarea societăţilor umane, evoluţia lor în timp reprezintă o atracţie permanentă pentru fiecare membru ale acesteia dar, mai ales pentru oamenii politici, cei care sunt chemaţi ca în numele societăţii să determine căile şi mijloacele cele mai adecvate pentru realizarea progresului social.

Dezvoltarea societăţilor umane, evoluţia acestora a condus la apariţia Statului şi a dreptului. Statul şi dreptul nu sunt un dat al naturii, ceva care există de la sine ci, ambele reprezintă fenomene sociale, născute din evoluţia fiecărei societăţi, din nevoia de apărare a intereselor acelui grup social pe care îl deservesc indiferent că se numeşte popor sau naţiune.

Apariţia statelor pe o anumită treaptă de evoluţie a societăţii a creat premisele apariţiei dreptului. Se poate susţine că statul şi dreptul se intercondiţionează, evoluează ori regresează deopotrivă. Analiza evoluţiei societăţii omeneşti evidenţiază faptul că statul a creat dreptul, iar dreptul, ca un adevărat instrument de acţiune al statului, organizează, consolidează şi apără statul. Ca oricare alte fenomene sociale statele lumii au cunoscut perioade de glorie sau de decădere şi aceasta continuă să se manifeste şi în prezent.

Societatea omenească, oamenii în general nu pot trăi în mod haotic. În cadrul societăţii oamenii îşi crează anumite precepte, valori, idealuri, trăiri, reguli după care se conduc. Toate acestea sunt o manifestare – reflex al instinctului de conservare, fundamentat pe raţiune, pe gândire. Nu întâmplător s-a afirmat că "omul este o trestie, dar o trestie care gândeşte".

Aceste comandamente de comportament care au însoţit omenirea de la începuturile sale formează morala, etica societăţii respective. Ea este influenţată de factori interni sau externi grupului social, se conservă ori se diluează în timp. Indiferent de modul în care evoluează morala unei societăţi ea nu poate dispărea, 1 Giorgio del Vechio, Lecţii de filosofie juridică, Editura Europa Nova, Bucureşti, pag. 267

2

dar se poate îmbogăţi cu alte valori, idealuri, reguli sau poate degenera. O mare parte din regulile de conduită morală se transformă în norme juridice, în drept, la iniţiativa statului care apreciază că prin rolul jucat în cadrul Societăţii trebuie consolidate prin puterea publică pe care o exercită statul în numele şi în beneficiul societăţii, al oamenilor.

Cum morala, ca ansamblu de reguli de conduită, de convieţuire este anterioară dreptului, iar societatea a supravieţuit şi evoluat sub imperiul normelor morale, rezultă că toate normele de drept trebuie să aibă un conţinut etic, moral profund.

Cât priveşte politica trebuie spus că orice societate umană, impune obligatoriu o organizare, care înseamnă şi orientarea evoluţiei ei spre un anumit ţel, un obiectiv major. De aici rezultă că societatea este un dat natural pe când celelalte – statul, dreptul, morala şi politica sunt doar fenomene sociale care se nasc în cadrul societăţii, evoluează cu aceasta, o influenţează profund şi sunt indispensabile societăţii.

Preocuparea noastră ţine de toate aceste fenomene sociale – stat, drept, morală, politică, pentru că dreptul constituţional, ca ramură fundamentală a dreptului oricărui stat nu poate fi înţeles decât prin prisma unitară a celor patru fenomene, între care există atât de multe interferenţe, determinări, influenţe încât la un moment dat pot apărea şi confuzii.

Din aceste considerente încercăm să clarificăm unele chestiuni de bază ce ţin de drept, de ordine juridică în general. O întrebare se pune: – se poate vorbi exclusiv despre drept sau trebuie să ne referim, chiar pasager, şi asupra celui care dă naştere dreptului şi anume Statul? pentru că ambele sunt fenomene sociale ce trebuie raportate la Societate.

Dezvoltarea societăţii omeneşti impune o analiză permanentă şi critică a fenomenelor sociale, a evoluţiei acestora în individualitatea specifică şi în interacţiunea lor obiectivă.

Studiul dreptului trebuie făcut din mai multe puncte de vedere pentru că în zilele noastre, el a devenit un fapt cotidian major, o necesitate obiectivă şi o atracţie din ce în ce mai mare din partea cetăţenilor care, dornici de a-şi cunoaşte drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie să cunoască conţinutul actelor normative. Se constituie tot mai pregnant o conştiinţă juridică legată de regulile şi comandamentele statului de drept.

Dreptul este un ansamblu de norme de conduită obligatorii ce încorporează o serie de drepturi, libertăţi şi obligaţii ale oamenilor în relaţiile lor reciproce, instituite de stat sau acceptate de stat, a căror respectare se realizează la nevoie prin intermediul forţei de coerciţie a statului2. Regula de bază în aplicarea dreptului, în respectarea şi conformarea cu normativitatea instituită o reprezintă conştiinţa juridică a societăţii şi a fiecărui cetăţean. Dar dreptul este un fenomen social, el se manifestă în cadrul unei societăţi date. Prin drept se ordonează relaţiile interumane. Societatea este la rândul ei organizată statal. Statul şi dreptul

2 Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în Teoria generală a dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, pag. 5

3

sunt fenomene sociale globale, care se manifestă în întreaga societate. Ele se află într-o legătură organică.

Evoluţia societăţii omeneşti a confirmat dictonul “ubi societas ibi jus” (unde este societate acolo este şi drept), iar evoluţia societăţii este organic legată de dezvoltarea sa economică, socială, spirituală, ceea ce este posibil şi datorită existenţei unei ordini sociale, realizate prin intermediul normelor juridice.

Omul nu poate trăi izolat, el are nevoie de a se asocia, şi această asociere se produce în mod natural. Fiecare om aparţine unei colectivităţi umane, unei societăţi.

Omul aparţine Societăţii, nu se poate izola de ea pentru că depinde de această colectivitate, care îl încorporează. Societatea nu poate supravieţui, fără oameni3. Încă din antichitate, filosofii au fost preocupaţi de analiza fenomenului social, a societăţii în ansamblul ei, punându-şi întrebarea dacă trebuie să existe societatea, cum trebuie să fie constituită şi guvernată. O privire în istoria omenirii evidenţiază faptul că întotdeauna au existat grupuri de indivizi şi nu indivizi izolaţi, că războaiele s-au purtat între astfel de grupuri şi nu între indivizi separat.

Temeiul real al societăţii este în primul rând unul biologic, fiind constituit din însuşi faptul naşterii. Dar societatea nu este un fapt propriu şi exclusiv al omului. Fenomene de sociabilitate există şi în afara lumii umane, în lumea animală, în lumea organică în genere, spre exemplu cazul “familiilor” de albine, de furnici ori de peşti. Societăţii umane îi corespunde caracterul progresivităţii, al raţiunii, al perfecţiunii neîntrerupte, al solidarităţii.

Oamenii se nasc în cadrul societăţii egali în drepturi şi obligaţii, dar nu şi în posibilităţi fizice şi intelectuale. Fiecare individ are propriile însuşiri, trăsături specifice, ceea ce dă şi un anumit dinamism relaţiilor sociale şi evoluţiei societăţii, dezvoltându-se spiritul de competiţie.

1.2. Accepţiunea noţiunii de drept

Cuvântul “drept” derivă din latinescul directus care evoca sensul de direct, rectiliniu, drept. În limba latină cuvântul ce corespunde substantivului drept era jus, traductibil în dreptate, drept, lege. Însă uzual termenul drept desemnează mai multe situaţii sau sensuri cum ar fi:a) Dreptul obiectiv – ca totalitate a normelor juridice, adică a regulilor de

comportament instituite în societatea, conduita legiferată. Acest termen se mai numeşte şi drept reglementar, sau drept pozitiv. El are misiunea de a stabili modalităţile extrem de variate impuse de viaţa socială în care indivizii să se comporte şi accepte nevoile sociale proprii şi ale celorlalţi indivizi. Acest ansamblu de reguli trebuie să creeze o armonie între nevoie şi libertate, un echilibru al celor două elemente. Nevoia sau necesitatea socială este impusă de societatea umană care, pentru a se dezvolta coerent are nevoie de ordine, de reguli precise. Statul, cel care dă naştere, formal dreptului acţionează în aşa

3 Anca Rădulescu, Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed.ASE, Bucureşti, 2000, pag.2.

4

măsură încât prin regulile de drept ce le instituie să îmbine armonios şi eficient necesitatea cu libertatea. Statul este în aceeaşi măsură reprezentantul şi al minorului şi al majorului, al femeii sau al bărbatului, al bogatului sau al săracului. Deci Statul trebuie să fie egal pentru toţi ţinând seama de interesele generale. Aceste interese sunt percepute de stat ca un cadru minim necesar în care trebuie să se regăsească viaţa societăţii.

b) Dreptul subiectiv, semnifică facultatea, prerogativele, obligaţiile ce-i revin unei persoane şi totodată posibilităţile acesteia de a-şi apăra împotriva terţilor anumite drepturi sau interese recunoscute şi protejate juridic. Se numeşte drept subiectiv, al subiectului relaţiei juridice ipotetice sau consumate. Dreptul subiectiv îşi are izvorul în dreptul reglementar, obiectiv.

c) Dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, este acea activitate de cercetare a nevoilor sociale şi a reglementărilor juridice4. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele juridice, dreptul obiectiv, dar şi cerinţele sociale care au impus Statului să reglementeze, să adopte norme juridice.

Termenul “drept” se utilizează şi ca adjectiv, hotărâre dreaptă, om drept, măsură dreaptă.

Societatea umană nu se poate dezvolta aleator, ea trebuie să aibă o perspectivă, o direcţie, o stabilitate. Dreptul nu are o existenţă în sine, el se referă la oameni, mai exact la orientarea conduitei acestora urmărind un anumit ţel sau finalitate.

Dreptul este un fenomen social care-şi pune amprenta asupra relaţiilor sociale, fiind influenţat de acestea. El introduce în viaţa socială reguli de conduită, obligaţii ce stabilesc drepturi şi obligaţii pentru membrii societăţii.

1.3. Apariţia şi dezvoltarea istorică a dreptului

Încă din perioada comunei primitive, concomitent cu apariţia primelor forme organizatorice: în familie, gintă, trib, au apărut şi primele norme de convieţuire, în forme rudimentare ce s-au transformat treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii. Aceste reguli rudimentare s-au impus în societate, ele devenind comandamente ale colectivităţilor în lupta lor de supravieţuire, sub impulsul factorului uman de conservare a speciei. Odată cu apariţia ideilor religioase, apar şi normele religioase.

Regulile de comportament colectiv au evoluat, s-au perfecţionat şi adaptat evoluţiei societăţii. Apare astfel sentimentul de sancţiune, primitiv la început sub forma “răzbunării sângelui”, evoluând spre “expulzarea din gintă sau trib”5, iar mai târziu să se introducă “compoziţia” sub forma răscumpărării materiale.

Se constituie încet dar constant un tip de norme de conduită care se detaşează de restul normelor existente în societate, evidenţiindu-se prin caracterul obligatoriu şi prin instituirea unor structuri ale puterii publice în fapt puterea

4 P.C.Vlachide, Repetiţia principiilor de drept civil, vol.I, Ed.Europa Nova, 1994, pag.19 şi urm.5 I.Nistor, Istoria societăţii primitive, CMU, Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

5

colectivităţii manifestată prin existenţa unor organisme ce contribuiau la menţinerea ordinii în colectivitate şi apărau colectivitatea contra tendinţelor expansioniste ale colectivităţilor învecinate. Toată această experienţă acumulată în timp a condus la constituirea primelor reguli cu caracter juridic. Aceste norme sunt difuze, neordonate, împletite cu o serie de obiceiuri, datini. Acestea formează în prezent obiect de studiu al etnologiei juridice.

Dar, dreptul este organic legat de Stat. Nu se poate vorbi în termeni strict juridici de existenţa dreptului anterior apariţiei Statului, a puterii de Stat. Numai atunci poate fi discutată existenţa dreptului, când colectivitatea umană are o reprezentare a propriilor interese, care se manifestă asupra populaţiei şi decide cum să se comporte oamenii. Despre primele legiuri din antichitate se vorbeşte la istorie, la istoria statului şi a dreptului dar şi la Teoria dreptului fiindcă de modul în care este perceput şi definit dreptul, apariţia şi evoluţia lui depinde întreg demersul ştiinţific în materie. “Dreptul, spunea marele savant român Nicolae Iorga, nu este o ficţiune metafizică, ci o necesitate a lucrurilor, fără care stabilitatea în legăturile dintre oameni nu se poate atinge”. O privire în îndelungata istorie a dreptului poate fi relevantă, deoarece studiul conceptului dreptului implică cu necesitate viziunea istorică, legată de descifrarea originilor sale.

Constituirea dreptului ca entitate de sine stătătoare se poate spune că are loc odată cu constituirea puterii publice. Ţări organizate statal le regăsim în Orientul antic sau în antichitatea greco-romană unde alături de normele cutumiare apare şi dreptul scris, transmis posterităţii prin diferite procedee aşa cum este Codul lui Hammurabi, în Mesopotamia (Babilon), Codul lui Manu în India, Legile lui Moise, la evrei, Codul lui Mu în China, Legile lui Dracon şi Solon în Atena, Legile lui Lycurg în Sparta şi Legea celor XII Table la romani, iar mai târziu se vor remarca Magna Charta Libertatum şi Codul lui Napoleon.

Dreptul mesopotamian este reprezentat de Codul lui Hammurabi. Mesopotamia reprezenta în antichitate o mare parte din teritoriul actual al Irakului; popoarele care trăiau aici se numeau sumerieni, babilonieni, asirieni şi caldeeni.

Sumero-babilonienii considerau dreptul ca fiind de origine divină. Pe stelele din diorit negru aflate la Louvru şi la Muzeul de antichităţi din Baghdad, pe care sunt gravate regulile codului lui Hammurabi, acesta este prezentat primind din mâinile zeului Samas legile pentru a le da apoi poporului său.

Marele judecător sumerian era Marele Preot. El transfera dreptul de a judeca unui judecător laic sau unui corp de judecători aleşi dintre oamenii cu bună reputaţie. Ei stabileau sentinţele pe baza probelor ca în dreptul modern: declaraţii ale martorilor, expertiză, probe materiale etc.

În legislaţia asiro-babiloniană era consacrat principiul “legii talionului” (lex talionis). Pentru a exista o infracţiune, există şi premeditare, iar pedeapsa varia în funcţie de poziţia socială a inculpatului şi de partea lezată. Pentru aceeaşi

6

infracţiune, pedeapsa aplicată clerului şi nobilimii era mai puţin severă decât cea aplicată persoanelor din clasele inferioare.

Pentru fapte mai puţin grave, pedeapsa constă în lovituri aplicate în partea dorsală a întregului corp, complet gol. Faptele mai grave atrăgeau mutilarea: se tăia nasul, se scotea un ochi sau amândoi, se tăia unul sau ambele membre superioare sau inferioare. Cele mai grave fapte erau pedepsite cu moartea prin înec, ardere sau tragere în ţeapă.

În unele cazuri, când era vorba despre infracţiuni contra persoanei, bunurilor sau regilor, persoana vinovată purta răspunderea solidar cu membrii familiei. Dacă vinovatul dispărea, erau făcuţi responsabili membrii familiei sale şi chiar comunitatea din care făcea parte (trib, clan etc.)

În Asiria, pedeapsa pentru omucidere putea fi răscumpărată, plătindu-se despăgubiri familiei persoanei decedate. Dacă cumva părţile nu erau de acord, vinovatul era pedepsit cu moartea. Adulterul era şi el pedepsit cu moartea. Persoana înşelată putea să-şi omoare soţul vinovat, precum şi pe concubina acestuia.

Codul lui Hammurabi este un important document de drept descoperit la Susa în anul 1901. Vechimea lui este considerabilă: a fost edictat cu două mii de ani înainte de Hristos şi a fost conservat în chip miraculos. El cuprinde atât norme cu caracter strict juridic, cât şi norme morale şi religioase. Cele 282 legi sau decizii juridice adunate spre sfârşitul domniei lui Hammurabi cuprindeau probleme privind familia, căsătoria, divorţul dar şi tarife, preţuri, drept civil şi penal.

Dreptul persan. Legile lui DariusLa perşi, legiuitorul era regele, care pretindea că legile îi fuseseră

inspirate de zeul Ahura Mazda. Legile create de Darius au la bază codul lui Hammurabi.

Textele de lege erau redactate de preoţii care, mult timp au fost judecători; mai târziu aceştia au fost aleşi dintre laici. Şeful statului era totodată şi Judecător Suprem.

Dreptul persan a consacrat instituţia oratorilor legii, avocaţii ce apărau părţile în proces. Judecătorii erau numiţi pe viaţă. Ei puteau fi destituiţi şi chiar pedepsiţi cu moartea pentru corupţie.

Dreptul persan cunoştea circumstanţele atenuante. Cunoaşterea vieţii corecte a trecutului inculpatului contribuia la aplicarea unei pedepse mai severe. Pedepsele obişnuite erau loviturile de bici (de la 5 la 200), în funcţie de gravitatea faptelor. Pentru crime, pedeapsa era aplicată şi membrilor familiei. Se pedepseau cu moartea: trădarea, asasinatul, sodomia, furtul, legăturile intime cu concubinele regelui, faptul de a te fi aşezat pe tronul regal.

Pedepsele cu moartea erau extrem de crude: crucificarea, spânzurarea cu capul în jos, otrăvirea, arsuri cu fierul înroşit, urmate de jupuirea de viu, îngroparea de viu, zdrobirea capului sau acoperirea capului cu jar aprins.

7

În ciuda acestor pedepse, perşii erau oameni calzi, ospitalieri, politicoşi şi binevoitori. Atunci când se întâlneau se îmbrăţişau. Nivelul moral al perşilor era net superior altor popoare, datorită educaţiei pe care o primeau în familie şi şcoală. Herodot susţinea cu admiraţie ca tinerii perşi învăţau 3 lucruri: să călărească, să tragă cu arcul şi să spună adevărul, ceea ce demonstrează că erau buni cetăţeni, educaţi în spiritul patriotic, al respectării legii şi eticii.

Dreptul indian. Codul lui ManuÎn vechiul drept indian nu exista deosebirea între norma juridică şi cea

religioasă; norma religioasă trebuind să fie respectată de cetăţeni se transformă în norma de drept.

Legea cuprindea: reguli de castă. Deciziile aparţinând regelui. Legile erau redactate sub o formă aforistică, iar sentimentele morale figurau în versete. Culegerile de norme religioase şi juridice constituiau un manual juridic de uz şcolar, de obicei în versuri pentru a putea fi memorate mai uşor.

Cea mai apreciată era culegerea de Legi ale lui Manu, intitulată Manava Dharma Sastra, redactată în versuri cuprinzând 2685 de strofe, 12 cărţi cu norme religioase, norme de drept penal, civil, obiceiuri, regimul castelor. Această culegere de norme a devenit un regulament de comportare individual şi social.

“Pedepsele constituiau instrumentul principal în mâna regelui pentru a împărţi dreptatea, aceasta fiind considerată misiunea sa esenţială. În concepţia generală a acestui document juridic, pedeapsa are rostul de a cârmui şi ocroti omenirea. De asemenea, se considera că duhul pedepsei este fiul lui Dumnezeu, văzut ca ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiţiei”6.

Mai puteau face dreptate şeful castei, tribunalul corporaţiei, guvernatorul provinciei, demnitarul dreptăţii (corespondent actual al ministrului justiţiei). Procesele penale erau judecate de brahmani, iar cele civile de judecători laici, membri ai ultimelor două clase. Locuitorii unui grup de sate se supuneau jurisdicţiei tribunalelor săteşti, formate din trei judecători, iar la oraşe, cetăţenii erau supuşi jurisdicţiei Înaltei Curţi de Justiţie.

Reclamantul prezenta în faţa instanţei de judecată plângerea sa, susţinută de trei martori. Martorii mincinoşi erau pedepsiţi cu pedepse corporale. Acuzatul putea fi supus torturii, în cazul când nu făcea parte din casta brahmanilor. Nu puteau fi supuşi torturii: femeile însărcinate, copii, bătrânii, debilii mintali sau bolnavii.

Judecătorii urmăreau să dea sentinţe juste, având în vedere faptul că, în cazul în care sentinţele lor erau prezentate instanţelor de apel, aceştia erau supuşi unor amenzi drastice. Ei erau controlaţi permanent pentru a nu se lăsa mituiţi.

Vechiul drept indian, spre deosebire de dreptul altor popoare, fiindcă el cunoştea pedeapsa cu privare de libertate, de regulă executată în peşteri.

Dreptul ebraic. Legile lui Moise

6 Ion Dogaru, Teoria generală a dreptului, Editura Sitech, Bucureşti, 1998, pag.65.

8

În dreptul ebraic, norma de drept se confunda cu norma religioasă. Moise ca şi Hammurabi a pretins că ar fi primit tăbliţele cu cele 10 porunci fără ştirea poporului său. Astăzi, tăbliţele sunt reproduse în toate manualele de religie şi constituie norma de conduită etică şi socială de natură să consolideze familia, să creeze fundamentul unei societăţi bazate pe onoare, respectul religiei şi ai aproapelui.

Conform dreptului ebraic, judecata se desfăşura la porţile oraşului în prezenţa a doi martori ce asistau şi la executarea pedepsei. Martorii mincinoşi erau supuşi aceloraşi pedepse ca şi infractorii.

Dacă vinovatul dispărea, şi în cazul că nu mai putea fi recuperat, el era blestemat; oricine avea ştiinţa de ascunzătoarea persoanei vinovate şi nu-l denunţa suporta aceeaşi pedeapsă ca şi infractorul.

Cea mai frecvent aplicată pedeapsă erau loviturile de ciocan, în număr de 40. În multe cazuri, dacă erau aplicate de o persoană violenţa şi neînduplecată, puteau provoca şi moartea condamnatului. Adesea era posibilă cumpărarea bunăvoinţei călăului, cu scopul ca loviturile să nu fie prea puternice, dar, dacă acest lucru era descoperit, călăul era, la rândul lui, pedepsit cu pedeapsa celui vinovat.

Pedeapsa capitală era aplicată pentru crima premeditată, vrăjitorie, idolatrie, nerespectarea legii Sabatului, prostituţia unei fiice de preot, sodomie, homosexualitate, incest. În general pedeapsa cu moartea constă în uciderea cu pietre, ce era publicată şi se executa de către familia persoanei lezate.

Mult timp s-a aplicat legea sângelui, conform căreia, familia persoanei ucise avea obligaţia de a ucide ucigaşul sau una din rudele acestuia. Mai târziu, această lege a fost completată de lex talionis, ce stabilea pedeapsa în funcţie de fapte: “dinte pentru dinte, palmă pentru palmă” etc.

În dreptul ebraic, se cunoşteau circumstanţele atenuante, legitima apărare, lucru ce constituie un progres în domeniul aplicării dreptului.

Dreptul în Atena. Legile lui Dracon şi SolonSolon a fost cel mai faimos legiuitor al Atenei. Legile lui civile au

persistat mult timp.Solon încurajează comerţul, reformează sistemul monetar şi invita

comercianţii străini în Atena. Reformele lui au avut în parte succes. A introdus un cod scris de legi şi împarte cetăţenii în clase bazate pe avere.

Reformele lui Solon privesc cea mai mare parte a vieţii: căsătoria, adopţia, îmbrăcămintea şi calendarul. Multe detalii din legislaţia sa sunt obscure şi au dat naştere la numeroase dispute. Nota caracteristică a reformelor sale este moderaţia.

Dracon a fost precursorul lui Solon. Reformele sale se caracterizează printr-o duritate şi severitate excesivă, de unde derivă şi adjectivul folosit astăzi “draconic”.

9

Dreptul chinez. Codul lui MuDreptul chinez nu confundă norma juridică cu norma religioasă ca la alte

popoare. Preocuparea lor pentru religie a fost pe planul al doilea ca importanţă, deoarece ei acordau o mare importanţă filosofiei. La chinezi, norma religioasă a fost înlocuită cu norma etică.

Dreptul chinez se caracterizează prin severitatea pedepselor. În dinastia Shang, beţia era pedepsită cu moartea. Tăierea părului constituia o pedeapsă uşoară, aplicată pentru infracţiuni minore. Urmau loviturile de bici sau ciomăgirea. Numărul loviturilor ajungea la 500, după care puţini reuşeau să supravieţuiască.

Următoarea pedeapsă era exilul, mutilarea, marcarea cu fierul înroşit pe frunte sau obraz, tăierea nasului, limbii, urechilor, labei picioarelor sau chiar castrarea. Cea mai gravă era pedeapsa cu moartea prin sugrumare, tăierea capului în două, urmate de decapitare sau aruncarea celui vinovat într-un bazin cu apă clocotită. Nobilii aveau posibilitatea de a se sinucide în cazul în care erau condamnaţi la moarte.

Procesele civile erau judecate conform dreptului cutumiar. Pedepsele se repercutau asupra întregii familii şi chiar asupra vecinilor. În caz de rebeliune, pedeapsa cu decapitarea era aplicată tuturor rudelor pe linie masculină, de la bunic la nepot de frate, ce împliniseră 18 ani, iar rudele de sex feminin deveneau sclave.

Oamenii nu erau egali în faţa legii, nobilii fiind privilegiaţi. În secolul al II-lea erau opt categorii de persoane ce se bucurau de o protecţie specială: rudele împăratului, descendenţii fostei dinastii, foştii slujbaşi ai familiei imperiale, filosofii, persoanele ce se destinseseră în război sau în funcţii publice şi înalţii demnitari de stat.

Codul lui Mu subliniază posibilitatea de răscumpărare a greşelilor minorilor sub 15 ani, a bolnavilor, a persoanelor de peste 70 de ani, a femeilor şi funcţionarilor de stat.

Ascunderea sau nedenunţarea rebelilor era pedepsită cu moartea. O pedeapsă legală, extrem de interesantă o constituie pedeapsa cu moartea aplicată celor ce făceau denunţuri anonime, chiar dacă faptele reclamate se dovedeau a fi adevărate. Astfel se dorea limitarea laşităţii şi formarea sentimentului de responsabilitate al cetăţeanului.

Dreptul roman. Codul lui Justinian. DigesteleFondarea Romei este apreciată ca fiind în jurul anului 751 î.Ch., după

care a început să se dezvolte ceea ce s-a numit Imperiul Roman şi dreptul roman7.

7 Emil Molcuţ, Drept roman, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 2000, pag.32 şi urm.

10

Dreptul roman, în general desemnează sistemul legal dezvoltat de romani sub numele Legea celor XII table, din anul 450 î.Ch., la moartea lui Justinian, conducătorul Imperiului bizantin. Termenul reprezenta de fapt, ceea ce înainte se numea Corpus Juris Civilis, numit aşa de Justinian. El reprezintă un adevărat cod: prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane ulterioare nu au făcut altceva decât să dezvolte principiile cuprinse în Legea celor XII Table8.

“Şi astfel – afirmă Justinian – deşi tot ceea ce există pe nimic nu te poţi sprijini mai bine decât pe tăria legilor, care, înlăturând orice nedreptate, rânduiesc aşa cum se cuvine şi lucrurile dumnezeieşti şi pe cele lumeşti, totuşi am găsit ca în vremea noastră legile care descind de la întemeierea Romei şi din vremea lui Romulus sunt atât de încurcate, încât tărăgănându-se la infinit această stare a lor, cu greu ar putea fi pricepute de vreo minte omenească9.

S-a ridicat astfel unul din monumentele impunătoare ale dreptului, cu privire la care Justinianul spunea: ”Nemo ante nostrum imperium umquam speravit neque humano ingenio esse penitus existamavit” (înainte de domnia noastră nimeni n-a sperat şi nici n-a crezut că o asemenea legiune ar fi cumva cu putinţă pentru iscusinţa omenească).

Constatările lui Justinian cu privire la importanţa socială a legilor, la situaţia pe care a moştenit-o în această privinţă, cât şi la efectele nocive, incalculabile care s-ar putea produce în caz de nesoluţionare a “problemei legilor” îl fac să plănuiască o uriaşă operă legislativă. Comisia stabilitată de Justinian trebuia să cerceteze aproape 2000 de cărţi, cu un total aproximativ de două milioane de rânduri, aparţinând unor jurişti romani, materie legislativă acumulată în circa 1400 de ani. Asemenea acţiune a cerut, fără îndoială, nu numai muncă titanică, ci şi geniu.

În aceste condiţii s-a născut Digesta (Digestele) sau Pandectele, cea mai importantă colecţie de drept roman care, împărţită în 50 de cărţi, conţinând o sută cincizeci de mii de rânduri extrase din cei mai de seamă jurisconsulţi romani şi puse în concordanţă cu structura social-politică a vremii, a continuat secole de-a rândul să constituie sursă de inspiraţie şi model de “clasicism” juridic pentru aproape toţi teoreticienii şi practicienii dreptului. Justinian o numeşte “adevărat şi preasfântul templu al dreptăţii”.

Magna Charta LibertatumLa începutul secolului al XIII-lea (1215), regele Angliei Ion fără Ţară

dorind să-şi asume întreaga putere, îi nemulţumeşte pe baroni care se înarmează

8 Idem, unde este citat Cicero. De orat 1.44.195.9 V.Hanga, op.cit., pag.127.

11

şi-l obligă în final să semneze o convenţie, cunoscută sub numele de Magna Charta. Ea reprezintă primul act constituţional englez, din care reies două idei:1. nici un impozit nu va fi stabilit de rege, ci doar cu aprobarea Consiliului

Comun al Regatului, format din baroni, prelaţi şi ofiţeri;2. nici un om nu va putea fi reţinut, arestat, exilat, lipsit de bunurile sale fără ca o

dispoziţie expresă a legii să hotărască asta.În aceste prevederi îşi află originea formularea libertăţii omului şi

cetăţeanului, ce vor fi regăsite după cinci secole în constituţiile altor state.De asemenea, Magna Charta va constitui şi primul Contract normativ, ca

izvor de drept deoarece el este dat (convenit) nu unilateral cum se întâmpla în regimul legiferărilor ci este convenit de două părţi care, îl semnează devenind obligatoriu.

Realitatea istorică arată că dreptul este un fenomen social inerent societăţii omeneşti.

Dreptul nu este static, imuabil, dat odată pentru totdeauna. Ca fenomen social el este sub amprenta timpului istoric, al evoluţiei, dar şi a particularităţilor naţionale ale popoarelor.

De obicei, ştiinţa juridică cunoaşte două abordări cu privire la sistematizarea dreptului:- după conţinutul şi forma dreptului potrivit căreia dreptul se grupează în mari

sisteme sau familii;- după criteriul cronologic, istoric îl grupează în tipuri de drept10.

În teoria dreptului comparat s-a generalizat, cu unele diferenţieri de nuanţe, clasificarea dreptului făcută de profesorul francez René David, în mari sisteme sau familii în funcţie de comunitatea limbajului, a izvoarelor sau ţinând seama de principiile filosofice promovate. Pe baza criteriilor arătate (cronologice, istorice) sistemele de drept sunt clasificate după cum urmează:- familia sau sistemul romano-germanic sau continental – caracterizat prin

descendenţa romană şi forma de exprimare predominantă în legi şi tendinţa de codificare, cum este cazul dreptului francez, german, spaniol etc.;

- familia sau sistemul common-law – caracteristic pentru Marea Britanie şi SUA, dar şi altor state care l-au preluat (Australia, Noua Zeelandă, Canada – cu excepţia Quebec)11, unde predomină forma necodificată, cutumiară şi jurisprudenţială şi legile scrise;

- sistemul bazat pe drepturi religioase, tradiţionale, destul de răspândit în statele musulmane;

- sistemul dualist – format din dreptul ebraic, chinez, japonez etc.12

1.4. Normativitatea juridică şi determinantele dreptului

10 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.19; Victor Dan Zlătescu, Panorama marilor sisteme contemporane de drept, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, pag.15 şi urm.11 V.D.Zlătescu, op.cit., pag.25.12 Idem.

12

Existenţa dreptului ca şi apariţia sa ţine de necesitatea obiectivă a stabilirii unor reguli de comportament social obligatorii. Dreptul se identifică a fi instrumentul, mijlocul, la îndemâna Statului pentru apărarea valorilor sociale perene pe care societatea le identifică, le generează şi trebuie să le garanteze. Aceste valori sociale sunt multiple, ceea ce face din drept un ansamblu unitar, sistemic de reguli stabilite (edictate) sau acceptate de stat, cum este cazul obiceiurilor, a normelor de drept internaţional la care România a aderat, a dreptului Uniunii Europene. Toate aceste reguli obligatorii, în măsura în care nu sunt respectate de cei vizaţi, vor fi impuse prin intermediul forţei de constrângere a Statului. Pentru că acolo unde este drept (norme juridice) este şi stat şi forţa specializată a statului care să impună respectarea dreptului.

Normativitatea juridică în societate are caracter obligatoriu, impus, de multe ori nevoi imperative. Ea stabileşte raportul dintre cum este şi cum trebuie organizată viaţa societăţii. Fenomenul juridic a apărut odată cu oamenii, dar nu s-a putut manifesta cât timp nu a existat statul. Odată cu împlinirea acestei nevoi, fenomenul juridic a început să se manifeste deschis. Există structuri ale statului care urmăresc permanent cum sunt respectate legile în vigoare (dreptul pozitiv) ce relaţii sociale mai trebuie reglementate, ce trebuie abrogat ca fiind de prisos ca urmare a evoluţiei vieţii sociale. Apariţia unor schimbări în societate pune problema dacă se impune intervenţia statului pentru a stabili cum să se desfăşoare relaţiile sociale noi, cum să se integreze comportamentul oamenilor în ordinea de drept existentă.

Din caracterul obligatoriu al normelor juridice se naşte ideea de sancţiune. De fapt, între obligaţie şi sancţiune există o legătură totală: orice obligaţie trebuie să aibă ca mijloc de asigurare a executării sale, posibilitatea de a aplica sancţiunea. Numai regulile de drept au acest avantaj ca la nevoie să fie asigurată conformarea subiectelor prin aplicarea sancţiunilor. Toate regulile din societate sunt prin ele însele obligatorii, pentru că altfel nu ar mai fi reguli. Diferenţa dintre regulile juridice şi celelalte reguli ale sistemului social constă în faptul că aplicarea normelor juridice este asigurată, la nevoie prin constrângere, iar celelalte reguli social-etice, religioase, politice etc., nu pot fi impuse.

Când conduita umană este circumscrisă unor norme juridice, oamenii nu au posibilităţi apreciative, dacă respectă sau nu regulile impuse. Fără îndoială ei îşi pot “permite” să nesocotească conduita impusă dar vor suporta consecinţele, care se materializează prin sancţiuni. Domnia legi se asigură prin două modalităţi: prin conştiinţa juridică a membrilor societăţii care este cea de preferat şi prin constrângerea juridică – care trebuie să intervină totdeauna când se constată dispreţ faţă de lege. Nimănui nu-i este permis a nesocoti dreptul pozitiv, existent, de aceea toţi suntem obligaţi a cunoaşte legea potrivit adagiului “nemo consentu ignorare legem” (nimeni nu are voie să nu cunoască legea). De aceea, a declara că nu ai cunoscut legea nu poate constitui o justificare că ai încălcat-o.

Consecinţa nerespectării legii se traduce în sancţiune care este oficial aplicată de către magistrat sau un alt agent al puterii de stat. Statul având

13

beneficiul reglementării juridice, este cel care observă şi apreciază ce să reglementeze (care relaţii sociale) cum să se facă această reglementare în concret, limitele libertăţii de apreciere ce trebuie lăsate subiecţilor (oamenii?), sancţiunile ce se vor aplica în caz de neconformare a subiecţilor şi limitele acestor sancţiuni.

Prin instituirea unor norme obligatorii de conduită Statul nu trebuie să plece de la ideea ca neapărat să fie aplicate şi sancţiuni dure contra celor care vor încălca legea ci, Statul urmăreşte ca aceste reguli să fie respectate, oamenii să nu ajungă a fi sancţionaţi, forţa de coerciţie a statului să se manifeste, în concret, numai “in extremis”, ca o excepţie, nu ca regulă. Deci, sancţiunea ar fi de dorit să existe ca o sabie deasupra oamenilor, iar ei să nu ajungă în situaţia ca sabia să-i atingă. Este ceea ce se cheamă dezvoltarea conştiinţei juridice sociale prin democraţie. Cât timp cei care decid – puţinii – pentru cei mulţi, respectă valorile umane sociale şi răspund pentru faptele lor nelegale, va creşte şi adeziunea oamenilor la sistemul normativ social, sancţiunea reprezentând doar elementul subsidiar.

Cât priveşte forma dreptului, anume modul de exteriorizare a normelor juridice vom descoperi că există o formă internă materializată în structura normei juridice, în felul cum sunt concepute normele, şi o formă exterioară ce relevă aşezarea normelor juridice pe instituţii, ramuri de drept şi aceasta integrată în acte normative: legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.

Determinantele dreptuluiSemnificaţia expresiei “determinantele dreptului” constă în faptul că

dreptul, ca fenomen social este influenţat de factori reali sociali. Aceşti factori de configurare a dreptului fiecărui stat se impune a-i cunoaşte pentru că în acest mod vom reuşi să explicăm mai uşor sensul unor reglementări, care la un moment dat pun serioase semne de întrebare din partea societăţii civile, dacă erau sau nu necesare, cum ajută ele, care sunt costurile morale, sociale, financiare ale acestor reglementări.

O istorie a dreptului poate evidenţia un număr constant sau variabil al factorilor care au influenţat evoluţia dreptului, a unor reglementări de-a lungul timpului. În doctrina română şi străină au fost identificaţi o serie de astfel de factori13.

Mediul natural – unde s-a dezvoltat societatea umană dată, influenţează reglementările juridice, relieful, clima, bogăţiile solului şi ale subsolului.

Cadrul istoric, etnic, naţional – ce ţine de elemente istorice, apariţia şi evoluţia istorică a statului, componenţa etnică a populaţiei, particularităţile naţionale, tradiţionale, cultura, religia etc.

Cadrul social-economic – evoluţia structurii societăţii, a economiei, a formelor de proprietate, ocupaţia locuitorilor, dispunerea lor între sat şi oraş.

13 I.Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.22, 23; Genoveva Vrabie, Dumitra Popescu, op.cit., pag7; M.Djuvara, op.cit., pag.40.

14

Sistemul politic – evoluţie istorică, factorii de influenţă, modurile în care, în timp au avut loc schimbările de regim politic, ideologia.

Contextul internaţional – prezent şi anterior, regimurile politice din statele riverane sau dintr-o regiune mai amplă, prognozarea evoluţiilor viitoare, apartenenţa la anumite organizaţii internaţionale, faţă de care România şi-a asumat anumite obligaţii, care trebuie respectate, indiferent de schimbările politice care apar în societate. Cu titlu de exemplu putem arăta că ori de câte ori într-un stat se produc schimbări bruşte şi fundamentale în urma unor lovituri de stat, revoluţii, revolte sau alte asemenea fenomene, noile autorităţi care au preluat puterea, vor face o declaraţie politică în sensul că respectă înţelegerile, tratatele, convenţiile asumate de autorităţile anterioare, în măsura în care ele nu contravin intereselor fundamentale ale naţiunii.

Toţi aceşti factori determinanţi au fost studiaţi în timp de diferite şcoli şi curente juridice, iar în prezent cu atât mai mult cu cât are loc o globalizare, mondializare în toate domeniile vieţii sociale iar nesocotirea realităţilor internaţionale poate avea un efect negativ major.

Permanent dreptul a încercat să promoveze pacea socială, justiţia, dreptatea, echitatea, binele, libertatea şi fraternitatea14. Ţinând seama de cele arătate până acum se poate formula o definiţie a dreptului: astfel Hegel spunea că “dreptul este ceva în genere sfânt, numai fiindcă el este existenţa în fapt a conceptului de absolut, a libertăţii conştiente de sine”, „dreptul este în sine libertate ca idee”15. Kant vedea în drept “totalitatea condiţiilor în care voinţa liberă a fiecăruia poate coexista cu voinţa liberă a tuturor, în conformitate cu o lege universală a libertăţii” (citat din I.Ceterchi, op.cit., pag.27).

Alţi autori s-au oprit la diverse definiţii în raport cu scopul urmărit, văzând în drept fie o “linie de conduită impusă indivizilor în societate…”, fie “un ansamblu de precepte de conduită stabilite sub formă de reguli obligatorii şi destinate a face să domnească între oamenii trăind în societate, ordinea şi justiţia”.

Dreptul este ansamblul reglementărilor cu caracter obligatoriu instituite sau recunoscute de Stat, a căror finalitate este ordonarea relaţiilor sociale, care se îndeplineşte pe baza conştiinţei juridice a membrilor societăţii, iar la nevoie prin intermediul forţei de constrângere a Statului.

Dreptul este ordonatorul comportamentului uman în societate, fără el societatea ar fi pusă în pericol deoarece forţa dreptului s-ar înlocui cu dreptul forţei, al celui mai puternic. Ori, forţa dreptului generează fundamentele dezvoltării societăţii, realizarea progresului social, fără de care societatea omenească nu ar fi putut evolua ci, rămânea în comuna primitivă.

14 I. Ceterchi, I.Craiovan, op.cit., pag.23 unde-i citează pe Paul Roubier şi Jean Louis Bergel.15 C.W.F.Hegel, Principiile filosofiei dreptului, Ed. IRI, 1996, pag.62.

15

Sistemul dreptului

Prin “sistem” în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate între ele, având ceva comun, care le armonizează şi constituie un tot unitar. Sistem întâlnim atât în lumea organică cât şi în cea anorganică.

Cât priveşte sistemul dreptului trebuie pornit de la realitatea că tot mai multe relaţii sociale sunt reglementate prin norme juridice. Aceasta impune o sistematizare, o structurare după anumite reguli sau criterii. Dacă exista un sistem statal, politic există şi un sistem juridic, fiindcă normele juridice nu reglementează în general, ele sunt adoptate cu scopul de a reglementa anumite relaţii sociale. Ele nu se adoptă sau modifică toate în acelaşi timp ceea ce impune găsirea unor reguli care să dea naştere unei coerenţe a sistemului, unei armonii logice. Dreptul unui stat nu trebuie privit ca o sumă de norme juridice fiindcă într-o astfel de nefericită situaţie scopul dreptului nu s-ar împlini şi statul ar fi afectat în funcţionarea sa. Dreptul este un fenomen social puternic influenţat de dinamica evoluţiei sociale şi, ori de câte ori această dinamică reclamă modificarea unor reglementări juridice este necesar ca modificarea să se armonizeze cu alte acte normative pentru a nu crea confuzie în activitatea de executare a normelor juridice.

Ceea ce caracterizează Sistemul dreptului presupune prezenţa unei structuri comune care dă unitate întregului fără a abandona partea fiindcă, fără parte întregul nu ar mai exista.

Sistemul dreptului stă la baza sistematizării legislaţiei.Norma juridică este elementul de bază al sistemului dreptului. Normele se

grupează pe instituţii şi ramuri, de unde concluzia că sistemul dreptului este rezultanta unităţii ramurilor şi al instituţiilor juridice. El se impune cu obiectivitate în cadrul statului fără ca cineva anume să-l poată schimba în esenţa sa.

Norma juridică este legată de sistem, ea nu poate exista izolat, o regăsim mereu într-un act normativ.

Spre deosebire de alte sisteme normative, sistemul dreptului se caracterizează printr-o mai accentuată convergenţă a laturilor sale, el este într-o măsură mai restrânsă “un joc formal de diferenţe”16. Domeniul reglementării juridice se detaşează de alte părţi ale vieţii sociale prin aceea că normele de drept penetrează întreaga societate, au impact asupra tuturor cetăţenilor de unde şi legătura acestora unele cu altele. Este o legătură “în lanţ” şi “în cerc”. Tocmai aceasta dă unitate permanentă sistemului dreptului.

Sistemul dreptului a fost structurat pe anumite categorii de subdiviziuni, în funcţie de anumite criterii precum: reglementări interne şi reglementări externe, sau drept determinator (care stabileşte conduitele oamenilor) şi drept sancţionator17.

16 N.Popa, op.cit., pag.232.17 M.Djuvara, Enciclopedia juridică, pag.43.

16

Dar cea mai importantă structurare a sistemului dreptului o reprezintă cea de drept public şi drept privat, pe care jurisconsulţii români au definit-o: “jus publicum est quad ad statum rei publicae spectat ptivatum jus est quad ad singularum utilitatem pertinet”.

Această clasificare este acceptată în general de toţi cu anumite nuanţări generate de modificările ce s-au produs în modul de viaţă al societăţilor umane. În prezent dreptul statului de a interveni în raporturile private nu mai este negat de nimeni. Contractele de locaţiune, de muncă, de societate sunt din ce în ce mai supravegheate de către stat, ne confruntăm cu o crescută intervenţie a statului fără ca prin aceasta să fie înfrântă libertatea minimă necesară individului. Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt recunoscute şi garantate, îmbinându-se cu dreptul statului de a supraveghea respectarea acestora în limitele permise de lege.

Când statul apare în calitate de parte într-un raport juridic oarecare suntem în prezenţa unui act de drept privat, statul sau oricare autoritate sau instituţie publică putând încheia astfel de acte private, pe poziţii de egalitate juridică.

Deosebirea dintre dreptul public şi privat – ţine de un criteriu pedagogic şi de unul valoric, al relaţiilor sociale pe care le reglementează ceea ce nu înseamnă că relaţiile particularilor sunt mai prejos de relaţiile publice. Normele dreptului public nu interesează numai statul ci şi pe particulari, care sunt beneficiarii serviciilor publice organizate şi desfăşurate de stat. De asemenea, normele juridice de drept privat interesează statul pentru ca relaţiile juridice dintre particulari să se desfăşoare legal, să nu fie particulari prejudiciaţi de către alţii, statul ocrotind şi garantând proprietatea şi celelalte drepturi şi libertăţi fundamentale. Statul acţionează pentru întreaga colectivitate naţională pe care o reprezintă. Orice nedreptate care se face unui particular oricât de mică ar fi ea, tot nedreptate se numeşte şi ea afectează întreaga ordine socială, toată societatea. “Atunci când cineva luptă pentru dreptul său, luptă pentru paza ordinii legale18. Dar paza ordinii legale interesează în primul rând statul: particularul care porneşte o acţiune în justiţie spre a realiza dreptul său luptă pentru el.

18 Lupta pentru drept.

17

Norma juridică

Norma juridică (norma agendi) este o normă socială, este elementul de bază al dreptului. Dreptul nu poate fi explicat decât prin norme juridice. Orice normă juridică are în conţinutul său expresia de voinţă conştientă a legiuitorului referitor la cum doreşte să fie conduita oamenilor într-un domeniu sau altul19. Normele juridice reglementează raporturile dintre oameni şi nu raporturile dintre om şi bunuri aşa cum s-a susţinut în doctrină pornindu-se de la normele juridice care reglementează dreptul de proprietate. Regulile de conduită instituite prin norme juridice sunt tipice, ele se aplică unui număr nedeterminat de cazuri atât timp cât sunt în vigoare, stabilind sau delimitând un comportament oricărui subiect care se găseşte în situaţia descrisă de norma juridică. Dacă nu se întrunesc niciodată condiţiile prescrise de norma juridică, deşi norma, formal există, (o regăsim materializată într-o lege, într-o hotărâre de Guvern etc.) ea nu are viaţă, nu se aplică ceea ce înseamnă că nu este suficient ca norma să existe, trebuie se împlinească condiţiile de punere în valoare, de aplicare a ei. În sens analitic norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie a cărei aplicare şi respectare se face ca urmare a conştiinţei juridice a oamenilor. Totuşi fiind instituită de către Stat, ca organizaţia politică a societăţii căreia i s-au încredinţat prerogative de putere publică, statul are mijloace instituţionalizate cu ajutorul cărora să-şi impună voinţa exprimată prin norma juridică. Statul poate să-l constrângă pe individul care i se împotriveşte, nerespectând conduita tipică prescrisă prin normă. Indiferent de conţinutul său, norma juridică este o obligaţie, un imperativ, un ordin. Ea este etalonul comportamentelor umane rezultat din exigenţele Societăţii pentru membrii săi în acele relaţii în care, statul a înţeles să intervină şi să normeze comportamentele. Dreptul porneşte de la o realitate, dar operaţia pur juridică stă într-o apreciere20.

Norma juridică poate fi opera statului, a uneia dintre multiplele autorităţi sau instituţii publice care au competenţă să emită sau să adopte norme juridice21. De asemenea, norme juridice aplicabile în dreptul intern român pot fi emise de organisme internaţionale ca urmare a voinţei Statului român. Spre exemplu, art.11 din Constituţia noastră consacrat “Dreptului internaţional şi dreptului intern”, în alin.2 prevede că “Tratatele ratificare de Parlament, potrivit legii fac parte din dreptul intern”; iar la art.20 (alin.1) se stipulează: “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele

19 Despre voinţa juridică, vezi în detaliu Aurelian Ionaşcu, Voinţa juridică, în Studia Napocensia, sercia Drept 1, Editura Academiei RSR, 1974, pag.27-53.20 Asupra conceptului de relaţie juridică, vezi pentru detalii în extenso, în Mircea Djuvara, Enciclopedia juridică, op.cit., pag.153 şi urm.21 Autorităţile unipersonale emit norme juridice iar autorităţile colegiale, deliberative adoptă norme juridice – I.Corbeanu, Drept administrativ, note de curs, ASE, 2000.

18

şi cu celelalte tratate la care România este parte”, (alin.2) “dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale”.

Putem defini norma juridică ca „o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie instituită sau acceptată de stat, a cărei îndeplinire se realizează voluntar, prin conştiinţa juridică a oamenilor iar la nevoie prin intervenţia forţei de constrângere a Statului”22. Normele juridice sunt în fond mijlocul de realizare al idealului de justiţie în conformitate cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale23.

Norma juridică este “o poruncă” a Statului asupra membrilor societăţii ceea ce implică faptul că, din momentul intrării în vigoare a normei juridice, în mod nemijlocit, continuu şi necondiţionat, orice abatere de la aceste comandamente stabilite de normă, presupune o nesocotire a dreptului, a ordinii juridice sociale şi implică intervenţia forţei de constrângere a statului. Norma juridică asigură astfel o presiune continuă asupra celor care au tendinţa insubordonării faţă de lege, a încălcării permanente şi asigură protecţia majorităţii membrilor societăţii.

O normă juridică dacă nu ar avea caracter obligatoriu ar rămâne o simplă normă socială, fiindcă i-ar lipsi acel element constrângător care ne face să o respectăm, să ne comportăm liberi, dar în limitele permise de lege.

Omul are din fire tendinţa de a-şi crea propriile dimensiuni ale comportamentului său, nesocotind de multe ori interesele celorlalţi, iar norma juridică vine să ordonez limitele comportamentelor umane pentru asigurarea unui echilibru şi a unei echităţi sociale.

Majoritatea membrilor societăţii respectă normele juridice, astfel încât putem spune că interesul respectării normelor juridice este însăşi interesul general al societăţii. Realizarea caracterului de obligativitate al normelor juridice, de fapt al dreptului însăşi, este inevitabil, câtă vreme interesul general nu poate fi abandonat.

Obligativitatea normei juridice este aceeaşi, indiferent că ea face parte structural, din Constituţie, dintr-o altă lege sau dintr-o dispoziţie a unui primar. Forţa juridică a actului normativ în care este încorporată norma juridică nu are importanţă din punctul de vedere al obligativităţii.

De asemenea, caracterul obligatoriu nu este influenţat nici de faptul că o normă are o frecvenţă de aplicare mai rară sau este permanentă.

22 A. Rădulescu, I. Corbeanu, op. cit., pag. 41.23 Nicolae Popa, op.cit., pag.145.

19

Structura normei juridiceNorma juridică face parte dintr-un sistem (juridic) şi este privită ca

elementul de bază, central al sistemului dreptului.Prin structură a normei juridice se desemnează:

a) o structură internă, denumită şi logică – juridică;b) o structură externă, denumită şi tehnică – legislativă.

O normă juridică se adresează unui număr nedeterminat de subiecţi al căror comportament trebuie să se supună conţinutului normei juridice pentru a nu intra în coliziune cu forţa de coerciţie a statului. Din acest motiv norma juridică trebuie concepută după anumite reguli încât să fie uşor şi rapid receptat mesajul Statului. Acest fapt poate fi realizat în condiţiile în care, aranjarea elementelor structurale ale normei să ţină seama de logica societăţii, a oamenilor, fiindcă ei vor fi subiecţii supunerii faţă de norma juridică. Cu cât conţinutul normelor are o logică mai bună, uşor receptibilă, cu atât comportamentul instituit prin ea va fi mai rapid asimilat.

Structura internă sau logică a normei juridice relevă elementele intrinseci (de logică) care compun norma respectiv: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte împrejurările în care se va aplica norma juridică. Ea răspunde la întrebarea: “în ce împrejurări?” şi “cui?” i se va aplica norma juridică. În ipoteză sunt descrise condiţiile, împrejurările şi faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei şi categoria de persoane la care se opreşte prevederile dispoziţiei.

Dispoziţia este acea parte a structurii logico-juridice a normei juridice care stabileşte conduita părţilor cu alte cuvinte acţiunea sau inacţiunea pe care subiectele trebuie să o îndeplinească, care sunt drepturile şi obligaţiile subiectelor ce se manifestă ori pot să se manifeste sub incidenţa normei juridice date.

Dispoziţia este elementul esenţial, fundamental al normei juridice, fără de care un text de lege nu poate constitui, de sine stătător o normă juridică.

Dispoziţia normei juridice poate să prevadă fie obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte (ex.: interdicţia pentru conducătorii auto de a parca vehiculele pe carosabilul drumului), sau poate prevedea permisiuni (ex.: o persoană poate fi concomitent student la mai multe facultăţi).

Dispoziţia normei juridice influenţează în mare parte şi criteriile de clasificare a normelor juridice. Dispoziţia normei juridice trebuie să se evidenţieze printr-un grad ridicat de precizie, care să scoată în relief fără echivoc drepturile şi obligaţiile pe care le creează, pentru ca atunci când citim o normă juridică sau un act normativ în întregul său să putem înţelege şi delimita ce drepturi ne sunt atribuite şi la ce obligaţii sunt ţinuţi24.

Sancţiunea normei juridice, reprezintă acea parte a normei juridice care stabileşte consecinţa nerespectării conduitei prescrise de dispoziţie sau de ipoteză. Sancţiunea este de fapt angajarea responsabilităţii juridice pentru cei care

24 N.Popa, op.cit., pag.155.

20

nu au respectat conduita prescrisă. De regulă, în conţinutul normei juridice sau al actului normativ, în partea finală, se prevăd consecinţele unei conduite opuse celei prescrise de dispoziţie, adică sancţiunile care pot fi aplicate.

Sancţiunile sunt consecinţa încălcării normelor juridice, o reacţie a societăţii, reprezentată prin Stat, împotriva individului. - Sancţiunea juridică trebuie să păstreze un echilibru cu sancţiunea morală

sau religioasă, adică ea trebuie să ţină seama (de fapt legiuitorul şi cel care aplică dreptul) de o anumită realitate socială, trebuie să se asigure eficienţa normei fără a se exagera. Pentru atingerea unui astfel de deziderat se cere ca legiuitorul să cunoască bine realitatea socială, să o evalueze cu realism şi bună intenţie pentru ca sancţiunea să-şi poată atinge atât rolul său sancţionator dar şi rolul preventiv, descurajator. Nu trebuie omis de către legiuitor că sancţiunea este o reacţie a colectivităţii sociale, a statului în numele acestei colectivităţi, iar cei care trebuie sancţionaţi sunt membri ai societăţii respective.

Structura tehnico-legislativă a normelor juridice (externă)Normele juridice în vigoare trebuie sistematizate, aranjate după o anumită

logică, pentru a putea fi înţelese de către toţi cei cărora li se adresează. Este ceea ce se numeşte structura exterioară a normelor juridice pe care autoritatea emitentă trebuie să o utilizeze în aşa măsură încât forma de exprimare a noilor norme juridice să se armonizeze cu normele juridice existente şi să poată fi utilizată şi ulterior de către autorităţile ce vor emite alte noi norme juridice.

S-au stabilit reguli juridice cu privire la tehnica legislativă. Prin Legea nr.24/200025. Tehnica legislativă asigură sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ în parte. Normele de tehnică legislativă definesc părţile constitutive ale actului normativ, structura, forma şi modul de sistematizare a conţinutului acestuia, procedeele tehnice privind modificarea, completarea, abrogarea, publicarea şi republicarea actelor normative, precum şi limbajul şi stilul actului normativ (art.2).

În procesul de legiferare trebuie evitată instituirea aceloraşi reglementări în două sau mai multe acte normative. În acest sens, pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere.

Întrucât se observă tot mai mult nevoia reglementării juridice a relaţiilor sociale din mai multe domenii ale vieţii sociale care până acum nu erau supuse normativităţii juridice, se cere ca, pe baza unor principii comune să se treacă la constituirea unei structuri externe unitare a dreptului, sub formă de coduri.

Aceste coduri juridice trebuie să aibă o structură omogenă, iar acolo unde reglementările prin lege, ordonanţe sau hotărâri de Guvern au în vedere domenii

25 Legea nr.24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.139 din 31 martie 2000.

21

conexe de reglementare, care nu pot fi transformate în coduri, se cere a fi încorporate în codexuri.

Codexul este o culegere de legi, hotărâri, ordonanţe care prin apropierea reglementărilor se impun a fi alăturate – nu integrate – într-o formă unică pentru mai buna cunoaştere şi aplicare a lor.

Codexul poate fi elaborat de Consiliul legislativ26, cu aprobarea prealabilă a birourilor permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.

Legea interzice folosirea neologismelor dacă în limba română există un sinonim suficient de cunoscut, iar atunci când, totuşi, trebuie folosit un termen sau expresie străină se cere a fi alăturat cuvântul corespondent din limba română.

Redactarea actelor normative trebuie să ţină seama de evitarea folosiri regionalismelor, ea fiind subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către cei interesaţi.

Clasificarea normelor juridiceNormele juridice, aşezate în cadrul actelor normative sunt numeroase şi

ele reglementează domenii ale realităţii sociale dintre cele mai diverse ceea ce implică, cel puţin din punct de vedere teoretic, didactic o clasificare cât mai expresivă care să corespundă şi cerinţelor practice, ţinând seama că în funcţie de caracteristicile unei norme juridice, se stabilesc şi regimuri juridice aplicabile sau alte consecinţe. Prin clasificare o normă juridică poate fi aşezată în sistemul dreptului.

a) Criteriul ramurii de drept, denumit şi al obiectului reglementării juridice şi al metodelor de reglementare.

Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în:- norme de drept constituţional;- norme de drept administrativ;- norme de drept penal;- norme de drept financiar fiscal;- norme de drept civil;- norme de drept comercial;- norme de drept al muncii;- norme de drept al securităţii sociale;- norme de drept al familiei;- norme de drept procedural penal etc.

b) După criteriul forţei juridice pe care o au normele juridice, pornind de la ierarhia şi forma de exprimare ca acte normative, identificăm:- norme cuprinse în legi;- norme cuprinse în Decrete-legi, decrete;- norme cuprinse în ordonanţe;

26 Consiliul legislativ este un organ consultativ de specialitate al Parlamentului, care avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României.

22

- norme cuprinse în Hotărâri de Guvern;- norme cuprinse în Ordine ale miniştrilor, Ordine ale prefecţilor, hotărâri ale

autorităţilor publice autonome centrale sau locale etc.Acţiunea normelor juridice în timp denumită şi “cadrul temporal de

acţiune a dreptului” prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide totdeauna cu durata acţiunii, a efectelor juridice preconizate de autoritatea care a edictat actul normativ.

Cu privire la data intrării în vigoare a actului normativ pot fi stabilite mai multe condiţii şi anume:

După ce actul normativ a fost semnat şi contrasemnat, el trebuie adus la cunoştinţa opiniei publice, a cetăţenilor, a autorităţilor şi instituţiilor publice sau altor subiecte de drept. Este ceea ce se numeşte publicitatea normei juridice. În vederea realizării publicităţii actele normative emise ori adoptare de autorităţile publice centrale, Parlament, Preşedintele României, Guvern, ministere şi alte autorităţi ori instituţii se publică în Monitorul oficial al României, partea I sub sancţiunea inexistenţei actului din punct de vedere juridic. Este prima condiţie ca actul să poată intra în vigoare şi produce, efecte juridice. Această condiţie a publicării nu este suficientă totdeauna, pentru ca actul să intre în vigoare. Stabilirea cu exactitate a momentului ţine de împrejurarea dacă în cuprinsul actului este trecută data exactă sau nu după cum vom arăta:- dacă în conţinutul actului nu se face vorbire despre vreo dată de la care acesta

intră în vigoare atunci actul va intra în vigoare din chiar momentul publicării;- o altă variantă priveşte situaţiile în care în conţinutul actului se precizează că

“prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare după 30 de zile de la publicare” sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu 15 decembrie 2001”, sau “prezenta lege, hotărâre etc. intră în vigoare începând cu prima zi a lunii viitoare celei în care se va publica în Monitorul Oficial etc.

Art.78 din Constituţia României dispune că “legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la trei zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Intrarea în vigoare a unui act normativ ce reglementează într-un domeniu care anterior nu a fost supus reglementării juridice sau modificarea reglementărilor anterioare printr-un act de reglementare (nou) abrogarea, suspendarea unei reglementări existente ridică întrebarea, dificilă, asupra situaţiei raporturilor juridice născute sub reglementarea veche; situaţia drepturilor şi a obligaţiilor dobândite sau asumate în condiţiile vechii reglementări.

Există raporturi juridice de drept privat – civil, familiei, de muncă, comercial, ce au o existenţă îndelungată, care produc efecte juridice permanente şi în materie apar reglementări juridice succesive ce pot diferi substanţial între ele. Astfel de situaţii întâlnim în ultimii ani când, în procesul de reaşezare a dreptului românesc pe baze democratice, solide, şi de armonizare a legislaţiei

23

noastre la dreptul Uniunii Europene se produc schimbări în conţinutul legislaţiei şi al multor acte normative existente.

Pentru astfel de cazuri se impune formularea unor principii referitoare la acţiunea normelor juridice în timp. Actele juridice pot conţine dispoziţii speciale, tranzitorii, iar în cazul unor acte normative cu sferă de acţiune foarte largă precum codurile, pot fi aplicate în acelaşi timp acte normative speciale având rolul să asigure punerea în aplicare a Codului în speţă pentru soluţionarea situaţiilor tranzitorii de la vechiul la noul cod; cum s-a întâmplat cu ocazia adoptării Codului familiei în anul 1954 situaţie pentru care a fost adoptat Decretul nr.32/1954 de punere în aplicare a Codului familiei.

Legea nr.24/2000, prin art.24 intitulat “soluţii pentru situaţii tranzitorii” precizează că “proiectul de act normativ trebuie să cuprindă soluţii legislative pentru situaţii tranzitorii, în cazul în care prin noua reglementare sunt afectate raporturi sau situaţii juridice născute sub vechea reglementare, dar care nu şi-au produs în întregime efectele până la data intrării în vigoare a noii reglementări”.

Unul din principiile de bază ce guvernează materia acţiunii normelor juridice în timp este cel al neretroactivităţii lor. Conform acestui principiu, normele juridice nu pot şi nu trebuie să producă efecte juridice pentru trecut ci numai pentru viitor. Neretroactivitatea legii (desigur noţiunea de lege în sens larg, n.a.) este prevăzută în art.15 din Constituţia României care, în alin.2 stabileşte “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”.

Dispoziţia constituţională porneşte de la faptul că norma juridică trebuie să protejeze subiecţii de drept cărora le impune o anumită conduită, ceea ce înseamnă ca mai înainte norma să existe, să fie adusă la cunoştinţa celor interesaţi prin publicare. Ori, acceptarea ideii, încă vehiculată şi azi că prin lege se poate deroga de la principiul neretroactivităţii ni se pare destul de periculoasă. Este fără îndoială cazul unei derogări ce ar pune persoanele fizice sau juridice în situaţii nefavorabile, pentru că în măsura în care o normă derogatorie de la principiul arătat ar favoriza o persoană acest fapt este posibil. Cu toate acestea şi o astfel de excepţie credem că nu este de dorit pentru că s-ar putea ajunge ca pe căi de natură derogatorie de la principiul neretroactivităţii să se ajungă la o practică a excepţiilor de la regulă în baza căreia unele persoane să poată fi avantajate, în detrimentul altora, încălcându-se un alt principiu de drept, cel al egalităţii şi echităţii în promovarea şi aplicarea dreptului.

Un alt principiu care guvernează acţiunea normelor juridice în timp este cel al aplicării imediate a normei juridice noi dacă nu se prevede altfel şi dacă prin norma nouă a fost modificată sau abrogată implicit o normă juridică. Se consideră că de vreme ce s-a adoptat noua reglementare, aceasta va intra în vigoare imediat, înlocuind vechea reglementare.

24

Ultraactivitatea legilor. În procesul de scoatere din vigoare a actelor normative prin abrogare pot apărea situaţii în care se pune problema ultraactivităţii legii, adică a aplicării unor dispoziţii şi după ce actul normativ a fost abrogat. Ultraactivitatea este considerată ca o excepţie de la regula încetării existenţei legii din momentul abrogării. Este cazul legii penale mai favorabile care se va aplica şi după abrogarea ei şi înlocuirea cu o normă juridică penală mai aspră, pentru faptele penale săvârşite cât timp legea penală mai favorabilă (mai blândă) era în vigoare. Justificarea constă în faptul că, pe de o parte întotdeauna exista regula aplicării legii penale mai favorabile şi, la data săvârşirii faptei, cel în cauză (făptuitorul învinuit sau inculpat) se presupune că a cunoscut legea, care sunt consecinţele încălcării ei şi, şi-a asumat o anumită răspundere prin raportare la acea lege în vigoare la data acţiunii sau inacţiunii sale.

CAPITOLUL IIIStatul

1. Apariţia statului

25

Statul reprezintă principala instituţie politică a societăţii. El a apărut după o lungă evoluţie a societăţii omeneşti şi a cunoscut o dezvoltare continuă până în zilele noastre, ca o cerinţă a dinamicii societăţii. Apariţia statului a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive, prima formă de manifestare a unei orânduiri sociale. Evoluţia formelor de conducere socială, de structurare a acesteia s-a produs lent, dar ascendent fiindcă orice formă de asociere, impune o anumită organizare a vieţii sociale şi o conducere a acesteia. Primele forme de organizare, ginta, tribul s-au dovedit la un moment dat ca insuficiente, o frână în dezvoltare astfel că s-a impus o nouă abordare, cea politico-statală. Deşi căile de apariţie a statelor sunt foarte variate de la un popor la altul sau de la o zonă geografică la alta, totuşi, din analiza fenomenului, rezultă că trecerea la forma politico-statală de organizare socială a avut aceleaşi cauze şi anume cerinţele istorico-sociale de organizare impuse de creşterea numărului de membri ai grupurilor sociale şi nevoia de apărare a unui teritoriu sau spaţiu geografic împotriva tendinţei expansioniste a altor grupuri sociale (triburi de regulă). Orânduirea comunei primitive avea la bază legăturile de rudenie şi mai puţin de interese, ceea ce a făcut să evolueze lent viaţa socială. Munca în comun şi repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii a condus la crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de muncă. Totul aparţinea tuturor. Dar lupta pentru supravieţuire a dus la crearea proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta fiind constituită pe criteriul de rudenie, al filiaţiei, făcea să scadă şi nivelul competiţiei pentru mai mult. Rudenia între membrii gintei se stabilea după mamă, de aceea prima gintă cunoscută în istorie este ginta matriarhală.

Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creşterea nevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia, manifestarea individualismului şi a personalităţii lor a dus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel familia patriarhală, în care copiii îl moştenesc pe tată ca descendenţi.

Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului, astfel că autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală, religioasă, părintească. Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea ce făceau membrii gintei sau conducerea acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era la mare preţ, şi influenţa puternic membrii gintei.

Dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală, oamenii încep să conştientizeze că ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice, intelectuale sau de altă natură diferă de la un individ la altul. Se naşte în acest mod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu descoperirea metalelor şi a uneltelor confecţionate din acestea fac ca oamenii să înceapă să se separe şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie ci pe alte considerente de “profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadă de timp regula “proprietăţii comune” asupra pământului ca principal mijloc de

26

producţie, dar şi ca proprietate individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nu toate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi ofertă pentru oameni s-au declanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri umane, fie prin deposedarea acestora de bunurile lor, prin alungarea de pe teritoriile acaparate sau, în multe cazuri prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie, folosită la munci brute, înjositoare.

Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei de organizare a Societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale, impunerea unor noi reguli de comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iau naştere în acest mod structuri instituţionale necunoscute până acum şi anume organe de coerciţie, de constrângere, cu misiunea de a impune în cadrul societăţii umane noi reguli de conduită. Se naşte în acest mod Statul, ca instituţie politico-organizatorică a societăţii.

Faţă de societatea civilă, Statul se prezintă ca o necesitate absolută, el este puterea cea mai mare a acesteia este chiar produsul societăţii şi în nici un caz un element de suprastructură. Statul se legitimează ca reprezentant al societăţii, ca fenomen social şi ca instituţia politică.

Procesul de apariţie a statelor a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri în evoluţia sa, în raport de condiţiile istorice concrete în care s-a realizat şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective27.

Spre exemplu, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon şi altele apar primele organizări statale. Aceasta are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe acute de dezvoltare a agriculturii întemeiate pe irigaţii, introducerea prelucrării metalelor (aramă, bronz). Cu toate acestea, ele rămân tributare unor forţe de producţie modeste, se menţin încă o serie de relaţii din perioada descompunerii comunei primitive, se păstrează caracterul patriarhal al societăţii, locul esenţial revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, iar obştile săteşti se menţin uzufructuare ale pământului28 în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către stat. Ulterior acest control absolut al statului asupra bunurilor, în speţă pământul şi uneltele, se diminuează.

Statele greco-romane vor apărea ulterior statelor din Orientul Antic. Acestea se caracterizează printr-o tehnică mai avansată de lucru a pământului, se dezvoltă multe meserii, în afara cultivării pământului, locuitorii se ocupă şi de creşterea animalelor. Dar munca cea mai grea este rezervată sclavilor care constituie principala forţă de muncă a societăţii. Pământul se găseşte cu precădere în proprietate privată. Cel care avea calitatea de proprietar de pământ devenea

27 I.Nistor, Istoria societăţii primitive, Centru de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.28 Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului – conform Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.167.

27

“cetăţean al Cetăţii”. Apar astfel state-cetăţi, (polisuri) care, pentru a fi mai puternice au început să se unească între ele.

Pe teritoriul actual al României, epoca bronzului, începută pe la 1700 î.Ch. se caracterizează prin începutul destrămării comunei primitive. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa adunării poporului, a unui sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, elemente caracteristice întâlnite şi la alte popoare. Această perioadă de început a organizării statale, denumită în istoria omenirii, perioada “democraţiei militare”, se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire, ce duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei, dând naştere la ceea ce se numeşte “aristocraţia gentilico-tribală”. Spre exemplu, uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul secolului IV î.Ch. sau cea a lui Oroles, Rubobostes şi alţii29, apărute în sec.III î.Ch. sunt primele forme organizatorice care preced apariţia statului la noi. La începutul secolului I î.Ch. se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista care cuprindea o mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, inclusiv teritorii anexate în secolul XX altor state. Statul lui Burebista se va consolida şi dezvolta puternic în timpul regelui dac Decebal30.

O analiză corectă, ştiinţifică a proceselor de apariţie a tuturor statelor, de-a lungul istoriei scoate în evidenţă un adevăr absolut, şi anume, statele au început să se impună la nivelul diferitelor grupuri umane mai numeroase, popoare, o dată cu constituirea unui grup uman înarmat care a preluat puterea de decizie şi de operare a colectivităţii respective.

Acest adevăr poate fi constatat cu uşurinţă şi în zilele noastre prin faptul că ori de câte ori în viaţa unui popor sau naţiuni se produc evenimente deosebite – lovituri de stat, revoluţii, revolte etc., armata naţională rămâne întotdeauna singura structură, instituţie de putere care nu se dizolvă, nu se destructurează. Mergând mai departe cu această concluzie se poate observa că în 2003 cu prilejul declanşării războiului din Iraq armata naţională a fost dizolvată iar refacerea ei s-a făcut cu multe sacrificii umane.

A. Definiţia statuluiÎnţelesul actual al cuvântului “stat” este de origine modernă. Cel care s-a

preocupat intens de analiza statului, de fundamentarea unei adevărate teorii a statului a fost Nicolo Machiavelli, considerat părintele ştiinţei moderne31.

Dar accepţiunile cuvântului “stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi de perioada istorică la care ne raportăm. Astfel autorul francez Ph.Ardant susţine că statul este “forma normală de organizare a societăţii politice”32. Leon Duguit

29 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.9.30 Idem, pag.11.31 Ovidiu Trăsnea, Filosofia Politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986. 32 Ph.Ardant, Instutitions Politiques et Droit Constitutional, Paris, 1990, pag.16.

28

în “Traite de droit consitutionnel” (tom 1, Paris, 1921, pag.395)33 susţine că statul desemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care există această diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi şi în care regăsim o astfel de putere politică. Din această definire a statului, autorului i s-a reproşat faptul că reduce întreaga problematică a exercitării puterii de stat la această diferenţiere, care poate apărea artificială, între guvernanţi şi guvernaţi.

I.Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are scopul de a apăra drepturile inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei34.

În timp s-au făcut mai multe referinţe – terminologice, cum ar fi: Statul este “puterea centrală raportată la colectivităţile locale, regiuni, departamente, oraşe” sau statul desemnează o “societate civilă organizatorică” spre exemplu – statul român, statul german, statul polonez, statul spaniol etc.

Definirea exactă a noţiunii este greu de realizat datorită multitudinii punctelor de vedere, a regimurilor politice ori a poziţiilor sociale în care se găseşte autorul definiţiei. Spre pildă, până la căderea regimurilor marxiste (socialiste sau comuniste), doctrina sub influenţa ideologiei marxiste a elaborat o serie de definiţii asupra statului pe care îl considera ca fiind “un element de suprastructură”, “un organ de dominaţie a unei clase de către altele” sau “o maşină de dominaţie” etc.

Toate aceste definiţii s-au dovedit false, ele având doar rolul să justifice într-un mod sau altul regimurile nedemocratice, de falsă reprezentare a “maselor populare”, care suprimaseră aproape în totalitate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, într-un cuvânt, să evidenţieze “superioritatea statului socialist”.

Doctrina modernă a statului, fundamentată iniţial de către Machiavelli pleacă de la “tezele” contractului social, a drepturilor sociale ale omului şi a separaţiei puterilor în stat. Definiţia statului trebuie să cuprindă fără îndoială referiri la demnitatea şi libertatea umană. Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este societatea însăşi. Rezultă că definirea statului trebuie făcută după alte elemente decât cele de suprastructură şi anume populaţie, teritoriu, suveranitate. Deci, statul nu există în general, nu este un “dat” de undeva, el este ceva concret, el există numai raportându-ne la cele trei elemente definitorii şi concomitente. Putem vorbi de două accepţiuni ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.

În sens larg: Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei35. 33 Citat de N.Popa, op.cit., pag.94.34 Citat de N.Popa, op.cit., pag.94.35Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi Instituţii politice. Teoria generală, Ed.Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1996, pag.141.

29

În sens restrâns Statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii36. Ţinând seama de toate aceste concepte, definiţii ori abordări, putem spune că statul este acel ansamblu instituţional creat la nivelul unui popor sau naţiuni prin alegeri libere, periodice şi corecte, care este acceptat de către cetăţeni ca fiind voinţa poporului.

De aceea, ori de câte ori între popor şi reprezentanţii săi – statul – apar diferenţe fundamentale de includere a poporului în autorităţile de primă reprezentare ale statului, acei conducători contestaţi de popor se află în afara raportului de reprezentare a poporului. Ei nu mai au legitimitate şi ca atare trebuie să plece, iar poporul trebuie chemat la urne pentru a-şi exprima puterea direct. La nivelul statului, marile decizii de politică internă sau externă trebuie să aibă acordul poporului. Altfel ne găsim în prezenţa unui stat nedemocratic, nepopular, uzurpator al puterii poporului.

Chiar dacă alegerea principalelor autorităţi ale statului – Parlament, Preşedinte, se face pentru un mandat stabilit prin Constituţie, aceasta nu înseamnă că reprezentativitatea, legitimitatea reprezentării, nu poate fi înfrântă înainte de termen.

B. Elementele statului Statul există, se individualizează, se remarcă şi impune în raport cu

anumite elemente. Apariţia Statelor este influenţată de anumite condiţii economice, istorice, politice etc., ce ne conduc la concluzia că există o diversitate de state. Dar, în această diversitate fiecare stat în parte, se caracterizează prin elementele sale esenţiale, definitorii şi obligatorii, unanim recunoscute şi anume: un element personal; un element material şi un element formal-instituţional37.

Elementul personal. Este reprezentat de populaţie, denumită generic colectivitate umană, socială, cea asupra şi pentru care acţionează statul. Între populaţia determinată generic şi fiecare membru al acesteia şi statul ca instituţie există de la început o strânsă legătură juridică (cetăţenie), morală şi uneori religioasă. Între membrii colectivităţii umane organizată statal, în timp, s-au statornicit multiple legături de rudenie, de comunitate economică, culturală, afectivă, spirituală. Această populaţie formează un anumit popor sau naţiune.

Cuvântul popor, ce are diferite înţelesuri, indică mulţimea componenţilor statului, întrucât încheagă o legătură politică38. Dacă pe lângă legătura politică ori, chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire, avem o naţiune39. Naţiunea reprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături naturale. Amestecurile de etnii în cadrul colectivităţii naţionale au fost determinate de diferite cauze: cuceriri militare, migraţii, comerţ, adopţii etc. Spre exemplu, naţiunea italiană, din cauza numeroaselor imigrări şi dominări se 36 Idem.37 Ibidem, pag.141.38 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.275.39 Idem.

30

prezintă multietnică cum este şi cazul naţiunii române, engleze etc. “Nu există o seminţie pură nici măcar acolo unde uniunea socială este foarte veche şi cimentată chiar de legătura politică” – susţine pe bună dreptate Giorgio del Vecchio.

Conceptul de naţiune se întemeiază şi pe două elemente: unul psihologic, de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente care alcătuieşte conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun şi al doilea, limba. “Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune trecute şi arată o potrivire şi o apropiere între individ şi individ, ea uşurează raporturile sociale şi permite comunicarea continuă de tradiţii care se perpetuează ca temei al culturii. Dacă reţinem cele două elemente: conştiinţa naţională, ca element psihologic şi limba, ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune40.

Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor se raportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii morale, juridice, are interese etc.41

“Statul mondial” nu există şi nu poate exista ci există numai state concrete, naţionale sau unionale precum statul francez, german, italian, român etc., care acţionează, se impune în plan internaţional şi care se raportează continuu la poporul ori naţiunea care formează elementul “populaţia statului”.

De asemenea populaţia, elementul personal al statului este deţinătoarea propriei forţe, puterii pe care şi-o exercită prin intermediul statului. Populaţia este stabilită pe teritoriul statului, nu se deplasează decât ocazional pentru realizarea propriilor nevoi sociale, ea fiind permanent “legată” prin domiciliu.

Teritoriul. Este un al doilea element constitutiv şi indispensabil al statului. Prin teritoriu înţelegem “o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia” (G.del Vecchio). Teritoriul delimitează în spaţiu puterea statului, întinderea în spaţiu a competenţelor sale.

Teritoriul poate fi definit ca acea porţiune de pământ şi ape, delimitat prin hotarele naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. El se mai numeşte şi teritoriu statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.

Teritoriul statal se caracterizează prin două elemente: independenţa egalitatea teritoriului.

Statul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere, de autarhie (independenţă) necesară. Dacă teritoriul ar avea două puteri exercitate asupra lui, acest “dualism” ar distruge conţinutul noţiunii de suveranitate ceea ce nu poate fi reţinut ca posibil. S-ar ajunge la situaţia ca una din cele două puteri să fie “mai puternică” şi s-ar impune ca atare ceea ce inevitabil al distruge dualismul. Independenţa teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se manifestă în raport cu populaţia şi cu alte state.

40 G.del Vecchio, op.cit.. pag.275.41 Anca Rădulescu, I.Corbeanu, op.cit., pag.10.

31

Statul având independenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate renunţa la acest teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv şi nici temporar, ceea ce înseamnă că teritoriul naţional este inalienabil (necedabil). Pentru că statul se manifestă, concret prin intermediul unor persoane investite în funcţii de demnitate publică, aceste persoane deţinătoare efemere ale exerciţiului puterii nu pot încheia, în nici o împrejurare, acte juridice valabile de cedare sau renunţare. Un astfel de act este considerat, potrivit dreptului public internaţional, “nul şi neavenit”.

Egalitatea teritoriului asigură aplicarea şi respectarea, pe întreg teritoriul naţional a normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără discriminări de ordin etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.

Statul este unul pentru toţi cetăţenii săi. Crearea în ultimii ani, pe teritoriul României a aşa-numitelor “zone defavorizate” pentru care se acordă facilităţi de ordin economic, fiscal, social nu înseamnă ruperea echilibrului “egalităţii teritoriului” ci mai degrabă consolidarea acestui caracter al statului fiindcă presupune că acele zone sunt rămase în urmă în multe privinţe şi trebuie recuperat acest neajuns în concret.

Importanţa teritoriului în configuraţia statului este de fond. Astfel triburile nomade care se opresc pentru un timp pe un teritoriu nu înseamnă că ele se constituie în stat, fiind lipsite de locuinţe, de domiciliu, de stabilitate pe teritoriu. Acestea au anumite reguli fixate pentru membrii colectivităţii, dar teritoriul pe care se aşează la un moment dat nu le aparţine, este mereu altul.

Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Spre exemplu şi proprietarii funciari, ai unor terenuri, sunt supuşi legilor statului care reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi în anumite condiţii pentru cauze de utilitate publică dar, cu o “justă şi prealabilă despăgubire”. Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul său naţional ce se constituie în drept de proprietate publică sau de proprietate privată, sub forma domeniului public ori ai domeniului privat42.

Suveranitatea (puterea publică). Toţi indivizii unui stat sunt legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi obligaţii corelative, determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai subiectul ordinii juridice43. Statul este cel care ordonă comportamentul indivizilor, extinde sau limitează libertăţile acestora şi tot el este cel care constrânge, obligă şi sancţionează pe toţi aceia care i se împotrivesc.

Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu poate lua orice măsură pe care o consideră utilă interesului general al poporului

42 Vezi în acest sens art.41 şi 135 din Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448 din 24.11.1998.43 G.del Vecchio, op.cit., pag.277.

32

pe care-l reprezintă. Au existat şi mai există state vasale, state sub suzeranitate sau sub protectorat, toate acestea reprezentând forme imperfecte de stat, care nu au deplină putere de decizie în orice domeniu al vieţii societăţii asupra căreia acţionează.

Suveranitatea poate fi externă, atunci când nu este necesar a se cere permisiunea altui stat pentru luarea oricărei decizii pe plan intern sau internaţional; sau internă şi presupune o putere de comandă asupra populaţiei aflată pe teritoriul unde îşi manifestă suveranitatea exclusiv şi nelimitat. Toţi indivizii aflaţi pe teritoriul naţional sunt legaţi între ei juridic, trebuie să se supună legilor statului, aşa numita “Datorie juridică generală de subordonare faţă de stat”, cum o defineşte Giorgio del Vecchio în lucrarea arătată mai sus.

Această suveranitate, ce dă formă şi fond puterii publice, nu vine din afară, ci dinăuntrul statului, al colectivităţii care acceptă iniţial organizarea statală a societăţii, deci care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui individ şi a colectivităţii în ansamblul său să fie încredinţate Statului. Mai mult, în organizarea acestei permanenţe interne a suveranităţii, statul nu are nevoie de recunoaştere. În fond, el are un caracter deosebit, din moment ce există şi se manifestă.

Recunoaşterea formală a statelor noi de către alte state preexistente este o uzanţă a dreptului public internaţional şi a dreptului diplomatic. Ea are un caracter politic. Naţiunile se afirmă, ele există; ca şi statele.

Exercitarea puterii suverane trebuie făcută cu respectarea a două comandamente: toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în

concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale, inclusiv prin Carta ONU;

al doilea comandament priveşte respectarea normelor de drept internaţional, pe timp de pace şi pe timp de război, acest lucru pornind de la faptul că naţiunile, statele se află în raport de coexistenţă, ele nu pot exista izolat una faţă de alta, lucru pe deplin dovedit de situaţia contemporană.

Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupra întregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, este unitară şi exclusivă. Ea emană de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rându-i, în exercitarea puterii publice ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte.

3. Separaţia puterilor în stat

33

Complexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitare a acestor drepturi, fac să existe o diversitate de manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a puterii publice, de separare a acestei puteri, şi anume: puterea legiuitoare sau legislativă; puterea executivă sau administrativă; puterea judecătorească sau justiţia.

De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere între aceste trei forme, ci de o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de acţiune ale statului denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea unei funcţii legislative a statului, realizată de puterea legislativă, a unei funcţii executive şi de administraţie realizată de puterea executivă şi administraţia publică, a unei funcţii judecătoreşti realizată de puterea judecătorească, fiecăreia revenindu-i competenţe, bine delimitate: funcţia legiuitoare (legislativă). Reprezintă manifestarea directă a

suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, care sunt respectare, în principiu de către cei vizaţi, iar în situaţia încălcării lor, prin forţa de coerciţie (constrângere) a autorităţilor specializate ale statului. Statul are “puterea puterilor sale” adică poate dispune orice, poate institui conduite umane restrictiv sau doar limitativ în interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu pentru a menţine echilibrul dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară, dar niciodată exercitarea puterii de legiferare pe principiul că statul poate face orice poate legifera oricum nu poate fi acceptată: mai întâi pentru că există o constituţie aprobată direct de popor prin referendum, că există numeroase angajamente internaţionale care trebuie respectate dar şi faptul că interesul naţional, general trebuie respectat cu maximă responsabilitate. Constituirea la nivelul Parlamentului a unui dezechilibru între putere şi opoziţie este de natură ca pe căi „democratice” să se ajungă la decizii nedemocratice, abuzive, ilegitime uneori.

funcţia executivă are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor (ca acte ale Parlamentului);

funcţia jurisdicţională, de aplicare a justiţiei îndeplineşte misiunea de soluţionare a litigiilor care apar în societate între indivizi, între aceştia şi stat sau între grupuri de indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice (persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice).

Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de putere. Acest lucru presupune că între cele trei puteri nu există raporturi de subordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor dintre autorităţile ce exercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu

34

remarca: “nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă”.

Dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercita toate cele trei puteri, libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi este deschisă. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea unei guvernări moderate, democratice. Separaţia trebuie foarte clar reglementată şi articulată prin lege, spre a se evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri, pentru ca una să nu se considere superioară alteia. Acest lucru se poate realiza, aşa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte şi neparalele între organismele aparţinătoarea fiecăreia dintre puteri, care să excludă posibilitatea de substituire a unei puteri pentru alta. Dar, realităţile au evidenţiat că nu este suficientă o bună delimitare a competenţelor fiecărei autorităţi publice. Mai este nevoie şi de o responsabilitate din partea persoanelor care exercită demnităţi publice, fie ele persoane alese ori renumite. Pentru că există tendinţa de uzurpare a puterii prin diferite mijloace nedemocratice, prin asumarea unor sarcini în numele altei autorităţi care este astfel pusă în faţa faptului consumat. Responsabilitatea celui care uzurpă puterea este tot atât de mare cu a celui care se lasă uzurpat şi nu încearcă să restabilească situaţia. Toate asemenea fenomene ţin, în primul rând, de convingerile democratice profund şi reale ale fiecărui demnitar al statului.

Forma de guvernământ Desemnează modul în care sunt constituite şi funcţionează autorităţile

supreme. Ea se raportează cu precădere la trăsăturile definitorii ale şefului statului, cum este desemnat acesta, raporturile sale cu puterea legiuitoare44.

Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în monarhii şi republici. Din antichitate au existat preocupări pentru definirea formei de guvernământ şi consecinţele organizării statelor în diferite forme. Aristotel clasifica formele de guvernământ, în:a) monarhie – care are tendinţa de a degenera în tiranie;b) aristocraţie – ce are tendinţa de a degenera în oligarhie;c) democraţie – care poate degenera în demagogie.

Aceste concluzii sunt observaţii asupra unei lumi la începuturile dezvoltării statale, nici una dintre aceste forme nu este perfectă, ea putând degenera în contrariul său.

Cicero pledează pentru forma mixtă de guvernământ, plecând de la experienţa statului roman, care, în concepţia lui Cicero, era regimul senatorial al epocii de înflorire a republicii45. În cadrul acestei forme statul nu este altceva decât o comunitate de drepturi, în care există egalitatea cetăţenilor şi sistemul

44 I.Muraru, op.cit., pag.123.45 Vezi N.Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.103 şi urm.

35

gradaţiei după merit, conducătorul, omul de stat în general trebuie să fie pentru cetăţenii săi un exemplu de mărinimie sufletească şi de comportament civic46.

Montesquieu consideră că republica îşi are ca model Roma sau Atena, iar despoţia îşi trage originea din forma statelor din Orientul Antic. Despre monarhie consideră că ea a apărut la statele ce s-au format pe ruinele imperiului roman.

Când se ia în discuţie regimul reprezentativ, se are în vedere Anglia şi nu se face deosebire între democraţie şi monarhie, important este să fie liber cetăţeanul, să fie garantată libertatea politică şi separaţia puterilor. Poporul nu trebuie să ia parte la guvernare decât pentru a-şi alege reprezentanţii, restul aparţine acestor reprezentanţi, ca mandataţi ai poporului.

În ţara noastră, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de vedere, unele similare cu tradiţia – republică şi monarhie, altele mai nuanţate, precum47:I. Democraţia, care cuprinde:1. democraţia directă;2. democraţia reprezentativă;3. democraţia semireprezentativă;4. democraţia semidirectă, care la rândul său se regăseşte prin iniţiativele

legislative, veto-ul popular, revocarea şi referendumul.II. Monocraţia, care cuprinde:1. absolutismul monarhic;2. tirania;3. dictatura;4. monocraţia populară;5. dictatura militară.III. Oligarhia, care cuprinde:1. guvernământul pluripersonal;2. aristocraţia;3. plutocraţia cenzitară;4. partidocraţia.IV. Forme mixte, care cuprind:1. monarhia limitată;2. cezarismul democratic.V. Forme specifice statelor socialiste:1. stalinismul;2. maoismul;3. titoismul;4. ceauşismul etc.

46 Idem.47 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol.I, Bucureşti, 1991, pag.54.

36

Aceste forme de guvernământ rămân însă de domeniul nuanţării, didactice pentru că, în principiu, doar două forme generale sunt aproape în exclusivitate recunoscute, şi anume: monarhia şi republica.

Monarhia. Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului) de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate în Constituţie. Deci, conducătorul statului, monarhul nu este ales. Monarhia poate fi absolută sau constituţională. În general, monarhia absolută a fost specifică perioadei feudalismului. În prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale, precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Japonia, ţările scandinave. Ea se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolic, implicarea lui directă în viaţa publică fiind foarte restrânsă48. Pe bună dreptate se afirmă că “monarhul domneşte, dar nu guvernează”, fiind supus regulilor de neutralitate politică, el neputând exercita nici o atribuţie fără ca actele să fie contrasemnate de primul ministru sau de un alt ministru. Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive ale şefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de a semna legi etc.

Neimplicarea politică a monarhului creează un echilibru mai consistent în viaţa politică internă, lucru demonstrat de statele-monarhii contemporane care au un grad de dezvoltare economică puternică.

Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnând sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. Alegerea şefului statului se face pentru o anumită perioadă de timp, denumită mandat de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceeaşi persoană, de exemplu două mandate, România, SUA.

Alegerea şefului statului poate fi directă, ca în sistemul electoral român, polonez, prin electori aleşi după anumite criterii ca în Statele Unite ale Americii sau de către Parlament ca în Grecia., Republica Moldova, Italia, Germania, Austria etc.

Republicile pot fi prezidenţiale sau semiprezidenţiale, după modul în care şeful statului este ales de Parlament sau direct prin sufragiu universal, după întinderea puterii acestuia, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, după posibilităţile pe care i le conferă constituţia, de a putea dizolva parlamentul, de a se implica în activitatea Guvernului, de a se subordona sau nu parlamentului.

Regimul politicRegimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de

înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între autorităţile care alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor49. Autorii occidentali disting trei categorii de regimuri politice, şi anume:

48 A.Iorgovan, op.cit., pag.167 şi urm.49 A.Iorgovan, op.cit., pag.160, cu explicaţiile de la această pagină.

37

1. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale;2. regimuri politice socialist-marxiste;3. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.

Excluzând regimurile politice socialist-marxiste care au intrat într-o fază de profunde schimbări, acolo unde au mai rămas, iar unele s-au descompus ori sunt într-o perioadă de descompunere aproape totală, şi regimurile specifice lumii a treia, ne vom opri asupra regimurilor specifice democraţiilor occidentale, reţinând în acest sens următoarele regimuri politice posibile50:

Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul să dispună în orice moment de încrederea Parlamentului. Deci, schimbarea majorităţii parlamentare atrage după sine schimbarea Guvernului. În anumite situaţii, în cazul modificării structurii forţelor politice din Parlament, dacă nu se ajunge la formarea noului guvern se poate ajunge la dizolvarea parlamentului, ca în sistemul nostru, şi organizarea de alegeri pentru ca poporul să-şi exprime opţiunea politică pentru o nouă majoritate.

Regimul politic parlamentar se caracterizează prin: poziţia preeminentă a Parlamentului; responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul

moţiunii de cenzură şi cu dreptul şefului statului de dizolvare a Parlamentului dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un termen, de regulă 45 sau 60 de zile;

colaborarea dinte Guvern şi Parlament şi totodată răspundera politică a Guvernului numai în faţa Parlamentului (vezi art. 109 din Constituţia României).

Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, în care guvernul are o dublă răspundere politică în faţa parlamentului şi a şefului statului; regimul parlamentar monist, când guvernul răspunde numai în faţa parlamentului, ca în sistemul nostru.

Regimul prezidenţialA fost inaugurat în SUA, având ca element esenţial echilibrul dintre

Executiv şi Legislativ, determinat de independenţa reciprocă a celor două puteri şi de certitudinea rămânerii în funcţie până la expirarea mandatului51. Din aceasta rezidă două caracteristici fundamentale, şi anume: monocefalismul executiv şi autoritatea preşedintelui şi, independenţa reciprocă a preşedintelui şi a parlamentului. Nu există astfel funcţia de prim-ministru, nici de guvern ca subiect de drept public, există numai preşedintele şi miniştrii săi.

Regimul semiprezidenţial sau mixt, în care se îmbină existenţa Guvernului care răspunde colegial şi solidar în faţa Parlamentului ales prin vot universal şi direct, existenţa instituţiei preşedintelui ales prin sufragiu universal şi

50 Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista Dreptul nr.8/1990, pag.5 şi urm.51 A.Iorgovan, op.cit., pag.171-172.

38

care în raporturile dintre Preşedinte – Parlament – Guvern duc la tendinţe prezidenţialiste sau parlamentariste.

În unele din ţările europene, exemplu Franţa, preşedintele, când participă la şedinţele Guvernului, semnează hotărârile acestuia, faţă de sistemul nostru, unde, în astfel de situaţii, preşedintele nu se implică cu nimic juridic. Exemplu de regimuri politice semiprezidenţiale: Franţa, Federaţia Rusă.

Regimul politic elveţian, sau regimul de adunare, de reprezentare, în care Guvernul (Consiliul federal) este ales de către parlamentul bicameral. Consiliul este format numai din 7 membri, iar unul din cei 7 membri este ales în fiecare an preşedinte al Confederaţiei elveţiene, neavând posibilitatea a două mandate consecutive de câte un an.

În fosta republică Iugoslavia, după moartea preşedintelui I.B.Tito, potrivit constituţiei din 1976, s-a constituit un Consiliu format din reprezentanţii fiecărei republici confederate şi a celor două regiuni autonome existente. Consiliul ţinea loc de Şef al statului îşi alegea anual un preşedinte, prin rotaţie, dintre reprezentanţii fiecărei republici şi provincii. Aceeaşi situaţie a existat şi în România după 30 decembrie 1947, când funcţia de şef al statului era reprezentată de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, format din 5 membri.

În ceea ce priveşte regimul politic din România, acesta are elemente de semiprezidenţial şi de parlamentar. Pe de o parte, atât Preşedintele cât şi Parlamentul sunt două autorităţi publice alese direct de popor: corelând trei articole din Constituţia României şi anume: art. 2, referitor la suveranitatea naţională ce aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum cu prevederile art. 61 alin. (1) unde se arată expres că „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării” şi în art. 80 care stabileşte că Preşedintele României reprezintă Statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (alin. 1), vom observa că parlamentul are prima poziţie în Stat, el este prestatorul puterii publice de către titularul acesteia, şi anume poporul român.

Parlamentul este reprezentantul suprem şi unic al poporului român, iar nu Preşedintele.

Titularul puterii politice, al suveranităţii naţionale a înţeles să-şi desemneze un singur reprezentant, Parlamentul, şi nu a dorit o structură bicefală în ceea ce priveşte exerciţiu delegat al puterii.

Preşedintele României nu-şi poate exercita mandatul numai după ce depune jurământul de credinţă în faţa poporului reprezentat de Parlament.

Parlamentul, în schimb nu are nevoie de acordul Preşedintelui după ce alegerile au fost validate.

De aceea, susţinerile unor specialişti în domeniul dreptului public sau a unor oameni politici importanţi că regimul politic român este unul semiprezidenţial mi se pare nerealist, lipsit de consistenţă demonstrativ-logică şi

39

chiar tendenţios. Ca atare concluzionăm că suntem într-un regim parlamentar cu nuanţe nesemnificative spre semiprezidenţial.

Structura de statDesemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,

raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale. Statul poate fi unitar sau compus (federativ).Statul unitar se caracterizează prin următoarele:

pe teritoriul său există o singură formaţiune statală; există o singură constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un singur

rând de autorităţi judecătoreşti; populaţia are o singură cetăţenie; statul este unicul subiect de drept internaţional.

Exemple de state unitare: România, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria etc.Statul compus sau unional este constituit din cel puţin două state

membre, care transferă, conform Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor suverane către statul federal, dând naştere unui nou stat52. Astfel de state sunt: SUA, Germania, Mexic, Rusia, Belgia, Austria, Brazilia etc.

Caracteristica acestor state este: pe teritoriul statului compus se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una

rezultată din unirea lor; au mai multe constituţii - câte state există – şi o constituţie a statului federal; populaţia are dublă cetăţenie; parlamentul federal are două camere, din care, una reprezintă Federaţia, iar

cealaltă statele membre; subiect de drept internaţional este numai federaţia.

Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale federaţiei. Ele se caracterizează prin: existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii

subordonate constituţiei federaţiei: orice contencios fiind dat în competenţa Tribunalului Constituţional Federal, organizat în baza Constituţiei uniunii;

au o legislaţie proprie, ce nu poate contraveni legislaţiei federaţiei; participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor stabilite

de Constituţia Federală; populaţia, deşi are dublă cetăţenie şi reprezintă un corp distinct, este înglobată

populaţiei Statului Federativ. Spre exemplu, un cetăţean al statului federal Arizona este cetăţean american etc.

Asociaţiile de state au apărut în perioada decăderii sistemului feudal şi formarea burgheziei ca o necesitate de rezolvare în comun a unor probleme nou apărute. Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Se creează unele organisme comune, iar, în anumite cazuri, se recunoaşte ca suveran 52 A.Iorgovan, op.cit., pag.162.

40

(şef) o singură persoană de către mai multe state, fără ca în aceste situaţii statele asociate să capete caracteristicile şi statutul statelor federale (componente ale undei federaţii). Au existat şi mai pot exista: Uniunea personală, Unirea reală, Uniunea specifică şi Confederaţia de state.

Uniunea personală este forma de asociere dintre două sau mai multe state, sub conducerea aceleiaşi persoane ca şef al statului (monarh, domn). Statele astfel asociate rămân în principiu independente, relaţiile reciproce fiind numai diplomatice. Sunt cunoscute ca Uniuni personale: Unirea celor trei State Româneşti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul la 1600, Unirea dintre Austria şi Spania, între 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia şi Venezuela sub Simon Bolivar şi Uniunea dintre Belgia şi Congo, în perioada 1885-1908.

Uniunea reală presupune ca în afara unicităţii persoanei ce reprezintă Şeful statului, şi o serie de organisme comune pentru domeniul administraţiei - un singur minister de externe, de finanţe, de apărare. Statele în cauză încheie între ele acte cu caracter politic şi cu caracter juridic în sensul arătat mai sus, sau convin ca, prin legi interne ale fiecărui stat, să se stabilească anumite reguli juridice comune tuturor. Exemple în acest sens avem: Principatele Unite Române, între 1859-1862, Austro-Ungaria, 1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca această uniune reală să se realizeze între state vecine.

Uniunea specială reprezintă o formă hibrid între uniunea reală şi Confederaţie exemplificată prin situaţia Common-Wealth-ului, ce cuprinde Uniunea dintre Anglia şi fostele colonii, protectorate, sau Uniunea franceză constituită în 1946 între Franţa metropolitană şi departamentele şi teritoriile ei de peste mări, transformată, după adoptarea Constituţiei din 1958, în Comunitatea dintre Franţa şi aceste teritorii, precum şi Federaţia Emiratelor Arabe Unite constituită în anul 1970 din şapte emirate, ori Republica unită Tanzania constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar şi Pemba cu Republica Tanganica53.

Confederaţia de stateReprezintă uniunea formată din mai multe state independente, care au

interese comune şi imediate şi-şi constituie o formă comună de reprezentare – exemplu: Consiliu, Dietă – ce urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarea legislaţiei în anumite domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi păstrează independenţa neştirbită, confederaţia nu devine subiect de drept internaţional, statele membre nu sunt obligate sau nu pot fi constrânse, mai precis a se subordona legislaţiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolvă decât anumite probleme generale asupra cărora s-a convenit, statele asociate putându-se retrage oricând din Uniune în condiţiile respectării clauzelor de asociere. Este o asociaţie axată pe principiul limitării şi medierii puterii confederale, deci puterea

53 A.Iorgovan, op.cit., pag.62.

41

Uniunii nu se poate impune organelor interne ale statelor membre, totul se negociază.

Această formă de asociere are o anumită caracteristică, este o “compunere de state” şi nu un “stat compus”. Cu titlu de referinţă, arătăm Confederaţia Statelor Amerciane între anii 1778-1786, Confederaţia germanică între 1815-1871, Confederaţia elveţiană între 1815-1848. Asupra statutului Uniunii Europene, care, de principiu, se apropie de acest tip de confederaţie prin existenţa unor organisme de reprezentare, precum şi a unor politici comune, în domeniile de specialitate, literatura română şi străină este neunitară în ceea ce priveşte statutul juridic al acestei Uniuni, în sensul că nu se recunoaşte o suprapunere între această formă de Uniune şi Confederaţia de state, aşa cum afirmă şi prof. Nistor Prista în sensul că avem în faţă o organizaţie internaţională iar nu o uniune de state, lucru după părerea noastră inexact în contextul actual, când ponderea acţiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

Statul de dreptStatul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a

fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea juridică se angajează nediferenţiat.

În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care veghează la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se substituie una celeilalte.

Dintre organele specifice statului de drept, amintim: Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor

din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele Constituţionale;

Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlament, Guvern precum şi unii agenţi economici care au relaţii contractuale cu autorităţile publice;

Instituţia Avocatul Poporului, având rolul de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte funcţia de Avocat al Poporului este numită de Parlament, pe o durată de 5 ani (mandat).

Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.

Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi . Rezultă

42

de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al statului. Competenţa se stabileşte prin lege sau în baza legii. În baza caracterului obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine poate mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.

Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor

ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale (ministerele), denumite şi organe de specialitate.

Competenţa teritorială reprezintă teritoriul asupra căruia poate să se manifeste o autoritate publică. Guvernul are o competenţă teritorială naţională, generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul judeţean are competenţa teritorială pe raza judeţului.

În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.

Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fără ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie, excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere. Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

Secţiunea 2. Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice

1. Dreptul constituţionalActivitatea de dobândire şi exercitare a puterii publice în orice stat,

relaţiile permanente dintre stat şi cetăţenii săi, de fapt dintre guvernanţi şi guvernaţi porneşte de la identificarea unor criterii constante, a unor principii

43

generale, pe care Adunarea constituantă trebuie să le identifice şi să le încorporeze în textul Constituţiei. De aceea, în mod constant, mai întâi se elaborează Teze ale viitoarei Constituţii şi după aprobarea acestora se trece la construirea edificiului tehnico-juridic al viitoarei Constituţii. Aceeaşi este situaţia şi în cazul legilor de revizuire a Constituţiei.

În regimurile nedemocratice, unde nu există, de regulă putere şi opoziţie, ci numai putere se ajunge ca ori de câte ori se doreşte o reaşezare a normelor dreptului constituţional să se exprime un singur set de opinii.

Totuşi la baza edificării statului de drept, de legalitate şi democraţie trebuie aşezate anumite principii constituţionale care să-şi găsească o consacrare în legea fundamentală, în ceea ce numim în normele ramurii dreptului constituţional: regimul politic, forma de guvernământ, exercitarea efectivă a puterii cu respectarea cadrului juridic existent trebuie fundamentate pe principii, pe reguli clare şi constante.

Acceptând necesitatea întronării unor asemenea principii chiar în Constituţie, înseamnă că ori de câte ori apare o tendinţă de îndepărtare de la aceste principii ale unei autorităţi publice se impune apelul la regulă, revenirea în limitele principiului consacrat democratic în Constituţie. Aceste principii constituţionale îşi au baza reală în izvoarele materiale ale dreptului, în realităţile social-politice, în tradiţiile statului respectiv şi modul în care poporul înţelege rolul şi necesitatea reglementării în cauză.

Poate cel mai elocvent exemplu în susţinerea de mai înainte o constituie, eşecul european de instituire la nivelul Uniunii Europene, a unei Constituţii pentru Europa care în final nu a fost ratificată de toate statele membre ale Uniunii Europene pentru că în cuprinsul ei, „Constituţia pentru Europa” avea prevederi neacceptate de tradiţia şi realităţile social-politice ale multor state membre. De altfel, eşecul demersului amintit relevă încă o dată marele adevăr exprimat prin Declaraţia lui Robert Schuman, la 9 mai 1950, conform căruia o Europă unită poate fi realizată dacă se porneşte cu elementele economice, şi numai în final când aceste elemente au fost integrate, consolidate, să se treacă la elementele politice.

De aceea, principiile constituţionale ale fiecărui stat trebuie să corespundă realităţilor acelui stat, tradiţiilor naţionale şi altor reguli acceptate.

În doctrină au fost exprimate o serie de principii constituţionale aplicabile sistemului politico-juridic autohton54, precum:

- principiul puterii suverane a poporului;- principiul democraţiei reprezentative şi al democraţiei semi-directe;- principiul separaţiei puterilor;- principiul legalităţii;- principiul egalităţii în drepturi şi îndatoriri a tuturor cetăţenilor fără

nicio discriminare;

54 Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 8 şi următ.

44

- principiul apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;

- principiul autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor publice;- principiul independenţei justiţiei.Acestor principii adăugăm principiul bicameralismului parlamentar al

cărui rol fundamental nu poate fi ignorat de orice om de bună credinţă pentru că el asigură un echilibru deplin în domeniul reprezentării poporului şi al exercitării puterii delegate de popor. Încă de la fondarea Statului naţional Român prin Uniunea celor două Principate în anul 1859 s-a adoptat sistemul parlamentar bicameral de reprezentare a puterii poporului. Experienţa din perioada Marii Adunări Naţionale – 1946 – 22 decembrie 1989, dar şi apariţia de dată recentă în Parlamentul României a unui aşa zis „grup parlamentar al independenţilor” în condiţiile în care actualul Parlament s-a constituit pe baza votului uninominal dar politic reprezintă o primă breşă periculoasă în perspectiva unui Parlament unicameral55. Parlamentul unicameral creează un dezechilibru în privinţa reprezentării poporului.

Pornind de la principiile constituţionale enunţate este necesară o analiză a conceptului de drept constituţional ca ramură a dreptului. Mai este necesară o precizare: orice normă juridică, constituţională sau legală – are un dublu conţinut, şi aspect: unul juridic, de efect şi de exprimare directă şi un altul politic, pentru că la baza constituirii structurii de stat şi a dreptului stă elementul politic, definitoriu.

De aceea, având în vedere că dreptul constituţional este o ramură de drept, aceasta presupune definirea lui din perspectiva conţinutului şi a locului ce-l ocupă în ansamblul sistemului dreptului. Putem afirma că dreptul constituţional este ramura dreptului unitar român formată din totalitatea normelor juridice care reglementează forma statului, organizarea şi funcţionarea puterilor statului, raporturile dintre aceste puteri publice, limitele lor, organizarea politică a societăţii, modalitatea de preluare a puterii prin mijloace democratice, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, cetăţenia română etc.

Normele de drept constituţional au o pondere foarte importantă în definirea şi fundamentarea statului de drept, a regimului politic şi a formei de guvernământ. La baza existenţei, şi a funcţionării întregului sistem politico-instituţional stau normele de drept constituţional. Nu fără temei, ramura de drept constituţional a fost uneori definită „ramură conducătoare” a dreptului, un element de referinţă pentru toate celelalte norme de drept care se adoptă ori există deja în vigoare la momentul adoptării ori revizuirii unei Constituţii. În acelaşi timp dreptul constituţional, ca ramură a dreptului este legat de apariţia constituţiilor, altfel nu am putea afirma că el cuprinde norme de referinţă pentru toate celelalte ramuri ale dreptului, fiindcă s-ar confunda ori s-ar transfera în cadrul altor ramuri ale dreptului.

55 La 22 noiembrie 2009, a fost organizat un referendum cu privire la trecerea la un Parlament unicameral, validat de Curtea Constituţională. Asupra efectelor referendumului a se vedea cap....... pag. .....

45

Dreptul constituţional este parte a sistemului normativ statal, chiar dacă, are anumite trăsături ce-l deosebesc de celelalte părţi ale acestui sistem.

Apariţia relativ târzie a dreptului constituţional este justificată prin lenta dezvoltare a statului fapt ce s-a repercutat asupra sistemului dreptului.

Cele trei accepţiuni ale sintagmei drept constituţional au o strânsă legătură. Orice ramură a dreptului poate fi înţeleasă şi se poate dezvolta numai prin fundamentarea ei ştiinţifică, prin studierea ei la nivel teoretic şi aplicativ. Dreptul, ca fenomen social, se află într-o permanentă dezvoltare, apar cerinţe noi în cadrul societăţii, se modifică altele şi în consecinţă, cunoaşterea şi înţelegerea acestor realităţi impune cercetarea lor. De aceea, ca disciplină didactică, dreptul constituţional apare abia la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după adoptarea primelor constituţii scrise, însă adevărata sa dezvoltare se va realiza în secolul următor ca urmare a extinderii în multe state a legilor fundamentale, a constituţiilor56.

Conceptul de drept constituţional este de origine italiană, dar s-a format sub impulsul ideilor franceze57. Este cunoscut faptul că în general disciplinele juridice apar după ce o anumită direcţie a normelor juridice noi, se consolidează şi se dezvoltă.

Chiar dacă una din primele constituţii care s-a afirmat este Constituţia SUA, primele manifestări ale dreptului constitţional ca ramură de sine stătătoare şi în acelaşi timp ca disciplină o regăsim în Italia, la Ferrara ( 1796), iar ulterior la Paris şi Bolognia.

În Franţa, prima catedră de drept constituţional s-a creat abia în 1834.Cât priveşte Ţările Române, la început dreptul constituţional nu era o

disciplină autonomă, ci se studia împreună cu dreptul administrativ sub denumirea de drept public. Noţiunea de drept constituţional începe a fi folosită abia după adoptarea primelor Constituţii române, mai întâi Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris care împreună cu legea electorală, din 2 mai 1864, vor constitui prima Constituţie română58, iar apoi Constituţia de la 1866. De altfel, în 1864 prof. A. Codrescu îşi intitula cursul publicat chiar „Drept constituţional”. Apar o serie de alte cursuri în materie cu această denumire deşi unii autori români de prestigiu vor continua să menţină denumirea iniţială de „drept public”, printre care enumerăm pe Paul Negulescu şi George Alexianu59.

Majoritatea autorilor au îmbrăţişat denumirea de drept constituţional precum Christ I. Suliatis, în „Elemente de drept constituţional”, Brăila, 1881; Constantin Stere, 1910, Iaşi; Constantin Disescu, Bucureşti, 1915 şi alţii. Această

56 Constituţia S.U.A. adoptată la17 septembrie 1787 rămâne una din cele mai vechi constituţii din lume care, până în prezent a suferit 27de amendamente Victor Duculescu, C. Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept constituţional comparat, Ediţia a II-a, vol. I, Lumina Lex, 1999, pag. 60 şi următoarele.57 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 11. Prima catedră denumită „drept constituţional” s-a creat la Ferara în 1797, fiind încredinţată lui Giuseppe Campagnani di Luzo, iar în Franţa se va realiza acest fapt abia în 1834, la Paris, titularul cursului de „drept constituţional” fiind tot un italian, Pellegrino Rossi.58 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, idem, pag. 82; Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerna, Bucureşti, 1992, pag. 236 şi urm.59 Pentru o evoluţie a vieţii constituţionale la români, vezi capitolul ....., p. ... şi următoarele.

46

denumire va fi utilizată până în anul 1950 când în condiţiile noului regim politic instaurat la 6 martie 1945 în ţara noastră, va fi adoptată denumirea din dreptul sovietic, aceea de „drept de stat”, la care s-a renunţat în anii 1970, revenindu-se la tradiţia românească şi cea occidentală60, de drept constituţional.

Definirea dreptului constituţional ca ramură a sistemului normativ general şi ca parte componentă a diviziunii dreptului public trebuie să pornească de la definirea elementelor sale esenţiale, de la nevoia de a face o separare a normelor de drept constituţional din punct de vedere ştiinţific, având în vedere şi faptul că în general toate elementele componente ale faptului social sunt dificil de separat între ele existând interferenţe şi interdependente obiective, pentru că privesc într-un fel sau altul societatea umană, complexă şi dinamică. Cu toate acestea o privire atentă asupra dreptului în general, ca ansamblu normativ, formal, în vigoare la un moment dat scoate în evidenţă anumite elemente definitorii ale fiecărui domeniu pe care îl reglementează.

Revenind la încercarea de definire a dreptului constituţional vom urmări identificarea normelor care prin obiectul lor de reglementare au în vedere acele relaţii sociale ce se nasc în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii în stat. Mai trebuie adăugat că numai în cadrul unei societăţi organizate statal, se poate vorbi de drept şi de drept constituţional, în special. Chiar dacă dreptul constituţional ca ramură de drept şi ca ştiinţă a apărut relativ recent, ca de altfel şi dreptul administrativ, nu putem face abstracţie că de-a lungul istoriei statului şi a dreptului au existat anumite norme juridice de referinţă în privinţa organizării, preluării şi exercitării puterii, deşi nu exista o Constituţie scrisă.

Încercând să formulăm o definiţie a dreptului constituţional pe baza celor prezentate mai înainte, vom arăta că acesta, este ramura dreptului unitar român care, cuprinde acele norme juridice esenţiale ce reglementează relaţiile sociale ce iau naştere în activitatea de instaurare, organizare, exercitare şi menţinere a puterii de stat la un moment dat, drepturile şi libertăţile fundamentale, cetăţenia, teritoriul naţional.

Izvorul principal al dreptului constituţional îl reprezintă Constituţia, dar pe lângă acesta există o serie de alte acte normative, ale căror norme juridice se înscriu în cadrul acestei ramuri a dreptului.

Nu trebuie omis faptul că preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii sunt tot atât de importante şi trebuie reglementate în detaliu. Spre exemplu, instituţia şefului statului în cadrul sistemului constituţional român este reprezentată de Preşedintele României. Ea îşi găseşte reglementarea prin însuşi textul Constituţiei – art. 80 – 101 – în principal, dar există şi dispoziţii în alte legi care privesc instituţia Preşedintelui României, cum ar fi legea responsabilităţii ministeriale, legea de organizare a Curţii Constituţionale, legea de organizare judecătorească, etc.

60 Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ASE, 2001, pag. 11. Unul din primele cursuri de referinţă de după 1970 va cel al prof. Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

47

2. Instituţiile politiceReferindu-ne la sintagma instituţii politice, care se alătură celei a

dreptului constituţional, se poate spune că în domeniul dreptului identificăm două categorii de instituţii între care există strânse legături:instituţii juridice şi instituţii politice .

Instituţia juridică este definită ca ansamblu de norme juridice care reglementează un domeniu restrâns, dar coerent şi omogen din realitatea socială, cum ar fi instituţia căsătoriei, a proprietăţii, obligaţiile civile etc. Instituţia juridică apare ca o parte a structurii tehnico-juridice a ramurii de drept. Pe de altă parte, instituţiile politice reprezintă acele forme structurale „instituţionale” ale statului prin care acesta se manifestă în realitatea societăţii, în exercitarea în concret a puterii publice, statale. Aceste „instituţii politice” se înfiinţează, se organizează şi funcţionează pe baza unor norme juridice. Asemenea norme pot fi, la rândul lor, considerate „instituţii juridice” ce stau la baza instituţiilor politice. Rezultă că instituţiile politice sunt fundamentate pe instituţii juridice, însă ele au o puternică încărcătură politică fiindcă numai aşa pot să-şi realizeze scopul pentru care sunt create. Înţelegem prin „politică”, activitatea unui grup sau unei a structuri umane, de dirijare, de conducere a acţiunilor umane într-un domeniu sau ramură din realitatea socială. De altfel, în ultimul timp se vorbeşte tot mai des despre politici publice în domeniile social, economic, ştiinţific, legislativ, financiar, ca acţiuni şi comandamente ce revin unor instituţii, organe, autorităţi. Spre exemplu, Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public, operează numai cu două noţiuni în ceea ce priveşte formele de manifestare organizată a puterii de stat, şi anume „autorităţi şi instituţii publice”61.

Alăturând denumirii de drept constituţional celei de instituţii politice se realizează o definire mai corectă a ansamblului politico-juridic structural ce participă la exercitarea puterii în stat, care constituie temelia statului de drept.

3. Normele de drept constituţionalDin cele expuse anterior rezultă că normele de drept constituţional sunt

norme ce reglementează relaţiile sociale care se stabilesc în procesul de instaurare, exercitare şi menţinere a puterii de stat.

Aceste norme au trăsături şi structuri caracteristice celorlalte norme juridice, deşi multora le lipseşte sancţiunea, fapt ce nu modifică în nici un fel caracterul juridic al normei, ţinând seama că în primul rând rolul normei juridice este de reglementare, sancţiunea reprezentând doar o garanţie. Spre exemplu, art. 13 din Constituţia României stabileşte că „în România, limba oficială este limba română” sau „instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor” (art. 130 din Legea fundamentală).

61 Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 600 din 8 decembrie 1999 şi republicată după mai multe modificări în Monitorul Oficial nr. 251/ 22.03.2004, modif. şi republicată ( 2) în Monitorul Oficial nr. 365 din 29 mai 2007.

48

Asemenea norme de reglementare, fără a avea şi elementul sancţionator în structura lor, găsim în toate constituţiile62. Astfel de norme din Constituţie au valoare juridică dar sunt şi norme principii; ele reglementează la nivel de principiu diferite relaţii sociale urmând ca organele abilitate, de regulă Parlamentul, să dezvolte asemenea norme constituţionale la nivel de lege, regulament etc., ocazie cu care se vor putea institui şi sancţiuni cu caracter juridic.

Dacă regula normelor de drept constituţional cuprinse în Legea fundamentală o reprezintă absenţa elementului structural al sancţiunii sunt şi norme constituţionale ce cuprind sancţiunea în conţinutul lor, cum este cazul art. 95 (1) din Constituţia României care prevede că „în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţa comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale”.

Se poate trage concluzia că normele de drept constituţional, indiferent de izvorul lor formal sunt de două categorii: norme juridice ce reglementează direct şi nemijlocit relaţii sociale şi, norme juridice ce reglementează în mod indirect sau mijlocit relaţii sociale. Cele din prima categorie nu mai au nevoie de o dezvoltare prin alte norme juridice. Spre exemplu, art. 104 (2) din Constituţia României63 stabileşte că „Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită mandatul, începând cu data depunerii jurământului”. O astfel de dispoziţie constituţională nu mai are nevoie de alte norme explicite pentru că s-ar ajunge la o „completare a Constituţiei” ceea ce nu este permis.

Celelalte norme cuprinse în Constituţie care au nevoie de alte norme de aplicare, de dezvoltare, reprezintă norme principii, norme cu reglementare fundamentală indirectă, ele neproducând efecte prin ele însele64. În acest sens, cităm art. 46 din Constituţia României „Dreptul la moştenire este garantat”, de unde rezultă că Parlamentul urmează să adopte o lege care să reglementeze dreptul la moştenire. Fiind un drept fundamental garantat de constituţie, Parlamentul are o obligaţie constituţională de a adopta o asemenea lege, pentru că în caz contrar ne-am afla într-o situaţie de neconstituţionalitate a unicii autorităţi legiuitoare. Permanent în viaţa unei societăţi se nasc drepturi la moştenire, iar moştenitorii ar fi grav prejudiciaţi.

Secţiunea 3. Raporturile de drept constituţional

62 Art. 17 din Constituţia Germaniei stipulează că „fiecare om are dreptul să se adreseze, singur sau împreună cu alţii, în scris, cu cereri sau reclamaţii la locurile competente sau la Reprezentanţa Naţională” sau art. 17 din Constituţia Republicii Franceze care statuează că „Preşedintele Republicii are dreptul de a graţia”.63 Textul revizuit al Constituţiei aprobat prin Referendumul naţional din 18, 19 octombrie 2003.64 Ioan Muraru şi alţii, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. I, pag. 20 şi urm.; Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE Bucureşti, 2002, pag. 18-19.

49

1. NoţiuneCa oricare alt raport juridic şi raportul de drept constituţional reprezintă

o relaţie socială reglementată de normele juridice constituţionale cu deosebirea că participanţii, respectiv subiecţii raporturilor juridice sunt titulari de drepturi şi obligaţii ce au incidenţă în sfera exercitării puterii de stat, a garantării unor drepturi şi libertăţi fundamentale. Unele raporturi de drept constituţional sunt reglementate de normele cuprinse în Constituţie precum „deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului (art. 72, alin. 1 din Constituţia României)65. Există şi multiple raporturi de drept constituţional care sunt reglementate de norme cuprinse în Constituţie şi în norme „de dezvoltare” aflate în diferite legi (de regulă, legi organice) unele din aceste legi aparţinând chiar altor ramuri ale dreptului decât dreptul constituţional. Am putea afirma că raporturile de drept constituţional sunt prin natura lor raporturi complexe, cu o dublă natură juridică ceea ce nu face altceva decât să scoată şi mai mult în evidenţă unitatea dreptului şi totodată diversitatea acestuia, existenţa mai multor ramuri ale dreptului, interferenţa normelor şi a ramurilor, ce dă unitate şi coerenţă sistemului juridic naţional, şi asigură o arie foarte vastă de reglementare a cât mai multor relaţii sociale, dar menţinând un echilibru între ceea ce trebuie să fie reglementat juridic şi ceea ce rămâne doar social.

2. Identificarea raporturilor de drept constituţionalÎntr-o societate organizată statal pot fi identificate o multitudine de

raporturi juridice. Cât priveşte raporturile de drept constituţional ele se identifică prin două elemente şi anume: normele juridice ce constituie premisele acestor raporturi şi relaţiile sociale reglementate juridic. Aceasta înseamnă că raporturile de drept constituţional sunt raporturi juridice reglementate de normele de drept constituţional având ca obiect sfera relaţiilor privind preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii în stat, asigurarea organizării şi funcţionării autorităţilor şi instituţiilor publice, garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Aceste trei comandamente – preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii publice; organizarea şi funcţionarea autorităţilor şi instituţiilor publice şi garantarea exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reprezintă până la urmă punctele de referinţă pentru identificarea raporturilor de drept constituţional. De multe ori, la începutul cursurilor de drept, pentru oricare ramură a acestuia se fac diferite comparaţii privitoare la definiţia ramurii respective cu definiţiile altor ramuri, care sunt elemente de convergenţă ori de diferenţiere evidentă între diferite ramuri ale dreptului român şi evident dintre normele aparţinând uneia sau alteia din aceste ramuri de drept.

Această comparare este necesară pentru oricare dintre ramurile dreptului unitar însă în ceea ce priveşte raporturile de drept constituţional trebuie

65 Sau „justiţia este administrată în numele poporului. Judecătorii nu se supun decât legii” (art. 101 din Constituţia Italiei)

50

observat că ele au acea specificitate ce rezultă din normele juridice care stau la baza lor respectiv normele din Constituţie, care au rolul de a crea atât fundamentul întregului sistem juridic naţional cât şi caracterul lor principal pentru raporturile strict aparţinând dreptului constituţional şi celor care aparţin altor ramuri de drept. În condiţiile în care există unanimitate de poziţie asupra unităţii dreptului statului este firesc ca să se şi susţină existenţa acelor interacţiuni dintre diferite relaţii, raporturi sociale şi a normelor juridice care nu pot fi „izolate” doar pentru o singură ramură a dreptului.

Cum obiectul de reglementare al dreptului constituţional îl reprezintă tocmai relaţiile sociale, raporturile care apar, se dezvoltă ori încetează în procesul de instaurare, organizare, menţinere şi dezvoltare a puterii de stat este de înţeles faptul că asemenea raporturi, în mod obiectiv, reverberează şi influenţează întreg ansamblu de raporturi juridice din societate, le determină şi le corectează.

În condiţiile apartenenţei la Uniunea Europeană, al cărui drept are prioritate în ordinea juridică naţională, nu trebuie pierdut din vedere că multe din raporturile de drept constituţional vor fi influenţate de dreptul Uniunii, şi ori de câte ori s-ar aduce amendamente Constituţiei trebuie să se ţină seama de Tratatul Uniunii Europene pe care ne-am angajat să-l respectăm, Tratatul de aderare împreună cu legislaţia Uniunii în vigoare la data aderării (01 ianuarie 2007) şi aceea care s-a adoptat după data aderării.

3. Subiectele raporturilor de drept constituţionalParticipanţii (subiecte) ale raporturilor de drept constituţional, nu pot fi

decât oamenii priviţi în individualitatea lor naturală, ca persoane fizice sau organizaţi în diferite asociaţii ca persoane juridice. Unul dintre subiecte trebuie să fie o entitate politico-juridică deţinătoare a puterii de stat pentru că raporturile de drept constituţional iau naştere tocmai în legătură cu exerciţiul puterii, iar acesta nu ar putea fi realizat dacă reprezentantul puterii publice lipseşte din raportul juridic dat.

Din prezentarea generică a condiţiilor pentru a fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional se poate trage concluzia că în cazul subiectelor colective nu personalitatea juridică are primordialitatea ci recunoaşterea ca atare de către legiuitor a calităţii de subiect, de deţinător al puterii. De altfel, în doctrina contemporană există discuţii cu privire la unităţile administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică, cel puţin în dreptul nostru. Se pune astfel problema dacă acestea pot avea calitate de subiecte, ca entităţi politico-juridice – părţi ale teritoriului naţional sau, ca grupuri umane, colectivităţi organizate pe teritoriul naţional. În regimurile administrative de descentralizare, cum este şi cel din România, dar numai atâta timp cât li se recunoaşte personalitate juridică acestor circumscripţii politico-administrative, cât ele pot participa la luarea unor decizii importante exprimând, pe baza delegării statului, o anumită voinţă politică a locuitorilor aşezaţi pe un teritoriu dat, credem că se poate vorbi de calitatea de subiecte ale raporturilor de drept constituţional a

51

judeţelor, municipiilor (oraşelor) şi comunelor66. De aceea se impune o prezentare succintă a subiectelor specifice raporturilor de drept constituţional.

a. Poporul. Noţiunea de popor cuprinde totalitatea oamenilor, comunitatea naţională statornică din punct de vedere spiritual, economic, lingvistic şi juridic pe teritoriul statului. Între popor şi stat există cetăţenia, legătura juridică permanentă. Definirea astfel a poporului nu exclude posibilitatea existenţei pe acelaşi teritoriu şi a altor oameni care să fie de altă etnie (origine) sau să aibă altă cetăţenie, însă prezenţa lor permanentă presupune îndeplinirea anumitor cerinţe prevăzute de legea română, ori au calitatea de cetăţeni ai Uniunii Europene, care în baza liberei circulaţii pot să locuiască permanent în România67.

Cât priveşte calitatea de subiect al raporturilor de drept constituţional a poporului, în doctrină au fost exprimate puncte de vedere conform cărora este contestată această calitate sau este restrânsă numai cu privire la anumite situaţii ceea ce ar însemna că poporul poate fi subiect în asemenea raporturi dar numai în câteva cazuri, precum în relaţiile internaţionale sau numai în relaţii interne68.

În opinia noastră, poporul este subiect de drept constituţional ca urmare a faptului că el este titularul puterii, fapt universal recunoscut, consfinţit şi prin Constituţia României care, în art. 2 (1) stabileşte „Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”. Acelaşi art. 2, următorul alineat reţine că „nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Rezultă că legea fundamentală recunoaşte poporului capacitatea politico-juridică cea mai importantă, el este titularul puterii în stat. Poporul participă în mod direct, ca titular al puterii la crearea cadrului constituţional în stat prin aprobarea Constituţiei prin referendum şi se manifestă cu ocazia alegerilor generale parlamentare şi pentru desemnarea şefului statului69.

b. Statul. În principiu, din punct de vedere al structurii de putere statele sunt unitare sau federale. În statele federale, statul federal apare ca subiect de drept constituţional în raport cu statele federate, (componente) ce formează federaţia. Statele unitare sunt la rândul lor subiecte ale raporturilor de drept 66 Pentru o discuţie pe această temă a se vedea Ioan Muraru şi Elena Simina Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 22-23. Asupra acestei probleme poate fi semnalată următoarea situaţie: atunci când o persoană fizică sau juridică cheamă în judecată persoana juridică teritorială (judeţul, municipiul, oraşul sau comuna) se procedează în mod diferenţiat: unii cheamă în judecată autoritatea deliberativă – consiliul judeţean, consiliul local sau Consiliul General al municipiului Bucureşti, alţii cheamă în judecată pe Preşedintele consiliului judeţean, pe primar sau Primarul general al municipiului Bucureşti, iar o altă categorie de subiecţi – reclamanţi cheamă în judecată judeţul, municipiul, oraşul, comuna sau municipiul Bucureşti, prin reprezentanţii săi legali. Această a treia categorie de subiecţi procedează corect pentru că persoana juridică de drept public este judeţul, municipiul, oraşul sau comuna. Asemenea situaţii sunt valabile în măsura în care nu este atacat un act administrativ emis de primar, de preşedintele consiliului judeţean, de consiliul judeţean sau de consiliul local. În acest sens vezi şi Ion Corbeanu, Drept administrativ, ediţia a II-a revizuită şi completată, Lumina Lex, Bucureşti, 2010, p. ....67 Vezi Tratatul de la Lisabona.68 69 În acest sens, art. 1 alin. (2), din Constituţia Republicii Italiene; art. 1 alin. (2) din Constituţia Spaniei; art. 3 alin. (1) din Constituţia Republicii Franceze sau art. 1 din Constituţia Japoniei, şi exemplele pot continua.

52

constituţional. Statul ca întreg, ca subiect de drept constituţional se manifestă de regulă prin autorităţile şi instituţiile publice. În mod direct, statul apare direct în raporturile de cetăţenie pe plan intern. România ca stat unitar este reprezentat în relaţiile externe de către Preşedintele României. În acest sens, subiectul de drept constituţional Statul România se manifestă prin intermediul şefului statului, Preşedintele.

c. Autorităţile şi instituţiile publice. Titlul III din Constituţia României este intitulat sugestiv „Autorităţile publice”. Aici sunt inserate: Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, dar şi unele organe şi instituţii publice, ceea ce scoate în evidenţă varietatea de denumiri utilizată de legiuitor în prezentarea structurilor de putere ale statului. Fiecare „autoritate” are o anumită putere încredinţată, o competenţă şi poate fi subiect al raporturilor de drept constituţional în mod limitat, specializat, sau general cum este cazul Parlamentului ca „organul reprezentativ suprem al poporului român ale cărei puteri sunt într-adevăr aproape nelimitate, însă cu respectarea dispoziţiilor constituţionale, a normelor de drept internaţional şi a interesului general al naţiunii române. Actele Parlamentului sunt supuse controlului de constituţionalitate realizat de Curtea Constituţională, ceea ce face să responsabilizeze mult pe membrii acestuia – senatori şi deputaţi – şi cu precădere pe aceea care formează majoritatea parlamentară, adică „puterea” cum este de regulă denumită această majoritate. În acelaşi timp, opoziţia sau minoritatea parlamentară are obligaţia şi dreptul de a se opune unor măsuri abuzive pe care le-ar putea lua majoritatea.

d. Organizaţiile politice şi sociale. Din această categorie fac parte partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţele politice, care au dreptul de a participa la alegeri parlamentare sau locale propunând candidaţi în acest sens. În doctrină s-a exprimat ideea că şi birourile electorale de circumscripţie şi de secţie de votare create pentru conducerea alegerilor de deputaţi şi senatori sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional70 pentru că ele participă în mod nemijlocit la transferul de putere de la alegător la Parlament: preşedinte, primar, preşedinte de consiliu judeţean, ori consiliu local. Rolul acestor birouri electorale este foarte important, legea numindu-le ca „organisme care se constituie pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor la nivel naţional, la nivel de circumscripţie electorală şi la nivel de secţie de votare” (art. 2, pct. 11 din Legea nr. 35/2008)71. De asemenea pot fi incluse în rândul subiectelor de drept constituţional şi oficiul electoral – organism electoral constituit la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, fără a avea o atribuţie de a constata rezultatele alegerilor la acel nivel, ci, rolul de a 70 Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 25.71 Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în M.O. partea I nr. 196/13.03.2008.

53

contribui la buna organizare şi desfăşurare a alegerilor din Circumscripţia Electorală Bucureşti, inclusiv prin totalizarea rezultatelor alegerilor la nivel de sector (art. 2, p. 12 din Legea nr. 35/2008). Faţă de rolul jucat de aceste organisme electorale cum le numeşte Titlul cap. II din Legea nr. 35/2008 apreciem că aceste structuri instituţionale cu caracter temporar - legat de evenimentul politic al alegerilor ori al unui referendum sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional. Aceste birouri electorale de circumscripţie, de secţie de votare ori Biroul Electoral Central îşi încetează activitatea după 48 de ore de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I a rezultatelor alegerilor parlamentare, prezidenţiale sau locale.

e. Cetăţenii români. Ca persoane fizice, cetăţenii pot apărea în raporturile de drept constituţional când urmăresc realizarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Atunci când cetăţenii români ocupă o funcţie sau o demnitate publică în cadrul unor autorităţi sau instituţii publice, precum cea de parlamentar, consilier local sau judeţean, primar etc., ei se manifestă în aceste autorităţi într-un raport de reprezentare directă (parlamentar, consilier) sau de reprezentare prin numire. Există şi cazul când cetăţenii – singuri ca, titulari ai drepturilor politice – participă la alegerea Parlamentului sau a şefului statului, etc. exercitându-şi dreptul de vot, sau participă la un referendum naţional sau local.

f. Străinii şi apatrizii. România ca stat de drept, democratic şi-a deschis larg porţile străinilor şi apatrizilor care, în condiţiile legii române şi a acordurilor internaţionale la care ţara noastră este parte, doresc să obţină cetăţenia română, protecţie juridică prin azil politic sau drept de şedere îndelungată la noi, iar în perspectivă să devină cetăţeni români, când vor îndeplini condiţiile legale în acest domeniu şi îşi exprimă opţiunea respectivă.

Secţiunea 4. Izvoarele dreptului constituţional

1. Noţiune În teoria generală a dreptului, atunci când se analizează izvoarele

dreptului sunt avute în vedere două sensuri ale acestora: izvor de drept material care desemnează condiţiile materiale, economice, politice, sociale din societate care determină formarea unei anumite ordini juridice şi, izvor de drept formal, reprezentând formele de exprimare a normelor juridice, ca reguli de conduită instituite sau acceptate de stat.

Cât priveşte noţiunea de izvor de drept constituţional, şi în acest caz vom avea în vedere condiţiile materiale care stau la baza edictării normelor de drept constituţional şi cu precădere a Constituţiei.

54

Identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional poate fi făcută după mai multe criterii, respectiv autoritatea emitentă a actului şi conţinutul normativ al actului72. Deşi dreptul român este unitar şi între normele juridice, instituţiile juridice şi ramurile de drept există interferenţe profunde totuşi se impune a face următoarea precizare: constituie izvoare formale ale dreptului constituţional numai acele norme juridice adoptate de autorităţile reprezentative.

În ceea ce priveşte cutuma sau obiceiul juridic aceasta reprezintă izvor de drept, chiar principal în unele state73, mai ales că mai sunt state care nu au o constituţie scrisă, fapt ce conduce la concluzia firească că obiceiul juridic în aceste state este aşezat pe un loc important74.

2. Prezentarea) Constituţia este izvorul principal al dreptului constituţional.

Normelor cuprinse în legile de revizuire a Constituţiei se integrează organic în textul Constituţiei aşa cum s-a întâmplat cu prilejul primei revizuiri a Constituţiei, în anul 2003 când s-a dat articolelor o nouă numerotare. Ca izvor formal de drept constituţional, Constituţia reflectă raportul firesc dintre forţele politice din momentul adoptării ei, chiar dacă în final este supusă aprobării prin referendum naţional75.

b) Legea ca act juridic normativ al ParlamentuluiFundamentul juridic al statului de drept are la bază o Constituţie

democratic adoptată şi o legalitate fundamentată pe constituţionalitatea legilor. Din acest principiu se naşte concluzia că imediat după Constituţie, ca forţă juridică, se situează legea. Potrivit art. 67 din Constituţia României, Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi, hotărâri şi moţiuni, în prezenţa majorităţii membrilor, iar art. 75 stabileşte categoriile de legi care pot fi adoptate de Parlament: legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Dacă legile constituţionale sunt prin natura lor izvoare ale dreptului constituţional, legile organice şi cele ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional numai în măsura în care reglementează relaţii sociale esenţiale care privesc activitatea de instaurare, exercitare şi menţinere a puterii în stat, cetăţenia, drepturile şi libertăţile fundamentale etc.

Domeniile de reglementare prin lege organică sunt expres prevăzute în Legea fundamentală şi majoritatea acestor legi organice constituie izvoare de drept constituţional.

Art. 73 din Constituţia României, revizuită stabileşte domeniile de reglementare prin lege organică, şi anume:72 I. Muraru şi alţii, op. cit., pag. 26.73 Cum ar fi, spre exemplu: Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, care are o serie de Acte constituţionale.74 În sistemul juridic român, obiceiul juridic (cutuma) este recunoscut ca izvor de drept, dar nu în ramura dreptului constituţional ci, în domeniul dreptului privat (art. 44 alin. 7 din Constituţia României).75 Pentru o analiză amplă a Constituţiei ca izvor de drept constituţional şi ca izvor general şi primordial al tuturor ramurilor de drept, vezi cap. II

55

a) sistemul electoral: organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;

b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a

celorlalte drepturi ale acestora;d) organizarea şi desfăşurarea referendumului;e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al

stării de război;g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective;j) statutul funcţionarilor publici;k) contenciosul administrativ;l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a

instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi;

m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;n) organizarea generală a învăţământului;o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi

regimul general privind autonomia locală;p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele,

patronatele şi protecţia socială;q) statutul minorităţilor naţionale din România;r) regimul general al cultelor.În afară de aceste domenii enumerate de art. 73 şi alte texte din

Constituţie stabilesc reglementări prin legi organice aşa cum este: art. 5 alin. (1) privitor la cetăţenia română – dobândire, pierdere etc.; art. 12 alin. (4) privind stema ţării şi sigiliul statului; art. 55 alin. (2) referitor la condiţiile privind îndatoririle militare ale cetăţenilor români şi voluntariatul76; art. 58 alin. (3), ce reglementează instituţia Avocatul Poporului; art. 71 alin. (3) cu privire la diferite incompatibilităţi ale deputaţilor şi senatorilor; art. 79 privind înfiinţarea Consiliului Legislativ; art. 102 alin. (3) referitor la alcătuirea Guvernului; art. 117 alin. (3) – privind condiţiile înfiinţării de autorităţi administrative autonome; art. 118 privind forţele armate şi stabilirea sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, statutul cadrelor militare; art. 123 alin (3) privind atribuţiile prefectului; art. 125 privind Statutul judecătorilor; art. 126 alin. (4) organizarea, funcţionarea şi compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi alte domenii pentru care Legea Fundamentală consideră că prin importanţa pe care o reprezintă domeniul de reglementare se cere o majoritate absolută de voturi pentru adoptarea acelei legi.

76 În acest sens, Legea nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar, pe bază de voluntariat, publicată în M.O. Partea I, nr. 1155 din 20 decembrie 2005.

56

c) Regulamentele Parlamentului.În Constituţie, cu privire la Parlament, sunt trecute numai elementele

esenţiale, definitorii, revenind acestuia ca prin Regulament fiecare Cameră sau Regulamentul Camerelor reunite să se stabilească în detaliu structura organizatorică, procedurile de funcţionare etc. Regulamentele sunt acte cu caracter intern ale Parlamentului, au conţinut normativ şi trebuie să îndeplinească condiţiile de constituţionalitate, fiindcă Parlamentul cu toată trăsătura sa definitorie de „unică autoritate legiuitoare a ţării” şi de „reprezentant suprem al poporului român”, are puterea limitată de prevederile Constituţiei. Aşa numita „putere a puterilor sale” recunoscută Statului, nu trebuie absolutizată, nu poate fi exercitată peste limitele Constituţiei, peste angajamentele internaţionale ale statului.

d) Ordonanţele Guvernului.Deşi am afirmat că reprezintă izvoare ale dreptului constituţional numai

actele adoptate sau emise de autorităţile reprezentative, trebuie precizat că şi Guvernul poate să creeze izvoare de drept constituţional însă cu respectarea celor două condiţii instituite de Legea fundamentală, respectiv delegarea legislativă prin abilitare expresă de către Parlament, dar numai în domenii care nu fac obiectul legilor organice (art. 115 alin. 1) sau, în situaţii extraordinare când Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă. În privinţa ordonanţelor de urgenţă, după adoptare ele trebuie supuse aprobării, prin dezbatere şi în procedură de urgenţă de către Camerele Parlamentului (art. 115 alin. 4 şi 5)77 potrivit procedurii de adoptare a legilor.

e) Tratatele internaţionale.Tratatele internaţionale reprezintă acte normative încheiate de două sau

mai multe state cu posibilitatea de aderare şi a altor state ulterior, dacă în

77 Din nefericire, procedeul ordonanţelor de urgenţă este prea des utilizat, încălcându-se atât textul Legii fundamentale cât şi principiul separaţiei puterilor în stat. Poate ar trebui ca la viitoarea revizuire a Constituţiei să se instituie sancţiuni pentru un astfel de exces, atribuţie care să revină Curţii Constituţionale.

57

cuprinsul acestora se prevede expres o astfel de posibilitate. Asemenea acte consacrate sub titulatura generică de „tratate” pot avea diferite denumiri: tratat, convenţie, Acord, Pact, memorandum, etc.

Adoptarea tratatului are loc după o procedură reglementată dublu: pe plan internaţional există o Convenţie78, iar pe plan intern există o lege ce reglementează procedura de reprezentare la negociere, limitele împuternicirilor acordate Guvernului, etc.79

Tratatele se negociază de Guvernul României în numele României, se semnează de Preşedintele României, după care sunt supuse ratificării de către Parlament(art. 91 alin. 1 din Constituţie).

Din momentul publicării în Monitorul Oficial al României a legii de ratificare, tratatul produce efecte juridice, cu respectarea dispoziţiilor art. 15 (2) din Constituţia României. După intrarea în vigoare a Tratatului, acesta face parte din dreptul intern român80.

f) Acquis-ul comunitarCursurile de drept constituţional în general omit în mod frecvent să

înscrie în rândul izvoarelor dreptului constituţional acquis-ul comunitar, în condiţiile în care România a încheiat în anul 1993 un Acord de asociere cu statele membre ale Uniunii Europene şi cu Comunităţile europene, Acord prin care s-a angajat să implementeze în legislaţia internă o serie de norme juridice comunitare, în cadrul procesului de armonizare legislativă şi de pregătire a condiţiilor pentru aderare. Sunt izvoare ale dreptului constituţional român, izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene, cum ar fi: Tratatul de la Roma din 1957, Tratatul de la Maastricht din 1992, Tratatul de la Amsterdam din 1997, Tratatul de la Nisa din 2001, iar în perspectivă, Tratatul de la Lisabona81.

C A P I T O L U L II

78 Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor care în art. 6 arată că „orice stat are capacitatea de a încheia tratate”.79 A se vedea Legea nr. 590/2003 privind tratatele, publicată în M.O., Partea I, nr. 23 din 12 ianuarie 2004.80 Pentru detalii în privinţa tratatelor, a se vedea Ion M. Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993.81 Tratatul de la Roma a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, Tratatul de la Maastricht, la 1 noiembrie 1993, Tratatul de la Amsterdam la 1 mai 1999, iar Tratatul de la Nisa la 1 februarie 2003, Tratatul de la Lisabona privind Uniunea Europeană a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, a fost semnat la Lisabona (Portugalia) la 13 decembrie 2007 şi ratificat de Parlamentul României prin Legea nr. 13/2008, publicată în M.O. partea I nr. 107 din 12 februarie 2008.

58

CONSTITUŢIA – PRINCIPALUL IZVOR AL DREPTULUI CONSTITUŢIONAL

Secţiunea 1. Teoria Constituţiei

1. Noţiunea de Constituţie. Aspecte generale

Dacă dreptul şi statul au apărut şi s-au impus în cadrul colectivităţilor umane transformându-le în colectivităţi statale, nu aceeaşi este situaţia în privinţa apariţiei Constituţiei. Aceasta a apărut cu mult mai târziu, ca o necesitate izvorâtă din evoluţia statului şi a dreptului, privite ca fenomene sociale şi realităţi evidente în viaţa societăţii. Apariţia Constituţiei a fost generată de o anumită evoluţie a societăţii, de creşterea ariei reglementărilor juridice care au impus o aşezare coerentă, armonioasă şi stabilă a sistemului juridic din fiecare stat. Ca lege fundamentală, denumită uneori şi „lege a legilor”, Constituţia s-a afirmat în secolul al XVIII-lea. Adoptarea acesteia a devenit cu timpul un eveniment de referinţă în viaţa fiecărei societăţi umane, un punct de sprijin pentru dezvoltarea politică, statală şi juridică a societăţii. Ne-am referit mai sus la dezvoltarea politică a societăţii pentru că aşa cum se va vedea în continuare – prin Constituţie se reglementează separaţia puterilor în stat, limitarea acestor puteri, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, stabilitatea vieţii societăţii.

Constituţia s-a impus în societatea modernă ca lege fundamentală, la care se raportează celorlalte norme juridice ce trebuie să fie conforme cu normele cuprinse în legea fundamentală. Dinamica dezvoltării societăţii impune o adoptare şi modificare a multor legi şi a altor acte normative primare dar şi menţinerea unitară şi armonios structurat a sistemului juridic, deziderat ce poate fi asigurat prin intermediul Constituţiei82.

82 Etimologic, cuvântul Constituţie provine din cuvântul latin constitutio ce se poate traduce prin „aşezare cu

temei”, stabilitate etc. În perioada veche a imperiului roman, între Constituţie şi lege se punea semnul egalităţii, însă am putea afirma că în fapt nu era vorba de Constituţie în înţelesul modern al termenului ci mai degrabă de o clasificare a unora dintre legile imperiale.

În orânduirea sclavagistă şi în cea feudală nu se poate afirma că au existat constituţii ci doar legi cu caracter de bază, „legi de referinţă” de care organele legiuitoare şi administrative trebuiau să ţină cont.

Constituţiile au apărut mai întâi sub formă cutumiară (nescrise) iar mai târziu în formă scrisă, aceasta din urmă reprezentând avantajul şi siguranţa că putea stabili în concret şi fără posibilitatea unor interpretări abuzive a limitelor puterii autorităţilor statului, a drepturilor şi libertăţilor esenţiale ale omului.

Prima constituţie cutumiară care s-a impus în viaţa unei societăţi, a fost Magna Charta Libertatum elaborată în Anglia la 1215 şi având un conţinut mai mult contractual, negociat, decât unul impus de stat.

În epoca modernă, prima Constituţie scrisă este Constituţia americană din anul 1787, şi azi în vigoare, dar cu multe amendamente făcute acesteia, urmată de Constituţia Poloniei din 3 mai 1791 şi cea a Franţei din 3 septembrie 1791. În secolul al XIX-lea aproape toate statele europene îşi vor elabora Constituţii, cu excepţia Marii Britanii care nici azi nu are o constituţie scrisă ci una cutumiară.

În anul 1924 apare prima Constituţia specifică noului sistem politic ce se impunea (Constituţia socialistă a fostei U.R.S.S.), pentru ca acest tip de constituţie să fie elaborată şi în celelalte state socialiste apărute pe harta lunii după al doilea război mondial. Caracteristica acestor „constituţii socialiste” este următoarea:

59

Încercarea de a da o definiţie constituţiei necesită luarea în calcul a mai multor elemente şi anume elementul material reprezentat de domeniul de reglementare al normelor cuprinse în constituţie, până la ce detalii trebuie să se meargă în privinţa acestor reglementări fără să fie afectată trăsătura de Lege fundamentală care cuprinde prin esenţă reguli (norme) – principii. Aceasta se observă şi din numărul articolelor ce constituie structura legii fundamentale dar şi din conţinutul detaliat al acestor texte. Spre exemplu, actualul art. 40 alin. 2 al Constituţiei României reglementează formal, în detaliu ca „statul acordă alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege”83.

Prin comparaţie cu alte state europene, Constituţia noastră este mult mai cuprinzătoare, ceea ce nu conduce automat şi la existenţa unui nivel de trai sau de viaţă democratică peste limitele cunoscute de celelalte state europene. Un alt criteriu de referinţă este criteriul (elementul) formal care presupune analiza modului în care este concepută Constituţia, structura normelor constituţionale, dacă este instituit un control de constituţionalitate etc., cum se adoptă, dacă este necesară supunerea spre aprobare populară sau nu a Constituţiei.

În doctrina română şi străină s-au dat mai multe definiţii Constituţiei. Astfel unul dintre primii doctrinari ai dreptului public de la noi, prof. Constantin Disescu susţinea, în secolul trecut, că legea fundamentală, Constituţia reprezintă „organizarea exerciţiului suveranităţii”, a „formei de guvernământ pe care poporul suveran şi-o dă”, pentru ca un alt mare reprezentant al şcolii juridice româneşti din perioada interbelică, prof. Paul Negulescu să definească Constituţia ca fiind „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între diferite puteri ale statului” precum şi la „drepturile publice”.

Alţi autori definesc Constituţia ca fiind legea cea mai importantă a ţării, pornind de la conţinutul complex al acesteia şi faptul că ea constituie baza juridică a sistemului judiciar, fundamentul, elementul de apreciere a regularităţii legilor trecute, prezente şi viitoare raportate la legea fundamentală. Sub un alt aspect, Constituţia este apreciată ca fiind legea fundamentală şi pentru că normele sale juridice (constituţionale) au în vedere cu prioritate puterea de stat, preluare, exercitare, menţinere.

Dacă ne menţinem în sfera reglementării constituţionale a puterii de stat, vom putea identifica încă un element esenţial şi anume modalitatea de aprobare a legii fundamentale prin referendum, ocazie cu care poporul, titularul puterii sale suverane pe un anumit teritoriu se manifestă în concret prin aprobarea viitoarei legi fundamentale urmând ca autoritatea publică reprezentativă şi

separaţia puterilor nu mai este recunoscută ca o realitate, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se restrâng considerabil, iar pluripartitismul politic este înlocuit cu sistemul partidului unic ce se transformă treptat în „partid-stat”.83 O asemenea detaliere a conţinutului „protecţiei copiilor şi tinerilor” credem că nu era necesară a fi înscrisă în Legea fundamentală.

60

legiuitoare a ţării, Parlamentul să poată adopta legislaţia primară subsecventă Constituţiei.

Faţă de aceste considerente, putem defini Constituţia ca legea supremă a unui stat ale cărei norme sunt investite cu forţa juridică cea mai înaltă şi care reglementează relaţiile sociale esenţiale privitoare la preluarea, exercitarea şi menţinerea puterii în stat, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.

2. Categorii de ConstituţiiChiar dacă societăţile umane s-au dezvoltat în ritmuri diferite între ele

au existat şi cu atât mai mult există azi elemente de interferenţă, de influenţă. În aceste condiţii şi sistemul de organizare a puterilor în stat are elemente comune şi elemente diferenţiate, de la un stat la altul ori, în raport de perioade istorice.

În doctrină se apreciază că specificul naţional, tradiţiile istorice şi alţi factori interni sau externi au contribuit la existenţa unor reglementări diferite în plan constituţional. Astfel, normele constituţionale pot lua o formă sistematizată într-un singur act juridic cu denumirea de Constituţie, pot fi regăsite în mai multe acte constituţionale scrise sau sub formă mixtă atât norme scrise cât şi norme nescrise (cutume constituţionale). De aici şi clasificarea tradiţională a constituţiei după forma sa de prezentare în: constituţii scrise şi constituţii nescrise (cutumiare). Dacă majoritatea statelor au o constituţie scrisă, există încă state importante precum: Anglia, Israel şi Noua Zeelandă, care au constituţii cutumiare84.

După modul de adoptare a Constituţiei sunt cunoscute următoarele categorii: Constituţia parlamentară, care se adoptă de Parlament şi este promulgată

de şeful statului, urmând a fi publicată; Constituţia acordată (octroiată) sau concedată care se adoptă de

monarh ca stăpân absolut, şi în acest mod îşi exercită puterea. Este o modalitate specifică monarhiilor absolute, în prezent fiind depăşită de istorie;

Secţiunea 2. Dezvoltarea constituţională a statului român

1. Perioada anterioară Unirii PrincipatelorŢările române, deşi despărţite din punct de vedere politic şi

administrativ au avut strânse legături în planul dezvoltării politice, al organizării 84 Dintre acestea din urmă, Anglia constituie un paradox în condiţiile în care aici s-a născut ideea unei organizări constituţionale a societăţii. Constituţia engleză cuprinde atât norme scrise cuprinse în dreptul statutar (statute law) şi dreptul judiciar (jurisprudenţial – common law). În concret, Constituţia engleză cuprinde acum Magna Charta Libertatum (1215), Petition of Right (1628), Habeas Corpus (1679), Bill of Rights (1689), Actul de stabilire a succesiunii la tron (1701), Actul Parlamentului (1911), Actul Parlamentului (1949), Actul referitor la reprezentare (1949) în care se consolidează sistemul electoral, Actul referitor la drepturile omului (1998) care codifică în dreptul britanic Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, actele de descentralizare a puterii de stat (1998), prin care se autorizează crearea de Parlamente locale în Scoţia, Irlanda de Nord şi Ţara Galilor.

61

societăţii, fiind adoptate o serie de acte normative cu caracter constituţional, declaraţii de drepturi semnificative etc., pe care le vom prezenta succint.

În anul 1740, Constantin Mavrocordat, domn fanariot, dar cu preocupări deosebite pentru dezvoltarea Ţării Româneşti a emis o lege numită „Aşezământul pentru Muntenia”. Acest act cu semnificaţii multiple şi esenţiale a constituit doi ani mai târziu subiect de preocupare pentru revista franceză „Mercure de France” care a publicat actul în cauză sub denumirea „Constituţia lui Mavrocordat”85.

Un alt document, Memoriul boierilor munteni din 10 mai 1791. În timpul războiului Rusiei şi Austriei împotriva imperiului Otoman, la 10 mai 1791 boierii munteni, în frunte cu Mitropolitul Filaret şi marele spătar Ion Cantacuzino, au întocmit un Memoriu cu conţinut „constituţional” pe care l-au trimis Curţilor Imperiale de la Petersburg şi Viena prin care cereau, între altele:

a) alegerea Domnului dintre dregători autohtoni de către cele trei stări sociale ale Ţării Româneşti;b) crearea Armatei naţionale;c) stabilirea hotarului cu imperiul Otoman pe Dunăre şi desfiinţarea raialelor turceşti Brăila, Giurgiu şi Turnu.d) în caz de conflict armat între vecini, Ţara Românească să fie pusă sub protecţia Austriei.

La începutul sec. XIX au fost adoptate unele Declaraţii cu conţinut principal politic dar cu tentă de instituire a unor reguli juridice ulterioare precum Proclamaţia de la Pades din 1821, a lui Tudor Vladimirescu sau Proiectul de „Constituţie al cărvunarilor” din 1822. Acest Proiect al cărvunarilor cu o valoare istorică deosebită, avea caracter constituţional, însă el a rămas în stadiu de proiect nefiind adoptat până la urmă datorită schimbărilor din viaţa politică86.

Regulamentele organice astfel adoptate, în Muntenia, 1831 şi Moldova 1832, reprezintă adevărate legi cu caracter constituţional, conţin dispoziţii care privesc organizarea parlamentară, guvernamental-administrativă şi judecătorească. Deşi au constituit un mare pas în dezvoltarea statului şi a 85 A se vedea, Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor constituţionale, Ed. Cerma, 1992, pag. 175 şi urm.86 Constituţia Cărvunarilor, din 13 septembrie 1822, cuprindea între altele norme referitoare la libertate, egalitate socială, reguli pentru crearea unei Adunări Legiuitoare, a Divanului Domnesc, creşterea rolului domnului, în condiţiile în care regimul fanariot se sfârşea iar domnii urmau să fie aleşi din rândul boierilor autohtoni. Constituţia cărvunarilor este şi rezultatul schimbărilor revoluţionare din Franţa, 1791, al mişcărilor social-politice care se conturau şi pe plan intern în Ţările Române.Încheierea războiului ruso-turc prin semnarea Tratatului de la Adrianopol din 1828, a creat premisele adoptării unor reglementări revoluţionare aplicabile în cele două Ţări Române, Muntenia şi Moldova. De altfel, Tratatul de la Adrianopol, întăreşte poziţia deja consacrată în urma Convenţiei de la AKKERMAN din 1826 potrivit cărora Principatele Române beneficiare de o largă autonomie, în ceea ce priveşte crearea unei administraţii proprii, alegerea domnului pe viaţă, şi obligarea domnilor la redactarea unor regulamente pentru îmbunătăţirea situaţiei Principatelor Române.Regulamentele organice au fost redactate pe plan intern de câte o comisie constituită în fiecare ţară română potrivit Tratatului de la Adrianopol; comisiile au funcţionat sub conducerea consulului rus pentru cele două Ţări române, în prima parte iar ulterior până la finalizarea şi aprobarea lor sub conducerea comandantului armatei ruse de ocupare a ţărilor române, generalul Kiseleff. Cele două proiecte ale regulamentelor organice au fost supuse avizării Curţii imperiale ruse iar ulterior aprobate de Adunările Obşteşti din cele două Principate.

62

dreptului în cele două ţări române, prin faptul că înlăturau de la participarea publică păturile sărace, sunt apreciate ca acte fundamentale mai puţin democratice.

Prin conţinutul lor Regulamentele organice reprezintă un pas important în organizarea constituţională a ţărilor române şi premise reale pentru Unirea ce se va realiza peste nici trei decenii.

În acest sens este de semnalat că domnul urma să fie ales de către o adunare extraordinară ad-hoc, formată din boieri având vârsta de peste 40 ani, stabileau constituirea Adunării Generale, care să funcţioneze în sesiuni anuale de câte două luni, stabilirea unui sistem financiar, crearea unui Consiliu administrativ, un adevărat Guvern modern, organizarea activităţii judiciare, a miliţiei naţionale, recunoaşterea funcţiei publice, separaţia puterilor etc.

Aplicarea Regulamentelor s-a format de îndată ce au fost aprobate de Adunările Obşteşti din fiecare Ţară, ceea ce a condus la alegerea unor noi domni în concordanţă cu codul juridic nou creat.

Acestor acte constituţionale le-au succedat două declaraţii de drepturi din 1848, în timpul evenimentelor revoluţionare,care au cuprins şi ţările române alături de majoritatea ţărilor europene.

2. Principatelor RomâneIdeea unirii cel puţin a Munteniei şi Moldovei nu a apărut la 1859, ci ea îşi avea rădăcini adânci în istorie chiar anterior secolului al XIX-lea. Dar, în termeni publici pentru prima dată s-a pus problema unirii sub conducerea unui domnitor străin (nu după sistemul fanariot care îşi trăia ultimele momente) în 1824.Anul revoluţionar 1848 face să răzbată ideile unirii şi la Paris, unde împăratul Franţei, ultimul de altfel, Napoleon al III-lea şi-a exprimat poziţia pozitivă pentru Unire, însă celelalte puteri suzerane, Rusia, Austria şi Turcia s-au opus.Congresul de la Paris din 1856 se încheie cu adoptarea Convenţiei privitoare la Ţările Române, în baza căreia s-au desfăşurat ulterior alegerile din 1859 care au condus la alegerea unui român în fruntea celor două state române, Muntenia şi Moldova, în persoana colonelului Alexandru Ioan Cuza, şi evident la formarea mai întâi a unei uniri personale statale româneşti care se va transforma în curând într-una reală şi la formarea Statului Român Unitar Român.După naşterea statului modern român, în urma Unirii celor două Principate la 1859, începe o etapă nouă în dezvoltarea constituţională, care a culminat cu adoptarea de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a: Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, act fundamental aprobat prin plebiscitul din 10 mai 1864, apreciat ca prima Constituţie Română în sensul modern87. De altfel, chiar domnitorul Cuza în jurământul depus în faţa corpurilor legiuitoare ale Ţării face referire la „Constituţie”;Dar, prima lege care întruneşte atât condiţiile de formă cât şi cele de fond ale unei Constituţii moderne este Constituţia română din 1866. Pregătirea elaborării

87 În acest sens, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 82 şi Mihai T. Oroveanu, op.cit., pag. 236 şi urm.

63

acesteia a început imediat după abdicarea domnitorului Cuza, la 11 februarie 1866. Urmare acestui eveniment politic, s-a instituit o locotenenţă domnească ce va funcţiona până la 10 mai 1866 când noul şef al statului, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmarigen depune jurământul de credinţă în faţa Adunării Elective a Ţării prin care se realizează legătura de credinţă între „Naţiunea Română şi Dinastia Noastră Regală”. Conţinutul acestui jurământ este scurt dar plin de semnificaţii „jur de a păzi legile României, de a menţine drepturile sale şi integritatea teritoriului ei”.

Constituţia din 1866 a fost promulgată la 1 iulie 1866, fiind adoptată de Adunarea Electivă la 29 iunie în acelaşi an. Nu s-a mai supus şi votului Corpurilor Ponderatoare prevăzute în Statutul dezvoltător al lui Cuza de teama ca acestea să nu fie ostile noului regim şi să fie respinsă88.

Principiile Constituţiei din 1866 sunt următoarele:a) principiul suveranităţii naţionale;b) principiul guvernământului reprezentativ;c) principiul separaţiei puterilor;d) principiul monarhiei ereditare, în persoana Principelui Carol de Hohenzollern-

Sigmarigen şi a moştenitorilor săi;e) principiul irevocabilităţii monarhului;f) principiul responsabilităţii ministeriale;g) principiul supremaţiei Constituţiei asupra legilor;h) principiul proclamării drepturilor publice şi libertăţilor civile înscrise în

Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului din Franţa, din 26 august 1789.Constituţia de la 1866 a fost supusă unor critici dure după intrarea ei în

vigoare chiar de Domnitorul Carol I pe motiv că are în conţinutul său o serie de prevederi fără aplicabilitate, străine de spiritul românilor89.

Constituţia din 1866 va fi modificată în mai multe rânduri:- în 1879 sunt făcute unele modificări în planul drepturilor civile şi politice;

- în 1884 sunt modificate dispoziţiile privitoare la regimul electoral, la titlul „Capul Statului”, la întinderea teritorială a Ţării, regimul presei şi altele;

- la 29 iunie 1917 intervine o nouă modificare cu privire la problema rurală şi cea a votului făcându-se posibilă exproprierea terenurilor rurale pentru

88 Constituţia din 1866 este de inspiraţie belgiană după modelul Constituţiei Belgiei din 1831 puţin mai democratică decât Statutul lui Cuza care era inspirat după modelul francez (Constituţia Franţei din 1852) cu un sistem liberal autoritar în care Domnul avea conducerea şi răspunderea întregii guvernări.89 Astfel, Carol I spunea „aceşti oameni care şi-au făcut educaţia lor politică şi socială mai mult în străinătate, uitând cu desăvârşire împrejurările patriei lor, nu caută altceva decât a aplica ideile de care s-au adăpat acolo, îmbrăcându-le în nişte forme utopice, fără a cerceta dacă se potrivesc sau nu. Astfel, nefericita Ţară, care a fost totdeauna îngenunchiată sub jugul cel mai aspru a trecut deodată şi fără mijlocire de la un regim despotic la cea mai liberală Constituţiune. După experienţa făcută, cred că aceasta este o nenorocire cu atât mai mare cu cât Românii nu se pot lăuda cu virtuţile cetăţeneşti ce se cer pentru o formă de stat quasi-republicană”. A se vedea, M.T. Oroveanu, Istoria dreptului român, op.cit., pag. 266.

64

împroprietărirea ţăranilor cultivatori de pământ şi se acordă votul universal90;

- în 1918 se extind dispoziţiile Constituţiei şi în teritoriile româneşti ce au revenit la Patria-mamă: Basarabia, Bucovina, Ardealul, Banatul, Crişana, Sătmarul, Maramureştul, iar din 1913 dispoziţiile Constituţiei au fost extinse şi asupra Cadrilaterului.

Începând cu 10 mai 1884 România a devenit Regat.Deşi este abrogată în 1923, Constituţia de la 1866 se regăseşte ca

formulare de text în multe părţi din Constituţia României Mari, adoptate în 1923 şi aplicabilă tuturor teritoriilor româneşti, revenite sub aceeaşi jurisdicţie română.

c) Constituţia din 1923Realizarea Marii Uniri din 1918 a impus şi o nouă Lege fundamentală

În anul 1923 s-a adoptat o nouă Constituţie care preia în conţinutul său multe din prevederile precedentei Constituţii, dar inserează şi multe principii şi reguli noi, moderne şi mai democratice cum sunt:a) accentuarea ideii democratice şi reglementarea instaurării democraţiei;b) înscrierea ideii de legalitate ca fundament al activităţii statului;c) controlul constituţionalităţii legilor;d) controlul legalităţii actelor administrative de către autoritatea judecătorească;e) inamovibilitatea magistraţilor;f) reglementarea relaţiilor de muncă;g) proprietatea care din sacră şi neviolabilă este transformată în funcţie socială.

Sunt menţinute principiul separaţiei puterilor, al responsabilităţii ministeriale, al recunoaşterii şi garantării drepturilor fundamentale.

d) Constituţia din 1938Situaţia politică generală, premergătoare declanşării celui de-al doilea

Război Mondial, l-a silit pe Regele Carol al II-lea să încerce o nouă aşezare constituţională a statului, prin creşterea puterilor Regelui şi o restrângere a atribuţiilor puterii legiuitoare care nu se comporta democratic şi eficient.

În acest sens, regele Carol al II-lea, pentru care partidele politice constituiau un obstacol major în exercitarea autoritară a puterii, a dizolvat cele două Camere ale Parlamentului la 19 noiembrie 1937 şi s-au organizat noi alegeri la finele lunii decembrie 1937, fără ca în urma acestor alegeri un partid să obţină majoritatea mandatelor în fiecare Cameră. Pe acest fond politic critic şi în condiţiile în care şeful statului se implica neconstituţional în viaţa politică, demite guvernul format în jurul partidului liberal şi instalează un guvern de dreapta aflat sub controlul total al monarhului, creându-se o instabilitate politică accentuată pe

90 Modificările din 1917 privitoare la introducerea votului universal, renunţându-se la votul cenzital au venit într-un moment istoric favorabil pe plan intern şi extern. Numai că, în continuare femeile sunt excluse de la vot. În Europa votul universal, a fost introdus în 1871, Germania, numai pentru bărbaţi iar din 1919 şi pentru femei, Elveţia 1874, Spania 1890, Finlanda 1906, Norvegia 1907, Suedia 1909, Danemarca 1915, Anglia 1918, Franţa 1944 iar în afara Europei, în S.U.A. în 1920.

65

fondul căreia, „salvatorul” Carol al II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală. La un interval de numai 10 zile, la 20 februarie 1938, Carol al II-lea aprobă o nouă Constituţie pentru a-şi legitima dictatura personală iar la 24 februarie 1938 se organizează referendum (plebiscit) pentru aprobarea Constituţiei, cetăţenii cu drept de vot având obligaţia de a se prezenta la urne şi vota.

Votul a fost deschis (aşa cum s-a votat şi în perioada comunistă când a fost organizat un referendum pentru reducerea arsenalului militar). Acest fapt a condus la exprimarea unui număr foarte redus de voturi împotriva noii Constituţii Caroliste.

Constituţia dictaturii regale, din 1938, aduce modificări majore în viaţa politico-socială a României având un caracter profund antidemocratic. Printre aceste reguli noi pe care le regăsim în Constituţia lui Carol al II-lea, amintim: - consacrarea expresă a pretenţiilor regelui; - echivalenţa unei recunoaşteri a dictaturii personale;- desfiinţarea partidelor politice;- restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale;- preluarea întâietăţii în cadrul puterii legislative şi a celei executive de către rege;- transferul responsabilităţii actelor regelui către miniştrii care aveau obligaţia de a contrasemna actele regelui;- regele putea emite decrete cu putere de lege, ceea ce înseamnă, substituirea Adunării Reprezentanţei Naţionale, similară unui Parlament- Reprezentanţa Naţională era formată din două Adunări: Senatul şi Adunarea Deputaţilor (art. 31).

Adunarea Deputaţilor era compusă din deputaţi aleşi de cetăţenii României care au împlinit 30 de ani şi au ca îndeletnicire agricultura şi munca manuală, comerţul, industria ori ocupaţii intelectuale. Alegerile se organizează pe sistemul scrutinului uninominal, dar pe circumscripţii care să asigure reprezentarea felului de îndeletnicire a alegătorilor, aşa numitul sistem al breslelor.

Cât priveşte Senatul, acesta era format din două categorii de senatori: de drept şi cei aleşi în proporţii egale (art. 64 din Constituţia din 1938) etc.

Parcă prevestind viitorul, Constituţia Carolistă prevedea interdicţia suspendării acesteia, care de fapt va fi suspendată la 5 septembrie 1940, prin Decretul – lege nr. 3052 semnat de însuşi Carol al II-lea înainte de abdicare.

Se poate constata că modul de elaborare şi de adoptare se aseamănă cu cel folosit de Cuza în privinţa Statutului Dezvoltător din 1864.

3. Organizarea constituţională în perioada septembrie 1940 – august 1944

66

Pierderea unei mari părţi a teritoriului naţional în vara anului 1940, a condus la o serie de măsuri în plan constituţional din partea Capului Statului – regele Carol al II-lea care prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 a suspendat Constituţia din 1938 şi a dizolvat Parlamentul. În aceeaşi zi, prin Decretul-lege nr. 3053, Generalul Ion Antonescu este investit ca Preşedinte al Consiliului de Miniştri şi primeşte puteri deosebite pentru conducerea statului român, reducându-se prerogativele regelui. Preşedintele Consiliului de Miniştri devine astfel Conducătorul Statului. La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea abdică de la Tronul României, fiind urmat la tron de către fiul său, cunoscut ca Regele Mihai I. Acesta reconfirmă actele regale ale tatălui său în privinţa puterilor încredinţate Generalului Ion Antonescu şi restrânge încă din puterile regelui.

Rolul noului rege, Mihai I devine unul de protocol, era capul oştirii, conferea decoraţii, avea drept de graţiere, amnistie ori reducere a pedepselor, acredita şi primea ambasadori, încheia tratate în numele regatului României, numea miniştri şi subsecretari de stat cu contrasemnătura Preşedintelui Consiliului de Miniştri (Conducătorul Statului), putea modifica legile organice ori bătea moneda.

După 6 septembrie 1940 au loc evenimente deosebite în planul vieţii României, Statul român este declarat ca fiind Stat naţional Legionar (conform Decretului regal nr. 3151 din 14 septembrie 1941, ceea ce înseamnă că Garda de Fier, era recunoscută ca organism politic – social de excepţie, având rolul de a „ridica moral şi material poporul român ...”. Conducătorul Statului care era Preşedintele Consiliului de Miniştri devenea, în acest mod, „Conducătorul Statului Legionar şi şeful regimului legionar”, având ascendenţă în modul de organizare al Germaniei.

Pe fondul ascensiunii mişcării legionare şi a evenimentelor tragice din 21 – 24 ianuarie 1941, în luna februarie 1941, este abrogat decretul regal din 14 septembrie 1940 privind Statul Naţional Legionar şi s-a revenit la organizarea statului de la 6 septembrie 1940.

Actele cu caracter constituţional dar contrare spiritului democraţiei constituţionale, din 5 – 6 septembrie 1940 au fost supuse aprobării unui plebiscit la 2 martie 1941, devenind în acest mod ca acte fundamentale ale Statului Român şi vor rămâne în vigoare până la căderea regimului antonescian.

Pe aceste realităţi politico-juridice se va desfăşura viaţa politică a Statului Român până la 23 august 1944 când este demis şi arestat întreg Guvernul Antonescu, iar prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944 este repusă în vigoare Constituţia din 1923 cu unele texte revizuite care va rămâne în aplicare până la 30 decembrie 1947. La această dată, urmare unei lovituri de stat, este înlocuită instituţia monarhiei cu republica şi regele forţat să abdice. Din punct de vedere legal Constituţia din 1923 nu a fost abrogată prin Legea nr. 363/30 decembrie 1947 pentru că abrogarea unei Legi fundamentale nu se poate face decât prin altă lege cu aceeaşi forţă juridică.

67

4. Constituţiile socialistea) Constituţia Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948După schimbarea formei de guvernământ în urma loviturii de stat din

30 decembrie 1947, noul regim politic de sorginte marxistă a procedat la adoptarea unei noi Constituţii care să consacre realitatea din România de la acea dată. Prin această Constituţie se întrerupe istoria constituţional-democratică a României. Din punct de vedere al conţinutului, această constituţie se remarcă prin instituirea unui control total al statului asupra individului, restrângerea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, instituirea principiului unicităţii puterii, desfiinţarea controlului judecătoresc asupra actelor administrative (contenciosul administrativ). Dispare pluripartitismul politic etc., iar funcţionarii publici devin funcţionari de stat, fiind supuşi normelor dreptului muncii.

b) Constituţia Republicii Populare Române din 24 septembrie 1952

Deşi nu trecuseră decât 4 ani de la prima Constituţie „republicană” (din 13 aprilie 1948) în 1952 este adoptată o nouă constituţie care consacră rolul fundamental al partidului unic, impune în organizarea administrativă a teritoriului sistemul sovietic al regiunilor şi raioanelor, cel al sfaturilor populare ca organe ale puterii de stat în plan teritorial, cărora li se recunoaşte personalitate juridică.

Această Constituţie consacră formal o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale, dar modul în care ele puteau fi efectiv exercitate era unul restrictiv. Spre exemplu, dreptul de asociere al cetăţenilor era recunoscut dacă „scopul urmărit nu este îndreptat în contra ordinii democratice stabilite prin Constituţie. Orice asociaţie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisă şi pedepsită prin lege”. Dacă o persoană exprimă opinii împotriva ordinii „democratice”, asociaţia putea fi considerată ca fascistă şi împotriva ordinii sociale. Se poate observa că nu statul era cel considerat ca fiind în pericol, ci ordinea internă, clasa conducătoare, partidul unic etc., ceea ce pune în lumină o evidentă limitare a drepturilor fundamentale.

c) Constituţia Republicii Socialiste România din 21 august 1965

Şi această lege fundamentală continuă tradiţia celor două Constituţii adoptate după schimbarea formei de guvernământ, în sensul că menţine consacrarea, rolului fundamental al Partidului Comunist (partid unic), stabileşte formal unele din drepturile şi libertăţile fundamentale, menţine sistemul unicităţii puterii şi al aşezării pe principiul subordonării ierarhice a tuturor organelor statului, în vârful acestei piramide a sistemului statal aflându-se Marea Adunare Naţională91. Instanţele judecătoreşti sunt formate din judecători

91 Marea Adunare Naţională un parlament unicameral, controlat în totalitate de partidul comunist, lipsit de opoziţie şi contrar tradiţiei politico-juridice române. Deci Parlamentul unicameral poate deveni sursă a totalitarismului, a

68

numiţi de organele puterii de stat, şi au obligaţia să apere orânduirea socialistă. În fapt, judecătorii nu erau inamovibili92.

Un progres de remarcat al Constituţiei din 21 august 1965 constă în aceea că, formal, li se dă posibilitatea cetăţenilor să se plângă autorităţilor de justiţie împotriva actelor abuzive ale organelor statului, principiu consacrat prin art. 35 din Constituţie în următorii termeni: „cel vătămat într-un drept al său printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, în condiţiile prevăzute de lege, anularea actului şi repararea pagubei”. În temeiul acestei norme constituţionale a fost adoptată Legea nr. 1/1967 care s-a dovedit neeficientă, pentru că nu răspundea nici pe departe cerinţelor art. 35 şi nici art. 103 din Constituţie care stabilea că „Tribunalele şi judecătoriile judecă cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative, putând să se pronunţe, în condiţiile legii, şi asupra legalităţii acestor acte”.

De remarcat că după 30 decembrie 1947 în structura puterii de stat a apărut o instituţie nouă, „Prezidiul Republicii”, apoi „Prezidiul Marii Adunări Naţionale” care se va menţine până în 1961 când s-a transformat în Consiliul de Stat după modelul celorlalte ţări socialiste europene. Consiliul de Stat era format din parlamentari (deputaţi) fiind un miniparlament ce putea emite decrete cu putere de lege. Consiliul de stat şi anterior Prezidiul, au jucat rolul instituţiei şefului de stat – organ colegial93.

Consiliul de Stat a continuat să existe şi după martie 1974 când a fost instituită funcţia de Preşedinte al Republicii. Preşedintele Republicii, pe fondul sistemului dictatorial, era şi preşedintele Consiliului de Stat, şi emitea decrete prezidenţiale, ca Şef al Statului şi semna Decretele adoptate de Consiliul de Stat.

Secţiunea 3. Revenirea la viaţa constituţională democrată

1. Perioada 22 decembrie 1989 – 9 decembrie 1991Involuţia societăţii româneşti sub imperiul dictaturii personale a şefului

Statului şi al Partidului Unic a luat sfârşit la 22 decembrie 1989, moment la care, se constituie un organism ad-hoc cu caracter politico-juridic-constituţional numit Frontul Salvării Naţionale, care prin acte politice a declarat dizolvarea structurilor de putere ale regimului ceauşist la nivel central şi teritorial şi crearea premiselor pentru dezvoltarea democratică a Statului Român.

autoritarismului.92 Inamovibilitate = dreptul de a fi inamovibil (inamovibil – despre o funcţie): din care nu poate fi destituit cineva.93 Consiliul de Stat s-a constituit prin transformarea Prezidiului Marii Adunări Naţionale, potrivit Legii nr. 1/1961. Consiliul de Stat putea fi comparat cu un Parlament mai restrâns, fiind autonom în raport cu M.A.N., dobândind atribuţii în plus faţă de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, preluând exerciţiul atribuţiilor Parlamentului între sesiunile acestuia. Ulterior, Constituţia din 21 august 1965, în înscrierea în rândul organelor supreme ale puterii de stat alături de Marea Adunare Naţională şi, mai târziu, după martie 1974, Preşedintele Republicii Socialiste România. Deşi Constituţia stabilea că decretele Consiliului de stat sunt supuse aprobării plenului M.A.N. în practică acest lucru nu se mai realiza.

69

Se constituie noi organe locale în locul fostelor consilii populare, se crează într-o primă etapă primării la nivel judeţean şi al fiecărei localităţi, se reorganizează structurile de putere, vechea miliţie se va numi poliţie, securitatea statului ca instituţie aservită regimului totalitar va fi transformată într-un organism nou, mai democratic având cu totul alte sarcini.

De asemenea, se crează cadrul juridic pentru înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice, fiind interzise partidele cu caracter fascist sau care propagă idei antidemocrate.

Dar Frontul Salvării Naţionale era un organ al puterii de stat, care era pus în situaţia pierderii puterii după organizarea de alegeri libere prin participarea la alegeri a noilor partide politice sau a celor renăscute (partidele istorice).

Frontul Salvării Naţionale a hotărât să se transforme în partid politic ceea ce a nemulţumit celelalte partide înfiinţate, care erau excluse de la actul de exerciţiu al puterii în Stat, s-a ajuns la un compromis politic major, astfel că s-a constituit un nou organism statal denumit Consiliu Provizoriu de Uniune Naţional compus din reprezentanţi ai tuturor partidelor legal înfiinţate şi evident ai Frontului Salvării Naţionale (Decretul – lege nr. 81 din 9 februarie 1990).

Noul organ al puterii C.P.U.N. a adoptat o serie de acte normative esenţiale pentru evoluţia ulterioară a ţării până la alegerile libere şi adoptarea unei Constituţii, ultima Constituţie comunistă din 21 august 1965 fiind de facto abrogată la 22 decembrie 1989, devenind abrogată de drept la momentul intrării în vigoare a noii constituţii la 9 decembrie 1991.

Unul din cele mai importante acte normative cu profund caracter fundamental l-a constituit Decretul – Lege nr. 92/1990 privind alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui României.

De altfel, acest Decret – lege va rămâne în vigoare până la data intrării în vigoare a noii Constituţii.

2. Constituţia din 21 noiembrie 1991Primele alegeri libere pentru Parlament şi pentru Preşedintele României

s-au desfăşurat la 20 mai 1990 noul Parlament, bicameral ales va funcţiona şi ca Adunare Constituantă pentru adoptarea unei Constituţii.

După validarea alegerilor din 20 mai 1990, şi constituirea legală a Parlamentului s-a constituit o Comisie de redactare a Tezelor pentru elaborarea proiectului de Constituţie a României.

Parlamentul României, funcţionând şi ca Adunare Constituantă şi-a stabilit un Regulament de funcţionare al Adunării Constituante care prin intermediul Comitetului Adunării a stabilit o serie de reguli de funcţionare a Comisiei de redactare a Tezelor şi a Proiectului de Constituţie, modul de votare a proiectului viitoarei Constituţii etc.

S-a ajuns în acest mod la momentul adoptării primei Constituţii post comuniste la 21 noiembrie 1991.

70

Noua Constituţie consacră o serie de principii fundamentale pentru un stat de drept: separaţia puterilor, pluripartitismul, economia concurenţială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor garantate, etc. De asemenea, instituie crearea unor instituţii noi, precum Curtea Constituţională, Avocatul Poporului, revenirea la instituţia contenciosului administrativ, consacrarea unui statut juridic distinct şi specific al funcţionarilor publici, limitarea numărului de mandate pentru o persoană care îndeplineşte funcţia de Preşedinte al României şi alte elemente specifice statului de drept. Constituţia recunoştea implicit separaţia puterilor, fără a o explica.

2. Adoptarea, revizuirea, suspendarea şi abrogarea ConstituţieiFiindu-i recunoscut caracterul de lege fundamentală şi procedura de

adoptare, de revizuire, de suspendare sau abrogare este una specială, mai ales că li se recunoaşte constituţiilor un anumit caracter de stabilitate, fără a fi nesocotită necesitatea punerii de acord a acesteia cu realităţile din ţară.

a) Adoptarea Constituţiei. Principii generaleIniţiativa adoptării Constituţiei poate să aparţină unui organism social-

politic fundamental – Parlamentul, partidelor politice sau din iniţiativă populară. Adoptarea unei Constituţiei, în general se poate declanşa pe o evoluţie firească a societăţii omeneşti organizate în stat, sau motivat de un eveniment politic major în viaţa societăţii aşa cum a fost situaţia din România şi din alte state europene, vecine, după evenimentele din 1989. Se poate spune că există practic două situaţii: care determină adoptarea unei Constituţii.- nu există Constituţie pentru că ea a fost înfrântă de o schimbare bruscă în

evoluţia societăţii printr-o revoluţie, lovitură de stat, etc. sau,- există o Constituţie şi ceea ce se urmăreşte printr-o altă constituţie să se

realizeze schimbări majore ca fundament, concepţie şi conţinut pe plan constituţional.

În funcţie de cele două situaţii de mai înainte se poate stabili cine este autoritatea competentă să adopte noua Constituţie. Astfel, dacă nu mai există o Constituţie care să producă efecte juridice94 este necesar a fi creat un organism cu atribuţii de Adunare Constituantă care să adopte textul noii Constituţii sau, dacă Parlamentul este încă în funcţiune, el va acţiona ca Adunare Constituantă. În cazul existenţei Constituţiei în vigoare, şi a Parlamentului, se vor stabili condiţiile elaborării Proiectului de Constituţie, cine îl va elabora (o comisie independentă sau o comisie parlamentară), tezele pe baza cărora va fi elaborat proiectul. După ce s-a elaborat Proiectul de Constituţie şi s-a adoptat de către Adunarea

94 Art. 149 din Constituţia României din 1991 prevedea că la data intrării în vigoare a Constituţiei, ca urmare a aprobării ei prin referendum, „Constituţia din 21 august 1965 este şi rămâne în întregime abrogată”. Se pune astfel problema care a fost regimul juridic al Constituţiei din 21 august 1965 în perioada 22 decembrie 1989 până la intrarea în vigoare a Constituţiei din 21 noiembrie 1991: a fost suspendată, abrogată, caducă, căzută în desuetudine? Suntem de părere că în acest interval, schimbarea puterii într-un sens diametral opus, a antrenat caducitatea Constituţiei din 1965, care nu mai corespundea, în nici un fel noilor realităţi politice.

71

Constituantă desemnată, se pune şi problema modului de intrare în vigoare a acesteia – numai prin promulgare de către şeful statului ori prin supunerea spre aprobare unui referendum sau plebiscit. Astfel Constituţiile române, începând cu Statutul dezvoltător al lui Cuza au intrat în vigoare după cum urmează:➬ Statutul dezvoltător al lui Cuza şi Constituţia din 1938 – au fost supuse

aprobării prin plebiscit (referendum);➬ Constituţiile din 1866 şi din 1923 au fost „sancţionate”95 de şeful statului;➬ Constituţiile socialiste – din 13 aprilie 1948, din 24 septembrie 1952 şi cea din

21 august 1965 numai prin promulgare;➬ Constituţia României din 21 noiembrie 1991 a fost adoptată de Adunarea

constituantă96 şi supusă aprobării prin Referendumul din 8 decembrie 1991, după care a intrat în vigoare. Fiecare stat are un model juridic legat de intrarea în vigoare a Constituţiei sau a legilor, potrivit tradiţiei sau altor elemente specifice.

După modul de adoptare a Constituţiei sunt cunoscute următoarele categorii: Constituţia parlamentară, care se adoptă de Parlament şi este promulgată

de şeful statului, urmând a fi publicată; Constituţia acordată (octroiată) sau concedată care se adoptă de

monarh ca stăpân absolut, şi în acest mod îşi exercită puterea. Este o modalitate specifică monarhiilor absolute, în prezent fiind depăşită de istorie;

Constituţia plebiscitară (Statut) reprezintă o formă evoluată a constituţiei acordate care se realizează de şeful statului însă o supune aprobării prin plebiscit (Statutul lui Cuza, Constituţia din 1938 a Regelui Carol al II-lea);

Constituţia Pact este considerată un contract (pact) între rege şi popor – exemple în acest sens: Charta franceză din 14 august 1830, Constituţia română de la 1866, cea de la 192397;

Constituţia-convenţie este definită în acest mod fiindcă este opera unei adunări numite Convenţie, special aleasă pentru a adopta Constituţia şi totodată pentru că se consideră că această Convenţie este intervenită între toţi membrii societăţii cu privire la actul de executare a puterii printr-un contract social98.

b) Revizuirea (modificarea) Constituţiei

95 Prin sancţionare – şeful statului îşi însuşeşte textul Constituţiei şi devine în acest mod participant la activitatea de legiferare. Prin promulgare, şeful statului certifică faptul că legea fundamentală sau o altă lege a fost adoptată cu respectarea normelor juridice în materie, iar în cazul legilor faptul că acestea sunt conform Constituţiei. A se vedea, Ioan Gabriel Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., pag. 104-105.96 Idem.97 Pentru amănunte, Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., vol. I, pag. 50.98 Idem.

72

Prin revizuire sau modificare a Constituţiei se urmăreşte punerea de acord a textului Constituţiei în vigoare cu noile realităţi şi evoluţii sociale, cu izvoarele materiale ale normelor juridice constituţionale cu orientarea politică a ţării. În acelaşi timp cu prilejul revizuirii vor fi înlăturate unele imperfecţiuni constatate în procesul de aplicare a Constituţiei până la acel moment. Revizuirea poate consta în abrogarea unor norme, modificarea altora sau completarea textului iniţial cu alte norme, în concordanţă cu evoluţia şi necesităţile realităţilor sociale.

Ca Lege fundamentală şi respectând principiul simetriei în drept revizuirea trebuie realizată de către aceleaşi autorităţi publice, cu aceeaşi procedură utilizată la adoptarea ei şi în spiritul dispoziţiilor constituţionale ce reglementează revizuirea. Revizuirea poate fi numai parţială pentru că în caz contrar am fi în realitate, în situaţia unei noi Constituţii. Pot exista şi constituţii care nu permit decât limitat revizuirea, unele domenii de reglementare fiind imposibil de revizuit cum este şi cazul actualei Constituţii a României care interzice revizuirea în privinţa: caracterului naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială (art. 152 alin. 1 din Constituţie).

Într-o asemenea situaţie înseamnă că în domeniile respective revizuirea neputându-se face, dacă totuşi s-ar dori, se impune abrogarea Constituţiei actuale şi adoptarea unei alte Constituţii.

Actuala Constituţie în Titlul VII intitulat „Revizuirea Constituţiei”, prevede că revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, sau de cel puţin 500.000 cetăţeni cu drept de vot. În cazul iniţiativei cetăţeneşti este necesară o pondere de reprezentare teritorială a celor 500.000 de cetăţeni; ei trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării şi din municipiul Bucureşti, fiind necesare câte cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative. Proiectul sau propunerea de revizuire a Constituţiei trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat cu o majoritate de cel puţin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, în şedinţă separată care au rolul de Adunare Constituantă. Dacă este nevoie de medierea unor diferenţe dintre textul votat de o Cameră şi alta, Parlamentul se întruneşte în şedinţă comună şi hotărăşte cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor.

Legea de revizuire se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare după aprobarea ei prin referendum, organizat într-un termen de 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. Trebuie precizat că Guvernul face propunerea, iar senatorii şi deputaţii sau cetăţenii vin cu proiectul de revizuire.

73

c) Suspendarea ConstituţieiUnele Constituţii conţin dispoziţii care interzic suspendarea acestora

sau a unor norme din conţinutul lor ceea ce înseamnă că oprirea cursului efectelor Constituţiei poate interveni numai prin abrogare99.

În practica constituţională a statelor, suspendarea legii fundamentale este generată de crize politice majore care impun autorităţilor statului luarea unor măsuri dure, ce pot conduce la suspendarea unora dintre drepturile politice fundamentale. Crizele politice pot conduce la declararea stării de asediu, a stării de urgenţă, instituirea legii marţiale, lovitură de stat etc., când şeful statului, al Guvernului sau Administratorul legii marţiale guvernează prin Decrete-legi.

d) Abrogarea ConstituţieiAbrogarea are drept consecinţă încetarea efectelor juridice ale unui act

normativ. Ea poate fi expresă sau tacită potrivit doctrinei şi reglementărilor uzuale. Cum constituţia reprezintă un ansamblu juridic armonios structurat, este necesar ca abrogarea să se realizeze expres printr-o altă Constituţie sau printr-o lege constituţională de revizuire (modificare) a Constituţiei. De altfel, în sistemul juridic românesc actual, chiar şi în cazul legilor organice şi ordinare, abrogarea trebuie să fie una expresă, lucru greu de realizat întotdeauna din motive de ordin practic, al tehnicii legislative, drept pentru care se fac trimiteri de natura „potrivit legii”100.

Secţiunea 4. Supremaţia Constituţiei şi controlulconstituţionalităţii legilor

1) Supremaţia Constituţiei. Acest concept s-a impus încă de la primele constituţii nescrise (cutumiare) explicându-se prin aceea că se recunoaşte acestor norme „constituţionale” valoarea juridică cea mai mare în stat. Aceste norme devin de la început norme principii, sau norme de referinţă. Prin conţinutul său reglementar, Constituţia cuprinde în general normele care reglementează modul „legal şi democratic” de instituire a puterii, de exercitare şi de menţinere a acesteia. Or, puterea în stat este cea mai importantă problemă a conducerii politice, pentru că puterea dă naştere dreptului. Însăşi apariţia Constituţiei a fost fundamentată pe construcţia politico-juridică a unui act normativ de bază în raport cu care să se adopte celelalte acte normative, întregul drept. Supremaţia se manifestă şi prin faptul că normele cuprinse în Constituţie nu urmăresc o reglementare în detaliu a vieţii societăţii, a comportamentului uman căruia i se adresează de regulă normele juridice ci, faptul de a crea un

99 O asemenea prevedere era cuprins în Constituţia României din 1866 (art. 127) care stabilea „Constituţiunea de faţă nu poate fi suspendată nici în tot nici în parte”.100 Vezi Legea nr. 24/2000 publicată în Monitorul Oficial partea I nr. 139 din 31 martie 2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, modificată şi rep. în Monitorul Oficial nr. 777 din 25.08.2007

74

edificiu, o coloană vertebrală a dreptului, pe care trebuie să o respecte mai întâi autorităţile şi instituţiile publice atât prin adoptarea unor legi sau altor acte normative conforme cu Constituţia cât şi prin asigurarea garanţiei că normele principiale din Constituţie vor dobândi un conţinut legal şi formal.

Recunoscându-i Constituţiei o poziţie supraordonată, de „lege a legilor”, şi operaţiunile procedurale de adoptare, de modificare sau abrogare trebuie să fie diferite în bună parte faţă de celelalte legi101. În majoritatea cazurilor adoptarea, revizuirea sau abrogarea Constituţiei este supusă referendumului naţional după ce Adunarea Constituantă (Parlamentului) a adoptat textul.

Ca lege fundamentală, Constituţia trebuie să se situeze deasupra celorlalte legi al căror conţinut este obligatoriu subsumat ei. Constituţia obligă autoritatea supremă de legiferare să adopte legi conforme conţinutului său. În caz contrar, această autoritate nu-şi respectă competenţa, şi prin urmare, legea va fi declarată neconstituţională, ceea ce echivalează cu nulitatea actului normativ neconstituţional. Fireşte, orice persoană care ia la cunoştinţă că o lege a fost declarată neconstituţională nu va mai respecta acea lege, nulitatea având de regulă efect retroactiv dar, potrivit art. 147 alin. 4 din Constituţie, deciziile Curţii constituţionale prin care s-au declarat neconstituţionale, legi, ordonanţe sau părţi ale acestora se publică în Monitorul Oficial al României, devin obligatorii de la data publicării şi sunt general obligatorii numai pentru viitor.

Această dispoziţie constituţională naşte o serie de probleme de ordin juridic şi moral.

Problemele de ordin juridic constau în aceea ca o normă legală aparent a produs efecte în totală opoziţie cu norma constituţională încălcată. Totuşi Decizia Curţii Constituţionale prin care se constată încălcarea Legii fundamentale către autoritatea care a adoptat norma declarată neconstituţională nu ar putea interveni, cu efect în trecut, fiindcă în acest mod s-ar produce un adevărat scurt circuit în raporturile juridice create cu bună credinţă de către subiecţii acestora. Problema de ordin moral rezidă în faptul că emitentul actului neconstituţional a dat dovadă de o uşurinţă inacceptabilă în ceea ce priveşte respectarea legii fundamentale, şi ar trebui să existe reguli de responsabilitate în ........

2) Controlul constituţionalităţii legilorGaranţia menţinerii supremaţiei Constituţiei în cadrul sistemului juridic

al statului se asigură prin instituirea controlului de constituţionalitate pentru legi şi alte acte normative cu conţinut de reglementare primară. În drept, noţiunea de lege are două sensuri: sensul restrâns, de lege ca act juridic al Parlamentului, şi sensul larg desemnând orice altă reglementare a unor relaţii sociale de către o autoritate publică competentă.

101 Spre exemplu, este necesară o majoritate calificată de două treimi pentru adoptare sau pentru revizuire ori, o majoritate de trei pătrimi atunci când între textul adoptat de o Cameră sau alta există diferenţieri şi trebuie procedat la o mediere pentru un text comun.

75

Din perspectiva controlului de constituţionalitate, avem în vedere în primul rând controlul asupra legilor – acte juridice adoptate de Parlament ca, „unica autoritate legiuitoare a ţării”, cât şi alte acte juridice normative ale Parlamentului – hotărâri, regulamente sau acte de reglementare primară ale Guvernului – ordonanţele adoptate în cadrul procedurii de delegare legislativă expresă şi ordonanţele de urgenţă care pot fi adoptate în situaţii extraordinare, apreciate ca atare de către Guvern, care se supun aprobării Parlamentului. Recunoaşterea posibilităţii Guvernului de adoptare a unor ordonanţe de urgenţă prin care se realizează reglementarea normativă care trebuie să fie conformă Constituţiei, reprezintă şi o garanţie a celerităţii procesului legislativ, pentru că ordonanţele de urgenţă trebuie supuse aprobării Parlamentului într-un interval de timp scurt - ( în cinci zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă, dacă Parlamentul nu se află în sesiune el va fi convocat, pentru a dezbate şi aproba ordonanţa de urgenţă).

Prin instituirea controlului constituţionalităţii legilor se asigură garantarea supremaţiei Constituţiei în condiţiile în care opoziţia parlamentară are posibilitatea să sesizeze autoritatea de jurisdicţie constituţională (la noi Curtea Constituţională) dacă în cadrul procedurii de adoptare a unei legi s-a opus adoptării legii ori amendamentele propuse de ea au fost nesocotite de majoritatea parlamentară102, ceea ce ar fi condus la încălcarea unor norme constituţionale incidente în raport cu obiectul de reglementare ce este contestat.

Supremaţia Constituţiei trebuie respectată de toate autorităţile publice, iar în procesul de legiferare de către Parlament este necesară o analiză temeinică, logico-juridică, a conţinutului reglementării ce se doreşte cu dispoziţia din Constituţie pe care legiuitorul o dezvoltă în detaliu prin lege, ţinând seama şi de evoluţia realităţilor sociale de la momentul adoptării Constituţiei până la momentul adoptării unei legi. În acest mod se asigură un cadru normativ, legal şi constituţional şi în concordanţă cu cerinţele societăţii la un moment dat.

În caz contrar Parlamentul ar deveni sclavul neadoptat al Constituţiei. Poate cel mai bun exemplu îl găsim în sistemul juridic american, care se dezvoltă continuu în baza unei Constituţii de peste 200 de ani şi se adaptează acelei constituţii.

102 Instituţia controlului constituţionalităţii legilor s-a impus la puţin timp după naşterea fenomenului de Constituţie. În S.U.A., controlul constituţionalităţii s-a impus fără a exista o autoritate special creată ci acesta a fost realizat de către Curtea Supremă Federală care şi-a atribuit singură acest drept în cadrul unei proceduri judiciare şi s-a declanşat după alegerile din 1800. Pentru detalii, a se vedea şi I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 71; Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, ediţia a II-a, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1999, pag. 83.

76

CAPITOLUL III

CETĂŢENIA ROMÂNĂ

Secţiunea 1. Noţiunea de cetăţenie

1. Preliminarii. Noţiunea de cetăţenie se află în strânsă legătură cu o colectivitate umană organizată statal. Oamenii pot fi cetăţeni ai unui stat sau altul, şi nu cetăţeni în general. De aceea, atunci când se analizează noţiunea de cetăţenie, sunt avute în vedere două sensuri ale cuvântului: un sens juridic – ce priveşte drepturi şi obligaţii juridice şi, un sens politic, de apartenenţă a individului la o colectivitate umană, popor, naţiune103.

Analizând sensul juridic al cuvântului vom constata că cetăţenia este o instituţie juridică, un ansamblu de norme ce reglementează modurile de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei, drepturile şi obligaţiile ce revin cetăţenilor etc. Din calitatea de cetăţean se naşte calitatea de subiect de drepturi, capacitatea juridică a unei persoane. Avem în vedere că orice persoană are anumite drepturi şi obligaţii, oriunde s-ar afla la un moment dat însă nu trebuie omis faptul că cel care este cetăţean al statului în care se găseşte, unde are domiciliul statornic, are în plus atât drepturi cât şi obligaţii. Dar nu numai persoana, cetăţeanul, are ceva

103 Noţiunea de popor desemnează masa indivizilor constituită ca suport demografic al statului, sau poporul este „generaţia prezentă”. Pe de altă parte, naţiune înseamnă o formă superioară de comunitate umană, inconfundabilă cu alte comunităţi, produsul unui îndelungat proces istoric, având ca fundament comunitatea de origine etnică, de limbă, de cultură, de religie, de factură psihică, de viaţă, de tradiţii şi idealuri, dar mai ales trecutul istoric şi voinţa de a fi împreună a celor care au dăinuit pe un anumit teritoriu. Sentimentul naţional constituie astfel cel mai puternic fenomen al coeziunii statului şi al permanenţei lui. Ion Deleanu, op.cit., vol. II, pag. 14.

77

în plus ci şi statul de care aparţine aceasta are ceva în plus. Statul are drepturi şi obligaţii suplimentare faţă de propriul cetăţean.

Cetăţenia reprezintă o legătură juridică, politică şi morală între individ şi stat, acesta din urmă fiind înţeles ca instituţia politică cea mai înaltă a unei colectivităţi umane, popor, naţiune. Această legătură triplă – juridică-politică-morală – este una permanentă, nu conjuncturală; ea dă naştere unor drepturi şi obligaţii, care se manifestă, atât în interiorul graniţelor statale permanente cât şi în exteriorul acestora, oriunde s-ar afla cetăţeanul la un moment dat. Chiar Constituţia României stabileşte expres acest fapt prin actualul art. 17 intitulat „Cetăţenii români în străinătate”, care dispune că cetăţenii români se bucură de protecţia statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia celor ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară. Rezultă că oriunde se găseşte persoana cetăţean român, statul are drepturi şi obligaţii referitoare la persoana respectivă. Am putea face precizarea că, preocuparea statului român pentru proprii săi cetăţeni este una permanentă şi dinamică: spre exemplu, cel care cere să renunţe la cetăţenia română, pentru a-i fi aprobată cererea, trebuie să facă dovada că statul unde doreşte să se stabilească şi să-i devină cetăţean este de acord; altfel, statul român nu poate aproba renunţarea la cetăţenia română.

Cetăţenia română nu se bazează doar pe o legătură juridico-politico-morală ci ea are la bază şi alte elemente definitorii decurgând din realităţile istorice, social-economice, culturale dintre persoanele fizice ce formează naţiunea română, pentru că poporul român, şi naţiunea română s-au format în cursul unei îndelungate perioade istorice, între cetăţenii români există puternice relaţii specifice unei comunităţi, inclusiv de afectivitate, iar în raport cu statul oamenii au concepte comune, integratoare. Raportul de cetăţenie dă naştere la fidelitate, armonie, patriotism, devotament faţă de binele comun şi de interesul general. Nu întâmplător, străinul sau apatridul care doreşte acordarea cetăţeniei române este obligat să cunoască limba română şi să posede noţiuni suficiente de cultură şi civilizaţie românească în măsură să-l ajute să se integreze rapid şi deplin în viaţa socială.

2. DefiniţiePutem defini cetăţenia română ca „acea calitate a persoanei fizice ce

exprimă relaţiile permanente, social-economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile României”104. Aşadar, cetăţenia română dă posibilitate celor care au această calitate, de cetăţean român, să fie titularii tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de legile ţării.

104 I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 116.

78

Asupra evoluţiei terminologiei conceptului de cetăţenie trebuie remarcat faptul că se utilizează şi expresia de naţionalitate ca echivalent al cetăţeniei105.

Analizând evoluţia terminologică respectiv alternanţa cetăţeni, naţionalitate, cetăţenie se poate trage concluzia că în perioada interbelică după făurirea statului naţional unitar România, instituţia cetăţeniei a dobândit o conotaţie pronunţat politică, în condiţiile revenirii la patria-mamă a provinciilor româneşti aflate vremelnic sub ocupaţie străină106.

Secţiunea 2. Regimul juridic şi principiile cetăţeniei române

1. Regimul juridic. Cetăţenia română este parte componentă, intrinsecă a capacităţii juridice a persoanei, pentru că numai cel care are cetăţenia română are recunoscute şi protejate toate drepturile şi libertăţile prevăzute de legea română - „adică are capacitate juridică generală”. Capacitatea juridică este premisa dobândirii calităţii de subiect de drepturi şi obligaţii în orice raport juridic. Ea este compusă din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu şi se poate constata că diferă de la o ramură de drept la alta în funcţie de interesele statului sau specificul obiectului de reglementare al ramurii. Spre exemplu, tradiţional, în dreptul public, acolo unde Parlamentul este bicameral, una dintre Camere este considerată „Cameră Superioară” precum Senatul. Din acest motiv, capacitatea juridică pentru a putea fi ales senator este vârsta de 33 de ani (anterior revizuirii Constituţiei vârsta era de 35 de ani), iar pentru Camera Deputaţilor vârsta minimă este de 23 de ani.

Se poate concluziona, aşa cum am arătat mai înainte, că natura juridică a cetăţeniei române constă în aceea că ea este un element al capacităţii juridice generale a persoanei fizice.

Referitor la regimul juridic al cetăţeniei române vom arăta că normele juridice care reglementează dobândirea şi pierderea cetăţeniei sunt norme de drept constituţional. De asemenea, normele juridice ce stabilesc întinderea drepturilor, libertăţilor şi a îndatoririlor ce decurg din calitatea de cetăţean român sunt tot norme de drept constituţional. Analizând aceste norme juridice vom constata că unele se regăsesc în Constituţia României – art. 5, 17, 19 în Legea 105 În legislaţia noastră cu privire la cetăţenie reglementările au fost diferite. Astfel în anul 1877, s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine română care au servit într-o armată străină (Monitorul Oficial nr. 117/26.05.1977); în februarie 1924 s-a adoptat legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (Monitorul Oficial nr. 41/24.02.1924); urmată de două Regulamente, din care unul se referea la constatarea naţionalităţii române şi altul privitor la dobândirea naţionalităţii române, prin naturalizare şi la redobândirea acestei naţionalităţi: în anul 1939 a fost adoptată o nouă lege în materie, cu privire la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române (Monitorul Oficial nr. 16/19.01.1939). După anul 1948 legislaţia a utilizat exclusiv expresia de cetăţenie română (Decretul nr. 125/1948, Decretul nr. 33/1952 sau Legea nr. 24/1971). Şi legislaţia după anul 1990 a menţinut termenul de cetăţenie (Legea nr. 21/1991). A se vedea, I. Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., pag. 117.106 În Franţa, spre exemplu, se foloseşte noţiunea de naţionalitate, nu de cetăţenie.

79

cetăţeniei române, nr. 21/1991 cu modificările ulterioare, sau în Convenţia europeană asupra cetăţeniei, adoptată la Strasbourg la 6 noiembrie 1997 şi ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 396/2002, act de drept internaţional ce face parte din dreptul intern în baza art. 11 (2) din Constituţie etc.107

Legile române privitoare la cetăţenie au avut în vedere realitatea românească, tradiţiile istorice, psihologia apartenenţei persoanei fizice la ţara de origine, la patria română. Chiar şi acele grupuri etnice minorităţile naţionale care se găsesc pe teritoriul României şi au cetăţenia română au credinţa şi împlinirea apartenenţei la patria română. Ele au continuat să dăinuiască în spaţiul românesc, iar atunci când au plecat în alte ţări, majoritatea se întorc cu nostalgie la ţara lor de naştere.

2. Principiile cetăţeniei româneDin conţinutul reglementării constituţionale şi legislative pot fi

identificate câteva principii ale cetăţeniei române, principii care ne conduc la a face diferenţele dintre un cetăţean român şi un străin sau apatrid care au domiciliul în România.

a. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de Constituţie şi legile în vigoare108. Din analiza acestui principiu reiese că străinii şi apatrizii nu se bucură în egală măsură de aceste drepturi şi libertăţi ca şi cetăţenii români care au deplinătatea drepturilor şi libertăţilor pe care le poate avea o persoană fizică în spaţiul românesc. Această diferenţă îşi are fundamentul în legăturile juridice, politice şi morale depline dintre stat şi cetăţeanul român, în simţământul reciproc al celor doi subiecţi stat-cetăţean că unul îşi datorează celuilalt loialitate, protecţie, garanţie, fidelitate. Nu trebuie absolutizat nimic însă pentru că există şi cetăţeni români cu domiciliul în străinătate şi care potrivit art. 17 din Constituţia României nu au obligaţia de a îndeplini acele îndatoriri ce nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.

Anumite drepturi sunt recunoscute cetăţenilor români ca drepturi exclusive comparativ cu străinii şi apatrizii. Astfel de drepturi au nu numai conţinut politic ci şi unul economic, social după cum vom arăta în continuare.

• Exclusivitate de drepturi politiceFac parte din această categorie dreptul de a alege, dreptul de a fi ales,

dreptul de a ocupa o funcţie publică sau de demnitate publică. Această categorie de drepturi politice ţin de exerciţiul suveranităţii naţionale, al puterii de stat şi este firesc să existe anumite limitări pentru cei care nu sunt cetăţeni români.

O altă categorie de drepturi cu conţinut politic este şi dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat, împrejurare de la care există norme derogatorii excepţionale şi pe bază de reciprocitate. Acest amendament constituţional

107 Legea ce reglementează cetăţenia este o lege organică potrivit art. 5 (1) din Constituţie.108 I. Muraru, op.cit., pag. 121; Tudor Drăganu, Drept constituţional, Ed Didactică şi Pedagogică, 1972, pag. 190.

80

reprezintă o noutate. Reglementarea suportă multe rezerve şi discuţii, mai ales că până în prezent nu a fost adoptată legea care să detalieze condiţiile de expulzare a unui cetăţean român. Şi dreptul de protecţie diplomatică al unui cetăţean român aflat în străinătate este tot un drept cu conţinut politic în condiţiile în care este ştiut că sediul ambasadelor, al consulatelor şi al altor reprezentanţe de această natură ale României din străinătate, pe cale de reciprocitate se află sub jurisdicţia statului român.• Drepturi economice şi sociale

Intră această categorie: dreptul de a fi proprietar de terenuri în România. Acest drept are un caracter tranzitoriu, în condiţiile art. 44 (2) din Constituţie care stabileşte că străinii şi apatrizii vor putea dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică şi prin moştenire legală1.

b. Numai cetăţenii români sunt obligaţi să îndeplinească toate îndatoririle stabilite de legislaţia în vigoare.

c. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără nici o deosebire, indiferent de modul în care au dobândit cetăţenia română. Cât priveşte persoanele care au mai multe cetăţenii, din care una română, pentru ocuparea şi exercitarea unor funcţii şi demnităţi publice, prin lege organică urmează a se stabili regimul juridic al acestora109.

d. Cetăţenia este o problemă de stat.Numai statul este în măsură să stabilească întinderea drepturilor şi a îndatoririlor cetăţenilor români în spaţiul de jurisdicţie al României. Cu toate acestea, în condiţiile aderării României la Uniunea Europeană şi acceptând existenţa instituţiei „cetăţeniei europene” pe care o dobândesc toţi cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, România şi-a asumat obligaţia (art. 16 alin. 4 din Constituţie) ca prin lege organică să stabilească în ce condiţii cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Consiliile locale şi judeţene sau ca primari ai localităţilor din România, inclusiv ai sectoarelor municipiului Bucureşti2.

e. Un alt principiu al cetăţeniei constă în faptul că prin căsătorie nu se pierde şi nu se dobândeşte cetăţenia română.Cetăţenia română este una personală, nu familială, penru că drepturile şi obligaţiile sunt individuale.

Secţiunea 3. Moduri de dobândire a cetăţeniei române

Regula general admisă încă din antichitate cu privire la dobândirea cetăţeniei se baza pe două principii: ius sangvinis (dreptul sângelui) şi ius soli 1A se vedea Legea nr. 312/2005, publicată în Monitorul Oficial, nr.1008 din 14 .11.2005.109 Până la revizuirea Constituţiei în anul 2003, funcţiile şi demnităţile publice puteau fi ocupate de persoanele care aveau numai cetăţenia română şi domiciliul în România.2Nu a fost adoptată o asememea lege.

81

(ius loci) dreptul locului unde a avut loc naşterea persoanei. Cele două principii au valoare de originaritate în dobândirea cetăţeniei, cu timpul apelându-se şi la alte moduri sau utilizându-se un sistem mixt. Legea română stabileşte patru moduri pentru dobândirea cetăţeniei române.

1. Dobândirea cetăţeniei române prin naştereEste un mod originar, permanent consacrat de legislaţie. Potrivit acestui

principiu copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români dobândeşte cetăţenia română. Acest mod se menţine chiar şi atunci când numai unul din părinţi este cetăţean român iar celălalt are o altă cetăţenie sau este apatrid. Locul naşterii copilului în asemenea situaţii nu prezintă relevanţă juridică. Dacă celălalt părinte este cetăţean al altui stat şi potrivit legislaţiei statului respectiv se aplică aceleaşi reguli ca în legea română, înseamnă că nou-născutul va putea avea dublă cetăţenie prin chiar faptul naşterii, anume cetăţenie română şi cetăţenie a statului celuilalt părinte .

2. Dobândirea cetăţeniei prin repatriereEste un mod dedus din conţinutul actual al Legii nr. 21/1991 după

ultima modificare a acesteia, deşi iniţial era prevăzut expres. Poate şi datorită împrejurărilor că în perioada ce a trecut după anul 1989 cei care au pierdut cetăţenia română datorită regimului politic anterior şi au dorit să o redobândească au avut suficient timp în 10 ani să revină ca cetăţeni români în societatea românească.

3. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţiePotrivit legii române, copilul cetăţean străin sau apatrid care este

adoptat de un cetăţean român dobândeşte cetăţenia română dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani. Dacă adoptatorul cetăţean român este căsătorit cu o persoană ce nu are cetăţenia română cei doi trebuie să decidă care va fi cetăţenia copilului adoptat. Când cei doi nu se pun de acord, hotărăşte tribunalul pentru minori în raport cu interesele minorului adoptat. Intervenţia autorităţii tutelare şi a autorităţii judiciare într-o astfel de cauză se justifică prin protecţia ce o acordă statul român copiilor şi tinerilor ce locuiesc pe teritoriul său (art. 49 din Constituţia României). Şi în acest caz problema cetăţeniei continuă a rămâne o chestiune de stat pentru adopţie şi se face cu consimţământul viitorilor părinţi, ea se aprobă de o autoritate publică, potrivit legii adopţiilor1. Repatrierea în aceste siuaţii nu obligă la stabilirea domiciliului în România.

4. Dobândirea cetăţeniei române la cerereDin punct de vedere al frecvenţei cazurilor, dobândirea cetăţeniei

române la cerere se situează după primul mod, cel prin naştere. Legea română reglementează acest mod de dobândire a cetăţeniei, prin acordare, la cerere şi el priveşte pe cetăţenii altor state (străini) şi pe apatrizi, persoane care îşi manifestă dorinţa, în scris, de a se integra în societatea românească. Pentru acordarea cetăţeniei române fiecare persoană din cele două categorii de enunţate trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

1 Pentru detalii a se vedea Legea nr. 273/2004, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 23.06.2004

82

a) s-a născut şi domiciliază la data formulării cererii pe teritoriul României sau, deşi nu s-a născut în România domiciliază legal în România în mod statornic şi continuu de cel puţin 8 ani sau de ce cel puţin 5 ani în şi că este căsătorit cu un cetăţean român. Aceste termene, de 8, respectiv 5 ani, pot fi reduse în cazuri speciale, prin dispensă acordată de Ministerul Justiţiei.

Legea face deosebire de tratament juridic între cei care s-au născut pe teritoriul României şi celelalte categorii de solicitanţi la acordarea cetăţeniei române. Pentru cei care s-au născut pe teritoriul României este suficient să locuiască pe acest teritoriu în momentul formulării cererii, condiţia vechimii locuirii nu mai prezintă relevanţă.

b) a împlinit vârsta de 18 ani, deci este major şi are capacitate de exerciţiu deplină.

c) are un comportament, atitudine şi acţiuni ce dovedesc loialitate faţă de statul şi naţiunea română, şi, declară că nu a întreprins şi nu va întreprinde în viitor acţiuni împotriva ordinii de drept sau siguranţei naţionale a statului român;

d) are asigurate mijloacele legale pentru un trai decent, respectând legislaţia privind regimul străinilor în România;

e) este cunoscut că având o bună purtare, nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care să-l facă nedemn de a fi cetăţean român, cunoaşte limba română suficient de bine şi posedă noţiuni minime despre cultura şi civilizaţia românească care să-l facă să se integreze cu uşurinţă în viaţa socială;

f) cunoaşte prevederile Constituţiei şi imnul naţional.Se poate susţine că potrivit legii cetăţeniei române, acordarea

cetăţeniei la cerere poate avea în vedere două situaţii:- o primă situaţie priveşte pe cei care au avut cetăţenia română, au

dobândit o altă cetăţenie şi acum doresc să redobândească cetăţenia română păstrând şi cetăţenia actuală, inclusiv domiciliul în străinătate. Statul român nu este împotriva dublei cetăţenii, dar doreşte, de principiu, ca redobândirea cetăţeniei să fie completate de stabilire a domiciliului în România;

- a doua situaţie îi vizează pe cei care nu au mai avut cetăţenia română şi doresc să dobândească cetăţenia română, acestora revenindu-le obligaţia de a domicilia în noua lor patrie şi de a depune jurământul de credinţă faţă de România. De altfel, depunerea jurământului de credinţă faţă de România este momentul din care încep să curgă şi efectele care se nasc din calitatea de cetăţean român.

Legea română a cetăţeniei reglementează expres sau prin interpretare şi anumite situaţii atipice de acordare a cetăţeniei cum ar fi cazul copilului minor, cetăţean străin care dobândeşte cetăţenia română ca efect al dobândirii acesteia de către părinţii săi, foşti cetăţeni străini sau apatrizi. Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română, copilul născut cetăţean străin va dobândi cetăţenia română numai prin consensul părinţilor săi, iar în cazul absenţei acestui acord, va hotărî tribunalul pentru minori de la domiciliul minorului ţinând seama că una din

83

condiţiile acordării cetăţeniei române este cea a domiciliului în România. Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el are capacitate de exerciţiu restrânsă şi este necesar a-şi exprima consimţământul cu privire la cetăţenia sa.

5. Situaţia copilului găsit pe teritoriul RomânieiLegiuitorul a încercat să surprindă şi să reglementeze situaţii posibile

precum cetăţenia copilului găsit, fără acte, pe teritoriul României şi despre ai cărui părinţi nu se cunoaşte nimic. Aflându-se pe teritoriul de jurisdicţie al statului român acestora trebuie să li se stabilească statutul civil, cetăţenia. În acest sens legea română dispune: copilul găsit pe teritoriul României este cetăţean român dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Dispoziţia legii este incontestabil în interesul copilului şi este fundamentată pe baza unei prezumţii relative cu privire la faptul că cel puţin unul din părinţi ar putea fi cetăţean român.

În măsura în care ulterior se constată contrariul, în sensul că se stabileşte cetăţenia străină a ambilor părinţi, iar copilul nu a împlinit 18 ani, acesta îşi va pierde cetăţenia română; dacă acesta a împlinit vârsta de 18 ani cetăţenia română nu mai poate fi retrasă.

6. Jurământul de credinţă faţă de RomâniaJurământul de credinţă constă într-o declaraţie solemnă de devotament

şi fidelitate faţă de statul şi poporul român, dorinţa celui în cauză de a apăra drepturile şi interesele naţionale şi de a se supune faţă de Constituţie şi legi.

Jurământul de credinţă trebuie depus în termen de 6 luni de la data comunicării actului administrativ (în prezent Ordinul Ministrului Justiţiei) prin care s-a acordat cetăţenia română. El se depune în faţa ministrului justiţiei sau împuternicitului acestuia de către cei care se găsesc în România sau în faţa şefului misiunii diplomatice ori consulare a României din ţara respectivă de către cei aflaţi în afara teritoriului naţional. Termenul de 6 luni pentru depunerea jurământului de credinţă este un termen de decădere faţă de faptul că persoana căreia i s-a acordat sau reacordat cetăţenia nu depune suficiente diligenţe pentru a se integra deplin din punct de vedere juridic în societatea românească, şi are drept consecinţă revocarea de drept a actului administrativ prin care se acordă cetăţenia română.

Cetăţenia română se dobândeşte pe data depunerii jurământului de credinţă.

Secţiunea 4. Modurile de pierdere a cetăţeniei române

De la început trebuie făcută, o subliniere esenţială, cetăţenia română dobândită prin naştere nu poate fi retrasă unilateral de statul român.

1. Retragerea cetăţeniei române.

84

Acest mod de pierdere a cetăţeniei române priveşte pe toţi cei care nu au dobândit cetăţenia română prin naştere. Retragerea cetăţeniei se face printr-un act unilateral de putere şi reprezintă o sancţiune aplicată celui în cauză. Ea poate interveni în situaţii bine determinate şi pentru cauze certe cum ar fi:

a) cel care aflându-se în străinătate săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României, în străinătate;

b) cel care aflându-se în străinătate se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război;

c) cel care a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;d) cel care este cunoscut ca având legături sau a sprijinit în orice formă

grupări teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.Din analiza cazurilor pentru care poate fi retrasă cetăţenia română

identificăm două situaţii:- retragerea cetăţeniei pentru comportament ostil la adresa statului

român îi priveşte numai pe cei care se află în afara graniţelor statului nostru;- retragerea cetăţeniei celui care domiciliază în România poate interveni

numai dacă acesta a obţinut-o în mod fraudulos.Reprezentând o sancţiune cu caracter strict personal, retragerea

cetăţeniei îl va afecta numai pe cel vinovat nu şi pe soţul sau copii acestuia.Aşa cum acordarea cetăţeniei celor care nu au dobândit-o prin naştere

se face prin ordin al Ministerului Justiţiei – act administrativ, de putere, la propunerea Comisiei pentru cetăţenie, tot astfel şi retragerea cetăţeniei are loc după aceeaşi procedură110.

2. Renunţarea la cetăţenia românăPersoana care are cetăţeanie română, indiferent de modul în care a

obţinut această calitate poate renunţa la cetăţenie pe cale amiabilă. Renunţarea poate fi motivată de împrejurarea că domiciliind de mai mult timp într-o altă ţară, doreşte să obţină cetăţenia statului în cauză, dar legislaţia statului respectiv nu acceptă dubla cetăţenie astfel că, pentru a-şi realiza această dorinţă este nevoit să renunţe la cetăţenia română.

Există şi situaţia când cetăţeanul român doreşte pur şi simplu să renunţe la cetăţenia română pentru a primi o altă cetăţenie.

Fiind o opţiune a celui în cauză el trebuie să urmeze o procedură legală în acest sens, în condiţiile în care legea română obligă statul la a-şi proteja cetăţenii proprii. În acest sens cel care solicită renunţarea la cetăţenia română trebuie să facă dovada că:

110 Hotărârea Guvernului de acordare a cetăţeniei române sau dimpotrivă, de retragere a ei, produce efecte la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României. Deşi textul art. 108 din Constituţie, după revizuire, nu prevede acest termen de graţie, prin analogie cu dispoziţiile art. 78 din Constituţie, care stabileşte că legea intră în vigoare la trei zile de la publicare, trebuie admis faptul că este o omisiune de tehnică legislativă că nu s-a prevăzut şi în cazul actelor Guvernului un astfel de termen

85

- nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală, sau nu are de executat o pedeapsă penală;

- nu este urmărit pentru debite către stat, persoane juridice sau persoane fizice din ţară sau, având asemenea debite le achită ori prezintă garanţii corespunzătoare pentru achitarea lor;

- a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.

Cererea se face în mod individual şi trebuie însoţită de actele doveditoare că îndeplineşte condiţiile prezentate mai înainte.

Cererea este analizată de Comisia pentru cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei. Propunerea de aprobare a cererii de renunţare la cetăţenie se aprobă de către Ministrul Justiţiei, care hotărăşte111.

3. Alte situaţii ce conduc la pierderea cetăţeniei românea) Adopţia – este un mod de pierdere a cetăţeniei române care priveşte

numai pe copii minori care sunt adoptaţi de cetăţenii străini. Dacă adoptatorul, cetăţean străin solicită ca minorul adoptat să ia cetăţenia acestuia, cu precizarea ca şi legea străină sub jurisdicţia căreia se află adoptatorul trebuie să prevadă între modurile de dobândire a cetăţeniei, adopţia, minorul va pierde cetăţenia română devenind cetăţean al statului de care aparţine adoptatorul. Prin impunerea celor două condiţii: adoptatorul să solicite şi legea sa să reglementeze, statul român urmăreşte să protejeze pe cel care s-a născut cetăţean român ca el să nu rămână cu un statut civil incert. Mai mult, în cazul anulării sau constatării nulităţii adopţiei, aplicându-se regulile de la nulitatea actului juridic, copilul în cauză este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

b) Anularea, constatarea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către un cetăţean român.

În asemenea situaţii se fac unele distincţii: dacă minorul a cărui adopţie s-a anulat sau a fost declarată nulă locuieşte în străinătate ori părăseşte România el este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român, sub condiţia să nu fi împlinit anterior pierderii calităţii de adoptat vârsta de 18 ani.

Dacă adopţia se desface, acest act produce efecte numai pentru viitor şi odată cu rămânerea irevocabilă a hotărârii de desfacere a adopţiei, acesta pierde cetăţenia română, şi în acest caz sub condiţia să nu fi devenit major.

4. Situaţia copilului găsit pe teritoriul României. Am arătat că acesta dobândeşte calitatea de cetăţean român existând prezumţia legală că cel puţin unul din părinţi ar fi cetăţean român. Dacă ulterior, în perioada minorităţii copilului găsit se constată că nici unul dintre părinţi nu era cetăţean român, sau numai cel cunoscut era străin, şi nu se poate dovedi că părintele necunoscut era

111 Spre exemplu, şi încetarea calităţii de cetăţean român a celui care a solicitat renunţarea la cetăţenie se produce după trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Ordinul ministrului Justiţiei.

86

cetăţean român, copilul pierde cetăţenia română, menţinându-se aceeaşi condiţie, ca să nu fi devenit major cel în cauză.

Secţiunea 5. Alte probleme privind cetăţenia

1. Dubla cetăţenieLegislaţia română adoptată după Revoluţia din decembrie 1989 permite

cetăţenilor români să aibă şi o altă cetăţenie, fiind avuţi în vedere cu precădere cei care anterior Revoluţiei au părăsit România din diferite motive şi au pierdut cetăţenia română. Dar nu toate statele admit această dublă cetăţenie, iar unele condiţionează acceptul dublei cetăţenii dacă persoana este la origine etnic al statului, dar a dobândit o altă cetăţenie prin naştere sau în alt mod112.

2. Cetăţenia de onoareStatul român poate acorda unor străini care au făcut mari şi importante

servicii ţării, cetăţenia de onoare. Beneficiarul unui asemenea tratament se bucură de drepturile civile şi politice recunoscute cetăţenilor români, mai puţin drepturile electorale şi cele care privesc funcţiile şi demnităţile publice. Cu privire la acest ultim aspect, trebuie precizat că beneficiarul cetăţeniei de onoare nu se află pe aceeaşi poziţie juridică cu persoana care are dublă cetăţenie, care a cerut să dobândească cetăţenia română având şi o altă cetăţenie, ci această calitate are valoare mai mult simbolică decât juridică.

Cetăţenia de onoare se aprobă de Parlamentul României, prin hotărâre la propunerea Guvernului, iar hotărârea Parlamentului trebuie publicată în Monitorul Oficial, partea I.

3. Străinii şi apatriziiStrăin este persoana care are cetăţenia altui stat, iar apatridul este

persoana fără nici o cetăţenie, fiind numit de multe ori „cetăţean al lumii” sau fără patrie.

În condiţiile în care străinii se pot afla în România din mai multe motive, turişti, cu domiciliul permanent în ţară, oameni de afaceri etc., există o lege care reglementează statutul juridic al străinilor în România (Legea nr. 123/2001 cu modificările ulterioare – publicată în Monitorul Oficial nr. 168/2001)

4. Dovada cetăţeniei române

112 Republica Federală Germania care permite menţinerea cetăţeniei de origine, dobândită prin naştere a etnicilor

germani care se întorc şi locuiesc în Germania.

87

În interiorul ţării, dovada cetăţeniei române se face cu cartea sau buletinul de identitate, iar în afara hotarelor ţării cu paşaportul eliberat de autorităţile române din ţară sau de cele diplomatice ori consulare.

Pentru dovedirea cetăţeniei, la cererea celui interesat se poate elibera un certificat constatator de cetăţenie română.

Cum minorul primeşte act de identitate la împlinirea vârstei de 14 ani, până atunci el poate face dovada cetăţeniei cu certificatul de naştere împreună cu actul de identitate al unuia dintre părinţi.

Cetăţenia europeană113

Noţiune. Cetăţenia europeană defineşte legătura politică, juridică, economică şi morală dintre cetăţenii statelor ce formează Uniunea Europeană şi întreg ansamblul comunitar creat prin Tratatele instituind Comunităţile Europene, prin Tratatul privind Uniunea Europeană şi celelalte Tratate care au urmat, respectiv Tratatul de la Amsterdam şi cel de la Nisa.

Tratatul de la Maastricht din 1992 privind Uniunea Europeană stabileşte faptul că „se instituie o cetăţenie a Uniunii”, precizând că este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia Uniunii completează dar nu înlocuieşte cetăţenia naţională. Cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile şi au obligaţii prevăzute în Tratate. Dreptul comunitar european reglementează o serie de drepturi şi obligaţii ce aparţin numai cetăţenilor statelor Uniunii, ceea ce înseamnă că aceste drepturi şi obligaţii sunt strâns legate de calitatea de cetăţean european.

Cetăţenii europeni (ai Uniunii) au dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, respectiv al Uniunii Europene, în limitele stabilite prin Tratat şi prin normele de aplicare a lui (a dreptului derivat). Ei au dreptul de a alege şi de a fi aleşi la alegerile locale (municipale) din statul membru în care îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat: au dreptul de a fi aleşi la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru în care îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat: dreptul de protecţie din partea autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru pe teritoriul unui stat terţ, în afara Uniunii Europene, în care statul său de naţionalitate (de cetăţenie) nu are reprezentant. De asemenea, calitatea de cetăţean al Uniunii le atribuie dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa

113 Ideea unei cetăţenii europene la nivelul Comunităţilor Europene şi apoi la nivelul Uniunii Europene s-a cristalizat la Consiliul European de la Fontainbleau (25 – 26 iunie 1984) când a fost constituit un Comitet de reflecţie cu acest scop, cunoscut cu numele de „Comitetul Adonino” având ca misiune de a da „o dimensiune mai umană experienţei comunitare”. Concomitent constituirii comitetului de reflecţie s-a realizat şi un program de lucru ce viza „facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună informare, favorizarea învăţării limbilor străine, armonizarea unor simboluri de identificare sau de apartenenţă, cum ar fi: drapelul, imnul sau paşaportul. După anul 1990 s-a cerut instituirea unei cetăţenii europene.

88

Mediatorului European (Ombudsmanul); de a scrie oricărei instituţii sau organ, în una dintre limbile recunoscute de Tratat114.

Anumite drepturi recunoscute cetăţenilor Uniunii prin Tratatul de la Maastricht şi prin cele ulterioare, de la Amsterdam şi cel de la Nisa, se exercită „sub rezerva unor măsuri de aplicare adoptate de Consiliul (Uniunii Europene), hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei şi după Consultarea Parlamentului European”115.

Problema cetăţeniei europene este de mare actualitate, mai ales în epoca actuală când se înlătură sau diminuează o serie de bariere ce au făcut în trecut să apară fenomenul de izolare ori cel de expansiune.

Cetăţenia europeană este o mare realizare în procesul de integrare europeană, de realizare a Statelor Unite Europene sub o formă confederativă, specifică Europei. De altfel, în prezent este în curs de ratificare Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene116

114 Potrivit dreptului comunitar, sunt recunoscute ca limbi oficiale: daneza, engleza, finlandeza, greaca, irlandeza, franceza, italiana, portugheza, germana, olandeza, spaniola şi suedeza, română, bulgară.115 Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul instituind Comunitatea Europeană (text consolidat prin Tratatul de la Amsterdam), Gilles Ferre şi alţii, Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, 2001 (versiunea în limba română), pag. 34, 35.116 Semnat la Lisabona la 13 decembrie 2007, şi ratificat de majoritatea statelor memebre, inclusiv de România.

89

CAPITOLUL IVDREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE

FUNDAMENTALE ALE CETĂŢENILOR

Secţiunea 1. Noţiune. Principii. Natură juridică

1. Noţiunea de drepturi fundamentaleMulte din drepturile şi libertăţile considerate azi ca fundamentale s-au

bucurat de o atenţie deosebită chiar anterior consacrării lor pe o poziţie determinantă la nivel internaţional sau naţional. Aceste drepturi au evoluat în substanţa şi importanţa lor, iar cu timpul au crescut ca număr.

Originile drepturilor omului sunt controversate, dar o preocupare specială pentru acestea se remarcă o dată cu afirmarea conceptului de constituţie în formă scrisă care le va consacra şi uneori chiar garanta.

Drepturile omului s-au extins foarte mult atât ca arie geografică cât şi în calitate de concept. Ele au darul de a crea premisele protecţiei individului în faţa colectivităţii, pentru limitarea puterii politice şi pentru a da posibilitate de liberă şi deplină manifestare a fiinţei umane117. Dar orice discuţie ştiinţifică, teoretică rămâne la nivel de deziderat dacă nu-şi găseşte o încadrare practică în Legea fundamentală şi o dezvoltare firească în legislaţia primară. De aici, necesitatea de a recunoaşte drepturilor fundamentale caracterul de drepturi subiective, aptitudini ale oamenilor în cadrul raporturilor juridice de orice fel. Drepturile subiective sunt multiple pentru că însăşi viaţa individului în cadrul colectivităţii este complexă, dar drepturile fundamentale sunt esenţiale pentru cetăţeni. În istoria drepturilor fundamentale nu puţini au fost aceia care s-au preocupat de definirea drepturilor fundamentale ale omului tocmai pentru a le spori valoarea, dar şi pentru a le diferenţia faţă de celelalte drepturi subiective. Astfel, Jean Jack Rousseau în „Discurs asupra originii şi fundamentelor inegalităţii dintre oameni” susţinea că drepturile omului sunt domenii esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel. În special, după primele Declaraţii asupra drepturilor omului care au trecut graniţele naţionale ale unui stat118, oamenii au început din ce în ce mai mult să conştientizeze existenţa acestor drepturi, fapt ce a generat uneori chiar ridicări la luptă paşnică sau nu, pentru recunoaşterea şi consacrarea lor juridică, dar şi pentru respectarea şi garantarea lor. Aşa se şi explică faptul că, în timp în noile constituţii ale statelor au fost înscrise în mod constant mai multe drepturi decât în constituţiile precedente ceea ce denotă o mondializare a drepturilor omului care devin drepturi fundamentale universale consacrate atât în documente internaţionale cât şi în

117 I. Muraru, E.S. Tănăsecu, op.cit., pag. 136.118 Avem în vedere Declaraţia universală a drepturilor omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948, în Ioan Vida, Drepturile omului în reglementări internaţionale, Ed. Lumina Lex, 1994, pag. 49 şi urm.

90

Constituţiile naţionale. În acest sens este de remarcat art. 20 din Constituţia României, intitulat „alin. (1) Tratatele internaţionale privind drepturile omului” următorul conţinut „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte alin.(2). Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile”. În reglementările interne şi internaţionale noţiunea de drept este asociată cu cea de libertate. Din analiza unor reglementări care poartă titulatura de „dreptul la ...” şi a altora ce se intitulează „libertatea de ...” vom observa că din punct de vedere juridic, care reprezintă aspectul cel mai important, în toate situaţiile suntem în prezenţa unor drepturi fundamentale, altfel spus toate reprezintă, în ultimă analiză, o singură noţiune juridică.

Definiţie. Drepturile fundamentale reprezintă acele drepturi subiective esenţiale pentru viaţa, libertatea şi demnitatea cetăţenilor, de neconceput pentru dezvoltarea liberă a personalităţii umane, reglementate şi garantate prin Constituţie, legile naţionale, Tratatele şi pactele internaţionale semnate de România sau la care acesta a aderat.

2. Sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale.În doctrina juridică s-au făcut clasificări ale drepturilor omului după

evoluţia acestora în timp identificându-se trei categorii119.a) Drepturile din prima generaţie din care fac parte drepturile civile

şi politice (libertatea individuală, libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare etc.) apreciate ca fiind cele mai importante pentru afirmarea individului în raport cu puterea de stat. Sunt drepturile care s-au impus în lupta oamenilor împotriva statului abuziv, a tiraniei. Asemenea drepturi au un element comun – libertatea individului, afirmarea acestuia în societate, preeminenţa individului asupra Statului. Aceste drepturi se mai caracterizează şi printr-o delimitare a individului, crearea unei anumite autonomii individuale pe care o impun şi o exercită în raporturile sale cu puterea. Asemenea drepturi fundamentale (libertăţi) au creat drumul nu tocmai simplu spre realizarea actualelor multiple drepturi fundamentale pentru că numai oamenii liberi se pot manifesta deplin în cadrul societăţii şi al raporturilor juridice individuale, numai aceştia pot să se impună pas cu pas în faţa autorităţii statale. Drepturile din prima generaţie sunt portdrapelul realizării şi impunerii în plan juridic şi a celorlalte drepturi fundamentale consacrate pe plan internaţional. Drepturile din prima generaţie sunt definite şi „drepturi negative” pentru că presupun o abţinere din partea statului, ele fiind apreciate ca drepturi naturale pentru individ, statului revenindu-

119 Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Ed. Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994, pag. 177; I. Muraru., E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 143.

91

i doar obligaţia de a se abţine şi evident de a le reglementa fără a îngrădi comportamentul individului mai mult decât este necesar.

b) Drepturile fundamentale din a doua generaţieÎn această categorie, „generaţie” sunt incluse: dreptul la muncă, dreptul

la educaţie, dreptul la protecţie socială etc. Sunt drepturi sociale, economice, pe care statul trebuie să le reglementeze, să le ocrotească şi să asigure punerea lor în aplicare. Aceste drepturi sunt recunoscute tuturor membrilor societăţii (cetăţenilor) după anumite considerente de ordin profesional, social etc. Spre exemplu, dreptul la protecţie socială priveşte numai anumite categorii de cetăţeni, pe când dreptul la un trai decent îi priveşte pe toţi membrii societăţii etc. Au început să se afirme şi consacre în plan legislativ în a doua jumătate a sec. al - XIX-lea

c) Drepturile fundamentale din generaţia a treiaAceastă categorie de drepturi a fost recunoscută mai târziu, ea creează

o anumită solidaritate umană pe plan intern şi internaţional. Pot fi cuprinse în această categorie de drepturi; dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un mediu înconjurător sănătos etc. S-au afirmat cu precădere după primul Război mondial, iar după 1945 i-au găsit o consacrare expresă, internă şi internaţională.

3. Definiţia îndatoririlor fundamentaleEste cunoscut faptul că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective

care generează raporturi juridice fie cu statul fie cu alte persoane titulare ale unor asemenea drepturi. De aici concluzia că fiecărui drept îi corespund şi îndatoriri (obligaţii) corelative, pentru că numai în acest mod se menţine echilibrul vieţii sociale. Cât priveşte drepturile şi libertăţile fundamentale ele se reglementează şi se studiază concomitent cu îndatoririle fundamentale ale omului.

Îndatorirea fundamentală este deci o obligaţie nu o facultate a individului. Această obligaţie se raportează la stat pentru că individul cere statului să-i recunoască anumite drepturi fundamentale, să i le garanteze şi ia măsuri constrângătoare faţă de cel care-i nesocoteşte drepturile fundamentale. Ca atare şi statul poate să-i ceară cetăţeanului, omului să îndeplinească ceva pentru el, pentru interesul general pe care îl ocroteşte şi-l reprezintă. Putem spune că îndatoririle fundamentale sunt obligaţii esenţiale ale cetăţenilor în vederea realizării intereselor generale ale naţiunii, care sunt înscrise în Constituţie şi a căror realizare este asigurată prin convingerea generată de conştiinţa civică şi juridică a individului, iar la nevoie, prin intervenţia forţei de constrângere a statului.

Îndatoririle fundamentale sunt înscrise în Constituţie, ele se bucură de o realizare (îndeplinire) din oficiu şi se nasc într-un raport dintre cetăţean şi stat.

4. Natura juridică a drepturilor fundamentale

92

Asupra naturii juridice a drepturilor fundamentale în literatura juridică şi politică s-au exprimat puncte de vedere diferite: unii autori le consideră pur şi simplu drepturi subiective pe când alţii le deosebesc de drepturile subiective comune al căror izvor nu se regăseşte în legea fundamentală120.

Analizând aceste teorii putem afirma că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective ca şi celelalte drepturi subiective care nu sunt considerate fundamentale. Ca o concluzie pertinentă, putem spune că drepturile fundamentale împreună cu celelalte drepturi recunoscute individului în societate, sunt drepturi subiective ce conturează statutul juridic al cetăţeanului. De aici şi împrejurarea că deşi sunt universale, drepturile fundamentale diferă de la un stat la altul.

5. Principiile ce guvernează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

Importanţa deosebită pe care o acordă statul tuturor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale se poate constata din analiza întregului conţinut al acestor drepturi de unde pot fi extrase anumite principii:

a. Principiul universalităţii. Acest principiu scoate în evidenţă faptul că atât drepturile şi libertăţile fundamentale, ca drepturi subiective, cât şi celelalte drepturi subiective reglementate prin lege sunt recunoscute tuturor cetăţenilor ca o vocaţie a fiinţei umane în interiorul ţării, că toţi cetăţenii se bucură de aceste drepturi şi libertăţi şi au aceleaşi îndatoriri ca membri ai colectivităţii naţionale. Acest principiu este expres inserat în textul art. 15 alin. 1 din Constituţia României. Deoarece unui drept subiectiv îi revine o obligaţie corelativă, precizăm că principiul universalităţii priveşte în egală măsură drepturile, libertăţile şi îndatoririle. În privinţa îndatoririlor, după cum vom vedea, uneori legea aplică un tratament juridic diferenţiat, dar echilibrat şi echitabil prin stabilirea unor alternative de obligaţii pentru situaţii deosebite cum ar fi: cetăţenii români aflaţi în străinătate nu sunt obligaţi la anumite activităţi, servicii, contribuţii, stabilite de lege pentru cetăţenii români care domiciliază în ţară. Sau serviciul militar alternativ pentru cei cărora religia le interzice serviciul militar sub armă etc.

120 Cea mai răspândită teorie a fost şi este teoria drepturilor naturale, susţinută de J. Locke, J.J. Rousseau,

Blockstone, care susţin că libertăţile publice (drepturile) au o natură diferită de celelalte drepturi ale omului, pentru că cetăţeanul le dobândeşte cu calitatea sa de om, sunt opozabile statului şi nu sunt stabilite prin legi. Drepturile fundamentale sunt considerate ca absolute. Blockstone face deosebirea dintre drepturile fundamentale şi celelalte drepturi creaţie a statului, apreciind că primele erau creaţie a naturii, anterioare celor ale societăţii.

O altă teorie în această materie este teoria individualistă (A. Esmein şi alţii) care consideră izvorul drepturilor fundamentale ca fiind individul, ca fiinţă liberă şi responsabilă. Drepturile fundamentale, potrivit acestei teorii sunt libertăţi necesare.

Teoria drepturilor reflexe nu face deosebire de natură juridică între drepturile individuale, fundamentale şi celelalte drepturi subiective, considerând că toate sunt creaţie a dreptului obiectiv, altfel spus, dacă nu există reglementare a Statului, a societăţii nu poate exista nici drept subiectiv – fundamental sau nu.

Alţi teoreticieni ai dreptului alătură drepturile fundamentale statutului juridic al fiinţei umane sau le apreciază ca obligaţii ale statului prin care se lasă omului o autonomie individuală de comportament social până la care statul nu-l deranjează, ba mai mult îl ocroteşte. Pentru detalii, vezi I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., 2003, pag. 149.

93

b. Neretroactivitatea legii. Legea fundamentală stabileşte un principiu deosebit de important, şi anume că legea nu poate reglementa pentru trecut (art. 15 alin. 2). Acest principiu este o garanţie contra abuzurilor la care sunt tentate autorităţile statului care, având monopolul puterii la un anumit moment dat, au tendinţa să complinească lipsa de eficienţă în plan legislativ şi să reglementeze pentru trecut121. Legea, prin natura sa, este obligatorie şi poate genera aplicarea unor sancţiuni celui care o încalcă, ceea ce presupune ca legea să fi fost intrată în vigoare şi cu posibilităţi reale de a fi cunoscută de toţi subiecţii pentru a putea reprezenta temei al răspunderii juridice122.

Constituţia României, manifestând un umanism deplin, reglementează două excepţii de la principiul neretroactivităţii legii şi anume în cazul legilor penale şi al legilor contravenţionale mai favorabile individului şi nu statului. În acest fel, celui care a săvârşit o faptă ilicită, i se aplică legea penală sau contravenţională mai blândă.

c. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Legea fundamentală instituie, cu valoare de principiu, egalitatea în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de sex, rasă, religie, vârstă, nivel de instruire, avere, limbă etc., stabilind că nimeni nu este mai presus de lege, că se acordă tuturor şanse egale de a accede la funcţii şi demnităţi publice în condiţiile stricte prevăzute de lege.

Acest principiu trebuie înţeles în toată complexitatea lui, în sensul că este nevoie de o egalitate reală, competiţională de cele mai multe ori, interzicând orice fel de îngrădiri pe criterii de rasă, sex, religie, limbă, culoare a pielii etc., fără ca prin aceasta să se elimine pregătirea profesională, aptitudinile individuale, vârstă etc., pentru anumite profesii ori meserii. Discriminarea poate fi negativă sau pozitivă. Este negativă când se realizează o restrângere a unor drepturi şi libertăţi individuale pentru o persoană sau o categorie de persoane pe diferite considerente, faţă de drepturile recunoscute marii majorităţi şi o discriminare pozitivă când unei persoane sau grup de persoane le sunt recunoscute privilegii care conduc la o inegalitate vădită de şanse pentru majoritatea celorlalte persoane.

d. Cetăţenii români în străinătateCetăţenii români stabiliţi sau aflaţi temporar în străinătate se bucură de

protecţie din partea statului român, cu respectarea legilor statului în care se află cei în cauză şi cu observarea normelor dreptului internaţional.

e. Străinii şi apatrizii în RomâniaAceste două categorii de persoane se bucură de protecţia generală a

persoanelor şi a averilor garantate de Constituţie şi lege pentru cetăţenii români. În condiţiile legilor române şi tratatelor internaţionale semnate, statul român acordă drept de azil şi îl poate retrage.

121 Sunt încă şi autori de teoria generală a dreptului care, referindu-se la intrarea în vigoare a normelor juridice, pretind că legea poate produce efecte retroactive, dacă autorul acesteia a prevăzut expres aşa ceva. O astfel de susţinere este neconstituţională şi imorală122 Pentru detalii, vezi Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2002, pag. 135 şi urm.

94

Străinii şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în condiţii de reciprocitate sau pe baza unor convenţii internaţionale. Atât expulzarea cât şi extrădarea sunt atribute ale justiţiei.

f. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din RomâniaStatul român îşi apără proprii cetăţeni, care au dobândit cetăţenia în

mod legal, exercitându-şi astfel puterea de comandă şi decizie pe teritoriul naţional. Pentru motive temeinice şi în mod excepţional pe baza unei convenţii internaţionale, cetăţeanul român poate fi extrădat. Trebuie precizat că în asemenea cazuri statul român nu renunţă la puterea sa suverană ci este un participant activ şi responsabil la circuitul de valori juridice universale.

Textul art. 19 alin. 2 din Constituţie care face această derogare a plecat de la o realitate, de la un echilibru al vieţii internaţionale şi pentru respectarea normelor dreptului public internaţional şi ale dreptului penal internaţional. Sunt avute în vedere fapte de crime împotriva umanităţii, genocid etc., pentru care există instanţe internaţionale, sau în alte cazuri similare.• Extrădarea, este o instituţie juridică în temeiul căreia un stat poate să ceară

altui stat pe teritoriul căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi ca să i-l predea. În fapt, cererea de extrădare este un act de asistenţă judiciară interstatală în materie penală, şi nu trebuie văzută ca o sancţiune.• Expulzarea, permite autorităţilor publice dintr-un stat să oblige o

persoană (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara. Priveşte exclusiv pe cei care nu sunt cetăţeni români. Este o măsură de siguranţă şi intră în competenţa de soluţionare a autorităţii judecătoreşti. Expulzarea colectivă sau individuală nu poate fi motivată de religia, rasa, culoarea sau alte elemente individuale ale celor în cauză, ci de motivele de oportunitate pe care judecătorul nu le poate cenzura fiind apanajul autorităţii executive. Subliniem înainte de 1 ianuarie 2007 – data integrării, că migraţia ilegală a unor cetăţeni români în ţările Uniunii Europene a determinat autorităţile române să încheie la nivel guvernamental acorduri de readmisie cu mai multe state europene, în baza cărora autorităţile statului pe teritoriul căruia sunt staţionaţi ilegal cetăţeni români sau care au săvârşit anumite fapte reprobabile să-i poată trimite în România.

g. Prioritatea reglementărilor internaţionaleArt. 20 din Constituţie statuează, aşa cum am arătat, că întreaga

legislaţie în domeniul drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor trebuie interpretată şi aplicată în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Reglementările internaţionale au prioritate, cu excepţia cazurilor când legislaţia internă este mai favorabilă.

h. Accesul liber la justiţieNici o lege nu poate, constituţional, să interzică accesul liber la justiţie

al persoanelor fizice şi juridice cărora li se recunoaşte dreptul la un proces

95

echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Aşadar, statul de drept şi democraţia în general nu pot fi concepute fără asigurarea liberă şi neîngrădită a fiecărui cetăţean de a se adresa autorităţii judecătoreşti ori de câte ori consideră că i-a fost încălcat un drept sau un interes legitim de către alţi cetăţeni sau de către autorităţile şi instituţiile publice. Justiţia se realizează în numele legii, ceea ce înseamnă că este asigurată independenţa magistraţilor şi nesupunerea lor decât legii. Misiunea justiţiei, a autorităţilor judecătoreşti se circumscrie activităţilor de interpretare şi de aplicare a legilor la cazuri concrete (cauze, speţe) de a judeca şi stabili sancţiuni penale, contravenţionale, civile şi altele împotriva celor găsiţi vinovaţi de nesocotirea legilor.

Împlinirea dezideratelor justiţiei este asigurată prin stabilirea unor norme imperative cu privire la procedura premergătoare şi la cea în faţa autorităţilor judecătoreşti, publicitatea, oralitatea, contradictorialitatea dezbaterilor, motivarea obligatorie a hotărârilor judecătoreşti, existenţa, în toate cazurile, a posibilităţii de exercitare a unor căi de atac.

Constituţia ocroteşte numai interesele legitime ceea ce înseamnă că în concepţia legiuitorului constituant există mai multe categorii de interese, dar ocrotite sunt numai cele legitime, fără să le exemplifice sau enumere. Interesele oamenilor sunt tot mai ample, mai pronunţate, dar ele trebuie să fie legitime, adică să pornească de la anumite reguli cutumiare sau reglementare, existente în societate. Faptul că norma constituţională accentuează ideea de interese legitime nu poate conduce la crearea unui „fine de neprimire”, adică o selectare administrativă din partea judecătorului care primeşte o cerere a unui justiţiabil adresată instanţei judecătoreşti în care reclamă încălcarea unui interes. În aceste situaţii, legitimitatea interesului va rezulta din dezbaterile în contradictoriu în faţa instanţei de judecată, singura în măsură să interpreteze legea, aplicând-o la cazul cu care a fost sesizată şi investită şi să aprecieze dacă există un interes legitim al petentului şi dacă acest interes a fost încălcat. Este necesar să evidenţiem că dinamica vieţii sociale creează interese legitime în mod continuu pe care numai instanţa de judecată le poate selecta şi aprecia ca atare.

Urmare a revizuirii Constituţiei României, art. 21 ce reglementează „accesul liber la justiţie” a fost îmbunătăţi în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului care prevede că „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege care va hotărî fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile cu caracter civil...”. Tot cu ocazia revizuirii s-a stabilit că jurisdicţiile administrative sunt facultative şi gratuite, ceea ce înseamnă că în orice domeniu ar exista o astfel de jurisdicţie – în materie de fond funciar, fiscal, disciplinar etc. – dacă persoana s-a adresat acesteia, ulterior fiind totuşi nemulţumită, se poate adresa întotdeauna instanţelor judecătoreşti.

Secţiunea 2. Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale

96

1. Diferite clasificăriPreocuparea pentru clasificarea drepturilor şi a libertăţilor

fundamentale a fost generată de o mai bună structurare tehnico-juridică a conţinutului legii fundamentale, după sfera relaţiilor pe care le ocrotesc, obiectul de reglementare sau domeniul de referinţă. În acest sens unii autori identifică trei categorii de drepturi:

a) drepturi private;b) drepturi publice;c) drepturi politice.

Alte clasificări se limitează la două mari grupe, respectiv la drepturi care asigură:

a) egalitatea civilă;b) libertatea individuală.

O altă clasificare împarte drepturile fundamentale în :a) drepturi individuale;

b) drepturi colective.Această a treia categorie este cea care dobândeşte prioritate şi relevanţă

în epoca actuală. Categoria de drepturi colective se fundamentează până la urmă pe dreptul fiecărui individ ca parte a unei colectivităţi, iar în unele cazuri interesele legitime ale indivizilor (analizate prin prisma drepturilor fundamentale, individuale) converg spre crearea unor drepturi colective, comune tuturor oamenilor dintr-o anumită zonă geografică. Dincolo de aceste clasificări, un lucru este cert: drepturile şi libertăţile fundamentale sunt indivizibile în cadrul sistemului unitar al drepturilor şi libertăţilor, fiindcă orice stat este preocupat ca în cadrul sistemului său unitar de drept să reglementeze în mod coerent aceste drepturi.

O clasificare în domeniul dreptului trebuie să plece întotdeauna de la criteriul conţinutului reglementării a cărui finalitate se urmăreşte. În acest sens, este reţinută cel mai adesea următoarea clasificare:

a) drepturile – inviolabilităţi;b) drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale;c) drepturile şi libertăţile social-politice;d) drepturile exclusiv politice.

Fiecare din aceste categorii de drepturi şi libertăţi fundamentale vor fi prezentate la categoria din care fac parte, potrivit reglementării de mai înainte. Este necesar mai înainte să facem o enumerare generală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale aşa cum sunt ele reglementate prin Legea fundamentală.

A. Drepturi şi libertăţi1. Dreptul la viaţă (art. 22)

2. Dreptul la integritatea fizică (art. 22)3. Dreptul la integritate psihică (art. 22)4. Libertatea individuală (art. 23)

97

5. Dreptul la apărare (art. 24)6. Dreptul la liberă circulaţie (art. 25)7. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private ( art.26)8. Inviolabilitatea domiciliului (art. 27)9. Dreptul la învăţătură (art. 32)10.Dreptul la cultură (art. 33)11.Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34)12.Dreptul la un mediu înconjurător sănătos (art. 35)13.Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art. 41, 42)14.Dreptul la grevă (art. 43)15.Dreptul la proprietate (art. 44)16.Dreptul la moştenire (art. 46)17.Libertatea economică (art. 45)18.Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47)19.Dreptul la căsătorie (art. 48)20.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art. 49)21.Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială (art. 50)22.Dreptul la vot (art. 36)23.Dreptul de a fi ales (art. 37)24.Libertatea conştiinţei (art. 29)25.Libertatea de exprimare (art. 30)26.Dreptul la informaţie (art. 31)27.Libertatea întrunirilor (art. 39)28.Dreptul la asociere (art. 40)29.Secretul corespondenţei (art. 28)30.Dreptul la petiţionare (art. 51)31.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică (art. 52)

A. Îndatoririle fundamentale1. Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară (art. 54)

2. Îndatorirea de apărare a patriei (art. 55)3. Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice (art. 56)4. Îndatorirea de executare cu bună-credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 57)

2. InviolabilităţileClasificarea după criteriul conţinutului reglementării denumit generic

„inviolabilităţi” cuprinde următoarele drepturi fundamentale:a) Dreptul la viaţă. Este considerat ca fiind un drept natural al omului.

Toate Declaraţiile privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, pe primul loc, aproape întotdeauna se va regăsi dreptul la viaţă.

În baza acestui drept natural, sacru şi primordial, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, stabileşte în articolul 2 şi Protocolul 6 alin. 1 că „pedeapsa

98

cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executată”.

Protocolul 6 alin. 2 stabileşte că „un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. O asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză”.

România a abolit pedeapsa cu moartea la 12 ianuarie 1990.

b) Dreptul la integritate fizică. Făcând legătura organică viaţă – integritate fizică şi integritate psihică, Constituţia le reglementează în acelaşi articol (art. 22). În acest sens, orice atingere adusă integrităţii fizice a unei persoane fizice declanşează dreptul acesteia de a cere încetarea oricăror manopere abuzive şi sancţionarea celui vinovat. Acest drept, ca şi alte drepturi, trebuie exercitat şi este garantat prin lege, în sensul că nu trebuie lăsat la libera apreciere a persoanei fizice titulare a dreptului ori a persoanelor fizice sau cele juridice, ca terţi subiecţi. Spre exemplu, acest drept la integritate fizică nu înseamnă că este încălcat când o autoritate dispune măsuri de constrângere pentru înlăturarea unei epidemii, epizotii, probarea intoxicaţiei (conţinutului) alcoolice, în caz de boli contagioase etc.

c) Dreptul la integritate psihică. Sănătatea publică a unui popor este extrem de importantă pentru că fiecare membru al colectivităţii naţionale este titular al puterii politice, este beneficiar al rezultatelor puterii publice, este titular de drepturi şi obligaţii cu caracter juridic dar şi de interese legitime. De aceea sunt interzise tortura, pedepsele şi tratamentele inumane, degradante, pentru că s-ar încălca însăşi demnitatea umană123. Prin Convenţia contra torturii, statele membre ale ONU s-au angajat să ia măsurile legislative, administrative şi judiciare pentru a împiedica comiterea actelor de tortură sub orice formă, a tratamentelor inumane, degradante pe teritoriul său de jurisdicţie. Prin importanţa deosebită atribuită acestei categorii de inviolabilităţi, ocrotirea lor se realizează atât în raport cu agenţii puterii publice cât şi cu ceilalţi cetăţeni, care pot fi traşi la răspundere juridică, penală, civilă.

d. Libertatea individualăPotrivit art. 25 din Constituţie, libertatea individuală şi siguranţa

persoanei sunt inviolabile. Deşi cele două noţiuni se analizează împreună, ele

123 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (din 10 decembrie 1948), Pactul Internaţional relativ la drepturile civile şi politice sau Convenţia contra torturii şi a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (semnată de ONU la 10 decembrie 1984) definesc tortura ca un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite, fizice sau morale, sunt produse intenţionat unei persoane cu scopul de a obţine de la ea sau de la o terţă persoană informaţii sau mărturisiri, de a pedepsi cu un act pe care ea sau o terţă persoană l-a comis sau se presupune de a fi comis, de a intimida sau de a face presiune asupra unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv fondat pe o formă de discriminare, indiferent care este, dacă o asemenea durere sau asemenea suferinţă sunt produse de un agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau la instigarea sa sau cu consimţământul său expres sau tacit.

99

sunt două categorii juridice diferite, însă cu multe elemente de interferenţă. Astfel, libertatea individuală se referă în primul rând la libertatea fizică, dar şi la cea psihică şi are în vedere dreptul omului de a se comporta şi mişca liber, de a nu fi supus unei forme sau alteia de restricţie, în afara limitelor stabilite de Legea fundamentală şi celelalte legi. Este interzisă sclavia sau orice altă formă restrictivă de mişcare. Reglementând conţinutul libertăţii individuale, statul are obligaţia de a crea condiţiile asigurării siguranţei persoanei în faţa autorităţilor publice care în anumite situaţii au posibilităţi legale de restrângere a libertăţii individuale – interzicerea unei întruniri, împrăştierea prin forţă a manifestanţilor, interzicerea staţionării într-un anumit loc, percheziţie corporală, domiciliară, reţinerea acestora etc. Importanţa ce se acordă siguranţei persoanei se justifică atât prin prisma neafectării libertăţii individuale cât mai ales prin a nu se crea o situaţie umilitoare, jignitoare sau de altă natură celui în cauză. Legea română, reglementând percheziţia (art. 100 – 111 Cod procedură penală) în cadrul capitolului referitor la „mijloacele de probă”, dispune: „când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate la art. 98, tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecător, prin încheiere motivată în cursul urmării penale, la cererea procurorului, sau în cursul judecăţii. Percheziţia corporală poate fi dispusă de organul de cercetare penală, de procuror sau de judecător. Percheziţia domiciliară nu poate fi dispusă înainte de începerea urmăririi penale”.

Restrângerea libertăţilor individuale poate interveni în caz de reţinere ori arestare.

Reţinerea este o măsură preventivă pe care o poate dispune organul de cercetare sau de urmărire penală şi nu poate depăşi 24 de ore. Ea trebuie să intervină în mod excepţional, motivat de nevoia lămuririi unor aspecte privind fapte în legătură cu care există bănuiala legitimă că au fost săvârşite de această persoană şi nu trebuie să depăşească timpul efectiv necesar clarificării situaţiei. Reţinerea se materializează prin interzicerea de a părăsi localul în care se face cercetarea asupra unor fapte. Reţinerea nu trebuie să fie abuzivă sau şicanatorie.

Arestarea este cea mai gravă măsură cu efecte asupra libertăţii individuale şi are consecinţe serioase asupra reputaţiei persoanei, a vieţii ei intime şi familiale, a fericirii sale. Arestarea se face, de regulă, atunci când cel în cauză prezintă un pericol public, evident şi permanent şi lăsându-l în libertate, terminarea cercetărilor ar putea avea de suferit din cauza efectelor de intimidare a martorilor, distrugerii unor probe sau continuarea activităţii cu caracter infracţional.

100

Aliniindu-se reglementărilor internaţionale, legislaţia noastră stabileşte că arestarea poate fi dispusă exclusiv de către judecător şi numai pe baza unui mandat de arestare, iar durata arestării nu poate fi mai mare de 30 de zile, dacă există o reţinere, înseamnă că arestarea va putea fi dispusă până la cel mult 29 de zile. Termenul de 30 de zile este considerat ca rezonabil pentru a se clarifica dacă organul de cercetare şi de urmărire penală pot lua măsura punerii în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a celui arestat. Necesitatea prelungirii arestării peste cele 30 de zile iniţiale trebuie bine motivată, judecătorul putând dispune, motivat mai multe prelungiri ale stării de arest, de câte 30 de zile fără a se depăşi 180 de zile de arest preventiv, în faza premergătoare judecăţii, iar după începerea procesului penal în faţa instanţei de judecată, legalitatea măsurii trebuie verificată la intervale de timp care să nu depăşească 60 de zile (art. 160³ Cod procedură penală) arestării preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile. Legea română dă drept celui arestat de a cere punerea în libertate provizorie dacă achită o cauţiune sau pur şi simplu în cadrul activităţilor de control judiciar declanşat la cererea celui arestat cu respectarea căilor de atac reglementate de lege. Tot în legătură cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei trebuie arătat că legislaţia modernă124 recunoaşte două principii – reguli fundamentale: prezumţia de nevinovăţie şi legalitatea pedepsei125.

e. Dreptul la apărareAsigurarea regulilor şi a principiilor ce guvernează libertatea

individuală este legată şi de asigurarea dreptului la apărare, conceput ca o garanţie în temeiul căruia persoana fizică poate să conteste acuzaţiile ce i se aduc, să se apere împotriva acestor acuzaţii şi să evidenţieze nevinovăţia sa. Însă dreptul la apărare nu funcţionează doar în domeniul dreptului penal ci ori de câte ori o persoană este chemată în faţa unei autorităţi publice, judiciare sau administrative sau când persoana apreciază că i-au fost încălcare anumite drepturi subiective şi interese legitime şi este nevoită să cheme în judecată o persoană fizică sau juridică, o autoritate sau instituţie publică.

Realizarea acestui drept la apărare se materializează prin dreptul persoanei de a-şi alege un avocat sau dreptul de a fi apărată, asistată de un avocat numit din oficiu de către instanţa de judecată. Încălcarea dreptului la apărare în faza de urmărire penală sau de judecată are drept consecinţă juridică nulitatea actelor săvârşite de autorităţile publice care au efectuat sau dispus măsurile.

f. Dreptul la liberă circulaţiePrin recunoaşterea şi garantarea acestui drept se asigură libertatea de

mişcare a cetăţeanului, care se raportează atât la teritoriul naţional cât şi în afara 124 Prezumţia de nevinovăţie reprezintă o garanţie procesuală penală în baza căreia, învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa, iar în cazul în care există probe de vinovăţie, acesta are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.125 Legalitatea pedepsei presupune legalitatea incriminării. Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică celor care le săvârşesc, precum şi măsurile ce pot fi luate în cazul săvârşirii acestor fapte. În legea penală există un minim şi un maxim general al pedepselor, iar pentru fiecare infracţiune este prevăzută o limită minimă specială şi o măsură specială, pe care magistratul trebuie să o respecte.

101

acestuia, cu respectarea legislaţiei în domeniu. În plan intern libera circulaţie constă în garanţia că fiecare cetăţean poate merge în orice loc din România, îşi poate stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate. Dar această libertate nu trebuie înţeleasă şi exercită în mod abuziv şi absurd126.

În afara teritoriului statului român, dreptul la liberă circulaţie presupune posibilitatea de a se deplasa ca turist, om de afaceri, reprezentant oficial al statului român, de a emigra oriunde şi de a reveni oricând în ţară.Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români pe teritoriul Uniunii Europene, acesta face parte din cele patru libertăţi fundamentale consacrate de dreptul Uniunii Europene şi poate fi exercitat neîngrădit. Stabilirea unui cetăţean într-un stat membru al Uniunii Europene nu-i crează acestuia statutul de emigrant ci, în calitate de cetăţean al Uniunii, are drept de şedere permanentă în orice stat membru al Uniunii cu respectarea legislaţiei Uniunii şi a statului de reşedinţă.

3. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi privateOmul este valoarea supremă în stat. Personalitatea sa este nemărginită

şi trebuie ocrotită, fapt ce poate fi realizat şi prin respectarea şi ocrotirea vieţii sale intime, familiale, private. Acesta este un drept complex şi poate fi privit din două perspective: pe de o parte, el are în vedere persoana fizică, cetăţeanul obişnuit, iar pe de altă parte, persoana fizică cu imagine publică, chiar dacă legea nu face această distincţie.

Ca elemente definitorii ale acestui drept se au în vedere dreptul exclusiv al persoanei fizice la proprie imagine, libertatea corporală, libertatea de a dispune de ea însăşi127.

Referitor la persoanele cu imagine publică asumată – oameni politici, demnitari, artişti etc. – trebuie stabilit că aceste persoane pot apărea în două ipostaze – ca orice alt cetăţean când este total ocrotit de lege, şi ca persoană publică, plătită din bani publici, care ia decizii ce influenţează viaţa, demnitatea, libertatea sau fericirea membrilor colectivităţilor umane, naţionale sau locale, situaţie în care ele îşi asumă un risc public de a face obiectul unor investigaţii jurnalistice, prezentare de imagini mai puţin confortabile în exerciţiul funcţiunii publice, comportament, atitudine, cunoştinţe din domeniul de referinţă etc. În asemenea cazuri, nu credem că astfel de persoane sunt protejate juridic absolut. Explicaţia rezidă, desigur, în faptul că prevalează interese sociale, generale. De aceea în procesul de apoptare a aunui nou Cod civil şi Cod penal, reglementara acestui drept trebuie realizată cu multă prudenţă.

a) Inviolabilitatea domiciliuluiRespectarea personalităţii umane, a intimităţii private implică atât

inviolabilitatea domiciliului, cât şi libertatea de alegere a domiciliului. Chiar dacă 126 Spre exemplu, nu-ţi poţi stabili domiciliul în Bucureşti dacă nu ai un spaţiu locativ legal dobândit, pentru că atât reşedinţa cât şi domiciliu nu sunt în general într-o localitate ci trebuie concretizate în stradă, număr, dacă este condominiu, trebuie identificat numărul sau denumirea acestuia (bloc M 20 – scară, etaj apartament).127 Evidenţiem, în acest context, că eutanasia nu este permisă în legislaţia României.

102

legea defineşte domiciliul ca locuinţă permanentă şi statornică, orice persoană poate avea mai multe asemenea locuinţe sau reşedinţe. Dreptul procesual permite şi „domiciliul ales” pe lângă domiciliul statornic. Ocrotirea domiciliului prin garantarea inviolabilităţii lui înseamnă interdicţia pătrunderii în domiciliul unei persoane, a altei persoane sau a unei autorităţi publice (prin agenţii săi autorizaţi), fără acceptul titularului domiciliului. Cum orice regulă poate avea şi excepţii, şi în acest caz legea reglementează faptul că în situaţii deosebite – stare de necesitate, pentru a nu se opri cursul justiţiei, pentru prinderea unui învinuit sau inculpat care se sustrage urmăririi penale sau executării pedepsei închisorii, se poate deroga şi dispune efectuarea unei percheziţii domiciliare executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti, înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane, apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice, prevenirea răspândirii unei epidemii, etc. se poate restrâge acest drept. Ordinul de pătrundere în domiciliul fără acordul titularului acestuia se dă numai de judecător şi se realizează între orele 6.00 – 20.00, putând continua şi după ora 20.00 dacă interesul cauzei o impune. În cazul infracţiunilor flagrante, percheziţia domiciliară se poate realiza şi în cursul nopţii (între orele 20.00 – 6.00).

4. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturaleCea de-a doua mare categorie de drepturi şi libertăţi fundamentale, se

compune din:a. Dreptul la învăţătură – în temeiul căruia fiecare persoană fizică are

posibilitatea să urmeze mai multe cicluri de învăţământ: un ciclu general obligatoriu de 10 ani, care poate continua cu învăţământul liceal şi profesional, învăţământul superior şi alte forme de instrucţie şi de perfecţionare. Acest drept fundamental este subsumat unor principii-reguli şi anume: pe de o parte, învăţământul este obligatoriu în limba română, dar se recunoaşte minorităţilor naţionale desfăşurarea unui învăţământ în limba maternă. Pentru ciclul de învăţământ general obligatoriu se recunoaşte gratuitatea acestuia.

b. Dreptul la cultură. În forma iniţială, Constituţia nu recunoştea caracterul fundamental al accesului la cultură, fiind astfel un drept fundamental nou în România. Accesul la cultură se completează cu dreptul la învăţătură dar şi cu nediscriminarea în domeniul culturii care se naşte din egalitatea tuturor cetăţenilor. Fiecărui cetăţean îi este permis să-şi dezvolte nivelul de cunoaştere în orice domeniu, creându-se practic un drept fundamental în favoarea omului şi corelativ o obligaţie de abţinere din partea statului în a restrânge sau îngrădi realizarea acestui drept şi totodată obligaţia de intervenţie a statului pentru ocrotirea şi garantarea dreptului.

c. Dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul la un mediu sănătos. Ambele drepturi se află într-o strânsă conexiune. Pe de o parte ocrotirea sănătăţii este reglementată ca un drept fundamental ţinând seama şi de aderarea României

103

la Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale, potrivit căruia orice persoană are dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. S-a urmărit implementarea în dreptul intern cu valoare de drept fundamental a dreptului la ocrotirea sănătăţii tocmai pentru a răspunde unor cerinţe noi din viaţa societăţiiromâneşti, pentru a se păstra şi dezvolta sănătatea fizică şi mentală a membrilor naţiunii române, ca aceştia să poată participa eficient la viaţa economică, socială, politică şi culturală. Dar dreptul la sănătate implică o mare obligaţie din partea statului, atât financiară cât şi umană şi materială pentru că numai în acest mod dreptul recunoscut devine şi real nu numai formal. Aceste obligaţii pot fi structurate pe următoarele elemente: sporirea alocaţiilor bugetare, crearea de servicii medicale eficiente dotate cu aparatură de ultimă generaţie, măsuri de asigurare a sănătăţii şi igienei publice (crearea unei poliţii administrative în domeniul sănătăţii şi igienei publice), apropierea actului medical de cetăţeni, sporirea rolului medicului de familie. Într-o conexiune deplină cu ocrotirea sănătăţii, se află dreptul la un mediu sănătos, ştiind că sănătatea omului este dependentă într-o proporţie foarte mare de calitatea mediului înconjurător. Din recunoaşterea caracterului fundamental al dreptului la un mediu sănătos se naşte pentru colectivităţile locale interese legitime în baza cărora pot cere unei autorităţi publice să nu autorizeze crearea unui agent economic poluant, sau închiderea unui asemenea focar de poluare. De asemenea, pentru ca cele două drepturi conexate de noi să fie reale, este nevoie de un cadru juridic complex şi complet care să funcţioneze în mod armonios şi unitar.

d. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a munciiPotrivit art. 41 din Constituţia României, dreptul la muncă nu poate fi

îngrădit. Neîngrădirea dreptului la muncă nu implică obligaţia de a munci, mai ales că munca forţată este interzisă printr-un alt text al Constituţiei. Dacă dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, dacă este interzisă munca forţată, se pune întrebarea dacă mai era necesar a fi reglementată distinct şi obligaţia statului de a asigura cetăţenilor săi un trai decent. Or, acest trai decent poate fi asigurat prin muncă, în primul rând şi, numai în subsidiar, prin protecţie socială. Neîngrădirea dreptului la muncă implică acordarea fiecăruia dintre cetăţeni a posibilităţii de a urma anumite proceduri legale privitoare la încadrarea în muncă şi la realizarea raporturilor de muncă128.

Neîngrădirea dreptului la muncă include libertatea alegerii profesiei, a ocupaţiei, a locului de muncă, protecţia socială a muncii, dreptul la negocieri colective şi individuale, stabilitate în muncă. Libertatea muncii presupune atât libertatea de a munci, cât şi libertatea de a nu munci129.

128 În esenţă, normele constituţionale referitoare la dreptul la muncă sunt dezvoltate în următoarele acte normative: Codul muncii (pentru salariaţi); Statutul funcţionarilor publici; Legile referitoare la anumite profesii liberale (avocaţi, medici, arhitecţi, experţi contabili etc.).129 Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag. 82 şi urm.

104

În afara libertăţii muncii, dreptul la muncă implică şi stabilitatea în muncă. În sfârşit, evidenţiem că, în condiţiile economiei de piaţă, în mod firesc, statul nu poate garanta el, ca atare, locuri de muncă pentru toţi cetăţenii săi.

e. Dreptul la proprietate privatăDreptul la proprietate privată face parte din categoria drepturilor

naturale, cu cea mai mare vechime în peisajul juridic. El priveşte dreptul persoanelor fizice de a dobândi bunuri în proprietate, de a le folosi şi dispune liber de acestea inclusiv să le înstrăineze. Întotdeauna dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele legii, ceea ce înseamnă că pentru motive de ordin public sau alte considerente, prin lege organică se pot stabili anumite limitări ale lui. Spre exemplu, înstrăinarea unui teren împădurit către o altă persoană fizică poate fi realizată numai după exprimarea unei negaţii din partea statului că nu este interesat să cumpere el acel teren (dreptul de preemţiune). O asemenea limitare este motivată pe ideea de a nu fi fărâmiţată proprietatea sau pentru evitarea speculei cu terenuri-păduri. Statul garantează proprietatea ce a fost obţinută pe căi legale, iar naţionalizarea unor bunuri proprietate privată este total interzisă. Naţionalizarea este o procedură politică şi juridică de trecere silită din proprietatea privată în proprietatea publică a unor bunuri, fără despăgubire şi fără o justificare temeinică, juridică şi morală. De regulă naţionalizările au la bază criteriul etnic, social, religios, politic. Legea fundamentală reglementează şi cazurile în care autorităţile publice pot folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare (instalare de conducte, cabluri, căi de comunicaţii etc.), dar cu obligaţia plăţii unor despăgubiri către proprietarul terenului pentru daunele provocate solului, plantaţiilor sau construcţiilor etc. Despăgubirile trebuie să fie normale, stabilite de comun acord cu proprietarul, iar în caz de neînţelegere, va stabili instanţa de judecată, având în vedere şi reglementările internaţionale.

Constituţia prevede că autorităţile publice pot dispune exproprierea bunurilor (trecerea silită în proprietatea publică a statului sau a circumscripţiilor teritoriale – judeţe, oraşe, comune) numai pentru o cauză de utilitate publică şi după plata unei drepte (echitabile) şi prealabile despăgubiri. Exproprierea reprezintă un mod de limitare, de pierdere a dreptului de proprietate, este o excepţie de la garantarea acestui drept, dar legiuitorul impune două condiţii esenţiale, prealabile actului de expropriere: utilitatea publică pentru care se dispune exproprierea să fie reală, clară şi dovedită nu numai exprimată şi, a doua condiţie, dreapta şi prealabila despăgubire130.

Că dreptul de proprietate, chiar garantat este circumscris unor limite stabilite de lege o spune şi art. 44 alin. 7 din Constituţie după cum urmează: „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. De aici rezultă că dreptul de

130 Pentru o reglementare detaliată a exproprierii, a se vedea Legea nr. 33/1994 publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 139/ 02.06.1994, cu modificările ulterioare.

105

proprietate este un drept absolut dar nu şi un drept discreţionar. Pentru că o persoană fizică are nu numai drepturi de proprietate în patrimoniul său ci şi obligaţii. Alin. 1 al art. 44 garantează şi creanţele ce le avem împotriva statului.

Un alt aspect al dreptului fundamental de proprietate priveşte pe cetăţenii străini şi apatrizii care în momentul de faţă nu pot dobândi drept de proprietate asupra terenurilor; în schimb pot dobândi acest drept prin moştenire legală (cea sangvină) nu şi prin moştenire testamentară2.

Pentru cetăţenii români, dreptul la moştenire este garantat, indiferent unde aceştia îşi au domiciliul, calitatea de cetăţean român este principala condiţie. Pentru cei care nu mai sunt cetăţeni români sau care moştenesc averea imobiliară a autorilor lor din România li se garantează dreptul de proprietate prin moştenire legală. Dreptul la moştenire este reglementat prin art. 46 al Constituţiei.

f. Dreptul la un nivel de trai decentArt. 1 alin. 3 al Constituţiei stabileşte caracterul social al statului

român, ceea ce presupune o atenţie deosebită acordată omului, colectivităţii umane, şi implică un anumit grad de solidaritate socială reglementat ca atare.

În concret, dreptul la un nivel de trai decent implică dreptul fiecăruia dintre cetăţeni la condiţii de viaţă rezonabile, la un trai civilizat, fundamentat licit, respectul personalităţii umane prin decenţă.

Pentru realizarea acestor cerinţe - drepturi, statul îşi asumă obligaţia luării unor măsuri de ordin economic, dezvoltarea pieţei locurilor de muncă prin investiţii interne, prin atragerea de investiţii străine, reducerea fiscalităţii, dar şi acordarea unor facilităţi directe, o protecţie şi asistenţă socială reale, consistente şi continue pentru a suplini şi echilibra posibilităţile de desfăşurare a unor activităţi directe de către cei care au nevoie de sprijinul societăţii.

Acest drept la un nivel de trai decent îl putem asocia într-o oarecare măsură cu libertatea economică, reglementată de art. 45 din Constituţie potrivit căruia „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii sunt garantate”. Libertatea economică este reglementată de dată recentă, în urma revizuirii Constituţiei. Acest drept trebuie asociat şi cu exercitarea dreptului la muncă.

g. Dreptul la căsătorieDreptul la căsătorie, reglementat prin art. 48 din Constituţie, denumit

generic „Familia”, este conceput ca o libertate a fiinţei umane de a-şi întemeia o familie prin căsătoria dintre bărbat şi femeie, de la o anumită vârstă. Această libertate se fundamentează pe liberul consimţământ al celor doi viitori soţi, pe egalitatea juridică a soţilor, pe obligaţia fundamentală a părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, fără a se face distincţie dacă aceştia

2 Vezi Legea nr. 312/1995 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi precum şi de către persoanele juridice străine.

106

provin din acea căsătorie, din afara căsătoriei, dintr-o altă căsătorie ori au fost adoptaţi. Căsătoria în dreptul român este laică în sensul că numai acea celebrată în faţa ofiţerului de stare civilă (primarul localităţii sau al sectorului, în municipiul Bucureşti), este cea legală şi producătoare de efecte juridice. Căsătoria religioasă nu este obligatorie şi ea se poate îndeplini după ce s-a realizat căsătoria civilă (legală).

h. Dreptul unor categorii de persoane la protecţie socialăIdentificarea unor categorii de persoane care au nevoie de o protecţie şi

asistenţă socială este realizată prin două norme constituţionale. Astfel, potrivit art. 49 din Constituţie, copii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă pentru realizarea drepturilor lor. Sunt avute în vedre printre alte drepturi: dreptul la învăţătură şi educaţie, dreptul la cultură, dreptul la muncă, dreptul de a-şi întemeia o familie. Acordarea unei atenţii deosebite copiilor şi tinerilor se explică prin nevoile reale ale acestora aflaţi la începutul dezvoltării şi formării lor ca cetăţeni, participanţi la realizarea progresului social, faptul că reprezintă viitorul naţiunii, iar statul are o obligaţie juridică şi morală pentru dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a naţiunii române. Pentru garantarea acestui drept, statul contribuie prin diferite mijloace: învăţământ gratuit obligatoriu până la un anumit ciclu, alocaţii de stat pentru toţi copii, ajutoare pentru copilul bolnav sau cu handicap, concediu pentru creşterea şi îngrijirea copilului până la o anumită vârstă, fie pentru mamă, fie pentru tată, după caz, tabere sociale în perioada vacanţelor şcolare, interzicerea muncii în anumite locuri cu grad de pericol sporit sau pe timpul nopţii etc.

Cea de-a doua categorie de persoane pentru care este reglementată o protecţie specială o reprezintă persoanele cu handicap (art. 50 din Constituţie). Starea de handicap a unei persoane îi creează acesteia o limitare de posibilităţi şi de poziţie în societate, o defavorizează, fapt ce implică o intervenţie a statului pentru a contrabalansa situaţia celui în cauză pentru asigurarea unei egalităţi de şanse în societate, pentru a-i acoperi într-o măsură starea de dizabilitate a celui în cauză.

5. Drepturile exclusiv politiceA treia mare categorie de drepturi fundamentale este constituită din

acele drepturi ce ţin de participarea într-un mod sau altul a cetăţenilor la exerciţiul puterii publice. Mai sunt denumite şi drepturi electorale şi se compun din dreptul de vot, dreptul de a fi ales (art. 36 şi 37 din Constituţie).

Cele două drepturi sunt organic legate de sistemul electoral, iar prezentarea lor în detaliu va fi făcută în capitolul respectiv (capitolul VII), pentru că numai aşa poate fi pusă în valoare „exclusivitatea politică” a acestor drepturi.

6. Drepturile şi libertăţile social-politice

107

a. Libertatea conştiinţei reprezintă posibilitatea unei persoane de a-şi exprima în public punctul său de vedere despre tot ceea ce ne înconjoară (fenomene, fapte economice, sociale, politice, culturale etc.). Această libertate are două componente: libertatea gândurilor, a opiniilor şi a exprimării publice a acestora, şi, în aceeaşi măsură, libertatea credinţei religioase131. Legea fundamentală interzice orice îngrădiri în acest domeniu sau constrângerii pentru aderarea unei persoane la o credinţă religioasă, împotriva propriilor convingeri. Pe lângă garantarea libertăţii conştiinţei, legea impune şi manifestarea unui spirit de toleranţă şi respect reciproc, interzice manifestările de orice fel care ar putea conduce la învrăjbire pe motive religioase. Cultele religioase se organizează şi există în mod autonom faţă de stat, ele au obligaţia respectării ordinii juridice şi constituţionale existente, având libertatea de a-şi organiza propriile instituţii de învăţământ religios, de a se manifesta prin acordare de asistenţă religioasă în armată, spitale, penitenciare, azile sau orfelinate.

Libertatea de conştiinţă presupune drepturi şi obligaţii. În cadrul acestei categorii de drepturi enunţăm: libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în grup, în loc public sau în mod privat, prin cult, învăţământ, practică, ritual132. Reglementările internaţionale în materie converg spre un limbaj comun. Practica organelor de jurisdicţie europene şi doctrina reţin că „Biserica, în calitatea sa de persoană morală se poate şi ea prevala de unele dintre componentele dreptului consacrat de art. 9 al Convenţiei”133.

Libertatea conştiinţei este un drept complex, strâns legat de fiinţa umană, de libertatea acesteia neîngrădită în gândire, în conştiinţă sau crez religios, spirit şi manifestare continuă, toleranţă reciprocă, privită ca drept şi obligaţie, respect reciproc, nediscriminare pe aceste motive etc.

b. Libertatea de exprimare. Dacă libertatea de conştiinţă implică preponderent elemente de gândire, libertatea de exprimare se manifestă cu precădere în exteriorizarea gândirii, în exprimarea acesteia prin cuvânt, prin scris, prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare – presă, radio, televiziune, publicitate, internet etc., dar şi prin exprimare orală – manifestări publice, discursuri etc. Deplinătatea libertăţii de exprimare înseamnă şi posibilitatea înfiinţării de ziare, reviste, posturi de radio, posturi TV, deschiderea de site-uri pe internet. Este interzisă cenzura de orice fel. Cu toate acestea, cenzura poate fi de natură administrativă sau financiară. Cenzura administrativă constă în interzicerea la vedere a publicării unor articole de presă, a unor emisiuni radio-TV, suspendarea apariţiei unei publicaţii, a licenţei de emisie radio sau TV. Cenzura economico-financiară se poate manifesta prin obligaţii împovărătoare pentru publicaţii sau mijloace audio-vizuale – taxe, impozite, licenţieri excesive 131 Vezi şi Declaraţia asupra eliminării tuturor formelor de intoleranţă şi de discriminare pe motivul religiei sau convingerii, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 25 noiembrie 1981.132 A se vedea pentru detalii, text, comentariu, practică, art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.133 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Europa Nova, 1996, vol. II, pag. 154, 155.

108

etc.). Libertatea de exprimare trebuie exercitată în limitele normalităţii vieţii sociale fiind interzise exprimări publice în scris sau vorbit care pot aduce atingere demnităţii, onoarei, reputaţiei, vieţii particulare a persoanei şi dreptului său la propria imagine. Sunt interzise orice manifestări de defăimare a ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială de clasă sau religioasă, incitare la discriminare, la secesiune teritorială ori la violenţă publică la săvârşirea unei infracţiuni, etc. Constituţia interzice manifestările obscene, contrare bunelor moravuri, fapt denumit în doctrină ca „protecţie constituţională” a celor mai importante valori umane, statale, publice134.

c. Dreptul la informaţieÎntr-un stat democrat orice informaţie de interes public trebuie adusă la

cunoştinţa cetăţenilor, în mod prompt, clar şi corect. Legea fundamentală interzice orice îngrădire în această privinţă însă trebuie respectate anumite măsuri de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Spre exemplu anumite fapte negative săvârşite de tineri (minori) pot fi prezentate dar este obligatorie protejarea identităţii minorului sau a imaginii sale fizice. Legea stabileşte că o serie de informaţii ce ţin de securitatea naţională sunt secrete sau strict secrete şi nu pot face obiect de informare a publicului larg, tot aşa şi actele normative adoptate de Guvern cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate nu şi în Monitorul Oficial al României, aşa cum este regula stabilită de art. 108 din Constituţie conform căreia nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Informarea făcută prin mijloace mass-media, publice şi private, trebuie să fie corectă, iar grupurilor sociale (minorităţi) şi politice (partide, formaţiuni şi alianţe de partide) le este garantat dreptul la antenă.

Aşa cum spuneam anterior, dreptul la informare ca toate celelalte drepturi fundamentale sunt drepturi absolute, dar nu discreţionare, ele trebuie exercitate în limitele strict prevăzute de lege. Asupra modului de folosire şi de realizare a drepturilor fundamentale există un control parlamentar pentru toţi subiecţii implicaţi în acest domeniu135.

d. Libertatea întrunirilor şi dreptul de asociereDeşi legea fundamentală reglementează separat aceste două drepturi: în

art. 39 – libertatea întrunirilor, iar în art. 40, dreptul la asociere, între ele există o strânsă legătură. Pe când, mitingurile, demonstraţiile, procesiunile sau orice fel de alte întruniri sunt libere şi se pot organiza şi desfăşura numai în mod paşnic, fără nici un fel de arme, reprezintă o asociere temporară uneori ad-hoc, în cazul

134 I. Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 214.135 În acest sens a fost creată o autoritate publică autonomă ce funcţionează sub controlul Parlamentului României – Consiliul Naţional al Audiovizualului (legea nr. 504/2002) cu rolul de a veghea la respectarea legii de către persoanele juridice din domeniul radiodifuziunii şi din cel al televiziunii, putând în acest sens să propună chiar sancţiuni celor vinovaţi de încălcarea legilor. Pentru detalii, vezi în Ion Corbeanu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, 2009, pag. 343 şi urm.

109

„dreptului la asociere” reglementat de art. 40, asocierea se realizează nu spontan ci, după anumite reguli procedurale, ofertă de asociere, negociere, autorizare etc., şi priveşte o menţinere în timp a cadrului organizatoric, asociativ. Dreptul la asociere nu poate conduce la a milita contra: pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranităţii sau independenţei României. Dreptul la asociere este restrâns unor categorii de demnitari, funcţionari publici, precum şi judecătorilor Curţii Constituţionale, Avocatului Poporului, magistraţilor, ofiţerilor şi subofiţerii din Armata Română, poliţiştilor etc., care nu pot fi membri ai unui partid politic.

Alteori şi asocierea sindicală poate fi limitată. Orice asociere cu caracter secret este interzisă. Asocierea poate avea un scop public – partide politice – sau privat – sindicate, asociaţii patronale etc.

e. Secretul corespondenţeiPotrivit art. 28 din Constituţie secretul scrisorilor, telegramelor, al

oricăror trimiteri poştele, al convorbirilor telefonice şi altor mijloace legale de comunicare, fax, telefax etc., este inviolabil. Acest principiu-normă trebuie înţeles şi aplicat din perspectiva şi a subiecţilor de drept faţă de care este ocrotită corespondenţa, deoarece textul nu face vreo diferenţiere. Practic, orice corespondenţă de la oricine ar veni ea nu poate fi violată (desigilată, deschisă, descifrată etc.) decât de cel sau cei cărora le este adresată, iar în cazul ajungerii eronate la o altă persoană decât cea vizată, trebuie returnată adevăratului destinatar. Nimănui nu-i este permis să facă publică o informaţie transmisă prin astfel de corespondenţe, chiar şi atunci când a luat cunoştinţă involuntar de acest fapt.

Personalului din ramura poştă, telefonie, îi este interzis să facă publice informaţii de care a luat cunoştinţă întâmplător prin natura activităţii lor profesionale, direct sau indirect. Pentru aceşti funcţionari se aplică regulile privind secretul profesional, secretul de serviciu. În caz contrar, acest personal poate deveni subiect special al infracţiunii de „violare a secretului corespondenţei”, prevăzut de art. 195 Cod penal sau de „divulgare a secretului profesional”, prevăzut de art. 196 Cod penal.

Cu toate cele arătate mai înainte, pot exista motive temeinice care să justifice o restrângere a exerciţiului acestui drept, în interesul justiţiei, adică al descoperirii unor fapte cu caracter penal şi a celor care le-au săvârşit. Ascultarea unei convorbiri telefonice, deschiderea unei scrisori şi citirea acesteia, precum şi folosirea lor ca probe într-o cauză penală trebuie realizate în limitele strict legale (dacă nu există alte mijloace) pe timp limitat, pe bază de ordonanţă scrisă, fără a prejudicia intimitatea celorlalţi membri ai familiei celui în cauză.

7. Drepturile garanţii

110

a. Dreptul la petiţionare – este reglementat de art. 51 din Constituţie şi poate fi exercitat fie în mod individual, fie de un grup de cetăţeni constituit în acest sens pentru realizarea unui scop licit sau de către persoane morale (juridice) legal constituite. Petiţiile trebuie să privească drepturi şi interese ale celor care le formulează şi trebuie semnate. Anonimele nu pot fi luate în seamă, pentru că trebuie promovat un spirit de moralitate şi responsabilitate, şi nu un spirit de calomniere, de insulte la adresa unor persoane particulare sau a autorităţilor publice, caz în care, dacă se constată o totală rea-credinţă exprimată în petiţie şi care vizează o faptă penală pretins săvârşită de o anume persoană, se poate înţelege că suntem în prezenţa unui denunţ calomnios (art. 259 Cod penal). Autorităţile publice au obligaţia de a examina petiţia şi comunica un răspuns petentului într-un termen stabilit de lege, de regulă de 30 de zile136. Dreptul de petiţionare poate fi înscris în rândul dreptului de acces liber la justiţie pentru că cel nemulţumit de soluţionarea petiţiei poate promova o acţiune în justiţie.

b) Dreptul persoanei fizice vătămate de către o autoritate publicăPotrivit art. 52 din Legea fundamentală, orice persoană vătămată într-

un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termen legal a unei cereri, poate cere recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.

Din conţinutul textului constituţional rezultă recunoaşterea responsabilităţii autorităţilor şi instituţiilor publice şi, în consecinţă posibilitatea de angajare a răspunderii acestora ca urare a emiterii sau adoptării unui act administrativ vătămător pentru o persoană sau a refuzului ori neglijenţei de soluţionare în termen legal a unei cereri adresate de o persoană interesată în realizarea unui drept sau a unui interes legitim. Acest drept este considerat ca drept – garanţie. De aceea, în orice raport al cetăţenilor cu autorităţile şi instituţiile publice, factorul timp este foarte important, drept pentru care există anumite termene obligatorii în care petiţia trebuie soluţionată.

Autorităţile publice de cele mai multe ori acţionează din oficiu, ceea ce poate însemna la un moment dat emiterea unor acte administrative prin care se încalcă ori se nesocotesc drepturi şi interese legitime. Cel care se consideră vătămat printr-un astfel de act trebuie să poată cere autorităţii emitente a actului retractarea actului sau repararea prejudiciului cauzat, dacă actul şi-a produs efectele şi nu mai poate fi retractat, abrogat etc.

Şi în cazul în care autoritatea publică refuză emiterea actului sau recunoaşterea dreptului, cetăţeanul prejudiciat poate cere obligarea autorităţii la emiterea actului, recunoaşterea dreptului sau a interesului şi despăgubirea pentru refuz sau pentru întârziere. Aceste drepturi-garanţii recunoscute la nivel de

136 A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 privind dreptul de petiţionare şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 27/2003 privind aprobarea tacită, publicată în Monitorul Oficial nr. 29 din 25.04.2003.

111

principii în Constituţie, îşi găsesc o reglementare în detaliu prin legea contenciosului administrativ care este o lege organică ( Legea nr. 554/2004).

Tot textul constituţional al art. 52 mai stabileşte un aspect legat de drepturile-garanţii ale persoanei fizice, respectiv în cazul unor erori judiciare. Când se recunoaşte răspunderea statului şi chiar a magistraţilor, dacă aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Faptul de a implica răspunderea magistraţilor reprezintă un mare pas înainte în profesionalizarea acestei funcţii, dar şi în asigurarea independenţei depline a justiţiei şi a fiecărui magistrat în parte. În acest fel statul are la îndemână acţiunea în regres contra magistraţilor, dacă a fost obligat să plătească daune pentru erori judiciare.

Restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentaleLegea fundamentală reglementează un principiu de drept important –

exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale – având în vedere că orice abuz în această direcţie se repercutează asupra drepturilor şi a libertăţilor altor persoane, fapt ce poate antrena în cele din urmă măsuri sancţionatorii împotriva persoanei vinovate.

Chiar dacă drepturile şi libertăţile fundamentale sunt protejate şi garantate există şi situaţii, mai presus de interesul privat – când exerciţiul acestor drepturi sau libertăţi să poată fi restrâns pe o perioadă de timp limitată. O astfel de măsură vizează nu existenţa în sine a dreptului ci doar limitele exerciţiului acestuia.

Prin art. 53 din Constituţia României se reglementează, în principal, condiţiile în care pot interveni asemenea restrângeri ale exerciţiului drepturilor.

Potrivit Constituţiei, măsura resnstrângerii exerciţiului drepturilor se poate realiza numai prin lege şi numai dacă se impune, pentru apărarea securităţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, pentru prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru, sau pentru desfăşurarea instrucţiei penale. Legea fundamentală stabileşte regimul legal al măsurii, caracterul excepţional al acestuia, precum şi proporţionalitatea măsurii în raport cu situaţia generatoare a acesteia pentru a nu fi afectate grav drepturile persoanei însăşi. O altă condiţie legată de o asemenea măsură o reprezintă limitarea în timp a acesteia137.

Secţiunea 3. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români

Constituţia României stabileşte în Titlul II, Capitolul III care sunt îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor români. Existenţa unui capitol dedicat 137 În acest sens pot fi exemplificate următoarele măsuri de restrângere a unor drepturi ori libertăţi fundamentale: interzicerea părăsirii unei localităţi sau de a se afla într-o localitate o perioadă de timp; limitarea dreptului de trecere a frontierei de stat a României, interzicerea drepturilor electorale o perioadă celui care a fost amendat, ca o măsură complementară etc.

112

îndatoririlor fundamentale este justificată prin aceea că cetăţenilor nu le pot fi recunoscute numai drepturi şi libertăţi ci le sunt impuse şi îndatoriri. Aşa cum am arătat, drepturilor subiective le corespund şi îndatoriri, iar Statul nu poate avea el doar obligaţii faţă de proprii cetăţeni fără să le impună acestora anumite obligaţii.

1. Fidelitatea faţă de ţarăÎndatorirea de fidelitate faţă de ţară este declarată ca sacră. Cetăţenilor

cărora le sunt încredinţate funcţii şi demnităţi publice şi militarii răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le revin drept pentru care la intrarea în funcţie sau în serviciu au obligaţia să depună jurământul de credinţă. Sunt incluşi în această categorie de persoane care au obligaţia de depunere a jurământului de credinţă – moment ce marchează intrarea în exerciţiul funcţiunii, Preşedintele României, membrii Parlamentului, membrii Guvernului, aleşii locali – consilierii locali, consilierii judeţeni, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene – cei care sunt numiţi în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale, magistraţii, funcţionarii publici, militarii şi alte categorii de cetăţeni prevăzute de lege. De asemenea, străinii şi apatrizii care dobândesc cetăţenia română au obligaţia depunerii jurământului de credinţă.

2. Apărarea ţăriiArt. 55 din Constituţie dispune că cetăţenii au dreptul şi obligaţia să

apere România, să îndeplinească îndatoririle militare stabilite prin lege organică, să participe la orice acţiuni legale necesare apărării ţării. Apărarea patriei nu trebuie înţeleasă, în primul rând şi nici exclusiv, ca o luptă cu arma în mână ci ea are o componentă mai complexă precum şi fidelitatea faţă de poporul român, o conduită fără cusur faţă de ţară. Legea fundamentală reglementează în principal şi situaţia stagiului militar pe care trebuie să-l satisfacă cetăţenii români stabilit ca vârstă de la 20 de ani până la 35 de ani. Pentru că reglementarea prezentă privind stagiul militar nu a fost abrogată şi ea nu intră în contradicţie cu noul text al Constituţiei revizuite, toţi cei care au vârste între 20 şi 35 de ani pot fi chemaţi şi au obligaţia de a se prezenta la încorporare1. În Constituţie este prevăzută o categorie aparte de cetăţeni, voluntarii care pot participa la diferite operaţiuni de instruire, în condiţiile care vor fi stabilite prin lege organică.

3. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publiceToţi cetăţenii au obligaţia să contribuie la cheltuielile publice prin

impozite şi taxe locale. Aceste contribuţii trebuie să asigura o „aşezare justă a sarcinilor fiscale” ceea ce implică o contribuţie proporţională cu veniturile şi cu averea fiecăruia; în prezent există impozite diferenţiate pe venituri, taxe diferite pentru deţinătorii mai multor imobile cu destinaţia de locuinţă dar şi scutiri de taxe pentru anumite persoane sau categorii de persoane. Sunt interzise prestaţii în

1În prezent stagiul militar obligatoriu a fost desfiinţat.

113

afara cadrului legal existent cu excepţia situaţiilor excepţionale când pot fi dispuse rechiziţii, prestări de servicii, toate cu caracter temporar şi impuse de situaţia excepţională dată.

4. Buna credinţă în exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale

Potrivit art. 57 din Constituţie, atât cetăţenii români cât şi străinii şi apatrizii ce se găsesc la un moment dat sub incidenţa legii române au îndatorirea fundamentală de a-şi exercita drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă şi cu respect total faţă de drepturile şi libertăţile celorlalţi. Buna-credinţă (bona fides) constă în obligaţia titularului oricărui drept de a-l exercita în limitele acestuia, în scopul în care există şi cu respectarea drepturilor celorlalţi. Un drept nu poate fi exercitat prin deturnare de la finalitatea lui.

Textul constituţional pe lângă raportarea generală la comportamentul oamenilor, are în vedre şi câteva drepturi exprese prevăzute de Constituţie, cum ar fi: accesul liber la justiţie, sau dreptul la apărare, ambele fiind cel mai adesea supuse unei nesocotiri prin abuz de drept din partea celor care se prevalează de exercitarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.

114

CAPITOLUL VSTATUL ŞI PUTEREA DE STAT

Secţiunea 1. Statul - elemente constitutive

Statul este neîndoielnic cea mai importantă instituţie politică a Societăţii. El a apărut după o anumită etapă de evoluţie a societăţii omeneşti şi a cunoscut o evoluţie continuă, ca o cerinţă a dezvoltării sociale. Apariţia statului a fost precedată de o lungă perioadă de dezvoltare lentă a forţelor de producţie în cadrul comunei primitive, prima formă de manifestare a unei orânduiri sociale. Evoluţia formelor de conducere socială, de structurare a acesteia s-a produs lent, dar ascendent fiindcă orice formă de asociere, impune o anumită organizare a vieţii sociale şi o conducere a acesteia. Primele forme de organizare, ginta, tribul s-au dovedit la un moment dat insuficiente, o frână în dezvoltarea societăţii, ceea ce a impus o nouă abordare, cea politico-statală. Deşi căile de apariţie a statului sunt foarte variate de la un popor la altul sau de la o zonă geografică la alta, din analiza fenomenului, rezultă că trecerea la forma politico-statală de organizare socială a avut aceleaşi cauze şi anume cerinţele istorico-sociale de organizare impuse de creşterea numărului de membri ai grupurilor sociale şi nevoia de apărare a unui teritoriu sau spaţiu geografic împotriva tendinţei expansioniste a altor grupuri sociale. Orânduirea comunei primitive are la bază legăturile de rudenie şi mai puţin de interese, ceea ce face să evolueze lent viaţa socială. Uneltele de muncă, tehnica utilizată în folosirea acestora nu asigura grupului social decât mijloace de trai minime, de supravieţuire. Munca în comun, repartiţia comună şi egalitară a produselor muncii a condus la crearea şi menţinerea proprietăţii comune asupra mijloacelor de muncă. Totul aparţinea tuturor. Dar lupta pentru supravieţuire a dus la crearea proprietăţii individuale asupra unor unelte şi arme. Ginta s-a constituit pe criteriul de rudenie, al filiaţiei, ceea ce făcea să scadă şi nivelul competiţiei între membrii acesteia. Rudenia între membrii gintei se stabilea după mamă. De aceea prima gintă cunoscută în istorie este ginta matriarhală.

Evoluţia cantitativă dar şi calitativă a gintei matriarhale, creşterea nevoilor grupului uman în paralel cu conştientizarea membrilor acestuia, manifestarea individualismului şi a personalităţii lor a condus la înlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhală, unde întâietatea aparţine bărbatului, iar descendenţa se stabileşte după acesta. Se naşte astfel familia patriarhală, în care copii îl moştenesc pe tată, ca descendenţi.

Conducerea gintei este încredinţată unui organism obştesc; membrii adulţi ai gintei reprezintă organul cel mai înalt de conducere şi de decizie, iar conducerea curentă este încredinţată unui Şef ales.

115

Societatea primitivă nu cunoştea forme de constrângere specifice statului, astfel că autoritatea organelor de reprezentare a gintei era de natură morală, religioasă, părintească. Obiceiurile reprezentau un punct de referinţă în tot ceea ce făceau membrii gintei sau conducerea acesteia. Tot astfel “opinia gintei” era foarte valoroasă şi influenţa puternic membrii gintei.

Cu timpul, dezvoltându-se viaţa economică şi spirituală, oamenii încep să conştientizeze că ei sunt egali în drepturi şi obligaţii, dar posibilităţile fizice, intelectuale sau de altă natură diferă de la un individ la altul. Se naşte în acest mod un alt concept de viaţă decât cel egalitar care, coroborat cu descoperirea metalului şi a uneltelor confecţionate din acesta face ca oamenii să înceapă să se separe şi să se organizeze nu absolut pe criterii de rudenie ci pe alte considerente de “profesii”. Apar comunităţile săteşti sau obştile care menţin o lungă perioadă de timp regula “proprietăţii comune” asupra pământului ca principalul mijloc de producţie, dar şi ca proprietate individuală a unor membri ai gintei. Întrucât nu toate spaţiile geografice erau egale ca bogăţie şi ofertă pentru oameni s-au declanşat o serie de războaie de acaparare a bogăţiilor altor grupuri umane, fie prin deposedarea acestora de bunurile lor, prin alungarea de pe teritoriile acaparate sau, în multe cazuri prin aducerea populaţiei băştinaşe în stare de sclavie, folosită la munci brute, înjositoare.

Pe acest fond, al mutaţiilor umane apare nevoia schimbării formei de organizare a Societăţii, găsirea unor noi moduri de ordonare a vieţii sociale, impunerea unor noi reguli de comportament pentru toţi membrii colectivităţii. Iau naştere în acest mod structuri instituţionale necunoscute până atunci şi anume organe de constrângere, cu misiunea de a impune în cadrul societăţii umane noi reguli de conduită. Se naşte în acest mod Statul, ca instituţie politico-organizatorică a Societăţii.

Faţă de societatea umană, Statul se prezintă ca o necesitate absolută, el este puterea cea mai mare a acesteia este chiar produsul societăţii şi în nici un caz un element de suprastructură. Statul se legitimează ca reprezentant al Societăţii, ca fenomen social şi ca instituţia politică.

Modul de apariţie a statelor a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri în evoluţia sa, în raport de condiţiile istorice concrete în care s-a realizat şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective138.

Spre exemplu, în Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon şi altele se regăsesc primele organizări statale. Aceasta are la bază nevoia de a face faţă unor cerinţe acute de dezvoltare a agriculturii întemeiate pe irigaţii, introducerea prelucrării metalelor (aramă, bronz). Cu toate acestea, ele rămân tributare unor forţe de producţie modeste, se menţin încă o serie de relaţii din perioada descompunerii comunei primitive, se păstrează caracterul patriarhal al societăţii, locul esenţial revenind încă obştilor săteşti. Proprietarul pământului rămâne statul, personificat prin monarhul absolut, iar obştile săteşti se menţin

138 I.Nistor, Istoria societăţii primitive, Centru de multiplicare a Universităţii Bucureşti, 1970, pag.67 şi urm.

116

uzufructuare ale pământului139 în schimbul plăţii unui tribut, al unor prestaţii în natură către stat. Ulterior acest control absolut al statului asupra bunurilor, în speţă pământul şi uneltele, se diminuează.

Statele greco-romane, apar ulterior statelor din Orientul Antic. Acestea se caracterizează printr-o tehnică mai avansată de lucru a pământului, se dezvoltă multe meserii. În afara cultivării pământului locuitorii se ocupă şi de creşterea animalelor. Dar munca cea mai grea este rezervată sclavilor care constituie principala forţă de muncă a societăţii. Pământul se găseşte cu precădere în proprietate privată. Cel care avea calitatea de proprietar de pământ devenea “cetăţean al Cetăţii”. Apar astfel state-cetăţi, (polisuri) care pentru a fi mai puternice au început să se unească între ele.

Pe teritoriul actual al României, epoca bronzului, începută pe la 1700 î.Ch. se caracterizează prin începutul destrămării comunei primitive. Organizarea tribală a societăţii se caracterizează prin existenţa Adunării poporului, a unui sfat al bătrânilor, precum şi a unui conducător militar, elemente caracteristice, întâlnite şi la alte popoare. Această perioadă de început a organizării statale, denumită în istoria omenirii, perioada “democraţiei militare”, se impune odată cu descoperirea şi prelucrarea fierului şi se caracterizează prin războaie de jaf şi cotropire, ce duc la îmbogăţirea unei anumite părţi a populaţiei, dând naştere la ceea ce se numeşte “aristocraţia gentilico-tribală”. Spre exemplu, Uniunea tribală a lui Dromichete apărută la sfârşitul secolului IV î.Ch. sau cea a lui Oroles, Rubobostes şi alţii140, apărute în sec.III î.Ch. sunt primele forme organizatorice care preced apariţia Statului. La începutul secolului I î.Ch. se constituie o puternică organizaţie statală sub conducerea lui Burebista care cuprindea o mare parte a teritoriului actual al ţării noastre, inclusiv teritorii anexate în secolul XX altor state141. Statul lui Burebista se va consolida şi dezvolta puternic în timpul regelui dac Decebal142.

2. Definiţia şi conţinutul statuluiA. Definiţia statuluiStatul este un fenomen social şi principala instituţie politică a societăţii.

Înţelesul actual al cuvântului “stat” este de origine modernă. Cel care s-a preocupat intens de analiza statului, de fundamentarea unei adevărate teorii a statului a fost Nicolo Machiavelli, considerat părintele ştiinţei moderne143.

139 Uzufructul, dreptul de uzufruct este acel drept real principal derivat, esenţialmente temporar, asupra bunului sau bunurilor ce aparţin în proprietatea altei persoane care conferă titularului său, numit uzufructuar, atributele de posesie şi folosinţă, cu obligaţia de a le conserva substanţa şi de a le restitui proprietarului la încetarea uzufructului – conform Liviu Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1997, pag.167.140 Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria Statului şi dreptului românesc, Ed.Press Mihaela SRL, Bucureşti, 1999, pag.9.141 Avem în vedere, Basarabia, Bucovina de Nord, Cadrilaterul.142 Emil Cernea, Emil Molcuţ, op. cit., pag.11.143 Ovidiu Trăsnea, Filosofia Politică, Editura Politică, Bucureşti, 1986.

117

Dar accepţiunile cuvântului “Stat” sunt diversificate în funcţie de autori şi de perioada istorică la care ne raportăm. Astfel autorul francez Ph.Ardant susţine că statul este “forma normală de organizare a societăţii politice”144, iar Leon Duguit în “Traite de droit consitutionnel” (tom 1, Paris, 1921, pag.395) susţine că statul desemnează fie guvernanţii sau puterea politică, fie societatea însăşi în care există această diferenţiere între guvernanţi şi guvernaţi şi în care regăsim o astfel de putere politică. Pentru această definiţie a statului, autorului i s-a reproşat faptul că reduce întreaga problematică a exercitării puterii de stat la această diferenţiere, care poate apărea artificială, „între guvernanţi şi guvernaţi”.

Imanuel Kant considera că statul legitim (statul de drept) este cel care are scopul de a apăra drepturile inalienabile ale omului şi în care politica este subordonată moralei.

Alţi autori consideră că Statul este “puterea centrală raportată la colectivităţile locale, regiuni, departamente, oraşe” sau, că statul desemnează o “societate civilă organizatorică” spre exemplu – statul român, statul german, statul polonez, statul spaniol etc.

Definirea exactă a noţiunii este greu de realizat datorită multitudinii punctelor de vedere, a regimurilor politice ori a poziţiilor sociale în care se găseşte autorul definiţiei. Spre pildă, până la căderea regimurilor marxiste (socialiste sau comuniste), doctrina sub influenţa ideologiei marxiste a elaborat o serie de definiţii asupra statului pe care îl considera ca fiind “un element de suprastructură”, “un organ de dominaţie a unei clase de către altele” sau “o maşină de dominaţie” etc.

Toate aceste definiţii s-au dovedit false, ele având doar rolul să justifice într-un mod sau altul regimurile de dominaţie, nedemocratice, de falsă reprezentare a “maselor populare” care suprimaseră aproape în totalitate drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, într-un cuvânt, să evidenţieze “superioritatea statului socialist”145.

Doctrina modernă asupra Statului, fundamentată iniţial de către Machiavelli pleacă de la “tezele” contractului social, a drepturilor sociale ale omului şi a separaţiei puterilor în stat. Definiţia statului trebuie să cuprindă fără îndoială referiri la demnitatea şi libertatea umană. Statul nu este o suprastructură, nu se află deasupra societăţii, el este societatea însăşi. Rezultă că definirea statului trebuie făcută după alte elemente decât cele de suprastructură şi anume populaţie, teritoriu, suveranitate. Deci, statul nu există în general, nu este un “dat” de undeva, el este ceva concret, el există numai raportându-ne la cele trei elemente definitorii şi concomitente. Putem vorbi de două accepţiuni ale statului, una generică şi una specifică, adică un sens larg şi un sens restrâns.

În sens larg: Statul este organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru

144 Ph.Ardant, Instutitions Politiques et Droit Constitutional, Paris, 1990, pag.16.145 Ion Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, 2008, p. 30.

118

asigurarea prosperităţii fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi civilizaţiei146.

În sens restrâns Statul este ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice publice care asigură guvernarea, adică aparatul prin care se realizează direcţionarea societăţii147.

B. Elementele determinante ale statului Statul există, se individualizează, se manifestă şi impune în raport cu

anumite elemente. Fără existenţa acestora nu se poate vorbi de Stat în înţelesul deplin şi modern al cuvântului. Apariţia Statelor este influenţată de anumite condiţii economice, istorice, politice etc., ce ne conduce la concluzia că există o diversitate de state. Dar, în această diversitate, se individualizează fiecare stat în parte, care se caracterizează prin elementele sale esenţiale, definitorii şi obligatorii, unanim recunoscute şi anume: un element personal; un element material şi un element formal-instituţional148.

a) Elementul personal. Este reprezentat de populaţie, denumită generic colectivitate umană, socială, cea asupra şi pentru care acţionează Statul. Între populaţia determinată generic şi fiecare membru al acesteia şi Statul ca instituţie există de la început o strânsă legătură juridică (cetăţenie), morală şi religioasă. Între membrii colectivităţii umane organizată statal, în timp, s-au statornicit multiple legături de rudenie, de comunitate economică, culturală, afectivă, spirituală. Această populaţie formează poporul sau naţiunea.

Cuvântul popor, ce are diferite înţelesuri, indică mulţimea componenţilor statului, întrucât încheagă o legătură politică149. Dacă pe lângă legătura politică ori, chiar fără ea, există alte legături naturale de convieţuire, avem o naţiune150. Ca atare nu trebuie confundată naţiunea cu poporul, nici cu statul. Naţiunea reprezintă o unitate socială care se întemeiază pe o serie de legături naturale. O analiză a acestor legături evidenţiază de cele mai multe ori originea etnică, şi – după etimologia cuvântului: “natio quia nata”, apoi cultura, tradiţia istorică, datinile, limba, religia. Amestecurile de etnii în cadrul colectivităţii naţionale au fost determinate de diferite cauze: cuceriri militare, migraţii, comerţ, adopţii etc. Spre exemplu, naţiunea italiană, din cauza numeroaselor imigrări şi dominări se prezintă multietnică cum este şi cazul naţiunii române, engleze etc. “Nu există o seminţie pură nici măcar acolo unde uniunea socială este foarte veche şi cimentată chiar de legătura politică” – susţine pe bună dreptate Giorgio del Vecchio.

Conceptul de naţiune se întemeiază şi pe două elemente: unul psihologic, de unitate profundă şi înnăscută de gândire şi sentimente care alcătuieşte

146Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi Instituţii politice. Teoria generală, Ed.Galeriile J.L.Calderon, Bucureşti, 1996, pag.141.147 Idem.148 Ibidem, pag.141.149 Giorgio del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag.275.150 Idem.

119

conştiinţa naţională şi implică credinţa într-un destin comun şi al doilea, limba. “Identitatea vorbirii e proba unei seculare vieţi comune trecute şi arată o potrivire şi o apropiere între individ şi individ, ea uşurează raporturile sociale şi permite comunicarea continuă de tradiţii care se perpetuează ca temei al culturii. Dacă reţinem cele două elemente: conştiinţa naţională, ca element psihologic şi limba, ca exteriorizare a sa, avem conceptul de naţiune151.

Populaţia, indiferent că se constituie ca naţiune sau numai ca popor se raportează la un anumit teritoriu pe care este aşezată, faţă de care are anumite drepturi şi obligaţii morale, juridice sau interese, etc.152

“Statul mondial” nu există şi nu poate exista ci există numai state concrete, naţionale sau unionale precum statul francez, german, italian, român etc., care acţionează, se impune în plan internaţional şi care se raportează continuu la poporul ori naţiunea care formează elementul “populaţia statului”.

De asemenea, populaţia - elementul personal al statului este deţinătoarea propriei forţe a puterii pe care şi-o exercită prin intermediul statului. Populaţia este stabilită pe teritoriul statului, nu se deplasează decât ocazional pentru realizarea propriilor nevoi sociale, ea fiind permanent “legată” prin domiciliu.

b) Teritoriul. Este un al doilea element constitutiv şi indispensabil al statului. Prin teritoriu înţelegem “o suprafaţă de pământ bună de locuit în raport permanent cu populaţia” (G.del Vecchio). Teritoriul delimitează în spaţiu puterea statului, întinderea în spaţiu a competenţelor sale.

Teritoriul poate fi definit ca acea porţiune de pământ şi ape, delimitat prin hotarele naturale sau convenţionale, pe care locuieşte în mod permanent poporul sau naţiunea şi asupra căruia se exercită puterea de stat. El se mai numeşte şi teritoriu statal sau naţional ori de jurisdicţie absolută.

Din punct de vedere juridic, teritoriul statal se caracterizează prin două elemente: independenţa şi egalitatea teritoriului.

Independenţa teritoriuluiStatul are asupra teritoriului său un drept pur public, de putere de autarhie

(independenţă) necesară. Dacă teritoriul ar avea două puteri exercitate asupra lui, acest “dualism” ar distruge conţinutul noţiunii de suveranitate ceea ce nu poate fi reţinut ca posibil. S-ar ajunge la situaţia ca una din cele două puteri să fie “mai puternică” şi s-ar impune, ceea ce inevitabil al distruge dualismul. Independenţa teritoriului statului scoate în evidenţă limita în spaţiu faţă de care puterea suverană se manifestă în raport cu populaţia şi cu alte state. Statul având independenţă de decizie asupra teritoriului naţional, nu poate renunţa la acest teritoriu nici total, nici parţial, nici definitiv, nici temporar, ceea ce înseamnă că teritoriul naţional este inalienabil (necedabil). Pentru că statul se manifestă, concret prin intermediul unor persoane investite în funcţii de demnitate publică,

151 G.del Vecchio, op.cit.. pag.275.152 Anca Rădulescu, I.Corbeanu, Elemente de teoria generală a statului şi dreptului, Tipografia A.S.E., Bucureşti, 1996, pag.10.

120

aceste persoane deţinătoare ale exerciţiului puterii nu pot încheia, în nici o împrejurare, acte juridice valabile de cedare sau renunţare. Un astfel de act este considerat, potrivit dreptului public internaţional, “nul şi neavenit”.

Egalitatea teritoriuluiAceastă trăsătură asigură aplicarea şi respectarea, pe întreg teritoriul

naţional a normelor juridice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, fără discriminări de ordin etnic, religios, politic, cultural, avere, sex sau de altă natură.

Statul este unul pentru toţi cetăţenii săi. Crearea în ultimii ani, pe teritoriul României a aşa-numitelor “zone defavorizate” pentru care se acordă facilităţi de ordin economic, fiscal, social nu înseamnă ruperea echilibrului “egalităţii teritoriului” ci mai degrabă consolidarea acestui caracter al statului fiindcă presupune că acele zone sunt rămase în urmă în multe privinţe şi trebuie recuperat acest neajuns pentru că drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale sunt nediscriminatorii.

Importanţa teritoriului în configuraţia statului este una de fond. Astfel triburile nomade care se opresc pentru un timp pe un teritoriu nu înseamnă că se constituie în stat, fiind lipsite de locuinţe, de domiciliu, de stabilitate pe teritoriu. Acestea au anumite reguli fixate pentru membrii colectivităţii, dar teritoriul pe care se aşează la un moment dat nu le aparţine, este mereu altul.

Statul are asupra teritoriului statal o putere asemănătoare aceleia ce o exercită asupra populaţiei, adică o autoritate de ordine publică. Dreptul statului asupra teritoriului reprezintă manifestarea suveranităţii acestuia. Spre exemplu şi proprietarii funciari, ai unor terenuri, sunt supuşi legilor statului care reglementează limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de a fi expropriaţi în anumite condiţii pentru cauze de utilitate publică dar, cu o “justă şi prealabilă despăgubire”. Şi statul poate fi proprietarul unei părţi din teritoriul său naţional ce se constituie în drept de proprietate publică sau de proprietate privată, sub forma domeniului public ori ai domeniului privat. Între dreptul de proprietate şi suveranitate nu trebuie pus semnul egalităţii, suveranitatea fiind mai puternică şi diferită. Spre exemplu, anumite bunuri proprietate publică formează prin natura ori destinaţia lor domeniul public care este în afara comerţului, este inalienabil aşa cum este cazul străzilor, plajelor, fluviilor şi râurilor, a forturilor militare potrivit distincţiilor legale153.

c) Suveranitatea (puterea publică). Reprezintă element întregitor al conţinutului statului, care dă formă şi caracter propriu statului, alături de celelalte două – populaţia şi teritoriul.

Toţi indivizii unui stat sunt legaţi între ei printr-o serie de drepturi şi obligaţii corelative, determinate de o putere supremă, unitară, care este tocmai

153 Vezi în acest sens art.41 şi 135 din Constituţia României şi Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 448 din 24.11.1998.

121

subiectul ordinii juridice154. Statul este cel care ordonă comportamentul indivizilor, extinde sau limitează libertăţile acestora şi tot el este cel care constrânge, obligă şi sancţionează pe toţi aceia care i se împotrivesc.

Un stat nu poate fi suveran dacă este dependent de un alt stat, dacă nu poate lua orice măsură pe care o consideră utilă interesului general al poporului pe care-l reprezintă. Au existat şi mai există state vasale, state sub suzeranitate sau sub protectorat, toate acestea reprezentând forme imperfecte de stat, care nu au deplină putere de decizie în orice domeniu al vieţii societăţii asupra căreia acţionează155.

Suveranitatea poate fi privită pe două planuri: un plan extern şi un altul intern.

Pe plan extern, aceasta presupune o totală lipsă de dependenţă faţă de un alt stat în ceea ce priveşte luarea oricărei decizii referitoare la viaţa societăţii pe care o reprezintă, sau în ceea ce priveşte manifestarea în relaţiile internaţionale: încheierea de tratate bilaterale sau multilaterale, aderarea la organizaţii internaţionale, regionale, etc.

În plan intern, suveranitatea naşte puterea de comandă asupra populaţiei statului, ca putere exclusivă şi nelimitată. Toate persoanele aflate pe teritoriul de jurisdicţie al statului, indiferent că au calitatea de cetăţeni ai statului, străini ori apatrizi sau se găsesc numai în tranzit pe teritoriul statului trebuie să se supună legilor statului. Este, ceea ce Giorgio del Vecchio denumea „datoria juridică generală de subordonare faţă de stat”156.

Această suveranitate, ce dă formă şi fond puterii publice, nu vine din afară, ci dinăuntrul statului, al colectivităţii care acceptă iniţial organizarea statală a societăţii, deci care acceptă ca puterea de decizie a fiecărui individ şi a colectivităţii în ansamblul său să fie încredinţate Statului. Mai mult, în organizarea aceste permanenţe interne a suveranităţii, statul nu are nevoie de recunoaştere. În fond, el are un caracter deosebit, din moment ce există şi se manifestă, el are „recunoaşterea în sine însuşi” nu atârnă de nicio putere deoarece el însuşi e puterea supremă.

Recunoaşterea formală a statelor noi de către alte state preexistente este o uzanţă a dreptului public internaţional şi a dreptului diplomatic. Ea are un caracter politic. Naţiunile se afirmă, ele există; tot astfel şi statele.

Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie făcută însă cu respectarea a două comandamente: toate deciziile pe care le ia un stat în cadrul societăţii sale trebuie să fie în

concordanţă cu nevoile şi interesele colectivităţii, să respecte drepturile şi libertăţile cetăţenilor, recunoscute şi consacrate prin normele internaţionale, inclusiv prin Carta ONU;

154 G.del Vecchio, op.cit., pag.277.155 Un bun exemplu este Palestina care are parlament, guvern, Preşedinte, reprezentare la O.N.U., dar nu este recunoscută ca stat suveran pe arena internaţională, fiind legată în anumite privinţe de Statul Israel.156 G. del Vecchio, Lecţii de filozofie juridică, Editura Europa Nova, după ediţia a II-a a textului italian, p. 278.

122

al doilea comandament priveşte respectarea normelor de drept internaţional, pe timp de pace şi pe timp de război, pornind şi de la faptul că naţiunile, statele se află în raporturi de coexistenţă, ele nu pot exista izolat una faţă de alta, lucru pe deplin dovedit de situaţia contemporană.

Puterea de stat sau puterea publică are un caracter politic, se aplică asupra întregului spectru de cerinţe ale societăţii, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenţa unor agenţi specializaţi, precum şi de forme instituţionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverană, este unitară şi exclusivă. Ea emană de la popor, aparţine acestuia, statul nefiind decât un reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu există nici o contradicţie între faptul că puterea aparţine poporului care o încredinţează statului, iar acesta, la rându-i, în exercitarea puterii publice ia anumite măsuri de constrângere tocmai asupra unor membri ai colectivităţii. Problema se poate rezolva prin considerarea şi valorificarea interesului colectivităţii, interes care este mai presus decât interesul fiecărui individ în parte.

3. Separaţia puterilor în statComplexitatea domeniilor în care puterea de stat se implică prin

reglementări de comportament, prin recunoaşteri de drepturi sau limitare a acestor drepturi, fac să existe o diversitate de manifestări ale puterii publice, ale puterii de stat. În general, se recunoaşte existenţa a trei forme de manifestare a puterii publice, de separare a acestei puteri, şi anume: puterea legiuitoare sau legislativă; puterea executivă sau administrativă; puterea judecătorească sau justiţia.

De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere între aceste trei forme, ci de o organizare a puterii statului corespunzătoare a trei mari domenii de acţiune ale statului denumite şi funcţiuni sau funcţii. De aici rezultă exercitarea unei funcţii legislative a statului, realizată de puterea legislativă, a unei funcţii executive şi de administraţie realizată de puterea executivă şi administraţia publică, a unei funcţii judecătoreşti realizată de puterea judecătorească, fiecăreia revenindu-i următoarele competenţe: funcţia legiuitoare (legislativă). Reprezintă manifestarea directă a

suveranităţii poporului şi se caracterizează prin aceea că statul stabileşte reguli de conduită socială obligatorie, care sunt respectare, în principiu de către cei vizaţi, iar în situaţia încălcării lor, prin forţa de coerciţie (constrângere) a autorităţilor specializate ale statului. Statul are “puterea puterilor sale” adică poate dispune orice, poate institui conduite umane restrictiv sau doar limitativ în interesul general al societăţii. Statul legiferează continuu pentru a menţine echilibrul dintre nevoile sociale şi ordinea juridică necesară;

funcţia executivă sau administrativă, ce are ca obiect organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor şi altor acte normative şi cu caracter individual adoptate sau emise în executarea legilor (ca acte ale Parlamentului);

123

funcţia jurisdicţională, de aplicare a justiţiei îndeplineşte misiunea de soluţionare a litigiilor care apar în societate între indivizi, între aceştia şi stat sau între grupuri de indivizi constituiţi şi recunoscuţi ca persoane juridice (persoane morale – spre a-i deosebi de persoanele fizice).

Fiecare putere din cele enunţate mai sus trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze domeniului stabilit spre a se evita abuzul de putere. Acest lucru presupune că între cele trei puteri nu există raporturi de subordonare. Această limitare a puterilor, a raporturilor dintre autorităţile ce exercită fiecare putere trebuie făcută exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu remarca: “nu există libertate, dacă puterea judecătorească nu este separată de puterea legiuitoare şi de cea executivă”.

Dacă aceeaşi persoană sau acelaşi corp de agenţi ai statului ar exercita toate cele trei puteri, libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi este deschisă. Separaţia puterilor este absolut necesară pentru realizarea unei guvernări moderate, democratice. Separaţia trebuie foarte clar reglementată şi articulată prin lege, spre a se evita apariţia unor acte ostile între aceste puteri, pentru ca una să nu se considere superioară alteia. Acest lucru se poate realiza, aşa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competenţe, a unor drepturi şi obligaţii distincte şi neparalele între organismele aparţinătoarea fiecăreia dintre puteri, care să excludă posibilitatea de substituire a unei puteri pentru alta.

4. Autorităţile statuluiRealizarea puterilor, a funcţiilor arătate mai sus, presupune crearea unei

forţe instituţionalizate, a unor organisme ale statului. Aceasta se realizează cu ajutorul dreptului, a normelor juridice.

Statul n-ar putea exista fără aceste autorităţi, fără aceste organisme, noţiunea de stat ar deveni ceva abstract, arid, nonsens. Deci, crearea acestor organe duce la crearea condiţiilor de realizare a funcţiei legiuitoare, executive sau judecătoreşti. Aceste organe mai poartă denumirea şi de organe ale statului, aparatul de stat, autorităţi publice, instituţii publice etc.157

Organul de stat reprezintă o parte componentă a ansamblului de instituţii ce formează Statul. El este investit cu o competenţă specializată potrivit domeniului de acţiune şi cu o putere de impunere a unei anumite manifestări, corespunzătoare limitelor de competenţă ce i-au fost atribuite. Competenţa este totdeauna legală, adică rezultă din lege şi ea reprezintă totalitatea drepturilor (puterilor) şi îndatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui funcţionar public.

Fiecare organ al statului este compus dintr-un număr mai mare sau mai redus de persoane, care exercită această competenţă. Aceste persoane sunt

157 Constituţia României le defineşte diferit, neomogen, cum ar fi: Titlul III Autorităţile publice: art.58, Parlamentul este organul reprezentativ…; art.110 – “Guvern şi celelalte organe etc.

124

funcţionari publici158. Ei au un statut distinct de ceilalţi salariaţi, se bucură de anumite drepturi, altele decât cele comune salariaţilor, de stabilitate în funcţie de dreptul la carieră etc. Aceşti funcţionari, ce formează elementul esenţial alături de competenţa legală de funcţionare a organelor statului, au denumiri ca: senator, deputat, prim ministru, ministru, secretar de stat, prefect, primar, director Direcţia Sanitară, consilier local sau judeţean etc.

Actele organelor statului, aproape în exclusivitate, se execută din oficiu, cu excepţia hotărârilor judecătoreşti civile, care trebuie investite cu formulă executorie, precum şi a altor acte unde legea cere o autorizaţie, un aviz prealabil.

5. Forma de statPrin sintagma “forma de stat” se desemnează modul în care este

organizată puterea, conţinutul puterii, structura internă şi externă a puterii.Din acest punct de vedere se identifică următoarele elemente componente

ale “formei de stat”:- forma de guvernământ;- regimul politic;- structura de stat.

a) Forma de guvernământ Prin formă de guvernământ înţelegem modul în care sunt constituite şi

funcţionează organele supreme. Ea se raportează cu precădere la trăsăturile definitorii ale şefului statului, cum este desemnat, raporturile sale cu puterea legiuitoare159.

Din punct de vedere al formei de guvernământ, statele se împart în monarhii şi republici. Încă din antichitate au existat preocupări pentru definirea formei de guvernământ şi consecinţele organizării statelor în diferite forme de guvernământ. În acest sens, Aristotel făcea următoarea clasificare a formelor de guvernământ:d) monarhie – care are tendinţa de a degenera în tiranie;e) aristocraţie – ce are tendinţa de a degenera în oligarhie;f) democraţie – care poate degenera în demagogie.

Aceste concluzii la care a ajuns marele învăţat sunt observaţii ale sale asupra unei lumi la începuturile dezvoltării statale, nici una dintre aceste forme nu este perfectă, ea putând degenera în contrariul său.

Cicero pledează pentru forma mixtă de guvernământ, plecând de la experienţa statului roman.

Această formă ar fi, în concepţia lui Cicero, regimul senatorial al epocii de înflorire a republicii160. În cadrul acestei forme statul nu este altceva decât o comunitate de drepturi, în care există egalitatea cetăţenilor şi sistemul gradaţiei 158 Statutul funcţionarilor publici aprobat prin Legea nr.188/1999, publicată în Monitorul Oficial al României partea I, nr.600 din 08.12.1999.159 I.Muraru, op.cit., pag.123.160 Vezi N.Popa, Teoria generală a Dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, pag.103 şi urm.

125

după merit, conducătorul, omul de stat în general trebuie să fie pentru cetăţenii săi un exemplu de mărinimie sufletească şi de comportament civic161.

Montesquieu consideră că republica îşi are ca model Roma sau Atena, iar despoţia îşi trage originea din formele statelor din Orientul Antic. Despre monarhie autorii citaţi consideră că ea a apărut la statele ce s-au format pe ruinele imperiului roman.

Atunci, când se ia în discuţie regimul reprezentativ, se are în vedere Anglia şi nu se face deosebire între democraţie şi monarhie, important este să fie liber cetăţeanul, să fie garantată libertatea politică şi separaţia puterilor. Poporul nu trebuie să ia parte la guvernare decât pentru a-şi alege reprezentanţii, restul aparţine acestor reprezentanţi, ca mandataţi ai poporului.

În ţara noastră, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de vedere, unele similare cu tradiţia – republică şi monarhie, altele mai nuanţate, precum cele expuse de prof. Ion Deleanu162:VI. Democraţia, care cuprinde:5. democraţia directă;6. democraţia reprezentativă;7. democraţia semireprezentativă;8. democraţia semidirectă, care la rândul său se regăseşte prin iniţiativele

legislative, veto-ul popular, revocarea şi referendumul.VII. Monocraţia, care cuprinde:6. absolutismul monarhic;7. tirania;8. dictatura;9. monocraţia populară;10.dictatura militară.VIII. Oligarhia, care cuprinde:5. guvernământul pluripersonal;6. aristocraţia;7. plutocraţia cenzitară;8. partidocraţia.IX. Forme mixte, care cuprind:3. monarhia limitată;4. cezarismul democratic.X. Forme specifice statelor socialiste:5. stalinismul;6. maoismul;7. titoismul;8. ceauşismul etc.

161 Idem.162 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Teoria generală, vol.I, Bucureşti, 1991, pag.54.

126

Aceste forme de guvernământ rămân însă de domeniul nuanţării, pentru că, în principiu, doar două forme generale sunt aproape în exclusivitate recunoscute, şi anume: monarhia şi republica.

Monarhia. Se caracterizează prin transmiterea şefiei statului (a tronului) de la un monarh la altul pe linie de rudenie sau în alte condiţii stipulate în Constituţie. Deci, conducătorul statului, monarhul nu este ales. Monarhia poate fi absolută sau constituţională. În general, monarhia absolută a fost specifică perioadei feudalismului. În prezent, majoritatea monarhiilor sunt constituţionale, precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg, Japonia, ţările scandinave. Ea se explică în primul rând prin tradiţie, monarhul având mai mult un rol simbolic, implicarea lui directă în viaţa publică fiind foarte restrânsă163. Pe bună dreptate se afirmă că “monarhul domneşte, dar nu guvernează”, fiind supus regulilor de neutralitate politică, el neputând exercita nici o atribuţie fără ca actele să fie contrasemnate de primul ministru sau de un alt ministru. Monarhul îndeplineşte şi unele acte cu caracter politic şi exclusive ale şefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri în funcţie, refuzul de a semna legi etc.

Neimplicarea politică a monarhului creează un echilibru mai consistent în viaţa politică internă, lucru demonstrat de statele-monarhii contemporane care au un grad de dezvoltare economică puternice.

Republica reprezintă forma de guvernământ în care cetăţenii se guvernează singuri, desemnându-se sau alegând un şef de stat, denumit de regulă preşedinte. Alegerea şefului statului se face pentru o anumită perioadă de timp, denumită mandat de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numărului de mandate pentru aceeaşi persoană, de exemplu două mandate, România, SUA.

Alegerea şefului statului poate fi directă, ca în sistemul electoral român, polonez, prin electori aleşi după anumite criterii ca în Statele Unite ale Americii sau de către Parlament ca în Grecia., Republica Moldova, Italia, Germania, Austria etc.

Republicile pot fi prezidenţiale sau semiprezidenţiale, după modul în care şeful statului este ales de Parlament sau direct prin sufragiu universal, după întinderea puterii acestuia, care poate fi mai mare sau mai restrânsă, după posibilităţile pe care i le conferă constituţia, de a putea dizolva parlamentul, de a se implica în activitatea Guvernului, de a se subordona sau nu parlamentului.

b) Regimul politicRegimul politic reprezintă ansamblul metodelor şi mijloacelor de

înfăptuire a puterii, a relaţiilor existente între elementele ce alcătuiesc sistemul social-politic, relevând mai ales regimul drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor164. Autorii occidentali disting trei categorii de regimuri politice, şi anume:4. regimuri politice democratice specifice ţărilor occidentale;

163 A.Iorgovan, op.cit., pag.167 şi urm.164 A.Iorgovan, op.cit., pag.160, cu explicaţiile de la această pagină.

127

5. regimuri politice socialist-marxiste;6. regimuri politice specifice ţărilor din lumea a treia.

Excluzând regimurile politice socialist-marxiste care au intrat într-o fază de profunde schimbări, acolo unde au mai rămas, iar unele s-au descompus ori sunt într-o perioadă de descompunere aproape totală, şi regimurile specifice lumii a treia, ne vom opri asupra regimurilor specifice democraţiilor occidentale, reţinând în acest sens următoarele regimuri politice posibile165:

Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul să dispună în orice moment de încrederea Parlamentului. Deci, schimbarea majorităţii parlamentare atrage după sine schimbarea Guvernului. În anumite situaţii, în cazul modificării structurii forţelor politice din Parlament, dacă nu se ajunge la formarea noului guvern se poate ajunge la dizolvarea parlamentului, ca în sistemul nostru.

Principiile regimului parlamentar sunt: poziţia preeminentă a Parlamentului; responsabilitatea politică a Guvernului şi dizolvarea acestuia cu ajutorul

moţiunii de cenzură şi cu dreptul şefului statului de dizolvare a parlamentului dacă nu se ajunge la formarea unui nou guvern într-un termen, de regulă 45 sau 60 de zile;

colaborarea dinte Guvern şi Parlament.Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, în

care guvernul are o dublă răspundere politică în faţa parlamentului şi a şefului statului; regimul parlamentar monist, când guvernul răspunde numai în faţa parlamentului, ca în sistemul nostru.

Regimul prezidenţialA fost inaugurat în SUA, având ca element esenţial echilibrul dintre

Executiv şi Legislativ, determinat de independenţa reciprocă a celor două puteri şi de certitudinea rămânerii în funcţie până la expirarea mandatului166. Din aceasta rezidă două caracteristici fundamentale, şi anume: monocefalismul executiv şi autoritatea preşedintelui şi, independenţa reciprocă a preşedintelui şi a parlamentului. Nu există astfel funcţia de prim-ministru, nici de guvern ca subiect de drept public, există numai preşedintele şi miniştrii săi.

Regimul semiprezidenţial sau mixt, în care se îmbină existenţa Guvernului care răspunde colegial şi solidar în faţa Parlamentului ales prin vot universal şi direct, existenţa instituţiei preşedintelui ales prin sufragiu universal şi care în raporturile dintre Preşedinte – Parlament – Guvern duc la tendinţe prezidenţialiste sau parlamentariste.

În unele din ţările europene, exemplu Franţa, preşedintele, când participă la şedinţele Guvernului, semnează hotărârile acestuia, faţă de sistemul nostru,

165 Florin Vasilescu, Separaţia puterilor în regimurile politice contemporane, în Revista Dreptul nr.8/1990, pag.5 şi urm.166 A.Iorgovan, op.cit., pag.171-172.

128

unde, în astfel de situaţii, preşedintele nu se implică cu nimic juridic. Exemplu de regimuri politice semiprezidenţiale: Franţa, Federaţia Rusă.

Regimul politic elveţian, sau regimul de adunare, de reprezentare, în care Guvernul (Consiliul federal) este ales de către parlamentul bicameral. Consiliul este format numai din 7 membri, iar unul din cei 7 membri este ales în fiecare an preşedinte al Confederaţiei elveţiene, neavând posibilitatea a două mandate consecutive de câte un an.

În fosta republică Iugoslavia, după moartea preşedintelui I.B.Tito, potrivit constituţiei din 1976, s-a constituit un Consiliu format din reprezentanţii fiecărei republici confederale şi a celor două regiuni autonome existente. Consiliul ţinea loc de Şef al statului îşi alegea anual un preşedinte, prin rotaţie, dintre reprezentanţii fiecărei republici şi provincii. Aceeaşi situaţie a existat şi în România după 30 decembrie 1947, când funcţia de şef al statului era reprezentată de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, format din 5 membri.

c) Structura de statDesemnează organizarea puterii de stat în raport cu teritoriul şi populaţia,

raporturile ce se constituie între elementele sistemului statal, formaţiunile statale, circumscripţii administrativ-teritoriale.

Sub aspectul structurii statului, statul poate fi unitar sau compus (federativ).

Statul unitar se caracterizează prin următoarele: pe teritoriul său există o singură formaţiune statală; există o singură constituţie, un Parlament, un Guvern, un Şef de stat, un singur

rând de autorităţi judecătoreşti; populaţia are o singură cetăţenie; statul este unicul subiect de drept internaţional.

Exemple de state unitare: România, Italia, Franţa, Grecia, Bulgaria etc.Statul compus sau unional este constituit din cel puţin două state

membre, care transferă, conform Constituţiei unionale, o parte din atribuţiile lor suverane către statul federativ, dând naştere unui nou stat167. Astfel de state sunt: SUA, Germania, Mexic, Iugoslavia, Rusia etc.

Caracteristica acestor state este: pe teritoriul statului se regăsesc mai multe formaţiuni statale şi una rezultată

din unirea lor; au mai multe constituţii - câte state există – deci, există mai multe regimuri

constituţionale; populaţia are dublă cetăţenie; parlamentul federal are două camere, din care, una reprezintă Federaţia, iar

cealaltă statele membre; subiect de drept internaţional este numai federaţia.167 A.Iorgovan, op.cit., pag.162.

129

Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale federaţiei. Ele se caracterizează prin: existenţa unei constituţii proprii, deci a unei ordini constituţionale proprii

subordonate constituţiei federaţiei: orice contencios fiind dat în competenţa Tribunalului Constituţional Federal, organizat în baza Constituţiei uniunii;

au o legislaţie proprie, ce nu poate contraveni legislaţiei federaţiei; participă la constituirea organismelor Federaţiei, conform normelor stabilite

de Constituţia Federală; populaţia, deşi are dublă cetăţenie şi reprezintă un corp distinct, este înglobată

populaţiei Statului Federativ. Spre exemplu, un cetăţean al statului federal Arizona este cetăţean american etc.

d) Asociaţiile de stateAsocierea unor state a apărut în perioada decăderii sistemului feudal şi

apariţiei burgheziei ca o necesitate de rezolvare în comun a unor probleme nou apărute. Asocierea nu duce la pierderea identităţii politice şi juridice a statelor. Se creează unele organisme comune, iar, în anumite cazuri, se recunoaşte ca suveran o singură persoană de către mai multe state, fără ca în aceste situaţii statele asociate să capete caracteristicile şi statutul statelor federale (componente ale undei federaţii).

În istoria omenirii sunt cunoscute mai multe forme de asociere, precum: Uniunea personală, Unirea reală, Uniunea specifică şi Confederaţia de state.

Uniunea personală este forma de asociere dintre două sau mai multe state, sub conducerea aceleiaşi persoane ca şef al statului (monarh, domn). Statele astfel asociate rămân în principiu independente, relaţiile reciproce fiind numai diplomatice. În istorie sunt cunoscute ca Uniuni personale: Unirea celor trei State Româneşti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul la 1600, Unirea dintre Austria şi Spania, între 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia şi Venezuela sub Simon Bolivar şi Uniunea dintre Belgia şi Congo, în perioada 1885-1908.

Uniunea reală presupune ca în afara unicităţii persoanei ce reprezintă Şeful statului, de regulă monarhul, există şi o serie de organisme comune pentru statele membre. Aceste organe comune sunt în domeniul administraţiei, şi anume: un singur minister de externe, de finanţe, de apărare. Statele aflate într-o astfel de situaţie politico-juridică încheie între ele acte cu caracter politic şi cu caracter juridic în sensul arătat mai sus, sau convin ca, prin legi interne ale fiecărui stat, să se stabilească anumite reguli juridice comune tuturor. Exemplu de astfel de uniune reală avem: Principatele Unite Române, între 1859-1862, Austro-Ungaria, 1867-1918, Suedia-Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca această uniune reală să se realizeze între state vecine, cu graniţa comună, pentru a fi mai operativă.

130

Uniunea specială reprezintă o formă hibrid între uniunea reală şi Confederaţie, oscilând spre Uniunea reală sau Confederaţie, de la caz la caz. Această formă poate fi exemplificată cu referire la situaţia Common-Wealth-ului, ce cuprinde Uniunea dintre Anglia şi fostele colonii, protectorate, sau Uniunea franceză constituită în 1946 între Franţa metropolitană şi departamentele şi teritoriile ei de peste mări, transformată, după adoptarea Constituţiei din 1958, în Comunitatea dintre Franţa şi aceste teritorii, precum şi Federaţia Emiratelor Arabe Unite constituită în anul 1970 din şapte emirate, ori Republica unită Tanzania constituită în 1964, prin unirea Republicii Zanzibar şi Pemba cu Republica Tanganica168.

Confederaţia de stateReprezintă uniunea formată din mai multe state independente, care au

interese comune şi imediate şi-şi constituie o formă comună de reprezentare – exemplu: Consiliu, Dietă – ce urmăreşte stabilitatea confederaţiei prin unificarea legislaţiei în anumite domenii: vamal, agricol, monedă de schimb. Fiecare stat îşi păstrează independenţa neştirbită, confederaţia nu devine subiect de drept internaţional, statele membre nu sunt obligate sau nu pot fi constrânse, mai precis a se subordona legislaţiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolvă decât anumite probleme generale asupra cărora s-a convenit, statele asociate putându-se retrage oricând din Uniune în condiţiile respectării clauzelor de asociere. Este o asociaţie axată pe principiul limitării şi medierii puterii confederale, deci puterea Uniunii nu se poate impune organelor interne ale statelor membre, totul se negociază.

Această formă de asociere are o anumită caracteristică, este o “compunere de state” şi nu un “stat compus”. Cu titlu de referinţă, arătăm Confederaţia Statelor Amerciane între anii 1778-1786, Confederaţia germanică între 1815-1871, Confederaţia elveţiană între 1815-1848. Asupra statutului Uniunii Europene, care, de principiu, se apropie de acest tip de confederaţie prin existenţa unor organisme de reprezentare, precum şi a unor politici comune, în domeniile de specialitate, literatura română şi străină este neunitară în ceea ce priveşte statutul juridic al acestei Uniuni, în sensul că nu se recunoaşte o suprapunere între această formă de Uniune şi Confederaţia de state, aşa cum afirmă şi prof. Nistor Prista în sensul că avem în faţă o organizaţie internaţională iar nu o uniune de state, lucru după părerea noastră inexact în contextul actual, când ponderea acţiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

e) Împărţirea administrativă a teritoriului naţional. Structura de stat internă

După ce au fost prezentate diferite moduri în care se regăsesc structurate statele în ceea ce priveşte realizarea puterii politice, ne vom opri asupra unei probleme foarte importante, şi anume modul concret de organizare, teritorial, a

168 A.Iorgovan, op.cit., pag.62.

131

exercitării puterii, ceea ce în mod curent, în practica juridică, dar şi în legislaţie se numeşte împărţirea administrativă a teritoriului, ori structura teritorială a organelor statului.

Teritoriul naţional al fiecărui stat este împărţit, în diferite circumscripţii teritoriale, denumite şi unităţi administrativ-teritoriale, precum: provincii, regiuni, departamente, comitate, arondismente, judeţe, oraşe, comune urbane sau comune rurale, sate etc., diferit de la un stat la altul şi de la o perioadă istorică la alta.

În ţara noastră, au existat de-a lungul timpului diferite structuri teritoriale, precum: provincii, regiuni, judeţe, raioane, plăşi, oraşe, comune urbane şi comune rurale, sate şi în cadrul unor oraşe, precum Bucureştiul, şi sectoare administrative (subdiviziuni).

În prezent, după cum este cunoscut, împărţirea administrativă a teritoriului României este: judeţul, oraşul, comuna, formată de regulă din mai multe sate din care unul este satul de reşedinţă.

Judeţul este o unitate (circumscripţie administrativ-teritorială) determinată prin lege, care cuprind o parte din teritoriul naţional pe care se află unul sau mai multe oraşe şi un număr de comune. Teritoriul naţional cuprinde un număr de judeţe determinate ca întindere, în prezent existând 42 de judeţe şi Municipiul Bucureşti care, din anumite puncte de vedere, juridic, politic, economic, statistic, este asimilat cu judeţul.

Judeţul este persoană juridică politico-teritorială, fiind în acest fel subiect de drept public, dar şi de drept privat cât priveşte administrarea patrimoniului propriu. Judeţul este condus de un Consiliu judeţean. În fiecare judeţ Guvernul desemnează câte un prefect care reprezintă interesele Guvernului în judeţul respectiv, ţinând seama că administraţia în teritoriu este organizată şi funcţionează pe principiul autonomiei locale şi pentru că Guvernul, în conformitate cu art.101 din Constituţie, “asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a Administraţiei publice”. Municipiul Bucureşti este subdivizat în 6 sectoare administrative care nu au personalitate juridică, acestora revenindu-le numai o serie de activităţi cu caracter strict local specifice fiecărui sector, personalitatea juridică, politico-teritorială având Municipiul Bucureşti.

Oraşul este o structură teritorială dezvoltată economic, industrial, social, unde nivelul de trai şi de civilizaţie este mai ridicat faţă de comună. Serviciile publice sunt mai dezvoltate şi mai numeroase. Oraşul se înfiinţează, ca de altfel toate structurile politico-teritoriale, prin lege, organică are personalitate juridică şi face parte dintr-un judeţ. În condiţiile legii, oraşele pot avea în componenţa lor sate aparţinătoare, ce reprezintă zone mai puţin dezvoltate urbanistic, care nu au o organizare proprie şi fiind în imediata apropiere a oraşului, a fost încorporat din punct de vedere juridic oraşului.

132

Oraşele sunt conduse de un Consiliu local şi de un Primar, aleşi prin vot universal şi direct, pentru o perioadă de 4 ani. Între autorităţile oraşului, consiliul, primar şi autorităţile judeţului, Consiliul judeţean, prefect, nu există raporturi de subordonare ierarhică, ci numai raporturi de autoritate care rezultă din obligativitatea executării de către autorităţile locale, a deciziilor autorităţilor judeţene, emise în domeniile de competenţă legală ale acestora.

În general, numărul populaţiei unui oraş este mai mare decât la comune. Anumite oraşe, care au o populaţie mai numeroasă, o dezvoltare economico-socială puternică, sunt declarate prin lege municipiu, având un statut superior oraşului.

Comuna este unitatea administrativ teritorială cea mai des întâlnită pe teritoriul României. comuna se caracterizează printr-o dezvoltare pronunţată a activităţilor cu caracter agricol şi mai puţin industrial. Comuna este formată din unul sau mai multe sate din care unul este sat reşedinţă. Există o tendinţă la nivelul autorităţilor de decizie locală, dar şi guvernamentală de dezvoltare a unor servicii publice şi în comune precum: servicii de telecomunicaţii, aprovizionare cu apă potabilă, gaze naturale, canalizare alături de cele deja existente ce priveşte învăţământul, cultura, sănătatea, poşta etc.

Statul de dreptStatul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a

fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea juridică se angajează nediferenţiat.

În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care veghează continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se substituie una celeilalte.

Dintre organele specifice statului de drept, amintim: Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor

din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele Constituţionale;

Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlamentul, Guvernul precum şi unii agenţi economici;

Instituţia Avocatul Poporului, ce are rolul de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte funcţia de Avocat al Poporului este numită de către Senat, pe o durată de 4 ani.

133

Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.

Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi . Rezultă de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al statului. Competenţa se stabileşte numai prin lege. În baza caracterului obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine poate mai mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.

Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor

ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale (ministerele), denumite şi organe de specialitate.

Competenţa teritorială porneşte de la aria geografică, teritoriul asupra căruia poate să se manifeste o autoritate publică. Astfel, Guvernul are o competenţă teritorială naţională, deci generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul judeţean are competenţa teritorială statornicită pe raza judeţului.

În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.

Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fără ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie, excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere. Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

Secţiunea 2. Puterea politică şi puterea de stat

134

1. Noţiuni generaleA vorbi despre stat înseamnă nemijlocit să te referi la putere pentru că

în orice stat se exercită o putere denumită putere publică sau putere statală.Noţiunea de putere desemnează o relaţie specială, caracteristică tuturor

formelor de organizare socială. Se spune că unde sunt două persoane una trebuie să conducă, să decidă iar cealaltă să accepte a fi condusă. La nivel macrosocial puterea se exercită de către un grup de persoane sau de o persoană care îşi impune voinţa faţă de alte persoane, faţă de o colectivitate. A avea putere înseamnă a decide pentru alţii, a-i comanda, a impune obligaţii şi a le recunoaşte drepturi.

Şi în perioada prestatală de organizare a societăţii existau diferite forme de putere, numai că acestea nu se finalizau cu exerciţiul constrângerii specifice puterii de stat. Atunci existau reguli cutumiare, solidaritate socială care mergea până la îndepărtarea din colectivitate a persoanei ce nu se supune regulilor impuse de „putere”. Puterea implică reguli de ordonare a vieţii oamenilor asupra cărora se exercită. Evident, puterea, în sensul ei politic, se exercită numai asupra oamenilor. Din totdeauna, puterea a fost înţeleasă şi acceptată de oameni ca un rău necesar.

2. Puterea politică şi puterea de stat (publică). Puterea publică, ca exerciţiu şi concept este legată de apariţia statului. Statul este un fenomen social complex, dar foarte important pentru colectivitatea ale cărei interese le reprezintă. Numai statul este în măsură să creeze premisele dezvoltării puterii politice, pentru că are posibilitatea de a institui reguli juridice obligatorii, iar poporul – colectivitatea organizată statal – dispune de dreptul său de autoguvernare şi de a încredinţa propria putere unor structuri ce se constituie în stat. Ca titular la puterii politice poporul o exercită în două moduri: direct, prin referendum şi prin alegeri atunci când îşi desemnează autorităţile de reprezentare la nivel naţional (Parlamentul şi Preşedintele ţării), iar la nivel local consiliile locale, consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene cât şi prin organele statului, rezultat al alegerii directe prin vot.

Cât priveşte puterea de stat, denumită şi putere publică, aceasta reprezintă forma şi relaţiile sociale prin care se organizează, funcţionează şi se realizează puterea politică169. Altfel spus, puterea de stat reprezintă atât forma de organizare statală a puterii politice, cât şi relaţiile sociale în cadrul cărora autorităţile publice dispun de prerogativa de comandă, de conducere şi de puterea impunerii propriei voinţe.

Forma de organizare statală a puterii politice se materializează în trei categorii de autorităţi publice consacrate: autorităţile legislative, autorităţile administrative şi autorităţile judecătoreşti.

Cele două noţiuni – putere politică şi putere de stat (publică) au un înţeles complex deşi într-o primă etapă de analiză a fenomenului de stat şi de

169 Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Servo-Sat, Arad, 1998, vol. I pag. 68.

135

putere nu s-a făcut distincţie. Puterea politică şi puterea de stat se pot manifesta numai în cadrul relaţiilor sociale ce se stabilesc în stat, întrucât numai statul oferă acel cadru instituţional prin care se exercită forţa puterii publice.

Puterea politică este o relaţie socială în cadrul căreia poporul dispune de dreptul său la autoconducere şi de a încredinţa propria putere unei anumite ordini sociale170. Puterea politică aparţine poporului şi se înfăptuieşte prin cele două modalităţi amintite – direct – prin vot, sau indirect prin autorităţile publice rezultate în urma votului. La aceste două categorii de exerciţiu al puterii pot fi adăugate organismele politice prin natura şi scopul lor – partidele şi formaţiunile politice – sau organizaţiile aparţinând minorităţilor naţionale care dau consistenţă puterii poporului în privinţa manifestării acestuia. De fapt, orice partid politic se înfiinţează cu scopul manifest al membrilor acestuia de a accede la putere, de a se afirma în societate ca forţă politică de decizie.

Puterea politică a existat mereu, în orice societate, pentru că orice grup social are nevoie de o forţă diriguitoare atunci când îşi formează conştiinţa de grup. Organizarea grupului uman creează elementul social, potrivit căruia fiecare membru aparţine grupului, elementul etic – de respect, de ajutorare, de conduită firească, elementul estetic constând în interesul comun şi al fiecărei persoane în parte – ca spaţiul geografic în care se află grupul, ca o permanenţă a existenţei acestuia ce trebuie să se dezvolte după anumite reguli şi, în sfârşit, elementul politic, de putere politică pentru grupul social care trebuie călăuzit spre ceva şi de cineva171. Puterea politică se manifestă în societate; uneori se naşte pe neaşteptate, aproape nevoit, dar ea se obiectivează prin nevoia de organizare. Puterea politică există şi se manifestă în oricare grup uman organizat.

Puterea politică este obiectivă, se naşte de la sine pe când puterea publică (de stat) apare şi se manifestă după trecerea unei anumite perioade de timp, după apariţia statului.

Puterea publică (de stat) este „puterea de previziune, de impulsionare, de decizie şi de coordonare care aparţine aparatului conducător al ţării, în principal celui statal; este vorba de guvernanţi în sensul larg al termenului, care le permite să determine şi să conducă ansamblul politicii naţionale cu tot ce implică ea în ordinea internă, precum şi în ordinea internaţională”172.

Se poate spune că puterea de stat (publică) se naşte din puterea politică, că ea este forma de organizare a puterii politice şi a relaţiilor sociale în interiorul cărora structurile instituţionalizate, (autorităţi, instituţii publice, organe de stat etc.) dispun de dreptul de comandă, conducere şi constrângere pentru a impune propria voinţă celorlalţi membrii ai societăţii.

Organizarea puterii politice la nivel statal, ca putere publică se materializează printr-un număr de funcţiuni – puteri – autorităţi de reprezentare şi

170 Ioan G. Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., pag. 166.171 Pentru detalii, Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 130-131.172 Idem, pag. 131, unde-l citează pe Pierre Pactet.

136

anume: funcţia legislativă realizată de autorităţile legislative; funcţia executivă realizată de autorităţile administrative şi funcţia jurisdicţională realizată de către autorităţile judecătoreşti.

Cele două noţiuni – putere politică şi putere publică (de stat) se află într-o relaţie de intercondiţionare bazată pe cele două elemente care le generează, respectiv elementul instituţional şi elementul formal, ca manifestare, ca fenomen.

„Elementul instituţional în cadrul puterii politice este poporul, iar în cadrul puterii de stat, autorităţile publice”173.

Cât priveşte al doilea element de intercondiţionare dintre puterea politică şi puterea de stat, ca fenomen, formal, puterea politică este constituită din relaţiile sociale în cadrul cărora poporul dispune de dreptul său la autoconducere nemijlocită, direct prin referendum sau plebiscit şi de a decide să fie condus prin intermediul autorităţilor publice, rezultat al jocului politic”.

În privinţa modului de manifestare a puterii de stat (puterii publice) se poate spune că aceasta este formată din relaţiile sociale în cadrul cărora autorităţile publice dispun de instrumente adecvate de manifestare. Puterea de stat este o putere politică instituţionalizată identificabilă prin organele (autorităţile) statului şi cele de la nivelul comunităţilor locale174.

3. Trăsăturile generale ale puterii statalePuterea politică se naşte în interiorul societăţii, al colectivităţii umane,

ea fiind mai târziu instituţionalizată şi regăsind-o ca manifestare a puterii de stat. Pe aceste considerente, se bazează concluzia că „statul nu este altceva decât organizarea statală a puterii poporului, instituţionalizarea acestei puteri”175.

Puterea de stat denumită şi putere publică are anumite trăsături (caractere) comune şi altor tipuri de putere care însă nu sunt puteri de stat, şi anume:

a) Caracterul social al puterii. Constă în faptul că a apărut şi se menţine ca urmare a manifestării unor fapte sociale în cadrul grupului social maxim, popor, naţiune. Cum puterea politică este organic integrată colectivităţilor umane, puterea de stat este rezumatul manifestării şi al evoluţiei puterii politice.

b) Caracterul organizat al puterii de stat. Puterea de stat ca existenţă în sine şi ca manifestare în societate se prezintă numai ca o putere concretă exercitată prin autorităţi şi instituţii publice, sau cum se mai numesc „structuri de putere” care pot fi controlate sau se controlează unele pe altele în funcţie de regimul politic existent în stat. Este o putere instituţionalizată, pentru că numai în acest mod se poate manifesta, materializa în decizii, comenzi, constrângeri, etc. Fără instituţii, indiferent ce denumire au acestea statul, puterea de stat ar fi doar o himeră, un ideal. Instituţionalizarea puterii de stat

173 Ioan Gabriel Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE, 2002, pag. 168.174 Pentru o bogată analiză a fenomenelor de putere politică şi putere de stat în Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, op.cit., pag. 131 şi urm.175 I. Muraru, E.S.Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. II, pag. 2 şi urm.

137

este prima condiţie ca statul să se constituie, să se manifeste pe plan intern şi extern, să poată fi „văzut” şi palpat de cei care l-au creat şi pentru care trebuie să funcţioneze.

c) Caracterul oficial de constrângere al puterii de stat. Puterea se naşte din suveranitate, iar suveranitatea pentru a fi exercitată în interesul grupului social trebuie organizată176. În aceste condiţii puterea de stat este una oficială, iar ceea ce este oficial este şi obligatoriu. De aici se naşte caracterul de forţă de constrângere al puterii de stat. Statul nu îl roagă pe individ, pentru că statul este tocmai „organizaţia politică a societăţii”, iar individul face parte din această „societate umană”. În stat sunt mai multe categorii de puteri, forme de manifestări specifice ale organizaţiilor sociale – partide politice , sindicate, asociaţii, instituţii de cult religios etc. dar, ceea ce este specific puterii de stat este faptul constrângerii, posibilitatea de a impune o conduită şi de a aplica o constrângere prin sancţionarea celui care încalcă conduita prescrisă, constrângerea trebuie înţeleasă în sensul minim necesar de impunere, de obligarea a unei persoane să se conformeze unei norme juridice adoptate anterior de către stat.

d) Puterea de stat este – putere unică în stat. Într-o societate umană organizată statal nu poate exista decât o „voce de putere” ca rezultat al voinţei generale a poporului. A accepta contrariul înseamnă a admite că există „stat în stat” (fără a nesocoti însă situaţia specifică din statele federale sau unionale în care structura de putere este de la început concepută organizaţional într-un anumit mod). Colectivitatea umană organizată statal admite ca voinţa tuturor membrilor săi să se regăsească în voinţa statului ca „voinţă general obligatorie”. Această voinţă generală nu înseamnă că este una cristalină, unanimă şi neîntinabilă, ci din contră există întotdeauna voinţe individuale care se manifestă diferit, disociat de voinţa generală. Acest fapt nu este nefiresc, ci reprezintă o formă de manifestare politică a cetăţenilor, pentru că numai în societăţile supuse unor regimuri autoritare unanimitatea reprezintă regula.

Folosind formularea din titlu – puterea de stat este putere unică în stat – nu trebuie să inducă faptul că admitem teza unicităţii puterii, susţinută de teoria marxistă, ci avem în vedere că în stat voinţa poporului – ca puterea politică ce a generat puterea publică în stat – este unică şi, ca atare, şi puterea generală este unică. Exerciţiul în concret al „puterii unice” se supune principiului separaţiei puterilor în stat177. Pentru a se putea menţine puterea de stat trebuie să existe permanent o armonie între interesul comun, general al membrilor colectivităţii naţionale, titularul suveranităţii naţionale şi modul de manifestare a puterii, prin structurile de putere, altfel spus modul în care puterea răspund interesului general178.176 I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, op.cit., vol. II, pag. 48 şi urm.177 Vezi infra, pag. 71.178 Cu privire la trăsăturile generale ale puterii de stat, a se vedea şi Antonie Iorgovan, op.cit., pag. 147 -150; Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 3-5; Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.

138

Teoria marxistă a unicităţii puterii aşează intregul sistem instituţional statal – organele puterii de stat pe o relaţie de subordonare ierarhică, fapt ce nu se regăseşte în cazul separaţiei puterilor.

Secţiunea 3. Separaţia puterilor în stat

1.Noţiunea de separaţie a puterilor şi evoluţia eiPrincipiul separaţiei puterilor a revoluţionat practic ştiinţa modernă a

organizării statului; cei care l-au conceput şi l-au promovat, Locke şi Montesquieu au urmărit cu precădere „apărarea libertăţilor individuale împotriva oricărui abuz generat de concentrarea puterii”. În celebra sa operă „L’esprit des lois”, Montesquieu face o analiză ştiinţifică a problemelor separaţiei puterilor, susţinând că în stat există trei puteri distincte: legislativă, executivă şi judecătorească. Oamenii nu pot fi liberi într-un stat în care ierarhiile puterii se concentrează în mâinile unei singure persoane, pentru că, ţine de fiinţa umană că „orice om care deţine puterea este înclinat să abuzeze de ea, el merge până unde găseşte limite”. Remediul aceste „stări naturale” a fiinţei umane şi a puterii stă în aceea că „pentru a nu se abuza de putere trebuie ca prin aşezarea lucrurilor, puterea să oprească puterea".

Separaţia puterilor este legată de democraţie, iar democraţia presupune şi integrarea forţelor individuale şi a corpurilor sociale. Aşadar,teoria separaţiei puterilor este un principiu politic şi juridic şi trebuie să-şi găsească temei în Constituţie.

Separarea puterilor reprezintă o condiţie a stimulării spiritului de responsabilitate în activitatea tuturor organelor statului – responsabilitate prin legalitate şi prin putere, prin echilibru, prin autolimitare a manifestărilor agenţilor de putere. Separaţia puterilor elimină subordonarea ierarhică dintre puterile statului, fiecare din acestea fiind obligate de Legea fundamentală să-şi exercite doar propriile competenţe. Evident însă că principiul separaţiei puterilor nu înseamnă ruptură între ele ci, impune o colaborare a puterilor, ca elemente indestructibile ale puterii unice în stat.

2. Separaţia puterilor. În mod concret puterea de stat are de rezolvat trei mari probleme:

a) să stabilească un cadru normativ general în limitele căruia se dezvoltă viaţa socială, anume să legifereze. Legiferarea este operaţiune tehnico-juridică prin care se stabilesc reguli, norme de conduită în viaţa publică şi în viaţa privată a membrilor societăţii;

b) să pună în executare aceste norme juridice de conduită pentru că altfel nu s-ar mai justifica legiferarea;

Europa Nova, 1996, vol. I, pag. 66-75.

139

c) să soluţioneze conflictele dintre membrii societăţii apărute în procesul de conformare sau neconformare a comportamentului lor la normele de conduită stabilite prin acte normative adoptate sau emise.

Fiecărei puteri îi corespund una sau mai multe autorităţi care să realizeze atribuţiile ce-i revin. Cum separaţia puterilor se integrează în unitatea sistemului statal şi fiecare „putere” este parte integrantă a puterii statului, este de înţeles că separaţia un înseamnă o separare totală. În realitate, separaţia se realizează prin specificitatea funcţiei ce o realizează fiecare putere, dar şi prin echilibru şi interdependenţe. O putere nu poate exista separat de celelalte două puteri, dar nici alte autorităţi şi instituţii ale statului nu pot exista în afara celor trei sisteme de organizare instituţională, de funcţii ori puteri arătate.

Constituţia din 1991 nu a prevăzut expres organizarea puterii de stat pe principiul separaţiei puterilor apreciindu-se la acel moment că nu este necesară o asemenea prevedere, că lucrurile se subînţeleg. Urmare a revizuirii Constituţiei, în anul 2003, s-a formulat următorul text clar şi tranşant: „statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale” – art. 1 alin. 4179.

Statul de dreptStatul de drept sau statul de legalitate reprezintă acel stat în care puterea a

fost cucerită prin mijloace democratice (alegeri libere), există o Constituţie care asigură egalitatea membrilor colectivităţii, deci toţi cetăţenii având obligaţia să respecte legea, indiferent de poziţia lor socială, venit, credinţă, iar răspunderea juridică se angajează nediferenţiat.

În cadrul statului de drept, asigurarea garanţiilor, drepturilor şi libertăţilor persoanelor se realizează prin existenţa unor autorităţi special create, care veghează continuu la respectarea Constituţiei şi a legilor, există o separaţie a

179 Teoria contemporană, potrivit căreia până la urmă, separaţia puterilor ar fi un concept depăşit, trebuie să se înţeleagă agregarea (conlucrarea) puterilor, ca fiind o necesitate politică, juridică şi de eficienţă, de actualitate reală. În majoritatea Constituţiilor actuale este prevăzută expres separaţia puterilor în stat; în teorie şi practică se observă o anumită îndepărtare de la forma iniţială a principiului. Cu toate acestea nu înseamnă că factorii politici, doctrina şi guvernanţii în general nu mai văd în separaţia puterilor antidotul tiraniei. Dimpotrivă, statul de drept este indisolubil legat de principiul separaţiei puterilor în stat. Această separaţie este diferit înţeleasă în momentul de faţă, trecându-se de la forma sa iniţială de separare la o formă modernă bazată pe colaborarea puterilor, aşa cum Constituţia noastră, pe lângă principiul separaţiei este instituit şi echilibrul puterilor.

Din evoluţia modernă a principiului separaţiei puterilor nu trebuie să excludem şi alţi factori noi cum ar fi:

a) participarea maselor la conducerea societăţii prin referendum şi iniţiative legislative populare, restrângându-se astfel principiul reprezentării;

b) instituţionalizarea în Constituţie a unor autorităţi noi având rolul şi funcţiile Ombudsman-ului instituindu-se prin aceasta noi forme de control asupra autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;

c) recurgerea la justiţia constituţională înfăptuite de o autoritate politico-jurisdicţională independentă (Curţile Constituţionale sau alte instituţii similare);

d) înfiinţarea unor organisme auxiliare ale diferitelor puteri, cum a fi Consiliul legislativ ce funcţionează pe lângă Parlament, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, afiliată executivului etc.

A se vedea, pentru amănunte, Ioan Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, pag. 76 şi urm.; Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed. Lumina Lex, 1997, pag. 127 şi urm.

140

puterilor, o limitare a competenţelor fiecărei puteri, astfel încât să nu poată să se substituie una celeilalte.

Dintre organele specifice statului de drept, amintim: Curtea Constituţională, care are rolul de a verifica concordanţa dispoziţiilor

din actele Parlamentului, legi şi Ordonanţele Guvernului cu normele Constituţionale;

Curtea de Conturi, care veghează asupra modului de cheltuire a banilor publici de către toate autorităţile publice, inclusiv Preşedinţie, Parlamentul, Guvernul precum şi unii agenţi economici;

Instituţia Avocatul Poporului, ce are rolul de apărare a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în faţa autorităţilor publice. Persoana ce îndeplineşte funcţia de Avocat al Poporului este numită de către Senat, pe o durată de 4 ani.

Important în asigurarea principiilor statului de drept este stabilirea unor competenţe clare, pentru fiecare autoritate publică, în aşa fel încât substituirea unei autorităţi în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal.

Competenţa unei autorităţi reprezintă totalitatea atribuţiilor, a drepturilor şi obligaţiilor ce au fost stabilite prin lege acelei autorităţi . Rezultă de aici, caracterul legal, obligatoriu şi autonomia competenţei oricărui organ al statului. Competenţa se stabileşte numai prin lege. În baza caracterului obligatoriu, orice autoritate publică, ca parte componentă a structurii statului şi purtătoare a puterii de stat, are nu numai posibilitatea dar şi obligaţia de a-şi aduce la îndeplinire sarcinile, prerogativele cu care a fost investită. Astfel, actele autorităţilor publice, cu precădere ale autorităţilor legiuitoare şi executive se execută din oficiu, au putere obligatorie prin ele însele, cu condiţia ca în prealabil să fi fost publicate, aduse la cunoştinţa celor interesaţi. Caracterul autonom şi legal al competenţei rezultă din necesitatea ca fiecare autoritate a statului şi în special cele din domeniul administraţiei, care se găsesc constituite într-un sistem ierarhic să-şi realizeze numai propriile atribuţii. Principiul potrivit căruia “cine poate mai mult poate şi mai puţin” nu poate fi uzitat decât acolo unde legea permite, aceasta constituind de altfel o excepţie.

Competenţa, la rândul său, este materială şi teritorială.Competenţa materială reprezintă ansamblul atribuţiilor, al problemelor

ce le poate soluţiona o autoritate publică. Există autorităţi care au competenţe materiale generale (Guvernul) şi autorităţi care au competenţe speciale (ministerele), denumite şi organe de specialitate.

Competenţa teritorială porneşte de la aria geografică, teritoriul asupra căruia poate să se manifeste o autoritate publică. Astfel, Guvernul are o competenţă teritorială naţională, deci generală pe întreg teritoriul ţării, Consiliul judeţean are competenţa teritorială statornicită pe raza judeţului.

În domeniul autorităţilor judecătoreşti, competenţa este de asemenea materială şi teritorială. În anumite situaţii, instanţa de grad superior, investită cu soluţionarea unei căi de atac (apel, recurs) poate trimite cauza spre judecarea la

141

instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu apel sau cu recurs, după admiterea acestuia, sau, în limitele legii poate să reţină cauza spre rejudecare. Hotărârile judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, pentru a fi executate, trebuie investite cu formulă executorie, aceasta ca o garanţie a drepturilor civile.

Realizarea deplină a principiilor statului de drept nu se poate înfăptui fără ca judecătorii – magistraţi şi procurori să se bucure de independenţă şi inamovibilitate, garanţie extrem de importantă în înfăptuirea actului de justiţie, excluzându-se prin aceasta orice ingerinţă din partea vreunui factor de putere. Inamovibilitatea înseamnă stabilitate, drept la carieră şi ataşamentul magistratului faţă de ideea de justiţie şi de nepărtinire.

142

CAPITOLUL VIPARTIDELE POLITICE

Secţiunea 1. Noţiunea de partid politic

Apariţia partidelor politice este legată de apariţia parlamentelor, a diferitelor curente de idei despre modul de organizare a societăţii moderne. Partidele politice sunt produsul dreptului de asociere, dar şi al necesităţii diversificării ideilor şi a ideologiilor pentru a crea competiţie în viaţa publică şi politică a unei societăţi. Constituţiile moderne reglementează problema partidelor politice în principiu, iar altele merg până la detaliu.

Dar nu numai partidele politice sunt produsul dreptului la asociere. Există şi sindicatele – ca organizaţii profesionale ale salariaţilor, asociaţiile patronale – factorul de dialog cu sindicatele, asociaţiile reprezentând minorităţile etnice etc. Identificarea unui partid în multitudinea formelor asociative poate fi dificilă dacă nu există o legislaţie care să stabilească fără echivoc dacă suntem în prezenţa unui partid politic sau nu, la un moment dat. În prezent funcţionarea partidelor politice este reglementată printr-o lege organică, iar în Constituţie sunt mai multe texte ce se referă la partidele politice. Legislaţia vorbeşte despre partide politice, formaţiuni politice şi coaliţii politice. Scopul partidelor politice trebuie să fie licit şi politic, altfel spus să se înscrie în limitele permise de lege şi să tindă la preluarea puterii prin mijloace democratice.

Există anumite reguli juridice stricte aplicabile în privinţa înfiinţării şi pentru funcţionarea partidelor politice, cum ar fi numărul minim de membri pe care trebuie să-l aibă un partid, instanţa unică ce poate aproba înfiinţarea şi funcţionarea unui partid, existenţa unui singur Registru de evidenţă a partidelor politice, caracterul naţional al partidelor politice etc.

Un partid politic este o asociaţie a cetăţenilor cu drept de vot. Asocierea acestora este liberă şi le acordă calitatea de membri ai partidului. Fiecare partid trebuie să aibă un program politic încă de la înfiinţare ca o condiţie pentru a fi recunoscută personalitatea juridică a grupului constituit ca partid.

Prin scopul lor licit, partidele politice trebuie să exprime voinţa politică a cetăţenilor, dreptul pentru care fiecare partid are interesul vădit de a-şi asigura o bază electorală stabilă, constituită pe criteriul adeziunii ca membri, ca simpatizanţi ai partidului sau ca aderenţi la ideile, ideologia partidului fără a se observa şi o înregimentare în rândurile acestora.

Având o bază electorală solidă şi repartizată cât mai omogen pe întreg teritoriul naţional, un partid poate accede la putere prin alegerea reprezentanţilor săi în Parlamentul României, iar atunci când numărul acestor reprezentanţi este suficient de mare, fie singur, fie în conlucrare cu alt sau alte partide poate forma majoritatea parlamentară ce exercită efectiv puterea politică şi publică (inclusiv prin Guvern).

143

Devierea comportamentală sau doctrinară a partidelor politice de la programul politic declarat cu prilejul înscrierii la tribunal sau de la normele constituţionale poate conduce la declararea ca neconstituţional a partidului, de către Curtea Constituţională şi la dizolvarea acestuia.

Partidele politice se organizează şi funcţionează ca persoane juridice de drept public, dobândind calitatea de subiect în raporturile de drept constituţional. De altfel, partidele sunt singurele asociaţii ale cetăţenilor cărora prin lege li se recunoaşte calitatea de persoană morală (juridică) de drept public, fiindcă ele îşi propun să acceadă la putere.

Partidele politice au caracter naţional, pentru că în sistemul nostru electoral este stabilit un prag de 5% pentru accedarea unui partid în Parlament, ceea ce presupune ca fiecare partid să aibă reprezentare în peste jumătate din judeţele ţării. În acelaşi timp, partidele se organizează şi la nivel local fiindcă numai prin structuri locale, teritoriale se poate impune la nivel naţional.

La baza construcţiei unui partid trebuie să stea o ideologie „o speranţă de viaţă politică durabilă”, cum o numea cineva pentru ca partidul să nu moară o dată cu conducătorii săi. Din acest punct de vedere, este de semnalat faptul că, în general, partidele politice se constituie în jurul unor personalităţi promotoare ale unei ideologii la care se raliază şi alţii, de unde concluzia că partidele se formează de sus în jos, de la vârf la bază faţă de sindicate care se constituie de la bază către vârf. Drept pentru care personalitatea în jurul căreia se formează un nou partid trebuie să caute aderenţi în toate zonele ţării pentru a-şi asigura sprijin popular în alegeri sau în orice alte împrejurări. Există posibilitatea ca un partid politic să aibă un număr impresionant de membri, dar să nu aibă sprijin popular peste numărul membrilor săi. Un astfel de partid-mamut nu este un partid dinamic, ci unul amorf, care acumulează cantitativ pierzând calitativ, şi ca atare, în orice moment de cotitură în viaţa politică a ţării acea masă de membri să dezerteze, pentru că speranţele lor au dispărut.

1. Definiţia partidului politicPutem defini partidele politice ca asociaţii libere ale cetăţenilor cu drept

de vot prin care se urmăreşte, pe baza unei platforme (program) definirea şi exprimarea voinţei politice a cetăţenilor asociaţi care au şi îşi afirmă clar şi deschis, vocaţia şi aptitudinea guvernării180.

Asocierea cetăţenilor într-un partid exprima voinţa şi dorinţa acestora de a prelua puterea politică, de a veni la putere şi prin aceasta să direcţioneze politica naţională şi să fie „intermediari între popor şi putere” cum se afirmă în doctrina franceză. Această funcţie de intermediant al partidului politic este discutabilă, pentru că, odată ajuns la putere, partidul chiar exercită puterea politică, puterea de stat prin Parlament, Guvern etc. În această situaţie funcţia de

180 Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, Ed. All Beck, 2003, ediţia a XI-a, pag. 27. Sisteme electorale contemporane, Parlamentul României, Dezbatere pe tema „Sisteme electorale şi moduri de scrutin”, 1996, pag. 131 şi urm.

144

intermediere se transformă într-o funcţie de putere, de comandă şi decizie şi de ce nu de constrângere pentru că reprezentanţii partidului în structurile legislative şi executive pun în practică tocmai politica partidului exprimată prin platforma sau programul său politic.

2. Diferite tipuri de partide politicePe plan internaţional se identifică în prezent câteva curente politice

cărora le corespund şi partidele politice, precum curentul liberal, social-democrat (socialist), creştin-democrat, popular, ecologist, conservator etc. Ca poziţionare pe eşicherul politic, partidele pot fi de stânga, de dreapta, de centru sau intermediare: centru-stânga, centru-dreapta. În lumea de azi, asemenea poziţionări nu sunt absolute şi nu cuprind neapărat toată aria de orientări politico-ideologice. Spre exemplu, partidele laburiste (muncitoreşti) nu pot fi aşezate neapărat în stânga sau centru-stânga eşicherului politic, ceea ce conduce la concluzia că orice clasificare are valenţe relative şi nu absolute.

Clasificări ale partidelor politice pot fi făcute şi după alte criterii, cum ar fi criteriul apartenenţei membrilor partidului, deci nu unul pur ideologic. În acest sens se poate vorbi despre:

a) Partide confesionale ce au la bază orientarea religioasă – creştini, catolici, protestanţi etc. La o analiză atentă a acestor partide se poate observa că ele au un caracter atipic din punct de vedere politic pentru că există tendinţa de a se transforma în partid-stat, partid-naţiune‚ într-o ţară cu o religie anume dominantă181.

b) Partidele regionale sunt expresia unui „patriotism local”, a unor frustrări ale membrilor de partid dintr-o anumită parte a ţării. Aşa a existat şi la noi, după 1990, „partidul moldovenilor” care ulterior a fost absorbit de un alt partid.

c) Partidele de clasă sunt o emanaţie a secolului al XIX-ea când sub influenţa ideologiei marxiste dar nu numai, s-a pus un accent exacerbat pe clasele sociale apărând astfel partidele muncitoreşti, partidele agrariene, partidele ţărăneşti, partidele socialiste, partidele comuniste, etc.

d) Partidele etnice. Aşa cum sunt denumite, ele au la bază asocierea etnică. Ele au apărut şi s-au dezvoltat la începutul secolului XX ca o modalitate de închegare a unei unităţi a popoarelor aflate sub regim colonial sau semicolonial şi pentru a lupta în vederea eliberării şi crearea statelor independente. Şi în prezent există astfel de partide etnice. Cât priveşte ţara noastră, trebuie observat că diferitele uniuni ale minorităţilor naţionale precum UDMR, Partida Rromilor, Uniunea germanilor etc., nu au caracter de partid politic. Ele participă la alegeri ca organizaţii ale minorităţilor etnice, în baza Constituţiei, ca fiind asimilate partidelor sub diferite aspecte – finanţare, drept de competiţie electoral, respectarea regulilor de creare a grupelor parlamentare, etc.

181 Cazul Afganistanului care un deceniu a fost condus de către o forţă politică, confesională – talibanii.

145

e) Partidele naţionale. Subliniem că nu trebuie făcută confuzia cu caracterul naţional al partidelor de care am amintit. De fapt, termenul cel mai potrivit ar fi de partide naţionaliste care tind spre o ieşire a teritoriului de influenţă de sub o anumită tutelă politico-statală. La noi a existat Partidul Naţional Român, înfiinţat în Transilvania în perioada când aceasta fusese încorporată Imperiului Austro-Ungar până în 1918, partid ce a avut o contribuţie fundamentală în realizarea Actului Unirii din 1 decembrie 1918.

2. Alte tipuri de partide politice. Tabloul mondial al partidelor politice exprimă şi alte categorii de partide politice, stabilite după criterii mai mult sau mai puţin ştiinţifice.

Un prim criteriu avut în vedere este cel al compoziţiei partidului, identificând astfel două tipuri:

a) Partide de cadre182, de activişti, uniţi prin multiple interese. Numărul membrilor este unul restrâns, dar toţi fac parte dintr-o anumită categorie socială. Sunt denumite şi partide patronale. Pot fi înscrise în acest tip de partid, de regulă, partidele radicale, conservatoare.

b) Partidele de mase – cuprind un număr mare de membri, cu orientări ideologice de stânga, de regulă sunt organizate pe o ierarhie foarte ermetică, centralizată, pot degenera în partid-stat, dar în acelaşi timp sunt destul de vulnerabile la modificările democratice din viaţa societăţii183.

În afara acestor tipuri de partide, se poate vorbi şi de:a) Partide unice – specifice statelor cu ideologie marxistă precum şi

multor state din lumea a treia care şi-au dobândit recent independenţa prin lupta îndelungată a unei formaţiuni revoluţionare pentru eliberare naţională care, după dobândirea independenţei ţării şi intrării acestei formaţiuni în legalitate, devine unicul partid acceptat.

b) Partide dominante – sunt acele partide cărora li se recunoaşte acest rol, în condiţiile în care în societate mai există şi alte partide mici care nu pot nici să acceadă singure la putere. Această situaţie a existat în Polonia socialistă, în fosta Federaţie Iugoslavia, şi există în China unde, în afara Partidului Comunist Chinez există încă alte partide democratice184.

3. Sistemul partidelor politiceÎn lume există mai multe sisteme de partide politice, organizate într-o

societate dată, fiind reglementate sau nu prin Constituţie sau bazate pe tradiţie.a) Bipartitismul – un sistem format din două partide care, de regulă, se

succed periodic la putere.

182 Idem, pag. 32.183 Astfel de partide de masă erau în trecut partidele (unice) din fostele ţări socialiste, inclusiv Partidul Comunist Român.184 Sursa parţială, Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 33.

146

Are la bază un acord politic între cele două partide asupra problemelor de bază ale societăţii. Alternanţa la putere se realizează pe baza alegerilor libere şi nu administrativ. În prezent întâlnim acest sistem în SUA, Marea Britanie şi parţial în Israel. La noi a existat în perioada interbelică, când erau două partide puternice: Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, deşi mai erau şi alte partide minuscule care obţineau un număr infim de locuri în Parlament.

b) Multipartitismul – presupune existenţa a mai mult de două partide care au forţa de a promova la putere, ceea ce înseamnă că atunci când un singur partid nu deţine majoritatea parlamentară trebuie să apeleze la coaliţie de partide. Chiar dacă uneori multipartitismul creează crize politice, este preferabil bipartitismului pentru că în acest caz se poate ajunge la compromiterea celor două partide şi declanşarea unei crize politice de proporţii.

c) Partidul unic – partid stat. Este un sistem partidic cu un singur actor căruia prin legea fundamentală i se asigură rolul conducător. Din experienţa social-istorică rezultă că este un sistem nociv pentru că se elimină opoziţia politică şi parlamentară. Astfel, ultima Constituţie socialistă română din 21 august 1965 prevedea în art. 3 „în Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare a întregii societăţi este Partidul Comunist Român”.

4. Sistemul partidelor politice din Româniaa) Consideraţii generale185.Legea română a partidelor politice nr. 14/2003 defineşte cine poate fi

membru de partid, structurile de partid – pe criteriu administrativ-teritorial, numărul membrilor fondatori, minim 25.000 care au domiciliul în cel puţin 18 judeţe, dar nu mai puţin de 700 de membri din fiecare judeţ. Municipiul Bucureşti este asimilat judeţului.

Pentru înregistrarea unui partid politic se depune următoarele acte:- lista semnăturilor de susţinere – 25.000 din minim 18 judeţe, a câte minim

700 membri/judeţ – aceştia fiind consideraţi membri fondatori;- declaraţie autentificată a conducătorilor partidului care să garanteze

autenticitatea semnăturilor;

185 Primele partide politice în România au apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acestea cuprinzând la

un moment dat, ca ideologie tot spectrul politic românesc, existând Partid Conservator, Partid Liberal, Partid Socialist-Democrat. Ulterior vor apare şi alte partide, în preajma primului război mondial şi după acesta, precum Partidul Naţional Român, Partidul Comunist din România, Partidul „Totul pentru ţară” (de extremă dreapta) etc. În istoria partidelor politice din România există două momente importante: anul 1938 când printr-un Decret-lege, Regele Carol al II-lea dizolvă toate partidele politice, acestea revenind legal în viaţa publică după 31 august 1944 când este repusă în vigoare Constituţia din anul 1923, şi anul 1948 când „partidele istorice” sunt dizolvate şi este creat partidul unic – denumit Partidul Muncitoresc Român, devenit din anul 1965 Partidul Comunist Român.

După Revoluţia din Decembrie 1989, PCR va fi dizolvat şi se creează cadrul juridic pentru revenirea la pluripartitism politic, acordându-se unele înlesniri pentru refacerea vieţii de partid prin numărul relativ mic de membri cu care se putea înregistra un partid (250 de membri).

Adoptarea Constituţiei României în anul 1991 a condus la crearea unei baze constituţionale a partidelor politice (în prezent art. 40) stabileşte pluripartitismul politic, legalitatea partidelor politice, scopul acestora, interdicţiile pentru anumite categorii de persoane ce ocupă funcţii publice de a face parte dintr-un partid politic.

147

- listele membrilor partidului (fondatori) ce trebuie să cuprindă numele şi prenumele, cu iniţiala tatălui, anul naşterii, domiciliul, actul de identitate, semnătura;

- statutul partidului şi programul partidului;- declaraţie privind sediul partidului şi patrimoniul partidului;- dovada existenţei contului bancar etc.

Cererea de înregistrare se semnează de conducătorul organului executiv al partidului şi de alţi cel puţin trei membri fondatori care vor fi citaţi în faţa tribunalului.

Cererea se depune la Tribunalul Bucureşti, singura instanţă competentă să aprobe înregistrarea.

Cererea se afişează la sediul Tribunalului timp de 15 zile şi se publică într-un ziar central de mare tiraj. Analiza cererii se face în şedinţă publică, participarea procurorului fiind obligatorie. Pronunţarea sentinţei trebuie făcută în cel mult 15 zile după expirarea termenului de afişare. În perioada afişării cererii, cei interesaţi pot face cerere de intervenţie în interes propriu la cererea de înregistrare. Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti de admitere sau de respingere a cererii de înregistrare ori a cererii de intervenţie, cei interesaţi pot face contestaţie la Curtea de Apel Bucureşti în termen de 5 zile de la comunicarea deciziei. Curtea de Apel Bucureşti Bucureşti va examina contestaţia în şedinţă publică, în termen de cel puţin 15 zile de la înregistrarea acesteia. După care partidul politic se va înregistra în Registrul Partidelor politice la Tribunalul Bucureşti.

Decizia de înregistrare se publică în Monitorul Oficial la României, partea a IV-a.

Alianţele politice. Două sau mai multe partide politice pot forma o alianţă politică pe baza unui protocol care se depune la Tribunalul Bucureşti cu cererea de înscriere a sa în Registrul de evidenţă a alianţelor politice186. În protocolul de asociere a partidelor politice într-o alianţă politică trebuie să se menţioneze denumirea integrală şi denumirea prescurtată a alianţei, partidele politice care fac parte din această alianţă, semnul permanent al alianţei, obiectivele alianţei, modul de organizare şi factorii de decizie.

Alianţele politice ale căror cereri de înregistrare au fost admise se înscriu în Registrul alianţelor politice.

b) Resursele financiare ale partidelor politiceActivitatea partidelor politice nu are scop patrimonial, astfel că ele au

nevoie de fonduri financiare care să le asigure buna funcţionare, realizarea scopului pentru care au fost create. În acest sens, prin Legea nr. 43/2003187, se stabilesc sursele de finanţare ale unui partid politic (art. 3 alin. 1) şi anume: 186 Protocolul în cauză trebuie să cuprindă denumirea alianţei, însemnul, partidele politice aliate, obiectivele alianţei, modul de organizare şi autorităţile de decizie (art. 29 din Legea nr. 14/2003). Ca şi în cazul înregistrării partidelor politice, şi în cazul alianţei, cererea de înregistrare a Protocolului de alianţă poate fi respinsă, poate fi contestată la Curtea de Apel Bucureşti.

148

cotizaţii ale membrilor de partid; donaţii şi legate; venituri provenite din activităţi proprii şi subvenţii de la bugetul de stat. Legea respectivă stabileşte reguli şi principii, plafoane ale donaţiilor prin raportare la veniturile bugetului de stat pe anul de referinţă sau la un număr maxim de salarii de bază minime brute. Este reglementată activitatea mandatarului financiar al partidului, responsabilitatea acestuia, controlul finanţării partidelor politice şi a campaniilor electorale, sancţiuni ce pot fi aplicate celor care încalcă aceste reguli.

c) Încetarea activităţii partidelor politiceÎn existenţa unui partid politic pot apărea diferiţi factori care să

conducă la încetarea acestuia. În principiu doi asemenea factori pot interveni:- voinţa partidului – prin dizolvare sau reorganizare; Reorganizarea poate

consta în comasare prin absorţie sau fuziune, ori în divizare totală sau parţială

- voinţa puterii publice – pe cale judecătorească urmare a faptului că nu mai îndeplineşte condiţiile formale de existenţă: a scăzut numărul membrilor sub 25.000, nu are sediu, nu are organe de conducere. De asemenea, Curtea Constituţională poate dispune prin decizie, dizolvarea unui partid politic dacă se constată încălcarea de către acesta a dispoziţiilor Constituţiei, art. 40, privitor la acţiunile partidului respectiv împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, integrităţii sau a independenţei României ori s-au transformat de facto în organizaţii cu caracter secret

Încetarea existenţei unui partid politic se face de către Tribunalul Bucureşti care va proceda din oficiu la radierea partidului din Registrul de evidenţă a partidelor politice.

187 Legea nr. 43/2003 privind finanţarea partidelor politice şi a Companiilor electorale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 30 ianuarie 2003.

149

CAPITOLUL VIISISTEMUL ELECTORAL

Secţiunea 1. Aspecte generale asupra sistemului electoral şidrepturile electorale ale cetăţenilor români

1. Preliminarii. Constituirea structurilor de putere în epoca modernă se realizează prin sistemul votului exprimat de popor. În acest sens se adoptă o serie de acte normative privitoare la reglementarea exerciţiului dreptului la vot, a dreptului de a fi ales, desfăşurarea campaniilor electorale, proceduri electorale,de control, toate acestea constituind un sistem politic şi juridic denumit sistem electoral. Conţinutul acestui sistem instituţionalizat este alcătuit din norme juridice care stabilesc drepturile electorale, condiţiile pentru ca o persoană să poată alege sau să fie aleasă, obligaţiile autorităţilor publice în organizarea alegerilor, desfăşurarea alegerilor, stabilirea rezultatelor alegerilor până la punerea în executare (realizare) a rezultatelor alegerilor constând în constituirea Parlamentului, intrarea în funcţie a Preşedintelui, stabilirea componenţei Guvernului prin acordarea votului de încredere, ori la nivel local alegerea autorităţilor publice autonome locale, constituirea acestora. În acest sens există legi organice care stabilesc desfăşurarea alegerilor parlamentare, alegerea Preşedintelui României sau pentru alegerile locale-comunale, orăşeneşti şi judeţene.

Din punct de vedere al sistemului electoral trebuie analizate mai întâi care sunt drepturile electorale ale cetăţenilor români, limitele de exercitare a acestora188.

2. Drepturile electorale ale cetăţenilor româniPrin intermediul sistemului electoral se realizează în concret exerciţiul

puterii suverane a poporului. Art. 2 din Constituţia României stabileşte că suveranitatea naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

Exerciţiul puterii în mod direct se realizează prin alegeri libere şi prin referendum. În rest, în urma exercitării dreptului de vot se deleagă exerciţiu continuu al puterii unor autorităţi reprezentative – Parlament, Preşedinte, la nivel naţional cărora le revin obligaţii ferme de organizare generală sau specială a puterii, respectiv numirea Guvernului, înfiinţarea ministerelor, înfiinţarea altor autorităţi publice la nivel central şi local etc., iar la nivel local prin alegerea autorităţilor locale – consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţii de consilii judeţene.

188 În cadrul sistemului electoral trebuie cuprinsă şi legea privind organizarea referendumului naţional sau local pentru că şi în cazul referendumului are loc tot o manifestare a dreptului la vot.

150

Drepturile electorale sunt drepturi fundamentale, ele se realizează numai în ceea ce priveşte exercitarea puterii, instituirea acesteia etc.

Constituţia reglementează două drepturi fundamentale electorale: dreptul de vot şi dreptul de a fi ales. Unele legi fundamentale prevăd şi dreptul de revocare ca un drept fundamental.

În doctrină se apreciază că în categoria drepturilor electorale trebuie cuprinse şi alte drepturi care deşi nu sunt reglementate prin Constituţie, îşi găsesc fundamentare în legile electorale. Sunt incluse în cadrul acestor drepturi electorale pe care le-am putea denumi drepturi electorale derivate, următoarele:

- dreptul cetăţenilor de a verifica înscrierea pe listele electorale permanente;- dreptul de a face întâmpinare contra omisiunii înscrierii pe listele electorale

sau a înscrisurilor greşite sau eronate;- dreptul persoanei care nu se poate deplasa la secţia de votare de a cere

deplasarea urnei mobile la locul unde se află în ziua alegerilor etc.

a. Dreptul de a alege – denumit de art. 36 din Constituţie dreptul de vot. În doctrină se încearcă a face o departajare între a alege şi a vota arătându-se că „termenul alegere, dreptul de a alege, este specific situaţiei când cetăţenii aleg membrii unei autorităţi publice”, iar atunci când votează se pronunţă pentru sau contra unei reguli sau hotărâri existând sinonimie între votare şi referendum”189.

În realitate şi în cazul referendumului cetăţenii cu drept de vot aleg între două variante (opţiuni) pe care le au la dispoziţie, între DA şi NU, cum ar fi în cazul aprobării Constituţiei, demiterea Preşedintelui României, a Primarului etc.

b) Dreptul de a fi ales. Legea stabileşte cine poate fi ales şi în ce condiţii prevăzute în Legea fundamentală sau alte legi. În acest sens este de precizat că dreptul de a fi ales are mai multe circumstanţieri în sensul că există condiţii diferite: acest drept se naşte la 23 de ani pentru a fi ales în Camera Deputaţilor, în consiliul local, consiliul judeţean, preşedinte al consiliului judeţean sau primar, la 33 de ani pentru a fi ales în Senat şi la 35 de ani pentru a fi ales Preşedintele României.

c) Dreptul de revocare. Unele legislaţii prevăd posibilitatea ca un parlamentar să fie revocat de către alegători, iar altele prevăd posibilitatea excluderii unui parlamentar din Parlament de către ceilalţi membri ai autorităţii legiuitoare. În legislaţia română nu este reglementat sistemul de revocare de către alegători ci doar instituţia încetării mandatului de parlamentar dacă împotriva unui membru al Parlamentului s-a dispus măsura pedepsei închisorii cu titlu irevocabil şi executoriu. În schimb, pentru autorităţile locale unipersonale, primarii ori preşedinţi ai consiliilor judeţene aceştia pot fi revocaţi.

189 Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., pag. 96-97.

151

3. Drepturile electorale ale cetăţenilor români ca şi cetăţeni ai Uniunii Europene.

Tratatul de la Maastricht din 1992, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 a instituit cetăţenia europeană. Una din instituţiile de bază ale Uniunii Europene este Parlamentul European. Faţă de aceste două coordonate trebuie amintită şi împrejurarea că, în prezent, este într-o fază destul de avansată în ceea ce priveşte aprobarea Tratatului stabilind o Constituţie pentru Europa care cuprinde un capitol privitor la Drepturile fundamentale şi cetăţenia europeană unde se regăseşte reglementarea că cetăţenii Uniunii Europene au dreptul de a vota şi de a fi aleşi în Parlamentul European şi în cadrul autorităţilor locale ale statului membru al Uniunii unde îşi au reşedinţa ca resortisanţii acelui stat. Noţiunea de resortisant are în vedere pe cei care domiciliază permanent în statul respectiv. De asemenea, cu ocazia discutării proiectului Tratatului de la Nisa190, cele trei instituţii fundamentale ale Uniunii, Parlamentul European, Consiliul şi Comisia au semnat o proclamaţie solemnă, prin care a au adoptat Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (2000/C 364/01), ce stabileşte în Capitolul V „Cetăţenia”, art. 39 „Dreptul la vot şi de eligibilitate în alegerile pentru Parlamentul European”, iar în art. 40 se reglementează „Dreptul de vot şi de eligibilitate în alegerile municipale”.

Secţiunea 2. Forme şi modalităţi pentru exercitarea dreptului de vot

1. Universalitatea votuluiLegea fundamentală prevede în art. 36 universalitatea dreptului de vot,

faptul că numai o categorie specială, restrânsă de cetăţeni nu au drept de vot, fiind nominalizaţi în această categorie minorii, debilii sau alienaţii mintali, cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate definitiv de către instanţele judecătoreşti la pierderea drepturilor electorale. Universalitatea votului reprezintă opusul votului restrâns sau selectiv. Acesta din urmă poate fi la rândul său vot cenzitar sau capacitar.

a) Votul cenzitar sau votul bazat pe avere avea mai multe elemente definitorii deşi principala condiţie o reprezintă averea191.

Censul pe domiciliu – obligativitatea de a domicilia o anumită perioadă în localitatea unde se votează.

Censul pe sex – a fost cel mai grav pentru că îndepărta în trecut femeile de la vot.

190 Semnat la Nisa în 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003.191 Votul cenzitar este ieşit din uzul politic în statele democratice unde egalitatea juridică este recunoscută tuturor cetăţenilor. Mai întâi a fost censul de avere impune celui ce votează să aibă o anumită avere. Constituţia României din 1866 a creat patru categorii de alegători după avere. Acest vot censitat, pe avere a fost practicat şi în alte state inclusiv în SUA, Franţa, Marea Britanie.

152

Censul pe vârstă – restrângea foarte mult numărul electorilor, ridicând vârsta pentru exercitarea dreptului la vot peste cea a majoratului (18 ani).

b) Votul capacitar – se fundamentează pe un anumit grad de instrucţie al alegătorului – a şti să scrii şi să citeşti pentru a înţelege Constituţia.

Prin existenţa celor două categorii de vot restrictiv – votul censitar şi votul capacitar – se înlătură o mare parte a populaţiei de la participarea la exercitarea puterii în măsura în care ele există. Universalitatea votului este şi trebuie să rămână trăsătura definitorie a votului, a dreptului de a alege.

2. Egalitatea votului. Se bazează pe egalitatea oamenilor, pe egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate, religie, limbă, sex, opinie sau apartenenţă politică, avere etc. Fiecare cetăţean trebuie să-şi spună părerea asupra alegerii unei autorităţi printr-un singur vot, fără să existe posibilitate pentru alţii la mai multe voturi, iar alţii să fie excluşi din regula jocului electoral.

În contrast cu egalitatea votului pot fi utilizate unele procedee restrictive denumite: geografie electorală, colegii electorale, votul plural, votul multiplu, prima electorală etc., care fac să apară inegalităţi electorale prin restricţii pentru unii şi avantaje altora.

3. Votul direct şi secret. Prin vot direct se înţelege participarea personal a alegătorului pentru exprimarea votului asupra unui sau altuia dintre candidaţi (oferta politică). Secretul votului se materializează printr-o manifestare a votului într-un cadru intim, faţă în faţă cu conştiinţa sa, a alegătorului fără o supraveghere sau supervizare din partea unui terţ. În prezent, exprimarea votului se face prin aplicarea unei ştampile cu menţiunea „votat” în locul rezervat candidatului preferat, fără utilizarea unor instrumente de scris asigurându-se astfel controlul secret al votului.

4. Votul liber exprimat. Unele state reglementează obligativitatea votului192. În sistemul electoral din ţara noastră votul este liber exprimat, considerându-se că faptul de a nu vota nu trebuie fi sancţionat, cetăţenii având în acest sens dreptul de a se manifesta împotriva clasei politice. De altfel, scăderea dramatică a numărului celor care se prezintă la vot în ultimii ani reprezintă o formă manifestă a acestei nemulţumiri faţă de clasa politică tot mai bogată, arogantă, imorală şi demagogă.

5. Dreptul de a fi alesAlt drept exclusiv politic îl constituie dreptul de a fi ales. Reglementat

de art. 37 din Constituţie, el este condiţionat de anumiţi factori legali – vârsta, calitatea de cetăţean român şi interdicţia rezultată dintr-o anume calitate profesională, magistrat, poliţist, militar de carieră şi altele. Dar există şi alte condiţii completatoare cum ar fi: propunerea de a fi ales să aparţină unui partid sau formaţiuni politice sau în absenţa unei asemenea propuneri să existe un

192 Obligativitatea votului este reglementată în legislaţia ..............

153

număr de susţinători ai candidatului.Impunerea unei norme de susţinere pentru a putea participa în competiţia electorală trebuie foarte atent reglementată.

Secţiunea 3. Scrutinul electoral

1. Scrutinul majoritarNoţiunea de scrutin are în vedere modul în care corpul electoral

naţional ori local alege sau desemnează deputaţii, senatorii, consilierii locali sau judeţeni, primarii, preşedintele consiliului judeţean şi chiar şeful statului. În lume sunt cunoscute mai multe sisteme electorale precum: sistemul majoritar – potrivit căruia candidaţii care primesc cele mai multe voturi sunt aleşi. Şi aici se distinge după cum suntem în prezenţa candidaturilor uninominale sau cele de listă, pe de o parte, ori în funcţie de numărul tururilor de alegeri organizate putând exista un singur tur de scrutin majoritar (cel al candidatului cel mai bine plasat)1 sau două tururi de scrutin, pe de altă parte.

2. Sistemul reprezentării proporţionale este sistemul electoral care asigură reprezentarea în fiecare circumscripţie electorală a structurilor politice atribuind numărul de mandate proporţional cu voturile obţinute. Acest sistem al reprezentării proporţionale presupune scrutin de listă cu un singur tur de scrutin şi permite atribuirea mandatelor atât majorităţii cât şi minorităţii după anumite reguli stricte. Implică, de asemenea, un prag electoral de cele mai multe ori care se stabileşte şi pe considerentul de a nu fi creat un mozaic politic nejustificat193.

3. Sisteme electorale mixte. Acestea reprezintă o combinaţie între sistemul majoritar şi sistemul proporţional existând în acest sens stabilite anumite reguli194.

4. Categorii de formule pentru propunerile de candidaţia) Scrutinul uninominal. Potrivit acestui sistem, alegătorii votează un

singur candidat pentru o listă. În aceste condiţii, circumscripţiile electorale corespund ca număr cu membrii Camerei pentru care se alege persoana. Spre exemplu, dacă acum sunt 137 senatori şi se decide alegerea lor pe baza votului uninominal, ţara trebuie împărţită în 137 de circumscripţii electorale. În fiecare circumscripţie, însă pot fi mai mulţi candidaţi independenţi sau numiţi de un partid ori o formaţiune politică. În România în cazul alegerii şefului statului se

1 Ca în cazul preşedinţilor consiliilor judeţene.193 Pentru detalii, Ioan Muraru, Scurtă pledoarie pentru reprezentarea proporţională în lucrarea sinteză Sisteme electorale contemporane, apărută sub egida Parlamentului României, Camera Deputaţilor, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1996, pag. 75 şi urm.194 Pentru detalii, Florin Bucur Vasilescu, Sisteme electorale mixte, în lucrarea sinteză Sisteme electorale contemporane, op.cit., pag. 84-92.

154

utilizează votul uninominal, ţara fiind circumscripţia electorală unică, iar în cazul alegerii primarilor localităţilor fiecare localitate reprezintă o circumscripţie electorală, ceea ce înseamnă că şi în cazul primarilor suntem în prezenţa unui scrutin uninominal (art. 1 alin. 4 din Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale (nr. 67/2004)195.

b) Scrutinul de listă. Este scrutinul folosit în România, şi constă în faptul depunerii de liste de candidaţi realizate de partidele sau formaţiunile politice, iar alegătorii au posibilitatea să voteze o listă şi nu o persoană de pe listă. Din punct de vedere organizatoric aceasta înseamnă stabilirea unor circumscripţii electorale mai întinse teritorial, aşa cum sunt judeţele în sistemul nostru, când prin lege se stabileşte numărul de senatori şi deputaţi ce pot fi aleşi în fiecare circumscripţie pe temeiul populaţiei.

Această categorie de scrutin poate diferi de la o ţară la alta, în funcţie de tradiţie, de interese politice prezente sau poate să funcţioneze concomitent cu scrutinul uninominal în sensul că spre exemplu în circumscripţia electorală (de listă) un judeţ urmează a fi aleşi 10 deputaţi din care 3 vor fi aleşi pe bază de scrutin uninominal, iar 7 pe bază de scrutin de listă. Există şi posibilitatea votului preferenţial pe listă, constând în două operaţiuni ale alegătorului: mai întâi votează lista, iar apoi îşi alege o ordine de preferinţă a candidaţilor de pe listă. În alte state se utilizează un tip de scrutin în două tururi.

Avantajele uneia sau alteia dintre cele două categorii de scrutina) Scrutinul uninominal – presupune o legătură mai strânsă a celui ales cu

electoratul, dar poate constitui şi un mare dezavantaj prin aceea că se creează instabilitate politică neputându-se constitui formal o majoritate şi o opoziţie constante în Parlament; un alt factor de care trebuie ţinut seama rezidă în posibilitatea de a ajunge să fie aleasă o anumită persoană, nu în baza calităţilor (capacităţilor sale reale), ci în funcţie de alte criterii (avere, naţionalitate, funcţie deţinută anterior şi / sau în timpul depunerii candidaturii ş.a.);

b) Scrutinul de listă implică responsabilitatea în mare parte a partidului sau a formaţiunii politice care a propus lista chiar în condiţiile caracterizării mandatului de parlamentar ca fiind unul reprezentativ şi nu unul imperativ influenţa politică a partidului este evidentă.

Trebuie făcută diferenţierea tipului de scrutin şi, în funcţie de scopul alegerii, se alege o adunare (Parlament, Consiliu local, Consiliu judeţean) sau o autoritate unipersonală: şeful statului, Guvernator, primar etc.

Secţiunea 4. Organizarea şi desfăşurarea alegerilor

195 Legea nr. 67/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004 şi republicată în Monitorul Oficial nr..

155

1. Stabilirea datei alegerilor. Autorităţile eligibile din România au de exercitat un mandat care poate fi de 4 ani, ca regulă, sau de 5 ani pentru Preşedintele României potrivit modificărilor aduse Constituţiei prin legea de revizuire din 2003. De asemenea, există reguli ce stabilesc care este termenul maxim în care trebuie organizate alegeri după expirarea mandatului. Acesta este de 3 luni în cazul Parlamentului. Stabilirea datei alegerilor intră în competenţa Guvernului, şi se face cu cel puţin 90 de zile înaintea zilei votării pentru alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui, prin republicarea hotărârii Guvernului în Monitorul Oficial al României, partea I.

2. Stabilirea numărului, delimitarea şi numerotarea circumscripţiilor electorale

În sistemul juridic românesc organizarea alegerilor şi desemnarea membrilor Parlamentului sau a aleşilor locali se face pe criteriul teritorial. Astfel, pentru alegerile parlamentare şi prezidenţiale, judeţele şi municipiul Bucureşti se constituie în circumscripţii electorale, iar pentru alegerile locale fiecare comună, oraş sau judeţ se constituie în circumscripţie electorală1. În unele ţări în care sistemul electoral este bazat pe scrutin uninominal, numărul de circumscripţii electorale este mai mare, în funcţie de numărul de viitori aleşi parlamentari sau locali pe principiul locul şi circumscripţia, modalitate pe care noi nu am acceptat-o.

Delimitarea circumscripţiilor electorale se face prin lege pentru alegerile parlamentare şi Preşedinte sau prin Ordin al Prefectului pentru alegerile locale. Cu ocazia stabilirii numărului circumscripţiilor şi delimitării acestora trebuie stabilită şi norma de reprezentare adică la câţi cetăţeni va fi ales un deputat, un senator, un consilier local sau unul judeţean. Delimitarea circumscripţiilor electorale şi a normei de reprezentare trebuie făcute publice. În prezent norma de reprezentare pentru Camera Deputaţilor este de un reprezentant la 70.000 de locuitori şi de 160.000 de locuitori pentru un mandat de senator.

3. Listele electorale şi cărţile de alegătora. Listele electorale cuprind toţi cetăţenii care au împlinit vârsta de 18

ani sau o vor împlini până în ziua alegerilor. Aceste operaţiuni de întocmire a listelor electorale revin primarilor localităţilor şi ai sectoarelor municipiului Bucureşti împreună cu structurile Ministerului Administraţiei şi Internelor care trebuie să pună la dispoziţia primarilor datele informative curente despre cei care domiciliază în localitate, cei care au suspendate drepturile electorale etc.1 Prin Legea nr. 35/2008, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 196 din 13 martie 2008, pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului s-a instituit un sistem de scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale. În acest sens fiecare judeţ şi municipiul Bucureşti, ca circumscripţii electorale se împarte în mai multe subunităţi, denumite colegii uninominale, în care este atribuit câte un singur mandat per colegiu. De asemenea, urmare a acestui nou tip de scrutin uninominal bazat pe principiul reprezentării proporţionale s-a creat o nouă circumscripţie electorală extrateritorială României, pentru românii cu domiciliul în afara teritoriului României. Denumirea de domiciliu în afara teritoriului României este greşit formulată pentru că marea majoritate a celor avuţi în vedere au domiciliul în România ci numai reşedinţa în afara României.

156

În fiecare localitate trebuie să existe liste electorale permanente ce se întocmesc pe sate în cadrul comunelor, pe străzi în cadrul oraşelor şi al subdiviziunilor teritoriale (sectoarelor) în Bucureşti şi cuprind alegători în ordinea numărului poştal atribuit imobilelor în care locuiesc. Listele electorale permanente cuprind numele şi prenumele, codul numeric personal, numărul şi seria actului de identitate, domiciliul şi numărul circumscripţiei electorale.

Listele electorale permanente se întocmesc în dublu exemplar din care unul se ţine la primărie iar celălalt la judecătoria în raza căreia este situată localitatea, iar în Bucureşti la judecătoria de sector.

Cetăţenii au dreptul de a verifica înscrierea lor pe listele electorale şi pot face Întâmpinări împotriva omisiunii înscrierii sau referitor la alte aspecte. Întâmpinarea se adresează primarului care trebuie să o soluţioneze în termen de 3 zile, printr-o dispoziţie. Dacă cel în cauză nu este mulţumit de modul de soluţionare a Întâmpinării sale poate contesta dispoziţia primarului la judecătorie, iar acesta din urmă trebuie să soluţioneze plângerea în cel mult 3 zile de la înregistrare, printr-o sentinţă definitivă şi executorie. Şi această hotărâre judecătorească poate fi atacată cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se soluţionează de tribunalul în raza căruia se găseşte judecătoria competentă.

Pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate se întocmesc liste electorale speciale de către reprezentanţele diplomatice ale României din statele respective, iar întâmpinările formulate de cei nemulţumiţi se soluţionează de şeful misiunii diplomatice sau înlocuitorul acestuia, contestaţiile de către judecătoria sectorului, iar recursul de către Tribunalul Bucureşti.

b. Cărţile de alegător. În ţara noastră identificarea unei persoane, cetăţean român se face cu buletinul sau cartea de identitate ca principiu, putându-se face şi cu paşaportul sau alte acte oficiale.

Cum dreptul electoral de a alege este unul fundamental şi extrem de important, s-au stabilit legitimaţii electorale speciale care se folosesc împreună cu actul de identitate, denumite cărţi de alegător care se eliberează alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente ale localităţii în care domiciliază, de către serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor. Pe cartea de alegător se consemnează, sub semnătura preşedintelui Biroului secţiei de votare, participarea titularului acesteia la scrutin. Cartea de alegător este nominală şi netransmisibilă.

4. Birourile electoralePentru organizarea oricărui tip de alegeri, inclusiv a referendumului, se

constituie următoarele structuri electorale:a) Biroul Electoral Central – este format din 3 judecători ai Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele şi vicepreşedintele Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 12 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice desemnaţi în ordine descrescătoare a numărului de candidaţi propuşi (liste) la

157

nivelul întregii ţări şi un reprezentant al grupului parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaţilor ( art. 14 din Legea nr. 35/2008)196.

Atribuţiile Biroului Electoral Central sunt stabilite prin lege şi ele constau în esenţă în supravegherea respectării legii în circumscripţiile electorale, la secţiile de votare, în campania electorală, în ziua alegerilor etc.

b) Biroul electoral de circumscripţie – este alcătuit numai din cetăţeni cu drept de vot. La nivelul circumscripţiei electorale comunale este format din 7 membri, la circumscripţiile electorale orăşeneşti şi municipale, inclusiv la sectoarele municipiului Bucureşti din 9 membri, iar la nivelul circumscripţiei electorale judeţene, inclusiv cea a municipiului Bucureşti din 13 membri. Fiecare din aceste birouri electorale este structurat astfel: preşedinte, locţiitor şi diferenţa de membri se completează cu reprezentanţi ai partidelor politice.

c) Oficiile electorale – se organizează la nivelul ssectoarelor municipiului Bucureşti şi sunt alcătuite dintr-un preşedinte, un înlocuitor al acestuia, un reprezentant al Autorităţii Electorale Permanente şi din cel mult 7 membri reprezentând competitorii electorali.

d) Biroul electoral al secţiei de votare are ca principală misiune conducerea şi supravegherea desfăşurării alegerilor. Misiunea acestuia este una practică, directă şi nemijlocită, cu implicaţii politice şi juridice foarte mari. Este alcătuit din preşedinte, locţiitor şi 5 membri reprezentând partidele politice în cazul secţiilor de votare din comune şi oraşe, şi 7 – 9 membri la secţiile din municipiu şi judeţe. Biroul secţiei de votare gestionează întreg procesul electoral în cadrul secţiei începând cu primirea buletinelor de vot, a urnelor, a ştampilelor, a listelor de alegători, asigurarea poliţiei în interiorul spaţiului unde se desfăşoară alegerile şi terminând cu stabilirea rezultatului votului la secţia de votare, întocmirea procesului-verbal final şi predearea acestuia împreună cu buletinele de vot exprimate sau cele anulate sau neutilizate către Biroul electoral de circumscripţie. Birourile electorale se organizează la fiecare secţie de votare3.

5. Propunerile de candidaţiDupă constituirea Biroului Electoral Central, a birourilor electorale de

circumscripţie a oficiilor electorale şi a Birourilor electorale ale secţiilor de votare, afişarea listelor electorale, delimitarea secţiilor de votare în plan teritorial, însă anterior începerii campaniei electorale, următoarea fază premergătoare alegerilor constă în propunerea candidaţilor. Propunerile se fac la Birourile electorale ale circumscripţiilor electorale cu excepţia candidaturii pentru Preşedinte al României şi a propunerilor de candidaţi pentru Parlamentul European, care se depune la Biroul Electoral Central. Propunerile pot fi făcute pe liste de candidaţi ce aparţin unui partid, formaţiune, coaliţie sau din partea 196Vezi, în acest sens art. 28 din Legea nr. 35/2008

² Conform art. 24 al Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului – modificată prin Legea nr. 286/27 iunie 2003.3Secţia de votare reprezintă o parte a teritoriului unei circumscripţii electorale la care sunt arondaţi un număr de minim 1000 şi un maxim de 2000 locuitori (nu alegători). Secţii de votare se pot organiza şi în satele izolate, chiar dacă numărul de locuitori este sub 500 sau în unităţile sanitare şi cele sociale de ocrotire unde există un număr mare

158

organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale sau propuneri individuale. Termenul pentru depunerea candidaturilor se încheie, de regulă, în ultima zi premergătoare începerii oficiale a campaniei electorale. Propunerile de candidaţi se fac în scris, în 4 exemplare sub semnătura reprezentantului partidului, formaţiunii sau coaliţiei politice. În cazul candidaţilor independenţi aceştia trebuie să prezinte o listă de susţinere cuprinzând cel puţin 0,5% din numărul alegătorilor înscrişi în listele permanente ale localităţii situate în cadrul circumscripţiei electorale atunci când candidează pentru Parlament sau cel puţin 300.000 susţineri pentru candidatul la funcţia de Preşedinte al României, iar pentru candidatura la funcţia de consilier să fie susţinută de 1% din alegătorii din circumscripţie, sau 2% pentru funcţia de primar (vezi art. 44 – 45 din Legea nr. 67/2004). Şi în faza depunerii candidaturilor este prevăzută posibilitatea de contestaţie şi cea a recursului197.

6. Semnul electoralSistemul utilizării semnului electoral are drept scop facilitarea pentru

alegător a identificării partidului a cărei listă sau candidat doreşte să voteze ori a candidatului independent. Semnul electoral se înregistrează, de regulă, odată cu înregistrarea partidului la Tribunalul Bucureşti, însă pe parcurs el poate fi modificat. Cu prilejul participării la alegeri, fiecărui partid, formaţiune politică, alianţe politice sau alianţe electorale îi revine obligaţia de a depune „semnul electoral” la Biroul Electoral Central, în cel mult 3 zile de la constituirea acestuia. Nedepunerea unui semn electoral nu produce efecte juridice.

7. Buletinele de vot şi ştampilele electorale. În practica electorală s-a încetăţenit faptul că de fiecare dată când se organizează alegeri sau referendum naţional, Guvernul să adopte hotărâri care stabilesc modelul Buletinelor de vot, dimensiunile acestora, conţinutul modelelor proceselor-verbale etc.

Pentru exprimarea efectivă a votului şi a opţiunii politice cu prilejul exercitării dreptului fundamental de a alege, se utilizează numai ştampila electorală care trebuie aplicată într-o casetă tipărită pe buletinul de vot sub sancţiunea anulării buletinului. Ştampila de vot trebuie să cuprindă menţiunea „VOTAT” şi data sau numai anul. Ştampilele de vot se gestionează de către biroul fiecărei secţii de votare.

8. Campania electoralăZiua alegerilor, a votării este precedată de o perioadă de timp de 30

până la 45 de zile, denumită campanie electorală, timp în care candidaţii şi partidele politice se manifestă prin întâlniri cu alegătorii, prezentarea programelor

197 Pot formula contestaţii: cetăţenii, partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale, cu privire la înscrierea unei candidaturi sau alta, iar în cazul respingerii de către biroul electoral de circumscripţie a unei candidaturi poate formula contestaţie: candidatul, partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale care au propus candidatura respectivă, în termen de cel mult 48 de ore de la afişarea candidaturii sau de la respingerea candidaturii, după caz.

159

politice, a obiectivelor ce şi le propun dacă vor fi aleşi, mitinguri, emisiuni audio şi video, confruntări publice de idei şi programe.

Campaniile electorale sunt susţinute şi cu afişe, pliante, broşuri. Resursele financiare pentru susţinerea unei campanii electorale provin din subvenţii bugetare, resurse proprii ale partidului sau candidatului independent, sponsorizări, donaţii. Fiecare partid sau candidat independent trebuie să-şi desemneze un mandatar financiar care trebuie să prezinte o situaţie a veniturilor şi cheltuielilor din campania electorală198.

Secţiunea 5. Desfăşurarea procesului votării şi stabilirea rezultatului votării

1. Desfăşurarea votării se realizează într-o singură zi, duminica, între orele 7.00 dimineaţa până la ora 21.00.

Votarea începe în prezenţa majorităţii membrilor Biroului electoral al secţiei de votare, după ce au fost verificate urnele, listele de alegători, buletinele de vot şi ştampilele electorale şi după ce s-au sigilat urnele şi aplicat ştampila de control a secţiei de votare pe sigiliul de pe urnă.

După exprimarea votului în interiorul cabinei de vot pentru a se asigura secretul votului, alegătorul pliază buletinul de vot cu partea scrisă în interior şi-l introduce în urma de vot, în mod public.

Dacă la o secţie de votare se prezintă alegători din alte circumscripţii electorale, aceştia pot vota după ce sunt trecuţi pe liste suplimentare de alegător, dar numai pentru alegerile parlamentare şi pentru Preşedinte. Această modalitate a listelor suplimentare de alegători a creat în timp anumite suspiciuni privind o eventuală dublă votare a celor în cauză, fapt reprobabil care poate influenţa veridicitatea şi legalitatea alegerilor.

După terminarea timpului de vot, urnele se închid. În prezenţa membrilor biroului electoral al secţie de votare se procedează la desigilarea urnelor şi împărţirea voturilor pe candidaţi independenţi sau liste de candidaţi în ordinea descrescătoare a numărului acestora. Situaţia voturilor se înregistrează în Procesele-verbale care se încheie obligatoriu şi se semnează de către toţi membrii biroului electoral al secţiei de votare, reprezentanţii partidelor putând primi câte un exemplar din procesul-verbal ce consemnează rezultatul votului în fiecare secţie de votare.

2. Atribuirea mandatelor. Legea română stabileşte un prag electoral pentru Parlament, pentru consiliile judeţene şi consiliile locale de 5% din totalul voturilor exprimate raportat la numărul mandatelor atribuite circumscripţiei electorale. Numai candidaţii independenţi sau partidele politice care au depus

198 În practica socială este posibil să se realizeze anumite înţelegeri între partidele politice cu privire la modul în care să se desfăşoare campanie electorală (fără a se utiliza în lupta politică mijloace incorecte, neadevăruri despre adversari, invective etc.).

160

liste de candidaţi ce au obţinut 5% sau mai mult din numărul voturilor exprimate, îndeplinind prin aceasta condiţia pragului electoral minim, urmează a primi mandate pentru una dintre autorităţile arătate mai sus. Atribuirea mandatelor se face în ordinea descrescătoare a numărului de voturi primite la nivel de circumscripţie de către candidaţii independenţi şi listele de candidaţi ale partidelor, putându-se ajunge la mai multe faze de repartizare a mandatelor, după reguli prevăzute de legea electorală, pentru alegerile parlamentare şi de legea privind alegerile autorităţilor administrative autonome locale1.

În cazul alegerilor preşedinţilor consiliilor judeţene, legea stabileşte un singur tur de scrutin şi desemnarea ca ales a celui care a obţinut cel mai mare număr de voturi. În caz de balotaj ( număr egal de voturi la 2 sau mai mulţi candidaţi) se va organiza un al doilea tur de scrutin peste 2 săptămâni ( art. 97¹ din Legea nr. 67/2004 republicată în 2007 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, introdus prin Legea nr. 35/2008).

1 În acest sens a se vedea pentru detalii, Legea nr. 35/2008, art. 47-49.

161

CAPITOLUL VIIIPARLAMENTUL

Secţiunea 1. Funcţiile parlamentului

1. PreliminariiDefinit ca organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica

autoritate legiuitoare a ţării (art. 61 alin. 1 din Constituţie), Parlamentul se caracterizează în linii mari prin reprezentarea la cel mai înalt nivel a puterii delegate de popor. El este produsul direct al puterii politice exercitate de popor care nu poate să-şi exercite această putere în mod nemijlocit şi curent ci trebuie să delege puterea. Este o formă de putere delegată, de reprezentare. Ca natură juridică, Parlamentul este o instituţie politică şi juridică, ce constă în aceea că se constituie pe criterii politice, de partid şi are atribuţii preponderent juridice, de legiferare a ordinii sociale şi statale.

Parlamentul are mai multe funcţii, cum ar fi:a. Funcţia legislativă exclusivă ce se reflectă prin însăşi caracterizarea

constituţională ca „unică autoritate legiuitoare”. Doar Parlamentul poate adopta legi cu forţa juridică cea mai mare şi din toate categoriile consacrate de Constituţie. Faptul că Parlamentul poate delega Guvernului puterea de a adopta Ordonanţe în anumite limite şi doar în domenii rezervate reglementării prin lege ordinară nu modifică în nici un fel atribuţia sa exclusivă. Aşadar, împrejurarea că Guvernul poate adopta Ordonanţe de Urgenţă în anumite situaţii nu este de natură să diminueze funcţia legislativă exclusivă deoarece aceste Ordonanţe de urgenţă trebuie totdeauna aprobate de Parlament pentru a produce efecte juridice nedeterminate în timp199.

b. Funcţia constituantă a Parlamentului constă în faptul că Parlamentul nu mai funcţionează ca o autoritate legislativă atunci când analizează proiectul unei Constituţii sau al unei legi de revizuire a Constituţiei ci ca o Adunare Constituantă, după alte reguli, stabilite de el în acest sens .

c. Funcţia jurisdicţională a Parlamentului Se materializează prin posibilitatea de a analiza, cerceta şi dispune suspendarea din funcţie a Preşedintelui României sau în demiterea Guvernului pe baza unei moţiuni de cenzură aprobată ce implică cercetarea activităţii Guvernului (asigurarea dreptului membrilor Guvernului de a se apăra împotriva acuzaţiilor cuprinse în moţiunea de cenzură etc.) sau, atunci când încuviinţează trimiterea în judecată ori cercetarea unui membru al Guvernului în cadrul procedurii stabilite prin legea răspunderii ministeriale. Parlamentul, ca prima autoritate reprezentativă a poporului, are puteri nelimitate ca domenii, dar fără a fi încălcată ordinea constituţională, interesele vitale ale poporului român sau tratatele şi pactele internaţionale la care România este stat cosemnatar sau stat aderent la tratat.

199 În timp, guvernele au abuzat de posibilitatea adoptării ordonanţelor de urgenţă, practică pusă sub semnul cerinţelor şi a urgenţelor obiective.

162

Ridicarea imunităţii unui parlamentar reprezintă tot o activitate jurisdicţională pentru că, urmare a propunerii făcute de către Ministrul de Justiţie Camerei din care face parte, cel în cauză Parlamentul va lua în dezbatere cererea Ministrului. Cel vizat are posibilitatea de a-şi face apărările necesare demonstrând că nu a săvârşit fapta pentru care se doreşte a fi cercetat de către organele abilitate. În consecinţă, dezbătând cererea Ministrului de Justiţie, şi în acelaşi timp ascultând apărările parlamentarului în cauză, înainte de a decide ridicarea sau nu a imunităţii parlamentare, Camera nu face altceva decât o activitatea jurisdicţională200.

d. Funcţia de controlParlamentul poate exercita un control asupra tuturor autorităţilor

publice. Controlul parlamentar se realizează prin mesaje, rapoarte, dări de seamă, anchete etc., direct sau prin comisiile parlamentare permanente ori poate înfiinţa comisii speciale de anchetă, în activitate temporară.

O altă modalitate de control este aceea exercitată prin întrebări şi interpelări.

Întrebările sunt cereri adresate de către deputaţi sau senatori de regulă membrilor Guvernului sau Guvernului în întregul său ori altor autorităţi publice, prin care se solicită informaţii ori precizări despre un fapt, un act etc.

Interpelările se formulează în scris de către parlamentari şi se depun la Preşedintele Camerei care le supun atenţiei Camerei pentru a se hotărî dacă urmează a fi dezbătută atunci sau într-o şedinţă următoare. De la o interpelare se poate ajunge la o moţiune. Aprobarea interpelării se face prin votul majorităţii celor prezenţi. Obiectul interpelării priveşte explicarea politicii Guvernului în probleme importante ale activităţii sale pe plan intern sau internaţional.

O altă formă de control parlamentar se realizează prin petiţiile cetăţenilor adresate Parlamentului existând în acest sens comisii parlamentare cu acest obiect de activitate.

e. Controlul exercitat de Parlament prin Avocatul Poporului care are obligaţia de a prezenta anual un raport asupra problemelor cu care a fost sesizat, modul de soluţionare a acestora şi ce îmbunătăţiri trebuie aduse legislaţiei în vigoare.

Secţiunea 2. Structura Parlamentului

200 Prin ridicarea imunităţii unui parlamentar, acesta nu pierde dreptul de a participa activ la lucrările în plen sau pe comisii în cadrul Camerei din care face parte. Efectul cel mai important al pierderii imunităţii parlamentare constă în posibilitatea pentru autorităţile de cercetare penală sau de justiţie de a proceda în soluţionarea cauzei ca şi în cazul celorlalţi cetăţeni.

163

Parlamentul poate fi unicameral sau bicameral. În statele federale totdeauna există Parlament bicameral. La noi, tradiţional, Parlamentul a fost conceput ca bicameral, dar în perioadă 1948 – 1989 potrivit constituţiilor socialiste, a funcţionat un parlament unicameral denumit Marea Adunare Naţională. Parlamentul bicameral este format din Senat – Camera superioară şi Camera Deputaţilor (Camera inferioară).

1. Organizarea internă a Parlamentului. Fiecare Cameră a Parlamentului este formată, din punct de vedere politic, din majoritate şi din opoziţie. Membrii Parlamentului se constituie în grupuri parlamentare, care sunt grupuri politice; pentru constituirea unui grup parlamentar este nevoie de un număr minim de deputaţi sau senatori, stabilit prin Regulamentul fiecărei Camere.

Chiar şi la nivelul Parlamentului European structura principală o reprezintă grupurile politice şi nu grupurile naţionale.

a) Birourile CamerelorFiecare cameră a Parlamentului îşi constituie un birou permanent ale

cărui atribuţii, mod de organizare şi funcţionare sunt stabilite prin Constituţie şi prin regulamentul Camerei.

b) Biroul permanent este format din deputaţi, respectiv senatori, se alege pe durata unei legislaturi sau a unei sesiuni şi este format din Preşedinte, vicepreşedinţi, secretari şi chestori. Preşedintele biroului permanent este preşedintele Camerei, ceilalţi membri ai biroului se aleg pentru o sesiune putând fi realeşi pe tot mandatul Parlamentului. Preşedintele Camerei se alege prin vot secret, cu buletine de vot pe care se înscriu numele candidaţilor propuşi de grupurile parlamentare ceea ce înseamnă că pot fi atâţi candidaţi câte grupuri parlamentare sunt. Preşedintele Camerei se alege pe durata mandatului Parlamentului.

c) Comisiile parlamentare. Reprezintă forme instituţionalizate de lucru care au ca atribuţii principale pregătirea lucrărilor Camerei, avizarea proiectelor de legi, regulamente etc. Ele pot fi permanente sau temporare (de anchetă). În anumite domenii există comisii parlamentare permanente comune ambelor Camere cum ar fi, Comisiile pentru politică externă sau comisia pentru controlul activităţii serviciilor de informaţii ( SRI. SIE, SPP, etc.). Comisiile parlamentare sunt formate din reprezentanţi ai forţelor politice reprezentate în fiecare Cameră.

Când asupra unui proiect de lege adoptat de cele două Camere există diferenţe de conţinut se procedează la întoarcerea legii la prima Cameră competentă decizional care decide astfel.

Secţiunea 3. Funcţionarea parlamentului

164

Parlamentul se alege pentru o perioadă de 4 ani în sistemul nostru, denumită mandat. În caz de dizolvare a Parlamentului se organizează alegeri pentru un nou mandat şi nu pentru restul mandatului. Mandatul Parlamentului este denumit şi legislatură.

Funcţionarea Parlamentului presupune o activitate periodică, denumită sesiune.

Sesiunile sunt ordinare sau extraordinare. Anual Camerele Parlamentului se întocmesc în două sesiuni ordinare.

Prima sesiune ordinară începe în februarie şi se încheie la sfârşitul lui iunie iar a doua sesiune începe în septembrie până la finele anului. În afara acestor perioade, prin Decizie a preşedinţilor fiecărei Camere, din diferite considerente Parlamentul poate fi convocat în sesiune extraordinară. De regulă, se convoacă ambele Camere în sesiune extraordinară. Practic, în timpul unei legislaturi au loc 8 sesiuni ordinare.

Şedinţele ParlamentuluiPotrivit art. 65 din Constituţie cele două Camere îşi desfăşoară

activitatea în şedinţe separate, ca regulă, iar în anumite situaţii în şedinţe comune, cum ar fi pentru:

- primirea mesajului Preşedintelui României;- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;- declararea mobilizării totale sau parţiale, ori a stării de război sau în cazul

aprobării strategiei naţionale de apărare a ţării;- pentru examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;- numirea şefilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra

acestora;- numirea Avocatului Poporului;- stabilirea statutului deputaţilor şi senatorilor, a indemnizaţiilor şi a celorlalte

drepturi ale acestora;- depunerea jurământului Preşedintelui ales pentru a începe exercitarea

mandatului etc.Şedinţele Parlamentului sunt publice şi sunt legal constituite dacă este

întrunit cvorumul de şedinţă, iar pentru a putea decide (legifera) mai este necesară şi întrunirea majorităţii voturilor favorabile a celor prezenţi, în raport cu numărul membrilor fiecărei camere, şi cu categorie de lege care se adoptă.

Votul poate fi exercitat nominal – prin apel sau per total. Votul se exprimă prin buletin, bile sau vot electronic.

Secţiunea 4. Actele Parlamentului

165

Parlamentul adoptă acte cu caracter politic sau juridic. Din rândul actelor politice amintim Declaraţia de politică internă, de politică externă sau cu privire la un eveniment internaţional semnificativ, mesajul şi apelul. Asemenea acte nu produc prin ele însele efecte juridice dar pot genera adoptarea în viitor a unor acte juridice.

a. Actele cu caracter juridic• Regulamentele Parlamentului produc efecte pe planul vieţii interne a

Parlamentului. Ele stabilesc organizarea şi funcţionarea acestuia, structura internă, atribuţiile diferitelor compartimente funcţionale, a Secretariatului General al Camerei etc. Regulamentul nu este lege pentru că însăşi Constituţia îi rezervă un loc special; odată aprobat, semnat de preşedintele Camerei, se publică în Monitorul Oficial. Nu este necesară intervenţia Preşedintelui României pentru promulgarea Regulamentului. Dacă avem în vedere dispoziţiile art. 67 din Constituţie denumite generic „Actele juridice şi cvorumul legal”, se va observa că Regulamentul este în fond o hotărâre pentru că – spune textul citat – trei sunt actele cu caracter juridic ce pot fi adoptate de Parlament: legi, hotărâri şi moţiuni. De altfel, chiar în practica parlamentară, adoptarea Regulamentelor se face printr-o „hotărâre a Parlamentului României – Camera Deputaţilor ori Senat”.

• Moţiunea este o manifestare de voinţă cu caracter juridic şi priveşte fie opţiunea uneia dintre Camere fie a ambelor. Textul iniţial al Constituţiei se referea la moţiune, în general. Practica parlamentară şi prin Regulamente s-a impus diferenţierea acestei instituţii, a moţiunii astfel încât cu ocazia revizuirii Constituţiei, în anul 2003, în art. 112 alin. 2 se arată: „Camera Deputaţilor sau Senatul poate adopta o moţiune simplă prin care să-şi exprime poziţia cu privire la o problemă de politică internă sau externă ori, după caz, cu privire la o problemă ce a făcut obiectul unei interpelări”. Art. 113 este rezervat în întregime moţiunii de cenzură: iniţiere, dezbatere, adoptare sau respingere şi efecte juridice. Din analiza celor două articole 112 – 113 din Constituţie rezultă că întotdeauna moţiunile produc efecte juridice, aceasta şi prin coroborare cu art. 67 din Constituţie.

Secţiunea 5. Legea ca act juridic principal al Parlamentului

În doctrină, noţiunea de lege are două accepţiuni: lege în sens larg care primeşte toate înglobează actele normative, şi lege în sens restrâns ca act juridic al Parlamentului.

Ca act juridic al Parlamentului, legea reprezintă acea manifestare unilaterală de voinţă a autorităţii unice legiuitoare făcută cu scopul de a ordona relaţiile sociale la cel mai înalt nivel de reglementare după Constituţie. Legea este expresia puterii publice şi politice a statului ca reprezentant al poporului. Aşa

166

cum s-a arătat1, Constituţia defineşte Parlamentul ca unica autoritate legiuitoare a ţării. Dar atât Constituţia cât şi alte acte normative, de regulă legi, stabilesc în sarcina multor autorităţi publice, altele decât Parlamentul, competenţa de a emite acte normative. Cum se ştie că actul normativ este opusul actului individual şi priveşte un anumit comportament al oamenilor în general, se poate trage concluzia că actul adoptat de Parlament ca unică autoritate legiuitoare a ţării, este actul cu forţa juridică cea mai mare. Doar în privinţa Parlamentului se foloseşte expresia de autoritate legiuitoare ceea ce presupune indubitabil că actele sale sunt cele mai importante în ierarhia izvoarelor dreptului, dar şi faptul că şi altor autorităţi şi instituţii publice li s-a atribuit competenţa de reglementare. Cât priveşte controlul de constituţionalitate al actelor normative se poate observa din dispoziţiile constituţionale, următoarele: potrivit art. 142 alin. 1 Curtea Constituţională este garant al supremaţiei Constituţiei. Potrivit art. 146 lit. a), Curtea „se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori”, pentru ca la lit. c). De asemenea, Curte Constituţională „se pronunţa asupra constituţionalităţii Regulamentelor Parlamentului”, şi „hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele” (lit. d). Art. 115 intitulat „Delegarea legislativă” reglementează când, cum şi pentru ce se poate ajunge ca Guvernul să adopte acte juridice normative cu putere de lege denumite ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă.

În aceste condiţii, analizând întreaga reglementare constituţională în privinţa competenţelor de reglementare cu caracter normativ se poate concluziona: Constituţia este şi rămâne Legea fundamentală a ţării, un fel de „lege a legilor”. Legea adoptată de Parlament, este cel mai important act al său prin faptul că trebuie să fie constituţională şi se află pe poziţie imediată după Constituţie, iar Ordonanţele şi Ordonanţele de Urgenţă adoptate de Guvern după procedura stabilită de art. 115 din Constituţie nu fac altceva decât să scoată în evidenţă că aceste acte ale Guvernului se situează pe aceeaşi poziţie ierarhică cu legea, după Constituţie, cu amendamentul că aceste acte ale Guvernului reprezintă excepţii de la regula că Parlamentul reglementează în concret relaţiile sociale, că acesta realizează reglementarea primară. Ordonanţele Guvernului sunt acte administrative cu putere de lege, produc efecte juridice de îndată ce s-au îndeplinit cerinţele de publicitate dar trebuie aprobate ulterior de către Parlament după procedura şi în condiţii stabilite de Constituţie ori de legile de abilitare a Guvernului să adopte ordonanţe.

În doctrina română şi cea străină au fost enunţate o serie de definiţii, diferite ca formă, însă, în fond, toate converg spre concluzia că legea este actul autorităţii legiuitoare cu forţa juridică cea mai mare după Constituţie201.

1Vezi art. 61 din Constituţie.

167

Analizând definiţiile date noţiunii de lege, în sens restrâns, ca act juridic al Parlamentului se poate formula următoarea definiţie: legea este acel act juridic cu caracter normativ, definit ca atare de Constituţie şi adoptat numai de Parlament prin care dispoziţiile constituţionale sunt reglementate în concret şi cu forţa juridică cea mai mare în relaţiile sociale.

Pornind de la această definiţie se poate observa că noţiunea de lege nu este folosită întâmplător în doctrină ci, chiar Constituţia o defineşte ca atare. Faptul că în Constituţie se precizează că numai Parlamentul „unica autoritate legiuitoare a ţării” adoptă „legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare” denotă că legea este cel mai important act juridic şi este mijlocul prin care se reglementează relaţiile sociale. Rezultă că legea este voinţa poporului manifestată prin intermediul organului său reprezentativ, Parlamentul.

Secţiunea 6. Domeniul legii. Noţiune. Categorii de legi

1. NoţiunePrin domeniul legii se înţelege identificarea acelor relaţii sociale pentru

reglementarea cărora se impune adoptarea de legi de către Parlament. Ştim că în toate societăţile moderne dinamica transformărilor sociale este deosebit de mare, permanent apar noi relaţii sociale pentru care se impune sau nu intervenţia Statului în vederea ordonării acestora. Nu toate relaţiile sociale sunt şi trebuie reglementate prin lege sau printr-un alt act normativ cu forţă juridică mai redusă. Acest fapt este justificat prin nevoia de menţinere a unui echilibru normal între social şi juridic în orice societate. Statul trebuie să cuantifice acele nevoi şi relaţii sociale care apar în societate, dacă este nevoie sau nu să intervină în desfăşurarea lor prin lege sau printr-o altă formă de reglementare juridică, ori să lase aceste realităţi sociale să se desfăşoare pe bază de norme etice, religioase etc.

Stabilirea domeniului legii este foarte importantă pentru că nici Parlamentul nu trebuie să-şi irosească timpul cu reglementări prin lege a unor relaţii sociale mai puţin semnificative. În acelaşi timp, nu se pot enumera într-o lege sau într-o Constituţie toate relaţiile sociale care trebuie reglementate numai prin lege. Anticipaţia ar fi destul de relativă într-un asemenea caz, fapt ce ar conduce la pierderea din importanţă şi semnificaţie a problemei reglementărilor. În unele Constituţii se caută să se facă o departajare în privinţa legiferărilor între Parlament şi Guvern, pentru că şi Guvernul ar putea adopta acte normative care să reglementeze relaţiile sociale din întreg teritoriul naţional şi cu o forţă juridică imediată subsecventă legii202.

201 Pentru amănunte, Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, 2002, pag. 186; Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed. All, 1993, pag. 58-59; Dumitru Mazilu, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, 1999, pag. 223-224; Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 205 etc.202

Constituţia Republicii Franceze din 4 octombrie 1958, Titlul V se stabilesc raporturile dintre Parlament şi Guvern în felul următor:

Art. 34. Legea este votată de Parlament.

168

În concluzie, cu privire la domeniul legii se poate susţine că cele mai importante relaţii sociale trebuie să se reglementeze prin lege, fără a interzice autorităţilor puterii executive, începând cu Guvernul până la consiliile comunale să adopte norme juridice cu valoare juridică suficientă care să reglementeze anumite domenii. Spre exemplu, în legislaţia privind regimul juridic al contravenţiilor sunt stabilite competenţe pentru autorităţile locale în a stabili pentru unele fapte regimul de contravenţie203.

În schimb, Constituţia României reglementează cu regim de exclusivitate domeniul legilor constituţionale şi al legilor organice aşa cum vom arăta mai jos.

2. Categorii de legiArt. 75 din Constituţia României stabileşte că Parlamentul adoptă legi

constituţionale, legi organice şi legi ordinare.a) Legile constituţionale sunt legile de revizuire a Constituţiei, cu

precizarea că art. 152 din Constituţie, se referă la limitele revizuirii Constituţiei stabilind că nu pot face obiectul unei legi de revizuire, dispoziţiile constituţionale ce privesc: caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma actuală de guvernământ (republică), integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum şi suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi garantarea acestora. Tot art. 152 restricţionează adoptarea unei legi constituţionale în perioada stării de război, a stării de asediu sau a stării de urgenţă.

(2) Legea stabileşte normele privind: drepturile civile şi garanţiile fundamentale acordate cetăţenilor pentru exercitarea libertăţilor publice ...

(3) Legea stabileşte asemenea norme privind ...(4) Legea determină principiile fundamentale ...(5) Legile bugetare stabilesc ...(6) Legile cu caracter de program stabilesc obiectivele acţiunii economice şi sociale ale Statului.(7) Dispoziţiile prezentului articol vor putea fi precizate şi completate printr-o lege organică ...Art. 35. Declaraţia de război este autorizată de către Parlament.Art. 36.. Starea de asediu este discutată în Consiliul de Miniştri, iar prelungirea acesteia peste 12

zile nu poate fi autorizată decât de către Parlament.Art. 37. Alte materii decât acelea care sunt de domeniul legii sunt de competenţa regulamentelor.

De asemenea, aceeaşi Constituţie franceză stabileşte anumite reguli în care Guvernul, cu autorizarea Parlamentului poate emite ordonanţe o perioadă limitată, măsuri care sunt în mod obişnuit de domeniul legii (art. 38), ... în continuare fiind stabilite procedurile de adoptare.

În Constituţia Japoniei (promulgată la 3 noiembrie 1946 şi intrată în vigoare la 3 mai 1947) dispune în art. 41 „Dieta este organul suprem al puterii de stat şi singurul organ legislativ al ţării” , iar art. 59 stabileşte modul de adoptare a legilor, pentru ca în art. 73 referitor la atribuţiile Cabinetului (Guvernului n.a.) la punctul VII să se prevadă „emiterea de ordonanţe în scopul de a pune în executare prevederile acestei Constituţii şi ale legilor. Totuşi ordonanţele guvernamentale trebuie să fie semnate de miniştrii de resort şi contrasemnate de primul ministru”. Rezultă că reglementări cu denumirea de lege poate adopta numai Parlamentul japonez (DIETA) dar reglementări cu aceeaşi forţă juridică ca a unei legi (ordonanţe guvernamentale) poate adopta şi guvernul (Cabinetul), fiindu-i oprite asemenea reglementări în mod expres în anumite domenii iar în alte domenii are nevoie de o „delegare specială prin lege”. Şi în alte constituţii se întâlnesc situaţii asemănătoare celor din exemplele anterioare cu precizarea că mai în toate cazurile Guvernul are posibilitatea de a primi delegare legislativă pe o perioadă de timp limitată sau pentru anumite domenii de reglementare.203 Vezi Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul contravenţiilor aprobată prin Legea nr. 180/2002. Ordonanţa Guvernului a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 410 din 25.07.2001.

169

b) Legile organice se adoptă în vederea reglementării: sistemului electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, statutul parlamentarilor, a indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; organizarea şi desfăşurarea referendumului; organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, acordarea amnistiei şi a graţierii colective; statutul funcţionarilor publici; contenciosul administrativ; organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public, a Curţii de Conturi; regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; organizarea generală a învăţământul; organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; statutul minorităţilor naţionale; regimul general al cultelor; cetăţenia română, stema ţării şi sigiliul statului, condiţiile şi limitele exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică; instituţia Avocatul Poporului; toate autorităţile administrative autonome; structura sistemului naţional de apărare; atribuţiile prefectului, compunerea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; înfiinţarea de instanţe judiciare specializate; transferul unor atribute de suveranitate către instituţiile comunitare ca urmare aderării României la Uniunea Europeană la tratatele institutive ale Uniunii Europene şi dobândirii calităţii de stat membru al Uniunii Europene. Regula constituţională în ceea ce priveşte adoptarea legilor organice este aceea a majorităţii absolute, cu excepţia ultimei situaţii „transferul unor atribute de suveranitate... când este necesar votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (asemenea majoritate se numeşte „majoritate calificată”).

c) Legile ordinare sunt acele legi adoptate de Parlament ce reglementează relaţii sociale mai puţin importante şi care nu sunt reglementate prin lege organică. În acest sens în Constituţie se foloseşte expresia „se stabilesc prin lege”, ceea ce presupune că respectiva reglementarea se va face printr-o lege ordinară, fiind suficientă o majoritate simplă de voturi..

Secţiunea 7. Adoptarea legilor

Adoptarea legilor implică un proces complex, pe etape şi participarea mai multor subiecţi ce au competenţă în această materie.

1. Iniţiativa legislativă. Potrivit art. 74 din Constituţia României iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor sau cetăţenilor. Iniţiativa legislativă înseamnă dreptul sau posibilitatea conferite de Legea fundamentală de a propune proiecte de lege sau propuneri legislative şi obligaţia Parlamentului, pe fiecare Cameră în parte, de a le lua spre dezbatere şi adoptare, conform competenţei stabilite de art. 75 din Constituţie.

170

Nominalizarea subiecţilor de drept cărora li se recunoaşte dreptul de iniţiativă legislativă sau de a face propuneri legislative este motivată de faptul că aceştia cunosc realitatea din societate, iar în cazul Guvernului acesta are nevoie de a crea cadrul legislativ minim care să-i permită punerea în aplicare a Programului său de guvernare prezentat Parlamentului şi acceptat de acesta. Fără un cadru juridic temeinic, Guvernul şi-ar putea nărui speranţele de aducere la bun sfârşit a promisiunii pe baza căreia a obţinut votul de încredere al Parlamentului. Deputaţii şi senatorii pot avea iniţiativă legislativă ca urmare a contactelor directe cu electoratul din propriul colegiu uninominal şi circumscripţie electorală ori în urma sesizărilor acestora. Pentru Guvern şi pentru membrii autorităţii legiuitoare nu există nici o restricţie a domeniilor în care se pot face propuneri de legiferare. În privinţa iniţiativei populare acordată unui număr de cel puţin 100.000 de cetăţeni, ei nu pot propune modificarea legislaţiei ori adoptarea acesteia în domeniul fiscal, cel al relaţiilor internaţionale pentru acordarea amnistiei şi graţierii. În afara acestor patru domenii, iniţiativa cetăţenilor este permisă cu condiţia ca cei minim 100.000 de cetăţeni să provină din cel puţin 11 judeţe (un sfert din numărul judeţelor), inclusiv din municipiul Bucureşti şi să fie cel puţin 5.000 de semnături din fiecare circumscripţie teritorială judeţeană în sprijinul iniţiativei.

Constituţia face o diferenţiere între subiecţii cărora li se recunoaşte drept de iniţiativă legislativă şi anume: Guvernul îşi exercită dreptul de iniţiativă legislativă prin redactarea şi transmiterea proiectului de lege către Camera competentă a Parlamentului, după ce acesta a fost aprobat în şedinţa de Guvern.

Ceilalţi subiecţi de drept în privinţa iniţiativei legislative, deputaţii, senatorii sau cetăţenii au dreptul de a face propuneri legislative cu respectarea legii privind tehnica legislativă (nr. 24/2000) sub forma unui proiect de lege. Acest proiect de lege trebuie să respecte regulile privitoare la modul de redactare şi de integrare în sistemul juridic existent, drept pentru care el trebuie depus şi la Consiliul legislativ – instituţia publică competentă să realizeze armonizarea legislaţiei şi care are obligaţia de a examina proiectul de lege, iar în final avizează sau nu, sub aspectul integrator al acestuia în sistemul unitar al dreptului, în măsura în care se dovedeşte că proiectul este util şi poate fi supus dezbaterii parlamentare. Proiectul de lege trebuie însoţit de o expunere de motive ca un preambul la textul legislativ ce se doreşte a fi adoptat, care justifică de ce a trebuit să se legifereze. Avizul Consiliului Legislativ este consultativ. Cel care a avut iniţiativa proiectului de lege poate să insiste pe textul iniţial al proiectului dacă Consiliul Legislativ a dat aviz negativ, iar conţinutul său nu se suprapune altor reglementări existente şi prin adoptarea lui, nu s-ar ajunge la o suprapunere de reglementare pe anumite probleme. O dată parcursă această fază a procesului legislativ urmează sesizarea autorităţii legiuitoare.

2. Sesizarea Camerei competente

171

Constituţia României din 1991, în forma sa iniţială punea semnul egalităţii între cele două Camere ale Parlamentului în ceea ce priveşte primordialitatea sesizării cu o iniţiativă legislativă, iar pe ansamblu, competenţele ambelor Camere erau aceleaşi.

În urma revizuirii din 2003, s-a procedat la realizarea unei departajări în privinţa competenţei de analiză a proiectelor de lege iniţiate de Guvern, parlamentari sau cetăţeni, stabilindu-se, în raport de domeniul de reglementare propus, care este prima Cameră ce trebuie sesizată. Această distincţie este binevenită fiind resimţită lipsa ei în toată perioada de după intrarea în vigoare a Constituţiei pentru că practic până atunci un proiect de lege eraluat în dezbatere parlamentară de către Camera unde era mai influent iniţiatorul, sau cealaltă Cameră nu făcea altceva decât ce făcuse şi prima Cameră. Acum se poate spune că sistemul parlamentar bicameral este în bună măsură funcţional şi conduce la eficientizarea activităţii Parlamentului prin introducerea unei instituţii juridice moderne – aprobarea tacită. Astfel în art. 75 alin. 1 din legea fundamentală se arată care este prima Cameră sesizată în funcţie de domeniul în care se face propunerea, identificându-se in terminis cu trimitere la textul constituţional ce face vorbire despre o reglementare sau alta în principiu fiind vorba de legi organice şi anume faptul că această Cameră este Camera Deputaţilor. În acelaşi art. 75 alin. 1, ultima frază se precizează „celelalte proiecte de legi (operă a Guvernului) sau propuneri legislative (operă a deputaţilor, senatorilor ori cetăţenilor) se supun dezbaterii şi adoptării, ca primă Cameră sesizată, Senatului”. Prima Cameră sesizată este considerată ca o „cameră de reflecţie”, iar cealaltă ca o Cameră decizională204.

Prima Cameră sesizată se pronunţă în termen de 45 de zile pentru legi în general, iar în cazul Codurilor ori a unor legi complexe, acest termen este de 60 de zile. Depăşirea acestor termene este interpretată de legiuitorul constituant ca fiind o aprobare tacită a proiectului. Dar, în acelaşi interval de timp de 45 sau de 60 de zile prima Cameră sesizată poate respinge proiectul. În toate cazurile – aprobare expresă, aprobare tacită sau de respingere – proiectul sau propunerea legislativă este trimis celeilalte Camere care va decide definitiv, fiind considerată Cameră decizională. Se observă o succesiune a dezbaterilor impusă de Constituţie, care este diferită de cea anterioară revizuirii. În trecut dacă între forma adoptată de prima Cameră şi forma decisă de a două Cameră existau neconcordanţe se ajungea la o Comisie de mediere.

Acum, în situaţia că prima Cameră adoptă proiectul de lege cu o modificare a textului iniţial şi-l trimite la a doua Cameră ce nu este de acord cu prima Cameră pe aspectul – articolul, alineatul, capitolul etc., pentru care prima Cameră a făcut o propunere, Camera a doua poate decide fie ca şi prima Cameră, acceptând astfel poziţia primei sau poate decide în forma iniţială a proiectului, iar textul în divergenţă va fi trimis primei Camere (se întoarce la aceasta, care va decide în procedură de urgenţă definitiv, numai asupra acelei prevederi, restul

204 Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pag. 216.

172

proiectului fiind deja aprobat). Dacă a doua Cameră decizională adoptă textul legii modificat faţă de prima Cameră, legea se întoarce la prima Cameră care, în procedură de urgenţă va decide asupra acelei neconcordanţe a textului reieşită în cursul dezbaterii definitive din a doua Cameră. Problema care apare aici este: ce se întâmplă atunci când textul în neconcordanţă se respinge de Prima Cameră? Este sau nu adoptată legea în cauză? Credem că nu, ceea ce în opinia noastră tot nu rezolvă problema celerităţii procesului legislativ şi procedura Comisiei de divergenţe sau de mediere trebuie menţinută.

3. Comisiile parlamentare în procesul legislativ.Rolul acestor comisii este prevăzut în Regulamentele Camerelor, dar

ţine şi de o anumită cutumă parlamentară. Comisiile permanente examinează proiectele de lege trimise Camerei prime sesizate şi pot propune adoptarea proiectului, respingerea acestuia ori aduce amendamente fără a-l schimba cu un text nou. Avizul comisiilor este consultativ, cea care decide este Camera competentă. După analiza făcută de comisiile parlamentare, proiectul de lege este trimis biroului permanent al Camerei care va decide includerea sau nu a acestuia pe ordinea de zi. Odată inclus pe ordinea de zi, are loc o dezbatere asupra proiectului, în plenul Camerei sesizate, putându-se face propuneri de amendamente le proiect, care se supun aprobării în plen. Cel care a formulat o propunere o poate retrage până la momentul supunerii acesteia la votul în plen.

După dezbaterea asupra proiectului de lege, în plenul Camerei sesizate şi în limitele celor două termene prevăzute de art. 75 alin. 2 din Constituţie, proiectul este supus aprobării finale prin vot.

Pentru ca proiectul să poată fi supus votului, este necesar să existe cvorumul de şedinţă, care înseamnă prezenţa în sala de şedinţă a cel puţin jumătate plus unu dintre membrii Camerei.

Dacă există îndeplinită această condiţie pentru ca proiectul să fie supus spre adoptare, se cere votul favorabil a cel puţin jumătate plus unu voturi ale membrilor Camerei respective pentru cazul adoptării unui proiect de lege organică, iar pentru adoptarea unei legi ordinare, se cere votul favorabil al majorităţii membrilor prezenţi în sală, cu condiţia să existe cvorum.

Din proprie iniţiativă, ori la cererea Guvernului, Parlamentul poate adopta legi în procedură de urgenţă. Normele privind procedura de urgenţă în adoptarea legilor sunt prevăzute în Regulamentele fiecărei Camere. Până la revizuirea din 2003 a Constituţiei, exista procedura de mediere şi cea de conciliere – care au fost abandonate pentru cazul legilor organice şi a celor ordinare, dar s-a menţinut procedura medierii, pentru legile constituţionale (a se vedea art. 151 coroborat cu art. 75 din Constituţie).

4. Promulgarea legilorDupă ce s-a obţinut votul majoritar proiectului de lege, aceasta se

consideră adoptată.

173

Următoarea fază o reprezintă semnarea legii de către Preşedintele fiecărei Camere, sau înlocuitorii acestora şi prin grija Secretariatului General al Camerei Deputaţilor, legea se trimite Preşedintelui României care trebuie să o promulge în termen de 10 zile de la primire, dacă nu intervine vreo situaţie de prezumţie de neconstituţionalitate, caz în care Preşedintele va trebui să amâne promulgarea până la realizarea controlului de constituţionalitate de către Curtea Constituţională a României.

Noţiunea de promulgare este un element întregitor al procesului de legiferare pentru că fără a fi promulgată o lege, deşi adoptată nu poate fi adusă la cunoştinţa publicului, este „o pretinsă lege”, iar instanţele judecătoreşti şi autorităţile administrative nu sunt obligate să aplice o lege nepromulgată. Prin promulgare, şeful statului este în mod direct asociat la elaborarea legii. După promulgare se creează o situaţie de drept nouă, o situaţie care nu exista anterior205.

Un alt reprezentant al Şcolii juridice franceze Gaston Jeze206 arată că: „promulgarea face parte dintr-o operaţiune juridică complexă. Legea este produsul colaborării dintre puterea executivă şi Parlament. Promulgarea este ultimul act al unei operaţii juridice complexe. Atât timp cât promulgarea n-a intervenit, operaţia juridică complexă din care rezultă legea, nu este terminată, deoarece ultimul act nu este efectuat; aşadar promulgarea adaugă ceva la opera Parlamentului”.

Şeful statului este autoritatea căreia prin Constituţie i se rezervă această operaţiune juridică. Şeful statului aparţine puterii executive, iar între puterile statului şi autorităţile publice există un raport de interdependenţă. Din acest raport se naşte un „drept de control” sau putere de verificare „dacă a fost respectată procedura de adoptare a legii”. Trebuie reţinut faptul că şeful statului sau o altă autoritate căreia îi revine competenţa de promulgare este în măsură să aprecieze direct „respectarea procedurii de adoptare a legii” şi nu elementele de constituţionalitate. Asupra constituţionalităţii se pronunţă autoritatea competentă, respectiv Curtea Constituţională, iar în cazul că această din urmă autoritate a apreciat că legea este constituţională, promulgarea devine obligatorie pentru cel competent să o facă207.

Pentru că în Constituţia României există o normă juridică ce stabileşte în cazul hotărârilor şi ordonanţelor de Guvern că „nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei”, vom pune în discuţie problema nepromulgării unei legi dar publicarea ei şi promulgarea unei legi şi nepublicarea ei. Avem în vedere 205 Leon Duguit, Traite de droit constitutionnel, vol. 4, ediţia a-II-a, în cinci volume, Paris, F. de Boccard, 1924, pag. 623 şi urm., citat de M. T. Oroveanu, în Constituţia României din 1991 şi Istoria dreptului public românesc, Ed. Cerna, 1998, pag. 117-118.206

Gaston Jeze, „La promulgation des lois” în „Revue de droit public”, 1988, pag. 393, citat de Mihai T. Oroveanu, op.cit., pag. 118.207 Pentru un punct de vedere critic, exprimat însă în regimul politic anterior anului 1989 a se vedea Tudor Drăganu, Drept constituţional, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972, pag. 364, unde pe baza Constituţiei din 21 august 1965, care prevedea „publicarea legilor în Buletinul Oficial sub semnătura Preşedintelui Ţării” (art. 57).

174

în consecinţă problema inexistenţei actului juridic, sau cum a fost denumită lege inexistentă – noţiune fundamentată pentru prima dată de acelaşi ilustru profesor francez Gaston Jezé într-un studiu memorabil la începutul secolului XX208.

Este vorba de o lege care există în fapt dar nu şi în drept şi ca atare nu poate produce efecte juridice. Prof. Tudor Drăganu arăta că inexistenţa unei legi poate fi constatată de orice instanţă judecătorească, iar nu numai de Curtea Constituţională. Atunci când art. 146 al Constituţiei prevede că această Curte se pronunţa asupra constituţionalităţii legilor, el presupune cazul existenţei unei legi. Dar, dacă unui act normativ îi lipsesc elementele esenţiale şi specifice pentru a se constitui ca lege, inexistenţa lui va putea fi contestată de orice autoritate publică, fără să mai fie nevoie de o decizie în acest sens a Curţii Constituţionale”209. După adoptarea Constituţiei României în anul 1991, aceasta a fost aprobată prin referendum. Deoarece Constituţia este tot o lege, dar o lege specială, fundamentală, care se adoptă tot de Parlament, chiar dacă acesta se constituie în Adunare Constituantă, şi ea trebuie promulgată, respectându-se regula promulgării şi a coparticipării puterii legiuitoare cu puterea executivă (şeful statului), la adoptarea legii şi a intrării ei în vigoare pentru a nu ne situa în starea de inexistenţă a Constituţiei210.

5. Publicarea legilor. După ce legea a fost promulgată prin Decret al Preşedintelui României, urmează publicarea acesteia în Monitorul Oficial al României, partea I. Importanţa publicării este imensă. Pe de o parte începe să se producă efectele juridice ale noii legi şi pe cale de consecinţă obligaţia erga omnes de respectare a legii. Momentul publicării este important şi din punct de vedere al intrării în vigoare: astfel, potrivit legislaţiei noastre, legea intră în vigoare: după 3 zile de la publicare ori la o dată fixă stabilită prin textul legii (de ex.: la 01 mai 2009), sau după curgerea unui termen de la data publicării (de ex.: prezenta lege intră în vigoare după 30 de zile de la publicare).

După intrarea în vigoare a unei legi pot apărea situaţii noi ce impun modificarea legii, suspendarea acesteia pe o perioadă de timp sau abrogarea, în măsura în care nu mai corespunde unei nevoi de reglementare a relaţiilor sociale în acel domeniu sau, legiuitorul îşi schimbă opţiunea de legiferare şi adoptă o lege nouă abrogân-o pe cea existentă în vigoare până atunci.

Totuşi, după intrarea în vigoare legile produc efecte pe termen nedeterminat, atât timp cât nu au fost suspendate sau abrogate.

208 Gaston Jeze, Une loi inexistente în Revue du droit public et de la science politique, 1915, pag. 576, citat de acelaşi autor român, M. T. Oroveanu, op.cit., pag. 121.209 Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar, Ed. Lumina Lex, 1998, pag. 59 şi urm.210 Pentru amănunte, vezi Mihai T. Oroveanu, Constituţia României din 1991, op.cit., pag. 115 şi urm.

175

CAPITOLUL IXPUTEREA EXECUTIVĂ

Secţiunea 1. Noţiunea de putere executivă

1. Preliminarii. Una din cele trei puteri ale statului este denumită putere executivă, puterea administrativă sau administraţie. Constituţia României reglementând Autorităţile publice în Titlul III identifică în afara autorităţii legiuitoare, Parlamentul mai multe autorităţi publice chemate să execute Constituţia şi legile nominalizând Preşedintele României, Guvernul, Administraţia Publică pentru ca într-un alt capitol, ultimul afectat autorităţilor publice, din Titlul III să prezinte autoritatea judecătorească. În art. 1 alin. 4, referindu-se la organizarea statului pe principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, sunt enumerate între aceste trei puteri, şi cea executivă. Mai trebuie amintit că nu este prevăzut în Constituţie un capitol sau mai multe în care să fie prezentate autorităţile puterii executive ci sunt nominalizate sau analizate principial o serie de autorităţi şi instituţii publice administrative. Ceea ce este specific puterii executive este faptul că aceasta este chemată să execute legea, altfel spus desfăşoară o activitate subsumată Constituţiei şi legilor, o activitate continuă.

2. Organizarea puterii executive. În doctrină se afirmă des că în sfera activităţii executive se identifică autorităţi ale puterii executive şi autorităţi ale administraţiei publice. Uneori se face o departajare între administraţia de stat (centrală) şi administraţia locală ca şi când ar exista 4 puteri în stat211.

Este adevărat că avem două categorii de autorităţi publice: centrale şi locale, iar în cadrul celor centrale pot fi identificate autorităţi publice de decizie maximă precum Preşedintele României sau Guvernul care prin competenţele ce le sunt atribuite prin Constituţie în cazul şefului statului sau prin Constituţie şi legi în cazul Guvernului stabilesc liniile generale ale politicii statului român, pot emite sau adopta acte normative obligatorii pentru întreaga naţiune, iau decizii majore. Cu toate aceste realităţi, nu se poate face o separare evidentă între această categorie de autorităţi şi celelalte autorităţi pentru că toate se subordonează legii. Autorităţile care realizează puterea executivă pot fi alese sau numite, cu competenţă generală sau specială, cu competenţă teritorială naţională sau competenţă teritorială locală.

Astfel de autorităţi poartă denumiri diferite şi au competenţe diferite, dar toate aceste atribuţii ale lor sunt subsumate legilor şi Constituţiei, indiferent de nivelul ierarhic în care se găsesc, de puterea de decizie ce-i este încredinţată fiecăreia. Ca urmare, credem că orice separare a lor este lipsită de temeinicie şi

211 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. All Back, Bucureşti, 2005 pag. 43 şi următ. Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, pag. 29 şi urm.

176

logică, nesocotindu-se prin aceasta problema competenţei materiale şi a competenţei teritoriale a fiecărei autorităţi statale. În realitate, din conţinutul acestor competenţe se naşte sistemul organelor (autorităţilor statului) ierarhia acestuia şi funcţionalitatea lui”212.

3. Structura autorităţilor executive (administrative)Putem vorbi de o structură exterioară, a sistemului administraţiei

publice pentru că în domeniul executivului sau administraţiei, numărul autorităţilor şi al instituţiilor publice participante la realizarea acestei puteri a statului este aşa de mare încât ele sunt constituite într-un sistem. Avem în vedere includerea în structura puterii executive (administrative) a următoarelor autorităţi:

a) Şeful statului ce poate fi o autoritate uninominală, de regulă, dar şi una colegială. În majoritatea Constituţiilor se prevede că şeful statului aparţine puterii executive, fie că este autoritate uninominală, Rege, preşedinte, conducător etc., sau autoritate colegială precum Prezidiul Republicii, Consiliu de Stat etc.

b) Guvernul cunoscut sub diverse denumiri ca: Guvern, Consiliu de miniştri, Cabinet, Consiliu de Stat (ex. China), iar şeful Guvernului poate fi denumit Prim-ministru, Preşedinte al Consiliului de miniştri, Premier, Şef de cabinet, Preşedinte, Cancelar etc.

Şeful Guvernulu,i în raport cu atribuţiile ce-i sunt încredinţate, de poziţia şefului statului în ierarhica autorităţilor publice etc., poate să se prezinte ca şef al Guvernului sau ca Prim-ministru al Ţării şi şef al Guvernului, ceea ce îl face să aibă o poziţie superioară unui şef de Guvern. Spre exemplu, în sistemul nostru constituţional, primul-ministru este, potrivit Constituţiei, şef al Guvernului şi nu al României, ceea ce face ca atribuţiile acestuia să fie mai restrânse.

Guvernul indiferent de denumirea atribuită poate fi format din şeful guvernului, din miniştri, vice prim-miniştri, secretari de stat etc., potrivit reglementării din Constituţie sau din legea de organizare a Guvernului. La noi au existat: vice prim-miniştri, ministrii de stat, secretari de stat alături de primul ministru şi de miniştrii ca membri ai Guvernului.

c) Ministerele se organizează întotdeauna în subordinea Guvernului şi sunt conduse de miniştri.

d) Autorităţile administrative autonome centrale sunt structuri administrative, cu competenţe specializate într-un domeniu sau altul, care prin importanţa lor îşi desfăşoară activitatea autonom faţă de Guvern, dar sub control parlamentar.

e) Autorităţile administrative autonome locale alese ce funcţionează în vederea realizării autonomiei locale şi a descentralizării, formate din consiliile locale, consiliile judeţene, primari şi preşedinţii consiliilor judeţene.

f) Autorităţile administrative centrale aflate în subordonarea Guvernului sau a ministerelor – Consilii, Oficii, Inspecţii de Stat, Departamente

212 A se vedea, Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 1994.

177

independente, Curţi, Inspectorate etc., conduse de cele mai multe ori de persoane cu rang de ministru, ori de secretar de stat sau subsecretar de stat, dar cu denumiri ca: şeful inspectoratului, Preşedintele, Directorul general etc.

În plan teritorial, la nivelul judeţelor se organizează servicii publice de concentrare ale ministerelor şi celorlalte organe centrale precum şi prefecţii ca reprezentanţi ai Guvernului.

Secţiunea 2. Raportul dintre puterea executivă şi puterea legislativă

Legile fundamentale, în general nu recunosc existenţa unui raport de subordonare ierarhică între executiv şi legislativ. Unele legi fundamentale acordă puterii legislative, reprezentată de Parlament, competenţa de alegere a şefului statului şi, pe cale de simetrie, şi pe cea de a-l putea destitui213.

În alte Constituţii, puterii legislative i se atribuie o serie de alte competenţe decât cea de bază, de legiferare, respectiv:

➙ Parlamentul desemnează pe şeful guvernului şi pe membrii acestuia.➙ Parlamentul acordă vot de încredere unei persoane desemnate de şeful

statului, pentru a forma Guvernul precum şi persoanele propuse de cel desemnat pentru a forma Guvernul. Numirea efectivă a Guvernului aparţine celui care a propus persoana pentru formarea acestuia, adică şeful statului (cazul României).

➙ Parlamentul poate retrage votul de încredere acordat Guvernului care în acest mod este demis, fiind singura autoritate în faţa căreia răspunde politic Guvernul.

➙ Parlamentul aprobă sau acceptă programul de guvernare214.

Delegarea legislativă. Constituţia României dă drept Parlamentului să abiliteze Guvernul pentru a putea adopta ordonanţe în domenii de reglementare rezervat legilor ordinare.

Există un controlul al legislativului asupra Guvernului şi a celorlalte autorităţi publice care se exercită prin sistemul întrebărilor, interpelărilor, anchetelor.

Participarea şefului statului la procesul legislativ prin promulgarea legilor etc.

În diferite etape istorice pot exista situaţii când între cele două puteri – legislativă şi executivă – să apară schimbări radicale ale raporturilor prin creşterea puternică a rolului Parlamentului în detrimentul Guvernului, al puterii

213 În acest sens: Constituţiile Republicii Cehia, Moldovei, Italiei, Germaniei sau Israelului.214 Decretul-lege nr. 92/1990, în baza căruia s-au organizat primele alegeri libere după schimbarea regimului politic din 1989 şi pentru formarea Guvernului prevedea pentru primul Parlament ales democratic că „aprobă programul de guvernare”. Constituţia prevede că parlamentul acordă vot de încredere asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.

178

executive în general sau invers prin ascendenţa acţiunilor executivului asupra legislativului215.

Menţinerea unui echilibru constant între Parlament şi Guvern, poate fi făcută de şeful statului şi realizată prin creşterea calităţii membrilor Parlamentului, a profesionalizării într-o mare măsură a Parlamentului, fără însă a-şi pierde caracterul politic, dar şi prin aceea că teoria separaţiei puterilor naşte o obligaţie de limitare a puterii din partea fiecărei autorităţi sau instituţii publice.

215 În perioada interbelică, profesorul Paul Negulescu, unul din exponenţii de clasă ai dreptului public românesc susţinea creşterea puterii Guvernului câtă vreme Parlamentul se dovedise greoi, ineficient, prea politizat.

179

CAPITOLUL XINSTITUŢIA ŞEFULUI STATULUI

1. PreliminariiO persoană dobândeşte calitatea de Şef de Stat prin alegeri directe de

către popor, prin alegere de către un corp de electori care, la rândul lor au fost aleşi de cetăţenii cu drept de vot (vezi SUA), prin alegeri de către puterea legiuitoare (Parlament) sau pe cale ereditară (monarhie).

Şeful statutului poate fi concomitent şi şeful Guvernului. Într-o asemenea situaţie se găsesc Statele Unite ale Americii, Brazilia, Mexic, unde Guvernul practic nu este organizat ca o structură juridică, nu are personalitate juridică, totul se realizează prin intermediul „şefului executivului”.

În România, instituţia Şefului statului a avut o evoluţie aproape ca şi în celelalte state europene vecine216.

216 Instituţia şefului statului în România a început odată cu unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara

Românească în anul 1859, când se realizează mai întâi o uniune personală – aceeaşi persoană aleasă (desemnată) pentru ca în cele din urmă să se ajungă la unirea desăvârşită. Prima Constituţie a României este considerată ca fiind Statutul dezvoltător al lui Cuza care stabileşte instituţia şefului statului în persoana Domnului. Plecarea domnului Cuza în februarie 1866 şi aducerea în fruntea ţării a unui principe străin în persoana tânărului Carol de Hohenzolern, urmată de adoptarea de la 1 iulie 1866 a unei noi legi fundamentale, denumită ca atare prin chiar titlul ei, Constituţie, nu modifică denumirea şefului statului – domn.

În anul 1881 România se transformă în regat, iar şeful statului ia denumirea de rege, însă Constituţia s-a modificat în acest sens abia în 1884. Potrivit Constituţiei din 1923, art. 77, şeful statului se numeşte rege. Deşi se stabileşte că regele aparţine puterii executive (art. 39) în art. 34 se arată că puterea legislativă se exercită colectiv de către rege şi reprezentanta naţională (Parlament n.a.).

Potrivit următoarei Constituţii, cea din 1938, şeful statului este tot regele denumit şi capul statului. După 6 septembrie 1940 până la 31 august 1944 istoria Constituţională a României este plină de semnificaţii deosebite. Regele Carol al II-lea a emis mai multe decrete-legi în 5 septembrie 1940 prin care se transferă o bună parte a prerogativelor regale către Preşedintele Consiliului de Miniştri ce devine în acest mod Conducătorul Statului, iar în ziua următoare regele va abdica în favoarea fiului său – principele moştenitor Mihai I de România. Constituţia din 1923 era deja abrogată prin Constituţia plebiscitară din februarie 1938, iar Constituţia din 1938 va fi suspendată la 5 septembrie 1940 prin Decretul lege nr. 3052/5.09.1940 publicat în Monitorul Oficial 205 din 5 septembrie 1940. Prin Decretul-lege 1625/31.08.1944 este repusă în vigoare Constituţia din 1923, şeful statului fiind regele.

După abdicarea regelui – constrâns de Guvern – la 30 decembrie 1947, în urma schimbării formei de guvernământ, transformarea regatului în republică, instituţia şefului statului va fi una colegială, numită Prezidiul Republicii, ca organ suprem executiv al statului, iar la începutul anului 1948, printr-un decret al Prezidiului Republicii are loc o mare transformare, în sens negativ constând în faptul că se înlocuieşte principiul separaţiei puterilor cu cel al unicităţii puterii.

Constituţia din 13 aprilie 1948 modifică denumirea instituţiei şefului statului în Prezidiul Marii Adunări Naţionale denumit organ superior al puterii de stat, ce va exista cu această denumire până în anul 1961 când îşi schimbă denumirea în aceea de Consiliu de Stat, păstrându-şi caracterul colegial.

În noile condiţii de organizare a puterii unice, se observă că atât Prezidiul cât şi Consiliul de Stat sunt caracterizate ca organe supreme ale puterii de stat, fără a se mai face diferenţierea dintre puterea executivă, legislativă sau judecătorească. Consiliul de Stat ca instituţie colegială a şefului statului va exista până în martie 1974 când este creată pentru prima dată instituţia Preşedintelui Republicii, însă Consiliul de Stat se menţine până în 22 decembrie 1989 când a fost dizolvat pe cale revoluţionară. După crearea instituţiei Preşedintelui dar atribuţiile Consiliului de Stat erau altele decât cele specifice şefului statului. De remarcat că Preşedintele Republicii îndeplinea şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Stat.

După mişcarea populară revoluţionară din decembrie 1989 se creează un organ colegial Frontul Salvării Naţionale, iar preşedintele Consiliului FSN îndeplineşte funcţia de şef al statului (Decretul-lege 2/1989). Noile autorităţi publice emanaţie a evenimentelor din decembrie 1989 vor adopta un act cu caracter constituţional,

180

2. Atribuţiile şefului statuluiA. În diferite state. Potrivit reglementărilor constituţionale proprii în

fiecare stat, şeful statului îndeplinşte atribuţii mai vaste ori mai restrânse. Poate numi Guvernul fără acordul Parlamentului şi-l poate demite; poate dizolva Parlamentul. Este garantul separaţiei puterilor în stat, asigurând funcţionarea normală şi continuă a puterilor publice,ori alte asemenea atribuţii.

În majoritatea statelor se recunoaşte şefului statului apartenenţa la puterea executivă, strânsa legătură între şeful statului şi Guvern, obligaţia ca unele acte ale şefului statului să fie contrasemnate de şeful Guvernului sau de un al membru al Guvernului (art. 58 din Constituţia Germaniei) sau în cazul Japoniei „toate actele împăratului care se referă la chestiuni de stat au nevoie de avizul şi aprobarea Cabinetului (Guvernului) iar Cabinetul îşi asumă responsabilitatea acestora (art. 3 din Constituţia Japoniei). Există unele state, regate sau republici parlamentare unde instituţia şefului statului este una pur protocolară, reprezintă un simbol al poporului (Italia, Austria, Suedia). În majoritatea cazurilor şefului statului îi este dată misiunea de promulgare a legilor. Există şi state suverane unde instituţia şefului statului este una delegată precum Canada, Australia, Noua Zeelandă care se caracterizează prin recunoaşterea Coroanei Britanice ca fiind Capul statului, iar reprezentantul Reginei exercită efectiv funcţia de şef al statului sub diferite denumiri precum cea de Guvernator general217.

B. Atribuţiile şefului statului în România potrivit Constituţiei din 1991

Preşedintele României are atribuţii în raporturile cu puterea legislativă, executivă şi cea judecătorească. El reprezintă statul român în relaţiile internaţionale şi încheie tratate în numele României, pe care le supune spre ratificare Parlamentului în 60 de zile de la semnare. Preşedintele este garantul Constituţiei, îndeplineşte o funcţie de mediere între puterile statului şi între stat şi societate, este comandantul forţelor armate şi preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.

Preşedintele României are una sau mai multe atribuţii în raport cu fiecare putere:

a) în raport cu puterea legislativă – îi revin următoarele misiuni:a) promulgarea legilor;

b) poate cere Curţii Constituţionale să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei legi înainte de a fi promulgată;

c) poate dizolva Parlamentul, o singură dată într-un an în măsura în care acesta nu a acordat vot de încredere Guvernului într-un interval de 60 de zile de la prima solicitare, dar după cel puţin două solicitări şi după consultări

Decretul Lege nr. 92/1990 care stabileşte că funcţia de şef al statului este încredinţată Preşedintelui României.

217 Commonwealth-ul = spaţiu comun (asociaţie, comunitate). Noţiunea ca atare se utilizează în spaţiul englez, în cel australian sau din Noua Zeelandă.

181

obligatorii cu preşedinţii celor două camere şi a liderilor grupurilor parlamentare;

d) adresează mesaje Parlamentului;a) în relaţia cu Guvernul şi alte autorităţi publice:

a) desemnează candidatul pentru funcţia de prim-ministru;b) numeşte Guvernul pe baza votului de încredere dat de Parlament;c) eliberează din funcţie şi numeşte membri ai Guvernului la propunerea

primului-ministru;d) consultă Guvernul cu privire la problemele urgente ale ţării;e) participă şi prezidează şedinţele de Guvern unde se dezbat probleme de interes

naţional privind politica externă, apărarea ţării etc.a) în relaţia cu puterea judecătorească:

a) numeşte judecătorii, alţii decât cei stagiari, pe baza propunerilor Consiliului Superior al Magistraturii;

b) în numele Preşedintelui României se pun în executarea hotărârile judecătoreşti irevocabile şi investite cu formulă executorie;

a) în domeniul politicii externea) numeşte şi recheamă ambasadorii României în alte state;

b) înfiinţează ambasade, consulate;c) primeşte scrisorile de acreditare ale reprezentanţilor altor state în ţara noastră.

În principiu, atribuţiile Preşedintelui sunt stabilite prin Constituţie, legile nefăcând altceva decât să detalieze în anumite limite aceste atribuţii.

4. Actele Preşedintelui RomânieiPreşedintele României emite Decrete cu caracter individual sau

normativ care se publică în Monitorul Oficial pentru a putea produce efecte juridice. Decretele sunt acte de putere, unilaterale, care nu se supun controlului de legalitate sau de oportunitate din partea vreunei autorităţi publice. Parlamentul poate respinge Propunerea Preşedintelui României de mobilizare parţială sau generală a forţelor armate. În acest caz Decretul de mobilizare este considerat nul fără ca Parlamentul să-l anuleze ca atare. Această concluzie rezultă din interpretarea logico-juridică şi gramaticală a textelor din Constituţie şi a faptului că cele două autorităţi se află într-o poziţie de complementaritate şi nu de subordonare sau de autoritate, Decretele Preşedintelui pot face obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ numai în ceea ce priveşte anumite acte de numire în cadrul structurilor administraţiei prezidenţiale.

5. Răspunderea Preşedintelui RomânieiFiind considerată „cea mai înaltă magistratură în stat”, Preşedintele

României este chemat să răspundă ori de câte ori încalcă Constituţia şi jurământul de credinţă dat în faţa reprezentantei naţionale cu prilejul investirii în funcţie. Răspunderea poate fi politică sau juridică.

182

Răspunderea politică poate conduce la suspendarea şi destituirea, ulterior din funcţie, prin referendum.

Răspunderea juridică poate interveni pentru fapte de înaltă trădare – ce reprezintă un complex de fapte cu caracter total nociv intereselor naţionale şi statului român. În legislaţia română nu există infracţiunea de înaltă trădare situaţie care ne conduce la concluzia că fapta de înaltă trădare aparţine atât ramurii dreptului penal, celui administrativ cât şi dreptului constituţional.

183

CAPITOLUL XICURTEA CONSTITUŢIONALĂ A ROMÂNIEI

Secţiunea 1. Consideraţii generale

Curtea Constituţională a României s-a înfiinţat prin Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 142 şi următoarele din Constituţie. Competenţa Curţii Constituţionale este stabilită prin Constituţie, prin legea de organizare şi funcţionare amintită, precum şi prin alte legi, cum ar fi Legea nr.370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României1.

Potrivit Constituţiei, Curtea este garantul supremaţiei Constituţiei. Rolul principal al Curţii Constituţionale constă în controlul de constituţionalitate al legilor, regulamentelor şi ordonanţelor. Dar ea are şi alte atribuţii care nu privesc acest control asupra actelor juridice normative.

Ca autoritate publică este independentă şi singulară în peisajul autorităţilor publice. Faptul că judecă plângeri, contestaţii etc., şi că este alcătuită din judecători nu o aşează în rândul autorităţilor puterii judecătoreşti. Însă, nici ca autoritate autonomă, clasică, nu poate fi considerată. În atare condiţii stabilirea naturii juridice a Curţii Constituţionale reprezintă o operaţiune dificilă şi greu de clarificat pe deplin. Mergând pe principiul separaţiei puterilor în stat se observă pe de o parte că nu poate fi încadrată în nici una din categoriile de autorităţi şi instituţii aparţinând fiecăreia din cele trei puteri (funcţiuni) ale statului. Pe de altă parte, judecătorii Curţii Constituţionale sunt numiţi după o procedură sui generis; câte trei de către Camera Deputaţilor, trei de către Senat şi trei de către Preşedintele României (în mod diferit în raport cu ceilalţi judecători)2.

Din modul în care este constituită Curtea, din atribuţiile ce-i sunt rezervate în doctrină a fost considerată o autoritate publică politico-jurisdicţională, o autoritate de jurisdicţie constituţională şi funcţionează independent faţă de orice altă autoritate publică, iar competenţa ei nu poate fi contestată de nici o altă autoritate publică3

Secţiunea 2. Actele supuse controlului de constituţionalitate

1Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I nr. 887 din 29 septembrie 2004.2Judecătorii – magistraţii – care aparţin puterii judecătoreşti, cu excepţia celor stagiari sunt numiţi de Preşedintele României la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii şi sunt inamovibili. Inamovibilitatea este o garanţie a principiului independenţei judecătorului şi supunerea lui numai legii. Judecătorul inamovibil nu poate fi revocat, transferat, retrogradat sau avansat fără consimţământul său. O măsura din cele arătate poate fi dispusă numai în caz de greşeli foarte grave şi după o procedură jurisdicţională. În sistemul nostru de drept, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi atribuţiile de „autoritate de jurisdicţie disciplinară”.3Ioan Muraru, E. S. Tănăsescu, op.cit., vol. II, pag. 266.

184

1. LegileAşa cum am arătat, după adoptarea legii de către Parlament, semnarea

acesteia de preşedintele fiecărei Camere, suntem în prezenţa unei legi de facto, care nu poate produce efecte juridice fiindcă mai sunt de parcurs două etape: promulgarea acesteia prin decret al Preşedintelui şi publicarea legii şi a decretului de promulgare în Monitorul Oficial al României. Poate exista un control de constituţionalitate premergător promulgării care se declanşează la solicitarea Preşedintelui României, a preşedinţilor celor două Camere, a Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, unui număr de cel puţin 50 deputaţi sau cel puţin 25 senatori. Curtea Constituţională nu se poate sesiza din oficiu.

Controlul asupra legilor aflate în vigoare se realizează pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ce poate fi ridicată în cadrul unui proces civil, comercial sau penal de către una din părţile în litigiu218.

2. Tratatele şi alte acorduri internaţionaleTratatele se încheie în numele României şi sunt semnate de către

Preşedintele României. Pentru ca tratatul să intre în vigoare el trebuie ratificat, de Parlament printr-o lege. Dacă se dovedeşte că tratatul cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, el nu poate fi ratificat decât după revizuirea Constituţiei. Aceasta se justifică prin aceea că tratatul convenit nu poate fi modificat unilateral, el este şi rămâne legea părţilor, astfel încât dacă nu este ratificat, nu poate produce efecte juridice. Verificarea constituţionalităţii tratatului are la bază realitatea că izvor de drept este tratatul şi nu legea de ratificare. Sesizarea privind eventuala neconstituţionalitate a tratatului poate fi făcută de preşedinţii celor două Camere, de un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau cel puţin 25 senatori (art. 146 lit. b din Constituţie).

3. Iniţiativa de revizuire a ConstituţieiCurtea Constituţională este competentă ca, din oficiu, să verifice dacă

legile constituţionale de revizuire a Constituţiei nu încalcă acele prevederi din Constituţie care limitează revizuirea Constituţiei stabilite prin art. 152.

4. Regulamentele ParlamentuluiRegulamentele sunt acte juridice ale Parlamentului stabilesc

organizarea şi funcţionarea Camerelor Parlamentului, fiecare separat sau pentru activitate în şedinţă comună. Ele pot conţine prevederi ce ar contraveni Constituţiei astfel încât pot fi supuse controlului de constituţionalitate după ce ele au fost adoptate. Regulamentele se publică în Monitorul Oficial al României, partea I.

218 Excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica nu numai în faţa instanţelor judecătoreşti, ci şi în faţa tribunalelor sau curţilor de arbitraj comercial.

185

5. Ordonanţele GuvernuluiFie că este vorba de ordonanţă simplă – delegată sau de ordonanţă de

urgenţă, care trebuie să fie supusă aprobării Parlamentului totdeauna, acestea realizează reglementări primare, „cu putere de lege” şi sunt supuse controlului de constituţionalitate. Este un control ulterior pentru că ordonanţa nu este supusă procedurii promulgării; ea se publică de îndată în Monitorul Oficial al României şi se trimite Camerei competente ca primă Cameră sesizată pentru aprobare ( în cazul ordonanţelor de urgenţă).

6. Iniţiativele legislative populareAu dreptul de a promova o iniţiativă legislativă un număr de cel puţin

100.000 de cetăţeni cu drept de vot, iar Curtea Constituţională este competentă să verifice respectarea dispoziţiilor constituţionale cu privire la provenienţa celor 100.000 de cetăţeni şi domeniile de reglementare ce fac obiectul iniţiativei cetăţeneşti (art. 74 alin. 1 şi 2), întrucât în Constituţie sunt prevăzute anumite limite.

7. Alte atribuţii ale Curţii ConstituţionaleConstituţia, Legea nr. 47/1992 şi alte legi prevăd următoarele atribuţii

în plus faţă de cele de control de constituţionalitate:a) constatarea existenţei împrejurărilor care justifică interimatul în

exercitarea funcţiei de Preşedinte al României şi comunicarea celor constatate Parlamentului şi Guvernului;

b) avizarea propunerii de suspendare din funcţie a Preşedintelui României;c) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi

de confirmare a rezultatelor referendumului:d) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea

referendumului, confirmă rezultatele acestuia şi prezintă Parlamentului Hotărârea cu privire la respectarea procedurii pentru organizarea referendumului naţional şi confirmarea rezultatului acestuia. Curtea Constituţională pronunţă o hotărâre de confirmare a rezultatelor referendumului (art. 45 din Legea referendumului nr. 3/2000219);

e) rezolvă contestaţiile care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic;f) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile

publice;g) alte atribuţii ce-i pot fi atribuite prin lege organică.

Secţiunea 3. Proceduri în faţa Curţii Constituţionale

În raport de diversitatea atribuţiilor ce-i revin, sunt stabilite mai multe reguli de procedură ce au caracter imperativ.

219 Publicată în Monitorul Oficial nr. 84 din 24 februarie 2000.

186

1. Procedura controlului de constituţionalitateDupă cum s-a precizat anterior, există două momente distincte asupra

controlului de constituţionalitate, respectiv controlul anterior intrării în vigoare a legilor şi controlul ulterior intrării în vigoare al acestora.

a) Procedura controlului anterior (premergător) este mai simplă. Autoritatea sau subiectul competent să sesizeze Curtea Constituţională trebuie să formuleze sesizarea în scris şi să o motiveze. Soluţionarea sesizării se realizează prin dezbatere în plenul Curţii Constituţionale în şedinţă publică analizându-se pe lângă aspectele cuprinse în sesizare şi celelalte dispoziţii ale legii care ar fi influenţate de o eventuală acceptare a sesizării „care în mod necesar nu pot fi disociate”.

După deliberare, Curtea Constituţională decide cu votul majorităţii judecătorilor, iar decizia se comunică Preşedintelui României dacă nu au fost găsite elemente de neconstituţionalitate. În caz contrar, va fi comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului pentru a reexamina dispoziţiile respective şi punerea lor în acord cu decizia Curţii Constituţionale. Decizia Curţii se publică în Monitorul Oficial al României, partea I-a.

b) Procedura în cazul judecăţii excepţiei de neconstituţionalitateExcepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în cadrul unui proces

judiciar în care una din părţi invocă în faţa instanţei judecătoreşti sau de arbitraj comercial excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale pe care se întemeiază actul de aplicare şi în consecinţă trebuie înlăturată. Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi din oficiu de către instanţă sau de Avocatul Poporului. Norma legală contestată trebuie să fie aplicabilă în speţa dată. Instanţa de judecată va consemna susţinerile pro şi contra ale părţilor prin Încheiere de şedinţă precum şi opinia sa. Dacă excepţia ridicată este vădit inadmisibilă, instanţa va respinge de plano excepţia continuându-se procesul. În rest, instanţa va înainta dosarul cauzei cu documentele depuse de părţi în susţinerea sau combaterea excepţiei, la Curtea Constituţională, iar judecarea cauzei la instanţa judecătorească ori de arbitraj se suspendă.

După înregistrarea sesizării la Curtea Constituţională, preşedintele Curţii desemnează pe unul din judecătorii, ca raportor. Acesta va solicita preşedinţilor Camerelor Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului să-şi facă cunoscut punctul de vedere, fiecare în parte. După depunerea raportului de către judecătorul-raportor se fixează termen de judecată.

Cauza se judecă pe baza raportului întocmit de judecătorul-raportor, a încheierii de sesizare a Curţii Constituţionale, a punctelor de vedere exprimate de autorităţile arătatea probelor şi susţinerile părţilor. Părţile sunt citate şi pot fi asistate şi reprezentate de avocaţi cu drept de a pleda la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

187

Curtea hotărăşte cu majoritate de voturi, deciziile sale se publică în Monitorul Oficial al României, partea I şi produc efecte, general obligatoriu numai pentru viitor. Dacă s-a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii din legi, ori ordonanţe acestea îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen de 45 de zile ori până la modificarea şi adoptarea la textul Constituţiei a prevederilor declarate neconstituţionale, acele prevederi sunt suspendate de drept. În condiţiile în care Constituţia nu dispune, situaţiile juridice, drepturile şi obligaţiile născute pe baza prevederilor declarate neconstituţionale anterior deciziilor Curţii Constituţionsle, rezultă că aceste situaţii nu mai pot fi puse în discuţie.

Atât Constituţia cât şi legea de organizare a Curţii Constituţionale prevăd în detaliu diferitele atribuţii ale Curţii Constituţionale, modul de lucru, luarea deciziilor, structura funcţională etc.

Curtea Constituţională emite sau pronunţă o serie de acte precum: hotărâri, decizii, avize consultative.

Este fundamental de subliniat că deciziile şi hotărârile se pronunţă în numele legii, sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Nici o autoritate din stat şi, în general, nici un subiect de drept nu poate încălca hotărârile şi deciziile Curţii Constituţionale.

188

CAPITOLUL XIIAVOCATUL POPORULUI

1. Preliminarii

Anterior Constituţiei din 1991 în ţara noastră nu a existat asemenea instituţie. Prin Constituţia democrată din 1991, s-a stabilit o instituţie similară celor din alte ţări cu denumirea de Avocatul Poporului220. Această denumirea are la bază faptul că, respectând o anumită tradiţie în apărarea drepturilor – al cărui reprezentant profesional este avocatul s-a ajuns la concluzia că denumirea să fie pur românească – avocatul poporului, adică avocatul (apărătorul) cetăţeanului în faţa instituţiilor administraţiei publice care încearcă să se impună, să-i nesocotească sau chiar să-i încalce drepturile. Poporul este titularul puterii publice, al suveranităţii naţionale, însă el exercită această putere prin organele sale reprezentative (art. 2 alin. 1 din Constituţie). În realitate aceste organe ale poporului pot ajunge la săvârşirea unor abuzuri drept pentru care s-a decis ca după transmiterea puterii sale „organelor reprezentative” poporul, cetăţenii să nu rămână expuşi abuzurilor instituţiilor statului şi cu precădere autorităţilor şi instituţiilor administrative.

220 Instituţia cunoscută sub numele de ombudsman a apărut în Suedia în 1713 când regele a numit un

reprezentant al său denumit „ombudsman regal” având competenţa de a veghea la aplicarea legilor şi a statutelor regale şi pentru supravegherea modului în care administraţia regală îşi îndeplinea sarcinile. În anul 1766 Parlamentul Suediei (Rickdagul) a numit un reprezentant al său cu atribuţii de cercetare şi soluţionare a plângerilor cetăţenilor împotriva funcţionarilor regelui, cu denumirea de Justiţie Kausler. Constituţia din 1808 a Suediei uneşte cele două instituţii – a regelui şi a Parlamentului sub o singură instituţie sub denumirea de Ombudsman. Acesta se prezenta ca reprezentant al puterii legiuitoare care-l şi numea. În timp, au fost stabiliţi mai mulţi asemenea reprezentanţi astfel că în prezent Suedia are patru ombudsmani, numiţi de Parlament pentru un mandat de 4 ani.

Astfel de ombudsmani regăsim în prezent în peste 60 de ţări de pe toate continentele. Şi la nivelul Uniunii Europene a fost constituită o asemenea instituţie sub denumirea de mediator. Astfel art. 195 (ex 138 E) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană dispune că Parlamentul European desemnează un Mediator, împuternicit să primească plângeri de la orice cetăţean al Uniunii sau de la orice persoană fizică sau juridică cu reşedinţa sau sediul statutar într-un stat membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor sau organelor comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă aflate în exerciţiul funcţiunilor lor jurisdicţionale. Dacă în urma verificărilor efectuate, Mediatorul (ombudsmanul) european constată că sesizarea este întemeiată, deci administrare defectuoasă, el va sesiza instituţia comunitară vizată prin plângere iar aceasta are obligaţia ca în cel mult trei luni să comunice Mediatorului poziţia sa. Mediatorul întocmeşte un raport către Parlamentul European şi către instituţia vizată, iar persoanei care a făcut sesizarea i se va face cunoscut rezultatul anchetei. La începutul fiecărui an Mediatorul are obligaţia să prezinte Parlamentului European un raport asupra rezultatelor anchetelor desfăşurate în anul precedent.

Numirea Mediatorului se face de Parlamentul European pe durata legislaturii sale este de 5 ani şi poate fi reînnoit. Mediatorul poate fi destituit de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, la solicitarea Parlamentului în două situaţii:

a) a devenit incompatibil pentru exercitarea atribuţiile specifice;b) se află în culpă gravă.

Mediatorul este o instituţie independentă. Cel însărcinat cu această misiune europeană nu poate exercita nici o altă activitate profesională. Atribuţiile în detaliu, structura funcţională a instituţiei, condiţiile generale de exercitare a funcţiilor etc., se stabilesc de Parlamentul European după avizul Comisiei şi cu aprobarea Consiliului care se pronunţă cu majoritatea calificată existând un Regulament de organizare a Mediatorului.

189

2. Constituţionalitatea instituţiei Avocatul PoporuluiInstituţia Avocatul Poporului este reglementată în Constituţia din 1991

în art. 58 – 60, iar legea organică pentru înfiinţarea instituţiei a fost adoptată după aproape 6 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei (Legea nr. 35/1997)221. Atât textul constituţional cât şi legea au fost modificate, astfel că în prezent, după revizuirea Constituţiei. Potrivit art. 58 Avocatul Poporului este numit pentru o perioadă de 5 de ani de către Parlament (în textul iniţial al Constituţiei, numirea se face de Senat pentru 4 ani). Rolul Avocatului Poporului este de apărare a drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice. Ca urmare a revizuirii Constituţiei, s-au stabilit doi adjuncţi ai Avocatului Poporului, specializaţi pe domenii făcându-se şi o corelare cu reglementările similare din alte state unde este organizată asemenea instituţie prevăzută cu un „ombudsman cu competenţă generală, dar şi ombudsmani (mediatori, comisari, parlamentari etc.) specializaţi pe domenii precum protecţia consumatorilor; drepturile copiilor; protecţia persoanelor cu handicap; pentru presă; pentru armată; pentru pensii etc.”222. Noul text constituţional prevede că Avocatul Poporului şi adjuncţii săi nu pot îndeplini nici o altă activitate publică sau privată cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior, compatibilitate neprevăzută în forma iniţială a textului constituţional.

Pentru realizarea misiunii sale, Avocatul Poporului se poate sesiza din oficiu sau la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, cu respectarea limitelor legale. Este exclusă verificarea asupra autorităţii judecătoreşti şi a celei parlamentare.

În vederea realizării atribuţiilor încredinţate, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să asigure sprijinul necesar Avocatului Poporului, adjuncţilor săi cât şi reprezentanţilor acestora. Avocatul Poporului este independent faţă de orice autoritate publică (art. 2 din Legea de organizare şi funcţionare). Tot legea face vorbire despre caracterul public al activităţii Avocatului Poporului şi despre transparenţa măsurilor sau a constatărilor, însă la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor, activitatea Avocatului Poporului, poate avea caracter confidenţial din motive întemeiate.

Instituţia Avocatul Poporului face parte din categoria autorităţilor publice autonome care se bucură de o mare autonomie şi independentă (în interesul puterii statului) care se supune numai Constituţiei şi legilor. Şi în aceste condiţii instituţia trebuie să funcţioneze sub autoritatea Parlamentului pentru că acesta este „organul reprezentativ suprem al poporului român” care, până la urmă trebuie să poată controla în anumit limite activitatea tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice. Prin acest „poate controla” nu trebuie să înţelegem o subordonare ierarhică sau un control ierarhic superior, ci ţin de respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi garantarea lor. Potrivit

221 Legea nr. 35/1997 a fost publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 48 din 28.03.1997.222 Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea constituţiei României. Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003, pag. 45.

190

art. 60 al Constituţiei, Avocatul Poporului prezintă celor două Camere ale Parlamentului în şedinţă comună rapoarte, anual sau la cererea acestora oricând. Aceste rapoarte pot merge până la redactarea de recomandări privind legislaţia în vigoare sau măsuri pentru întărirea protecţiei drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

O altă misiune importantă atribuită Avocatului Poporului priveşte dreptul acestuia de a sesiza Curtea Constituţională asupra neconstituţionalităţii legilor, înainte ca acestea să fie promulgate de Preşedintele României.

191

CAPITOLUL XIIIPUTEREA JUDECĂTOREASCĂ ŞI AUTORITĂŢILE PRIN CARE SE

EXERCITĂ

Secţiunea 1. Consideraţii generale.

1. PreliminariiActivitatea de justiţie, adică de soluţionare a litigiilor care apar în orice

colectivitate umană, între membrii acesteia sau cu autorităţile publice a existat din totdeauna, dar în diferite forme.

Teoria separaţiei puterilor evidenţiază între puterile statului şi puterea judecătorească sau de justiţie. Dar noţiunea de putere ar rămâne o chestiune abstractă dacă nu s-ar crea şi instrumentele practice de exercitare a puterii. Acestea sunt autorităţile publice prin care se exercită puterea judecătorească.

În statul de drept cele trei puteri ale statului nu sunt ordonate ierarhic ci legătura dintre aceste puteri se bazează pe ideea de complementaritate constând în faptul că fiecare funcţiune are limite de putere stabilite de constituţie, iar autorităţile şi instituţiile prin care se realizează fiecare din cele trei puteri ale statului au obligaţia de autolimitare a puterii şi de respectare a competenţelor ce le-au fost încredinţate, prin legea fundamentală, sau prin legea de organizare şi funcţionare proprie.

Activitatea de justiţie denumită şi jurisdicţională are un specific aparte care este dedus din rolul justiţiei în viaţa societăţii.

Manifestările autorităţilor de justiţie în viaţa societăţii sunt diferite de ale celorlalte autorităţi. Acestea pornesc de la realitatea că toţi membrii societăţii sunt egali în drepturi şi obligaţii, de unde şi egalitatea în faţa legii.

Autorităţile puterii judecătoreşti îşi desfăşoară activitatea numai după ce au fost sesizate de către o persoană fizică sau juridică interesată. Magistraţii judecători, cei care realizează în concret actul de justiţie, care „împart justiţia” sunt chemaţi să interpreteze legea şi să o aplice, fără a putea crea norme de drept. Ei creează în schimb precedente judiciare, jurisprudenţă care ajută în viitor pe toţi cei care participă într-un mod sau altul la actul de justiţie. De multe ori, când este adoptată o lege nouă se pune problema: oare va fi o lege bună, va rezolva anumite cerinţe sociale care l-au determinat pe legiuitor să adopte acea lege? Răspunsul este simplu – rămâne ca în laboratorul denumit justiţie – act de judecată – în faţa instanţei de judecată să se probeze dacă legea este sau nu bună. De ce acest lucru? Pentru că în faţa instanţei de judecată participanţii reclamant-pârât, acuzat-acuzator, vin fiecare în parte şi încearcă să dea o interpretare neoficială normelor juridice aplicabile în cauza respectivă, dar interpretarea oficială obligatorie şi cauzală revine magistratului judecător.

Pentru că drumul spre adevăr este unul lung şi anevoios, justiţia se organizează pe grade de jurisdicţie, după o ierarhie a competenţei, respectiv: instanţe de fond, instanţe de apel şi instanţe de recurs.

192

2. Principiile de funcţionare a activităţii de înfăptuire a justiţieiPornind de la faptul că prin activitatea sa justiţia este chemată să

soluţioneze conflicte inter-umane, stabilind adevăruri în temeiul cărora se poate ajunge la executări silite, la lipsire de libertate, este firesc ca întreaga activitate a puterii judecătoreşti să fie guvernată de anumite principii.

a) Principiul legalităţii. Statul de drept este supus domniei legii, iar justiţia trebuie să se desfăşoare numai în spiritul şi în limitele legii. De aceea, întotdeauna adevărul judiciar, hotărârea judecătorească se pronunţă în numele legii. Legalitatea actului de justiţie se bazează şi pe legalitatea actelor şi a faptelor ce fac obiectul unei judecăţi. Ori de câte ori o persoană invocă în faţa unei autorităţi judiciare că i-a fost încălcat un drept, trebuie să indice şi norma juridică ce-i apără acel drept.

În domeniul dreptului penal sau al dreptului contravenţional este de observat faptul că nu există infracţiune sau contravenţie decât în măsura în care o anumită faptă este prevăzută în lege ca fiind infracţiune sau contravenţie. Tot în baza acestui principiu, al legalităţii, se poate constata că justiţia, ca activitate este realizată numai de autorităţi special create şi afectate puterii judecătoreşti numite instanţe judecătoreşti.

b) Egalitatea şi imparţialitatea justiţiei pentru toţiAşa cum s-a arătat anterior, din egalitatea oamenilor în faţa legii se

naşte şi egalitatea de tratament juridic ce poate fi aplicată oamenilor de către autorităţile judecătoreşti. Tuturor cetăţenilor li se aplică o singură lege într-un caz asemănător, pentru că numai în acest mod se îndeplineşte egalitatea lor.

Magistratul are două subordonări în înfăptuirea actului de justiţie: legea şi propria conştiinţă şi convingere. De aici se deduce regula-principiu, a imparţialităţii justiţiei. Legea interzice crearea de instanţe speciale însă pot fi create instanţe specializate pe litigii: penale, comerciale, protecţia copilului, fiscalitate, litigii de muncă, drepturi de proprietate intelectuală, falimente etc.

Principiul egalităţii şi imparţialităţii se explică şi prin faptul că regulile de procedură sunt unice pentru cazuri asemănătoare, că acestea au caracter imperativ.

c) Principiul dreptului la apărareDreptul la apărare, aşa cum a fost analizat la capitolul dedicat

drepturilor şi libertăţilor fundamentale223, este asigurat tuturor persoanelor care într-un mod sau altul sunt participanţi într-o cauză penală, civilă, comercială etc. Acest drept fiind unul cu caracter fundamental, trebuie exercitat cu bună-credinţă.

d) Principiul nevinovăţiei. Într-un stat de drept, într-o cauză penală, nici o persoană nu poate fi catalogată vinovată până ce justiţia nu a pronunţat o

223 A se vedea, supra, capitolul IV.

193

hotărâre definitivă prin care să se stabilească vinovăţia1. Acesta este un principiu fundamental, constituţional.

e) Limba română – limbă oficială obligatorie. Orice stat are cel puţin o limbă oficială ce trebuie cunoscută şi înţeleasă de toţi cetăţenii lui. În pronunţarea hotărârilor judecătoreşti, în România, legea stabileşte că procedurile judiciare se desfăşoară în limba română, limba oficială a ţării, şi în acelaşi timp este obligatoriu să se asigure un interpret oficial şi autorizat pentru cel care la un moment dat, voluntar sau forţat, devine parte într-un litigiu ajuns pe rolul instanţelor judiciare. Acest fapt nu diminuează în nici un caz principiul că limba folosită în faţa autorităţilor judiciare este limba română, ci dimpotrivă, asigură egalitatea deplină a tuturor în faţa legii.

3. Autorităţile judecătoreşti prin care se realizează justiţia1. Instanţele judecătoreştiPotrivit Legii fundamentale, justiţia se realizează prin instanţele

judecătoreşti organizate într-un sistem între care, din punct de vedere administrativ, nu există raporturi de subordonare ca în cazul unora dintre autorităţile şi instituţiile administraţiei publice. Sistemul organelor judecătoreşti este format din judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sistemul organelor judecătoreşti este reglementat prin lege organică, stabilindu-se atât competenţa materială cât şi competenţa teritorială a fiecărei instanţe. Tot aici sunt stabilite şi gradele de jurisdicţie, ce reprezintă în cadrul procedurilor judiciare trepte de competenţă în raport cu care un litigiu este soluţionat la o primă instanţă competentă ce formează primul grad de jurisdicţie denumit şi judecată în fond.

Al doilea grad de jurisdicţie, de regulă apel, constă în stabilirea competenţei tribunalelor sau Curţilor de Apel de a verifica legalitatea hotărârii pronunţate de instanţa de fond, ocazie cu care aceasta poate menţine în totul sau în parte hotărârea instanţei de fond să schimbe total această hotărâre şi să reţină cauza pentru soluţionare de către instanţa de apel. Nu toate hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele de fond se pronunţă cu apel, legea stabilind că unele sunt supuse numai recursului, ceea ce înseamnă că recursul pentru acestea se legitimează ca fiind al doilea grad de jurisdicţie şi ultimul.

Gradul al treilea de jurisdicţie, cel al recursului, este realizat de Curţile de Apel în materie penală, în cele mai multe cazuri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru majoritatea cauzelor civile, comerciale, de contencios administrativ, după natura sau valoarea cauzei.

2. Ministerul public. Deşi are denumirea de minister în realitate acesta nu este constituit ca o structură tipic ministerială, neavând un ministru ca

1Hotărârile judecătoreşti pot fi definitive şi executorii, revocabile şi executorii, iar hotărârile penale pot fi numai definitive şi executorii.

194

membru al Guvernului sau ministerul să se găsească în subordinea Guvernului, aşa cum prevede alin. 1 al art. 116 din Constituţie: „Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului”.

Ministerul public este format din procurorii constituiţi în parchete pe lângă fiecare instanţă judecătorească – judecătorii, tribunale, curţi de Apel şi pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Fiecare parchet de la nivelul judecătoriilor şi al tribunalelor este condus de un prim-procuror, iar parchetele de pe lângă curţile de apel şi de pe lângă instanţa supremă de câte un procuror general. Rolul Ministerului Public în înfăptuirea justiţiei este acela de a apăra interesele publice, ordinea de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Deşi agenţii de reprezentare ai Ministerului Public, ei sunt organizaţi pe principiul ierarhiei administrative şi profesionale, procurorii care au şi calitatea generică de magistraţi, şi obligaţia legală şi deontologică ca activitatea lor să se supună principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic224.

Ministerul Public îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea Ministerului Justiţiei, dar cu respectarea principiilor de mai înainte – legalitate şi imparţialitate.

3. Poliţia judiciară. În dreptul public se vorbeşte despre două categorii de poliţie: poliţie administrativă sau preventivă şi poliţie judiciară.

Poliţia administrativă intră sub incidenţa activităţilor specifice puterii executive; ea are rolul de a preveni dezordinea socială, de a menţine ordinea. Cât priveşte poliţia judiciară, aceasta acţionează post factum, după ce s-a încălcat legea şi urmează a face cercetările specifice pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie. Potrivit art. 131 alin. 3 în forma revizuită a Legii fundamentale, parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.

4. Consiliul Superior al Magistraturii. Legea fundamentală defineşte generic natura juridică a Consiliului, aceea de garant al independenţei justiţiei. Scopul pentru care a fost creat este acela de a propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor definitivi şi de a exercita atribuţii de autoritate disciplinară pentru judecători şi procurori.

Art. 134 alin. 2 exagerând rolul Consiliului Superior al Magistraturii, utilizează expresia „rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor”. Credem că termenul instanţei de judecată este eronat folosit, pentru că nu pot exista instanţe speciale, nici chiar pentru cei care formează corpul magistraţilor, într-o altă structură decât aceea a judecătoriilor, tribunalelor, curţilor de apel ori al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Afirmaţia noastră se bazează şi pe comentariile făcute,

224 Pentru detalii, vezi Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, 2004, pag. 275 şi urm.

195

chiar de unii dintre autorii proiectului legii de revizuire a Constituţiei care evită să preia formula din textul Constituţiei, de „instanţă de judecată” preferând-o pe aceea de „instanţă disciplinară”225 sau aceea de „colegiu de disciplină”226.

Consiliul Superior al Magistraturii deşi este reglementat prin Constituţie la capitolul VI – autoritatea judecătorească, el nu poate fi inclus în rândul instanţelor judecătoreşti, ci este doar o structură constituţional creată pentru a participa la amplul proces de realizare a justiţiei. Nu face parte din sistemul autorităţilor care realizează funcţia de justiţie, în statul de drept, fiind conceput ca garant al independenţei justiţiei, putând fi definit mai curând ca o autoritate autonomă.

Consiliul Superior al Magistraturii este compus din 19 membri astfel:a) 9 judecători aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de

Senat. Cei 9 judecători constituie secţia judecătorilor, iar procurorii se constituie în secţia procurorilor;

b) 5 procurori aleşic) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se

bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat care participă numai la lucrările în plen ale Consiliului;

d) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un singur mandat de 1 an numai dintre cei 14 magistraţi aleşi în adunările generale ale acestora.

Dacă Preşedintele României participă la şedinţele Consiliului acesta conduce şedinţa.

Actele adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii sunt denumite hotărâri şi au caracter irevocabil atunci când Consiliul îşi îndeplineşte atribuţia de garant al Justiţiei, adoptate în calitate de colegiu disciplinar sunt definitive, ele şi pot fi atacate cu recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Evident că judecătorul de la Înalta Curte care este membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu poate face parte din completul de judecată care soluţionează recursul declarat împotriva unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii în calitate de colegiu disciplinar.

5. Ministerul justiţiei şi puterea judecătoreascăÎn capitolul intitulat „Autoritatea judecătorească”, Legea fundamentală

nu face vreo referire la Ministerul Justiţiei. Acesta are un rol important în activitatea de administrare a justiţiei însă un rol indirect pentru că Ministerul Justiţiei este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale care realizează politica Guvernului în domeniul înfăptuirii justiţiei (art. 34 din Legea

225 Idem, pag. 280.226 Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II, pag. 290

196

nr. 90/2001)227. Ministerul Justiţiei se organizează şi funcţionează în subordinea Guvernului. Cum autoritatea judecătorească îndeplineşte în esenţă una din cele trei puteri ale statului, nu înseamnă că între autorităţile judecătoreşti şi Ministerul Justiţiei (ce aparţine puterii executive) ar exista raporturi de subordonare. Din contră, autorităţile judecătoreşti au ca misiune esenţială soluţionarea litigiilor, aplicarea legii, iar Ministerului Justiţiei îi revin ca atribuţii asigurarea condiţiilor de desfăşurare a actului de justiţie, în domeniul executării pedepselor penale, şi alte sarcini ce exced în mod direct actului de judecată, pentru ca judecătorul să poată face o bună administrare a justiţiei şi să pronunţe hotărâri legale în conformitate cu legea şi propria lui conştiinţă.

Secţiunea 2. Raporturile autorităţilor ce realizează puterea judecătorească cu puterea legislativă şi cea executivă

1. Raporturile cu Parlamentul. Potrivit Constituţiei, Parlamentul este organul suprem reprezentativ al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării. De aici se poate trage concluzia că Parlamentului îi revine misiunea politico-socială de a stabili limite de manifestare a autorităţii judecătoreşti cu respectarea Constituţiei. Judecătorul se supune numai legii stabilite de Parlament. Aceste elemente de convergenţă dintre autoritatea legiuitoare (Parlament) şi autorităţile ce realizează funcţia jurisdicţională în stat nu pot conduce la concluzia că se creează raporturi de subordonare ierarhică sau de altă natură. Ele sunt rezultatul firesc al separaţiei puterilor în stat de drept, în virtutea căruia fiecărei puteri a statului îi sunt „repartizate” competenţe, puteri; fiecare autoritate trebuie să-şi autolimiteze exerciţiul competenţelor legale atribuite să nu încerce să subordoneze celelalte autorităţi. Altfel spus, fiecare putere a statului are stabilit domeniul său de activitate.

2. Raporturile cu autorităţile puterii executive. Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare ţării, îi revine misiunea de a legifera, autorităţile executive (administrative) au misiunea de a executa ceea ce a stabilit Parlamentul, iar autorităţilor judecătoreşti le revine misiunea de a interpreta şi aplica legea stabilind adevăruri judiciare irevocabile. Între puterea judecătorească şi cea administrativă nu pot exista raporturi de subordonare, nici de autoritate ci de complementaritate constând în următoarele: autorităţile administraţiei publice adoptă acte normative prin care sunt create, recunoscute sau explicate drepturi subiective. Cei care se consideră vătămaţi de o autoritate publică, cei care ajung la conflicte cu alţi cetăţeni sau instituţii private pe tema unor drepturi subiective pot apela la organele de justiţie care au obligaţia să respecte legea, să verifice dacă puterea executivă a respectat legea şi, în caz contrar, să anuleze actele acesteia sau să o oblige să aplice legea şi să plătească daune.

227 Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 164/2.04.2001, cu titulatura Lege privind organizarea Guvernului şi a ministerelor.

197

198

BIBLIOGRAFIE

1. Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1998

2. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I şi II, Ediţia a XI-a , Ed. All Beck, Bucureşti, 2003 (vol. I); 2004 (vol. II)

3. Ioan Muraru şi alţii, Constituţia României, revizuită, comentată şi adnotată, Ed. All Beck, 2004

4. Antonie Iorgovan, Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală, Ed. Galeriile J.L. Calderon, Bucureşti, 1994

5. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, 19986. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 volume,

Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir, Bucureşti, 19947. Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 volume, Ed.

Lumina Lex, 20018. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţionale contemporan, Ed. All Beck,

Bucureşti, 20039. Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed.

Lumina Lex, Bucureşti, 199710.Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. All Beck, Bucureşti, 200311.Mihai T. Oroveanu, Istoria dreptului românesc şi evoluţia instituţiilor

constituţionale, Ed. Cerma, Bucureşti, 199212.Mihai T. Oroveanu, Constituţia României din 1991 şi istoria dreptului public

românesc, Ed. Cerma, Bucureşti, 199813.Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Ed. Lumina Lex, 200314.Gabriel Ioan Marconescu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. ASE,

200215.Monica Vlad, Ombudsman-ul în dreptul comparat, Ed. Servo-Sat, 199816.Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Drept

constituţional comparat, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, 1999

17.Gheorghe Boboş, Teoria generală a dreptului, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 199418.Ioan Ceterchi, Ioan Craiovan, Introducere în teoria generală a dreptului, Ed.

All, 199319.Emil Cernea, Emil Molcuţ, Istoria statului românesc, Ed. Press Mihaela SRL,

Bucureşti, 199920.Ioan Vida, Puterea executivă şi administraţia publică, Regia Autonomă

Monitorul Oficial, Bucureşti, 199421.Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, vol. I-II, Ed.

Europa Nova, 199622.Rudolf von Ihering, Lupta pentru drept, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002

199

23.Pierre Martin, Sistemele electorale şi modurile de scrutin, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1997, versiunea în limba română în traducere de Marta Nora Singer

24.Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile României. Texte. Note. Prezentare comparativă, Ed. Actami, Bucureşti, 2000, ediţia a IV-a

25.Ion Corbeanu, Maria Corbeanu, Teoria generală a dreptului, Ed. Lumina Lex, 2002

26.Ion Corbeanu, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, 200227.Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a drepturilor Omului,

versiune în limba română de Cristiana Irinel Stoica, Ed. All, 199628.Parlamentul României – Camera Deputaţilor, Sisteme electorale

contemporane, 1996. Dezbatere.29.Constituţiile Republicii Franceze, 1958, Republicii Italiene, Republicii

Federale Germania, Japoniei, Statelor Unite ale Americii30.Ioan M. Anghel, Dreptul tratatelor, vol. I, Ed. Lumina Lex, 199331.Ioan Vida, Drepturile omului în reglementările internaţionale, Ed. Lumina

Lex, 199932.Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu,

Constituţia României revizuită – comentarii şi explicaţii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004

200