oglinda77

Coperta 1: Răstignirea - Mathias Grünewald(1515)

www.oglindaliterara.ro3414

Apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România şiface parte din Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Edi-turilor din România (APLER) şi Associazione della

Stampa Estera din Italia, membru fondator alAsociaţiei Revistelor şi Publicaţiilor

din Europa

Editată de S.C. ZEDAX Focşani cu sprijinulConsiliului Judeţean Vrancea,

Asociaţiei Culturale "Duiliu Zamfirescu"

CONSILIUL EDITORIALLiviu Jitea Dan Pică

REDACŢIA

Redactor şef: Gheorghe Andrei NeaguRedactor şef adj: Gabriel FunicaSenior editori: Laurian Stănchescu, Daniel Stuparu,Liviu Comşia, Florentin Popescu, Valeria MantaTăicuţu, Adrian Dinu Rachieru.Secretar literar: Ştefania OproescuRedactori: Ioan Dumitru Denciu, Mariana Vârtosu,Gheorghe Mocanu, Florin Paraschiv, Cosmin Dragomir,Constantin Miu, Theodor Codreanu, Lili Goia, SavaFrancu, Ioana Petcu, Ion Deaconescu.Secţia externe: Matei Romeo Pitulan, Carmen Săpu-naru, Roxana Branişte, Mihaela Albu, Marlena LicaMasala.Administraţie: Mircea GhintuialăTehnoredactare: Adrian MirodoneCulegere: Ionica Dobre

În numele libertăţii absolute de exprimare, autoriirăspund în mod direct de conţinutul materialelor

publicate sub semnătura proprie.

"Cititorii din străinătate se pot abona prin S.C.Rodipet S.A. cu sediul în Piaţa Presei Libere nr.

1, Corp B, Sector 1, Bucureşti, România laP.O. Box 33-57, la fax 0040-21-318.70.02 sau

e-mail [email protected]; [email protected] sau on line la adresa

www.rodipet.ro".

• Gabriel Funica• Matei Romeo Pitulan• Theodor Codreanu• Liviu Pendefunda• Cornel Ungureanu• Florentin Popescu• Ion RotaruVictor Eftimiu• Marilena Lică-Maşala• Cristian Tiberiu

Popescu• Lucia Olaru Nenati• Liviu Comşia• Radu Cârneci• C.D. Zeletin• Artur Silvestri• Nae Georgescu• Bogdan Ulmu• Valeriu Rusu• Ion Diaconu• Maria Cogălniceanu• Constantin Miu• Paul Goma• Tudor Cicu• • Ion Pachia

Tatomirescu• Ioana Petcu• Mircea Radu Iacoban• Felix Nicolau• Radu Cernătescu• Ion Murgeanu• Marius Chelaru• Ion Deaconescu• Robert Toma• Gheorghe Andrei

Neagu• Gheorghe Mocanu• I.D.Denciu

• Florin Paraschiv• Camelia Ciobotaru• Ionel Bandrabur• Annie Muscă• Ionel Necula• Mariana Vârtosu• Petre Abeaboeru• Ion Micheci• Sandu Ioan• Oana Panţâr• Ioana Stuparu• Ioana Cătănoiu• Aurel M. Buricea• Georgeta Vioreanu• Sava Francu• Aureliu Goci• Lucia Cherciu• Lucian Perţa• Alexandru Nemoianu• Wislawa Szymborska• Mona Boulila• Izabela Vasiliu Scraba• Adrian Irvin Rozei• Gheorghe Mărgelu• Aurel Rotaru• Dumitru Istrate Ru-

şeţeanu• Gh. Râmboiu Bursu-

ceni• Oana Draia• Al. Bulandra• Radu Cosmin• Daniel Lăcătuş• Angela Furtună• Florentina Mihalache• Ioana Trică• Constantin Enianu• Alexandra Diaconu

În acest număr:

Revista figurează la poziţia 4699în Catalogul Presei Române

Abonamente numai prin RODIPETRevista se află şi la chioşcul Muzeului Literaturii Române

ISSN 1583-1647

ADRESA REDACŢIEI:str. Dr. Ing. Ion Basgan, bl. 8,ap. 6, Focşani, jud. Vrancea

Mobil: 0722-284430

E-mail:[email protected]

OGLINDA literară o puteţi citi şi pe site-ul

www.oglindaliterara.roactualizat de:

www.bootsoftware.comşi www.seven.com

Asociaţia Culturală "Duiliu Zamfirescu"Cont: RO98 RZBR 0000 0600 0166 3440

deschis la RAIFFEISEN BANK FOCŞANI

OGLINDA literarã

Ştrumfii daţi afară de Marius Ianuş vorintra înapoi în fabrica de gogoşi încercînd să neservească aceleaşi produse expirate sofisticatambalate în retorica deja obosită a discursuluielectoral. Acum va afla cetăţeanul demontat,pus pe chituci din cauza succesiuniiperformanţelor economice, cît de bine trăieştefără ca el să aibă habar. De fapt acelaşi borştradiţional, reîncălzit şi dres cu vreo cîtevaingrediente de ultimă oră, servit la ceas demaximă audienţă. Vom afla iarăşi minunidespre coşul zilnic minim garantat, perspectivaameţitoare de a ne petrece concediul anual laTopkapi, tot românul să nu mai trăiască grijazilei de mîine, tva-ul la produsele de bază să seeuropenizeze, birocraţia să înceteze, şpaga săse diminueze, traficul să se fluidizeze, celebune să se adune, cele rele să se spele.Guvernarea actuală, sub auspiciile căreia sevor organiza aceste alegeri, nu va prididi să-şiexpună, prin vocile sale cele mai autorizate,istoricele înfăptuiri, pricipalul cal de bătaiemediatică fiind mărirea pensiilor.Urmînd săîncaseze din toate direcţiile lovituri centrate peeşecul reformei în învăţământ, în justiţie, însănătate, în reabilitatrea infrastructurii, înabsorbţia fondurilor europene.În general,competitorii se vor replia, fiecare căutînd să-şimultiplice capitalul de imagine reamintindalegătorilor demersurile şi iniţiativele legislative,lupta surdă din culise pentru propăşirea bineluicomun.Şi, în continuare, se va vorbi individualsau în grup, despre necesitatea reformelor.Pentru viitorul copiilor noştri, desigur. Camceea ce spune Slavoj Zizek: „Hai să vorbim cîtse poate de mult despre necesitatea uneischimbări radicale pentru a ne asigura că nimicnu se va schimba.” Poporul s-a prins şi el laschiţă, aşa încît specialiştii în imagine vor trebuisă-şi dubleze eforturile pentru a „reperaonoarea” unei clase politice îmbătrînită înşulfării. Temele aproape apocaliptice dealtădată, integrarea în UE şi NATO, s-auepuizat şi, probabil mulţi politicieni suspinămelancolic după acele vremuri în carepromisiunile electorale îi angajau doar cît să-şidispute blana ursului din pădure. Votuluninomonal care promite marea cu sarea şi

asanarea ei va determina o serie de permutări,trambalări şi reciclări doctrinare aşa încîtfiecare politician cu un anumit nivel dereprezentativitate să aibă continuitate la loculde muncă.Se apropie sezonul marilor manevre.Dealtfel, fiecare candidat va veni cu o reţetăamplă pentru combatera corupţiei. Deoarece,nu se mai poate aşa, „mafia e prea mare”.Poveşti trase la xerox pentru adormitelectoratul. Oricum anesteziat, de ani buni, cuaceastă muzichie interpretată la jartică derapsozii cîntecului popular. Inflaţia de chipuri şivoci care vor inunda dintr-o dată ecranelepatriei ne va obliga să fim oarecum precauţi cutelecomanda. Vom asista neîntrerupt ladezbateri, transmisiuni în direct de la sediile decampanie, emisiuni 100% reale, menite maiîntîi să ne convingă să mergem la vot.Comentatorii, ziariştii, analiştii politici îşi vorface şi ei încălzirea catodică, fie la cravată fie înjachetă de lucru, năucindu-ne cu pronosticuri,estimări, sondaje pe baza cărora vor anticipaposibile alianţe post electorale.Va fi reluată latocat taxa de primă înmatriculare, ne amintim,cea care adeclanşat o campanie vajnică destrîngere de senmnături, depuse în nişte cutiispeciale şi duse pe umăr de Andrei Gheorghetocmai la Bruxelles.Nefiind politician, ţinînd contde dezastrul ecologic, îmi permit să spun căaceastă taxă nu numai că nu ar trebui anulatăba chiar majorată.Dar cum mulţi dintre româniîşi vînd casa numai să aibă „maşină mică”, ede înţeles cum taxa auto va deveni o temă demare sensibilitate electorală.Actualul partid deguvernămînt va plăti scump în campaniepromovarea acestei legi „impopulare”.Că, înfine , lucrurile au luat o turnură serioasă ne dămseama după sigla partidului prezidenţial care atrecut de la portocaliu triumfător la albastruprecaut.Iar cetăţeanul, statuat europeneşte dela revoluţia franceză încoace, pînă să simtă peproria piele binefacerile ficţiunii politice, vaataca eroic în Piaţa Matache, o porţie dublă defasole cu castraveciori. Aux armes, citoyens !Totuşi pentru o mai bună înţelegere a„situaţiunii” merită revăzută prima pagină,antologică în felul ei, din „AcademiaCaţavencu” nr.11(19-25.03.2008).

Cetăţeanul demontat

Gabriel Funica

[email protected]

De fapt acelaşiborş tradiţional,

reîncălzit şi drescu vreo cîtevaingrediente de

ultimă oră, servitla ceas de

maximă audienţă.Vom afla iarăşiminuni despre

coşul zilnic minimgarantat,

perspectivaameţitoare de a

ne petrececoncediul anual la

Topkapi, totromânul să nu

mai trăiască grijazilei de mîine, tva-ul la produsele de

bază să seeuropenizeze,

birocraţia săînceteze, şpaga

să se diminueze,traficul să se

fluidizeze, celebune să se adune,

cele rele să sespele.

3415www.oglindaliterara.ro

EE DD II TT OO RR II AA LL

Vrem nu vrem, conform Constituţiei, odată la patru ani avem alegeri localeşi parlamentare. Să te bucuri, să te întristezi? Oricum, Mitică, îl ştiţi, cel

care încă mai dă muştele afară din Cişmigiu, îţi va şopti adevărul imuabil:tot aşa cum vin, la fel de bine trec. Bine-bine, vrei să explici: de aceste

alegeri depinde însăşi viaţa noastră în următorii ani. Mitică(ambetat): ‘şcopil? Păi, dacă ar fi aşa cum spui dumneata eram morţi demult.


JJ UU RR NN AA LL

(continuare în nr. viitor)

Şi faxuri, şi plicuri. Câteva de la Carla Ionescu, care arvrea să ţină nu un serial, ci două; unul, care este de fapt al luiJ.J.Fitzcarraldo, cel mai teribil autor de filme porno din istoriaHollywood-ului, un bărbat uluitor, îmi scrie, uluitor fiindcă el a fostprimul regizor care a lucrat cu marile vedete ale filmului, cudocumente care vor răsturna istoria cinematografului, şi altul, alîntâlnirilor ei cu JJ. Îmi scrie Carla: serialul meu îl publicaţi înrevista Orizont, iar al lui Fitz, de fapt o carte care mi-a încredinţat-o mie, în Trident. În celălalt plic era un teanc de pagini pe care scriaTexte pentru T.

1 iunie 1993. Aştept în tipografie să apară dl. Ciobotaru casă plătească şi să semneze contractele. Primul număr ar trebui săapară în iulie, cu o copertă pe care sunt semnalate ilustrelecolaborări, de la Andrei Pleşu la JJ Fitzcarraldo. Figurează şicorespondenţele speciale de la Paris, Roma, Berlin, Dusseldorf,Los Angeles. Recitesc paginile maeştrilor, apoi corespondenţele.Aştept o oră, două, apoi dau telefon la redacţia revistei Trident. Şila secretara Nataşa. Nimeni nu ştie unde-i dl Ciobotaru, dar apareel.

18, 19, 20 iunie. dl Ciobotaru a dispărut. Apar arabi carei-ar fi împrumutat sume mari. Fiecare arab are alături un domnavocat care cere daune. Dl. Ciobotaru e (sau a fost?) şeful vămiidin Constanţa, la Constanţa a fost descoperit un vapor careaducea de nu ştiu unde o cantitate uriaşă de stupefiante. O întrebpe Nataşa dacă The Big Boss obişnuia stupefiante. Nuuuu, el înnici un caz. Nici asociatul lui, care nu ştie nimic. El este pe hârtie,atâta tot. În trecere pe la mine, Îngeraşul Magdalena îmi spune căsocietatea Gelder a promis un milion de dolari Campionateloreuropene de box de la Istambul. Şi s-ar putea ca europenele debox să nu se mai ţină din cauza firmei Gelder.

20,21,22 iunie. Au dispărut şi faxul, şi maşinile de scris,şi fetele care se instruiau pentru profesiunea de model. A dispărutşi Nataşa. Dar aflu de la televizor că europenele de box se ţintotuşi.

Dosar TRIDENT.

1. Marilyn Monroe de J.J. Fitzcarraldo

Contele Dracula se întoarce acasă

(Carla Ionescu) Pe JJ Fitzcarraldo l-am cunoscut înianuarie 1990 în faţa Catedralei. Venise, ca mulţi alţii, cu ajutoareşi nu ştia ce să facă cu ele – pe cine să întâlnească şi cui să leofere. Deocamdată se uita cu ochii cât farfuriile zburătoare şiîncerca să explice cui voia să asculte: asta nu era aici!!! Cum erafoarte înalt, trebuia să se aplece către fiecare dintre piticii caretrebuiau să afle şi să ia aminte – ei erau în faţa unui miracol, alunui adevărat miracol; nu teroriştii, nu securitatea renăscută dupăzile şi nopţi de somn în subteranele oraşului, nu arabii risipiţi peacoperişuri – fii adoptivi ai lui Ceauşescu - îl chinuiau, ci Catedrala!Se vedea de la o poştă că e străin. Şi ca străin era…altfel: pălărieneagră cu boruri largi, pudrat, uşor rujat, pardesiu până-n pământ.Eu eram cu Dorel Mihiţ, ziaristul. Întreabă-l pe englezeşte ce vreasă spună, m-a rugat Dorel, care era pregătit să-i pună automatul în

(Nu ştiu cât de bine sunt cunoscute cititorului cele trei volume-jurnal intitulate “Despre regi, sal-timbanci şi maimuţe”. Primul volum se ocupa de trecerea mea prin teatru, al doilea, de ratareaunor relaţii şi proiecte literare, al treilea, de devenirea unor universuri insulare. Volumul al pa-

trulea, din care fac parte aceste pagini se opreşte în lumea filmului. Cartea e în curs de apariţiela Editura Palimpsest.)

Trident şi şansele postrevoluţionare ale filmului

burtă şi să ţipe: spune, bestie ceauşistă,pe cine vrei să mai omori?

Eu ştie româneşte, s-a înfuriatJ.J., cum îndrăzneşte tu, băiat tânăr, să spui la mine că nu ştieromâneşte? Eu timişorean de şaptezeci de ani şi ştiu mai bine:Catedrala nu era aici!

Mi-am cerut scuze, iar Dorel, cu mâna pe trăgaci: “Darunde era, domnule?”

Cam aşa a început. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ajutoarele,cu camionul, cu şoferul cu care venise. Mi-a dat întâlnire larestaurantul hotelului Continental fiindcă voia să facem o afacere.Sau chiar mai multe afaceri. Dacă îmi place filmul, am putea facechiar mai multe afaceri. El, timişorean get-beget, ar fi dispus să seîntoarcă la Timişoara fiindcă a copilărit în Freidorf, iar loc ca înFreidorf n-ar mai găsi nicăieri în lume. Vrea să facă aici studiouri,o Cinecitta adevărată. O cinecitta adevărată – a viitorului, nu-i aşafiindcă o cinecita a viitorului într-o Românie a viitorului nu poate fidecât o cinecitta porno. A fost, a văzut cartierul. Casa lui nu mai e,pe locul ei e o hardughie urâtă, un bloc nenorocit plin de şobolanicu o bodegă puturoasă la parter. Cu două bodegi puturoase laparterul acela jupuit, mucegăit, plin de pisici, cîini râioşi, şobolanigraşi cât mieii. Ar putea să-l cumpere. Acolo ar instala birourilestudiourilor Fitzcarraldo. Bineînţeles după ce va renova totul, dupăce îi va alunga pe nefericiţii ăia din crâşma lor puturoasă. După ceva omorî şobolanii ăia cât mieii de sfintele Paşti. După ce îi va daafară pe toţi inşii nespălaţi care împut locul. O cinecitta se face cuoameni curaţi, parfumaţi, în costum şi cu papion. Porno pentru elînseamnă ceva foarte important, important de tot, e un soi deprovocare pentru VIP-urile planetei. În doi ani, România va fi plinăde VIPuri, şi cum să intri în dialog cu ele dacă nu cu adevărurileporno?

Deocamdată ar avea nevoie de un ajutor, de o secretară,de un consilier. N-aş vrea să-i fiu ajutor? Secretară? Consilier? Osută de dolari pe lună? Cu sporuri pentru alte munci – pentru oresuplimentare?

I-am spus că sunt studentă în ultimul an şi că aş vrea să-mi termin facultatea. Prostii, a izbucnit în râs JJ, ce-i aia facultate,ce să termini, trebuie să devii om de afaceri, un adevărat om deafaceri!

De fapt, îl refuzam fiindcă JJ nu prezenta nici un fel deîncredere. Bea fără măsură,înjura tot timpul şi povestea că primele filme porno din lume el le-a făcut. Nu fleacuri cu curve proaste, ci cu mari vedete; cu el şi-auînceput cariera starurile, curvele divine ale lumii acesteia, femelecare sunt pe toate afişele, pe toate ecranele…o să fie şi la noi!!!A fost o adevărată probă de rezistenţă să-l ascult.Porno, îmi explica el, sunt azi filmele pe care iei bani. Bani, cât sepoate de mulţi, saci de bani, portbagaje de bani!. El are unportbagaj de dolari – i-a adus să învestească aici.

Dar dacă vreau să văd echivalentul sacului de dolari, aresus Chivas regal, vreau să beau cu el două sticle de Chivas Regal?

Aşa că l-am abandonat pentru două zile, dar i-am lăsatnumărul de telefon, cine ştie? Poate pentru o sută de dolari…poatepentru două…dacă are nevoie de un translator care să-l ajute îndialogurile lui cu băştinaşii. Fiindcă mi-a dat o sută de dolariarvună: el este un om serios, dacă angajează pe cineva, plăteşteîn avans.

(urmare din numărul 76)Cornel Ungureanu


II SS TT OO RR II EE LL II TT EE RR AA RR ĂĂ


Orice popor care n-a ajuns,încă, la o deplină dezvoltare, care n-atrecut încă prin corupţia şi mizeriile cele aduce cu sine o civilizaţie înaltă, darîn decadenţă, e un popor tânăr. La po-poarele tinere se va constata un fel deidentitate organică: craniile sunt cutotul asemănătoare în privinţa forma-ţiunii şi mărimii, statura este camaceeaşi, precum un stejar nu estedecât reproducţiunea unui alt stejar.Din această asemănare de formaţiunerezultă o mare asemănare de aptitu-dini şi înclinări, care se manifestă încaracterul unitar al naţionalităţii. Dinasemănarea de aptitudini rezultă o ex-tremă putere şi energie vitală a colec-tivităţii. În acest stadiu de dezvoltare,al nediversificării, omul face atât demult parte din totalitate, încât nu el, ciabia totalitatea formează un singur in-divid. O încrucişare cu o altă rasă,asemenea tânără, dă un rezultat nou,în care aptitudinile amundurora se îm-preună într-o formă nouă, vitală.Amestecul, însă, dintre o rasă îmb-ătrânită şi una tânără dă aceleaşi re-zultate pe care le dă căsătoria întremoşnegi şi femei tinere: copii închirciţi,mărginiţi, predispuşi spre morbiditate.Iar ceea ce este fizic adevărat e (şin.n.) intelectual şi moraliceşte adev-ărat. Spiritele sunt morbide: de-acolosubstituţia a orice activitate intelectu-ală adevărată prin viclenie, tertip şiminciună”.

“Elemente străine, îmbătrâ-nite şi sterpe, s-au amestecat în po-porul nostru şi joacă comediapatriotismului şi a naţionalismului.Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori na-ţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi,mâna pe statul român. Conştiinţa căele sunt deosebite de neamul româ-nesc nu le-a dispărut încă – ele se pri-vesc ca o oaste biruitoare într-o ţarăvrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare căîntreaga noastră dezvoltare mai nouă,n-a avut în vedere conservarea na-ţionalităţii, ci realizarea unei serii deidei liberale şi egalitare cosmopolite. Afost o fineţe extraordinară de-a debitaesenţa cosmopolitismului sub formanaţionalităţii şi de-a face să treacătoate elementele sănătoase şi istoriceale trecutului sub acest jug caudin.Odată egalitarismul cosmopolit intro-dus în legile politice ale ţării, orice pa-triot improvizat şi de provenienţăîndoioasă a voit (şi a putut n.n.) săstea alături (să aibă aceleaşi drepturin.n.) cu aceia pe care trecutul lor îilega, cu sute de rădăcini, de ţară şipopor. Dar aceşti oameni noi, aceşti

<<patrioţi>>, căutau numai foloaseleinfluenţei politice, nu datoriile. Dincauza acestor elemente, care for-mează plebea de sus, elementele au-tohtone ale ţării dau repede îndărat înprivire morală şi în privire mate-rială”…”Străini superpuşi fără nici uncuvânt (ilegitim n.n.) naţiei româneşti,o exploatează cu neomenie, ca oricestrăin fără păs de ţară şi popor”, de-“am ajuns, într-adevăr, în aceastăAmerică dunăreană, ca tocmai româ-nii să fie trataţi ca străini, să se simtăstrăini în ţara lor proprie”… “Acestspectacol al exclusivei (al integralein.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzuteşi abia imigrate asupra unui popor is-toric şi autohton e o adevărată ano-malie, căreia poporul istoric ar trebuisă-i puie capăt, dacă ţine la demnita-tea şi la onoarea lui”…“Nu e indiferentce elemente determină soarta unuipopor. Predispoziţii şi aptitudini mo-ştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite,calităţi sau defecte intelectuale şi mo-rale, dau domniei unui element etnicalt caracter decât domniei altui ele-ment. Demagogia la noi însemneazăura înrădăcinată a veneticului fără tra-diţii, fără patrie, fără trecut, în contracelor ce au o tradiţie hotărâtă, un tre-cut hotărât”.

“A fi bun român nu e un merit,nu e o calitate ori un monopol special,ci o datorie pentru orice cetăţean alacestui stat, ba chiar pentru orice lo-cuitor al acestui pământ, care (pământn.n.) este moştenirea, în exclusivitateşi istorică, a neamului românesc.Acesta este un lucru care se înţelegede la sine”.

“Ceea ce voiesc românii săaibă e libertatea spiritului şi conştiinţeilor în deplinul înţeles al cuvântului. Şifiindcă spirit şi limbă sunt aproapeidentice, iar limba şi naţionalitateaasemenea, se vede uşor că românulse vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea,dar o vrea pe deplin”.

“Nu voim să trăim într-un statpoliglot, unde aşa-numita patrie e dea-supra naţionalităţii. Amundouă nu suntdecât două cuvinte pentru aceeaşi no-ţiune, şi iubirea de patrie e una cu iu-birea naţionalităţii. Singura raţiune dea fi a acestui stat, pentru noi, este na-ţionalitatea lui românească. Dacă evorba ca acest stat să înceteze de-a firomânesc, atunci o spunem drept căne e cumplit de indiferentă soartapământului lui”.

“Nu oprim pe nimenea nici dea fi, nici de a se simţi român. Ceea cecontestăm, însă, e posibilitatea mul-tora dintre aceştia de a deveni români,deocamdată. Aceasta e opera secole-lor. Până ce însă vor fi cum sunt: până

ce vor avea instincte de pungăşie şicocoterie nu merită a determina viaţapublică a unui popor istoric. Să se mo-ralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşişi munca pentru ea însăşi, să deviesinceri, oneşti, cum e neamul româ-nesc, să piarză tertipurile, viclenia şiistericalele fanariote, şi-atunci vorputea fi români adevăraţi. Pân-atuncine e scârbă de ei, ne e ruşine c-auuzurpat numele etnic al rasei noastre,a unei rase oneste şi iubitoare deadevăr, care-a putut fi amăgită, un mo-ment, de asemenea panglicari, căci şiomul cel mai cuminte poate fi amăgit odată”.

“Voim şi sperăm o reacţie so-cială şi economică determinată derămăşiţele puterilor vii ale poporului,care, dacă nu e preursit să piară, tre-buie să-şi vină în fire şi să vadă undel-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nuînţelegem o întoarcere la un sistemfeudal, ce nici n-a existat cândva înţara noastră, ci o mişcare de îndrep-tare a vieţii noastre publice, o mişcareal cărei punct de vedere să fie ideeade stat şi de naţionalitate, sacrificatepână astăzi, sistematic, principiilorabstracte de liberalism american şi deumanitarism cosmopolit. O asemeneamişcare ar pune stavile speculei deprincipii liberale şi umanitare, ar des-cărca bugetul statului de cifreleenorme ale sinecurilor <<patriotice>>şi ar condamna, astfel, pe mulţi <<pa-trioţi>> subliniaţi (marcanţi n.n.) la omuncă onestă dar grea; ar apăra trep-tele înalte ale vieţii publice de năvalanulităţilor netrebnice şi triviale, garan-tând meritului adevărat vaza ce i secuvine; ar tinde la restabilirea respec-tului şi autorităţii şi ar da, astfel, gu-vernului mijloacele, şi morale şieconomice, pentru a cârmui bine dez-voltarea normală a puterilor acestuipopor. Nu e dar vorba de reacţiuneprin răsturnare, ci prin înlăturarea ele-mentelor bolnave şi străine din viaţanoastră publică de către elementelesănătoase coalizate”.

“Mizeria materială şi morală apopulaţiei, destrăbălarea administra-ţiei, risipa banului public, cumulul, co-rupţia electorală, toate acestea n-au aface, la drept vorbind, cu cutări sau cu-tări principii de guvernământ. Oricarear fi guvernul şi oricare vederile salesupreme, corupţia şi malonestitateatrebuie să lipsească din viaţa publică;oricare ar fi, pe de altă parte, religiapolitică a unui guvern, ea nu-i dă dreptde-a se servi de nulitaţi venale, de oa-meni de nimic, pentru a guverna”.

“Administraţiunea unei ţări for-

TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU(urmare din numărul anterior)


JJ UU RR NN AA LL

Greu de crezut, dar cea maigrandioasă manifestare cu caracterfestiv dedicată lui Eminescu într-un mo-ment aniversar (Centenarul din 1989)n-a avut loc în România, ci... laMoscova! Noi ne aflam, vorba lui Stere,„în preajma revoluţiei”, măreaţa UniuneSovietică trosnea şi ea din toate închei-eturile, când s-a programat, în istoricasală a coloanelor, un mare spectacol

Eminescu, precedat, cum se obişnuia atunci, de câteva (destule!)cuvântări omagiale. Susţinerea părţii artistice a revenit în totalitateRepublicii (încă sovietice) Moldova, care s-a străduit să aducă înscenă tot ce era cu adevărat reprezentativ pentru teatrul, opera,baletul, cinematografia şi folclorul basarabean. S-a deplasat laMoscova şi întreaga conducere a republicii, în frunte cu prim-sec-retarul Lucinski. Fără îndoială că atunci şi acolo s-a înregistrat zen-itul festivismului „întru Eminescu” – nu atât prin amploareaspectacolului (copleşitor!), cât prin recolta pestriţă de discursurirostite în tonalitate patetic-respectuos-entuziastă. Şi totuşi, mani-festarea din sala coloanelor nu poate fi rânduită printre exceselegăunos-festiviste, pentru simplul motiv că, în acea seară, Eminescua fost luat ca punct hotărâtor de sprijin pentru o îndelung aşteptatădemonstraţie cu bătaie lungă: românitatea Basarabiei. Altfel spus,slăvindu-te pe tine, salvându-se pe ei. Peste puţină vreme,Chişinăul avea să-şi proclame independenţa; spectacolul Emi-nescu a fost o uvertură-avertisment. Şi dacă basarabenii au adusîn capitala URSS sute de artişti, poeţi, prozatori, exegeţi, editori,plus garnitura politică de rigoare, era să lipsească... tocmai dele-gaţia reprezentând ţara lui Eminescu! Cum se-ntâmpla pe atunci lanoi (toate ieşirile peste graniţă erau „filtrate” de Cabinetul 2), pen-tru delegaţia română... nu ieşiseră vizele. Cu câteva zile înaintemă onorase cu un telefon Suzănica, ministra culturii: „Drăguţă, tuai făcut colecţia aia... Eminesciana, ai scris filmul care se toarnăacum... ai scos şi cartea aia cu ca...că...caminarul, adică, nu-i aşa,tata marelui poet... (probabil că răsfoia dosarul de cadre, cel re-botezat azi, cu pudoare, „mapa profesională”) ia să te duci laMoscova şi să le zici tovarăşilor un cuvânt frumos la Centenar...” Şiiată delegaţia română în biroul ministrei, dornică se se asigure deconformitatea cuvântărilor izvodite de cei cinci aleşi – în tot acestrăstimp ea telefonând pe la diverşi generali, implorând sprijin pen-tru acordarea vizelor, nu de alta, dar ar fi stânjenitor ca de la săr-bătorirea Centenarului Eminescu să lipsească tocmai delegaţiaromână! N-a avut chiar obrazul să ne vămuiască textele, dar le-atrimis cu grăbire sus, la CC. În miez de noapte, sună telefonul lahotel: „Până dimineaţă, ar fi bine să vă completaţi cuvântul cu circao pagină despre contribuţia tovarăşului...” Care contribuţie? La ce?„Citaţi şi voi din Mesajul trimis Adunării omagiale de la AteneulRomân.” Peste câteva minute, alt telefon, încărcat cu reproşuri, dela Secţia de propagandă a CC: ”Nu mă aşteptam să nu găsesc, încuvintele voastre dedicate lui Eminescu, nici un fel de referire latovarăşul şi tovarăşa... Urgent, până la plecarea avionului...” Pescurt: am împărţit în cinci mesajul, aşezând în finalul textelor noas-tre câte-o frază exponenţială pentru virtuţile limbii de lemn. Numaică, fără să ne fi înţeles între noi, când a fost să luăm cuvântul laMoscova, nici unul n-a dat citire adăugirilor cu pricina. O ne-dumerire adâncă am desluşit pe chipul trimisului Ambasadei, carenu ştia cum să-şi formuleze întrebarea. Totuşi, a cutezat: „Vi s-acerut să scurtaţi cuvintele?” Nu, de ce? „Mi s-a părut că...” Şi-atăcut. Iată cum, la o adică, poate fi mai important ceea ce n-ai spusdecât ceea ce trebuia să spui. Numai că Iorga are o vorbă întrutotul lămuritoare: „a nu face o faptă rea încă nu înseamnă a face ofaptă bună...”

Rutina presupune, printre altele, o perindare anostă,agasantă, printre măştile celorlalţi. Viaţa noastră este oîngrămădire de persoane (aici cu înţelesul primar de „mască”, dinlatinescul persona) între care ne îmbrâncim şi noi fardul nostru,faţada tragi-comică a existenţei noastre. Are loc astfel o dramaticăînsingurare a fiinţei, deoarece zăplazul măştii e prin esenţăcontrafăcut şi deci, inert, rece. În spatele lui palpită adevăratanoastră natură, el este, dacă vreţi, exilat la stadiul de contra-natură.Dar este posibil ca printre măştile care ne umplu butaforiaexistenţială să întrevedem unele mai conturate, mai ferme.Tencuiala feţei lor să fie mai cărnoasă, mai vie, nu lucioasă şiuscată, ca a noastră. Dinamica expresiilor să le fie mai umană,firească, nu mecanizată brutal ca a noastră. Le spunem personaje.Auzim adeseori refrenul: „X-lescu este un personaj!” Nu opersoană, un personaj. Are curajul, impertinenţa, exuberanţa sănu fie ca noi, cei canonizaţi de circumstanţe şi blazaţi, ci maicolorat, mai impulsiv, mai incert.

Mergând pe firul acestei idei putem conchide că spaţiulcultural românesc a fost populat de prea puţine personaje. Nuvreau să sugerez prin asta o eventuală precaritate demografică alumii culturale româneşti, ci doar absenţa unor oameni care, pelângă realizările lor spirituale, să se fi consumat şi în tumultulexistenţial menit să ducă la stadiul (convenţional, ce-i drept) depersonaje. Căci aceste personaje la care ne referim au caprecedent al exultanţei lor o viaţă pe măsură, de Sturm undDrang, după cum teoretiza Herder. Şi cam aceasta ar fi justificareaplatitudinii trăsăturilor noastre. Suntem seci fiindcă trăim într-oastfel de lume.

Dar un veritabil personaj rămâne B.P. Haşdeu. G.Călinescu îl exila în spaţiul unui legendar haos scitic. Figura luiosoasă şi păroasă, de crengi amestecate cu stânci, negraţioasă şitotuşi incitantă, trimite nu numai la un haos regional (scitic, cumvrea marele critic) ci universal, teogenic.

Viaţa lui B.P.Haşdeu este o sinteză colorată de aventură,capriciu, frivolitate şi monumentalitate. Dacă primul element îlîntâlnim doar în viaţa sa, pe ultimul îl găsim atât în viaţă cât şi înoperă. S-a înrolat în armata rusă, dar a renunţat la cariera militară,fiindcă era un bun român; se credea prinţ (documentele chiaratestă descendenţa din Petriceicu-Vodă), iubea mult şi pe sărite,voia mult, muncea mult şi părăsea multe… Această enumeraţie deverbe este menită să creeze tiparul deja consacrat în care critical-a încadrat ca om de cultură: romantismul. Şi nu numai ca om decultură (căci vorbim despre un personaj) ci ca întreagă manifestarea unei vieţi. Haşdeu este un romantic la modul meta-cultural,paradigmatic pentru tot ceea ce înseamnă romantism.

O consecinţă a furtunii interioare, a exultanţei de naturăromantică, ar fi tendinţa către enciclopedism. Romanticul vrea totul,dar dintr-o sorbitură. E grăbit, fiindcă setea lui de absolut nucunoaşte compromisul. Dar îi scapă meticulozitatea şi echilibrulclasicului şi, într-un anume sens, e bolnav, bolnav de nerăbdare.„Romantismul e boala, clasicismul e sănătatea”, spunea Goethe. Înacest sens, B.P.Haşdeu a fost bolnav de monumentalitate,„deschizând multe şantiere în numeroase domenii”, după cumspunea M. Eliade, dar de o monumentalitate frivolă.

Dar oricât de mult i-am acuza uşurătatea paradoxală,Haşdeu rămâne totuşi o victimă a inerţiei culturale româneşti. Atrăit într-o vreme în care înmugurea o spiritualitate promiţătoare,dar era o trezire oarecum târzie şi trebuiau arse câteva etape pecare Europa le trecuse deja. Acest decalaj evolutiv a generatpresiunea metamorfozată în elanul creator a lui B.P. Haşdeu. Sepoate vorbi chiar despre un principiu vital haşdean necesar culturiinoastre. Acea grabă ambiţioasă, cu ochii aţintiţi către restulEuropei, pe care a tradus-o Ion Heliade-Rădulescu în celebrele

Mircea Radu Iacoban

LA MOSCOVA Frivolitateamonumentalului saugraba unui personaj

Sandu Ioan


AA NN II VV EE RR SS AA RR ĂĂ

VÂNĂTOR CU ŞOIM

... de mugur dor şi de lumină-adâncăde Soare rază înflorind o stâncăde iarbă fraged vuiet către steleşi ropotul de ploaie şi acelepăsări de vis sosindu-ne şi încăde mugur dor şi de lumină-adâncă.

(... ce-a fost rămâne-n iarnă şi-n to-piretrupul tânjind spre-această despărţirede vânăt frig, dorindu-se iar tânăriar vânător cu şoimul şoim pe umărşi iar vrăjind a vorbelor pornire:ce-a fost rămâne-n iarnă şi-n topire...)

... vom îndrăzni grădinile spre nordurivom încălzi în suflete fiordurirămase-n spaime, izolând durerea,şi gura ta – sărutului ca mierea –va înteţi a' sângelui acorduri:vom îndrăzni grădinile spre norduri...

MIERLA DE ETERNITATE

... s-aude mierla de eternitatesunând adânc în aerul-cetateiar frăgezind cu fluieru-i de ceruriştiutele şi proaspete-adevăruridându-le miez ce-n miezul firii bate:s-aude mierla de eternitate...

(... cu trupul tău de tânără vestalăasemeni primăverii, triumfalăbolţi arcuieşti împodobite-n verdesub care drumul gândului se pierdecând steag iubirii arborezi cu falăîn trupul tău de tânără vestală...)

... minunile către minuni mă cheamătopind în aripi ne-minuni şi teamăzboruri în sânge înnoind seminţe,regenerând credinţa-n ne-credinţeşi iar mă simt cu cel-ascuns de-oseamă:minunile către minuni mă cheamă...

POLENURI

... de peste tot miresme ne-mpresoarăca voaluri dulci în aripă uşoarăpolenuri vii, ca nouri de plăcerepurtându-şi auria lor averespre fecundări – ca lumea să numoarăde peste tot miresme ne-mpresoară…

(…din fragede-alambicuri vegetalenectaruri strălucind – în osanalede-albine: imnuri aiurind văzduhuripicură-n guri de bănuite duhurialcooluri fine – ameţită vale ! –din fragede-alambicuri vegetale…)

... iubirea e din vis şi-nţelepciuneşi, iată,-n efemera mea minunese-ncheagă haruri întărind credinţeca fructele urcând înspre seminţeîn care iar polenuri să se-adune:puterea e din vis şi-nţelepciune...

OUL ETERNse închină lui Brâncuşi

ochi al tăriei fără de fiinţămateriei rodind în prisosinţăsublim de vis esenţelor primarerăspuns cerând o singură-ntrebarepunct hialin întemeind credinţă

ochi al tăriei fără de fiinţă

(…matrice-n care se încheagă sporula tot ce-a risipit Risipitoruladânc de chip şi ascunzând adânculîn care se-ntrupează tainic prunculedenic semn: femeie tu eşti dorulmatrice-n care se încheagă sporul…)

…nimic fără de tine şi nici-undetu îl pătrunzi pe cel ce te pătrundedai gând în grai auzului privirecu gustul pipăi spre nemărginireşi-l mirosind neantul se ascunde:nimic fără de tine şi nici-unde…

AL TAINEI CHIP

al tainei chip fără de chip ştiutprin sine doar văzut în nevăzutcu văzul minţii voi a mi-l ivieu ceaţa-n devenirea lui a fispre a mă-ncape Cel-Neîncăput:al tainei chip fără de chip ştiut

(…eu ceaţa, adevărul în respirtorcându-mă al clipelor deşirtăcut pătrund materiei în joc:sunt ceaţa-n ceaţă, vuiet în ghioctopindu-mă de suflet ca un mireu ceaţa, adevărul în respir…)

…şi zidurile cad ca nefiind:eu cel cuprins pe necuprins cuprindşi-asemenea-s în toate şi în tot:cu cel ce poate-nvinge şi eu potşi-s ceaţa din adâncurile-n jindşi zidurile cad ca nefiind…

Radu Cârneci-80Poet, eseist, traducător, jurnalist literar, editor.Născut la 14 februarie 1928, în satul Valea lui Lal – comuna Pardoşi, jud. Rîmnicu Sărat (azi,

Buzău).Licenţiat al Facultăţii de Silvicultură din Braşov (1954).A înfiinţat, în 1964, la Bacău, revista de cultură Ateneu (serie nouă). A fost secretar al Uni-

unii Scriitorilor (1972–1976), apoi şef al secţiei de literatură şi artă la revista Contemporanul(1976–1990). Actualmente, director al Editurii Orion (din 1991) şi director executiv al FundaţieiNaţionale „Izvoare“ pentru protecţia Naturii şi Artelor în România (începând cu 1997).

Din bogata-i operă subliniem: Orgă şi iarbă – 1966; Umbra femeii (sonete) – 1968; Centaurîndrăgostit – 1969; Grădina în formă de vis noi sonete de iubire) – 1970; Cântând dintr-un arbore– 1971; Oracol deschis – 1971; Cântarea cântărilor (parafrază modernă la celebrul text omonim,din Vechiul Testament, atribuit regelui Solomon) – 1973; Banchetul – 1973; Temerile lui Orfeu –1978; Un spaţiu de dor (col. „cele mai frumoase poezii“) – 1980; Sonete (de iubire şi moarte) –1983; Clipa eternă (col. „poeţi români contemporani“) –1988; Scrisorile către Dorador (text român-francez) – 1997; Heraldica iubirii (col. „biblioteca pentru toţi“) – 1999; Scrieri (ediţie în trei volume,îngrijită de autor, selecţie din întreaga-i operă: I – Arborele memoriei; II – Heraldica iubirii; III –Clipa eternă) – 2004. Din traduceri, notăm (numai pe cele editate în volume): Léopold Sédar Sen-

ghor (Senegal): Jertfe negre – 1969; Srečko Kosovel (Slovenia): Extazul morţii – 1975; Kahlil Gibran (Liban): Profetul –1983; Charles Baudelaire (Franţa): Florile răului „Les fleurs du mal“ (prima integrală lirică Baudelaire în limba română,înfăptuită de un singur traducător) – 1991; Jacques Chessex (Elveţia): Elegiile lui Yorik – 1995; Mousse Boulanger(Elveţia): Inimă de aur – 1998; Delmira Agustini (Uruguai): Dulci elegii – 2002.

Radu Cârneci este şi autorul unor mari antologii literare, astfel: Sonete – Shakespeare – Voiculescu – 1996; Ar-borele neuitării (cuprinzând poeţi de limbă română din Israel) – 1997; Mioriţa – în şapte limbi (română, franceză, span-iolă, italiană, engleză, germană, rusă) – 1997; Poezia Pădurii române (patru volume; I – poezie populară de inspiraţiesilvestră; II – clasicii; III – modernii; IV – contemporanii) – 2001; Cinegetica (trei volume de texte din literatura univer-sală şi română) – 2003; Istoria Pădurii Româneşti de acad. Const. C. Giurescu – 2004.

Premii ale Academiei Române şi Uniunii Scriitorilor, Doctor Honoris Causa al Universităţii Bacău.

Radu Cârneci


EE SS EE UU

cu broderii, / şi de-a-ndărătelea / pe un os-cior, / ca un prapur verde, / marele felon.// Jungliş-junglum / sfârtecăm fără oprire /meningea basmului subţire. // Intrând pări-nţii-n daravele / ai rămas singur, / puigaleş sfânt de lele, / pe sub nori şi pe subcâmpuri / bolborosind din gură / ca babeleîn basmură, / să vină / regele frunzelor /cu un ţăpoi verde / pe care atârnă /mamca lui ca să-l dezmierde, şi regele ou-ălor, / înflorit ca tărâţele, / săgetător în gura mea / cu ţâţele. / Şi regelebobinocarilor, / hăituit şi plin de lapte, / cu o gâlgă umflată / de num-ărul şapte, / pe care l-a tot spus / în fiecare noapte. // Băiatul meu, /abua, abua, / culai, culai / nalie, în zader, sabaile: / nu mai trece ni-meni / azi, / vezi tu, aua, aua, / tucu-bau, / jungliş-junglum, / sfârtecămfără oprire / meningea basmului subţire. («Aua» MÎng, 124 sq.); sau:Dar numai ea / era Eufemia,/ ca un şarpe dulce / în voal negru se-ndoia,/ lua otravă şi-arăta / spre polcovnicul Ozun, / uşurel / ca unnor destins / creştea a rugă ... («Eufemia» MÎng, 118 sqq.); ori:...Dantele din râuri tari / cad pe mine în gheţari / şi se duce strâns / îngratii / şi se zbate / ca un cal / căzut cu aurul pe spate. // (...) // Am visatc-am înghiţit / o stea / care sfârâia / şi m-am umflat / şi gratiile aucrăpat / şi am zburat pătând / albastrul din gând. // Ira, ra, ha, ira ra !/ mi-ar fi plăcut / să trăiesc, / dar zice gheara: / fă-mi loc, fă-mi loc, /în inimă / eu să-ţi joc ! («Eu sunt puişor canar» MÎng, 113 sqq.). Daradevărata măsură a talentului Gabrielei Melinescu se vede în poe-mele trăirilor tensionate în spaţiile purităţii, ale erosului, ale hieraticu-lui, ale universului senzorial, ale graţiosului, ale sublimului, aletragicului, ale somptuosului, ale „visului arhetipal“ etc.: Se cuvineiarna să-ţi descoperi chipul / şi să priveşti cum lumea pare un crin. /E ca şi cum ţi-ai visa în extaz arhetipul / într-o noapte mirosind a gersenin. // Văd păsări enorme în celule albe / cum îşi înfig pliscul în ma-rele nor, / cum din cosmos vine superbul, preatânărul / olandez zbur-ător. // Pe faţa lumii îşi coboară / părul său fraged de metal, / şi omolatecă melancolie vine / cu ochi misterioşi de animal. // Cine eşti,şi de unde răsare / rana ta albă, meteor ? / O iarnă de mult continuăun gând / în craniul zilei vuitor. («Visul unei nopţi» MÎng, 79); Deaceea mi-am creat o cameră sfântă. / În creierul de copil a apărut ilu-zia cu două capete, / umplându-ne cu lucire, am descoperit fantomavitală: / cu patru ochi şi patru guri, / cu urechi pe toată suprafaţa. /Spiritul nostru s-a înnodat cu spiritul iluziei. («Viziuni ale drumuluiacasă – 1. Pământul nu există» – MelPo, 183); Cel care ştie limbaanimalelor, / a lucrurilor animate şi neanimate, / limba celor care înţe-leg şi nu înţeleg, / a celor care văd şi a celor care nu văd, / şi-acontemplat imaginea în apă, / revăzându-şi străvechea patrie, / cutoate amintirile, şi atunci a strigat îngrozit: / Întors către lume, către totce are un corp, / declar suprafaţa pământului primejdioasă ! / Întorscătre cei închişi în animale şi plante, / previn: pământul e gol şi locuitpe dinăuntru, / plin de sfere concentrice / închise unele în altele şideschise / prin guri către poli ! / Să nu ne încredem în protecţiapământului, / oricând se poate deschide trăgându-ne în interior... («3.Pământul este gol şi locuit pe dinăuntru» – MelPo, 186) etc. Cu odeosebită acuitate a percepţiei surprinde însingurarea paradisiacăpână în „materia ultimă a tâmplei“, până sub „masca divinului“, oripână în „mătasa de peste neant“: Nu vine nimeni, nu vine nimeni, /cuvintele sunt flori pentru nimeni / pe sub pământ iarăşi nimeni, / şipretudindenea nimeni. // Iartă-mă nimeni frenetic şi lent, / tâmpla în-grozitoare reţine / materia ultimă inconştient, / ţipătul pietrelor cu laptepline. // Nu ne vede nimeni, ce bine-i în nimeni / în a divinului gingaşămască, / lasă-ţi tu, oră mortală, / mirosul ca pe o iarbă / încet să nepască. («Acea parte a paradisului» MÎng, 78). Adeseori privireapătrunde şi în spaţiile apocalipticului, ale thanaticului, undesălăşluiesc „îngerii iadului“, ori „duşmanii divini“, între „fluturi dilataţi“de căldură, între „cranii vii“, unde-i «sete uriaşă de-a strivi / cu buzeleun înger chimic» (Plăcută otravă MÎng, 82), unde există „tânjirea“după «un con căzut / într-o pată de păianjen / care trupuri vii a supt»,unde-i pasărea-vampir «din vinele tinere bând / prunci morţi cum beasoldatul / apă dintr-o cască albastră» (El palid MÎng, 84); gura iadu-lui este «o prăpastie luminată / laolaltă cu plante şi pietre de para-dis»; aici, «jivinele cu carnaţie strălucitoare / muşcându-se îi dădeauspaima / că gura infernului s-a deschis»; eroina sa lirică, după cevede prima moarte, nu mai crede într-o moarte secundă: ...Eu înrăcoarea muritoare / am urcat muntele ca un supus / simţind aceeaşiclipă de miracol / cum peste iris etern mi s-a pus. // Şi această mons-truoasă carne albă / de îngeri vineţi sărutată într-o zi / pieritoare şidulce ca miezul merelor în care / viermele de cleştar zăcând înfiptluci, / am văzut prima moarte, ştiind că de-acuma / a doua moarte nuva mai fi. // Şi aceşti ochi de crimă veseli / semănând feroce cu lacrimicurate de copii / au văzut prima moarte, ştiind că de-acuma / a douamoarte nu va mai fi. («Nu ne opriţi» MÎng, 88 sq.).

Alexandru Piru, în «Istoria literaturii române de la începutpână azi» (1981), apreciază că «Poeta are o filozofie. În tentativa sade a fi, omul se izbeşte implacabil de un termen final, ceea ce consti-tuie, cum se intitulează cel de-al doilea volum, Călcâiul său vulnera-bil (1966). Salvarea se află în aspiraţia spre puritate, condiţie etică,dar şi în sublimarea vieţii în artă, condiţie estetică. Altfel spus, nemu-rirea se obţine prin identificarea cu universul, nu prin imitarea naturii,arta e un fel de transsubstanţiere, o mutaţie ontologică (A treia taină,1969). Mai departe poeta caută hotarul dintre bine şi rău, dintre în-norat şi senin, dintre lumină şi noapte, exterior şi interior, paradis şi in-fern. Moartea e văzută ca un rit nupţial...» (PIL, 502 sq.).

VII) Gabriela Melinescu şi „îngânarea lumii“. Interesanta operăpoetică semnată de Gabriela Melinescu (Bucureşti, 16 august 1942),atât cea scrisă în România, înainte de 1975, anul stabilirii în Suedia,cât şi cea scrisă în vecinătatea cercului polar de nord, reuneşte vo-lumele: Ceremonie de iarnă (1965), Fiinţele abstracte (1966), Inter-iorul legii (1968), Boala de origine divină (1970), Jurământul desărăcie, castitate şi supunere (1972), Îngânarea lumii (1972; siglă:MÎng), Împotriva celui drag (1975), Casa de fum (1982), Oglinda fe-meii (1985), Lumină din lumină (1993), Poezii (1997 – antologie şi unciclu de cinci poeme inedite; siglă: MelPo) etc. Volumul Ceremonie deiarnă determină pe criticul literar Ion Pop să-i reţină «tonul franc alconfesiunii neliniştilor erotice, comunicate cu o candoare desăvâ-rşită», «bucuria sărbătorească şi pură a simţurilor» (Ion Pop, Poeziaunei generaţii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1973, p. 282; siglă: PPg);în Fiinţele abstracte (1966), «nu ipostaza unui eu demiurgic gene-rator de universuri mai echilibrate sau mai mişcate în funcţie de ten-siunea variabilă a spiritului o propune Gabriela Melinescu, ci expresiaunor stări de evanescenţă, de risipire a fiinţei într-o beţie de culori şiarome, o reverie – am putea spune – stilizată, în care sentimentulrealului nu se pierde cu totul, ci suferă doar o relativă deformare: Înîncăpere / liniştea e aşezată în vase de lut, / căni enorme cu vine al-bastre, / stăpânul casei umblă nevăzut / şi câte-un fruct mirositoraruncă / şi colorează tăcerea în portocaliu, / aromele plutesc în abu-rii / din rana unui animal cu trupul viu. / Şi aburii mă ling pe chip, / mi-rosul fructelor mă otrăveşte, / adorm într-o femeie tânără / pe careforma fructelor o-ncercuieşte. („Somn de vară“)» (PPg, 284); maisemnalează „prerafaelismul“ din «Interiorul legii» (1968), ori din«Boala de origine divină» (1970); «tot în aria unei poezii „manieriste“se poate include şi Jurământul de sărăcie, castitate şi supunere(1972), cartea cea mai unitară stilistic a autoarei.» (PPg, 294) etc.Criticul literar Mircea Tomuş, referindu-se îndeosebi la volumul Fii-nţele abstracte, ne atrage atenţia că Gabriela Melinescu «face partedin familia ermeticilor de vocaţie, având de comunicat un mister, detransmis o iniţiere, printr-un vers refuzat înţelegerii logice sau pro-zaice dar luminat deseori de imagini surprinzătoare mai ales în sua-vitatea lor, de unele notaţii graţioase.» (TCar, 88). Într-adevăr, vocaţiahermetizant-baladescă şi-o declină Gabriela Melinescu, graţios-pa-rodic, într-o serie de texte epico-lirice, ca în poemul Ou de lemn, cuoglindire în «Oul dogmatic» de Ion Barbu: Pacea-ntâi a lui a fost, /chei deschid / cu mister zilele de post, / şi iese din închisoare / plingeometric / în cercurile lui interioare, / clar şi demn, / spărgând ouăcu albuş şi gălbenuş, / ou de lemn. // Şi părintele Talabă / mucalit şisfrijit / topit în ceară albă / după al Venerii semn / s-a mirat / că-n ouexistă / lemn şi lemn şi numai lemn.// Mai departe-am hăcuit / ouă viicu copii, / ouă de var, / cu chihlimbar, / ou cald / din târtiţă de găină /cu safire şi smaralde / plină / şi am negat / din spirala ordonată / ener-gia / dezgheţată. „Năstruşnicul“ ou roşu de Paşti, confecţionat dinlemn, este pus de „eroina baladescă“ la clocit, „în dantele ca în pene“,aşteptând ca „din dragoste“ să iasă «smotocit şi năuc, / puiul sfânt»,de vreme ce «au ieşit în lume / de sub clopotele de var / puii / înotândagale / în galbenele bale, / cu ghearele ca dinţii / rupând cojile / şiimitându-şi repede părinţii»; graţie rugăciunilor şi la căldura trupuluieroinei, în oul de lemn a mişcat ca la gravidele aflate în ultimele luni„sfântul increat“, pruncul lemnului: Numai el, / ou de lemn, / stă înzale, / şi mă tem, / pierd speranţa, / mă-nfăşor / în urlete / şi aud /cum în afară mor. / Şi mă rog / în genunchi / şi rod încet / scoarţa depământ / din nou / încălzesc cu trupul / îngheţatul ou. / Uitător în rug-ăciune / pentru mine s-a mişcat / o dată şi înc-o dată / copilul lemnu-lui / sacrul increat. (MÎng, 121 sqq.). Angajându-se parcă într-o„replică“ la «Domnişoara Hus» de Ion Barbu, Gabriela Melinescuobţine şi scânteieri metaforice originale şi totodată lasă impresia căa ajuns la folcloric-româneştile esenţe incantatorii din descântecele demosor (căpătând aurifere valenţe lirice în poema barbiană), sau dincântecele de leagăn, din enigmistica jocurilor de copii etc.: Ai fostbăiatul / care a strigat: / „regele e gol !“ / şi nimeni nu s-a înspăimân-tat, / cu pumnul tău şuierător / i-ai destrămat / pe un mosor / taftalele (continuare în nr. viitor)

DOAMNE („BUNE“ ŞI „RELE“) ALE LITERA-TURII ROMÂNE ŞI UNIVERSALE

PENTRU «FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DUILIU ZAMFIRESCU –EDIŢIA IULIE 2007»:

Ion PachiaTatomirescu

(urmare din numărul anterior)


CC RR OO NN II CC ĂĂ DD RR AA MM AATT II CC ĂĂ

Cred că am aşteptat de mult să văd cum este livemontarea unui text suprarealist. Şi iată că premiera de pe16 martie a Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” Iaşi mi-aoferit ocazia de a gusta pe deplin viziunea scenică a unuiscript suprarealist (pentru că în Nevasta lui Hans, scriitorulNichita Danilov se află cert pe acestă direcţie literară, ceeace regizorul Ion Sapdaru a simţit şi a exploatat în mod viz-ibil).

Într-o atmosferă heteroclită, încare se adună accente balcanico-mol-dave, tente naive şi în care limita din-tre sacru şi profan a dispărut, seconturează cu repeziciune un universparodic. Teatrul devine în acest cazlocul jocului şi al contopirii dintre realşi imaginar (aşa cum se întîmpla în pe-rioada Renaşterii italiene în timpul săr-bătorilor din luna decembrie, caresemănau cu Saturnaliile). Şi poate nue domeniu mai potrivit pentru această

perspectivă, decât cel teatral. Nevasta lui Hans, în tot vîrte-jul de poveşti şi de personaje care apar în scenă, pare să fieînsă un pretext pentru ca întreg tumultul de întîmplări di-namizat de actanţi să fie pus în mişcare. În fapt, acest spec-tacol nu este nimic altceva decît o utopie negativă, oparabolă întoarsă, ghicind întru totul intenţia, substratul scri-itorului Danilov. Dacă ar fi să folosesc termeniistanislavskieni, aş spune că tema textului (regresul uneilumi butaforice) s-a transformat însupratema realizării scenice aceeacare s-ar conchide în variaţiile morţii. Şiapreciez în acest mod pentru că toatesemnele converg spre acest sens (althanaticului): pornind de la jocul ac-toricesc, de la felul în care personajelesunt “întruchipate”, pînă la decorulsupra-abundent, la efectele onirice aleluminii. O imensă construcţie mixtă, încare culoarea contrastează mereu, iarfiinţele nu doar că sunt cele de hîrtie,dar ele trec mereu dincolo de verosimil– aceasta este imaginea micului cos-mos re-prezentat. M-a frapat prezenţapăpuşilor, a manechinelor – acesteasunt de fapt dublul mort al fiecărei ex-istenţe din spectacol. Ferindu-se a fi omască, aşa cum adesea se petrece înmontările dramatice, păpuşa e un sim-plu corp rigid. Mi-am amintit de Classemorte a lui Tadeusz Kantor, chiar deUbu-roi a lui Alfred Jarry care era scrisăspecial pentru teatrul de păpuşi. Apariţi-ile aproape spectrale din turnul Golieiseamănă foarte mult cu oamenii care purtau pe umeri mane-chine-copii (din viziunea lui Kantor). În fond există o dublădeterminare : ceva din aspectul manechinului se impreg-nează în actori şi ceva viu pare să anime manechinul.

Hans, soţia sa, prietenii, chiar şi îngerii toţi se multi-plică schizoid, iar alături de ei se găsesc marionetele (fie unmanechin ascuns sub pat, fie un schelet de hîrtie în dulap,

fie o păpuşă de cîrpe îngropată larădăcina unui copac). Imitaţii alenecunoscutului, ale morţii chiar,manechinele împînzesc scena şipovestea în sine. Există o continuăevoluţie, ca un bulgăre care se ros-togoleşte în zăpadă, ca un text carecreşte continuu pînă explodează. Totul galopează spre unfinal al dematerializării. Apocalipsa pe care Hans şi-o imag-inează (cînd casele ard, cînd soţia sa şi amantul ei se roagăsă fie iertaţi) nu reprezintă decît deformarea absolută a“poveştii” şi pragul spre tărîmul de dincolo, unde nu e decîttăcere şi o puritate în care nici nu poţi crede. Procedeele dea deforma un personaj, de a-l desface în mai multe chipurisunt diverse. Soţia fără nume creşte mereu, în timp ce elscade, ca un corp hibrid aceasta e întrupată de trei actriţe.Ea ne aminteşte de bestiarul medieval. E un fel de trup urît,care din madonă albă ajunge un monstru capricios. Hans larîndul său se multiplică: este figura din copilărie, este ele-vul, este omul retras într-un turn de mănăstire, este bărbatulslab, care se supune neputincios grotescului din jur. Cos-mosul în miniatură despre care vorbeam pune în discuţie defapt problema mimesisului şi implicit a teatralităţii. Sumasemnelor pare a accentua cumva faptul că “Noi suntem lateatru”. Decorul încărcat, contrastul de culori, reprezentăriletautologice (acele repetiţii voite) au chiar rolul de a facespectatorul conştient că se află în faţa unei arii a teatralităţii.

Făcînd referire la această arie, Ionesconota pe bună dreptate: “Fiecare gest,fiecare atitudine, fiecare replică expusăpe scenă distrugea, în ochii mei ununivers, pe care acest gest, această at-itudine, această replică tocmai îşi prop-unea să o facă să apară; (…) Măduceam la teatru cu o conştiinţă oare-cum desacralizată, şi asta făcea să nu-l iubesc, să nu-l simt, să nu cred în el”(Eugène Ionesco, Notes et contre-notes, NRF, Galiimard, 1962). Regi-zorul din piesă, o replică absolutcaricaturală, povesteşte mereu viziunilesale şi chiar joacă în ele (aşa cum i seîntîmplă şi pictorului şi bătrînei). E un felde clin d’œil ceea ce perspectiva regi-zorală încearcă să ofere. Oraşul (Iaşi)populat de fiinţe incredibile şi în care sepetrec întîmplări de necrezut, este defapt un loc mort, în care fiecare seizolează în propriul vis, este un teatrumecanic pus în mişcare de necunoscut.

O continuă metamorfoză ur-măreşte eroii (anti-eroii, dacă ar fi să-i numim în stilul luiIonesco) şi obiectele care-i înconjoară. Resemantizările pro-puse de Sapdaru formează în fapt un spaţiu fantastic, para-doxal prin vivacitatea sa decrepită şi tanatică. O povestefragmentară într-o viziune ce-i accentuează diformitatea lacare merită să fii spectator în sală.

Ioana Petcu

Distopii suprarealistesau cum este Nevasta lui Hans

�www.oglindaliterara.ro

3422

SS CC RR II II TT OO RR II ÎÎ NN AA GG OO RR AA

“Afară cu hunii (bozgorii) care niciodată n-au avut ovatră pe pământ şi afară cu ţiganii care sunt o ruşine pentruţara noastră. Vrem o Românie pură şi mare. Vrem înapoitoate pământurile româneşti furate. Acum sau niciodată! Nuvă fie frică să luptaţi şi să vărsaţi sângele lor murdar.Maimuţele păroase n-au ce căuta în scumpa noastră patrie.Acum este momentul istoric cel mai potrivit să scăpăm de eişi de toţi care nu au sânge de români. Pe nemţi i-am alungatîn parte, dar mai sunt destui şi alţii de care nu avem nevoie.Faceţi totul să scăpăm de toţi. Ceauşescu n-a trăit destul să-i distrugă, dar neamul nostru nu trebuie să depună armele înacest sens! Nu ne trebuie Elveţie. N-avem nevoie de nici oEuropă! Noi suntem români. Nu vă lăsaţi induşi în eroare delozincile Pro Europa! În ele se ascunde distrugerea neamului

nostru românesc. Noi suntem un popor deştept. Casa comună europeană nu poate fidecât dezbinarea unităţii naţionale şi teritoriale a României. UNITATE! UNITATE!UNITATE! Numai Vatra Românească, nimic altceva nu ne trebuie. Limba română, singurăstăpână. Nu vrem să auzim de scârţâieli în urechi – nici un alt cu-vânt decât cuvântulromânesc! Chemăm pe toţi românii de bună-credinţă să se alăture eforturilor noastre caredeocamdată se concentrează în Târgu-Mureş, dar avem încredere în poporul român, căse vor răspândi pe întreg pământul României Mari din anul 1918”1.

Bestialitatea verbală a acestui text făcea şi mai credibilă agresivitatea animalicăasupra… „ungurului” Mihăilă Cofariu! Cele două scenarii seamănă unul cu altul ca doigemeni. Dar în textul reprodus răzbate ura viscerală a unui isteric extremist maghiar.Indiferent cine l-a clocit. Nu lipseşte nimic din „tacâm”. Se recurge şi la postmodernistaintertextualitate, cu o secvenţă din imnul lui Andrei Mureşanu şi cu alta dintr-un cunoscutcântec ardelenesc. Dar grija de căpătâi a ticluitorului a constat în a ridica toate minorităţileîmpotriva românilor intoleranţi şi xenofobi! Mai mult, românii sunt eurofobi şi refuză oricelimbă străină! Toate astea ar fi creaţia lui Ceauşescu şi, lepădându-ne de dictator, trebuiesă ne lepădăm, cu oroare, de orice sentiment naţional românesc! N-o să vă vină a crede,dar propaganda aceasta deşănţată împotriva „barbarilor” din România a prins în Occident.Şi de ce n-ar fi prins dacă şi oameni de stat ca Dan Petrescu îi dădeau girul? „Dupăincidentele de la Târgu-Mureş – mărturisea doamna Paula Mühlbächer, ingineră dinMünchen –, iar a fost un val de emisiuni, nemţii voiau să afle, erau şocaţi de scenele debrutalitate văzute la televiziunea germană. Întrebau: de ce sunt românii un popor atât decrud? Foarte greu au înţeles că acolo a fost vorba de altceva, că vinile nu erau chiarunilaterale. Noi nici nu ştim să ne facem o imagine în străinătate”2.

Radu Portocală, în cartea amintită, arăta că minciunile cele mai multe desprerevoluţia română au plecat înspre opinia publică mondială pe via Budapesta. Iar ceiinteresaţi au aprins din urmă vâlvătaia. Chiar şi după ce falsul a fost demonstrat şidemontat milimetric în presă, pretinsul „statut” al Vetrei Româneşti a continuat săalimenteze presa. Pe 3 septembrie 1991, ziarul Dreptatea (ca pentru a-şi bate joc depropriul titlu!) retipărea statutul-pirat, exprimându-şi „indignarea” sub interogaţia: Cum esteposibil? A fost nevoie de noi expertize întreprinse, de astă dată, de ziarul Adevărul, carepărea să închidă cazul3. Însă la sfârşitul anului, Eva Maria Barki, preşedinta ComitetuluiInternaţional Transilvania cu sediul la Viena, la simpozionul internaţional pe tema„Grupurile etnice din Europa centrală şi de est în câmpul de forţe dintre drept şisuveranitate”, a repus pe tapet mistificările din statutul devenit celebru. Violenţele de limbajîmpotriva României au fost atât de vehemente, încât efectul a fost contrar, doamna Barkidevenind penibilă, ajungând a glorifica, în chip rasist, „superioritatea” naţiunii maghiare înraport cu „primitivismul” şi barbaria românilor: „În Transilvania, sub înţeleapta conducerea celor trei naţiuni de elită (maghiari, saşi şi secui) s-a creat leagănul regionalismului detip modern”. Fireşte, de vreme ce, la 8 septembrie 1990, Fundaţia Ungară pentruDrepturile Omului hotăra: „România de azi constituie o excepţie retrogradă la valul dedemocratizare care a cuprins Europa de Est şi Centrală”.

Până şi acţiunea de separare a elevilor români şi maghiari din liceele din Târgu-Mureş a început să se concretizeze printr-un ordin fals atribuit ministrului Mihai Şora,măsluit de Kincses Elöd, în februarie 1990. A fost picătura care a determinat organizarearomânilor în „Vatra Românească”4, asociaţie care a apărut pentru aplanarea conflictelorcu maghiarii, iar nu pentru a le alimenta. Pe 8 februarie 1990, „Vatra Românească” făceaun apel la armonizarea relaţiilor interetnice: „Fraţi maghiari!/ Să nu lăsăm ca între noicineva «să arunce mărul discordiei», să ne străduim să trăim în armonie şi frăţie”. E cutotul altceva decât în statutul falsificat. Răspunsul UDMR a venit pe 10 februarie şi era unulfavorabil şi totuşi falsificatorii din umbră vor ieşi biruitori, alimentând, mai departe,discordia.

Performanţa extraordinară a minciunilor maghiare e că au reuşit să îndoctrinezecu antiromânism o mare parte a „disidenţei” româneşti, contribuind la compromiterea finalăa acesteia în ochii poporului român. Ce-i drept, când, în 1992, la Budapesta, Dan Petrescuse solidariza cu falsificatorii statutului „Vetrei Româneşti”, şeful său direct, ministrul Andrei

Pleşu, s-a desolidarizat de inepţiile urii desine a subalternului, provocându-i, ulterior,demisia.

În acest mod, cleptocraţiaeconomică s-a întâlnit cu cea culturală,spirituală şi morală. Altminteri, toţi „cărturarii”care s-au lepădat de România şi de valorileei, declanşând mişcarea furibundă a„demitizărilor” privind figurile tutelare aleistoriei naţionale şi culturale (de la Decebalşi Mihai Viteazul şi până la Eminescu,Mircea Eliade sau Constantin Noica), audobândit diverse privilegii în instituţiiculturale, titluri universitare şi academice, aufost învredniciţi cu premii şi puşi să-iconsilieze pe preşedinţii României sau pepremieri. Jean-François Revel vorbea de oinvadare a corupţiei şi în cultură, careîntreţine „sclavia morală şi asigură omulţime de sinecuri şi alintări oficiale pentruvanitatea abonaţilor culturali ai puteriipolitice”5. În 1991, Marc Fumaroli numea oasemenea situaţie „stat cultural” în slujbapoliticii. De aici armata de „formatori deopinie”, naşterea categoriei de„teleintelectuali”, care pretind a fi a patraputere în stat. De aici o armată de abonaţi ladiverse titluri şi ordine „în grad de cavaleri”etc., împărţite de preşedinţii României unordiverşi veleitari. Comparaţi-i cumarginalizatul Paul Goma şi aveţi înainteîntregul tablou al unei perioade stranii dinistoria ţării. Astfel, teza lui Tom Gallagher şia adepţilor săi autohtoni că instaurareacleptocraţiei în România s-ar datoranaţionalismului se spulberă în cele patruvânturi. Confuzia a fost posibilă din pricinapseudosincronizării societăţii româneştipostdecembriste cu democraţia occdentală.O sincronizare cu siguranţă că a existat, darnu cu democraţia liberală, ci cu maladiileacesteia, prezente şi-n Occident, fără aputea paraliza, acolo, organicitateanaţiunilor.

Cleptocraţia este antitezasuprimatoare a democraţiei în chiar sânuldemocraţiei. Ea este rezultatul unuiansamblu de boli care, în inventarul luiRevel sunt următoarele: corupţia,campaniile electorale, sondajele de opinie,consilierii înlocuitori ai ghicitoarelor şiastrologilor, indiferenţa cetăţenilor,disocierea între libertate şi drept.Bineînţeles, corupţia este pe primul loc,învăluindu-le pe toate, şi ea îşi are izvorul înregimurile care nu reuşesc să pună stavilăindividualismului exacerbat printr-un sistemjuridic funcţional. Paradoxal, corupţiafuncţionează cel mai bine în regimurile carese iluzionează că au eradicat corupţia şiacelea sunt în statele comuniste şi cele dinlumea a treia, state în care fuziunea dintrepolitică şi economie e oficializată. Încomunism, corupţia se generalizează prin„ciupelile” din avutul public şi prin privilegiilenomenclaturii, pe când în lumea a treia prinmetoda „tunurilor”. În regimurile democratetradiţionale, corupţia ia aspecte „rafinate”,fie la nivel structural, ca în Japonia, fieparticularizat, ca în Occident. În orice caz,constată Revel, corupţia „creşte proporţionalcu descreşterea democraţiei”6. Autorulfrancez dă exemple edificatoare de corupţiela nivel înalt din Franţa, Italia, Germania,Grecia, Brazilia sau Japonia. În comunism,corupţia oferă imaginea unui cadavru uriaşal economiei din care sug milioane de micişi de mari corupţi; în capitalism, economiae un organism care umblă pe propriile-i

Theodor Codreanu

CLEPTOCRAŢIA urmare din numărul anterior

(continuare în pag. 3423)

am cunoscut, mai ales la vârste cândentuziasmele se mai erodează, care săse bucure ca Ion Larian Postolache deversul confratelui său, de cel din urmăgrunz de nisip aurifer al tuturorArieşurilor literaturii române… Îndimineaţa de iarnă când ne-amcunoscut, a evocat atâţi poeţi, a recitatatâtea versuri sclipitoare, a povestitatâtea ghiduşii mai mult sau mai puţincandide ale scriitorilor, dizertând cu o excepţională felurime ainformaţiei literare, încât deodată mi s-a părut că ţurţurii de lastreşini prind să vibreze în soare, cărţile să foiască prin rafturi şisalonul, rotunjit ca o nacelă, să se desprindă de sol… Doamne,câte mai ştia, Doamne, de unde le mai scotea, Doamne, cum lenimerea! Mă deruta însă printr-o anume nepotrivire întreseveritatea căutăturii şi căldura sufletească. De sub cupola frunţiite fixau doi ochi imperturabili, concentric telescopaţi înăuntru delentilele miopiei grave, care fac ochiul reductibil la pupilă. Bineclădit, acel bărbat ce nu atinsese 40 de ani, străbătuse, meteornedezintegrat, văzduhul fierbinte al războiului, de a cărui amintiree plină poezia lui… Într-un fel ne tragem de pe aceleaşi meleaguri,întrucât copilărise la Răstoaca lângă Adjud şi la Podu Turcului pevalea Zeletinului. Este târgul unde s-au născut romancierul I.D.Muşat şi tragediana Sorana Ţopa, a cărei ţinută singularăsurprindea, prin anii ’30, patriarhalitatea localnicilor… Nu mi-atrebuit mult timp să-mi dau seama câtă melancolie stă dincolo deimpresia de eficienţă, proprie mai curând unui antreprenor dezgârie nori, şi de precizia rece a ochiului său de bijutier. Asocia înel enigmele unui fachir oriental cu anvergura soldatului roman, bravîn cucerirea cetăţilor… Dacă toate aceste atribute exterioare s-auconvertit în ceva, aceasta este poezia lui, care se bucură demuzica rigorii formale, de dinamismul unora din cele mai feluriteritmuri, de dulceaţa rimei. Aceste însuşiri privesc deopotrivă poezialui originală (Fluturi de bronz, 1937, Hronic, 1941, Grădina decactuşi, 1969, Oraţii, 1972, Amurgul zăpezilor, 1982, Mătănii, 1990,Balade apocrife, 1992) şi tălmăcirea de poezie din lirica sanscrităori a Egiptului antic.

Dându-mi libertatea totală faţă de subiect, plecarea luidintre noi mi-a întărit vigoarea laudelor cuvenite pe care, cât timptrăia, mă sfiiam să i le aduc. Acum, e şi timpul, e şi prea târziu…


PP OO RR TT RR EE TT

Am pierdut de curând pe unul dintre cei mai interesanţiprieteni, poet talentat, ultimul mare baladist al literaturii noastre.Împlinise anul trecut opt decenii, dar a plecat dincolo cu părerea derău după viaţa pe care odaia, unde stătea claustrat de şapte ani, i-a răpit-o, lui, una din cele mai dinamice firi. Cei opt zeci de ani i-aufost plini de evenimente, dar nu totdeauna de acelea după caretânjea. Existenţa i-a fost marcată de trei mari experienţe eşuate:războiul – pierdut, familia – ruptă, prietenia – trădată… Şi totuşi, afost omul bucuriilor scriitoriceşti, înzestrat cu simţul fraternităţiiliterare. O comoară pentru istoriografia literară modernă, spre careprea puţini căutători s-au repezit, comoară trasă astăzi după el înneant… Rămas în manuscris, un volum de amintiri i se intituleazăJungla cu visători.

Ne-am cunoscut în urmă cu 40 de ani. Tânăr medicinist,coboram în Bucureştii încă aromitori de boemă artistică, venind dinBârladul unde-şi trăiau viaţa torpidă, dar fascinantă în adâncurile ei,chiar dacă disperate, câţiva intelectuali forte… Prin anii ’55 aşadar,am bătut la uşa casei sale de lângă biserica Droboteasa, cenacluliterar disimulat, nu departe de Căuzaşi, nume evocator de anipaşoptişti. Veneam cu prietenul meu mai vârstnic, poetul G.G.Ursu, care-l cunoştea de multă vreme. Amândoi erau apropiaţi aipoetului şi medicului V. Voiculescu, aşa cum aveam să fiu şi eu nupeste multă vreme. Toţi trei ştiam in petto că steaua poetuluisonetelor shakespeariene urcă la zenit. În ce mă priveşte, interesulpentru sonetele lui Michelangelo, la a căror traducere începusemsă lucrez în răstimpuri, mă îndemna să-l cunosc pe cel ce adânceafilozofia neoplatonică a lui Marsilio Ficino şi Cristofor Landino,cerută de eşafodajul traducerii mele reale şi a lui imaginare.

Bucuria prin care Larian Postolache m-a întâmpinat şi-arcere, în evocarea de acum, un metru exultant, cu atât mai mult cucât timpul şi-a îngrămădit peste noi suficiente decenii pentru a-ivalida, prin accente oxitonice, trăinicia… Intram în idealitatea uneilumi clivate, desprinse de realitatea amorfă, aspră şi nedreaptă avieţii comuniste, care construia pe dărâmători, în timp ce noirămâneam fideli matricelor noastre spirituale, într-un fel de în urmăce însemna înainte. Ne retrăgeam în propria conştiinţă, iar durereainterdicţiei de a tipări găsea alinare în prietenia literară, prohibităşi ea dacă nu-şi lua măsuri… Întreaga familie a lui Ion LarianPostolache trăia sub fascinaţia poeziei lui Ion Barbu, dar nu subuna tiranică, deoarece nu inducea în jur negaţie şi umbră, cidragoste şi lumină revelatoare a operei altor poeţi. Puţini scriitori

picioare, dar este pândit din umbră de fiare feline puternice şirafinate. Coruptul nu are sentimentul că face un lucru rău societăţii.Mecanismul acţiunilor sale este acelaşi cu al societăţii liberale:satisfacerea unor porniri individuale. Dar de la individual laindividualism maladiv pasul e insesizabil.

În trecerea de la socialism la capitalism, modelul pentrucorupţi nu mai poate fi cel comunist, deşi urme ale acestuiasupravieţuiesc. Acum, corupţii uzează de principiile democraţiilororganice, se îmbogăţesc în numele acestora şi cu metode dincapitalism. Modelele ideale par a fi Mafia siciliană, Camorranapolitană şi N’dranghetta calabreză, intrate în structurile statului.Fapt sesizat demult de către Eminescu. Aceste „grupuiri deinterese”, cum li se mai zice eufemistic, se erijează în partidepolitice, care, ajunse la putere, devin partide-antrepenoare, nuantrenoare ale economiei. Preiau, altfel spus, atribuţiile partiduluiunic în condiţiile pluripartidismului. Dacă în comunism,antrepenoriatul economic era raţiune de stat, antrepenoriatul încapitalism este ilegal şi deopotrivă de canceros. „Un partidantrepenor – precizează Revel – a încetat să mai fie partid purpolitic atunci când şi-a legat de mâini libertatea de manevră,devenind actor pe un teren străin specificului său; şi nici nu poatefi un adevărat antrepenor, înscris în rivalitate, în sistemul uneiconcurenţe loiale, de vreme ce el dispune, graţie politicii, demijloace oculte de intervenţie care-i permit să falsifice jocul stricteconomic. Pe scurt, partidul cu pricina devine sursă de corupţieeconomică şi nu de creaţie economică”7.

Consecinţele sunt previzibile, cea mai izbitoare fiind„deteriora-rea instituţiilor judiciară şi parlamentară”, încât „într-un

număr neliniştitor de ţări democrate, puterea s-a transformat (ca şiîn sistemul dictatorial) dintr-un mijloc de guvernare întru binelepublic – într-o modalitate de îmbogăţire pe spinarea binelui comun,prin care stipendiile devin un fel de rente plătite de contribuabili,ceea ce face să crească numărul delictelor financiare în favoareaclienţilor puterii. Pe scurt, o maşină de jefuit fără urmări penale”8.

Dacă în democraţiile vestice asemenea fenomene suntposibile, imaginaţi-vă ce paradis al corupţiei s-a instalat în Româniapostdecembristă. Aici, regimul a devenit cleptocratic, instalându-se adânc în structurile economico-politice, încât scandalizează nunumai populaţia din ţară, dar şi Uniunea Europeană, care totameninţă în van cu tot felul de „clauze de salvgardare” şi desancţiuni financiare.

(Din volumul A doua schimbare la faţă)___________________________1 Pentru amănunte, vezi şi Valentin Borda, Un fals grosolan, în„Ţara noastră”, nr. 1/1990, p. 3.2 Paula Mühlbächer, Cum ne văd germanii?, în „Convorbiriliterare”, nr. 27/1990, p. 5. Despre adevărul celor petrecute laTârgu-Mureş, vezi şi Angela Marinescu, Jurnal scris în a treiaparte a zilei, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti,2003.3 Vezi nr. din 15 octombrie 1991.4 Ioan Judea, op. cit., p. 44.5 Jean-François Revel, op. cit., p. 361.6 Ibidem., p. 344.7 Ibidem, pp. 358-359. 8 Ibidem, p. 362.

Vocaţia prieteniei sau PoetulIon Larian Postolache

C.D. Zeletin


EE VV EE NN II MM EE NN TT

Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova,Primăria Municipiului Chişinău şi Liga Culturală a Românilorde pretutindeni ne-a invitat în perioada 13-15 aprilie 2008 laFestivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”.

Scriitorii basarabeni şi-au început sărbătorile înprezenţa oficialilor spiritualităţii naţionale cu un simpoziondedicat unirii Basarabiei cu România de la al cărui act s-auscurs 90 de ani. Generalul Chelaru, acad. Mihai Cimpoi şiscriitorul Valeriu Matei au ţinut să marcheze cu înflăcăraremomentul istoric dorit şi astăzi de intelectualitatea română.

Prin alocuţiunile lorpoetul GeorgeVulturescu, directoral Direcţiei JudeţeneSatu Mare şiscriitorul ConstantinStere – director alDirecţiei de CulturăJudeţene Prahovaau rostit la unisonaceleaşi caldes e n t i m e n t eromâneşti. Prezentla manifestarescriitorul GheorgheNeagu a ţinut săprecizeze desprerolul şi importanţamasoneriei în actul

de unire săvârşit acum 90 de ani, remarcând că dacă în anul1945 ar fi mai existat masonerie românească, înţelegereade la Yalta n-ar mai fi avut loc. Prima zi de sărbătoare s-aîncheiat cu un concert extraordinar susţinut de GheorgheTurda, Ştefania Rareş, Olga Ciolacu şi talentata orchestrăMugurel din Chişinău. A doua zi a început cu depuneri deflori la bustul lui Nichita Stănescu din grădina publică Ştefancel Mare – aleea clasicilor literaturii române. Apoi în holulmare al Casei Scriitorilor s-a vernisat expoziţia de picturăal lui Cezar Secrieru din Suceava, continuată în sala cucămin de un simpozion – Nichita Stănescu – 75, ce l-aavut moderator principal pe poetul Laurian Stănchescu,secondat îndeaproape de acad. Mihai Cimpoi şi poetulValeriu Matei. După o expoziţie foto Nichita Stănescu înBasarabia, s-a trecut la decernarea premiilor FestivaluluiInternaţional de poezie „Nichita Stănescu”, laureat fiindpoetul Laurian Stănchescu, felicitat şi de Vasile Tărâţeanu,neobosit patriot al românilor din Ucraina şi de ArcadieSuceveanu, preşedintele filialei Uniunii Scriitorilor dinChişinău.Poetul Grigore Vieru a primit premiul pentrupoezie Nichita Stănescu, alături de poetul GheorgheVulturescu. A fost oferită şi o diplomă de excelenţă poetuluiVasile Tărâţeanu. În alocuţiunile lor poetul Viorel Dinescu,care se pare că va forma o filială a scriitorilor basarabeni în

sudul Moldovei, Gheorghe Neagu, directorul publicaţieinoastre, Neculai Dabija, poetul şi directorul revisteiLiteratura şi Arta şi mulţi alţii şi-au exprimat admiraţia faţăde râvna celor ce au asigurat condiţiile desfăşurării unuiasemenea festival de anvergură în peisajul culturalromânesc. Festivităţile au continuat cu prelegereaprofesorului Dumitru Irimia din Iaşi – „Ipostaze ale întâlniriimeta-poetice între Nichita Stănescu şi Mihai Eminescu”,moderată de Alexandru Bantoş, directorul Casei LimbiiRomâne. Au urmat apoi lansări de carte ale poeţilor GeorgeVulturescu, Laurian Stănchescu, Vasile Tărâţeanu etc.Seara s-a încheiat în Salonul Literar al Uniunii Scriitorilordin Republica Moldova prin evocarea personalităţii luiNichita Stănescu la care au participat toţi cei prezenţi, subbagheta moderatorului Mihai Cimpoi. A surprins audienţaprin cuvântul său Laurian Stănchescu care înainte de aprimi marele premiu al Festivalului Internaţional „NichitaStănescu” s-a angajat să investească toată averea saestimată la aproximativ un milion de euro în editarea şiantologarea textelor lui Nichita Stănescu ce va cuprinde celpuţin 25 de volume din care patru volume, au văzut luminatiparului şi au fost lansate şi la Chişinău după ce fuseserăpremiate la Paris şi la Focşani mai înainte.

Nichita Stănescu o permanenţă vie în viaţalui Laurian Stănchescu

ai profesorului Densusianu, d-v.sînteţi singur care i-aţi continuatausteritatea caracterului său, unic îngeneraţia sa (mai ales N.lorga, S.Mehedinţi, C. Rădulescu-Motru).Casa d-v. este, pentru mine, ca unlăcaş memorabil: acolo s-a dus greulcu Grai şi suflet (administraţia, şicred că şi o bună parte din redacţiarevistei). Şi tot acolo s-a alcătuit - înani grei de studiu, cu privaţii şiresemnare - dicţionarul aromânesc. De altfel ca şi Imagesd'etnographie. Eu am intrat, în Bucureşti, în destule caseculturale, în aproape o jumătate de a secol de luptăculturală din provincie. Dar socot că numai două au păstratsfînta curăţenie a sufletului românesc, sincer, devotat culturiinaţionale, neşovăitor, fără oportunisme (după casa lui OvidDensusianu, cea din strada Colţei, 23!): Simion Mehedinţişi Tache Papahagi. Încolo: a huit vîntul compromisurilorpolitice! Chiar şi în casa celuilalt profesor al meu - scumpmie - N. Iorga, clica politică a avut prizonier pe uriaş!!

Vă rog să vă gîndiţi la cine să mai apelăm pentru obinemeritată colaborare la volum. Ce ne facem cu Popescu-Telega? Cu Maria Holban (acuma, poate, cu altăonomastică!)? Dar cu streinătatea? Şerban Cioculescu îmisugera, în noiembrie, că ar fi bine să facem un apel mai largla lingviştii streini: dar la cine? R. Corso se zice că a murit.Giuglio Bertoni (cu care aveam relaţii admirabile), şi el s-adus în veşnicie. Ernst Gamillscheg (care mă aprecia) numai ştiu nimica despre dînsul. Mario Roques: a murit şidînsul. Cui altuia ne-am putea adresa? Fiindcă unasemenea volum festiv (pe care "Ed. pt. Lit." ţine să-lediteze elegant) trebuie să treacă cu demnitate în Occident.

Uitasem: dintre colaboratori ne lipseşte M.Gregorian. Îi voi scrie imediat, somîndu-i chiar, pentruurgentare.

Mai am un greu, dar de natură practică, anume: mise cere, la editură, un memoriu asupra modalităţii în carecred eu să se tipărească volumul, indicînd şi materialul ce-lam acuma la dispoziţie, apoi formatul necesar, numelecolaboratorilor, titlul articolelor, numărul aproximativ depagini pentru fiecare colaborator. Încît mă simt constrîns săvă rog a-mi pune la îndemînă articolul d-v. Probabil că va fiposibil prin poştă, ori cum credeţi mai practic.

În privinţa naturii fondului materialului întreg, aflaţică vol. va fi împărţit în două: prima parte cu amintiri; parteaa II-a cu studii despre opera învăţatului profesor. Dar cumopera este închisă, ea putînd fi oricînd judecată, amintiriledespre om şi savant, şi luptător literar, cultural, profesor sîntposibile numai prin cei ce l-au văzut de aproape. Fugasimphonica aicea este! Încît fiţi bun - în cazul cînd ce aveţigata priveşte opera profesorului nostru - şi scrieţi cevadespre felul cum l-aţi cunoscut ca om. Vor fi singureleamintiri despre un ardelean învăţat de la un aromân învăţat.

Aveţi încredere în mine! Fiindcă pentru mineprofesorul Tache Papahagi nu poate fi întrecut, astăzi, denici un alt elev pretins continuator spiritual al lui OvidDensusianu. Rămâne unicul executor testamentarimpecabil. D-l Al. Rosetti (nu mai vorbesc de Al. Graur! )este într-o altă hemisferă etică. O scriu asta, ba şi-osubscriu!!

Devotat, Ion Diaconu


EE PP II SS TT OO LL AA RR

Primită azi, Vineri, 6 Ianuarie, 1967 T.P. Sublinierilesunt făcute de D.Diaconu.

Focşani, I ianuarie 1967str. N. Bălcescu, nr. 12

Stimate Domnule Prof. Papahagi,

Îngăduiţi-mi să vă urez (în glas cu familia mea carea rămas profund impresionată de darul Dv., din cărţi, făcutfiicei noastre, urmând să i le duc, pe curînd, la Iaşi, spre ase bucura din plin, mulţumindu-vă), la mulţi ani 1967!!

Să dea Dumnezeu să trăiţi centenar, spre folosulfilologiei româneşti, căreia i-aţi adus prinos întîiul dicţionaretimologic mîntuit de imprimat!

Să mai dea Dumnezeu ca să vă convingeţi că,scriind Amintirile unui aromân (sau "… aromâneşti, ori cualt titlu aflat de D-v.), veţi da culturii noastre un documentautobiografic nepreţuit, singura mărturie - şi ultima! - de la oramură ilustră a Românismului sud-dunărean care s-arputea să se stingă în mozaicul etnografic al Balcanilor!

Şi să mai dea Dumnezeu ca să vedem în curîndimprimat vol. Omagial cuvenit maestrului nostru OvidDensusianu care - la anul - va avea trei decenii de viaţăveşnică, în vremea cînd în cultura română plouă cu volumecomemorative pentru magnaţii "academicieni" inventaţi exmachina!

În privinţa asta, vă voi informa - strict confidenţial, şisigur - stadiul în care mă aflu în preliminariile editoriale cu"Ed.pt. lit.": volumul se va imprima începând din anul în curs,deşi nu se va face nici o menţiune în prospecte.Condiţionarea, din parte-mi, am discutat-o definitiv (cu d. I.Şerb, apoi şi cu directorul adjunct al editurii, M.Şora) la 5noiembrie trecut. S-a convenit ca să prezint materialul(poate că venind I. Şerb la Focşani), în vederea studiuluitehnic la editură. Am afirmat, răspicat, că ceea ce-am strînseu, din 1938 pînă acum doi ani, se ridică la circa 400 paginiimprimate în format obişnuit. Mai rămîn însă cîţiva elevide-ai "maestrului" care m-au amînat (trei decenii!) cuprezentarea amintirilor (printre ei se află şi Perpessicius,de care mă leagă o vie afecţiune prietenească, şi fără decare nu socot volumul împlinit). Într-un caz colaborarea estechestie de oportunitate a momentului cultural de faţă (În niciun caz nu voi invita pe Al. Graur!!). Este vorba, bănuiţi, chiarde Al. Rosetti care la o scrisoare a mea (în legătură şi cuproblema asta!) a evitat răspunsul franc. L-am invitat, recentprintr-un elev de-al său, mult apreciat, de altfel tînăr distins,care vă stimează pe dv. - Valeriu Rusu - să clarifice punctulsău de vedere. În orice poziţie s-ar situa însă d. Rosetii(oportunism memorialistic, ori altă himeră asemenea),volumul tot va ieşi! Am asigurarea din forurile culturale preaînalte.

Am accentuat însă d. Şerb, etc. următoarea clauză:materialul, cît îl am eu (extrem de importante amintiri de laprofesorul nostru I.A. Candrea, apoi de la C. Rădulescu-Motru, Emil Isac, I. Minulescu, Leca Morariu, I.A.Basarabescu, I. Giuglea, prof. Sperantia, DanSimionescu, D. Mărăraşu, Georgescu-Tistu, G.Opreascu, I Const. Chiţimia, Mario Ruffini, M. Cruceanu,d-na Corina Ionescu, Barbu Theodorescu (bibliografiaanalitică a operei maestrului nostru), PimenConstantinescu (italienistul) nu-l voi preda editurii decît înfaţa d-v., şi - dacă îmi îngăduiţi o dorinţă sinceră - şi în casad-v. Aşa se cuvine să procedăm. Fiindcă, dintre elevii intimi

Ion Diaconu

Valeriu Rusu


EE SS EE UU

1. Despre o anume avangardă a metafiziciiPlasându-se dincolo de efemeridele istoriei din

considerentul că prezentul e doar un nefericit accident al veşniciei,o avangardă a metafizicii luptă din totdeauna la frontierele timpuluiîn apărarea misionarismului spiritual, acel martiraj al elitelor care adinamizat continuu istoria şi a revigorat în momente de slăbiciunefiinţa unui popor. În această cruciadă a spiritului purtată sub steagulunui Weltanschauung orientat continuu înspre valorile trecutuluiasimilat categoriilor mistice, au căzut şi mulţi eroi autohtoni,cetăţeni devotaţi ai unei universale Respublicae spiritualis,încrezători până la ultima lor suflare că spiritul este, cum spuneaCicero, adevăratul sânge care face să bată inima unui popor.

Acestor soldaţi ai spiritului trecuţi în lumina pură a vieţiimântuite, Masoneria română le-a cinstit memoria printr-o cutumăcare impunea Lojelor să poarte numele unuia dintre iluştrii săiiluminaţi. Şi astfel au fiinţat în România interbelică Loji subtitulaturile D. Cantemir (Iaşi), V. Alecsandri (Iaşi), B. P. Haşdeu(Chişinău), C. A. Rosetti (Bucureşti), M. Kogălniceanu (Roman),N. Bălcescu (Cluj), Carol Davila (Bucureşti), C. Negruzzi(Chişinău), Spătarul Milescu (Focşani) ş.a.

Din perspectiva acestei legi nescrise, singular, dacă nuciudat pare a fi cazul Lojei focşănene, căci dacă, într-un fel saualtul, toate numele citate mai sus par justificat puse în legătură cuTradiţia spirituală şi cu acea lumen gratiae a iluminărilor iniţiatice,în cazul Spătarului Milescu nu a existat şi nimeni nu a sugerat pânăacum că există vreo informaţie care să lege numele său de tradiţiaocultă pe care o tezaurizeză Masoneria. Iată de ce am consideratnoi că o cercetare mai îndeaproape a micii Loje moldoveneştipoate reliefa ascunse şi până acum nebănuite profunzimi spiritualela acest uitat „enciclopedist român din secolul al XVII-lea“.

2. Calea spre sine trece prin bibliotecăDacă ar fi să-i dăm crezare, legenda de constituire acordă

acestei Loje privilegiul de a fi una din primele Loji regulareromâneşti. Conform legendei, ea a fost fondată la Iaşi în timpulcelei de-a doua domnii a lui Constantin Vodă Mavrocordat (1741)de voievodul însuşi, căruia, cum sesiza cronicarul Neculce, „îi eradragă învăţătura, şi corespondenţe din toate ţările creştine să aibă“.Loja cuprindea iniţial 12 boieri autohtoni, aproape toţi trecuţi prinAcademia înfiinţată în 1714 de un alt Mavrocordat, Nicolae, tatălprincipelui mason. Numită iniţial Moldavia, Loja l-a avut caVenerabil pe Înalt Prea Sfinţitul Leon Gheuca, episcopul de Huşi.

În paranteză fie spus, Loja aceasta nu trebuie confundatăcu Loja de Galatzy, întâia Lojă românească, înfiinţată la 1734 deflorentinul Anton Maria del Chiaro[1], secretarul lui Brâncoveanu,ulterior al lui Ştefan Cantacuzino şi, pentru un scurt timp, chiar allui Nicolae Mavrocordat.

Plasată încă de la început, să reţinem, sub obedienţăitaliană, Loja Moldavia şi-a schimbat numele în Dimitrie Cantemirla anul 1826, când, din cauze rămase obscure, s-a strămutat laFocşani. Ea va abate însă coloanele câţiva ani mai târziu, pentrua se trezi din adormire abia peste 50 de ani, în jurul anului 1876,când apare enumerată printre Lojele care au contribuit la MareaReformă Italiană ce a condus la formarea Marelui Orient alRomâniei. În timpul celei de-a doua Reforme a obedienţeloritalieneşti din România (1906), Loja îşi va schimba din nou numele(revendicat acum de o obedienţă franceză) în Spătarul Milescu.Înfiinţarea acestei Lojă de nume miza, probabil, şi pe faptul căSpătarul s-ar fi născut, după unele voci, în Moldova, la Mileşti,lângă Vaslui.

Legenda (vera an falsa nescio) mai semnalează legat deaceastă Lojă o fabuloasă bibliotecă secretă, ce ar fi fost doar omică parte din atât de celebra bibliotecă a Mavrocordaţilor, careavusese în epocă (după Sulzer) 600.000 de volume, iar printrerarităţi o biblie coptă din secolul al III-lea.

Se ştie faptul că inestimabilul tezaur de cărţi rare alMavrocordaţilor, adunat de trei generaţii de bibliofili şi care punea

în umbră acum trei secole bibliotecile de pe întreg cuprinsulEuropei, a fost scos la vânzare în 1730, după moartea lui NicolaeMavrocordat. Pentru achiziţionarea lui s-au înscris în epocă, semnincontestabil al valorii ei, Papa, Împăratul Carol al VI-lea şi chiarRegele Angliei. E foarte probabil ca o parte nevândută din multeleediţii rare, manuscrise preţioase, dar şi achiziţii ulterioare care nuau intrat în fondurile celei mai vechi biblioteci publice româneşti,cea a Academiei Vasiliene din Iaşi, să fi ajuns la Focşani, în cadrulbibliotecii secrete a acestei Loji devenită pro re nata Loja de familiea Mavrocordaţilor. O mărturie a Paharnicului Costandin Sion dinArhondologia sa semnalează acest tezaur ca încă existând laFocşani în secolul XIX - când Loja se chema, să nu uităm, DimitrieCantemir - în forma unor „multe manuscripte istorice despre ţaranoastră şi familia Cantemirească, aparţinând unui doctor dinFocşani, descendent direct al lui Dimitrie Cantemir“.

Primul domn străin, deschizând epoca fanarioţilor, NicolaeMavrocordat nu a fost doar un erudit bibliofil, ci şi un buntraducător[2] şi un sever adnotator al lui Machiavelli. După moarteatragică a lui Constantin Cantacuzino (1716) el şi-a completatbiblioteca cu o bună parte din volumele Stolnicului. Amănuntul seva dovedi, aşa cum vom vedea, extrem de important în economiaacestei demonstraţii.

3. Himera lui Vasile Lovinescu sau „izvorul cu apă viedin peştera istoriei“

Mirajul fabuloasei comori de hârtie a făcut încontemporaneitate o victimă ilustră, pe iniţiatul Vasile Lovinescu.Fălticeneanul a rămas până în ultima sa clipă încrezător înexistenţa reală, în România, a bibliotecii Lojei Mavrocordaţilor,bibliotecă pe care el o numea „izvorul cu apă vie din peşteraistoriei“. Din păcate, cercetările noastre nu pot astăzi decât săinfirme optimismul său. Dar să nu anticipăm...

Locul central în biblioteca secretă a Lojei din Focşani îlocupa în perioada interbelică o însemnare olografă a SpătaruluiMilescu, un manuscris despre care se ştia şi se vorbea în mediilemasonice româneşti şi în care Spătarul şi-ar fi mărturisit iniţierea înItalia, la Padova. Acest preţios relict, cu care Loja îşi argumentanumele, a dispărut însă fără urmă în vremea celui de-al doilearăzboi mondial împreună cu întreaga bibliotecă şi cu registreleLojei. Cu toate acestea, în anii 70 s-a lansat ca certă printrebiografii Spătarului ideea unei călătorii de studii în Italia, la Padova.Întâiul partizan al acestei teorii a fost milescologul rus I. F.Golubev[3]. Acesta, după căutări în fondul de manuscrise alBibliotecii de Stat V. I. Lenin din Moscova, dădea ca sigurăinformaţia (fără a-şi preciza sursele) că Spătarul Milescu „a studiatla Padova“.

În aceeaşi bibliotecă, însă, se află unul din cele cincimanuscrise ale cărţii Spătarului intitulată Cele douăsprezeceSibile, despre numele şi proorocirile lor (1674)[4]. Manuscrisulconţine (mss. f.27v - 28) un pasaj povestit la persoana I, în care serelatează o călătorie a naratorului la Cumae, în Italia, lângă Napoli,acolo unde „a prorocit Sibila Persida“. În baza acestei„autoatestări“, şi cercetătoarea leningrădeancă O. A. Belobrova dăca certă în studiul său introductiv la monografia dedicată SpătaruluiMilescu o „călătorie de studii“ pe care Spătarul ar fi făcut-o în Italia.Chiar dacă la o privire mai atentă pasajul în discuţie se relevă, aşacum corect a susţinut în 1985 M. Moraru[5], a fi doar un citat extrasşi tradus de Spătar din Pseudo-Iustin Martirul, Ad Graecos siveGentiles cohortatoria oratio, nu trebuie pierdută din vedere ideeacă acestă carte despre Sibile poate fi manuscrisul în care (şi) LojaSpătarul Milescu să fi crezut a fi găsit cheia eruditei personalităţi aSpătarului. Iar dacă acesta este manuscrisul Lojii dispărut în timpulocupării Moldovei de armata sovietică, atunci tot aici, la Bibliotecadin Moscova, trebuie căutat şi fondul de carte din biblioteca secretăa Lojei moldoveneşti, ca şi, aşa cum o lasă să se întrevadăindiscreţia cercetătorului leningrădean, registrele şi chiar actele eide constituire. Aşa s-ar putea explica şi de ce fabuloasa bibliotecăa Lojei moldoveneşti nu a putut fi pentru V. Lovinescu decât ofrumoasă himeră[6].

Adevărul despre nasul Spătarului Milescu Radu Cernatescu

de ştiinţă cu reveria abisală a ştiinţelor oculte, acest „maestru algândirii oculte a secolului al XVI-lea“[12] a fost în egală măsurăpreocupat de vrăjitorie, cabbală, astrologie, ca şi de medicinaparacelsiană, astronomie, matematică, hidraulică, mnemotehnicăetc, fiind considerat azi prin prisma tratatului său De refractione,Napoli, 1594, chiar un precursor al opticii moderne.

Datorită credinţei autorului Magiei naturale în demonologieşi vrăjitorie, Academia Secretelor a fost închisă prin ordin pontifical.Acest act samavolnic va avea nebănuite repercursiuni asupraatitudinii succesorilor lui Gianbattista faţă de papalitate. Interzise laNapoli, idealurile Academiei vor subzista totuşi, prin profesorii şistudenţii care alcătuiseră Academia dei Segreti, în cele maiimportante centre universitare italiene: Florenţa, Veneţia, Padova.Aici, în aceste medii fertilizate de gândirea mistic-aplicativă a luidella Porta şi udate de cultura Bizanţului prin profesorii greci careau predat în Italia, va lua fiinţă în jurul anului 1594 FrăţiaConstantiniştilor. Iniţial alcătuită exclusiv din studenţi şi profesoritrecuţi prin Academia Patriarhală din Constantinopol, organizaţiase va transforma curând, la începutul secolului XVII într-un ordin desine stătător cu centrul la Padova, acolo unde fiinţa deja „însuşifocarul luminii pentru Răsăritul elinilor şi elenizaţilor – cum o spuneIorga“. E aceeaşi Padova care şi pentru Miron Costin va deveni„egală a ceea ce a fost cândva la greci Athena“.

Din câmpia Padului, constantiniştii se vor răspândi treptat înîntreaga Europă, sfârşitul secolului al XVIII-lea găsindu-i deja binefixaţi în Germania, în două vechi centre universitare, Marburg şiJena. Ulterior, acest Ordin va fi şi el recuperat de Masoneria ocultă(Marele Rit Timpuriu), în forma Marelui Conclav al Crucii RoşiiConstantiniene, transformat (după alte voci, echivalat) în gradul deCavaler al Mormântului Sfânt din Masoneria modernă.

5. O militia crucifera la porţile OrientuluiDespre Constantinişti, ca ramură est-europeană a mişcării

rozicruciene din secolul al XVII-lea, s-a vorbit foarte puţin şi s-atăcut foarte mult mai ales asupra influenţei lor în ţările româneşti,acolo unde, spunea Francesco Renzi într-o scrisoare din 1693către Propaganda Fide, „întreaga floare a nobilimii moldave“vorbea latina, iar un mare număr dintre nobili „erau foarte bunifilosofi“[13].

Membrii Ordinului Constantiniştilor, iniţial în 7 grade, senumeau Imperatori, iar ca „titlu de onoare“ gradul suprem purtasupradenominaţia Constantin. Celelalte grade intermediare (ca depildă, Imperator Sapientissimus) erau toate ipostazieri alepatronului Ordinului, ale Împăratului Constantin Megas, consideratmodelul perfecţiunii lor spirituale, aşa cum în fiecare CapitolRozicrucian el este astăzi Iisus. În lumina acestui ilustru model, seva înţelege de ce atunci când Spătarul Milescu, aflat în Rusia, vreasă vorbească la superlativ despre Petru cel Mare, proaspăt urcatpe tron, el nu găseşte alt termen de comparaţie decât peConstantin cel Mare, urându-i noului ţar să distrugă neamulnelegiuit al lui Mahomed şi să calce peste vrăjmaşii ismaeliţiasemeni Împăratului Romei[14]. De altfel, în paranteză trebuiespus că entuziasmul Spătarului la înscăunarea noului ţar se cerepus în legătură şi cu apartenenţa mai puţin ştiută azi a acestuia dinurmă la Masonerie. Iniţiat la Londra, ţarul Petru I a fondat în 1721,se pare, întâia Lojă rusească (la Petrograd spun unii istorici, la Rigasusţin alţii), ce va fi pusă în 1730 sub jurisdicţie engleză pringeneralul James Keith. Loja a fost semnalată ca fiind încă activă la1750 sub titulatura de Steaua Nordului.

Constantiniştii, o militia crucifera sud-esteuropeanărecuperată de gradele înalte ale Masoneriei moderne, porneau depe poziţii neo-aristotelice în căutarea şi explicitarea magieinaturale, acel fundament al esoterismului creştin pierdut deBiserica oficială. Ei trebuie priviţi ca necesara şi esenţiala verigă delegătură între Occidentul aflat în pragul „revoluţiei“ rozicruciene şiOrientul fabulos de bogat în lumina înţelepciunii eterne. De altfel,abatele Garasse, în a sa Doctrine curieuse des beaux esprits dece temps (1623), lansa cel dintâi ideea că învăţătura autoruluiFamei Fraternitatis (controversatul manifest rozicrucian) trebuiecăutată undeva în Orientulul apropiat, poate chiar la...Constantinopol.


EE SS EE UU

Păstrând atributele ipoteticului să ne reîntoarcem la anii1665-1669, în perioada călătoriilor occidentale ale Spătarului,călătorii despre care informaţiile sunt încă foarte lacunare. Evremea în care pleca (1667) la studii în Italia, şi tot la celebraUniversitate din Padova, şi Stolnicul Constantin Cantacuzino[7].

În paranteză fie spus, dacă în cazul Stolnicului s-adescoperit nu doar jurnalul călătoriei sale în Italia, ci chiar foaiamatricolă de la Universitatea padovană[8], nu acelaşi lucru potspune milescologii şi despre sejurul italian al Spătarului. Ar puteafi acesta un semn că nu studiile l-au adus pe Spătar în Italia, cialtceva, mai profund şi mai tainic, despre care trebuia să se tacă?

Cei doi tineri cărturari români e deci posibil să se fi întâlnitîn Italia. E foarte probabil ca, în amintirea acestei întâlniri, Spăta-rul Milescu să-i fi expediat prietenului său unul din manuscriselecare fixa momentul când „noi înşine am fost şi în oraşul Cuma[lângă Napoli] unde a prorocit Sibila Persida“. În acest mod devinedestul de plauzibilă ideea că, din biblioteca Stolnicului, manuscri-sul, trecând prin biblioteca personală a Mavrocordaţilor, a ajuns înbiblioteca Lojei acestei familii domnitoare.

4. Despre părinţii neştiuţi ai InvizibililorDacă nu putem decât să ne resemnăm în privinţa

inconsistenţei informaţiilor biografice, nu la fel se poate vorbi decele peste 30 de lucrări lăsate posterităţii de Spătar, o operă cepoate deveni infailibila busolă indicând de dincolo de timp gradul deapropiere de Cunoaşterea arhetipală a cărturarului român. Seimpune însă, înainte de orice hermeneutică aplicată, să vedem cefel de cunoaştere ocultă, ce rectificare în sens alchimic propuneaItalia mijlocului de secol XVII neobosiţilor căutători de înţelepciunecare soseau aici de pretutindeni.

La Napoli, cu aproape o sută de ani înainte de călătoriaSpătarului, fiinţase o Academia dei Segreti edificată „pentrudezvoltarea ştiinţelor naturale şi aplicarea lor în filosofie“. Sub vălulacademiilor neo-platoniciene, aici s-a dezvoltat o semiocultăorganizaţie care profesa liberalismul spiritului enciclopedic într-unsincretism ce reunea filosofia lui Platon cu ştiinţa lui Aristotel şi cuvrăjitoriile lui Agrippa.

În paranteză fie spus, modelul ilustru al acestei şcoli l-aconstituit Akademia edificată în antichitate de Cicero chiar aici,lângă Napoli, pe domeniul poetului dintre Cuma şi Bacoli. Se ştiecă, pe la mijlocul secolului al III-lea d.Ch., din Akademia acestuiiniţiat în anticele misterii, academie care îl adăpostise la unmoment dat şi pe Apollonius de Tyana, nu mai rămăsese decât omulţime de ruine. Ele rezistau încă în vremea lui Galerius, treisecole mai târziu, când Plotin, prin proiectul Platonopolis-ului său,a încercat să le restaureze şi astfel să reînvie aici nu doar o tradiţieacademică, ci şi una profetică şi misterică, deopotrivă, tradiţie cetrebuia să înceapă cu Sibylla şi să se continue cu Virgiliu şi, nu laurmă, cu Cicero. Renaşterea italiană, atât de tributară lui Platon, varedescoperi proiectul plotinian şi va trata cu pioasă veneraţieaceste locuri ce emanau o atât de ilustră tradiţie. De altfel, însecolul al XVI-lea, aici localiza tradiţia hermetică[9], într-un modcât se poate de explicit (după chiar localizarea lui Pseudo-Iustin),ruinele unui presupus templu sibilinic, care ar fi fost distrus dupămarele cutremur din 1539. E foarte probabil ca faima acestor ilustreruine să-l fi impresionat şi pe Spătarul Milescu la mijlocul secoluluial XVII-lea, atunci când, aşa cum o mărturiseşte în pasajul atât dediscutat, „am văzut în acesta oraş, Cuma, o piatră dintr-un marepalat împărătesc (polata carskaja velika), un lucru măreţ vrednicde toată admiraţia. Aici prorocia Sibila Persida. După cum nespuneau locuitorii acestui oraş, Cuma, ei înşişi auziseră acestetradiţii de la strămoşii lor. În mijlocul fostului palat împărătesc ne-au arătat trei băi tăiate din aceeaşi piatră, în care spuneau ei că seîmbăia Sibila Persida, apoi se îmbrăca în odăjdii şi intra însanctuarul din acel palat făcut în interior din aceeaşi piatră [...] Înoraşul Cuma menţionat mai sus am învăţat tot felul de lucruri. Multele-am aflat de la mai marii oraşului, care conduc pe drumeţii străiniîn casele lor...“[10]

Fondatorul Academiei dei Segreti de la Napoli, lângă Cuma,a fost ocultistul, savantul şi scriitorul Giovanni Battista della Porta,care încerca astfel reînnodarea unei antice tradiţii locale. Acestadevenise celebru la 17 ani cu lucrarea sa Magiae naturalis[11](1552), tradusă şi adnotată imediat în italiană, franceză şigermană. Spirit paradoxal, reunind curiozitatea şi rigoarea omului (continuare în pag. 3393)


NN OO TT EE DD EE LL EE CC TT UU RR ĂĂ

Iată cum Aurel Panteadevine percutant, când scrie scurt,fără bucle prea bulbucate în jurulsâmburelui poeziei. Volumul Negrupe negru (alt poem), Casa Cărţii deŞtiinţă, Cluj-Napoca, 2005, continuăun alt volum de-al său, Negru penegru, din 1993. Ciudată gravitarea

aceasta în jurul identităţii cromatice, respingând efectele specialeobţinute prin contrast. Versurile sunt adesea grupate în distihurisau terţine polizate până la a ajunge sentinţe. Se renunţă la titluri,la discursivitatea verbioasă, dar mesajul e puternic, concret. Aces-tea mi se par marile calităţi ale volumului: economia de mijloace şiformularea clară a gândului poetic sau conturarea fermă a decoru-lui.

Un decor sec, pustiit, ca în pictura metafizică, generând înjurul său un halo pulsatil ce hipnotizează cititorul: „Vocea care aieşit din ea/încă o aşteaptă//Moartea e lungă/şi cuvintele toate suntduse,//ceva ca o cazarmă în care timpul/fumează chiştoacele sol-daţilor plecaţi,/aşteptându-şi conceptul”. Ingredientele sunt timpul,moartea, blocarea limbajului şi retragerea în muţenie. Conceptelesunt plasate în comparaţii metaforice, care le dau o concreteţe sur-prinzătoare. Nu numai că arta lui Aurel Pantea nu plictiseşte, darreuşeşte să surprindă fără să apeleze la şoc ori la găselniţe. Demulte ori tematica este apropiată celei shakespeariene, din cunos-cutele sonete baroce: „Şi timpul nu va mai dura, şi se va de-spărţi/de sine, şi va rămâne sinele său, şi acolo se va urla/într-oimagine mare,//acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, încele din urmă,/acceptă, stă cu sinele său încărcat de sâni”. Lipsade contrast cromatic pe care o anunţă titlul este susţinută de uncontinuu understatement apocaliptic. „Am putea fi materia uneipriviri dezintegrate”, bănuie poetul, iar aceeaşi bănuială priveşteşi limbajul: „mama limbajului se dă beţivilor, drogaţilor,/politicie-nilor,/marea prostituată cu uterul sfârtecat, dezarticulata/şiroind deinterjecţii”. Dacă Poemul de carton al lui Bogdan Ghiu prezicea in-flaţia de cuvinte, în defavoarea comunicării reale, aici limbajul secontractă, nesuferind rostirea întâmplătoare: „Să fii de o parte saude alta a limbajului,/când el este lucrul perfect, fără faţă şi spate,/lu-crul absolut transparent, ce te poate elimina/dintr-o foarte simplăgreşeală”. Aşadar, o nouă fază lingvistică, una esenţializată pânăla geometrizare: „Limbajele îşi ridică feţele/din mâluri pentru alterăsărituri semantice”.

Timpul-rostirii odată abrogat, sunt condamnate şi „luminaantropofagă” şi „amoralul estetism”. Rămâne timpul golit de eveni-mente, eventual umplut cu relatări despre vid: „stau cu moartea îngură/şi vorbesc în neştire”. Poetul prevesteşte un eon al postlim-bajului, în care feminitatea, conservată etilic, visează (re)naştereacomunicării: „marile femele, mamele,/în lenevii, gravidele, în al-cooluri, visează limbajul”. Este o strategie anti-textualiustă con-cretizată în încăluşarea emitentului: „Să stai în opacitate, în ălacare nu mai zice nimic, în/mut, chiar aşa,/ să stai în mut”. Vinovatăde degradarea limbii adamice până la stadiul de logoree ar fi imag-inaţia: „a dat imagini/a băgat texte despre ea, băga-o-aş în mă-sade/imaginaţie, a băgat texte, iar acum/stai în mut, în limbajul ceabsoarbe toate sintaxele,/stai în mut şi speri în Domnul”.

La prima vedere, superficială, poetica aceasta ar avea im-plicaţii religioase. Un jurământ al tăcerii, în vederea perfecţionăriirugăciunii inimii. Doar că poetul este furios pe cei care au ratat lim-bajul, cheltuindu-i valenţele pe fleacuri. Limbajul a fost compromis,deci toate emoţiile şi aspiraţiile au fost poluate. Ne-am înghiţitlimba, stăm pe întuneric într-un „timp coclit”, iar Mesia, Fiul Rostirii,nu face decât să dezvăluie dimensiunile dezastrului: „salvatorulaprinde lămpi vechi, încât ni se văd toţi prizonierii”.

Cel mai nou volum de poeme aparţi-nînd lui Constantin Gherghinoiu sinteti-zează prin inspirata metaforă dublă dintitlu un mod propriu de gîndire poetică. Eaici o dialectică filosofică în care sinele(eul) şi non-sinele (altul) se caută, se în-fruntă pînă la separare pentru a se prăbuşi în zări cosmice sau în sti-hiile telurice ale timpului nostru. Sinele şi non-sinele aduc cîte cevadin Renouvier, în categoria personalităţii. Dar să nu ne orientăm preadeparte cînd, la noi, în Rostirea filosofică romînească, gînditorulConstantin Noica înscrie chiar în primul capitol termenii filosofici si-nele şi sinea. Cele două concepte sunt echivalente cu Logos şi Eros,Animus şi Anima, adică spirit şi suflet sau cu cele două principii: mas-culin şi feminin. Făcînd, totuşi, diferenţele dintre aceste perechi decuvinte, filosoful romîn dezvăluie subtilităţile limbii noastre, plinătateasinelui/sinei.

Logos şi Eros sunt prea abstracte şi indiferente unul faţă de altul.Animus şi Anima spun prea mult în uman şi prea puţin despre lume.Un principiu masculin şi cel feminin au, ca principii, ceva absolut şi dedincolo de lume. {n schimb, sinele şi sinea se ivesc din nemijlocitullumii şi exprimă, în adînc, cununia omului cu lucrurile. (C.Noica – Cu-vînt împreună despre rostirea romînească, Editura Eminescu, Bu-cureşti, 1987, p. 11).

Am făcut această precizare ca să evidenţiem substratul reflexiv,bine învelit, al poeziei de care ne ocupăm.

Deşertul exterior invadează spaţiul diafan al poeziei cu brutalita-tea din Piaţa Rasdaq, cu formule publicitare obsesive ( “tutunul dău-nează grav sănătăţii”), cu rakeţi şi cu stridenţa sonoră de la margineaoraşului cu Laminorul său de tablă subţire. Senzaţia de vid, negati-vul, dubiul şi pustietatea ţin de subiectivitate. Prin noţiunea de deşertse identifică însuşi poetul. Există o veche expresie lingvistică în ro-mîneşte: ”deşert de suflet”. Aici găsim dezgustul de sine şi autofla-gelarea sinceră, neteatrală: “Dezgustul, Doamne/ Deşertul/ sunt Eu/de sus pînă jos.”(Autoportret). O parte a sinei ar putea fi Poezia.

Lirica lui Constantin Gherghinoiu este dominată de o intensă cău-tare a idealului, de un îndelung dialog imaginar în care Frumoasafără corp rămîne mută. Ea îşi vădeşte puterea narcotică, dar şi indi-ferenţa cochet feminină în faţa cuceritorului, care o asaltează perpe-tuu, aidoma îndrăgostiţilor din Amor şi Psyhé, transportaţi în secolulXXI.

Poetul mitologizează. {nalţă piramide şi zigurate, incendiazăReichstaguri, apelează la numerologia sacră, reactualizează mitul luiIona interpretîndu-l altfel, face “letheic legămînt” şi “dedalic joc”. Dinasaltul asiduu al teritoriului iubitei sale Poezia, secondat de renunţăritemporare, se naşte în ritmuri diferite o poezie frumoasă. Trecem dela cadenţe moderne la cele doinite, este adevărat că acestea suntmai rare şi au ecouri ştiute: “Pe sub cerul numai cer/ versul mi se faceger,/ Pe sub cerul numai nuntă/ mai e o zare tumultă,/ zarea sufletu-lui meu/ fără nici un Dumnezeu./ Pe sub cerul, ah, vîltoare/ licăreameu – o paloare/ pe obrazul vîntului/ şi al necuvîntului.” (Eu).

Înţelegînd poezia ca pe o beţie (“beţiv de rasă pură”) şi ca învelişal eului damnat, poetul se simte confratern cu parnasienii şi simboli-ştii francezi cărora le dedică un număr însemnat de poeme. Alteori îlsurprindem “geodumitrescianizînd sau constanttonegarizînd”.

Prefacerile unor termeni, jocurile de cuvinte, paradoxurile şi me-taforele neaşteptate, spontane dau culoare şi sunet noi liricii sale.Poezia este structurată, în general, ca o amplă invocaţie către doipoli: unul fictiv-estetic şi altul divin. Concretizînd, alegem nu o poeziecare ascunde erosul aprins, ci o alta ca un elogiu adus supremei ins-tanţe divine pe care o negase orgolios, dar nu la temperaturi arghe-ziene: “numai tu eşti/ în miezul acestui vulcan/ al cuvîntului,/ în rest,totul e o balcanie/ lălîie,/ bătrînicioasă şi rea,/ un orient/ de înfrîngere,/un accent/ simandicos şi păgîn,/ de funingine,/ pe chipul tău luminos,/pofticios şi de îngere./ {n rest, totul e o prăbuşire de eu/ şi de sine,/un ceresc-îngeresc/ mărăcine/ gata să sîngere/ sufletul meu negru,/dar tot Dumnezeu.”(Suflet negru şi Dumnezeu).

Graţie unei traduceri fidele, datorate profesoarei Florica Spiri-don, poemele pot călători în spaţiul european fără nici un fel de opre-lişte lingvistică. Cele două limbi intră în concurenţă loială din punct devedere estetic. Dar nimic nu se pierde din punct de vedere poetic.Am putea spune că uneori versiunea franceză sună atît de bine încîtpare a fi fost concepută direct în această limbă.

Cu volumul Sinele şi deşertul /Le soi et le désert (EdituraCentrul de Creaţie Brăila, 2007) zestrea poetică locală creşte nunumai cantitativ, ci şi înalt valoric.

Vărullui Gorgias

Felix Nicolau

SINELE ŞIDEŞERTUL -LE SOI ET LE

DÉSERT

Maria Cogălniceanu

DEBUT


PP OO EE ZZ II EE

EMANUELCRIVĂŢ

GHEORGHEMĂRGELU

CAMELIACIOBOTARU

APE

Pe malAsteptam sà treacà o barcà;Voiam sà schimb de mal,Barca m'ar fi luat,Si de mal m'ar fi schimbat.

Asteptînd mà uitam la apà.Apa curgea cu privirea mea.Dupà o bucatà de vreme,Privirea mea ajunse asa de departe,Cà în jur nu mai vedeaNici un mal!

"Ce barcà sà mai astept,Sînt tot înconjurat de ape!"Am înaintat si m'am dus.

GATA

Vreau sà mà întorc acasà,Printre morminte sà bîntuiCale întoarsà.

Vreau sà'l regàsesc pe tata;Toamna sà culeg gutui,Si gata.

Vreau sà vinà iar bunicul.Rugàciunea d'intîi...StràbuniculSàrut mîna Bunità!Sàrut mîna Bàdie!Sà suflu în pàpàdie,Sà mà închin la credintà.Vreau sà mà întorc acasà,Sà'mi gàsesc aceiasi Mireasà,Sà mà sàrute iarLîng'un stejear.

Mi'e dor de Dor...Vreau sà Mor.

PROST

La marginea lumiiun prost astepta sà cadà în pràpastie.Ii era fricà, închise ochii si tremura.Astepta de mult.

La un moment dat i se făcu foame.Isi zise în gîndul lui:"Poate cà am càzut deja!"Cu teamà, deschise ochii.Marginea lumii dispàruse.

Morala:Foamea face ca prostii sà nu cadà înmarginea lumii.

Iubirea

iubirea ta nemarginita

imi umple inima ranita

sa pot iubi asa ca tine

oricand oriunde pe oricine.

iubirea ta mistuitoare

mi-ajuta inima ranita

sa pot iubi asa ca tine

atunci cand vin adanci suspine

aprinde dragostea în mine

sa pot iubi la fel ca tine

cuvantul tau sa-l port mereu

în vorba si în gandul meu.

iubirea ta dumnezeiasca

fiinta sa mi-o mîntuiasca

sa pot iubi divin ca tine

oricand oriunde pe oricine

sfarsit si inceput

un semen a murit

si altul e in prag

cum trec asa de iute

al zilelor sireag

dureri sunt multe

si lacrimi s-au varsat

asculta-i Doamne ne-ncetat

pe cei ce te-au chemat.

condu-ne Tu,Iisuse

aicea pe pamant

lucrari, minuni nespuse

sa faca Duhul Sfant

sa terminam cu bine

lucrarea ce ne-ai dat

si sa ne iei la Tine

asa cum ne-ai lasat.

Mă doare sufletul…

Poetului Constantin Ghiniţă

Mă doare sufletul… de prea mult sufletPe care, fără noimă, îl împart la alţiiUrmând, făr’ de tăgadă, a Domnuluiporuncă:„Iubeşte-Mă asemenea şi iubeşte-ţi fraţii!”!

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!Dar cine să-mi aline suferinţa?!...Că-n juru-mi „măşti”, perfide după umblet, Nu par a înţelege ce-i căinţa.

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!Dar trist n-am fost şi n-am să fiu vreodată,„Căci am curajul de-a rămâne în picioare”Pân’ am să-mi vizitez Cerescul Tată!

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!De unde-am devenit atât de curajos?Din Marea şi din Sfânta Libertate„De a alege veci de soare fără moarteşi nesfârşitul Drum către Frumos”…

Mă doare sufletul… de prea mult suflet!Dar ştiu c-aceasta mi-i menirea pepământ…Şi-n Drumul nesfârşit de Fericire,Popas de Taină am să fac mereuSperând, ca din durere, să am soare înprivireCând faţă-n faţă sta-v-om… poet şiDumnezeu…

Tăcerea gândului

Tăcut mi-e gândul… şi mă înfioarăCă n-a tăcut, de când mă ştiu, vreodată,Iar îngrozit de lumea de afarăŞi pulsul pare c-a-ncetat să-mi bată!

Tăcut mi-e gândul de mai mult de-o clipă,Şi urlă sumbru întrebarea-n mine:Unde-ai plecat aşa în pripă,Lăsându-mi doar trăiri străine?

Mi-erai desigur cel mai bun prietenŞi singurul meu sprijin la durere!……………………………………..Dar… îngrozit… de iureşul de-afarăPână şi gândul cel mai tainic… piere…

Nu e timpul…

Adesea îmi ţineam sufletu-n palmăŞi-l scuturam ca pe o haină prăfuităDe tina care se usca în aşteptarea Ce nu se mai sfârşea, la Domnu-n tindă…

Dar când am înţeles că nu e timpul pentru:„Intră”!Udat-am tina cu speranţăŞi prins-am iarăşi aripi de lumină, În zborul meu năvalnic… către VIAŢĂ…



A scrie epigrame nu-i delocun lucru uşor. Este, poate, genulliterar cel mai pretenţios. Şi unulcare presupune calităţi intelectualeşi literare nenumărate. În primulrând, să fii un fin observator al firiiomeneşti şi al lumii sale, să aisimţul umorului, să iubeşti nespusde mult oamenii, să ai putere desinteză, să fii ironic fără a eşua în

vulgaritate, să exprimi maximum de sens în minimum decuvinte, şi câte alte asemenea însuşiri!

Lumea întreagă e scena pe care se desfăşoară acestspectacol al cuvântului încărcat cu tensiune şi semnificaţiemaxime, pregătit pentru a corecta fiinţa umană şi pentru aînsănătoşi lumea din jur. Pericolul moralismului e la fel demare, însă; acolo unde încetează sugestia încărcată despiritul ironic şi satiric se sfârşeşte şi cuvântul tămăduitor.

Cum socialismul, de pildă, s-a considerat o lumeperfectă, epigrama a fost exilată din literatură. Sau, în celmai bun caz, convertită înspre defectele generale ale omuluicare şi el devenise nou şi multilateral. Reîntoarcereaepigramei acasă, în cuvântul ei dintotdeauna, ca armăeficientă împotriva răului din noi şi dintre noi, s-a produstriumfal, Fiindcă omul a rămas acea fiinţă imperfectă,fascinantă şi imprevizibilă care mereu încearcă să seautodepăşească, care tinde spre perfecţiune,ca măsuri ale unei fiinţe ideale. Printre floretiştiiaceştia se află, desigur, epigramiştii care şi-aureluat locul în cultura română contemporană.

Ne-a oferit prilejul de-a spune acestecuvinte antologia numită simplu „Epigrame”(Ed.Anamarol, Bucureşti, 2007) de SorinOlariu, cu o copertă a cunoscutului umoristŞtefan Popa Popas. Avem de-a face, prinurmare, cu o selecţie de autor, catrenele fiindaşezate în patru cicluri, din patru volume:„Glume noi din diaspora pe-nţelesul tuturora”(Ed. Marineasa, Timişoara, 2006, cu o copertăde Cristi Vecerdea-Criv); „Cartea-i mică darfurnică” (Ed. Marineasa, Timişoara, 2003,coperta de Ştefan Popa Popas, prefaţă deGeorge Corbu); „Urzici pentru mari şi mici” (Ed.Tibiscum, Uzdin, Serbia, 2001, coperta Ciprian Stanciu-Spic,prefaţă de George Corbu); „Vând epigrame şi catrene lastandarde europene”, (volum în pregătire, cu o prefaţă deSorin Olariu). Ca orice antologie de autor, şi aceasta estesupusă unui subiectivism hotărâtor: aşa s-a închegatimagine lumii în comentariul epigramistic al lui Sorin Olariu.Cum anume? Haideţi să cercetăm împreună.

Nu ştiu dacă autorul a voit, prin aşezarea ciclurilorscrise în timp, să ne sugereze evoluţia gândirii sale criticedespre lume şi viaţă. Dar simt că a dorit să ne conducă prinacest fantastic tărâm unde toate dezertările de la legile firii,ale naturii şi ale moralei oamenilor sunt puse la zid. Este odeclaraţie de război pentru întregirea fiinţei umane pe caredl. Sorin Olariu îl duce necruţător. Nu cred, mă grăbesc săspun, să fi existat vreun aspect al existenţei umane care să-i fie străin. Dar, tot aici trebuie adăugat, că privirea critică sedesfăşoară fără patimă, fără ură; se simte de departeadierea puterii de-a înţelege şi-a iubi fiinţa umană în chiarimperfecţiunea sa. În acest tablou, îşi găseşte locul chiar şiautoportretul: „Prieteni dragi, băgaţi de seamă:/ Deşi vă scriu

Liviu Comşia

Războiul epigramistului cu lumeadin altă ţară,/ Încerc s-arăt că-n epigramă/ Eu n-am rămaspe dinafară!” Si: „Am să vă spun acum cinstit/ De ce din ţară-am emigrat:/ N-aveam o sursă de venit/ Şi-am prin o sursăde plecat”. Şi încă: „Sunt intelectual sau ţăran din Banat?”Răspunsul: „La-ntrebarea cu venin,/ Vă răspund aşa.deschis:/ Eu… Olariu Sorin,/ Sunt ce sunt şi mi-s ce mi-s”.

Acum, după ce am descoperit călăuza să necontinuăm drumul prin lumea care este odată privită înansamblul ei şi apoi pe domenii sau, cu un cuvânt maipotrivit, pe inconsecvenţele ei pe care le usucă dintr-olovitură de… cuvânt. Iată, în primul caz: „Urmează tainicaporuncă/ Ce nu cunoaşte frontiere: / Decât cocoaşă de lamuncă,/ Mai bine burtă de la bere”. În al doilea despre femei:„Ne-om aminti de bunătatea/ Acestui dulce îngeraş,/ C-a fostodată jumătatea/ A… jumătate din oraş”. Sau: „Dumnezeu,creând femeia,/ S-a fentat peste măsură:/ Nu a-nzestrat-o,vorba-ceea,/ Şi cu un plasture pe gură”; despre sex: „S-afăcut mai nou un studiu/ Care m-a lăsat perplex:/ Astăzi,dacă vrei preludiu’/ Îl mai afli doar în DEX”; despreguvernanţi: „Măgarul, dacă vrei să ştii,/ E patrupedinteresant/ Că face-atâtea măgării…/ Aproape cât unguvernant”. Sau „Guvernanţii explică reforma”: „Cu vocisuave, cristaline,/ Ne-o spun aşa, ca între fraţi:/ Priviţireforma foarte bine,/ Că alta nu mai apucaţi!…”; desprepersonalităţi: „Nu-i deloc bogat Năstase,/Bombo n-are şapte

case!../ Ba vă spun şi nu m-ascund:/ E de-adreptul… rupt în fund!” Şi: „Lui AntonieIorgovan, părintele Constituţiei”: „De umeri înzadar ridic/ Şi nu găsesc soluţie:/ Cum poate fiaşa voinic/ Dar slab de… constituţie”; PameleiAnderson. „Sânii ei cu formă plină/ M-auconvins că nici măcar/ AirBag-ul de la maşină/Nu-i mai este necesar.” Apoi, înregistrareaatentă, cu un umor temperat a evenimentelorpolitice şi sociale care bântuie lumearomânească şi planeta. Iată: „Aleşii noştri facprostii/ Şi-atâta sar de-o vreme calul,/ Încât niciMarx n-ar investi/ În ţara asta… Capitalul”. Sau:„Vin ortacii!… I-am văzut/ Printre căşti şi printrescuturi;/ Au ieşit acum din şut/ Ca să iaGuvernu-n… şuturi”. Sau: „Românul nostru, plinde zel,/ Întoarce faţa spre Apus:/ Mai bine Varză

de Bruxelles/ Decât Salată a la Russe!!!” Sau: „Se încingebătălia,/ Dar un lucru este cert:/ În Irak, Democraţia/ Eluată… în deşert” Sau: „Zice-un moş mânat de boală/ Şi deani…vreo sută zece:/ - Încălzirea cea globală/ Cred c-o sămă lase rece!”

Aşadar, ochiul atent şi mintea lucidă ale d-lui SorinOlariu nu lasă nimic la întâmplare. Critica sa, aşezată înunghiuri diferite, surprinzătoare, scoate la ivealăînvăţămintele de urmat. Morala este inclusă, explicită, unzâmbet doare mai mult decât o lacrimă. Umorul ţine subcontrol întregul sistem românesc mereu ameninţat deparadoxurile fundamentale ale existenţei noastre. Dl. SorinOlariu le parcurge cu eleganţă şi tandreţe, cu inteligenţăcritică. Nimic din ceea ce-i omenesc nu-i este străin, dar nicinu acceptă necondiţionat această cunoaştere în profunzimea firii omeneşti. O descoperă cu încântare, ne-o înfăţişeazăcu calmul celui care ştie că imperfecţiunea are forţa de-adeveni perfecţiune din momentul în care a fost descoperitcuvântul.

emancipare, însă versul, poezia decuvinte, inegalată pe alocuri nici demarii noştri poeţi, induc melodia şi oconsacră.

Atent la toate acestea interpretulcare a selectat şi a cântat aceste textee conştient, cum spunea GeorgeEnescu mai sus, de „atingerea” sa,astfel ca mult prea gingaşa floare să nu-şi scuture nici polenul, dar să-şipăstreze culorile şi parfumul într-adevăratât de particulare. Profesorul Mica,descriind aria largă a căutărilor sale, câtşi pe cea a recuperării acestor comori,ne dezvăluie totodată origineadevoratoarei sale pasiuni, încă „din aniicopilăriei, petrecută pe meleagurilevlăscene ale Putineiului, pentru poezia şi muzica popularătradiţională din sudul ţării”; de regăsit mai târziu în patriotismulardent al tinereţii şi maturităţii sale, fascinaţia, prin care acestsentiment al iubirii de ţară s-a transferat într-o conştiinţă de sineunică, o conştiinţă a datoriei irepresibile, a celui chemat şi alespentru împlinirea unei misiuni sacre. „Am început cu Codexul luiJan din Lublin de la 1540, urmat de atestările lui Daniel Speer(1653-1658), Codexul lui Ion Căianul (1680), Codexul Vietoris,Colecţia Academiei cehe (1730), Istoria Daciei Transalpine (1781)a elveţianului F.J.Sulzer, Algemeine Muzikalische Zeitung – Leipzig( 1818, 1814, 1822) Eftimie Murgu ( 1831), ajungând la celebraculegere a lui Anton Pann, „Spitalul Amorului sau CântătorulDorului” (1830) şi culegerile elevilor săi: Gheorghe Ucenescu, PanăBrănescu, Oprea Dimitrescu, ardelean, Inochentie Kitzulescu,Demetriad etc., continuând cu cele 4 caiete de melodii valahe (62de piese) ale lui I.A. Wachmann, cântecele şi jocurile române alelui H.Ehrlich (15 melodii) şi cele 9 caiete de melodii române (41 depiese) ale lui Al. Berdescu ( 1860-1862) şi încheind cu vestitaculegere de melodii şi poezii populare munteneşti a lui DimitrieVulpian ( 1885-188â91), cuprinzând 1931 de piese. Au urmatînregistrările pe fonograf din primele decenii ale secolului nostruefectuate de D. G. Kiriac, Gh. Cucu, G. C. Breazul, Ion Chirescu,Constantin Brăiloiu, Harry Brauner, Mihai Pop, Paula Carp, IlarionCocişiu, Tiberiu Alexandru, Emilia Comişel, V. D. Nicolaescu şi pebenzi magnetice datorate folcloriştilor M. Kahane, E. Nestor,Ghizela Suliţeanu, Adrian Vicol, Adrian Fochi, AlexandruAmzulescu, şi Dumitru D. Stancu, iar mai recent, Manuscrisulanonim de la Biblioteca „V. A. Ujrechia” din Galaţi conţinând 37 demelodii transcrise în notaţie lineară, se pare la începutul veaculuinostru, în dreptul tot atâtor texte poetice din volumul Poesiipopulare ale Românilor de Vasile Alecsandri (1866) descoperit demuzicologul Viorel Cosma în anii 70.”

Pe bună dreptate profesorul Harry Brauner, cunoscutuletnomuzicolog (acelaşi care i-a însoţit debuturile dar şiascensiunea Mariei Tănase) în prefaţările concertelor speciale cuAlexandru Mica, de la Ateneul Român, sublinia nu doar „harultalentului înnăscut…vibranta pasiune şi fantezia ce caracterizeazăpe adevăratul artist” dar şi munca titanică, nopţile cheltuite, zilele,lunile, anii de căutări savante, în fond, pentru alcătuirea uneiOPERE UNICE sublimă şi necesară în aceeaşi măsură.

Glasul atât de specific, al lui Alexandru Mica, îndepărtat şiapropiat totodată, încărcat de taină şi adevăr, şoptit, sauintempestiv cu măsură, melodios tot timpul şi catifelat, prezenţalui distinsă, cu acea eleganţă inimitabilă prin firescul ei, pe careţăranii noştri, aristocraţi ai unei străvechimi nemăsurabile, şi-aupus-o la păstrare, dacă putem zice aşa, în copiii lor de la oraşe,deveniţi domni, au făcut din interpretul cărturar un reper de artă şiun profesor iubit, un artist însoţit în aventura sa creatoare de totatâţia străluciţi contemporani, actori, scriitori, compozitori, dirijori,alţi interpreţi, de la Harry Brauner şi Lena Constant laetnomuzicologul Gruia Stoia şi folcloristul Prof. univ. dr. docent I. C.Chiţimia, Al. Amzulescu, Prof. D.D. Stancu, Florian Economu,dirijor, mari interpreţi ca Ion Luican şi Nicolae Florei, scriitorii VintilăCorbul, Paul Anghel, Dan Zamfirescu, actorii Irina Răchiţeanu,George Cozorici şi Maria Costa, şi nu în ultimul rând dirijorii unorilustre tarafuri folclorice, Cornel Pană, Gheorghe Popa, MarinCioacă, Florea Cioacă, Constantion Mirea, Gheorghe Cioacă,Paraschiv Oprea, Ion Albeşteanu, George Cabulea.

Toţi au intrat şi vor rămâne în fenomenul ce poartă numelelui Alexandru Mica – un căutător de comori care a izbândit – nupentru el însuşi, nu pentru palate şi regi, ci precum, de la AntonPann cetire, ne aduce aminte unul din epigrafele mereu repetat dincataloagele sale: „De la lume adunate şi iarăşi la lume date.”


PP EE RR SS OO NN AA LL II TT ĂĂ ŢŢ II

Motto: „Ies afar’ mă bate vântulIntru-n cas’ mă bate gândul;

Ş-am să pun şaua pe murgulSă dau ocol tot pământul

Ca să văd cum merge timpul…”(De dragoste ca pe Vlaşca)

Pentru cei ce iubim cântecul popular românesc nu vor fiîndeajuns niciodată cuvintele de laudă şi recunoştinţă pe care ledatorăm profesorului Alexandru Mica, autorul celei mai bogate şibine selectate colecţii de cântece populare româneşti îninterpretare proprie. Despre profesorul Mica aflăm, dintr-o succintăprezentare, ce însoţeşte cataloagele colecţiei sale, că este „Născutla 10 ianuarie 1945 în comuna Putineiu, într-unul din judeţele de peValea Dunării – Vlaşca. Alexandru Mica face studii de japoneză şicoreeană în R. D. Coreeană, la Universitatea „Kim Il Sung” dinPyongyang şi absolvă în anul 1969 Facultatea de limbi slave dincadrul Institutului de limbi şi literaturi străine din Bucureşti. Doctorîn ştiinţe filologice, autor al unor lucrări de literatură universalăcomparată (vezi trilogia despre fantasticul în literatura romanticăeuropeană la N.V. Gogol şi E.T. A. Hoffmann, dar şi recent apărutamonografie: Feodor Mihailovici Dostoievski, de la realismul autenticla realismul fantastic), cursuri de etnologie şi etnografieromânească etc., profesorul universitar Alexandru Mica s-a dedicatcercetării şi valorificării, în calitate de interpret vocal, al tezauruluifolclorului românesc din Muntenia ultimelor cinci veacuri (1540-1995), repunând în circulaţia vie folclorică, la nivel naţional, unnumăr de 442 de cântece populare antologice selecţionate cumigală şi înalt simţ al valorii din notaţiile muzicale în tubulatură, înpsaltică şi în transcriere lineară tipărite până în anul 1920 înprovinciile româneşti şi în străinătate sau din înregistrările pecilindri de ceară ai fonografului Edison, la începutul veacului pebenzi magnetice, în anii din urmă, la Arhiva naţională din cadrulInstitutului de folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti.” CINCIVEACURI DIN ISTORIA CÂNTECULUI POPULAR ROMÂNESC(1540-1995) magnifica lucrare a profesorului Alexandru Mica estestructurată în 7 volume a câte 5 casete cca 1500 minute într-oaudiţie completă – MAREA AUDIŢIE ALEXANDRU MICA din careieşi încărcat de frumuseţe, dar şi plin de gânduri. E în fond vorba,aici, de o adevărată istorie a sufletul românesc din veac, oîncărcătură specifică unică de emoţii şi jubilaţii intime. GeorgeEnescu încă atrăgea atenţia asupra preluării folclorului nostru:„Avem un folclor admirabil, dar cine vrea să se atingă de el trebuiesă o facă cu multă băgare de seamă, ca nu cumva să-i scoatăparfumul particular. Bucăţile de folclor sunt giuvaeruri în sine,capodopere definitive şi de sine stătătoare care trebuie respectateîn candoarea şi curăţenia lor întreagă…Să băgăm de seamă caacest popular să nu fie banalizat. Trebuie să tindem spre un nivelcât mai ridicat de afirmare culturală. Ţelul artistului veritabil esteînnobilarea artei, nu vulgarizarea ei.” În cazul de faţă se poate vorbidespre o predestinare: Alexandru Mica, interpretul vocal, estenăscut iar nu făcut, pentru a prelua acest minunat tezaur şi a-laduce la zi, pentru a-l perpetua în eternităţile poporului român.Vocea sa caldă şi totuşi puternică, de un patos aparte, conţinut,fără nici cea mai mică stridenţă, e parcă stropită cu praf de aur dinstrăvechi hrisoave, bătută în pietre preţioase, inderivabilă şi egalăcu sine, dar mereu proaspătă şi adecvată la obiect. O voce ce vinede departe şi pare a nu se opri niciodată. O voce care traverseazăspaţii şi timp în revelarea comorilor interpretate. Cele 442 debalade, doine, cântece de dragoste şi de dor, de natură, dehaiducie, de volintirie, de salon, turco-greceşti, de revoltă, devitejie, de înstrăinare, satirice, lăutăreşti de ţară şi de oraş din cele35 de casete audio, interpretate de Alexandru Mica şi virtuozi aiinstrumentelor folclorice tradiţionale, te cuprind şi te înalţă, ori purşi simplu te „dizolvă” într-un amalgam de impresii, senzaţii, trăirifără precedent. Sunt în toate aceste cântece, de cele mai diferitespecii, glasuri din străvechime, lumi ale trecutului de obidă dar şi defaimă, un halou prelung, un plânset care nu se mai termină, atâteajubilaţii anonime, atâta iubire şi ură aproape de loc, căci încântecele noastre chiar şi blestemul transfigurează candoriimprevizibile. Şi nu numai melodiile, muzica ce s-a sprijinit deportative, doar în prefacerile cât de cât culte, din anume epoci de

Ion Murgeanu

MAREA AUDIŢIECinci veacuri de cântec românesc cu Alexandru Mica

�

Este absurd să gândeşti că „totce nu e profeţie în România este unatentat împotriva omenirii”, poatenumai şi pentru faptul că Turcia a avuttot timpul în conştiinţa naţionalăprofetismul şi a ajuns unde a ajuns.Mongolii au stăpânit lumea prin mânaunui tiran şi s-au risipit ca frunza şi

iarba odată cu apariţia primelor semne de democraţie. Bismarck,Caesar, Napoleon, Frederic, Augustus, Darius şi tot ceea ce aînsemnat înflorirea puterii unei naţiuni civilizate în epocă, n-au fostdecât caracterele despotice de care naţiunea a avut nevoie pentrua prospera.

Ştefan, Mircea, Vlad, Carol I şi Antonescu au fost acelecaractere de care a beneficiat naţiunea română pentru a-şi menţineunitatea naţională. Parlamentarismul lui Cuza şi Brăteanu audistrus unitatea de ideal naţional permiţând confuzie şi destrămarenaţională în numele unei democraţii. Aşa că, dragă Emile, nu te voiînţelege niciodată dacă te vei rezuma în numele democraţiei laprofetism, pentru că acestea nu pot coexista.

Nici America nu şi-a permis o aşa democraţie, încât să mailase ceva treburi indigene în viaţă. Fiecare ocnaş britanic, devenitfermier american, posesor al unei democraţii bine-ghintuite şigarnisite cu pulbere fără fum, a devenit mesagerul unui mesianismadamic, atât de impecabil, încât a decimat, ce decimat, a distrus totceea ce ar fi putut să se opună instalării naţionale.

De aşa ceva are oare nevoie România? A denigra noţiunea de patriotism, considerând-o

„sentimentalism fără orientare dinamică, fără voinţa de realizare”mi se pare un atentat la democraţie şi civilizaţie. Ar însemna săacordăm calităţi barbarismului migrator a lui Atilla şi altora ca el, îndefavoarea patriotismului. Cum oare poţi afirma că „suntem o ţarăde răzmeriţe”? Noi şi răzmeriţele. Atâta obtuzitate mă face să tescot din rândul filozofilor şi din rândul oamenilor lucizi, mai alescând ne îndemni să ne sinucidem pentru a salva instinctul libertăţii.Libertatea nu este un instinct, ea este o calitate morală, dobândităde individ în condiţiile unei libertăţi colective. Nici o vieţuitoare nu-şi poate permite să existe în libertate când îi este ameninţată fiinţade primejdii superioare. Dacă de dragul libertăţii ne-am sacrificaexistenţa, nu ştiu cine ar mai putea să se împlinească cu adevărat.S-ar putea constata că libertatea este ea însăşi condiţionată deinstinctul care o sileşte să se jertfească de dragul libertăţii. Şi atuncinimic nu mai este demn de încărcătura semantică a noţiunii delibertate.

Dar caracterul tău se vede bine mai ales atunci cândconsideri „teroarea, crima, bestialitatea... imorale, mai îndecadenţă, când se apără prin ele un vid de conţinuturi, dacă ajutăascensiunea, ele sunt virtuţi”. Nici o minte bolnavă nu poateconsidera crima o virtute. Lipsa de respect faţă de o anumită starepsihologică a momentului social, face din omul ce părea să-şi figăsit o cale spre sine o victimă a imbecilităţii sale sociale.Strămoşul nostru fără prea multă pretenţie de livresc, dar hâtru aspus: „unde-i minte multă-i şi prostie destulă”.

Citind asemenea idei cuprinse într-o carte patronată deproaspeţii cingulitari în gândirea românească al deceniului ce aînceput, îmi imaginez o masă de impostori murmurând la începutsimulat, iar mai apoi tot mai convinşi până la tremurareamădularelor despre „existenţa subterană” a poporului româncuprins de „sub-istorie”.

Ce mizerabilă gândire de glotaş imund. Asemenea oameni


FF OO II LL EETT OO NN

Gheorghe Neagu

Un securist de tranziţie(urmare din numărul anterior)

nu mai au patrie. Ei au avut experienţa unui Hitler şi n-au învăţatnimic. Sunt aidoma acelor mame care-şi sufocă pruncii din preamultă iubire, devenind criminale cu ochii buimăciţi de neînţelegereacrimei făptuite. Că doar ele şi-au iubit pruncii chiar atunci când îistrângeau de gât. Iată cât de uşor putem trece de la starea denormalitate la demenţă. Pledoaria pentru un naţionalism hitlerist, mise pare o abdicare de la normele religioase cuprinse în cele zeceporunci, o sfidare a satanei însăşi.

Istoria unei naţiuni şi a României în special, s-a făcut maimult fără drept de opţiune al naţiunii însăşi. Alexandru Macedon n-a visat niciodată un imperiu, iar naţiunea nici atâta. Slăbiciuneapopoarelor cu care a venit în contact şi pofta animalică amacedonenilor de a pofti şi de a-şi împlini poftele, a favorizatapariţia imperiului.

Aceeaşi poftă i-a distrus. Poporul german, francez, românşi orice altă naţiune a fost prizonierul aceleiaşi sau aceloraşi pofte.Iar dacă au învins, pofta s-a transformat în virtute. Dacă au pierdut,pofta a devenit act de acuzaţie.

Vae victis. De aceea o ţară ca România care „n-are nimicoriginal în afară de ţărani, artă populară şi peisaj, nu trebuieacuzată că „intră prin poarta din dos a istoriei”.

CAPITOLUL XXIII

Zilele trecuseră cu greu. Din ţară, veştile neplăcute sesuccedau în şir continuu. Primise un alt ambasador. Tânăr şi plinde diplome universitare, dar nepriceput. Sadam îi primise scrisorilede acreditare prin interpuşi. Discreditat, ambasadorul se ghemuiîntr-o tăcere copilăroasă. Maiorul crezuse că va fi chemat.Dimpotrivă. Ambasadorul îl privea cu dispreţ. Îl evita înpermanenţă. Ceruse pe canalul lor să fie rechemat în ţară. Dar niciun răspuns. Reveni cu insistenţă. I se răspunse cu duritate sărămână la post.

Între timp condamnările începură a curge. Sadam îşiconcentra trupe la graniţa Kuweitului. Relaţiile cu ruşii eraudeteriorate. Se tăcea la ambele părţi. Ucigaşul lui Creangădispăruse. Nici urmăririle maiorului nu mai existau.

Un scandal de proporţii ţinu cap de afiş opinia publicămondială.

Se descoperiseră nişte ţevi de tun pentru Sadam de odimensiune impresionantă. Englezii şi germanii negară destinaţia.Totuşi ţevile fură confiscate.

În ţară Macri fusese arestat. Procesul nu prevestea nimicbun. Maiorul intră în panică. Simţea că rolul său la ambasadă aveasă înceteze curând. Odată, ambasadorul îi spuse:

- Dumneata ce rol ai avut la ambasadă? Ca securist îţisupravegheai ambasadorul, nu-i aşa?

Maiorul încercă să spună ceva. Ambasadorul deja îiîntorsese spatele. Furios, îşi reluă contractele cu serviciul irakiande contra-informaţii. Îndrăzni să le ofere şi unele informaţii. Lepovesti de Abdul şi de Iulişca. Nu-l crezură decât atunci când ledepuse o copie de pe ultimul microfilm.

Irakienii îl priviră cu nedumerire. - Şi de ce vii acum să ne spui toate astea?!- Pentru că ai mei nu mă mai doresc. Şeful meu este

arestat, iar noi suntem vânaţi pretutindeni. Cu voi n-am avut nimic.Ruşii ne-au folosit şi ne-au trădat. Acum se pare că e rândul nostru.Noi am fost vânduţi la Malta, iar voi la Ierusalim.

Irakienii ciuliră urechile. Ştirea cu Ierusalimul îi interesa.


FF OO II LL EE TT OO NN

* * *Domnul vicepreşedinte Cazimir Ioneseu :Are cuvîntul

domnul Liviu Lazăr.Domnul Liviu Lazăr:Şi partidul Uniunii Creştine din

România mulţu meşte domnului prim-ministru atît pentru informareacu privire la starea economică făcută în raport, cît şi cu privire larăspunsurile date, mergînd pe ideea că există un efort comunpentru refacerea economiei na ţionale.

Am două propuneri.Prima. Ştim că în trecut :presa noastră excela prin

dezinformare, o dezinformare prin date false, în ce priveşte situaţiaeconomică. În prezent, situaţia este invers, excelăm printr-oneinformare a maselor, a po porului nostru, a tuturor cetăţeniloracestei ţări, cu privire la situaţia economică şi aş propune ca proble -mele discutate aici, cel puţin în esenţa lor, să apară în presă peconsiderentul că, chiar dacă domniile voastre veţi transmite, şivorbesc de televiziune, această emisiune, mulţi dintre oamenii carevor vi ziona această transmisiune nu vor putea înţelege prea multedintr-o simplă expunere verbală, iar pe de altă parte, mulţi dintre eila ora cînd transmiteţi aceste emisiuni, dorm. De aceea cred căziarele noastre ar tre bui să conţină date cu privire la situaţiaeconomică pentru ca să dispară acea stare de derută a omuluisimplu, a cetăţeanului care spune : înainte n-au fost alimente, niciacum nu sînt, dar el nu ştie care este reala situaţie a acestei stăricare, evident, pe viitor va fi înlăturată. Deci propun ca populaţia ţăriisă fie informată mai complet asupra stării economice a statu luinostru în momentul de faţă.

O a doua chestiune. Consider o slăbiciune a condu ceriinoastre că cedează foarte uşor la revendicări şi nu este admisibil săvii să justifici faptul că bugetul este deficitar sau nu există o balanţănormală şi pe considerentul că s-au făcut acele restituiri sau că s-au îndeplinit anumite cerinţe din revendicările per soanelor care le-au formulat. Pe viitor cred că în mo mentul în care există revendicăritrebuie să se facă un studiu profund şi nu pe loc, pentru ca să seînce teze greva sau să nu se mai formuleze asemenea re vendicărisă se ia direct măsuri. Este inadmisibil să se ia măsuri pripite caresă satisfacă conţinutul aces tor revendicări, chiar dacă el nu estecorespunzător nici intereselor celor ce cer şi în special nici interese -lor economiei noastre naţionale. Dacă se va accepta oricerevendicare vom ajunge în situaţia îneît formu larea revendicărilordevine o practică şi ne va goli sa cul nostru aşa cum domnul prim-ministru Petre Ro man a spus cu ocazia unui interviu în Franţa că„sacul nostru a fost golit de ceauşeşti".

O ultimă chestiune legată de această problemă a re -vendicărilor.

Venind astăzi înspre sala unde ţinem această şedinţă, m-aoprit o persoană care se numeşte Traian Stan, mecanic delocomotivă la metrou şi mi-a spus aşa :

V-am recunoscut de la televizor, mergeţi cumva la şedinţă ?Zic da. Vă rog frumos, transmiteţi în şedinţă că noi nu avem unreprezentant direct al nostru care să spună doleanţele noastre. Estevorba de o grevă de peste 40 de ore făcută de aceşti oameni de lametrou şi mi s-a spus aşa : „n-a mers nimeni să stea de vorbă cusindicatul lor, cu persoanele din acest sindicat, ci doar un domn —un ministru adjunct — domnul Alexandru Dobre, care spuneau ei,a dezin format conducerea. S-a precizat că revendicările lor nu sîntîn special pentru îmbogăţire, cum ş-a pre zentat problema, pentrumăriri de retribuţii ş.a.m.d., ci revendicări care privesc şi schimbareaunor presoane din conducere, respectiv a directorului tehnic. Mi s-amai spus să vă transmit, şi cu aceasta am încheiat, c-au fost şipersoane de la televiziune care au stat de vorbă cu ei şi le-aupromis că transmit ceea ce au vorbit şi mi-au spus în final: „se pare

că televiziunea totuşi nu este liberă, pentru că nu s-a transmisnimic". Vă mulţumesc.

Domnul vicepreşedinte Cazimir Ionescu: Are cuvîntuldomnul Nicu Stăncescu.

Domnul Nicu Stăncescu — Partidul Unităţii Demo cratice:O să încep cu interpelările pe care le-am făcut la dom nul prim-ministru, că nu sînt împăcat de răspunsul care s-a dat la unele.

În primul rînd, întrebarea a fost, programul activi tăţiieconomice trebuie să fie cunoscut foarte repede de ţară pentruperioada pînă la alegeri. Pentru pe rioada provizoratului guvernului.

Voi fi telegrafic. Conducerea activităţii economice, de laminister şi pînă la întreprinderi, este asigurată cu tehnocraţinecompromişi social-politic ? Existenţa lor în conducere afecteazănegativ productivitatea şi calitatea muncii. Este cunoscut acestlucru. Partidele politice cred că vă pot ajuta din plin în această di -recţie.

Există o dispoziţie clară în unităţile de producţie pen trureîncadrarea în muncă a celor ce încă mai sînt victime ale dictaturii?Nu ne-aţi răspuns la acest lu cru, dar vă rog, nu înţeleg de ce nu s-a înţeles pînă acum că aceasta este o datorie încă de la revoluţieîncoace. Probabil din cauză că nu aveţi aici delegaţi ai guvernului.

La punctul 6 am arătat că unele ţări afişează atitu dinirestrictive în relaţiile economice cu ţara noastră în această perioadăpentru că nu au siguranţa că ac tuala conducere a ţării va crea toatecondiţiile pentru desfăşurarea alegerilor în mod democratic şi liber.În trebarea rămîne.

Tot la economic. Ce părere aveţi domnule prim-mi nistru,aceasta era întrebarea 7, dacă s-ar acorda ţăra nilor suprafaţa deteren agricol mai mare de 5000 şi respectiv 2500 m2 cu drept demoştenire, fără dreptul de a-l vinde ? Aici trebuie să răspundeţi dinnou.

Ultima întrebare — ţăranii necooperativizaţi din zo nele dedeal şi munte cer să li se restituie şi lor su prafeţele de pădure, livezişi păşuni de care au fost deposedaţi de dictatură. A întreprins ceva,în acest sens, guvernul ? Sau are de gînd să întreprindă ?

În ceea ce priveşte expunerea domnului prim-mi nistru, noi oapreciem că a fost clară şi coerentă. Apre ciem faptul că se trecepractic la o restructurare a sistemului economic. Susţin orestructurare treptată cu creşteri procentuale în progresie aritmetică,astfel ca acest fenomen să fie continuat fără şocuri de gu vernul şiparlamentul legitimat prin alegeri, în care mulţi cei de aici probabilvor fi în continuare în această sală, iar dacă alegerile se vor ţine la20 mai, sigur că cei mai mulţi vor fi din Frontul Salvării Na ţionale.

La privatizare trebuie create cu curaj condiţii, să fieîncurajate şi nu frînate primele exemple şi suc cesul lor mai ales estehotărîtor pentru proliferarea mi cilor întreprinzători particulari laînceput şi apoi pen tru cei din mica industrie, cu efect şi pentruindustria mijlocie. Aici propun ca guvernul să înfiinţeze un ofi ciu, ocameră de interese ale privatizării, unde aceştia pot fi încurajaţi, potcere detalii, pot cere sprijin pe linie guvernamentală şi chiar pe liniaaceasta a Con siliului Provizoriu de Uniune Naţională. PartidulUnităţii Democratice sprijină liberalizarea unei struc turi economice,idem trecerea la economia de piaţă, dar gradată pe activităţispecifice. Sîntem pentru descentralizare; s-a spus aici că nu preaavem cadre pentru această treabă, că nu sînt resurse, lipsă decreativitate ; nu sînt de acord cu această afirmaţie. Avem de toate.Numai că trebuie să trecem şi la epurarea, la curăţirea conducerilorîntreprinderilor cu cetăţeni, cu oameni care nu sînt compromişisociopolitic şi care nu afectează negativ activitatea din întreprin deri.

Această treabă este necesară şi la nivel de minis tere.Capitalul străin, ajutorul străin, este, domnilor, afectat de garanţia pecare o oferim noi Consiliului Provizoriu de Uniune Naţională,guvernului cu struc tura sa politică şi programului său economic,garanţie deci că mergem pe un drum sigur al libertăţii şi de mocraţiei.

Domnul prim-ministru este rugat să ne comunice unde potcetăţenii să se adreseze cu propuneri privind activitatea economicăcondusă de guvern. La partide se găsesc multe scrisori de lacetăţeni individuali, în care se fac propuneri şi noi trebuie să leîndreptăm către dumneavoastră.


Îi promiseră protecţie dacă ştirile aveau să fie confirmate.Maiorul plecă mai liniştit. O telegramă de la Bucureşti îl aşteptadeschisă pe birou. Aşa ceva nu i se mai întâmplase. LocotenentulIchimescu era chemat în ţară. El nu. Furios îşi scufuntă privirile înpaginile pe care începuse a le detesta.

Nu-şi înţelegea şefii proaspăt numiţi şi nici nu mai puteaavea încredere în cineva.

„Sunt pe cale să cred ca Cioran?”, se întrebă el tolănit înfotoliu, confortabil, cu cartea în mână.


II NN EE DD II TT

Se împlini suta de ani de cânda venit pe lume omul care urma să fieanimatorul cel mai prestigios al teatruluicontemporan. Actor şi regizor,temperament pasionat, unit cu o forţăcalmă, disciplinată, vizionar grandios şiîn acelaşi timp artizan al amănuntului,artistul comemorat astăzi a întrunit oserie de daruri excepţionale, printrecare modestie, admiraţie pentruînaintaţi, respectul operei poetului-creator, curajul de a promova autoricare n-au întâmpinat de la început,adeziunea spectatorilor - cum a fostcazul lui Anton Cehov - şi, alături deîndrăzneală, o îndoială, o nesiguranţăcare-l biciuia şi-i înzecea puterea demuncă, îi stimula efortul spre

desăvârşire au constituit calităţi care l-au ajutat în misiunea, în trudalui de reformator al artei scenice şi i-au prilejuit o serie de succesedevenite, nu odată triumfuri i-au ridicat un piedestal de granit pe careposteritatea îl acoperă cu lauri împletiţi şi cu flori nemuritoare.

***

Născut la Moscova în 1863, Stanislavski e fiul lui SergiuVladimirovici Alexeev, un om înstărit, care nu numai că n-a stăvilitpredispoziţiile artistice ale micului Constantin, dar i-a încurajataptitudinile, ducându-l la teatru, înlesnindu-i, chiar, începuturileactoriceşti, punându-i la dispoziţie mijloacele necesare, ca să facăteatru în casa părintească.

Cel dintâi rol, Stanislavski l-a jucat când avea trei sau patruani.

Înfăţişa Iarna într-un tablou alegoric, Cele patruanotimpuri. Purta căciulă, blană şi o bluză, barbă albă, care i se urcamereu pe nas. În acea seară neuitată, el a trăit întreaga viaţă aactorului.

A cunoscut emoţiile, succesul şi înfrângerea: a fostaplaudat; apropiindu-şi prea mult mânuţele de foc, vata costumului s-a aprins. O mică panică. Tragedianul a fost scos din salon şi dus încamera copiilor, unde a plâns lacrimile amare ale căderii.

După câţiva ani, iată-l la circ, unde ca fiecare dintre noi, s-aîndrăgostit de călăreaţă.

Loja din care urmărea feeria spectacolului era lângă intrareaartiştilor. De acolo, micul Constantin a putut pătrunde o clipă,misterioasa lume a culiselor, acea forfoteală de clovni, acrobaţi,oameni vopsiţi şi deghizaţi, animale dresate şi Auguşti - Proşti.

Când domnişoara Elvira călăreaţa, şi-a terminat numărul şia ieşit în ropotul de aplauze, copilul vrăjit a sărit din lojă şi i-a sărutatpoala rochiei. Din acea seară, destinul lui Constantin Stanislavski afost fixat. Se va face director de circ!

Impresionat de sonoritatea numelor saltimbancilor,Acaxeno, Marini, Cuserti - şi-a luat şi el un nume italienesc, deveninddomnul director "Constanzo". A fondat acasă, împreună cu fraţii săişi micii săi prieteni, un circ, al cărui administrator, regizor, dresor decai şi August - Prostul era el însuşi. Ca orice director ce se respectă,Signor Constanzo îşi atribuie rolurile cele mai importante.

Pe urmă a fost dus la Teatrul cel Mare din Moscova. Douămii de spectatori, o scenă vastă, potop de lumini, becuri de gazaeriene cu sutele, schimbări vertiginoase de decoruri.

Cui nu i-a rămas în nări, până la bătrâneţe, mirosul de gazaerian al spectacolelor copilăriei? Cine a uitat priveliştile miraculoase,mările înfuriate, vapoarele ce se îneacă, palatele ce se dărâmă înflăcări şi fum, toată fantasmagoria peisagiilor miraculoase din luminarampei?

Aceste viziuni ale unor lumi exotice, emoţiile primelor feerii,rămân adânc gravate nu numai în memoria noastră, dar în toatăfăptura fizică şi spirituală, constituind rezervorul imens, sporit prinmirajul depărtării, din care se alimentează permanent, inconştient,imaginaţia noastră, puterile noastre creatoare.

Ani întregi, signor director Constanzo a cunoscut toatedebuturile, trecând de la teatrul de marionete, la teatrul de diletanţi,la teatrul printre ţărani, la asociaţiile tinereşti de artă şi literatură.

La două zeci şi cinci de ani, (în 1888) era el însuşianimatorul unui grup de scriitori, pictori şi actori din "Societateamoscovită de artă şi literatură" având pe primul plan preocupăriteatrale.

Constantin Stanislavski a interpretat la reprezentaţia dedebut, pe bătrânul din "Cavalerul zgârcit" a lui Puşkin şi pe Soltenville,din comedia lui Molière "Georges Dandin".

O sută de ani de la naşterea lui StanislavskiA văzut jucând pe marii tragedieni italieni Rossi şi Slavini.

Trecerea, prin Moscova a celebrei trupe din Meiningen răscolisufletul tânărului actor.

Regie, mişcare a maselor, disciplina, prezentarea perfectăa spectacolului, deschiseseră orizonturi noi în faţa celui ce, mai târziuera să devină el însuşi un mare deschizător de orizonturi…

***

Am avut norocul să-l văd jucând pe Stanislavski împreunăcu ansamblul teatrului artistic din Moscova, alături de Cacealov şi deMoskvin, alături de Ghermanova şi de Olga Kniepfer-Cehova, soţialui Anton Cehov. În ziarele vremii, prin 1924, am publicat o serie dereportaje teatrale asupra reprezentaţiilor date la Paris de admirabilatrupă.

În 1946, am văzut la Moscova spectacole organizate pevremuri de Stanislavski, spectacole ce păstrează şi azi frăgezimeaînscenării de atunci. Nimic nu pare schimbat, deşi s-au perindat atâţiaactori, atâtea decoruri, atâtea costume, în interiorul aceleiaşireprezentaţii.

Ai impresia că asişti la premiera iarăşi a piesei, atât de stricts-a respectat fiecare amănunt al interpretării, al decoraţiei, al luminilor,atât de firesc şli de spontan e jocul actorilor.

Mă aflam la Moscova când a închis ochii marele actorMoskvin, unul dintre ultimii supravieţuitori ai pleiadei.

Era o zi de iarnă şi de doliu naţional.Printre coroanele şi jerbele care îi parfumau cel din urmă

drum, trecea şi prinosul de admiraţie, pe care-l adusese delegaţiaromânească - neuitatului "ţar Feodor", bătrânul valet din "Livada cuvişini", colaboratorului din prima oră a lui Stanislavski, unuia dintrestâlpii cei mai puternici ai teatrului artistic din Moscova.

***

Când, la sfârşitul ultimului deceniu al veacului trecut,dramaturgul Nemirovici Dacenko şi actorul regizor ConstantinStanislavski au pus temeliile Teatrului antic din Moscova, o falangă demari actori din apus, înconjuraţi de trupe mediocre, cutreierauplaneta, în turnee care îi îmbogăţeau, într-un car de osanale al cărorecou l-am cunoscut şi noi, pe vremuri, pe malurile gârlei cu apă dulce.

În Italia, urmând lui Slavini şi lui Rossi, iată-i pontificând peErmette Novelli, pe Ermettte Zaconni, pe de Sanctis şi pe EleonoraDuse, în Franţa, pe Monnet-Sully, fraţii Coquelin şi Sarah Bernard.Alături de ei, corifei din alte ţări, stele de mărimea a doua şi a treia,urmând exemplul iluştrilor tragedieni latini, duceau, la paroxismvedetismul, adică arta de a se pune în valoare personal, cu dispreţulansamblului, al detaliilor de regie şi ce este mai grav - cu dispreţultextului, pe care-l ciunteau sau îl modificau după bunul lor plac…

***

Capo - comico la italieni, chef d'emploi la francezi, aceştiactori primi purtau costume fastuoase, chiar dacă nu înfăţişauîmpăraţi sau dogi se plantau în mijlocul scenei plină de lumină, ţineaupe parteneri în umbră, transformând piesa într-un monolog, textulpoetului într-un simplu pretext, ca să-şi evidenţieze darurileactoriceşti, incontestabile, desigur, dar care nu însemnează finalitateasupremă a poeziei dramatice.

Jucând pe regele Lear, cutare actor celebru lasă cortinacând îşi termina el tirada, suprimând scenele în care vorbeau alţii.Jucând pe Othelo, acelaşi Capo-comico îşi însuşea paragrafele luiJago şi le adăuga maurului, adică lui însuşi.

Această lipsă de respect pentru opera marilor dramaturgi,neglijenţa cu care şefii de trupă îşi alcătuiau ansamblul, sărăcia dedecoruri şi de atmosferă, în care evoluau, au dus la reacţiuneafirească a oamenilor de teatru, al căror ideal de artă era ceva maiînalt decât demonstraţiile personale actoriceşti.

Printre acestea, un loc de frunte îl ocupă sărbătoritul de azi,ale cărui sfaturi şi realizări au devenit legi. S-a încheiat eravedetismului, a declamaţiunii, a patosului artificial, mutilarea textuluide către actor. La sfârşitul vieţii, după o lungă activitate în decursulcăreia Constantin Sergheevici Stanislavski experimentase toateformulele, toate reprezentările, de la clasicii elini şi Shakespeare, dela dramele realiste ale lui Tolstoi, Gorki şi Cehov până la poema"Pasărea albastră" a lui Maeterlinck, după ce risipise comori decostume, decoruri şi lumini exuberante, marele, modestul şi veşniculdebutant a proclamat un adevăr de care trebuie să ţină seamă şitinerii noştri regizori: "Nu e nevoie de prea multe artificii scenice.Totul este textul şi interpretul. Autorul şi actorul!"

Victor Eftimiu

Parodii

ADRIAN MUNTEANUSONETE

(Oglinda literară, nr.74/2008)

O suliţă înfig în pleoapa seriiÎmi vine aşa, cu patimă să-nfig,În seri cu licurici pixul în basme,Mă lupt cu ele, deşi sunt fantasme,Şi nu se ştie dac-o să înving.

Sunt înecate multe-n pleonasmeŞi azi din umbre-abia se mai disting,Să le pun rimă vreau să le convingS-accepte, cum le-aş pune cata-plasme.

Le-am explicat că n-o să le transformPe toate în sonete, cum se tem,Doar nişte rime puse uniform;

Dar ele ţipă: fără rimă vrem,Numai aşa copiii mai adorm,Că de sunăm din coadă-i speriem!

NECULAI TĂICUŢUarar, din ce în ce mai rar


m-am săturat până-n somn deatâta câmpie,semnalul e limpede:voi scrie poezie

ideea aceasta e cea caremă ridică-n picioare,

dar văd mai nou că e-n zadar,

credincioasa mea muză, se pare,că-mi vine arar,din ce în ce mai rar!

VASILE TĂRÂŢEANULocuirea în vis


Spre a limbii înflorireGândurile toate mi-s,Şi îi aduc cinstireŞi când vorbesc în vis.

Am dreptul la nelinişti,Mai mult chiar, la litanii,Că prea coboară liniştiÎn limbă cum trec anii.


LUCIAN PERŢA

PP OO EE ZZ II EE

Cum aş putea cu versulMeu limba să o facSă fie universulŞi-a celora ce tac?

Cum apele de ploaieÎn râuri se adună,Aş vrea s-adun puhoaieÎn limba cea străbună

Cuvintele-n poeme,Ce lanţul să sfărâmeIluzia că-n vremeAm fost doar nişte râme.

Şi tu, cel dinafară,Te faci că nu-nţelegiO lacrimă de ţarăDin dureroase legi.

Ne-au călărit străiniiŞi ne-au crucificat,Din harta ţării câiniiAmarnic au muşcat!

Dar dup-atâtea trânteŞi-atâtea intervenţii,Iată că nu ni-s frânteLiniile vieţii.În goan-au trecut toate,Un lucru nu dispare:Încă ne-mpunge-n spate Teama de-nstrăinare.

Prin gura mea, MoldovaŞi cântă şi răcneşte,Că-i ştiu versul şi slova,Cât încă-i româneşte!

Mi-e mare supărareaCă stau printre străini,D-apuc eu sărbătoareaCând n-om mai fi vecini.

Dar gata cu visarea,La muncă,gospodini!!!

DANIEL LĂCĂTUŞLacrima metamorfozei


Îmi umflu pieptul – am douăzeci de anişi am păşit cu dreptulîn lumea literară,la templul poezieiam pus şi ceva bani,dar lacrima hârtiei

mi-e cântec de vioară.Doar muza să maivină,să-mi intre-n propriuleu,şi-o să-mi fie plinăfiinţa de-nspirare.Dar văd că nu mai vine,mă lasă iar la greu,doar plânsu-mi face bineşi plâng în disperare!

LIVIU NANUarhitectură


sunt un poet şi vreau o editură,ca orice creator de virtual,mai darnică, să fie în măsurăsă publice şi următorul val,

în care val, cu toată modestia, în vârf voi fi, ca far voi lumina,voi dărâma mai toată poeziaşi ce rămâne, oricum, se va spăla

nu-ndemn la nesupunere mi-e gândulşi nici la anarhie în poem,dar cred că este timpul şi e rândulcelor ce scriu online, doar că mă tem

că n-o să aibă bani destui niciunul,eu iar falit, n-am cum să îi ajut,dar cred în ei, cum cred că şi destinulli-e noul DRUM, acuma început

de nu-s crezut şi siguri vreţi să fiţi,rog apăsaţi pe tasta Any şi…fugiţi!

JITARU ANATu pleci?


Ai revenit?Ei, de-i aşa, rămâi,Dar nu m-am răzgândit,Plecarea ta dintâiPrea tare m-a lovit!

Ai revenit?Să nu încerci cumvaSă-mi scrii poeme dulci,Că eu nu pot uitaPlecarea ta de-atunci!

Ai revenit, zici?Cum? Doar să stai de ploaie?Mă rog, ar fi un „dacă”,

Lucian Blaga avea cultulpovestirii. Poetul, liricul de maresensibilitate, filozoful stăpân pe artaaforismului şi a construcţiilor teoretice,admitea, la alţii, existenţa unui har alpovestirii şi se minuna ori de câte ori îlîntâlnea. Citise mult în tinereţe şicontinua să citească: Bergson,romanticii germani, filozofii Indiei,Eminescu, Rilke, Trakl şi mulţi alţii. Înproză însă, exceptând descoperireatardivă a lui Proust, preferinţele salemergeau către povestitorii moldoveni:Creangă şi Sadoveanu.

Mă aflam într-o după amiază,în parcul „Astra”, împreună cu mai mulţi colegi. Se încinsese întrenoi o discuţie aprinsă, tinerească, cu un pronunţat caractericonoclast. Se dărâmau valori consacrate şi se puneau în locul lorscriitori moderni de talia lui Matei Caragiale, a lui Camil Petrescuşi a Hortensiei Papadat-Bengescu.

Tocmai atunci, în focul discuţiei, apăru pe alee profesorulBlaga. Îl recunoşteam de departe după trupul înalt ( „prea strâmtpentru straşnicul suflet din mine”), după înclinarea meditativă abustului şi, mai ales, după mersu-i caracteristic, măsurat, ritmic.

Când a ajuns în dreptul nostru, la numai câţiva paşi, s-aoprit şi ne-a făcut semn să ne apropiem.

- Uitaţi-vă! Ne-a spus cu un zâmbet de ghiduşie, care nu-i era obişnuit, şi ne-a înmânat volumul pe care îl avea sub braţ.

Cartea, sosită chiar atunci prin poştă, era opera completăa lui Creangă. Un Creangă editat de Academie în tiraj restrâns şicuprinzând, pe lângă textele clasice, cunoscute şi studiate în şcoli,şi „Povestea poveştilor”, povestioara licenţioasă atât prin conţinutcât şi prin truculenţa limbajului. Povestirea a trecut pe sub ochiinoştri, provocând hazul general (era pentru prima dată când ovedeam tipărită) şi făcând ca discuţia să alunece la literaturaerotică.

S-au vânturat numele lui Boccaccio, Aretino, Rabelais şi,în cele din urmă, Petre Hosu, admirator înfocat al lui D.H.Lawrence, a amintit de autorul lui „Lady Chaterley”. Despre acestaerau multe de spus, căci pe-atunci proza lui trecea dreptrevoluţionară şi stârnea cele mai vii comentarii.

Însă Blaga, cu vocea lui limpede, cumpătată, a intervenit: - Să nu-mi vorbiţi de Lawrence. Nu-mi place. Este un

afrodiziac pentru uzul burghezului citadin. Ceva artificios, sintetic,ca vitaminele şi hormonii din farmacii. Pe când Creangă estealtceva… Erotismul lui ţâşneşte viu, mustos, direct din ţărâna şi dincodrii Moldovei. Ai zice că-i un bursuc care se hârjoneşte şi facetumbe în pragul viziunii sale.

Într-o altă după amiază, întâmplându-se să-l vizitez peidolul meu acasă, m-a întâmpinat în antreu doamna Cornelia, soţiapoetului şi, ca întotdeauna, cu o figură care radia spiritualitate,înţelegere, distincţie.

- E în camera lui, mi-a spus. Citeşte. Aşezat într-un fotoliu, în voie, Blaga avea o carte pe

genunchi şi, după seninătatea care i se desluşea pe faţă, mi-amdat seama că era o lectură plăcută, antrenantă. Curiozitatea m-afăcut să mă întreb imediat: ce citeşte? Ei bine, cartea cu careprofesorul Blaga se desfăta în acea după amiază nu era alta decât„divanul persian” povestea orientală plină de haz, de vicleniefemeiască şi de înţelepciune virilă, statornică încântare a poporuluinostru.

- Sadoveanu? mi-am exprimat eu, într-un fel camnecurtenitor, surpriza.

- Da, a încuviinţat poetul. Îi citesc cărţile de vreo patruzecide ani şi tot mă mai farmecă…


AATT EE LL II EE RR

Cum aţi putea să vă publicaţiun volum de povestiri în Statele Unite?Spre a publica un volum de proză, ficţi-une sau non-ficţiune, chiar şi dacăsunteţi un scriitor bine cunoscut, aveţinevoie mai întâi de un agent literar.

În primul rând, scriitorul, odatăce are un volum gata, caută un agent,fie în cunoscuta carte “Writer’s Market”sau, mai subtil, află cine este agentulunei cărţi favorite apărute recent, careare un stil asemănător cărţii proprii.

Dacă autorul este doar la în-ceputul carierei, el trimite doar oscrisoare de maximum o pagină în

care prezintă proiectul de carte unui agent literar, şi încearcă să îlconvingă să îi citească manuscrisul spre o posibilă colaborare.Scriitorul trebuie să depună tot atâta efort în compunerea scrisoriicât şi în manuscrisul propriu zis, aşa încât să atragă atenţia agen-tului literar. Dacă agentul este interesat, el răspunde la scrisoare şicere sau câteva capitole, sau întregul manuscris spre evaluare.

Dacă agentului îi place manuscrisul şi acceptă să îlreprezinte, atunci începe o a doua fază în procesul de colaborare,care de obicei se bazeaza pe un contract dintre cei doi, prin carescriitorul se obligă să plăteasca agentului literar cam 12% din baniipe care îi va obţine din vânzarea cărţii. Agentul citeşte mai întâi în-tregul manuscris, oferă sugestii de revizuire, care de multe ori potdura un an întreg sau mai mult, şi abia apoi trimite manuscrisul ladiferite edituri. Când găseşte o editură potrivită care se declară in-teresată de carte, agentul literar negociază preţul de contract, şiabia atunci scriitorul este pus în legătură directă cu editura.

În plus, relaţia cu agentul literar depinde de genul de carte.De exemplu, agenţii literari nu acceptă cărţi de poezie, pentru căacestea se vând foarte greu şi prin urmare agentul nu va face niciun profit din vânzarea cărţii. În mod similar, cărţile de povestiri şiproză scurtă în general se vând foarte prost, deoarece cititorii nusunt interesaţi şi aceste volume se vând foarte greu. Dacă unuiagent îi place un volum de povestiri, atunci el oferă un contract princare va reprezenta şi un roman al scriitorului, chiar dacă nici nueste început! Editurile, de asemenea, semnează contracte pentruo carte de povestiri şi un roman în acelaşi timp, aşa încât romanulajută să îşi vândă şi volumul mai sărac—povestirile! Aşa s-a în-tâmplat, de exemplu, când Jhumpa Lahiri a vândut volumul ei depovestiri “Interpreter of Maladies” împreună cu romanul ei “Name-sake.” Dar, ca întotdeauna, excepţia nu face decât să întăreascăregula, şi volumul ei de povestiri s-a dovedit extraordinar de po-pular. Tot la fel, volumul de povestiri de Junot Diaz, “Drown,” s-avândut extrem de bine, în ciuda răspunsului tipic al agentului carespune, “Povestirile sunt bune, dar trimiteţi-mi mai degrabă unroman.”

Bineînţeles că sciitorul ar putea să încerce să-şi trimităcartea direct la diferite edituri, dar dacă nu este deja un scriitor afir-mat, manuscrisul său ajunge doar într-un teanc prăfuit de core-spondenţă necitită pe masa unui ucenic prost plătit, sau poaterămâne necitit ani de zile.

Întrebată care este rolul unui agent literar, editoarea PatStrachan a răspuns într-un interviu recent din revista “Poets andWriters” că agenţii “încearcă să facă legătura dintre editor şi scri-itor-temperamental şi estetic.” Aşadar, dacă vă propuneţi să publi-caţi o carte în America, căutaţi-vă mai întâi un agent literar care,deşi îşi primeşte procentul său, vă va economisi mult timp şi su-doare!

Lucia Cherciu Ionel Bandrabur

Amintiri despreLucian Blaga

Cum vă puteţi găsi un agentliterar în Statele Unite


PP OO EE ZZ II EE

Te-aştept

Este trecut de miezulnopţiiŞi luna plină printre norivegheazăCum stelele în depărtărivisează;Cum muribundul cere îndurareSuspinând, că n-o să mai existe, înclipa următoare;Cum, un trubadur cântă a nopţiisavoareÎngânat de-o mandolină,Iar eu, lunaticul, te-aşteptCa noaptea s-o împărţim în doi.

Un fluture

Un punct pierdut în zarea jucăuşeSe adâncea zburând către zenitSub aripile unui vânt molcom.Din ezitările nocturneÎn ezitările banaleUn fluture cu puncte multicoloreCulegea parfumul locurilor în care Cădea pradă iubirilor perfecte.

Ştiu

unei persoane oarecare

Eu ştiu că vorba ţi-e minciunăAdesea inventatăDe mintea ta bolnavă,Dar te-am acceptat crezândCă viaţa te va-nvăţa Ce-i bine şi ce-i răuCum primăvara, liliaculAşteaptă mugurii să-şi verse, Dar, totul a fost iluzia Tranşantelor orgolii.

Dorinţe

Strigătul cerşetorilor la colţ de balcon:Vrem lumină!Vrem sufletul mântuit De licoarea vinului sfânt!

Necunoscută fiinţă, Fruct nepârguit Iubire ne-nchegată,Lumina tăiată-n mii de bucăţiAşteaptă izvorulCa fructul să uneascăIubirea pierdută.

Moto:"Copacii mor în picioare"

Inima copacilor

Am înotat prin seva copacilorpână le-am găsit inima.Era ascunsă într-una din frunzele lor.De ce mor copacii în fiecare toamnă?Stau în pădure şi caut inima lor moartăascunsă în frunzele lipite de talpa mea, de talpa pământului.Mă rog pentru o primăvarăcând inimile lor vor urca din nouîmpreună cu mine prin seva copacilor.Copaci cu frunza-n vânt, cu inima aruncată-ntre cer şi pământ.

Travestire

Undeva, acolo, sunt euDe ce nu mă cauţi?Trag luna de păr în fiecare seară, Zadarnic, nimic nou despre tineŞi nimic vechi. Iarna trecută îmi sădeam ghiocei pemormântAcum nu mai are nimeni grija de mine.De ce nu mă cauţi? Azi nu e nimeni acasăPoţi veni să mă veziViermii s-au dus, îşi caută originea, Poate alta, nu pe a lor.Mi-au mai făcut o vizită primăvara trecută, Erau travestiţi în fluturi.Sau poate că fluturii mă rodeau deghizaţiîn viermi.Ascultă, de ce nu mă mai cauţi?Te-ai putea travesti în om:Dezbracă un schelet şi ia-i costumaţia.

Descătuşare

Am sărit afară din mineCu ochii lipiţi de suflet.Mi-am schimbat existenţaCa pe-o haină veche. Ce frig e afară când uiţi că exişti!Un suflet desculţ păşind prin cenuşauităriişi stele lăcrimândla fiecare colţ de vis.Nemărginirea îmi umblă prin sufletca o nălucă.Mi-aş lega sufletul de zbuciumul ploiiSă cuprind dintr-odată şi cer şi pământTrag de linia orizontului până o rupŞi totul e-acuma în mine.Iar totul şi eu:Un mormânt de iluzii şi clipe sublime.

AUREL ROTARU VICENŢIU MICHECIPe urmele timpului

Mi-adun puterileDin singurătatea pietrelorŞi-ncerc să-mi zidescMunţi de tăcere.Din surâsul veşnicieiCoagulat în mireasma florilorMai păstrez doar o clipăSă-mi umple dintr-odată infinitul.Păşesc pe urmele timpuluiCu fiecare an înmormântat în mineFără să ştiu de unde am plecat Şi când mă voi opri.

Metempsihoză

- Ce arde acolo? se întreba cel făr' de viaţă,fără să ştie cu mâine nu va mai fi noapte. - E focul lui Dumnezeu, îi răspunseNevăzutul,mâine voi fi copac - priveşte pădurea - emama ta.Iar el abia acum înţeles:din pădure dispăruse un copac (el eraacela)şi fumul îl făcuse om.

Lacrima-ţi divină

Iubito, lasă-mă să-ţi acopăr ochii cu floriPrin ei a trecut lacrima lui Dumnezeu.Eşti divină şi Domnul plânge prin tine, Plânge pentru suferinţa ta. Iubito, udă-mă cu lacrima ta florile inimiiCăci vreau să aştern un pat de flori viselortale. Iubito, picură-ţi lacrima în căuşul sufletuluimeu:Varsă-ţi durerea în mine.

Dincolo de fum

Afară e un joc barbar,Plăcerile întunericului sting ultima chemare.Cai înaripaţi fac tumbePrintre stelele înecate-n cenuşă.Flori căptuşite cu suflete congelatepăzesc la cimitirele luminii.Arde ca o rană deschisă eterna pădure.Din urna funerarăse înalţă corul copacilor ucişi. Pe alei părăsite de umbrecurg tainici paşi de frunze moarte.Dincolo de fum domneşte tăcereasupremă:A venit toamna.


PPEERRSSOONNAALLIITTĂĂŢŢII

La destul de scurt timp dupăDuiliu Zamfirescu, Dimitrie Anghelreia imaginea aristocratului artist,la antipod cu ipostaza comună,plebeiană, a creatorului boem,

aflat în raport de solicitudine cu societatea. Ca şi Duiliu Zam-firescu, Dimitrie Anghel nu era boier sadea, ci urmaşul unorarendaşi parveniţi şi, într-o deja clasică descendenţă ma-ternală, grec sau oricum, oriental, cu bunic aromân.

Predispoziţia pentru feerie, proiecţia în lumi hieraticeimaginare, admiraţia pentru literatura lirică şi imagisticătradusă în texte vaporoase, melancolice, cvasi-idilice suntcâteva dintre trăsăturile lirice ale poetului. A avut destui ad-miratori, care nu au rămas epigoni, ci au devenit poeţi ade-văraţi (G.Tutoveanu, Corneliu Moldoveanu şi chiar CincinatPavelescu), atraşi de procedeele fabulistice de a punefructele şi ierburile să vorbească, dar şi de cursivitateagrandilocventă, decoratismul exotic şi imaginaţia colorată.

Tendinţa spre formularea parabolică şi parcurile sim-boliste cu care Dimitrie Anghel îşi construieşte o grădinăautohtonă au rămas un reper poetic original. Poemul Pastel(din volumul Fantazii) poate trimite la poezia şi peisajul luiFrancis James, din care lipseşte însă – ca de altfel din în-treaga lui poezie – sentimentul religios: Ce zarvă e în lumeaporumbilor în zori,/ Şi câtă bucurie în jurul casei voastre:/Priveşte, vin păunii cu crestele albastre/ ŞI cozile învoalteca un ghiveci de flori.// Şi-n urma lor, curate şi lucii ca ză-pada,/ Păşind pe cărăruia cu albe romăniţe,/ Coboară-acumalaiul de mândre păuniţe,/ Că de-atât alb, deodată s-a-nveselit ograda.// Şi s-a trezit măgarul zbierând duios lasoare,/ vroind să spună parcă ce vede şi-nţelege;/ Dar tristîşi pleacă fruntea ca Midas, vechiul rege,/ văzând albastra-i umbră culcată la picioare.

Natură puternică şi fantasmagorică, aproape donqui-jotescă, Anghel nu ezită să-şi găsească un admirator-co-laborator nu în plebeianul, ci în intelectualul Şt.O.Iosif.

Dimitrie Anghel este primul poet care îşi spaţializeazăuniversul poetic în perimetrul grădinii, în locul unde stau flo-rile. Unii (Şerban Cioculescu) numesc acest spaţiu „seră”,alţii, „grădină boierească”. Se exagerează, dintr-un impulsavând la bază concepţia de literatură ca act politic, de clasăsocială. Dimitrie Anghel nu are o profundă imaginaţie plas-tică, nici predilecţii pentru muzicalitate – cum s-ar pretindede la un simbolist declarat. Mai interesant şi mai modern, elexacerbează puterea de sugestie a simţului olfactiv, efe-meritatea şi inefabilul parfumurilor, a „miresmelor” eu-forizante. Mirosul anesteziază atât durerile cât şifrământările gândirii, e un vehicul de plutire şi un stimultaoral fanteziei. Sigur că recuperarea parfumurilor ţine de po-etica baudelairiană a „corespondenţelor” miraculoase; înacest sens, capodopera poeziei sale rămâne În grădină,care ilustrează armonios acestă teorie a „corespondenţelor”:Miroasă iarba pătuliră a sânziană şi-a sulcină,/ Miroasădulce, cum miroasă un aşternut păstrat de zestre/ Şi-n mine,când e-ntunerec, şi când se face iar lumină/ ca-ntr-o odaie-n care apune ori bate soarele-n ferestre...

Dimitrie Anghel este un elegiac pletoric, un meditativtransfigurat de un simplu, restrâns perimetru al naturii. E ooriginală sinteză a simbolismului pe care l-a cunoscut prindemers conceptual şi lectură meditativă, dar şi prinfrecventarea boemei pariziene.

„Grădină”, „florile”, „culorile” sunt elementele selec-tate ca dominante de semnificaţie simbolistă, regăsite şi laBaudelaire, Verlaine, Samain, sau la autohtonii Macedon-sky şi Beldiceanu.

Volumul În grădină are o modernitate unitară, de sem-nificaţie coagulată. Astfel, cartea, poartă subtitlul „Poem”, desugestie structurantă. Această sub-intitulare a volumuluipare în contradicţie cu natura fulgurantă a poeziei, caresuprinde „mişcările tainice, trecătorare, fugare ale sufletu-lui”: Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduriblânde.../ Ce iertător şi bun ţi-i gândul, în preajma florilorplăpânde!/ Râd în grămadă: flori de nalbă şi alte flori demărgărint,/ De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturide argint.// S-a dus furtuna-n zări şi-acuma să-ntrec mires-mele-n putere;/ Se-ntrec care de care parcă, stăpână sărămâie-anume/ Peste-ntunerecul acestei nopţi dulci şi plinede mistere;/ se bat şi florile – se vede că nimeni n-are tihnă-n lume...// Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă/ Darse trezesc în umbră crinii, vărsându-şi boarea lor profană,/Văzduhu-i greu cât n-ar fi-n stare vâslind să-l taie, o aripă,/Un trandafir murind, se farmă, pătând cuprinsul ca o rană.//Şi tot mai grea, mai tare creşte naiva florilor urgie,/ Se-ntreccare de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă./ În vantrimit un gând de pace, un miros blând de iasomie./ Şi flu-tură-n deşert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.// Suntseri când murmurul furtunei i-aşa de blând încât ai spune/Că s-a asvcuns în umbr-un înger şi povesteşte o baladă,/Pe astfel de seri, fără de voie, pe mână fruntea-mi las săcadă/ Şi nu ştiu pentru ce atuncea, aş vrea să-ngân o rugă-ciune.

Elanul religios însă este de scurtă durată, fără să fiecaracteristic poeziei lui Dimitrie Anghel.

Anti-pastelistă, anti-evocativă, poezia se susţine prinorganizarea mentală a inefabilului, prin ricoşarea în conşti-inţă, în spiritul a ceea ce ţine de percepţie, de simţuri. Con-tingenţa fenomenologică se epurează de materialitate şidurere pentru a deveni esenţă spirirtuală, filosofie a medi-taţiei.

Cel puţin la nivel decorativ, al principiilor de intenţion-alitate auctorială, Dimitrie Anghel se doreşte un impresion-ist al cuvântului, un poet al stărilor voalate, al percepţiilorvariabile, deschise. Aceleaşi flori, aceleaşi imagini, aceleaşipeisaje pot să genereze stări poetice diferite, chiar con-trastante, în diverse momente ale zilei. D.Anghel mizeazăpe acumulările contrastive, pe umoarea inegală a poeţilor,capabili să „vadă” aceeaşi realitate în cele mai diferite mod-uri.

Comparativ cu „harta” reprezentărilor peisagiste alelui V.Alecsandri, spaţiul lui D.Anghel este minuscul, inse-sizabil. Diferenţa o face evoluţia perspectivei şi concen-trarea, esenţializarea spaţiului referenţial. Deşi rămâne îndimensiunile pecepţiei clasice picturale, evoluţia viziunii po-etice se face imediat vizibilă, fără să treacă pragul spremoderintatea peisagiului arghezian, de exemplu.

La Dimitrie Anghel asistăm la o „mutaţie” tipologică aspaţiului poetic, de la parcul european precum Versailles-ulsimboliştilor, bogat, simetric, spre gărdina identitarăromânească, mai vie, mai sălbatică, dar diferită de formulalui Alecsandri. Şi aceasta probabil pentru că nu pe Alecsan-dri l-a avut ca referinţă, ci eflorescenţa completă a simbolis-mului francez.

Şi se mai întâmplă un lucru – un fel de reconfigurarerealistă a peisajului – de fapt, un fel de incredibilă de-sim-bolizare a peisajului, de readucere în realitate a spaţiuluificţional.

Poet important, dar fără profunzimi şi amplitudinimetafizice, Dimitrie Anghel are mica sa „felie de realitate po-etică”, spaţiul său de exponenţialitate în care îşi exprimă şiepuizează specificul şi semnificaţia ca „poet al grădinii şipoet al florilor”.

Aureliu Goci

DimitrieAnghel


CCOOMMEENNTTAARRIIII...... CCOOMMEENNTTAATTEE

”Pactulcu diavolul”

ARP

Tragedia Neamului Românesceste prăpastia şi încă mai exact stareaantitetică, dintre „formă“ şi „fond“. Iar„forma“ a însemnat şi înseamnăsuprastructură, „stăpânirea“ şi toatecele ce ţin de ea, inclusiv drumurile şiîmpărţirea administrativă a teritoriului,iar „fond“ a însemnat şi înseamnăNeamul Românesc, istoria luimultimilenară şi înţelegerea de către el a rostului vieţii, „modelulexistenţial românesc“, care este din veci. Că aşa este poate fi lesnede ilustrat prin situaţiile ce bântuie Neamul Românesc de lajumătatea secolului al XX-lea.

Stăpânirea bolşevică a însemnat apriga prigonire aOrtodoxiei şi a Tradiţiei Româneşti şi, promovarea, laudădeşănţată, a „imperiului“ acelei zile, Uniunea Sovietică şi ideologia„internaţionalismului proletar“. Noua „stăpânire“, instalată laînceputul anilor ’90 al aceluiaşi veac sângeros, înseamnă insultaOrtodoxiei şi a Tradiţiei Româneşti şi lauda imperiului zilei, NATOşi SUA şi promovarea ideologiei demonice a „globalismului“.Aceste „stăpâniri“ au fost şi sunt slujite de către intelectualitateafripturistă, „elita de mahala“, „banda“. O intelectualitate carereprezintă o ruşine istorică şi un exemplu absolut fără precedent dejosnicie morală şi în fapt amoralitate. Despre ruşinea naţională ceo poate produce o asemenea, cu adevărat, monstruoasă coaliţie,dintre o „formă“ impusă şi o intelectualitate amorală, ne vorbeşte ocutremurătoare circumstanţă dată în vileag în iunie 2007. Oîmprejurare care arată sinistra consecinţă a pactului încheiat cunecuratul.

Un raport întocmit de către fostul procuror general alElveţiei, a dezvăluit ororile noului univers concentraţionist, alenoului „gulag“, promovat de către Statele Unite, universulînchisorilor „secrete“.

Acestea sunt închisori „secrete“, aflate în ţări care nu daudoi bani pe însăşi ideea de „drepturi ale omului“. În aceste găuri aleiadului dispar oameni consideraţi adversari ai „noii ordiniinternaţionale“. Ce se petrece cu acei oameni este inimaginabil.Este suficient de arătat că lor nu li se spune nici măcar de ceanume sunt vinovaţi. Dar cu totul înspăimântător este faptul căaceste locuri ale durerii se află pe teritoriul României şi Poloniei. Săfim bine înţeleşi.Aici nu este vorba dacă cei care trec prin iadul închisorilor „secrete“sunt „buni“ ori „rai“. Este vorba de faptul că cine torturează în secretşi în afara legii este, din punct de vedere moral, sub victima lui.

Raportul amintit spune limpede că pentru a fi admise înNATO şi pentru a primi sprijinul Statelor Unite aceste două ţări autrebuit să semneze acorduri, „secrete“, în care se angajau săadmită închisorile sinistre de care pomeneam. Mai mult în Irak aufost români care au participat la „interogatorii“ şi ei au câştigatadmiraţia torţionarilor americani şi „internaţionalişti“ („contractori“)pentru „priceperea“ cu care smulgeau „mărturisiri“.Iată dar că şi „stăpânirea“ din România poate câştiga laude; nu princompetenţă, nu prin caracter ci prin „priceperea“ de a tortura. Doarun oligofren nu va înţelege că până ce această „pricepere“ va fifolosită asupra propriilor stăpâniţi nu este decât un timp scurt,foarte scurt. Iar această perspectivă ne vorbeşte despre consecinţapactului încheiat cu cel rău. Şi să nu ne amăgim.Pentru cele ce se întâmplă fiecare suntem răspunzători. Nimeni nuva putea să pretindă că a fost strict o victimă a „circumstanţelor“.Acest gen de scuză este tot o ispită. Căci nimeni, niciodată nu şi-a putut alege vremea sau circumstanţele existenţei. Dar ce a făcutsau face din ele a putut şi trebuie să aleagă. Şi pentru aceastăalegere va fi îndreptăţit sau osândit pentru totdeauna.

Cu aceste detalii în faţă ne putem întreba ce înseamnă„stăpânirea“ din România de azi? Tortura, „drepturile“homosexualilor (un alt scandal, în care dezmăţul şi scârba suntînfăţişate drept „tolerantă“), ce?Nu am îndoiala că aceste orori au stârnit mânia Celuia care poateşi ştie vremea când să vânture stăpânirile acestei lumi ca pleava.

„Instituţiascandal”

Vocea poetului este ecoultăcerii lui Dumnezeu. (Constantin Ghiniţă)

Nu ştiu dacă „şi-a pus cineva problemacât de util este CNSAS-ul şi cât de multrespectă regulile democratice” cum seîntreabă Ilarion Ţiu în serialul ce seîntinde, până în prezent, pe patrunumere din „CULTURA”, dar eu cu

siguranţă nu mi-am pus-o şi nici n-aş fi făcut-o vreodată, mai alescă politica editorială a revistei „Oglinda Literară” exclude implicareaextra-culturală în afara editorialelor.

Dar s-a întâmplat ca unul din cei mai importanţi poeţi ainaţiei să fie „demascat” că a făcut poliţie politică prin anii studenţiei.

Şi, Cezar Ivănescu, căci despre acest POET ŞI OM demare valoare este vorba, s-a trezit în gura presei şi nevoit să facăgreva foamei la sediul Uniunii Scriitorilor, ca urmare a unui mârşavdenunţ al celor care „imediat ce s-au văzut în fruntea«deconspirării» se consideră personalităţi «de marcă ale ţării»,tratându-i cu dispreţ pe toţi, pe ideea că în mâna lor stă «soartademocraţiei»”.

Cât de uşor este să împroşti cu noroi orice depăşeştepropria condiţie. Întotdeauna au existat în cultura română spiritemeschine care n-au suportat să recunoască valoarea unor oameni,decât după dispariţia acestora. Îmi provoacă un puternic sentimentde dezgust această mitocănie, această injustificabilă eclipsă abunului simţ.

S-a întâmplat şi în acest caz aşa cum bine sublinia IlarionŢiu că acei numiţi în fruntea acestui colegiu „au devenit un fel deacuzatori publici având pretenţia că pot da verdicte de moralitate”înainte de a citi documentele Securităţii. Mircea Dinescu a arătatun dispreţ total şi faţă de regulamentul de funcţionare a CNSAS,participând la mai multe emisiuni televizate unde-şi bălăcăreacolegii (ne-membrii ai G.D.S!) acuzându-i că erau „unelte alesecurităţii”.

Lipsa de caracter nu exclude inteligenţa dar nici n-opresupune. Spre deosebire de regimul comunist care a început cufanatici şi s-a terminat cu oportunişti (vă amintiţi interminabileleşedinţe CPUN cu actanţi vizibili în CNSAS) regimul postcomunista început direct cu mercenari (aceiaşi).

Libertatea din regimul democratic constituie paradoxal,un izvor inepuizabil de mediocrităţi care au şi pretenţia de apronunţa verdicte în varii domenii cu rezultate întotdeauna funeste.Acestea sunt preluate imediat, fără nici un discernământ de uniiziarişti care se transformă pe loc în procurori sau judecători severi,dar nu au nici pe departe conştiinţa morală peste media cititorilorlor. Crezând că a patra putere în stat este şi putereajudecătorească şi cea legislativă şi puterea executivă luată la unloc, te uimesc cu infatuarea, încrâncenarea, patima pe care o punîn aprecierea unor personalităţi, la nivelul cărora nu se vor putearidica în veci.

Invidia, spunea Stendhal, este cel mai serios sentimentomenesc. Dar de aici până la „a-ţi bălăcări colegii pe la talk-show-uri” devenind agresiv atunci când aceştia sunt făcuţi din alt aluatdecât tine este distanţă ca de la cer la pământ. Le lipseşte acestorinfirmi moral cultul verticalităţii. Adoră aranjamentele, compromisulde culise, iar când apare cineva care nu se supune acestei grileeste respins mai întotdeauna cu violenţă.

Nu pot înţelege în infirmitatea lor că nu te leagă nici măcarumbra unui dispreţ de vizuina întunecată în care locuiesc.

Merită oare ca Cezar Ivănescu să-şi cheme în judecatădetractorii? Un precedent ar fi: Gabriel Andreescu a pierdutprocesul cu Andrei Pleşu pentru că s-a pronunţat public că ar fi fostcolaborator al securităţii. Niciun Tribunal din lume însă nu poateautoriza valorile autentice, ci doar „Timpul Marele Vidanjor alIstoriei” cum spunea Cristian Tudor Popescu este în stare să leasigure nemurirea.

Alexandru NemoianuSava Francu


LL EE CC TT OO RR

Cartea lui ConstantinCarbarău – “Literatura Africiinegre” (Editura Domino, 2006) –este un util instrument pentruiniţierea cititorului, dar şi acercetătorului în literatura africană.

Sub aspect structural,cartea de faţă are un amplu studiudespre fenomenul literar din Africa(acesta la rândul său cuprindecinci subdiviziuni), o notă asupraediţiei şi o antologie de textepentru 12 scriitori.

Intenţia declarată aautorului în scrierea acestei cărţi e aceea că: „La noi,literatura negro-africană – populară sau cultă – este puţincunoscută (…) În comparaţie cu cea a altor zone geograficesau ţări, prezenţa acesteia în România este de dată recentă(…) Prin anii ’ 50 - ’ 60 ai veacului XX au apărut înromâneşte culegeri din folclorul literar negro-african, precumşi volume ale unor poeţi sau prozatori de la sud de Sahara.”(p. 7). În perioada amintită, în colecţia BPT au apărut şitraduceri din literaturile populare din Asia Centrală(bunăoară, din folclorul persan) ori din cele ale ExtremuluiOrient (China şi Japonia).

După ce menţionează principalele antologii sauvolume de versuri traduse în română din literatura negro-africană, până în 1989, C. Carbarău aminteşte traducereaIstoriei literaturii neoafricane, „aparţinând cunoscutuluiafricanist german Janheinz Jahn” (Editura Univers, 1975).

Referirile la literatura continentului sunt diferite, cadenumire, - precizează autorul: „Unii specialişti – de fapt, ceimai mulţi – vorbesc de o literatură negro-africană, alţii îi zicneagră, destui i-au spus şi încă îi mai spun – sud-sahariană,(…) diferiţi cercetători, diferite publicaţii apelează la termenulafricană.” (p. 13). Este notat şi celebrul eseu al lui J. P.Sartre – Orfeul negru – „scris şi intitulat astfel, pentru aevidenţia frumuseţea şi originalitatea valorilor artistice făuritede populaţiile sud-sahariene.” (p. 15).

Raportându-se la geneza tardivă şirapida evoluţie a literaturii din Africa neagră,Constantin Carbarău rezumă mai întâidiscuţia avută la Dakart cu istoricul li literatulde origine guineză, Djibril Tamsir Niane:„acesta îmi spunea că dacă aşa cum afirmăunii critici, literatura începe cu basmul, cufabula şi se termină cu romanul, atunci zonadin lume unde această evoluţie a fost cea maiscurtă ar putea fi Africa Neagră.” (p. 24). Apoi,se face cunoscut propriul punct de vedere: „Înce ne priveşte, apreciem, în concordanţă şi cualte opinii, că pentru a înţelege evoluţiafenomenului literar negro-africa (…) trebuieavute în vedere, în primul rând, unele mutaţiieconomice şi social-politice precum şi uneleschimbări culturale petrecute la începutul secolului XX (…)care stau la originea trezirii conştiinţei popoarelorcontinentului, ale declanşării luptei pentru independenţă…”(p. 26).

Un specialist în literatura Africii Negre - Constantin Carbarău

O contribuţie la afirmarea şi promovarea culturiiafricane a avut-o mişcarea „Negritudine”, cristalizată laParis, în anii ’ 30. Pentru unul din cei trei fondatori – Senghor– „negritudinea este <<personalitatea colectivă negro-africană>>…” (p. 30). Ideile acestei mişcări sociale au prinsrădăcini mai uşor în poezie, aceasta – opinează C. Carbarău– „exprimându-le mai lesne şi mai direct, dând glas mai uşorsuferinţei, nedreptăţii, revoltei. Confirmă acest faptnumeroasele volume de poezie apărute între anii 1940-1960.” (p. 30).

Încercând să explice apariţia şi evoluţia rapidă aromanului african, Constantin Carbarău porneşte de laopinia lui Adrian Marino care, teoretizând specia romanului,afirma în Dicţionarul de termeni literari că acesta s-a născutdin epopee, iar aceasta „este produsul unei civilizaţiiînchise…” (p. 37). Însă, extrapolarea acestor consideraţii lalumea africană este discutabilă: „Raportându-ne la lumeaafricană, (…) la primele decenii ale erei coloniale, credem căs-ar putea spune despre ea că era o civilizaţie a epopeii, osocietate închisă.” (p. 37). Civilizaţie sau societate închiseda, nu însă şi ale epopeii, căci această specie se manifestăsporadic şi nu e definitorie pentru folclorul african. Acestuiaîi este reprezentativ basmul, cu personaje fantastice şidialog, ceea ce a facilitat evoluţia spre roman. Câteva paginimai încolo, C. Carbarău dă o explicaţie justă asupra moduluicum s-a născut şi a evoluat romanul pe continentul african:„Ideologia şi practicile coloniale au propovăduit şi au impuspersoana (…) În asemenea condiţii (…) primordialitateagrupului a început să scadă (…) ieşit, chiar parţial, de subtutela colectivităţii (…), africanul s-a putut înfăţişa şi a pututfi receptat şi ca personaj literar, ca erau de roman.Adăugând amintitele schimbări celor de ordin social-economic şi, mai ales, cultural, petrecute pe continent (…)precum şi contactul direct şi larg al unor tineri intelectuali,născuţi în colonii dar şcoliţi în metropole, cu literaturaeuropeană, avem, aproape integral, cadrul în care s-anăscut şi a evoluat mult timp romanul african.” (p. 39).

În nota asupra acestei ediţii, autorul dezvăluie că aintenţionat „o simplă ilustrare a modului încare Africa a trecut de la folclorul literar,sugerat simbolic prin basm, la creaţia literarăcultă, înfăţişată, şi aceasta tot simbolic, prinbasm.” (p. 57).

Fiecare autor antologat are parte de unCV literar, întocmit de Constantin Carbarău,spre a-l familiariza pe cititor cu trăsăturileesenţiale, specifice, scriiturii aceluia. Sprepildă, despre volumul Burning Grass (1962) alscriitorului nigerian Cyprian Ekwensi sespune: „Povestirea urmează stilul creaţieipopulare în care realul se îmbină cufantasticul…” (p. 108). Despre principalacreaţie a scriitorului guinez D. T. Niane(cunoscut de C. Carbarău la Dakart),antologatorul găseşte că e mai nimerit să

rezume consideraţiile făcute de Lilyan Kestellot, în Antologienègro-africaine: „…este o capodoperă şi (care) ar trebuistudiată în şcolile africane aşa cum este studiat în Franţa laChanson de Roland.” (p. 115).

Constantin Miu


VV AA RR II AA

Legenda povesteşte că WinstonChurchill, faimosul om politic britanic care aimaginat şi dirijat nu numai destinul MariiBritanii, ba chiar, la un moment dat prin mij-locul secolului XX, cel al întregii lumi, a fostasaltat de întrebări de către jurnaliştii veniţisă-l interviuveze în ziua împlinirii a 90 ani :

« Dle. Prim Ministru, în lunga Dvs.viaţă aţi traversat nenumărate momente di-ficile, aţi avut răspunderi copleşitoare şi aţifăcut faţă la încercări care pe alţii i-ar fi dis-trus. Cum puteţi explica faptul că la aceastăvârstă înaintată sunteţi atât de în formă ?

Premierul britanic, cu nelipsita ţigarăde foi în colţul gurii şi cu inegalatul umor bri-tanic care-l caracteriza, a răspuns de ma-nieră extrem de laconică :

« No sports ! »

* * *

Ziarul « Le Figaro », datat din 30 ia-nuarie 2008, publică un articol intitulat :« Când sportul te face să întinereşti cu zeceani ». Autorul afirmă pe baza « multiplelorstudii care demonstrează că activitatea fi-zică regulată de mai multe ori pesăptămână şi de manieră susţinută poatepreveni obezitatea, bolile vasculare, osteo-poroza… » Şi am fi tentaţi să adăugăm :cancerul, bătăturile, insomnia, hemoroiziietc, etc… Numai micozele, nu, pentru căciupercile numite « athlet’s foot » sunt binecunoscute de alergătorii de cursă lungă saude jucătorii de tenis.

Se pare că cercetătorii dela King’sCollege din Londra au studiat 2401 gemeni*(adevăraţi sau falşi), femei şi bărbaţi, cuvârsta medie de 48 ani, care mai întâi aurăspuns unui chestionar privind nivelul deactivitate fizică practicată, statutul socio-economic, tabagismul eventual…

Mai apoi, li s-a făcut un test sangvinşi s-a extras ADN-ul din globulele albe,după care li s-a măsurat lungimea teleo-merelor ( ! ?). Ei bine, « rezultatele sunt per-fect clare ! » Persoanele cele mai puţinactive fizic au teleomerele mai scurte decâtcele care fac regulat exerciţii fizice. (Poatecă un studiu privind dimensiunile petelor dinSoare la naşterea fiecărui participant la an-chetă ne-ar fi dat un răspuns asemănător !Însă nu îndrăznesc să mă îndoiesc de re-zultatele unui studiu atât de ştiinţific !)

De unde afirmaţia că cei mai activiau nişte teleomere de o lungime compara-bilă cu cea a unor persoane sedentare cuzece ani mai tinere.

Autorul recunoaşte că mecanismulprin care exerciţiul fizic acţionează asupraîmbătrânirii este necunoscut. Cercetătoriievocă « stressul oxidativ » sau « stressulpsihologic », care ar putea influenţa lungi-mea teleomerelor şi deci procesul de îmb-ătrânire.

În orice caz, cu sau fără explicaţie,autorităţile medicale din Europa şi StateleUnite recomandă să practici o activitate fi-zică moderată cel puţin cinci zile pesăptămână, timp de 30 minute zilnic, ceeace îţi poate prelungi teleomerele şi deciviaţa cu zece ani (în cel mai bun caz !)

Departe de mine ideea de a măîndoi de corectitudinea unui studiu atât deştiinţific ! Chiar dacă, peste câteva luni, voiîntâlni probabil un alt articol, bazat pe altstudiu, tot atât de serios, care va trage oconcluzie diametral opusă privind lungimeateleomerelor ! Am mai văzut astfel de studiiştiinţifice privind consumul de vin, dispariţiapăturii de ozon, efectul fast sau nefast al co-lesterolului, cultura OGM etc, etc. Nu de-geaba cursa mediatică, sprijinită decercetători în căutare de senzaţional, ne in-terpelează în fiecare zi !

Am făcut, însă, un mic calcul in-gineresc.

Dacă Winston Churchill ar fi practi-cat o jumătate de oră de sport zilnic timp de90 ani, el ar fi pierdut cca. 6% din viaţă (cal-culând cam vreo 8 ore active pe zi în afaratimpului dedicat somnului şi muncii), adicăvreo doi ani activi de viaţă ! Şi asta în spe-ranţa de a câştiga zece ani efectivi, dar ipo-tetici !

Merită să ne întrebăm dacă, măcarşi o oră de viaţă activă din tinereţe merităsă fie sacrificată, chiar şi pentru o zi în plusla 90 ani !

Ca să nu mai vorbim de faptul cătimpul/capital învestit de-a lungul vieţii nuprezintă nici o garanţie de rambursare cudobândă la sfârşitul contractului (acciden-tele de maşină sau avion, atacurile tero-riste, accidentele casnice etc., etc. suntevenimente cotidiene în lumea de azi).

Bineînţeles, nenumăraţi sunt ceicare afirmă că fac sport din plăcere !

Cercetătorii ştiinţificiau cuantificat şi explicat şiaceastă plăcere.

Se pare că în timpulexersării activităţilor spor-tive corpul generează anu-mite enzime, numiteendorfine, care dau o sen-zaţie de plăcere. Dar care,în situaţii de emisie repeti-tivă, devin un adevăratdrog, de care nu te mai poţilipsi. Probabil că de aceea,nenumăraţi tineri, ba chiarşi oameni între două vârste,dorind să-şi depăşească li-mitele impuse de natură înpracticarea sporturilor,

No sports !Adrian Irvin ROZEI

consumă în mod regulat excitante, chiar şicând nu este vorba de competiţii pe caredoresc să le câştige cu orice preţ. Ei se jus-tifică, dacă-i întrebi, spunând că e o cale de« a te depăşi pe tine însuţi » ! Însă aceastădepăşire, dincolo de pericolul direct pentrusănătate, reprezintă o poartă deschisă îns-pre orice exces.

Alţi teoreticieni ai sportului, urmaşiiideologiilor extremiste de stânga sau dedreapta privind modelarea « omului nou »,afirmă că prin întâlnirile sportive se forjeazăcaracterul şi se întăresc legăturile de prie-tenie între popoare.

Am văzut cât de valabilă esteaceastă teorie în momentul izbucniriirăzboiului inter-iugoslav, la începutul anilor’90, când scânteia care a provocat confla-graţia regională a fost un meci de fotbal. Iaranul trecut, în momentul Campionatuluimondial de rugby, un cronicar neozeelan-dez ne explica, vorbind despre dansul« Haka » practicat de jucătorii « All blacks »la începutul fiecărei întâlniri, că el simboli-zează dorinţa de a-şi pulveriza adversarul.Poate chiar şi de a-i mânca măruntaiele lagrătar !

De altfel, Bernard Laporte, antreno-rul echipei naţionale franceze, s-a distins cuaceastă ocazie încercând să-şi motivezetrupele cu argumente care aminteau rezis-tenţa franceză împotriva ocupantului ger-man, în timpul ultimului război mondial.Superb îndemn la « înfrăţirea între po-poare »!

Dar cel mai reuşit îndemn pentru apractica sportul este, fără îndoială, partici-parea, în calitate de spectator, la compe-tiţiile cicliste, devenite de-a lungul anilor oformă de întrecere între laboratoarele far-maceutice pentru a demonstra, cu sprijinulunor medici corupţi, capacitatea de a as-cunde dopajul în faţa organelor de control(a căror naivitate merită probabil o priviremai atentă în nenumărate cazuri !)

Însă toată această armată pletoricăde antrenori, comentatori, jurnalişti, organi-zatori etc., etc. se adresează adevăraţilor« amatori ai sportului », cei care, trântiţi pesofa, în salon, îmbrăcaţi în ţinute potrivite caşi cum ar fi pe stadion, cu o sticlă de bere înmână, urmăresc la televizor, în fiecare du-minică, competiţiile sportive una după alta.Puţin importă dacă-i fotbal, curse de cai,rugby (mai de curând), înot, patinaj, atle-tism… Când eşti un adevărat sportiv, nu poţifi sectar ! Dar, mai întâi, pentru a meritaacest titlu trebuie să cumperi zilnic« l’Equipe », sau « Sportul popular », sau« Gazzetta dello Sport » sau… !



DD OO CC UU MM EE NN TTAA RR

Radicalismul de porunceală alunor ziarişti de azi nu ar exprima cudeplinătate spiritul epocii noastre dacămentalitatea slugarnică nu s-ar împleticu ignoranţa cea mai deplină dar,deopotrivă, cu aroganţa în a-şi da cupărerea acolo unde nu există nici ocompetenţă. Iată ce se putea citi pe laînceputul acestei primăveri într-un felde denunţ tardiv făcut după toateregulile artei propagandei dinfragmente puse la un loc pentru aşoca: “Palatul în care a trîit ElenaLupescu, amanta şi apoi soţia regelui

Carol al II-lea, a fost vândut, pe vremea guvernului condus deAdrian Năstase, Asociaţiei Generale a Vânătorilor şi PescarilorSportivi (AGVPS) la un preţ de garsonieră.” Citind acestepropoziţiuni de unde reies ştiri sinistre propagate pe un ton lugubru,este exclus să nu te înfiori mai ales când sunt invocate noţiuni ceimpun numaidecât precum aceea de ” palat ” şi se evocă personajea căror viaţă luxurioasă nu s-ar fi putut desfăşura, potrivitimaginarului băieţilor famelici din presa de la noi, decât în clădiri debogaţie strivitoare.

Dar, din păcate, şi aici din şapte vorbe cinci sunt prostii, cumse spune adesea de către prostimea nepricepută în aranjamentegazetăreşti. Căci o documentare cât de sumară, care nu arproduce nimănui dureri de cap fiindcă nu reclamă nici efort şi niciprocese de gândire complicate, ar fi arătat că “palatul în care a trăitElena Lupescu ” nu se află nicidecum în Calea Moşilor nr. 128, aşacum ar fi voit nefericitul de autor de poveşti bucureştene apocrife;de altminteri pentru oricine cunoaşte Bucureştii măcar la nivelelementar această aşezare ar fi fost de neconceput. Şi atunci,adică acum şaptezeci de ani, şi azi, sanctuarul imobiliar al mariloraveri erau Bulevardul Jianu şi Parcul Filipescu (nu însă şi ParculJianu, astăzi devenit Cartierul Primăverii) dar sub nici o formăşoseaua negustorească din vechile mahalale din apropiereaBatistei.

“Duduia“, căci se pare că la noi cam fiecare epocă dedesfrâu are câte o duduie, îşi găsise sălaşul favorit într-o clădireimpresionantă de pe Aleea Vulpache, nr. 2, din faimosul parcFilipescu, unde adeseori regele baroc Carol al II-lea rămânea pestenoapte şi unde, în orice caz, veneau în vizite prelungi fel şi fel depersonaje influente ale vremii precum Armand Călinescu, generaliiSamsonovici, Uica, Galici, Bazu Cantacuzino, Ionel Ghika, VirgilKerciu, Radu Pascu, Ernst Urdareanu, Dimitrie Gusti, Auschnit,Oscar Kauffman, Elie Radu, Wider, Condiescu, Puiu Dumitrescu,Duiliu Zamfirescu, Logadi. Şi jocurile de societate tot aici sedesfăşurau ca şi mulţimea de intrigi complicate şi de hoţii foarteasemănătoare cu acelea de azi care nu fac decât să continue epocadestrăbălarilor clasicizate. De fapt, ” Duduia” era destul de zgârcităşi strângătoare iar despre averea ei s-au pronunţat diverse ipotezeprecum unele, destul de precise dar sumare, unde intrau mai puţincase şi mai degrabă maşini şi felurite mărunţişuri de milioane delei-aur: “Avea peste 200 de rochii, 3 hermine albe, 16 blanuri, 8 vulpisi 4 cape (tot blănuri). Când a plecat împreună cu Carol a luat cudânsa 38 de cufere mari împreună cu îmbrăcămintea şi argintăria(pentru 36 de persoane completă cu farfurii) şi 4 tablouri valoroase,iară un geamantan de bani i l-ar fi dat fratelui său.”Inventarul averii imobiliare îl găsim, însă, precizat în decretul deexpropriere privitor la Elena Lupescu şi proprietăţile ei nemişcătoaredin 28 Martie 1941, interesant ca document de epocă:

A vândut Adrian Nastase “palatul Elenei Lupescu “??

Artur Silvestri

Art. 1 - Se expropriază fără nici o indemnitate şi trec înproprietatea Statului pe temeiul şi la data prezentului Decret,următoarele proprietăţi imobiliare ale Elenei Lupescu:

1- Teren şi clădiri situate în Parcul Filipescu, Aleea VulpacheNo. 2, loturile No. 11, 12, 13, 14 şi 15 din fosta proprietate Filipescucumpărate dela Dumitrescu Virginia, cu actul autentificat la No.5189 din 27. II. 934, tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, pe preţul de5.000.000 lei (valoare cca. 18.000.000 lei).

2 - Teren şi clădiri în suprafaţă de 3914 mp. comuna Sinaia,jud. Prahova, strada Tache Ionescu No. 1, cumpărat dela NicolaeChrisoveloni cu actul autentificat la No. 7258 din 24. feb. 937,tribunalul Ilfov, secţia Notariat, cu preţul de lei 3 milioane (valoarecca. 10.000.000 lei)

3 - Teren situat în comuna Băneasa (59 ha.) cumpărat delaGh. Herescu şi alţii, cu actul autentificat la No. 21178 din 7. VI. 938cu preţul de 9.000.000 lei şi toate construcţiile şi instalaţiile (valoarecca. 20.000.000 lei).

4 - Teren situat în Sinaia, str. Principele Nicolae No. 2 înîntindere de 1970 mp. cumpărat dela Otilia Rozeanu din Bucureştiprin actul autentificat de tribunalul Prahova la No. 3936 din 10August 1932 şi transcris la No. 3589 din 10 August 1932, cu preţulde 1.100.000 lei (valoare cca. 5.000.000 lei).

5. - Un teren în suprafaţă de 441.71 m. a. lotul No. 76 încomuna Techirghiol Eforia, cumpărat dela societatea “Techirghiolul”cu actul transcris la No. 5091 din 15 Octombrie 1934, cu preţul de66.300 lei (valoare cca. 700.000 lei).

ART. II. - Se expropriaza în aceleaşi condiţiuni, toatebunurile mobiliare, drepturile şi creantele de orice natură aleaceleiaşi.

ART. III. - Toţi acei cari deţin sau cunosc un drept sau un titlude orice natură al numitei, urmând să cadă în aplicarea prezentuluiDecret, sunt obligaţi să-l declare sau să-l depuna în termen de 15zile dela publicarea prezentului Decret-Lege, la Primul Preşedinteal tribunalului Ilfov, sub sancţiunea pedepsei cu 5 ani muncă silnicăîn caz de nedeclarare.

ART. IV. - Sub aceiaşi sancţiune, toţi cei cari în ultimii 10 aniau primit în depozit sau cu orice titlu, orice sume de bani, devize,valori etc. ale numitei, pentru oricât timp şi cu orice destinaţiunesunt obligaţi să facă o declaraţie la Primul Preşedinte al tribunaluluiIlfov în acelasi termen şi cu aceleaşi condiţiuni.

Dat în Bucureşti, la 28 Martie 1941.Conducătorul Statului Român şi Preşedintele Consiliului de

Miniştri(ss) General ANTONESCUMinistru de Stat(ss) MIHAI A. ANTONESCUNo. 854 “

Precum se observă, nicăieri nu apare vreo menţiune desprevreo clădire din Calea Moşilor, în schimb, ca o temă de can-can,întâlnim un teren din comuna Băneasa, până în 60 de hectare, cear fi intrat ulterior în administrarea Academiei Agricole şi astăzi cinemai ştie ce se construieşte cu sârguinţă pe el dacă nu cumva vreunparc rezidenţial ori supermagazine de modă nouă.

Câteva adaosuri despre Palatul din Aleea Vulpache nr. 2,azi Aleea Alexandru: acesta ar fi fost cumpărat pentru ”Duduia” cuaproximativ 11 milioane de lei, scoşi din buzunar, după susţinerilelui C. Argetoianu, de către enigmaticul bancher Aristide Blank acărui biografie în afaceri ar merita desfăşurată cu detalii.


PP OO EE ZZ II II

Imun

şi mă doare mamă, doare când raiulcând iadulnu mai ştiu care din ele este malignmă zvârcolesc ca un bacilpe lamela de sticlăniciunul din serurile extrase din fierea lumiinu-mi vine de hac

moartea se fereşte de mine sunt lipicios

Iubi-te-voi Doamne

tu eşti prietenul cu care dorm în boschete straşnic ne mai place lumea crudă

câte-un flămând ne mai taie un capătdin maţul abundenţeipe care-l târâm după noicâte-un câine latrăla singurătatea noastrăîi arunc un os din schelet

… de nu s-o găsi vreun nebunsă ne separe cu ranga

Nu disperaţi

Doamne, ce gunoi de poemare miros industrialîl bâzâie muştele nu poate fi organ vital pentru transplanturi la îngerinu disperaţi, vă pot face un tort imens / din cuvinte şi un rai miniaturăîntr-un atom

Eu şi fratele meu non eu

eu şi fratele meu non eutrăim în aceeaşi pungă de plastic respirăm aceleaşi gazede eşapamentdar suntem din rase diferite

doctorul bagă ranga între noisă ne sperare de acelaşi Dumnezeucăruia-I suntem fiidoar unu

care din noi?!este care?

… eu şi amintirea fratelui meu non eucum mă mai doare golul rămasel a fost tras cu frânghia-n cer eu am rămas pe pământca un semn de-ntrebare

DUMITRUISTRATE

RUŞEŢEANU

GH. RÂMBOIUBURSUCANI

DANIELLĂCĂTUŞ

Poeme haikuHaikuuri de vară

Părăsiţi de flori –Pomii-şi etalează-acumPruncii de smarald.

* În cireşul copt –Salbe de inimioareZâmbesc soarelui.

* Dalbe zâne Râd pe-oglinda lacului –Nuferi de floare.

*Dimineaţa-n zori –Bobiţele de rouăSărută iarba.

* Stropi de argint viuExplodează-n ferestre –Plouă năvalnic.

*Dansează-n aerÎntr-un joc al dragostei –Un roi de fluturi.

*Ruginesc frunzeCoapte-s roadele toate –Sfârşit de vară.

*Şoapte de vânt cald –Mângâie ramurileCe stau să nască.

*Roi de fluturi albiStau chiciură pe ramuri –Mărul înflorit.

*Ninge sub pomiCu-aripi de fluturi albi – Cad petalele.

* Sub pomi – rochiaMiresei, în pomi – pruncii –Moarte şi viaţă.

* Pe ramuri de jadCiorchini de mărgăritar – Salcâmi în floare.

*Unduie-n soare Vii covoare de smarald –Ţarine de grâu.

Haiku

Naşterea zilei cuvinte nerostite

rămân curate

Iată primii fulgifrunze îmi cad în palmătoamnă târzie

Licurici în zborpe crestele munţilorcea dintâi brumă

Picturi abstractedesenate pe sticlădouă balene

Lacul îngheţatla umbra palmierilorfrunze şi gândaci

Un stâlp neclintitdeasupra oraşuluio rândunică

Cuminte aşteptde la fereastra caseifluturi şi muşte

Zgomotul puştiiîn mijlocul păduriipăsări de noapte

Reminiscenţăprimăvară trecutăculegem roadele

Tot fumez ţigăricu fereastra deschisă- aer cald proaspăt

Spre Golgota pleccruce însângeratămoartea lui Iisus

Târgul de cartepoeţi şi scriitori mulţivând metafore

Şoaptă târzieîn amurgul serilorbufniţa la geam

E frig şi beznă-o singură viaţă airestul e soroc


EE SS EE UU

Singurul ornament din biblioteca dela 1790 a Clubului Iacobin din Paris e unsoi de tablou ingenios,amintind deabilitatea societăţii secrete ajanseniştilor(persecutaţi cu un veacînainte)de a-şi promova straniu deeficient mesajul prin Nouvellesécclesiastiques!De altfel,între 1789-1791,domnul de Robespierre locuieşteîn rue de Saintonge, cartierul Marais,adică exact în zona în care energumeniijansenismului expirant îşi încearcăultimele miracole:crucificări de femei,cuimediată resurecţie şi bucurie de

viaţă...Pentru Robespierre şi ai lui se iveşte un fir,ce combină ne-legiuirea,misterul,secretul,vraja de oameni,abilitatea, mântuirea fărăsacru.

Începând din anii '1770,e la modă în Franţa să aderi la ceva"filosofic" precum francmasoneria. Până şi damele aristocrate decalibru - ducesa de Chartres,ducesa de Bourbon,prinţesa deLamballle-devin afiliate la lojile scoţiene ale Franţei...Domnul deTalleyrand fondează şi el o lojă,împreună cu ducele d'Orléans,primindrangul de prim supraveghetor.Mă rog,pentru prinţul-abate deTalleyrand e doar încă un prilej de a se informa copios prin variilesegmente omeneşti reprezentate în lojă,de a cloci încă o mreajă derelaţii care ajută marile afaceri personale,cele detaşate de oricetranscendenţă!

Dar te cuprind fiorii când te gândeşti că tocmai loja inocentă aprinţului de Talleyrand se va afla la originea macabrului "Club aliacobinilor",care va însângera o scurtă etapă a istoriei franceze,cuurmări durabile însă...De altfel,domnul Mirabeau aduce din Germaniaun rit bavarez pe care-l introduce în loja "Philaléthes",în care seiniţiază chiar abatele-prinţ de Talleyrand,care se afiliază ca un domnimparţial şi la alte loje ale lumii bune pariziene,ca "Amis réunis" şi"Société des Trente".Au mână bună cumetrii!?

Francmasonii familiarizează variile "Academii" şi "Societăţi degândire" cu arta lor regală:manipularea opiniilor,a alegerilor,ascrutinurilor şi îndeosebi arta de a ajunge căpetenie deoameni,apropiind indivizii unul de celălalt,speriindu-l pe fiecare că varămâne singur!La "Academia" din Arras se pregătea avocatulRobespierre...Greu să accepţi răspunderea istorică a unui anumegen uman din paleta Veacului Luminilor, Filosoful,sintetizat deLavater: ochi calmi, de culoarea cărbunelui chiar, pomeţi fini abiaschiţaţi,un mic domn care cugetă divers şi imens, după ce sepotoleşte de culesul floricelelor pe câmpii şi de strânsul plantelor laMontmorency,pentru înjghebarea ierbarului personal.Şi totuşi nu doarRousseau şi Voltaire sunt vinovaţi.E vinovat cumva şi onestulMalesherbes, care răspunzând de librării sub Ludovic al XVI-lea,i-atot apărat pe "filosofii" sediţioşi,pentru ca apoi să contemple înAdunările Revoluţiei mutrele adepţilor acelor autori protejaţi de el...

Iar când Talleyrand,ca episcop,va oficia slujba la mareasărbătoare a Federaţilor din 1790,el nu va neglija să binecuvântezeflamura lui Saint-Denis,aşadar tocmai Sfântul care-şi poartă capulsub braţ pe frontonul catedralei Notre-Dame de Paris.Cu tot cinismul"episcopului",nu-l putem bănui că insinuează în Fraternitate viitoareasimbolistică sângeroasă a Revoluţiei franceze.

Oricum,cei preocupaţi de enigma Revoluţiei franceze aşeazăla loc fruntaş francmasoneria între cauzele secrete ale genezei"complotului infernal".Îndeosebi,abatele Barruel,insistent pe reţeauafrancmasoni-iacobini!De fapt,intrând Franţa în turbionul din 1789 şiajungând în anul 1792 pe marginea prăpastiei,vechii regalişti se credîn drept să bombăne ardoarea eroică şi nechibzuită a poporului:cumvor lupta cu Europa dacă ofiţerii aristocraţi au părăsit ţara?!Darpericolul putea fi gestionat printr-un miracol de sorginteiluministă,Revoluţia scoate la suprafaţă şi moştenirea profunzimiigermane,codificată pentru numeroşii iniţiaţi francezi: bătrâneleconfrerii cată a se metamorfoza în cavaleria revoluţionară ce va dirijaavântul eroic al segmentelor populare.Fi-vor şi iacobinii astfel decavaleri,utili Revoluţiei din etapa 1792!

** *

Vechiul Regim cam încremenise în ideile guvernării fericite.UnRege-Soare aprecia cu cinism jovial ca măreaţă/nobilă/delicioasă"meseria"de monarh,iar Fénélon răspundea că e o nebunie a-ţi căutafericirea în a-i guverna pe oameni!

Saint-Just nu-i atât de prăpăstios,fericirea se poate găsi şi înguvernarea oamenilor,mai ales c-a înţeles că-n Revoluţia francezăpoate câştiga tocmai partidul cel mai îndrăzneţ,chiar exagerat.Nu atât

actanţii Revoluţiei,cât exegeţii mai târzii-Marx inclus-vor înţelege căRevoluţia întruchipează iluzia politicii!Oamenii care conduc după1789 investesc în credinţa vieţii lor publice-aproape singura viaţă încare se implică-cam tot atât cât actantul sacerdotal.Liderii politici desoi nou acordă valenţe mitice politicii lor speciale,"binele" şi "răul" seîmpletesc cu ritualul "trădării".Statul nu mai poate opri dezagregareaideologică a Societăţii şi nici conştiinţa revoluţionară n-a obţinutaltceva decât un imaginar al politicii!

Robespierre s-a străduit destul spre a statua politica democraticădrept ideologie naţională franceză.Ideea continuă glorios şibombastic până la Napoleon:politica este destinul!Ce s-a ales dinacest copil atipic al filosofiei:politica...Prea multă oboseală în social şiprea multă pisare a "voinţei generale" a lui Diderot-Rousseau.Mai cuseamă la iacobini vom sesiza abila maşinărie de impunere către"Popor" a unui imaginar politic criminal.Nu e şi "Omul-Maşină" o ideea Veacului Luminilor?!

Are dreptate şi Marat,acest "ecce homo" al Revoluţiei franceze,pentru idei radicale ajungi să fii tratat de "dement atrabiliar",cam cumpăţea Jean-Jacques Rousseau pentru Contrat social din parteaşarlatanilor "encicloprdişti".O formă de a aminti că o cale dreaptă îlconduce pe blândul Jean-Jacques până-n inima rece a Terorii.

Se pronunţă neted Saint-Just ce crede despre politică-discursulsău din 8 iulie 1793 şi mesajul către Societatea populară dinStrasbourg, în care spune clar: în viitor,poate se va afla adevărul, dariacobinii şi-au câştigat dreptul de a fi bănuitori!Aşadar,sofismulsuspiciunii ca artă politică...

Aflăm şi ce tip de politică detestă Saint-Just.De exemplu,cândvrea să fărâme facţiunea lui Danton,necruţătorul inchizitor îl comparăpe versatilul Fabre d'Eglantine cu cardinalul de Retz! Şi totuşi,cu toateale lui,descendentul italo-francez Paul Gondi,cardinal de Retz e unucenic firesc al lui Machiavelli,care doar împrumută veşmântulmoralist-stilistic al francezilor.

Nu ne îndoim că tânărul doxat parcursese cu folos Principelelui Machiavelli,de altfel va fi şi el un "Prinţ" de un soi nou,special.Cândîl vom urmări în preajma Thermidorului,îl vom surprinde pe Saint-Justameninţându-şi colegii din Comitetul Salvării Publice cu dezvăluirisanglante,foarte periculoase pentru acele capete,dar fără a-şi finalizaameninţarea.Să fie o stângăcie,sau o lipsă de scrupule a nouluiPrinţ?Mai degrabă un exerciţiu desprins din arta politică a luiMachiavelli!

Un hop serios a avut de depăşit Saint-Just în cazul judecăriiregelui,căci Machiavelli nu-l putea ajuta cu bunul său simţ în aceastăsituaţie punctuală: dacă Prinţul trebuie să renunţe la suveranitateasa, naţiunea ar fi prea nedreaptă,prea crudă să socoată un rău că else împotriveşte necurmat voinţei generale,căci este greu şi împotrivanaturii să cazi de bună voie de atât de sus.

Are personalitate Saint-Just să se adreseze cu alt discurs,decâtcel încărcat de ironie şi abstracţie sistemică,aşa cum era obişnuitpublicul instruit al Revoluţiei.Însemna să rezişti ridicolului şi acuzelorde pedanterie într-o ţară ca Franţa.Poţi,dacă-ţi aminteşti de bunalecţie a medioevului italian-care l-a şlefuit şi pe Machiavelli:cândoraşul-cetate ajungea pradă facţiunilor,se apela la un bun tiran,unmagistrat înarmat,un podestà,dar acesta era adus de departe şi pussă jure că nu are rude,sau alte legături şi conflicte de interese înCetate. Aşa va proceda Saint-Just la Paris şi Strasbourg,exact ca unpodestà machiavelic,fără supărare şi părtinire cu nimeni.

Doar că-n această nuanţă se pronunţă şi Dialogurile lui Platon(anume Republica), desigur rumegate de Saint-Just:înseamnă să fiiun ins lipsit de o bună educaţie "liberală" în Cetate, ca s-ajungi să teslujeşti de un om drept sosit dintre străini ca dintre stăpâni şijudecători!?Unde mai sunt atunci propriile tale valori morale?

Când dotatul artist şi extremist revoluţionar Topino-Lebrun dăsă-i explice unui coleg-jurat cum devine cu condamnarea lui Danton,el îndrugă o apoftegmă iscată din substanţa lui Saint-Just,un om deanvergurara necesară de a aplica lecţia lui Machiavelli:acesta nu esteun proces, ci o măsură...Noi nu suntem juraţi,ci oameni de Stat...Doisunt o imposibilitate,trebuie ca unul să piară,vrei tu să-l ucizi peRobespierre?! Ei bine, numai prin aceasta şi tu îl vei condamna peDanton.

Ce vrea să spună oare Saint-Just prin aceasta?"Nimic nu seaseamănă virtuţii ca o mare crimă".Parcă auzim ecourile cumpliteiraison d'état franco-britanice,dar şi ale mentalului britanic al crimeica frumuseţe artistică,aşa cum apare reflectat în paradoxul estetic allui T.de Quincey,On Murder Considered as One of the Fine Arts,nudoar o fantezie macabră.

Delirul Virtuţii la Saint-Just are o latură odioasă.Şi totuşi acestadolescent frenetic şi melancolic are ceva foarte artist,foarteRimbaud!

(fragment din lucrarea Saint-Just, noul Prinţ)

Florin Paraschiv

Masonerie şi machiavelism

(sau istoria României prin străini,pentru copii)”, în Idei în Dialog, no.2(41)- februarie 2008. Este adevăratcă Franţa şi Germania au reuşitperformanţa de a avea un statunificator, dar acest lucru sedatorează şi preţului (imens!) plătit:ele sunt culturi foarte înregimentate,convertite laic şi birocratic pe scarălargă şi în proporţii uriaşe. Acesteaau mers pe o formulă bazată pe un„stat îndeajuns de puternic şi coerent pentru a se impune.Astfel, statul a putut invoca şi impune o cultură oficialăîndelung rafinată şi clarificată de exerciţiul intens al limbiiscrise şi de canonul literar clasic”.

La români, sentimentul autonegării şi nesiguranţaidentitară, vin din „lipsa de consistenţă statală şi dezordineaculturală ale României şi nu sunt cazuri izolate şi nicirealităţi inexplicabile. Misterul aparent al indisciplinei,stagnării şi dedublării de stat româneşti sunt reflexebinecunoscute în experienţa istoricăeuropeană…Excepţionalismul românesc este dar o iluzieconvenabilă”, conchide T.U., căci e rezultatul istoriei stataleproblematice, lipsită de continuitate şi succes.

Aşadar nu suntem (doar noi) nişte handicapaţi aiistoriei, cum se vehiculează de către mulţi, ca pentru aidiotiza şi demoraliza şi mai mult populaţia românească.Ceea ce ni se întâmplă astăzi (vai!) este numai consecinţafaptului că singura revoluţie care a reuşit în România a fostprocesul revoluţionar bolşevic dintre anii 1945 şi 1989, întimp ce în decembrie 1989 a avut loc un simplu act formal,căci românii nu sunt amatori de mişcări radicale. În 89,aşadar, s-au amestecat şi redistribuit aceleaşi cărţi.„Obsesia românească a autodenigrării e un reflex deautoizolare”, însă nu e numai a românilor. Nietzsche adenigrat şi el germanitatea proprie, Marx sau Otto Weiningers-au lepădat de iudaitate, Ortega y Gasset s-a dezis dehispanismul lipsit de demnitate. În „Sentimentul românescal isteriei”, Mircea Cărtărescu observă că „ceea ce nedistinge azi ca români în lume este tensiunea continuă lanivelul vieţii cotidiene. Conflictul generalizat al fiecăruia cufiecare”, care devine sadism combinat cu mitocănie.Societăţile postcomuniste, şi cea românească aşişderea,observă Paul Cernat, se caracterizează prin „imperativulmodernizării şi al dezvoltării industriale accelerate care audrept efect o etatizare şi o resurecţie a mentalităţilorpremoderne, tribale sau feudale”. Aşa se face că avem ocultură de Ev Mediu, adesea extrem de rafinată în spaţiilerezervate (vezi biblioteca privată sau conversaţiile cuprieteni privaţi), vizavi de involuţia mai ales în spaţiul publica populaţiei, care a fost supusă spălării creierului şi lipsei deinformaţie şi îşi pierde, încet şi sigur, valorile tradiţionale.

Se vede treaba că nu suntem unici nici măcar încontemplarea şi alimentarea propriei auto-sabotări a fiinţeinaţionale. E un motiv de bucurie. Aşadar, nu ne stingem. Ba,mai mult, Dan C. Mihăilescu ne îndeamnă, pe urmele luiCioran, să medităm şi la „schimbarea la suflet a României”.Chestie posibilă, căci au reuşit-o neamuri mult mai triste,sadice şi maniaco-depresive decât cel românesc…

[email protected]://laurencejth.over-blog.net/


OO PP II NN II II

Majoritatea românilor cred că România este singuraţară de oameni nefericiţi, nemulţumiţi de viaţa lor sau dedestinul lor. Dovada? Românii emigrează în bloc. Opiniapublică nutreşte cumva convingerea că, în timp ce Infernuleste în România, Raiul este în toate celelalte ţări deemigraţie.

Însă Infernul şi Raiul pot fi chestii extrem desubiective, pentru că sunt definite de locuitori princomparaţie cu una sau alta dintre ţările de imigraţie.

De exemplu, mulţi români spun: O, Franţa…Mmmm,numai Franţa, atribuind prin comparaţie cu Franţa, la modulmaniheist, toate defectele posibile, chiar şi pe celenemeritate, numai României. Dar să vedem ce spunedespre Franţa şi despre fericirea absolută franceză unmare… francez, Jean-Didier Vincent, profesor universitar înneurobiologie la Universitatea Paris- XI: „Diagnosticul meueste acela că Franţa este într-o stare maniaco-depresivăcare afectează toate păturile societăţii, cu faze de excitaţieextremă şi faze de dezgust pentru muncă, de neputinţă dea trăi, cu un sentiment mai mult sau mai puţin generalizatde vinovăţie, care o face să caute ţapi ispăşitori. Eafuncţionează prost pentru că nu mai are chef. Cei foartebogaţi sunt acaparaţi de stimuli, de solicitări, care sfârşescprin a-i desensibiliza. Procesul se petrece identic şi pentrucei foarte săraci, desensibilizaţi din cauză că nu au ce sămănânce. Societatea noastră nu este virtuoasă. Ea predicăo fericire falsă, iluzie pură: ajunge să-ţi satisfaci lipsurile,nevoile, pentru ca totul să fie ok. Dar cum lipsurile sunt fărăsfârşit, suntem din ce în ce mai frustraţi, din ce în ce maitrişti şi sfârşim prin depresie. Atunci, guvernanţii noştri,intoxicaţi prin publicitate, sondaje, în loc să încerce săschimbe societatea, lansează o campanie naţională: „Dacăsunteţi deprimat, mergeţi la doctor!” De parcă ar fi vorba desexualitate, unde vi se spune „faceţi dragoste de trei ori pesăptămână” iar dacă nu puteţi medicul poate să vă ajute. Pescurt, vi se dă un medicament în loc de refacerea relaţiilorcare aprind dorinţa…În mod similar, motorul principal alcreierului nostru, elanul său vital, pentru a suporta relaţia culumea, este dorinţa, dorinţa de a acţiona. Aceste dorinţe dea acţiona produc apoi actele noastre, nu invers[…] Pentruca societatea noastră să fie mai fericită ar trebui ca fiecareindivid să dorească acest lucru cu adevărat. Respectul faţăde alţii trebuie să vină din noi. Medicul nu poate acţionasingur. Să ne cultivăm cu răbdare afectele, iar acţiunile nuvor întârzia. Faceţi serbări de cartier, vorbiţi cu vecinii, evitaţisă vă enervaţi. O bună politică de sănătate psihică a unuipopor începe cu restaurarea unui mediu în care omul sesimte anturat, în care individul este încurajat şi îşi poatedezvolta personalitatea încă de la vârste fragede…”(Sciences et avenir, février 2008, p.62)

Aşadar, nici Franţa nu e Raiul pe pământ. Păcat, deşiera de aşteptat. Dar să vedem, de exemplu, ce se petrececu Anglia. Aici, instinctul democratic a triumfat abia dupăcincizeci de ani de război civil sângeros. În Italia, în schimb,ca şi în România, corupţia de stat este o problemă cetrenează de decenii, încă de la formarea sa în a douajumătate a secolului al XIX-lea, deşi Italia este membră aUE de cincizeci de ani. „În cazul Italiei, al României, dar şial Portugaliei, şi, până într-un anumit punct, al Spaniei, statulnu a debutat niciodată ca unificator, pentru că n-a reuşitniciodată să devină cu adevărat un totem naţional, săselecteze o singură şi numai o singură tradiţie culturală”observă şi Traian Ungureanu în eseul „Ca la noi la nimenea

Angela Furtună

INFERNUL ŞI RAIUL


EE XX PP LLOO ZZ II VV

… Citesc abia acum seria sestudii şi articole reunite de Călin L.Cernăianu sub titlul „Conjuraţia anti-Eminescu” în revista „Semneletimpului. Pagini pentru cazuriextraordinare”, Nr. 3-5 (2002) – pe

care mărturisesc a le fi răsfoit de câteva ori găsind cele mai uşoarepretexte să le pun deoparte (mai ales antiintelectualismul agresival autorului, care ritmează ca o perdea intermitentă drumul spre unposibil contact cu informaţia, a constituit, cred, reaşezarea aproapemecanică a acestei cărţi mereu la baza teancului de aşteptare).Apariţia d-lui Călin L. Cernăianu în eminescologie a fost, şi pentrumine, o reverificare tonică a documentelor despre poet – culegislaţia timpului; autorul a clarificat multe lucruri de ordin generalşi am sperat tot timpul că va veni cu precizări juridice categorice.Chiar aduce asemenea precizări în câteva zone – pe care le voiaminti la momentul potrivit. Până la eventualele elogii, însă, trebuiesă parcurg nisipul fierbinte al unor interpretări care nu-mi daulinişte. Prea mult foc, prea subţiri încălţările noastre de literaţi,scriitori, pentru dinţii resentimentari ai caniculei ce cade torenţialdin pana autorului pe domeniul istoriei literare. Mă refer, aşadar, lazone mai umede, unde omenescul pare, totuşi, înbgăduit.

Găsesc, în fine – aici, şi nu în sutele de pagini publicateulterior de către autor, pe care le răsfoisem cu aceeaşi indispoziţiefizică, de altfel – demonstraţia sa că doctorul Al. Şuţu ar fi scris untext larg despre boala lui Eminescu. Credeam că este oneînţelegere; nu, Călin L. Cernăianu consideră că a descoperitraportul medical întocmit imediat după autopsia lui Mihai Eminescu– şi găseşte temeiuri să-l atribuie chiar doctorului Al.Şuţu, deşiraportul este ne semnat. Dânsul procedează la o expertiză grafică,adică la o comparaţie între înscrisul pe care-l consideră raport deautopsie – cu două alte înscrisuri care-i sunt atribuite lui Al. Şuţu –şi deduce că toate cele trei texte sunt scrise de aceeaşi mână.Autorul numeşte asta „expertiză criminalistică a scrisului”. Textulde comparat, acest raport de autopsie, are 16 pagini şi se găseştela Biblioteca Academiei Române unde a fost adus de către GeorgePotra după ce l-a editat (1934; a fost donat? Oferit spre achiziţie?Când anume?) – iar celelalte două texte, presupuse a fi ale luiAl.Şuţu, au câteva rânduri (Certificatul medical din 5 iulie 1883) şi,respectiv, aproape o filă (Raportul medico-legal din 23 martie1889).

Nu se poate admite aşa ceva; pentru o expertiză grafică,de orice fel ar fi ea, sunt necesare enorm de multe mostre descriitură, trebuie investigaţii colaterale (privind cerneala, peniţa,hârtia), analiza de text este indispensabilă, e nevoie de o metodăanume, mai e nevoie de multă prudenţă; cele câteva pagini decarte împănate cu imagini scanate după documente nu pot vorbi dela sine, textele ele însele nu se autoexpertizează. Călin L.Cernăianu este, probabil, singurul care crede că Al. Şuţu a scriscu aceeaşi mână toate cele trei materiale. Bazat pe acestcrezământ, ajunge la concluzii abracadabrante pe care le repetă latot pasul în articolele sale din această carte – şi din altele. Bine arfi să aibă dreptate, dar lipseşte demonstraţia. Concluzia cea mainăucitoare ar fi că Al. Şuţu, medicul care pe faţă spunea tuturor căEminescu a avut sifilis, – în ascuns, în acest raport ne semnat şi nefăcut public, afirmă că poetul n-a murit din cauza sifilisului ci doardin cauza unei oboseli cumplite. Mai mult încă: acest raport ar ficirculat subteran şi din el se inspiră pentru unele informaţii primulbiograf al lui Eminescu, nimeni altul decât Nicolae Pătraşcu.Aceasta este prima zală din lungul lanţ al „conspiraţiei anti-Eminescu” pe care-l forjează Călin L. Cernăianu în articolele sale.

Evident, este ceva de felul „risus teneatis, amici” – dar

autorul este atât de încrâncenat în susţinerile sale încât a sacrificatdeja câţiva arbori seculari şi baremi din milă pentru biata păduretrebuie să-l trag de mânecă. Închid, de aceea, ochii şi trec prinvalurile de injurii şi noroi aruncate asupra lui G.Călinescu şi atuturor biografilor sau profesorilor de română care ar conspira deun secol şi mai bine împotriva lui Mihai Eminescu; mai mult chiar:încerc să mă apropii, tot orbeşte, de autor, să intru în sistemul săuşi să-l înţeleg. Cu ochii larg închişi vreau să-l ajut să şi-i deschidăpe ai săi.

În căutarea arhivelor

Pentru că nu se compară între ele abstracţiuni, trebuie maiîntâi să redăm concret faptele. George Potra publică în 1934 obroşură intitulată „Mihail Eminescu. Cauzele morţii sale. Studiu”(Editura librăriei CULTURA POPORULUI, 16 pagini) unde editeazădefectuos acest text, despre care scrie într-o notă (preluată parţialşi de Călin L. Cernăianu): „Manuscrisul original este proprietateamea şi îl am din hârtiile rămase de la regretata poetă Cornelia dinMoldova. Am căutat în nenumărate rânduri şi pretutindeni, undeam avut bănuiala că aş putea da de numele autorului, dar mi-a fostabsolut imposibil, fiindcă timpul îndelungat care s-a scurs de atuncişi până acum târâse în vecinicie pe aceia care mai puteau săspună ceva despre el. În orice caz, se vede că manuscrisul este alunui medic, şi aceasta o dovedeşte caracteristica scrisului şinumeroşii termeni medicali întrebuinţaţi în raport.

Eu aş propune ca autor al manuscrisului pe Dr. N.Tomescu, fostul medic primar al spitalului de copii şi al institutuluiunde era internat M.Emiescu. El este acela care a pusdiagnosticul sistemului circulator al poetului şi numai el singur,dintre medicii care l-au îngrijit, nu a publicat nimic în legătură cu el;deci ar fi exclus ca să nu-şi fi luat şi el notiţe, ca şi ceilalţi, de felulcum se manifesta boala şi viaţa poetului.”

Până aici citează Călin L. Cernăianu, dar nota continuă:„Nemulţumindu-mă numai cu atât şi voind să dau articolului

de faţă o atenţie cât mai mare, şi dacă îmi permiteau cercetărilechiar a-l transforma într-un studiu preţios, am început, mânat deinformaţia raportului, să răscolesc praful trecutului de pe dosarelecare mai trăiau în podul spitalului Brâncovenesc. Bunăvoinţa şiatenţia D-lor Dumitriu, Marin Ionescu şi Ioraşcu Vasile care timpde o săptămână n-au încetat de a căuta în tot locul unde bănuiaucă vor da de vreo hârtie preţioasă, s-a terminat fără nici osatisfacţie, fiindcă Morga la acel spital fusese de scurtă durată,numai pentru timpul cât se făceau reparaţii la spitalul Colţea (acoloera Morga oraşului mai înainte); iar printre hârtiile timpului s-augăsit copiile multor memorii, adresate Ministerului de cătreAdministraţia acestui spital, prin care cere să i se mute în altă parteMorga, deoarece nici localul nu permite aceasta şi nici stareabolnavilor care stăteau alături de cadavrele ţinute mai multe zile,sau chiar o săptămână, până când le venea rândul la autopsie.

După cum vedem, fiind ceva fugitiv, nici procesele verbaleale autopsiilor nu s-au păstrat.

Socotind că la Ministerul de Instrucţie se găseşte copiaprocesului verbal, fiindcă fusese la autopsie şi un reprezentant alacestui minister, am pornit-o într-acolo, dar mi s-a răspuns căarhiva mai veche de 30 de ani a fost dată Arhivelor Statului.

Imediat ce am auzit, fără multă gândire m-am şi dus ladepozitul tuturor vechiturilor de acte, în speranţa de a vedea câtmai repede hârtia mea dorită.

Iluzie zadarnică şi mult regretabilă, fiindcă hârtiileMinisterului de Instrucţie din anul 1889 erau prea puţine, iar printreacestea lipsea tocmai cea căutată. Mi s-a spus de cineva – poatecă vei găsi la Institutul Medico-Legal unde se vor fi adunat hârtiide felul acesta.

Pentru convingere, am vizitat în ultimul timp şi acest institut,dar secretarul m-a lămurit din primele cuvinte că arhivă mai vechede anul 1893, data înfiinţării institutului, nu se găseşte. Şi cuaceasta am terminat şirul drumurilor în căutarea hârtiilor cuinformaţii mai preţioase, rămânând ca viitorul să fie mai indulgentpentru aceia care se vor ocupa încă cu viaţa şi opera luiEminescu.”

Nae Georgescu

Cu ochiilarg

închişi…




Dacă ridicăm o clipă pleoapa istoriei pogorîtă pestesecolul al XVI-lea, într-un colţ din partea noastră de lumeam putea vedea, printre altele, că Phillippus Pictor (FilipMoldoveanul), primul imprimator român, a tipărit primele 3cărţi de la noi: Catehism românesc (1544), Tetraevanghelslav (1546), Tetraevanghel slavo-român (1551-1553); ulte-rior, diaconul Coresi a tipărit mai multe lucrări (Liturghier,Tetraevanghell, Cazanii etc.). Este epoca în care, prepon-derent în Transilvania, vor activa Nicolaus Olahus (care şi-a elaborat opera în latină), Jan Vitez, Mihai Valahul, IoannesSommerus, Pirnensis, Antonio Bonfinius etc.

Lectura cărţii semnată de Maria Capoianu, NicolausOlahus europeanul, mi-a prilejuit o călătorie cu gîndul înlumea unui om de seamă al neamului nostru. Din scrierilelui, peste care azi, poate, mai trec doar ochii istoricilor, une-ori: Atila; Hungaria – din ale cărei 19 capitole 8 sunt con-sacrate Daciei, Olahus fiind primul român care a afirmatunitatea de limbă şi neam, (ambele opere începute la Brux-elles şi terminate în mai 1536). A scris şi poezii în limbagreacă, traduse în latină de Franciscus Craneveldius (Fransvan de Craneveld, 1484-1564).

Copil al lui Ştefan (devenit în Transilvania, la Sibiu,unde fugise ca să-şi scape viaţa, Stephanus Olahus – semncă provenea din Ţara Valahilor), al doilea născut al luiManzilla de la Argeş şi al Marinei, sora lui Iancu de Hune-doara, căsătorit cu Barbara Husar, Nicolae – NicolausOlahus, a avut un destin ce îl situează în galeria personal-ităţilor care au lăsat un siaj deloc de neglijat în peisajul cul-tural al vremii.

Ştefan Olahus nu a avut nici el o viaţă liniştită. A re-fuzat ajutorul vărului său, Matei Corvin, care ar fi dorit să-idea oaste ca să capete tronul Ţării Româneşti, poategândind că o viaţă mai lungă este de preferat aparenteistrăluciri. Cînd Mihnea Vodă cel Rău a fost asasinat, pe 12martie 1510, Ştefan era în misiune diplomatică, în suitaacestuia. Evenimente de acest fel l-au ajutat, într-o măsură,să pregătească mai limpede viitorul copiilor săi. A decis căMatei, primul născut, îi va fi urmaş. Cât despre Nicolae, careera un elev strălucit al şcolii capitulare din Oradea (una dincele mai moderne, umaniste şi bine văzute din Europa, laacea vreme, cu profesori din Padova, Leipzig, Viena ş.a,veritabilă pepinieră de diplomaţi), avea pregătit un destin decurtean. Un curtean bine pregătit, care să ajungă pînă lacele mai înalte dregătorii.

Aşa se face că, în 1510, la insistenţa lui Ştefan, tatălsău, şi recomandat de episcopul de Oradea, SigismundTurzo, este numit paj la curtea regelui Vladislav. Acolo a slu-jit patru ani, de la terminarea şcolii capitulare (1512), pînă lamoartea regelui. Era deja un tînăr instruit, care stăpînealatina într-atît încît să poată scrie versuri în stilul poeţilor cla-sici, cunoştea gramatica, retorica, dialectica, retorica,geometria şi muzica. Mai mult, era vorbitor de limbămaghiară şi germană.

Viaţa de curte nu l-a atras pe Nicolae, atras maicurînd de tihna vieţii ecleziastice, experienţele amare îlîncercau la tot pasul. Aşa se face că la moartea regelui

Vladislav, 13 martie 1516, a părăsitcurtea. Avea 23 de ani cînd a ac-ceptat postul de secretar al epis-copului de Pecs, unde a lăsat oimpresie deosebită, datorităerudiţiei şi felului său de a fi. În 1518este hirotonisit canonic, 1522 estearhidiacon de Komarom şi canonic-lector al episcopiei de Strigoniu. Afost un deceniu pe care Olahus l-a petrecut mai cu seamă înbiblioteci şi amfiteatre. Este perioada în care încep con-tactele cu opera lui Erasmus.

La 33 de ani roata destinului se întoarce din nou.Pe 16 martie 1526, recomandat călduros de episcopii deOradea, Pecs şi arhiepiscopul de Stigoniu, ajunge secretarşi consilier al regelui Ludovic al II-lea. Erau vremuri tulburi înUngaria, cu turcii în inima Europei şi lumea creştină dezbi-nată. Ludovic al II-lea, dorind ca regina să fie bine sfătuită,l-a numit pe Nicolae consilierul acesteia, pe 21 martie 1926.Urmează bătălia de la Mohacs, cu rezultatul ştiut – victoriaturcilor, moartea regelui maghiar, şi, aidoma tatălui său,Nicolae ia drumul pribegiei, urmîndu-şi regina. Aşa se facecă între 1526-1530 a mers prin Occident – prin Boemia, Aus-tria, Germania, în oraşe ca Augsburg ş.a.. Face eforturidiplomatice deosebite pentru rezolvarea crizei de succe-siune la tronul Ungariei, pentru a se evita dezmembrarea şirăzboiul civil. Mai mult, încerca să realizeze o coaliţie pa-neuropeană, întreţinînd în acest scop o vastă corespon-denţă cu principii creştini, cu personalităţi ale Europei,printre care Erasmus (căruia i-a reproşat adesea ezitările şineimplicarea). Prestigiul lui a sporit cînd, în Dieta Imperialădin Augsburg, în calitate de mandatar al regelui Ferdinand Ide Habsburg şi al surorii acestuia, Maria, a rostit două cu-vîntări remarcabile în favoarea coaliţiei pentru alungareaotomanilor. Dar, cum ştim, coaliţia nu s-a înfăptuit. Pleacă,deznădăjduit de distanţa care urma să îl despartă de casă,cu Maria de Habsburg, care avea să asigure în Ţările de Josregenţa, urmînd mătuşii sale, Margareta de Austria.

Se întoarce în ţară abia în 1542, după ce lăsase oputernică impresie în Occident, atît prin operele cît şi prinfelul lui de a fi. A fost considerat, se spune, un bărbataproape providenţial al regatului Ungariei. Pînă la moarteasa (la 17 ianuarie 1568, la Tyrnavia, în Slovacia; a fost ul-timul bărbat din familia sa), acasă a avut parte de satisfacţiişi recunoaştere, fiind numit consilier al cancelariei aulice,baron al Imperiului, arhiepiscop de Strigoniu şi, în 1562, re-gent al Ungariei.

Nicolaus Olahus este, fără îndoială, un personajaparte şi, pentru a re-aminti, pe cît posibil, ce a însemnatviaţa lui pentru neamul nostru, cartea de faţă este bine ven-ită. Maria Capoianu a scris o carte bine documentată, de-spre un personaj de primă mărime la el acasă dar şi înEuropa.

Maria Capoianu, Nicolaus Olahus europeanul, Ed.Libra, Bucureşti 2000

O carte despre Nicolaus Olahus

Marius Chelaru

Excelenţa-Sa, dl. Nicolae Manolescu, ambasador al Delegaţiei Permanente a României pe lângăUNESCO şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, a avut amabilitatea să ne acorde un preţios dialog- cu ocazia aniversării celor şapte ani de existenţă ai revistei - despre prezenţa României culturale la Paris,într-o perioadă în care problema identităţii naţionale, respectării şi recunoaşterii valorilor şi diplomelorromâneşti în Uniunea Europeană ridică neliniştitoare şi grele semne de întrebare. Îi suntem profundrecunoscători.

• România, din punct de vedere cultural, este de multă vreme în Europa• Lipseşte ecoul programelor româneşti în mass-media occidentală

• Cultura costă• Romanele merg sau nu merg, nu neapărat în funcţie de valoare• România nu a învăţat nimic din lecţia comunistă• La 20 de ani de la căderea comunismului nu avem romanul epocii comuniste• Criza romanului contemporan românesc• Sărăcia standului românesc la „Salon du livre, Paris 2008” • Românii parizieni, divizaţi încă, nu au o nici revistă în limba maternă, nici o asociaţie reprezentativă• Focşănenilor şi redacţiei, salutul meu


DD II AA LLOO GG UU RR II PPAA RR II ZZ II EE NN EE

Marlene Lica Masala: Domnule Ambasador, spuneţi-ne vă rugăm,câteva cuvinte despre dificultăţile sau bucuriile pe care le aveţi caambasador al României pe lângă UNESCO.Nicolaie Manolescu: Ar fi exagerat să spun că am dificultăţi şi tot aşade exagerat ar fi să spun că am bucurii. Este o funcţie ca oricare altade reprezentare pe plan cultural, educaţional, ştiinţific. Încercăm săfacem ceea ce face Organizaţia Naţiunilor Unite pe plan politic; esteversantul cultural al politicului în sistem. Sigur că încercăm,exprimându-ne în limba de lemn a instituţiei – toate instituţiile au olimbă de lemn, nu? – să promovăm cât mai eficient imagineaRomâniei peste hotare, imaginea culturală a României. Asta facemde fapt.

Marlene Lica Masala: România, din punct de vedere cultural, estede multă vreme în EuropaEste una dintre temele îndrăgite de dvs. În ce măsură putem vorbidespre „vocaţia europeană a culturii româneşti”?Nicolaie Manolescu: Am propus această temă pentru „Salon dulivre” care a avut loc acum câteva zile. M-am gândit că dupăintegrarea României în comunitatea europeană era un subiect, săspunem, profitabil, chiar dacă mai degrabă general decât generos.Totodată voiam să nu pierd ocazia de a spune că, dacă din punct devedere politic România intră acum în această uniune a stateloreuropene, din punct de vedere cultural ea este de multă vreme acolo.Asta am încercat de fapt să obţin şi din fericire am şi reuşit. Vorbitoriipe care i-am ales cu o oarecare grijă (Neagu Djuvara, Nicolae Balotă,A. Oişteanu – n.n.) s-au referit fiecare la altă perioadă, fiecare arătândacelaşi lucru: de când România manifestă această vocaţieeuropeană. Ceea ce până la urmă a reprezentat scopul întâlnirii.

Marlene Lica Masala: Ştim cu toţii că Parisul îşi conservă încă rolulde capitală mondială în recunoaşterea unor valori spirituale. În cemăsură credeţi că România culturală este totuşi, efectiv, prezentă aicila nivelul anilor 2007-2008, adică post-aderare?Nicolaie Manolescu: Din păcate, într-o mică măsură. Sigur, acţiuniau fost. De pildă, anul trecut am avut un program larg de traduceridestinat mai multor scriitori, din toate generaţiile, unii importanţi,invitaţi aici. Cărţile lor au început să fie traduse şi vor fi traduse încontinuare. Au mai existat şi alte descinderi cu ocazia Salonului decarte din ultimii trei ani (2006-2008). La UNESCO, acum un an, amorganizat o săptămână întreagă „Brîncuşi”, cu ocazia a 50 de ani dela moartea sculptorului. Anul acesta vom face săptămâna filmuluiromânesc.

Marlene Lica Masala: Ne lipseşte „ecoul” programelor româneşti înmass-media occidentală. În ce perioadă?Nicolaie Manolescu:În octombrie. La Institutul Cultural Român şi laAmbasadă s-au făcut mai multe programe în genul acesta. Nu numailegate de literatură, ci de toate artele, în general, de cultură. Dar, ceeace ne lipseşte în acest moment este ecoul acestor programe în mass-media franceză, occidentală. Nu întâmplător se spune de multăvreme, reformulând un verset biblic „dacă mediatizare nu e, nimic nu

e”. Dacă nu răzbim în presă, în mass-media, dacă nu suntem băgaţiîn seamă, facem aproape degeaba. Nu cred că scopul ICR sauUNESCO este acela de a organiza tot felul de manifestări la Paris,pentru românii din diasporă - extraordinar de interesaţi de altfel. Nuaş fi crezut. Am descoperit acum, făcând invitaţiile pentru diferiteleîntâmplări de aici, de la noi (sediul misiunii române la UNESCO –n.n.) cât de mulţi sunt românii stabiliţi în Paris, în jurul Parisului, înFranţa, care vin, vin, vin...(la acţiunile organizate de oficialii români laParis – n.n.). Tot mă întreb uneori: ce-i mână?!, ca să spun aşa,pentru că asta înseamnă oboseală, cheltuială, deplasări pe contpropriu, vin, vor să audă, să vadă totul despre România...

Marlene Lica Masala: Chiar să şi scrie, uneori...Nicolaie Manolescu: Sigur. E foarte bine şi nu în ultimul rând neadresăm lor. Dar, aş vrea să ne adresăm şi altora, nu numai lor.Acuma, cu ocazia săptămânii filmului românesc pe care o vom faceîn toamnă, dacă vom avea până la urmă aprobările şi banii alocaţi deguvern, am gândit un program diferit: o zi pentru românii de aici –începem cu ei, o altă zi pentru ziarişti şi oameni din domeniu, altapentru francezii care nu sunt neapărat ziarişti, dar vor să vadă un filmdespre care au auzit că a luat un premiu la Cannes sau premiul criticii.Vom aduce şi filme noi. România a început să iasă în lume cu unfenomen cinematografic. Când Mungiu a luat premiul Palme d’Or laCannes, cel puţin 1/3 dintre delegaţii la UNESCO – sunt 193 –ambasadori şi alţii, m-au oprit pe culoarele instituţiei şi m-au întrebatdacă am văzut filmul şi ce părere am. Unii îl văzuseră, alţii nu. Toţivoiau să ştie unde pot să-l vadă şi a trebuit să iau eu programele şisă le spun unde pot să vadă filmul. Nu s-a mai întâmplat aşa ceva defoarte multă vreme.

Marlene Lica Masala: Este adevărat. Am constatat la începutul luniiianuarie că filmul românesc se bucură de o atenţie focalizată la Paris.În primele zile ale noului an se difuza în sălile pariziene filmulneterminat al lui Cristian Nemescu „California Dreamin’”. „Oglindaliterarà” a publicat un scurt comentariu despre acest eveniment. Nicolaie Manolescu: Am vrut să valorificăm acest moment. Dar, m-am izbit de o mare inerţie. Nu ştiu, aşa suntem noi obişnuiţi. Vremneapărat recunoaştere, dar fără să facem nimic. Dar nu se poate.Recunoaşterea cere efort şi bani.

Marlene Lica Masala: Mi-aţi anticipat două întrebări. Avem capitalintelectual-artistic competitiv cu Europa, domnule ambasador?Nicolaie Manolescu: Sigur că avem.

Marlene Lica Masala: Atunci, ce ne lipseşte?Nicolaie Manolescu: Ne lipsesc mijloacele. Şi nu numai financiare,care sunt aşa cum sunt, ci şi ştiinţa de a face. De exemplu, acum unan, cu ocazia celei de a şasea ediţii a Zilelor de la Neptun, -manifestare organizată de Uniunea Scriitorilor - am făcut un premiuspecial pentru edituri străine interesate sau pe care să le interesămfaţă de România. Am dat acum doi ani editurii Gallimard un premiuşi anul trecut editurii germane Zurka. Redactorul-şef al acestei edituri

MarilenaLică-Maşala

Excelenţa Sa, dl. prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, ambasador la UNESCO

„După valoarea literară, ar fi trebuitsă avem şi noi un premiu Nobel”


II NN TT EE RR VV II UU

– care a publicat cărţi româneşti destul de mult, nu cât aş fi vrut eu,dar a publicat – a fost prezent. Am avut o discuţie cu el. Mi-a atrasatenţia asupra unui lucru: „Voi, toate ţările comuniste, aveţi tendinţade a promova cultura pe cale instituţională şi de stat. Noi suntem printradiţie „mefienţi” faţă de această tendinţă” – el fiind un om tânăr,vorbea din auzite – „întrucât avem experienţa Uniunii Sovietice şi areglementărilor comuniste care făceau acest lucru, promovând autorifără valoare (carte, filme de propagandă) şi am prefera contacteindividuale, cu persoane care nu reprezintă statul. Cu UniuneaScriitorilor, da, pentru că este o instituţie non-guvernamentală, dar cuInstitutul Cultural mai greu. Am auzit că ICR are un întreg program detipărire a unor traduceri în Franţa, Germania. Da, foarte bine. Dar noiavem o mare mefienţă. Prefer să vorbesc personal cudumneavoastră sau cu Patapievici şi să analizăm un proiect decâtsă-mi vină oficial un program asupra căruia trebuie să decid”. Culturacostă. Acest lucru noi încă nu l-am învăţat. Dacă îl vom învăţa, va fifoarte bine. Da, dar pentru asta va mai trebui ceva. Bani, ca să plătimtraducătorii ca lumea. Degeaba traduc eu un roman al GabrieleiAdameşteanu într-o franceză impecabilă literar dar care nu se maivorbeşte astăzi în Franţa de 20-30 de ani. Am nevoie de traducătorinativi, care să aibă cunoştinţe de limbă vie. Da, dar care nu pot fiplătiţi cu doi euro pe pagină, cum este plătit un traducător în Româniaîn acest moment. Eu am prieteni şi cunoscuţi membri ai U.S. la secţiatraduceri, o secţie mare a uniunii, şi toţi aceşti oameni mi se plâng cănu pot trăi de fapt din traduceri. Efortul lor, instrumentele specifice pecare le folosesc nu pot fi acoperite cu doi euro pe pagină. Asta ebătaie de joc. Adică, traduce cineva din japoneză 100 de pagini şiprimeşte 200 de euro?! Trebuie să înţelegem: cultura costă! Dar,acum, când am văzut că nici actuala echipă din fruntea Franţei nu emai pro-cultură, când am văzut că Sarkozy intenţionează să taiesubvenţii pentru teatre şi face reduceri masive...Am citi de curândnişte proteste la această politică culturală. Dacă şi în Franţa se poateîntâmpla, asta mă mai linişteşte. Dacă se întâmplă şi la case maimari, merge şi la noi.

Marlene Lica Masala: Nu trebuie să luăm modele negative, domnuleambasador.Nicolaie Manolescu: E adevărat, nu le luăm ca model, dar cam aşastau lucrurile.

Marlene Lica Masala: Colindând prin marile librării pariziene, amconstatat că, dacă multe literaturi au rafturi întregi rezervate, literaturaromânească nu-i nici unde. Deşi case mari editoriale au tradus şipublicat mulţi scriitori români, de la „monştri sacri”, Eliade, Cioran,Martha Bibesco la scriitori mai tineri. Persistă, oare, încă, barierapsihologică faţă de cultura/literatura română? Nicolaie Manolescu: Nu există o barieră psihologică. Noi suntemde vină. Nu ştim ce să traducem, nu ştim să pătrundem pe piaţă. Esteo piaţă unde norma nu e valabilă. Dacă ar fi după valoare, ar trebuisă fim mult mai prezenţi. După valoarea literară, ar fi trebuit să avemşi noi un premiu Nobel. Pentru că „Ţăranii” lui Raymond din 1920 nusunt cu nimic mai prejos decât „Ion” al lui Rebreanu. Le-am citit peamândouă. Nu ştim să intrăm pe piaţă. Nu ştim să ne facemcunoscuţi. Ratăm ocaziile. De pildă, ce să-ţi spun...decembrie ’89,când toată Franţa şi toată Europa vedea prima revoluţie televizatădin istorie, capitalul de simpatie pe care România l-a acumulat timpde o săptămână a fost mai mare decât nu ştiu câte secole. Şi?! Ce-am făcut cu el? Unde e? Am pierdut tot, tot. Am intrat printre ultimii înUniunea Europeană!

Marlene Lica Masala: Aceeaşi părere o au şi alte personalităţi cucare am stat de vorbă.Nicolaie Manolescu: Ce-am făcut cu acest capital? Dacă nu l-amfolosit atunci, acum greu se întoarce roata. Gata, s-a terminat. Citeampe vremuri, într-o revistă franceză, că prin anii ’50 exista o puternicăimigraţie sud-americană la Paris. Majoritatea acestor sud-americanifugiseră de dictaturile de extremă dreaptă de acolo şi locuiau camtoţi pe aceeaşi stradă. Era de ajuns ca la o anumită oră din zi sau dinnoapte unul dintre ei să strige „Jos dictatorul” sau „A murit dictatorul”ca toate ferestrele să se deschidă, nimeni nu-l întreba despre caredictator este vorba şi toţi, într-un glas strigau, urlau, se bucurau sause întristau. Din această solidaritate - care a durat ani buni, deceniila rând - în momentul în care Gabriel Marquez a luat premiul Nobel,literatura sud-americană a explodat, a invadat piaţa occidentală şiani de zile nu s-a vorbit decât despre fenomenul romanului sud-american. Acum, retrospectiv, ne întrebăm: câte mari romane a datacest fenomen?! Zece?! Dincolo de Marquez, Borges, argentinieniîn general, câte mari romane au ieşit? Nu prea multe. Dar s-a reuşitcrearea unui fenomen.

Marlene Lica Masala: Ei, noi nu suntem în stare să facem! M-am

uitat la târguri, romane ungureşti, poloneze, ruseşti, nici unulromânesc. Da, dar avem?! Dacă cineva m-ar întreba pe mine, caretotuşi sunt printre scriitori, şi mi-ar zice: recomandă-mi un roman caresă meargă....Trebuie să admitem că romanele merg sau nu merg,nu neapărat în funcţie de valoare. Mai sunt şi alte criterii. Aş sta pegânduri şi aş spune: uite avem nişte romane foarte bune, dar numerg. De ce nu merg?! Nicolaie Manolescu: România nu a învăţat nimic din lecţiacomunistă. Este inadmisibil ca la 20 de ani de la cădereacomunismului să nu avem, în generaţia mea cel puţin, romanul epociicomuniste sau al unei perioade sau al unui an sau al unui eveniment.

Marlene Lica Masala:Ceva care să ne definească.Nicolaie Manolescu:Le-am citit pe toate. Majoritatea romanelorapărute „după” se bucură de o mare libertate, pot să spună orice.Sunt toate romane senzaţionale, internaţionale, în care eroii seplimbă pe tot mapamondul şi care nu au absolut nimic de revelat dinexperienţa românească a comunismului. Sunt zeci de romane deacest tip, din păcate chiar ale unor scriitori de mare anvergură.Buzura, Breban, Nedelcovici, în anii comunismului au luat în pieptregimul şi au încercat să facă cât mai mult cu putinţă şi au făcut. Le-am citit şi romanele de „după”. Absolut decepţionat! De toţi.

Marlene Lica Masala:Să fie vorba oare de o „secare” a inspiraţiei?Nicolaie Manolescu:De nimic. Nu am nici o explicaţie. Poate amîmbătrânit şi ne-am prostit. Sau poate că în conştiinţa noastră nu apătruns faptul că, pe lângă nenorocirea imensă de a fi fostcontemporani cu 40 de ani de comunism, am avut şi o şansă imensă:am văzut schimbându-se de două ori regimul politic: în ’47 şi în ’89.Şi schimbându-se nu ca în Grecia, vin coloneii, pleacă coloneii, vineregele Constantin, pleacă regele Constantin, ci am trăit douăschimbări radicale. Am văzut instaurându-se şi căzând imperiulsovietic. Cine Dumnezeu şi-ar fi închipuit?! Câţi contemporani cucăderea imperiului roman au lăsat mărturii?! Deci, generaţia mea a trăit toate astea. Aveam 50 de ani la cădereacomunismului şi opt ani la instaurarea sa. Deci, o experienţă unică oriextrem de rară, ca să nu exagerez. Ce-am făcut cu ea? Povestimaventurile unor prostituate românce care colindă Occidentul, ale unormafioţi care vând droguri. Acestea sunt romanele. Le-am citit.Nedelcovici, Ţepeneag, Daniel Chifu – astea sunt subiectele.

Marlene Lica Masala:Sunt fenomene intrinseci oricăreidezorganizări politico-sociale.Nicolaie Manolescu:Nu spun că nu sunt grave, dimpotrivă, suntoribile. Dar, nu asta e problema. Uneori am senzaţia că nu am trăitacelaşi timp. Nu am talent de scriitor, dar, câteodată mă apucă aşa onebunie şi îmi propun să scriu eu un roman. Am o mulţime de chestiiîn cap, dar dacă nu am talent, ce să fac?! Aş vrea eu...

Marlene Lica Masala: Ultima ediţie a Salonului de carte parizian,domnule ambasador, ce a reprezentat pentru standul românesc?Nicolaie Manolescu:Ideea aceasta de salon este „echivocă”. Nu etârg, deci nu se vând cărţi....

Marlene Lica Masala:Bine, dar eu am cumpărat carte de la standulisraelian şi de la unul franţuzesc.Nicolaie Manolescu:De la alte standuri da, dar standul nostru nuare voie. Apoi, traducerile în franceză au fost extrem de puţine.Salonul s-a axat mai mult pe dezbateri, discuţii colaterale, la care avenit lume. Au venit români, au venit şi ceva francezi. Totuşi, să umplio sală, la Paris, pe o temă atât de românească, nu este aşa de uşor.A fost un acord între Ministerul Culturii şi Uniunea Scriitorilor. Ei s-auocupat de partea organizatorică, noi am dat numele şi am făcutproiectele. Este prima oară când ne lasă pe noi să facem „softul”.Bun. E bine şi aşa. Din păcate a fost accidentul de duminică (16martie a.c. – n.n.) cu alerta „la bombe” şi cu pierderea zilei (în cursuldupă-amiezii respective, toate dezbaterile programate au fost anulateîn grabă, întreg spaţiul expoziţional de la Porte de Versailles fiindevacuat. Vizitatorii şi expozanţii au fost rugaţi să părăsească cât maiurgent incinta. Lucrurile au intrat în normalitate după aproximativ treiore – n.n.). Standul, ca atare, a fost sărac. Asta pentru că ministerul,ca instituţie a statului, continuă să nu se înţeleagă cu asociaţiaeditorilor, care sunt privaţi. Privaţii au interesele lor, bune, rele, dinmoment ce dau banii, nu poţi să le zici nimic. Statul are interesele lui.Anul trecut s-a certat cu „Humanitas”, anul acesta cu „Polirom” sau nuştiu cu cine... eu nu acuz pe nimeni. Nici măcar nu cunoscdedesubturile. Dar în loc să lucreze...În plus, văd permanent edituricare nu spun nimic, în timp ce marile edituri nu vin în semn de protest.

(continuare în pag. 3469)

Nu cred că există pe lume poet cât de cât important care să nu fi meditat asupra poeziei sale şi apoeziei în genere. Formele de reflecţie ale poeţilor moderni sunt, fireşte, variate, mergând de la însemnăripe marginea manuscriselor, confesiuni în jurnale, corespondenţă, interviuri etc., până la eseuri şi studiiteoretice. Însă cea mai interesantă – şi mai plăcută – este chiar transformarea poeziei în temă poetică, fieîn scopul transmiterii unui mesaj către critic şi cititor în legătură cu arta pe care el, autorul, înţelege s-opractice, fie spre a se dumeri personal, cu talent, a-şi desăvârşi percepţia artistică in actu şi deci a stăpânimai bine „obiectul”: sursa de inspiraţie. (Am spus corect „sursa”, căci inspiraţia în sine, tocmai prinîncrâncenarea de a o prinde, s-ar putea mai abitir să-i scape.)

Această autoreferenţialitate specială (de parcă poezia ar isca-o) vine mână în mână cu cealaltă, aeului celui care scrie, formând un cuplu foarte pasional de la romantici încoace. Mă tem însă că prima, o

feminitate ca Muza de pe vremuri, şi-a câştigat, în afară de drepturi, cam multe libertăţi în ultimul secol şi riscă să-şi răcească partenerul,dacă nu să-l castreze, punând astfel în pericol viitorul coardei lirice.

Până una-alta, e încă destulă înţelepciune în câmpul de manevră al celor două limite, şi frumosul mai izbucneşte – cu sare, piperşi alte ingrediente, de mai recentă relevanţă – din gheizerele sau lacurile alpine ale poeţilor. Tensiunea mai mare să nu ne sperie. Şi nicifaptul că ni se cere mai largă deschidere şi cultură. Ar fi cazul să ne bucurăm că ni se tulbură lenea şi tabieturile, cineva chemându-nela o îmbogăţire şi totodată o rafinare a sensibilităţii.

Propun să vedem cum făcea poezie despre poezie unul dintre clasicii modernităţii, Eugenio Montale, cel ce mi-a trezit gândurilede mai sus. (Poemele reţinute şi traduse sunt din volumele Satura [1971], Diario del ’71 e del ’72 [1977], Quaderno di quattro anni [1977]şi din colecţia de Poesie disperse, cuprinsă în Tutte le poesie de la ed. Oscar Mondadori, 1990 [2006].)


CC ĂĂ RR ŢŢ II ,, OO AA MM EE NN II ,, II DD EE II

14. x x x

Ei spun că poezia meaar fi o poezie a neapartenenţei.Dar de era a ta era a cuiva:a ta care nu mai eşti formă, ci esenţă.Ei spun că la culmea sa poeziadă măreţie Totului în fugăşi neagă că broasca ţestoasăeste mai iute ca fulgerul.Numai tu ştiai că mişcareanu-i diferită de starea pe loc,că golul e plinul şi seninule norul cel mai răspândit.Aşa înţeleg mai bine lunga-ţi călătoriecaptivă-ntre bandaje şi ghipsuri.Şi totuşi nu-mi găsesc alinare ştiindcă singuri sau în doi suntem un singur lucru.

Poezia (La poesia)IChinuitoarea-ntrebaredacă-i la rece sau la cald inspiraţianu ţine de ştiinţa termicii.Raptus-ul nu produce, golul nu bine-conduce,nu există poezie cu îngheţată ori la frigare.Ar fi vorba mai curând de cuvintefoarte stânjenitoarecare se grăbesc să iasădin cuptor sau congelator.Faptul nu e important. Odată afarăele se uită în jur şi par să-şi spună:ce caut oare aici?

II Cu groazăpoezia refuzăglosele scoliaştilor.Dar nu e sigur că aceea prea mutăar fi suficientă sieşisau costumierului care s-a încâlcit în eafără să ştie că-i estechiar autorul.

Rimele (Le rime)

Rimele sunt mai supărătoare decâtdamele de la San Vincenzo*: bat la uşă

I.D. Denciu

şi insistă. Să le respingi e imposibilşi numai dacă rămân afară le suporţi.Poetul decent le îndepărtează(pe rime), le ascunde, trişează, încearcă un fel de contrabandă, dar făţarnicele ard de zel şimai devreme sau mai târziu (rimele sau bătrânelele)ciocănesc iarăşi şi sunt tot acelea.

[*Este vorba probabil de Societatea caritabilăinternaţională Saint-Vincent-de-Paul a laicilor catolici,

fondată la Paris în 1833.]

Geniul (Il genio)

Din păcate geniul nu vorbeşteprin gura sa.

Geniul lasă câteva urme de lăbuţăca iepurele pe zăpadă.

Natura lui e asta: dacă înceteazăsă umble orice combinaţie ingenioasă cade-n paralizie.

Atunci lumea se opreşte în aşteptareavreunui iepure care s-alerge pe zăpezineverosimile.

Din ferma şi rapida sa horăea nu poate citi amprentefărâmiţate de timp,indescifrabile.

Poetul (Il poeta)

Se trâmbiţează că trăieşte dând altoraprocură, delegaţie sau nu mai ştiu ce.Totuşi ceva strânge-ntre degetecel ce-mputerniceşte, împuternicitul nu.

Nu i s-a zis la răscruce că trebuia să aleagăîntre două vieţi separate şi care nu se vor intersecta niciodată. Deci n-a făcut-o.Chiar şi distrat, distras a fost Cazulsă rămână de strajă la indivizibil.

Poezia despre poezie(motivaţie)

EUGENIO MONTALE


MM II CC RR OO -- MM EE DD AA LL II OO AA NN EE

Rod al unei noi “convenţii” între obiect şi subiect,poezia lui Valeriu Matei refuză locurile comune şi oricetrimitere la vreun demers estetic acceptat / cunoscut: „amconvenit să rezistăm subitelor deschideri / de limpeziorizonturi spre lumi în decantare” („Convenţie”). Refuzulcuprinde, deopotrivă, şi actul de creaţie în sine, care nu semai desfăşoară tihnit, într-o atmosferă de siestă mic-burgheză, ci vijelios, în priză cu realitatea. Sublimarea /decantarea sunt respinse din considerente morale, eleimplicând elaborarea, deci artificialul, prefabricarea şi,inevitabil, ipocrizia. Scrisul, ca şi moartea, se învaţă în chiarmomentul desfăşurării lui, ceea ce îi garanteazăautenticitatea şi forţa: „am convenit în iureş să rezistămispitei / de-a suprapune cercuri şi linii olonome - / prezenţa-ne fragilă şi hău-ţi neguros” (p. 5).

Poemele din volum („Orfeu şi singurătatea”, EdituraMesagerul, 2008) suprapun scene din starea de veghe şidin cea de „visătorie” mitică, scriitura desfăşurându-se lainterferenţa dintre conştient şi inconştient. Frica, sentimentulacut al pierderii iubitei, al frigului şi al rătăcirii suntconcentrate într-un prezent al scrisului / trăitului: „chiar şiacum, / când scriu aceste rânduri / despre fatalul urs, /respiraţia lui / loveşte cuvintele / şi topeşte vocalele / într-un strigăt al morţii” („Ursul siberian”).

Lirismul poemelor derivă nu din inventarul de mărciale eului liric, ci din trăirea intensă a sentimentului deidentitate şi apartenenţă: „noi” pare mai puternic decât „eu”şi înseamnă nu atât „eu şi iubita mea Euridice”, cât „eu şipoporul meu”, accentele sociale fiind mai puternice decâtcele erotice. Singurătatea unui popor supus la caznemorale, ameninţat cu pierderea specificului etnic, a tradiţiilorşi a culturii, a ceea ce înseamnă fiinţă deplină, este maisfâşietoare decât singurătatea mitică a lui Orfeu: „trimite-neliniştea, Doamne, în care / să le-nvăţăm pe toate singuri /şi adâncul tristeţei să-l cunoaştem, / şi crucile ce ne-aupurtat să le-mblânzim, / şi să le punem catarge corăbiilornoastre / în mările ce ne mai au, / în mările ce ne mai ţin”(„Catarge”).

„Plânsul unui neam” nu trimite la revoltă, ca înpoemele lui Octavian Goga. Spre deosebire de „poetulpătimirii noastre”, Valeriu Matei caută sprijin în miturileprimordiale, pe care înstrăinatul său popor începe să le uite,în urma unei foarte moderne spălări pe creier şi rusificăriperverse: „Zamolxis ne cuvântă / cu fiece prunc ce se naşte– spunea preotul / şi de tristeţea naşterii / plânsul dacilorsporea, // din lacrimile lor răsăreau apoi / pomi şi pietre, şifrunze şi iarbă / cărora le vorbim atunci / când suntem încăutarea / soarelui ce asfinţeşte, / spaţiului ascuns / undeputem fi / stăpâni ai propriilor noastre virtuţi / sau ai unui alibi/ când capcana ne propune amabilă / îmbrăţişarea ei; //păsările beau / lacrimile pietrelor întoarse / de mâinilenoastre disperate / şi cântă până la nebunie la gura peşterii,/ şi coboară prin golul ei / până ies cu creierii munţilor în cioc- / în circumvoluţiunile lor / zac uitate cuvintele preotului /rostite atunci când un prunc se năştea, / când plânsul sporea/ cu lacrima ce ne colindă...” („Lacrimile pietrelor”).

Pentru „boala sclaviei” şi „gustul libertăţii / presărat cusarea răspunderii”, de vină e geografia, termen-simbolpentru nevoia de spaţiu, de concret, de teritoriu primitiv„marcat” al omului contemporan, care manifestă totalăinaderenţă la metafizic: „el, parvenitul, - îşi spuneau - / a luatharta Europei, / şi-a imprimat-o pe frunte, / apoi a vândut-ola mezat, / pe bani grei, verzi şi statornici, / pentru privilegiilede mâine / ale odraslelor sale, / doar de ochii noştri mai

dădea câte-un ordin, / mai asmuţacâte-o divizie în colonii / să neadoarmă orgoliul / să neîmblânzească pornirile” („Vinovatăe geografia”).

Peisajul urban, agitat,pragmatic şi total scos dincoordonatele morale şi estetice,devine obiectul unei viziunirevoltate, un loc al strigătului şi almorţii fără sens, un infern pe carelira lui Orfeu nu-l poate nici pătrunde, nici îmblânzi: „înoraşul-enclavă / urlă diabolic sirenele, / se agită tuiurile roşii,/ vechi imnuri proletare / gonflează şalvarii cazacilor; // s-acomandat din metropolă / ofensiva generală a coloneilor /împotriva bătrânilor, a copiilor / şi a privighetorilor / care maicântă în dimineţi / într-o limbă străină cohortelor; // [...] pestecâmpul minat / corbi asurziţi rotesc / şi îşi aruncă / penetulebenin însângerat – de cadavrele uitate ale tinerilor / trimişila moarte sigură / de un dolofan peltic, / provocaţi la moarte/ de un ţap imperial / crescut în staulul secret / al colosuluiroşu” („Corbi în arşiţa verii”).

Ceea ce reuşeşte Valeriu Matei, spre deosebire demulţi alţi poeţi de dincolo de Prut, este să-şi cureţe discursulde balastul lamentărilor, al imputărilor, al blestemelor şi detonul de profet paranoic, ce vrea cu orice preţ să stoarcălacrimi, atunci când nu culpabilizează întreg universul pentrugreşeli reale ori imaginare. Dimpotrivă, apelul la valoareaetică a mitului, geografia mitică pe care o creează (cumva înmaniera descriptiv-poetică a lui Ştefan Bănulescu), trimiterilela simboluri biblice resemantizate, precum şi la ospiritualitate străveche, renunţarea la reflexivitate exagerată,la circumscrierea în propria suferinţă îi acordă poetului –credibilitate, iar poeziei sale – forţă.

Poet mare – crede Valeriu Matei – nu este acelasubjugat de vorbe, nici acela narcotizat de efluvii narcisiste,ci acela care reuşeşte să se transceandă, să ajungă dincolode ceea ce este concret, vulnerabil şi primar în fiinţa lui. Poetmare este cel care se poate învinge, căci, învingându-se, elpoate să ofere o alternativă lumii impudice şi elementare dinjurul său: „în urbea îngustă, cu fauna-n bernă / toţi ştiau ceva urma, / toţi ştiau cine urmează / şi au aplaudat frenetic /greşeala lui de-a privi îndărăt / spre locul unde mai poate fisalvată / umbra unei iubiri; // harul lui aduna sânge putred /în ochii dilataţi / de plăcerea surpărilor, / dragostea lui /trezea frisoane-n agora pelticilor / ce se adunau mereu / lareuniune de taină / cu bacante executând graţios / dansulstrălucitor al şoldului // şi în marea libaţie / s-a decis însecret, unanim, / trecerea lui în lumea umbrelor, / şi auîntronat domeniul vorbelor / pe locul corolei lui” („Orfeu”).Chiar învins, Orfeu rămâne modelul imposibil de ignorat,suferinţa lui, singurătatea lui desfiinţând, prin „cântec” / text,„amnezia regină”: „pe străzile pline patimile sporesc absenţa/ spaimei de vid şi larma dă-n clocot // urbea aruncă mii despade ale urâtului / spre cerul retras în roua din ierburi... //pe străzile goale singurătatea şopteşte / neîmblânzitul imn algândirii / când ziua-şi consumă refrenul stingerii / purtând /visele neîmplinite către tenebre...// timp al suferinţelornerostite / şi al obsesiilor ascunse mereu / în miezul dedincolo al nesfârşirii... // ca un afiş al tristeţii câmpia urbei, /iar amnezia e regină / pe străzile pline, pe străzile goale, //la ce bun ritmul de început / modelând cu frageda-i zbatereclipa? // la ce bun / surâsul împietrit al disperării? // şitotuşi...” („Şi totuşi...”).

Surâsul împietrit al disperării

Valeria Manta Tăi-cuţu


OO PP II NN II II

Faţã de vremurile când numai insti-tutele superioare se doreau a fi instrumentede dominare prin înrâurire politicã, secolultrecut a adus noutatea mass mediei, mijlocde clonare a gândirii pe şablon, cu atât mai

eficient cu cât reuşeşte mai bine sã anihileze dreptul constituţional alfiecãrui om de a gândi diferit.

Pentru a putea mai bine controla mass-media, in România ocu-patã de armata Rusiei Sovietice s-a desfiinţat multitudinea de edituri,de ziare si de cãrti, eliminând din librãrii si din biblioteci mai toate scrier-ile rezultate din participarea nemijlocitã a românilor la cultura europeanã.Iar reacţia fireascã de împotrivire la anularea forţatã a libertãţii degândire nu avea cum sã vinã de la mucoşii deveniţi peste noapte uni-versitari si nici din zona unde mass-media dirijatã de la Kremlin clonagândirea materialist-dialecticã în capul celor ce se pregãteau sã devinãspecialişti în jongleria schiloadã a unei gândiri încãtuşate.

Impotrivire nu se putea ivi nici din foamea, frigul şi schingiuirilede dupã gratiile unde se aflau vârfurile spiritualitãţii româneşti, nici dinrepausul duminical al foştilor universitari deveniţi gunoieri, barcagii, de-ratizatori sau muncitori necalificaţi în fabrici sau pe şantiere.

Rãspunsul românesc la mutilarea gândirii ce se petrecea în Tarasubjugatã s-a ivit numai prin scrierile celor aflaţi dincolo de lagãrul co-munist (Nicolae Herescu, Horia Stamatu, Vintilã Horia, Vasile Posteucã,Stan M. Popescu, George Uscătescu, Mircea Eliade, Virgil Ierunca,etc.). Dar, pentru a nu submina prea tare dominaţia asupra mass-medieiinstalatã de-a lungul atâtor ani, cum bine se ştie, libertatea de dupã 1989a însemnat pentru majoritatea personalitãţilor mai înainte citate între-deschiderea portiţei din dos a literaturii române, cu retipãriri pe tãcute întiraje minuscule si în condiţii precare. Ca urmare, clonarea gândirii peşablon începutã de ocupantul sovietic dupã ciopârţirea României s-acontinuat fãrã nici o stavilã, de ca si cum decembrie 1989 n-ar fi existat.

In mod surprinzãtor, uniformizarea mediaticã a gândirii am se-sizat-o într-o carte (pe care autorul ei o crede revolutionarã, si care înfoarte multe privinţe este remarcabilã, în ciuda faptului cã este constru-itã pornind de la nişte premize întru-totul false. In volumul A DOUASCHIMBARE LA FATA (Iasi, 2008), victimã (fãrã de vinã) a indoctrinãriipost-decembriste, dl Theodor Codreanu avanseazã ideea cã mutilareaspiritualitãţii româneşti s-ar fi datorat în douã rânduri «trãdãrii intelectu-alilor», a doua oarã dupã 1989 si prima oarã prin acel colaboraţionismal intelectualilor pe care îl tot profereazã mass-media, prin lichele cevorbesc de lichelism. Printr-o astfel de trãdare, dupã august 1944 s-arfi petrecut o primã «schimbare la faţã» a României. Or, nu astfel s-aschimbat Tara în acei ani. Cum bine se ştie, cu acordul ţãrilor zise civi-lizate, dupã Yalta lui 1945, România a fost ciuntitã, jecmãnitã, decapitatãsi transformatã dintr-o ţarã liberã într-o « gubernie sovietizatã » (apud.Virgil Ierunca). România nu s-a schimbat cu acel prilej «la faţã», cumnu s-a schimbat «a doua oarã la faţã», nici dupã abolirea comunismu-lui. Pentru cã, dupã 1990, din punctul de vedere al culturii mediatizate,adicã « oficial », nu s-a petrecut nici o schimbare. Din contrã. Toţi aleşiiculturii comuniste au rãmas în poziţiile dominante de dinainte de 1990,ceea ce l-a fãcut pe dl Ion Varlam sã vorbeascã in Pseudo-România –Conspirarea deconspirãrii (Ed. Vog, Bucureşti, 2004) de perpetuareadominaţiei ideologice si dupã schimbarea de conţinut ideatic a ideologieipost-decembriste.

Aşadar, nici dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, nici dupã «rev-oluţia» din decembrie 1989, România nu a fost «trãdatã de intelectuali»si nici nu s-a « schimbat la faţã »(v. Theodor Codreanu, A DOUA SCHIM-BARE LA FATA, Ed. Princeps Edit. IaşI, 2008) . Adevãrata ei faţã i-a fostvãzutã doar pe jumãtate: dupã anii cinzeci, fãrã scrierile exilaţilor, iardupã 1990 numai dupã imaginea confecţionatã de Patapievici, Ornea,Tismãneanu, Liiceanu, asidiuu mediatizatã întru clonarea gândirii peşablon.

Si cum astfel de clone apar chiar şi în scrierile unor oameni alecãror discernãmânt si dreaptã judecatã le-am admirat nu de putine ori,mai cã ne vine sã credem

În cifrul ezoteric propus de Vasile Lovinescu basmului în carepersonajul greşeşte când împrãştie dracii din casa pustie, din locul decare te puteai feri.

Isabela Vasiliu-Scraba

ÎMPRĂŞTIEREADRACILOR DINCASA PUSTIE

Sau Clonarea gândirii pe şablonprin hegemonia ideological

În 22 martie, laBucureşti, s-a desfăşurat a douaediţie a Colocviului Naţional „G.Călinescu faţă cu noua criticăliterară”. În eveniment au fostimplicate: Fundaţia Naţionalăpentru Ştiinţă şi Artă, AsociaţiaScriitorilor Bucureşti şi UniuneaScriitorilor din România, care a şisponsorizat întreaga acţiuneculturală. Moderatorii principali aufost acad. Eugen Simion şi prof.univ. dr. Livius Ciocârlie.Coordonatorul de proiect estepoetul Dan Mircea Cipariu. Au fost invitaţi critici literari tineridin toată ţara, dar nu au lipsit nici cei cu mai multăexperienţă. Amintim doar câţiva: Andrei Terian, AlexandruGoldiş, Marius Miheţ, Andrei Simuţ, Oana Draia, AntonioPatraş, Şerban Axinte, Daniel Cristea Enache, RăzvanVoncu, Nicolae Mecu. Astfel s-au întâlnit la sediul FNSA treigeneraţii de critici, care şi-au exprimat părerile în legătură

cu tema Colocviului –„Sfârşitul certitudinilor?”.Textele celor prezenţi voralcătui un număr special alCaietelor Critice.

Colocviul a fost deschisde acad. Eugen Simion, carea adus mulţumiri UniuniiScriitorilor din România şiorganizatorului Dan Mircea

Cipariu, a amintit de apariţia celui de-al VI-lea volum alDicţionarului general al literaturii române şi de volumele III şiIV din ediţia Opere – Publicistică de G. Călinescu, volumedăruite ulterior tuturor invitaţilor. Cele trei părţi ale discuţiilor– G. Călinescu – critic literar, situaţia literaturii azi şi sfârşitulcertitudinilor au provocat intervenţii deosebit de antrenanteale invitaţilor, totul într-o atmosferă plăcută, stimulatoare. S-au atins subiecte precum: geniul călinescian, critica deîntâmpinare (Eugen Simion a subliniat că „avem nevoie decritici de întâmpinare care să nu trişeze”), tendenţionismulîn critică, literatura actuală cu plusuri şi minusuri, cititorul deazi, generaţii ş. a. Nu au lipsit nici sfaturile adresate celormai tineri („Un critic trebuie să creadă că adevărul există”, amenţionat Eugen Simion, „Criticul să fie credincios luiînsuşi!”, a subliniat imperativ Livius Ciocârlie) şi nicirememorările unor experienţe inedite ale celor mai vechi întagmă. Pe lângă reuşita discuţiilor, a schimburilor de opinii,confruntarea unor vârste diferite, fiecare cu experienţa şimentalitatea ei, întâlnirea a constituit un exemplu concret că,în ciuda momentelor de criză menţionate adesea când vinevorba de literatura şi implicit de critica actuală, interesulpentru fenomenul literar există şi nu poate fi ignorat. Salutămde acum a treia ediţie a Colocviului care se va desfăşura laIaşi în perioada 30mai – 1 iunie. Astfelde proiecte nu pot fidecât prolifice şimobilizatoare. Seîntâmplă şi lucrurifrumoase!

EE vv ee nn ii mm ee nn tt ss aa ll uu tt aa rr

Oana Draia


EE SS EE UU

Introducerea svasticii în Germania şiAustria are loc datorită călugărului AdolfLanz, care în 1895 cu ocazia unei călătoriiîn India, cumpără cu puţini bani un inel de laun preot dintr-un târg de lângă Calcutta.Acest inel avea gravat un semn,mai precis o svastică, considerată de cătreindieni un simbol de viaţă eternă.

Hitler văzu acest simbol pentruprima oară când era încă un copil şi trăia înAustria. În mica localitate Lambach undelocuia, erau imprimate svastici pe uşilemănăstirii, şi acelaşi semn se găsea şi pestema personală a preotului TheodorichHang din această mănăstire. Desigur,alegea sa de mai târziu nu s-a bazat doarpe faptul că el vedea încontinuu acestsemn. Şi nu a fost desigur unicul motivpentru care el a adoptat acest simbol caemblemă a “Naţiunii”. Hitler a ales svasticamai întâi ca simbol al partidului naţional-socialist şi apoi al celui de-al treilea Reicht,când imprimată sub acvila imperială devineemblema acestuia.

Hitler însă cunoştea bineoriginile antice ale svasticii, fiind vrăjit deumbra de mister şi de aura magică ceînvăluia acest simbol.

Pentru o perioadă de timp, cântă încorul mănăstirii unde şi trăieşte, în iarnaanului 1897-1898. Era fiul unui tată extremde autoritar. Îşi pierde mama, de care erafoarte legat, moarte ce lasă o rană adâncăîn sufletul său.

Poate chiar din această perioada avieţii sale Adolf Hitler rămâne impresionatde acest simbol?

Opiniile sunt diverse. În cartea AusAdolf Hitler Jugendland und Jugendzeit(“Perioada şi localitatea tinereţii lui AdolfHitler”) sunt descrise următoarele, în ceeace priveşte mănăstirea din Lambach:“Acolo, Adolf Hitler vede pentru prima datăsvastica… Chiar dacă Adolf Hitler a adoptatpe urmă acest simbol pentru motivediverse, nu se poate uita faptul că el a trăito bună parte a copilăriei sale în contact cuacest simbol…”

În cartea sa Oberdonau, die Heimatdes Fuehrers (“Dunarea superioară,locuinţa Fuehrer-ului”) Robert Lenk scrie:“Băiatul din cor Adolf Hitler vede pentruprima oară semnul de cruce cu cârlige, alsoarelui, pe scutul… ”(pag.102). În aceeaşicarte scriitorul menţionează şase bisericidin zona Muehlviertel considerate catoliceîn Austria Superioară, locuri în care eraprezent acest simbol.

Dictatorul era oricum un intelectualavând însă şi cunoştinte esoterice, ce l-aucondus în mod fatal să creadă că rasaAriană era superioră, deoarece, spunea el,erau semidei, iar poporul său trebuia cuorice preţ să recâştige superioritateapierdută. Ideile sale l-au condus să vadă înevrei nişte duşmani deoarece era un poporcare nu folosea svastica, ereditateaArianilor lăsată anumitor popoare, în afaraevreilor, deci nedemni. “Svastica eraSoarele iar evreii se închinau lunei, deciduşmani ai simbolului Arianilor.”

Svastica lui Hitler

Astfel, svastica întuneca cerulEuropei, un simbol antic şi magic, de mileniisimbol de prosperitate şi noroc, devinereîncarnarea răului şi a unui nebun, înnumele căruia au fost sacrificate mii de vieţiomeneşti pentru cele mai aberante şiscelerate experimente.

Esoterismul a fost studiat de Hitlercu intenţia de a dezvolta o societate“mistico-politică”, un exemplu de acesteintenţii ale sale sunt şi culorile oficiale alenaziştilor: negrul, roşul şi alb, culorile sacreale alchimiei.

Tot naţional-socialismul a fost legatde mistica esoterică, confermă fiindmultitudinea de simbole folosite, ca şisvastica pe emblema principală.

Cum afirma însuşi Hitler, svastica,încă de la prezentarea sa poporuluigermanic, avu un mare succes. Bandieracu crucea cu cârlige debuta în anul 1920, adevenit orgoliul dictatorului şi alcolaboratorilor săi. Semnul care în scurttimp fu văzut pe clopotele catedralelorgermane şi pe altare, intra astfel în sufletulunui popor devenind în scurt timp simbolulvictoriilor şi înfrângerilor sale.

La sfârşitul anilor 1930 era încrisăpe monede, poduri şi cartoline din toatălumea. Chiar Coca-Cola a folosit-o înanunţuri publicitare în 1925. Felicitări cuacest simbol se găseau de vânzare în toatăAmerica şi erau trimise pentru a ura “multnoroc” prietenilor şi familiei.

Când Hitler alese svastica ca simbolal nazismului, a ales unul dintre cele maiantice simboluri misterioase şi cu o puteremagică. Descoperi apoi că aceasta a creatchiar efectul dorit.

În cartea sa “Mein Kampf” Hitlerscrie că în momentul în care în vara anului1920 a prezentat pentru prima oarăpublicului steagul cu svastica, aceasta a“creat efectul unei flăcări”. Mulţimea eraentuziastă.

Friedrich Heer, catolic şi profesor deistorie la Universitatea din Viena, în carteasa “God’s First Love” a scris: “În crudarealitate a istoriei germane, crucea şisvastica au fost întotdeauna unite,deoarece svastica a proclamat mesajulvictoriei, de la clopotele catedralelorgermane, bandiere cu svastica au apărutpe urmă şi pe altarele teologilor, pastorilor,ecleziaşticilor fie catolici sau protestanţi,care au primit cu intenţie bună alianţa cuHitler. “

Modul în care Hitler a folosit acestsimbol l-a făcut să devină ceva degradantîn aproape toată lumea chiar dacă în Orienta continuat în mod normal să fie folosită înmod religios sau sacru, în sens pozitiv. Rudyard Kipling (autorul Cărţii Junglei) îlelimină din cărţile sale după 1935, iar în1945 în Germania este interzis de cătreAliaţi. Astăzi, însăşi legea germană îlinterzice.

S-a scris mult şi se va mai scrie.Svastica rămâne cel mai controversatsimbol din ultimii 100 de ani.

Florentina Mihalache

IluminatiiPierre-Andre Taguieff

Editura: RAOAn de aparitie: 2007

Numar de pagini: 546

Istoria secreta a InchizitieiNatale Benazzi, Matteo

D'AmicoEditura: Pro Editura

Anul de aparitie: 2007Numar de pagini: 224

Experimentul PhiladelphiaBrad Steiger

Editura: Pro EdituraAn de aparitie: 2007


Cartea-eseu „Euthanasia”,apărută în 2007, la Editura Andrew,semnată de profesorul FlorinParaschiv, propune cititorului,aparent o nouă dilemă, legată demitul morţii fericite. Discurs şi excurscritic exigent, printr-o referinţă criticăexhaustivă, eseul e un pretext pentruo inedită călătorie culturală, princonexiunea bonomă şi suavă ametatextului.

Compoziţional, cartea e alcătuită din opt capitolele,delimitate pe criterii morale, religioase, juridice, deontologiceşi istorice, precedate de o introducere şi o încheiere. Celetrei motto-uri propuse sunt pretexte interpretative, unghiuridiferite de abordare ale unui subiect controversat. Relaţiaoximoronică a citatelor avertizează asupra deschiderii inter-pretative şi a nuanţării perspectivelor propuse.“Euthanasia”e o carte ispititoare prin erdiţia stilistică, scrisă cu pasiune şicuraj despre un subiect tabu.

Introducerea nu e doar un preambul lexicologic şi fapticpentru delimitarea etică şi filozofică a conceptului, cât maiales o clarificare terminologică “euthanasia este o moartenobilă, într-o fericire indusă, câteodată o moarte impusă”,afirmă sciitorul, definind conceptul.

Din perspectiva etică a scriitorului, euthanasia e “pro-vocarea decentă a morţii” ce “ţine musai cont de o eticăopusă durerii, dependentă de evoluţia moravurilor într-oetapă de civilizaţie.”

Am început lectura acestei cărţi cu raţiona-mente ferme şi cu prejudecăţi, dar mai ales printr-o altă relectură (Andrei Pleşu, “Minima moralia”),în paralel, încercând să identific un cod al lectu-rii. Cum codul religios îmi era mult prea intim şiprea vag, cel legislativ prea insipid, iar cel emotiv-deontologic ineficace, l-am preferat pe cel al etic-ului. Andrei Pleşu descria în cartea sa, Minimamoralia, strategia morală cea mai potrivită re-zolvării unei dileme: « Excesul inteligenţei, rafi-namentele psihanalitice, deprinderea de a găsijustificări pentru orice, de a înţelege totul „dialec-tic“, talentul, în sfîrşit, de a vedea relativitate acolounde un discernămînt nativ separă, fără dificul-tate, binele de rău — toate acestea sînt premisecerte ale pierderii spontaneităţii morale.»

În capitolul al III-lea, Conceptul după 1945. Poziţia Bi-sericilor, scriitorul ilustrează conceptul din perspectivă teo-logică, analizând poziţiile clerului şi istoria legislativă a unorcazuri. Expunând argumente pro şi contra, scriitorul conclu-zioneză “Să zicem că mai are drept de mântuire şi comuni-tatea, nu doar rataţii întru fiinţă.” Recunosc că legiferareaunui astfel de drept, justificat fie el şi uman, ar impune unprecedent periculos şi contestabil pentru cei care şi-arasuma o astfel de decizie. În numele unui umanism descar-nat, prefer handicapul prejudecăţii, fie etice sau religioase,într-un joc al deciziei individuale şi nu într-un abis al ga-rantării legislative asistate de competenţa deciziilor unoravizaţi (medici, jurişti). În faţa relativismului etic, libertateadecizională a individului devine un scop în sine, lipsit detranscendenţă. « Posibilitatea de a alege binele nu orbeşte,sub un acefal teleghidaj angelic, ci în deplină convingere, înclara lumină a conştiinţei e marele dar făcut umanităţii, no-rocul şi privilegiul ei.», preciza Andrei Pleşu.

Incursiunea religioasă, cu nuanţele unui curaj etic asu-



Oana Panţîr

mat, prezintă un parcurs istoric al noţiunii, de la vechii greci,“până la stigmatizarea noţiunii în perioada ororilor naziste”.Privind retrospectiv, pe o axă diacronică, printr-o cronologieistorică şi ontologică, euthanasia devine mobil “criminal” înperioada sistemelor totalitariste (nazismul şi comunismul).”Ce autoritate sau instanţă are căderea să hotărască, legalsau implacabil sau prin hatâr, cine poate trăi şi cine areobligaţia să moară?”, se întreabă stoic scriitorul. Problema“euthanasiei mântuitoare”, într-un interval istoric, condamnădeviaţia de la legile firii. Erorile unei “euthanasii sociale” suntamendate în sistemele totalitare, dar şi în cotidianul strin-gent. Discutând cazul unui tânăr ucigaş, Florin Paraschivconcluzionează “în confuzia sa bestială, tânărul n-a facutdecât să aplice “eroic” ideaţia perversă a euthanasiei so-ciale.Şi filozofia ucide!”

Scriitorul constată că problema euthanasiei se reven-dică într-un cotidian blazat, dincolo de opţiune individuală,ca pe o necesitate legislativă. ”Aşa că juriştii îndeosebi şi re-dactori de Cod Penal trebuie să menajeze deopotrivă sen-sibilitatea doctrinei creştine şi general religioase, a celeiumaniste, dar şi interesul superior, imanent al Societăţii.”Tranşant, scriitorului se pronunţă pentru a « educa publicul »şi pentru a « reforma moral societatea ». Totodată remarcădeficienţele unei legiferări, precizând că « ar fi o tristăopţiune a omului acestă Euthanasie de Stat » . Constatândcarenţele unei astfel de legiferări, scriitorul concluzio-nează : « O instituţie, ca şi un individ, poate luneca în arbi-trar, dar de grija abuzurilor nu avem voie să suprimăminstituţiile(cele care vor încuvinţa euthanasia legiuită), e ca

şi cum am renunţa la Tribunal de teama erorilorjudiciare ! »

Cartea-palimsest propune un final explicitatprin confesiunea directă a autorului asupra legi-ferării euthanasiei: “Aceasta ar fi situaţia fericită,ca medici, psihologi, feţe bisericeşti şi teologi, so-ciologi, mass-medie, societate civilă, opinie pu-blică să colaboreze în subiectul “euthanasie” cudreptul la nevoie, mai şi forţând mâna juriştilor!”Pe principiul agument-contraargument, definind li-bertatea decizională scriitorul nuanţează astefelconceptul: “Dezvoltarea culturală şi civilizatorie aţării şi umanităţii în ansamblu, ca şi insesizabilul“Zeitgeist”, îi relevează fiinţei individuale cevapreţios şi periculos despre propria libertate.” An-

drei Pleşu remarca: “Îndrăzneala virilă a gîndirii şi combus-tibilul tonic al speranţei sunt însemnele cele maicaracteristice ale libertăţii umane. Dar, încă o dată, liberta-tea de a trăi independent de ordine sau de a inventa o ordineproprie, orice ordine, această libertate nu există.”

În acest joc al interpretărilor paralele, stilistica textuluievidenţiază erudiţia unui scriitor pentru care elocvenţa sem-nifică inserţia citatului aluziv, explicativ sau demonstrativ. Aconcepe textul ca intertextualitate înseamnă a-l gândi nu caunitate independentă, izolată, ci în cadrul contextuluicultural, social şi istoric, relaţionat cu citatul.Tehnica citatu-lui devine manieră intertextuală şi amprenta stilistică a pro-fesorului Florin Paraschiv. Se creează astfel un raportintertextual, prin care citatul este actualizat de autorul careepuizează semantic toate semnificaţiile posibile ale subiec-tului. Dialogul intertextual constituie o plăcere livrească.Concluzionand, se poate vorbi de o poetică a citatului, iarabordarea stilistica îi permite divagaţia talentului, rapor-tandu-l cu luciditate de la mimetism la intertextualitate.

„Euthanasia”, o petică textualistă


II NN EE DD II TT

Am declinat oa s e m e n e a …onoare, arătându-i interlocutorului

meu că resping, în certe cazuri chiar cuoroare, amestecul politicii în treburileînvăţului. Am spus aceasta de nenumărateori studenţilor mei, adesea de aşa manierăîncât să înţeleagă (şi mai toţi au înţelesfoarte bine) că nenorocirea cea mare aînvăţământului naţional sub ceauşism-comunism a fost amestecul total, brutal,desfigurat de conştiinţe, a politicului în sferadidactică, şi asta într-un sistem defuncţionare ultracentralizat. Cum dar m-aşprezenta în faţa tinerilor zicându-le uite ce şicum, semnaţi aici. Diaconescu m-a asiguratcă ar trebui să-mi aleg câţiva „purtători deliste”, nu să fac chiar eu această…dezonorantă corvoadă. I-am spus foartedirect (şi am apăsat pe cuvântul „direct”) căîmi cere să apuc cărbunele din vatră şişarpele din bortă cu mâna altuia, căruia vatrebui să-i dau o notă mare la examen. M-am grăbit să plec, amânând discuţia pealtădată. I-a scăpat, în timp ce-mi dădeamâna, o vorbă proastă, total nediplomatică,aşa, în solo voce: „Nu va fi degeaba, d-leprofesor”. De atunci n-am mai dat pe lasediul P.N.Ţ.C.D. N-am avut niciodată opărere prea bună despre Cornelu Coposu,sincer de tot să fiu. Respect memoria lui,omul care a suferit 17 ani de detenţie. Trec şipeste posibila „colaborare” cu securitatea. Îlînţeleg, după cum înţeleg prea bine că atâtavreme cât a trăit în P.N.Ţ.C.D. a fost cât decât un partid unitar, în ciuda faptului că în els-au infiltrat mulţi fripturişti. Coposu era„relicva” sacră a partidului marilor Maniu şiIon Mihalache, de care se temeau cel maimult „structurile” comunisto-securiste, încare şi streinii, occidentalii, credeau, maimult decât în noul P.N.L. „Fripturiştii” au făcuteroarea, acceptată de prea bătrânul acumCoposu de a nu-şi apropia ţărănimea, clasacea mai asuprită de comunism, lăsând-opradă prea uşoară, în ghearele celor cu banimulţi, P.S.D.-ului. Când, în ziua de 30ianuarie crt. (vezi paragraful de sub aceastădată) am văzut pe Petre Roman făcându-sea-l salva pe Coposu din… ghearele mulţimii,chipurile, la un miting de protest (nimeni nuştia împotriva cui, dar se striga: „Nu nevindem ţara!”) scoţându-l din sediul din PiaţaRosetti şi adăpostindu-l, cu multă mărinimie,în tab-ul chemat anume pentru… recuzită,scena la care bătrânul a acceptat să fie…actor. Am înţeles lipsa lui de tact politic. Oaltă gafă a lui Coposu este aceea de a se fidus la Versoix şi a-l fi sfătuit pe ex-regeleMihai să nu participe la alegeri, cum îlconsiliase Radu Câmpeanu, liderul liberal,mai lucid. „Ori tronul, ori nimic”, ar fi zis.Lucru imposibil, dat fiind că ex-regele nu sebucura de simpatia celor foarte mulţi, aţăranilor în primul rând, care se dau după

cum bate vântul. Era agreat cât de cât deminoritatea bătrânilor, cei de vârsta lui, ori şimai vechi ca el. De ar fi fost urmat sfatul luiCâmpeanu, Mihai I căpăta sigur un loc însenat, de unde, bine sfătuit acceda treptat laputere, măcar asemenea regelui Simeon înBulgaria, care n-a râvnit neapărat tronul: 17oct. 2002)

Marţi, 16 ianuarie

Lucrez la Istorie cu spor. Termin cu toţi ceidin epoca lui Conachi. Volumul I este gata.Trec pe la Floricel, directorul EdituriiDidactice şi Pedagogice, unde în 1981 ampublicat cea mai dragă carte a mea,Literatura română veche, înglobată acum, curevizuiri şi adăugiri în acest volum I. E foartepuţin încântat, acest director al, în fond, celeimai mari edituri de la noi. Îmi sugerează sămă duc să cer permisiunea ministrului, vorbăgoală, mi-am dat seama.

Miercuri, 17 ianuarie

P.C.R. a fost scos în afara legii, prinînalt decret. Este exact ce am visat, amgândit şi am visat de multă vreme şi eu, toatăviaţa. Acum, totuşi, stau şi judec, unasemenea decret vine în flagrant contrast cuLIBERTATEA OPINIILOR, de orice natură arfi ele. Tare mi-e teamă că o să recurgem la oaltă dictatură… caracteristică orientului şicelor din „lumea a III-a”, nedezvoltării, unamilitară. Altfel s-ar produce haosul. Nu preasuntem un popor… guvernabil.

Spre seară Codrina mă cheamă laea, undeva foarte departe (zăpadă mare,troiene cât omul) la extremitatea DrumuluiTaberei, cică să „sărbătorim” victoria ei(adică rezultatul pozitiv, când cu umblareape la minister, cu contestatarii examenului deadmitere, altminteri ea e o analfabetă). Ambăut câte o juma’ de pahar de vin roşu,plecând iute spre casă. Beznă profundă înacest mizer cartier, pustiu; nici urmă detroleibuzul cu care venisem. Pe jos să fivenit, nu nimeream până la „Favorit”, deunde ştiam drumul, zăpada era bătătorită,mergeau autobuzele şi tramvaiele. Zărescivindu-se de după colţ un taxi. Fac semn,şoferul opreşte, mă urc lângă el, dar bagseamă că alţi doi inşi, destul de dubioşi, urcăşi ei pe bancheta din spate. „Unde să văduc?”/ „În Piaţa Aviatorilor”/ „Aha, în… PiaţaAviatorilor? Pe unde vine asta?”, mai întrebătaximetristul cu un ton de arţag în voce. „Păi,zic, cum se poate să nu ştiţi, un taximetrist sănu ştie unde este Piaţa Aviatorilor?”/ „Nu ştimunde este Piaţa Aviatorilor, zice unul dintrecei din spate”/ „Şi d-ta eşti taximetrist?”/ „Da,fu răspunsul, toţi trei suntem taximetrişti,locuim pe-aici pe-aproape şi nu ştim undevine Piaţa Aviatorilor!/ „Păi, încerc eu săgăsesc un ton mai blând faţă de cel de-aldoilea interlocutor, Piaţa Aviatorilor vine

îndată după Statuia Aviatorilor. Nu ştiţi undeeste ?”/ „Nu ştim, zice cu arţag chiarameninţător unul”/ „Păi, din Piaţa Victoriei,ştiţi, unde este sediul guvernului, tot înainte,spre lacul Herăstrău…”/ „Daaa? Ţi-aidracului! Eşti din ăia care stau pe-acolo, prinPrimăverii, aţi dus-o ca-n rai, ţi-ai dracului”/„Domnilor, tovarăşi, văd că vă arde de glumăori de arţag. Sunteţi trei, strada-i pustie, eîntuneric, poate aveţi de gând să mă bateţi,să mă jefuiţi? Iată, mai zic, portofelul meu,şi-l scot din buzunar, punându-l în luminabordului maşinii care acum aproape ajungealângă „Favorit”, ăştia sunt toţi banii, iată şibuletinul dacă interesează, mi-am datseama…”/ „Ce seamă, bă?”, se răsteşte celde la volan, oprind la stop, înainte de accesulîn fluxul principal al traficului. În partea meadreaptă, zăpada de curând răscolită cubuldozerul se ridica asemenea unui peretealb. Pipăi cu luare aminte sistemul dedeschidere a portierei din dreapta şi cunumai o secundă înainte de a demara taxiulpe verde, împing tare şi intru în acel zid dezăpadă, trec prin el şi răzbesc la luminaputernică a unei vitrine, cotind-o imediat lastânga şi lăsându-i pe cei trei certându-seîntre ei. Erau beţi criţă. Muncitori, mahalagii.

Joi, 18 ianuarie

Am făcut nişte alegeri să te pişi pe ele.Domină alde Simion şi Manolescu, mediaţişi de „Baba” de la Paris. De Paul Cornea nuse zice nimic, însă el conduce totul, cu multtact: „alegeri absolut libere”, „ne vom facedatoria” etc., iată lozincile cele noi.Manolescu dă lovitura lui Păcurariu:„studenţii nu te mai vor, domnule, tovarăşe!”Mai sunt şi alţii pe lista neagră a luiManolescu şi Cornea, între ei şi eu, ştiu bine.Sunt incomod pentru toţi. Şi pentru foştiicomunişti cu funcţii (Mazilu care-mi vreanorma etc.) şi pentru lăudaţii de la EuropaLiberă, şi pentru, mai ales, Paul Cornea.

Vineri, 19 ianuarie

Orele 10-12, curs „Mărunţii” Şcoliiardelene, 2-3 studenţi la curs12-14, seminar „Istoria ieroglifică”. N-a venitnici un student.

Sâmbătă, 20 ianuarie, Bacău

Am venit la Bacău aseară, amtrecut pe la Aurica, ne-am zgâit la tv, amtrăncănit, trec şi pe la Tiţica, apoi, cu Iulian,mă duc şi pe la Mihaela. Vorbesc la telefoncu Manole, să mă ducă mâine la prânz, laValea lui Ion. Unde te duci, pe unde teîntorci, toată lumea vorbeşte de „rivoluţie”.Să fi fost oare o revoluţie adevărată. Iliescupare a ţine cu dinţii de putere.


REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE1989 VĂZUTĂ DE MINE

Ion Rotaru

(Transcrierea notelor zilnice, după agende, dintre 15 decembrie 1989-15 ianuarie 1990)(Urmare din numărul anterior)


LL II RR II CC AA OO RR II EE NN TTAA LL ĂĂ

Luna

Mor de nelinişte şi de dor !Tu mă iubeşti noaptea, mă părăseşti ziua !Reper al timpului. Ochi de adevăr !Frumuseţe a universului şi a veşniciei.Floare a cerului şi a întunericului.Regină a iubirii şi a feminităţii.Din înălţimi, tu-mi trezeşti curiozitatea !

Mor de nelinişte şi de dor !Tu mă iubeşti noaptea, mă părăseşti ziua !Frumoasă, misterioasăUmbrită şi luminoasă.Retrasă şi fericităTăcută şi îndrăgostită !

Mor de nelinişte şi de dor !Tu mă iubeşti noaptea, mă părăseşti ziua !Din eternitate, toate iubirilese nasc noaptea sub ochii tăi, frumoaso !Din timpuri uitate, toţi poeţiiSpun poezia sub lumina ta de seară.În imaginea poetică licăreşte oglinda ta.

Mor de nelinişte şi de dor !Tu mă iubeşti noaptea, mă părăseşti ziua !Toate iubirile împărtăşite sau nefericiteSe regăsesc sub pânza-ţi luminoasă.În aura ta, ele zăresc visul sacruPrin lumina ta, îşi descoperă cuîndrăzneală, calea

Ruşine !

Mi-e ruşine să fiu femeieîn faţa unei femei ratate !Capul său golittârăşte o masă de carneEa pare lipsită de toate reperele :Viaţa ei merge înapoi !

Mi-e ruşine să fiu femeieîn faţa unei femei “masculinizate” Ea copiază personalitatea imaginiimasculineÎşi smulge feminitatea cu unghiileşi se înfăşoară cu o forţă cedecepţionează !Viaţa ei este pe o cale confuză

Mi-e ruşine să fiu femeieîn faţa unei femei care se exhibă plină deorgoliuEa-şi expune carnea prin galerii de artăPeste ţinuta foarte lejerăfeminitatea ei devine vulgarăViaţa ei este de-a dreptul precară

Mi-e ruşine să fiu femeieîn faţa unei femei învăluite !Feminitatea este un păcatSentimentele îi sunt ascunseIdentitatea refuzatăSpiritul excizat !

Monia Boulila (Tunisia) Provenind dintr-o familie emancipată şi militantă, s-a născut pe 21 septembrie 1961 la Sfax (Tunisia) şi este de

formaţie medicală. Monia impresionează prin sinceritate şi bucuria de a trăi. Prin sensibilitate şi libertatea de a fi femeie însensul cel mai înalt al cuvântului. Această forţă magnetică m-a atras la poeta tunisiană, în afară de poezia pe care o scrie şicare are un aer proaspăt şi neaşteptat, dar şi pasiunea ei pentru poetul nostru naţional, Mihai Eminescu*. Volumul său depoezii, Mon Joyau, a primit premiul de poezie al scriitorilor din regiunea Sfax, Tunisia. Ea susţine lecturi din poeziile sale îndiferite spaţii publice din Tunisia şi Franţa.

Aflată la confluenţa a două culturi, tunisiană şi franceză, poezia Moniei Boulila aminteşte de vechea tradiţie a poe-ziei arabe antariene**, a oralităţii, a jocului şi a improvizaţiei. Fără să-şi propună neapărat acest lucru, poezia ei deconcep-tualizează conceptul şi concretizează abstractul. Ea însufleţeşte obiectele şi pune conceptele să dialogheze între ele. Esteo poezie vie, în care ideea este susţinută de ritm şi muzicalitate, amintind de sunetul insistent şi repetitiv al tobei arabe(darbouka). Stilul ei este însă mult mai personal, angajat şi chiar provocator.

Traducere şi prezentare : IOANA TRICĂ

Vorbesc de mine şi de luxul în care trăiesc

Sunt încântătoare şi simpatică.O inocentă prefăcută şi ca urmareSeduc bărbaţii şi femeile,prin bucuria de a trăi şi prin felul meu de afi

Oamenii profită de mine şi de puritateameaca să-şi satisfacă egoismul Ei sunt,,stăpâni ai actelor “, ei mă abor-dează.Eu sunt a lor fără contract şi fără cereri ;acesta este felul meu special de a fi înrelaţie cu lumea

Unele societăţi împiedică femeile să aibă legătură cu mineSunt fete care pentru “virginitatea fragilă”se lipsesc de mine şi duc o viaţă dificilă ;Cea care îndrăzneşte să mă abordeze,este considerată uşuratică.Am existat întotdeauna în lume şi în toatesocietăţileTotuşi câteva doctrine mă ignoră,Iar relaţia mea cu femeile este mereu ane-voioasă

Popoarele mă cheamă, le aud vocile,Nu pot să mă duc în calea lor, ele trebuie să-mi vină înainte.Faceţi, un pas spre mineScrieţi-vă legile cu mâna meaStrigaţi cu voce tare prin gura mea.

Ridicaţi de jos destinul şi aduceţi-l în caleamea !Bărbaţi şi femei, sunt a voastră, oriunde înlume.Eu mă nasc odată cu voi şi tot eu vă înte-meiezSunt o parte din voi, sunt lumina voastră.Funcţia “eliberare” vă va dezvălui identita-tea :Deci nu voi mai fi x, voi fi Libertatea.

______________

* Monia Boulila este o romantică, atrasă de iubi-rea lui Eminescu pentru Veronica Micle. Visul eieste să ajungă în România şi să monteze o piesăcare are ca subiect această poveste de iubire. “ Eminescu, ou la mort d’un poète “ aparţine luiPascal Decanter, regizor şi scriitor francez iar li-bretul şi textul cântecelor au fost scrise şi traduseîn arabă de Monia Boulila. Piesa s-a jucat deja înTunisia şi a avut succes. (n.tr.)

* *Antarienii ( de la numele celebrului poet arabdin secolul 7, Antara ) improvizau, stând în jurulfocului, poezii în care povesteau ceea ce făcuserăîn timpul zilei. Această tradiţie orală a fostpăstrată şi transmisă de marii poeţi arabi. Ea seregăseşte şi în alte societăţi tradiţionale în carepoezia este încă o artă vie. (n.tr.)

Viaţa ei este moartă !

Zilele mele lumină

Sunt bătrână şi la capătul drumului.Singură, în jurul meu totul e stins,în viaţa şi în amintirea mea,doar şapte zile de lumină îmi rămân într-o caravană la marginea unui râu,cu singurul om al vieţii mele.

Doar cele şapte zile contează în viaţa mea.De atunci, corpul meu a rămas acolo, darfără viaţă.Împreună am depăşit erele,am părăsit pământul,am trăit dincolo de această lume îngustă.

Eram ca o liră între mâinile sale.Degetele lui au făcut să răsară dinprofunzimile meleo lucrare muzicală nemaiauzită.Lipiţi unul de altul ca de zid frunzele de iederă.Eram aerul din plămânii săi,el era sângele inimii mele.

Intensă era vibraţia trupului nostru,un vis sau un lucru imaginar,emoţia pe care iubirea a putut să ne-o deaşi pe care nimeni alţi doi n-au gustat-o pelume.

Doar şapte zile şi trebuia să plece.Şi ne-am supus angajamentelor noastreViaţa ne-a obligat să alegemiar alegerea ne-a obligat să plecăm !

Giuvaerul

Am avut şi eu ca Victor Hugo,Un vis mare în trei cuvinte !“Să fii chateaubriand sau nimic “.Să fii poetă sau nimic…Un vis mai mare decât destinul meu.Un vis mai frumos decât natura !Un vis mai dulce decât apa pură !Un vis care-mi cutremură spiritul şi inima.Un vis care mă linişteşte şi mă aprinde.L-am gravat pe fruntea destinului meu,El îmi hrăneşte visele şi mâinile mele,El provoacă versurile să-şi ţeasă mătaseaEl fermentează tristeţile în adâncurile meleŞi le dă gustul amar şi dulce totodată.El mă linişteşte în prezentul agitatPromiţându-mi un giuvaer din eternitate.O, vis ! Tu îmi dai sensul de a exista.

………………. !

Ghici cine sunt eu ? Eu sunt x.Ca necunoscuta din matematici,toată lumea mă cunoaşte printr-o funcţiefixă.Intelectualul, politicianul şi marele public


PP EE RR SS OO NN AA LL II TT ĂĂ ŢŢ II

Tache Vornicu, bunicul dinspre tată, s-a născut în anul1856, fiind singurul copil din familie cu ştiinţă de carte. Tainaliterelor o descoperise în mijlocul călugărilor veniţi de la MunteleAthos şi stabiliţi la Angheleşti pe locul numit astăzi Valea Mănăstirii.

Moldoveanul „îşi alesese nevastă pe măsură”, spuneSergiu Vornicu despre bunicul său, referindu-se la statura luiTache, de peste 1,90 m. Era vorba de bunica Tudora, pe numeleei de fată Samson, mai tânără cu doi ani, din CopăceştiiRugineştilor.

Aflând câte ceva despre Vornicii din Ţinutul Adjudului, telaşi ispitit de onomastica patrimoniului lor.

«Vornicu» este un nume cu rezonanţă şi vine de la vornic– mare dregător la curţile domneşti, însărcinat cu conducereatreburilor interne ale ţării, având şi atribuţii judecătoreşti. Cel dintâiboier din Divan, având sarcini de cârmuitor şi înalt judecător al curţiidomneşti şi al întregii ţări, era ridicat la rang de Mare Vornic. Amaflat şi de existenţa unui – aşa-zis – Vornicel. După cum i sespunea, acesta era un subaltern al Vornicului, însărcinat cujudecarea pricinilor mai mici de prin sate.

Toate aceste lucruri stau scrise în cărţi de istorie, dar pe«vornic» îl cunoşteam atât de bine din copilărie şi nu era mereuacelaşi. Bătea uliţele în lung şi-n lat să-i poftească pe consăteni lanuntă. El anunţa vecinilor vestea cea mare şi ziua cununieireligioase. Era ales din rândul cavalerilor din familia mirelui şi amiresei. Socrul mic sau socrul mare îl însărcina să meargă laneamuri şi să le cinstească cu vin din ploscă. Mai târziu, oameniiau evoluat, iar vornicul a renunţat la tradiţionalul vas în favoareabanalei sticle. Nu mai adresa nici verbal invitaţia, umbla cu eascrisă şi mai târziu, tipărită.

Deşi multe obiceiuri legate de nuntă au fost înghiţite defalsul modernism şi de nepăsarea ţăranului român, astăzi, în lumeasatului, vornicul a supravieţuit. El nu şi-a încheiat decât pe ici peacolo misia.

Cu nume de familie primit din moşi-strămoşi, s-ar păreacă Tache a fost oarecum ghidat de acesta. Mulţi ani la rând a fostcel însărcinat cu treburile comunităţii, reuşind să fie în graţiilelocuitorilor prin funcţia de primar al comunei Angheleşti. Împreunăcu Tudora a avut opt copii, cărora le-a dat o aleasă educaţie. Celmai mare dintre fii a fost Constantin-Costică, urmat de Gheorghe.Apoi a venit pe lume Vasile, plecat la Câmpulung Muscel, şiSimion, maistru-şofer la Bucureşti. Au fost şi trei fete dar, dinpăcate, rudele şi-o amintesc doar pe Catrina. Ultimul lor copil a fosttot un băiat, Nicolae, tatăl lui Tudor, născut la o distanţă de 25 deani de cel mai mare dintre fraţi.

Se ştie că din România, după secularizarea averilormănăstireşti în 1863, călugării greci au plecat la Athos cuadevărate tezaure. În Angheleşti, monahii de la care Tacheînvăţase slova au făcut acelaşi lucru. Această nedreptate l-afrământat mult pe bunicul, determinându-l să ia calea SfântuluiMunte. Anii petrecuţi acolo pentru descoperirea actelor deproprietate luate de greci după sejurul lor au fost în zadar. Laîntoarcere, Tache Vornicu nu a ascultat sfaturile italianului Gianetti,să păstreze documentele într-o Bancă şi, după mai multe aventuri,

actele căutate cu atâta chin prinmănăstirile Greciei s-au pierdut.

„De inimă rea”, bunicul dinspre tată se stinge din viaţă ladoar 44 de ani, în anul când soţia sa era însărcinată cu tatăl luiTudor. Pentru înmormântare „bunica Tudora a luat cu împrumut 1leu de aur de la popa Andrei Velişcu din sat. Cu datoria plătită,după trei ani, preotul satului o lasă fără pământ, iar mai târziurefuză să ne boteze”, povesteşte Sergiu Vornicu.

Tudora şi-a crescut cei opt copii într-o lungă văduvie, depeste 4 decenii, iar la vârsta de 81 de ani a trecut la cele veşnice,la adăpost de ororile celui de-al Doilea Război Mondial. Desprebunicul Tache, cei trei băieţi vor afla doar din povestirile părinţilor.Nici măcar mezinul Nicolae nu apucase să-i spună tată, darămitenepoţii, bunic! Dintre toţi unchii lui Tudor, Gheorghe Vornicu, născutîn 1892, a urmat o carieră didactică şi s-a remarcat în presă. Aabsolvit, ca şef de promoţie în 1915, Şcoala Pedagogică de laBârlad. Oraşul îi cinsteşte memoria, înscriindu-l pe listapersonalităţilor, alături de nume sonore ca Alexandru Vlahuţă,Dimitrie Bagdasar sau sculptorul Marcel Guguianu ori autorulSfârlezei cu fofeze. Numele lor vor rămâne veşnic legate defrumosul Ţinut al Tutovei de altădată.

La nici un an de la repartizarea la şcoala de la Ruginoasa,unchiul Ghiţă va fi mobilizat pe front. Primeşte «CoroanaRomâniei» după luptele de la Buzău, Mărăşeşti şi Oituz, dar şi«Steaua României», ca urmare a participării la luptele din Ardeal şiTisa-Szolnok.

În 1921, când Nicolae era deja învăţător la Angheleşti,fratele acestuia Gheorghe Vornicu, este numit profesor la catedrade istorie şi geografie a Şcolii Normale«Regele Ferdinand »dinSighetul Marmaţiei, unde va rămâne 10 ni. Întâmplător în aceeaşiinstituţie prestigioasă de învăţământ, Nicolae îşi finaliza studiile.După Primul Război Mondial, Şcoala Normală din Bârlad şi-aîntrerupt cursurile. De aceea, tânărul a fost nevoit să plece departede casă. Cum Şcoala Pedagogică de la Sighetul Marmaţieianunţase în presă că oferă cazare gratuită în internat, Tudorahotărăşte ca fiul ei cel mic să-şi continue studiile aici. În cei doi anipetrecuţi în unul dintre cele mai nordice colţuri ale României,Neculai avea să deprindă arta împăiatului de păsări la orele deLucru Manual, „sub atenta supraveghere a unui ungur”, maremaestru în ale taxidermiei.

Exact în anul când se năştea Tudor, cu ocaziaCongresului profesorilor de geografie de la Sighet, în prezenţasavantului sovejan Simion Mehedinţi, s-a inaugurat MuzeulEtnografic al Maramureşului în clădirea Palatului Culturii. Acestalua fiinţă graţie eforturilor unchiului Ghiţă, sub impulsulprestigioasei Asociaţii Transilvane pentru Literatura Română şiCultura Poporului Român (ASTRA).

La Angheleşti, în casa rudelor, am răsfoit pentru primaoară unicul său roman, Umbra lui Horea, publicat la EdituraEminescu în 1973, cu un an înainte de dispariţia sa.

Tudor se mândrea când venea vorba de unchiul Ghiţă, opersonalitate cu o bogată activitate publicistică.

Annie Muscă

Tudor Vorn i cuAnnie Muscă a încercat în premieră să developeze o parte din

misterul acestui personaj, pe cât de orgolios, pe atât de fragil. Cu omamă franco-italiană şi un tată din neamul răzeşilor putneni, Tudor

Vornicu a avut un destin pe măsura aventurierului său bunic,piemontezul Guido Gianetti.( Annie Muscă s-a născut la 16

februarie 1979 în Odobeştii Vrancei. A studiat limba franceză laUniversitatea din Fribourg – Elveţia).



CC OO NN SS EE MM NN ĂĂ RR II

O plăcută surpriză livrească mi-aprocurat-o recenta lucrare a cercetătoruluisibian Mihai Posada, care mi-a expediatultima sa carte "Opera publicistică a luiMircea Eliade” (Editura CriterionPublishing, Bucureşti, 2006). Ştiam de

gestaţia ei din revista "Puncte cardinale" unde au fost publicate maimulte diviziuni privind activitatea reputatului istoric al religiilor larevista "Criterion" şi pot spune că aşteptam adunarea risipirilorlunare între două coperţi pentru a ne pune la dispoziţie întreagapartitură a poziţionărilor publicistice eliadeşti din perioada tinereţiisale bucureştene.

Cum să nu mă bucur că-n cultura românească şi-a făcutapariţia încă un cercetător interesat de zbaterile publicistice ale luiEliade - după Mircea Handoca, G. Stănescu, Sorin Alexandrescu şiîncă mulţi-alţii răspândiţi în ţară şi pe toate meridianele diasporeiromâneşti?

Se ştie că Mircea Eliade a fost unul dintre cei mai harnicipublicişti din perioada interbelică, iar opinia sa, oriunde a fost rostită- la "Cuvântul", "Criterion", "Buna Vestire", "Credinţa", "Vremea","Zalmoxis" - aveau mare trecere în rândurile celor de vârsta sa,care-l considerau, mai mult sau mai puţin oficial, liderul lor denecontestat. Judecata sa matură, claritatea şi eleganţa exprimării,nadirul înalt din care privea problematica devenirii româneşticonfereau tânărului Eliade o aură de făclier şi de crainic al nouluiprofetism românesc. Judecata sa, totdeauna clară şi binefundamentată, era aşteptată cu interes, cu înfrigurare şi cu toatăîncrederea de către congenerii săi, dar şi de alte categorii deintelectuali.

Până la intrarea sa în diplomaţie, Mircea Eliade a colaboratla un mare număr de publicaţii ale României interbelice;

- la "Cuvântul", între 25 decembrie 1926 şi 16 aprilie 1938- a colaborat cu peste 430 de articole. Chiar şi în perioada celor treiani, cât a durat bursa în India, Eliade a continuat să-şi trimităcorespondenţele (în total opt articole) la publicaţia de sub direcţia luiTitus Enacovici. Aici au apărut cele 12 foiletoane ce alcătuiau"Itinerariul spiritual" şi cele 13 "scrisori către un tânăr provincial", darşi alte articole cadastrate pe ideea profetismului românesc.

Un moment important în activitatea publicistică a lui MirceaEliade l-a constituit revista "Criterion" care a apărut între octombrie1934 şi ian. 1935. Nu era numai o revistă, ci o adevărată instituţieculturală - organiza simpozioane, conferinţe publice, întâlniri cuoameni de cultură. Într-un fel, "Criterion-ul" îşi propunea să continuelinia revistei "Ideea Europeană" a lui C. Rădulescu-Motru şi priveaproblemele spiritualităţii româneşti dintr-o perspectivă largă şidecomplexată. Zarva produsă de cei câţiva tineri constituiţi îngruparea "Criterion-ului" trebuia, până la urmă, după obiceiulromânesc, să se dreneze în invidie şi gâlceavă din partea confraţilorde la alte publicaţii. Mai incisivă s-a arătat "Credinţa" condusă deSandu Tudor, mai ales prin virulenţa atacurilor lui Zaharia Stancucare a recurs chiar la invective neortodoxe. "Datorită campaniei"Credinţei", conchide şi Mihai Posada, unitatea grupului Criteriona fost sfărâmată şi tensiunea politică a anilor 1935-1939 n-a făcutdecât să adâncească spărtura" (p. 171).

O spărtură ce nu se va mai reface niciodată, iar cei dingruparea Criterion dezamăgiţi se vor împrăştia pe la alte publicaţii.Mircea Eliade va ajunge şi el la Credinţa, unde va semna cupseudonimul Ion Plăieşu pentru a nu-şi supăra foştii colegi de la"Cuvântul" şi pe Nae Ionescu în primul rând. Se dovedeşte şi aiciun bun rezonator al problemelor epocii sale. O epocă dominată deascensiunea ideologiilor de dreapta. Asemenea unui ghioc maritimarticolele lui Eliade resorb zbuciumul acelei epoci faţă de care sepoziţionează într-un azimut aşa de înalt încât îi poate desluşideopotrivă esenţa şi nuanţele. Articolul său "Unde eşti domnule

Iorga?" publicat la 23 decembrie a contribuit şi el la decădereaistoricului din condiţia sa de lider al naţionalismului românesc. "Neinteresează, scria tânărul publicist de la "Credinţa", orice scrieprofesorul de la Văleni despre tineret. Dar te întrebăm, sincer: ce-aifăcut domnule Iorga pentru a lumina şi orienta tinerii de-acum, nutinerii de la 1907? Ai încercat d-ta să-i asculţi şi să-i iubeşti? Acumdoi ani ai trimis să-i calce în picioare batalioanele de jandarmi ale d-lui Argentoianu. I-ai lăsat să fie bătuţi ca hoţii de cai" (p. 217).

O altă publicaţie la care a colaborat Mircea Eliade a fosthebdomadarul "Vremea", unde a publicat peste 300 de articole (între25 decembrie 1929 şi 17 iulie 1938). Într-un articol cu titlul provocator"De unde începe acţiunea României?" - publicat în "Vremea" din 28februarie 1937 - Eliade se pronunţă cu claritate asupra primatuluispiritual în comparaţia cu care orice alte alternative propulsatoare şisubliniază apăsat că "acţiunea noastră este controlată şi orientată decătre spiritualitate, iar nu de politică - de la acest jurământ trebuiesă se inspire" (p. 244). Bineînţeles că n-a rămas imun la problemelepolitice ale timpului; epoca e tulbure, mişcarea legionară se aratădin ce în ce mai activă şi mai gălăgioasă, iar Mircea Eliade nurămâne nici el nepăsător la zarva epocii sale. În condiţiile cândpartidele istorice erau confiscate de o gerontocraţie ostilă ideii deprimenire şi de lărgire a competiţiei interioare din partid, mişcările dedreapta se arătau deschise, îmbietoare şi cultivau iluzia că depuncâte-un baston de mareşal în bagajele fiecărui aderent. Nu mai spunde arsenalul mijloacelor colaterale de ademenire care vizaucapacitarea efectivă a racolaţilor (muzică mobilizatoare, ritualuri,marşuri, tabere de muncă şi cantine publice cu personalul alcătuit dinstudente voluntare).

Să mai subliniem că în paralel cu investigaţia publicaţiilorla care a colaborat tânărul Eliade, autorul Mihai Posada faceincursiuni largi în epocă, se pliază pe vectorii evenimentelor politiceale vremii şi le explică dintr-o perspectivă desfoliată şi lipsită de parti-pris. Reconstituie, cu alte cuvinte, în subsidiar, un fragment de istorieromânească, poate cel mai convulsionat din devenirea noastrămodernă.

Deşi mai puţin numeroasă, colaborarea lui Eliade la revista"Buna Vestire" coincide cu cea mai zbuciumată perioadă din istoriaRomâniei interbelice. Unul dintre directorii revistei era fostul săucoleg de la liceul "Spiru Haret", Dragoş Protopopescu, unul dintreliderii cei mai activi ai mişcării legionare. A fost colaborarea luiMircea Eliade la "Buna Vestire" o alunecare în ideologialegionarismului lui C. Z. Codreanu?

În anul 2001, Mircea Handoca a adunat 34 de "textelegionare şi despre românism" într-o ediţie îndrăzneaţă şi binevenităpentru cercetătorii interesaţi de fenomenul Eliade. Patru dintretextele ediţiei au fost extrase din revista "Buna Vestire". Cel maicontroversat dintre ele este cel intitulat "De ce cred în biruinţaMişcării Legionare" apărut în numărul 244 din 17 decembrie 1937 alrevistei "Buna Vestire".

Documentându-se pentru lucrarea sa consacratărădăcinilor româneşti ale lui Mircea Eliade, Mac Linscott Rickerttsface o mărturisire care lămureşte convingător circumstanţele în carea apărut acest articol. Iată textul: "Am vorbit cu Mircea Eliade despreacest articol, după ce m-am întors din România (iulie 1981). Eliademi-a spus foarte răspicat că nu el a scris acel articol. Fusese - într-adevăr - invitat să scrie un astfel de text pe tema în cauză, dar arefuzat s-o facă. La câtva timp după refuzul lui, a fost surprins săvadă apărând un text cu acest titlu sub semnătura sa. Cum directorulpublicaţiei respective (Dragoş Protopopescu îi era prieten), Eliadenu a protestat în mod public, căci aşa cum îmi mărturisea, nu a doritsă declanşeze un scandal. Mi-a spus că şi-a notat toate amănunteleacestui episod în jurnalul pe care-l ţinea. Din nefericire, acele paginiau rămas în România şi s-au pierdut" (p. 315).

Sigur că biograful american al tinereţii lui Eliade a sesizatbine fenomenul "ebuliţiei spirituale" ce-a cuprins tineretul dinRomânia la acea dată, dar era tânărul publicist prins cu adevărat înaceastă febră inflamantă? Mi se pare că nu dovezile trebuincioasesunt hotărâtoare în elucidarea acestui aspect, ci buna sau reauacredinţă de care este animat cercetătorul universului eliadesc. Laurma-urmelor, Eliade, asemeni multora din congenerii săi, visa la o"construcţie naţională prin cultură". A existat şi o opţiune legionară alui Mircea Eliade? Dacă da, ea "se motivează istoriceşte şisufleteşte, făcând parte din destinul tragic al generaţiei sale, a căreiforţă creatoare nu poate fi însă contestată" (p. 386).

Ionel Necula

O carte desprepublicistica luiMircea Eliade


PP OO EE ZZ II EE

Vremea cu faţă străină

Era un drum răsucit ca o aducere-amintepe care plecam în fiecare seară

culori de piatră şi lemndesenau umbrepeste chipul lumiiprins în unghiurile mişcătoareale vremurilor

un vis închis într-o scoicăde gheaţă

din depărtarevremea cu faţă străină mă privea dintr-o ţară străină.

Câteodată doar vântul

câteodată doar vântulne spulberă iluziile ca zăpada pe crengilegoalecâteodată nici else aprinde o lumină adâncită în orelevii sunătoaregesturile de alint ni s-au terminatcobori în placida ta aşteptareca-ntr-o celulă căptuşită cu vatăun fond stins de cuvinte te-mpresoarăneutru

între tine şi cei de afarătrec corăbii cu pânzele arseşi fum de zăpadă se-adună în cer

Ţările interioare

încă mai pluteşti cu ochii-nchişiprin ţările interioareurmăreşti flăcările reci ale oglinziişi taci. o haină de tăcere maiestuoasăşi lungă îţi ţine de cald toată ziua

călătoreşti prin ţările interioareîntr-un timp mereu inversat

luminile se sting una câte una

şi mai apuci să vezi că ultima care se desprinde din cer

este luna.

Fiinţele din soare

n-au umbră

ele se-adunăîntr-un cerc colorat ca luminarotită pe faţă

nu au gânduri sau gândurile lor sunt flăcări şi uşoarela care visează mari şerpi luminoşi

fiinţele din soare nu au umbrăpentru că nu ştiu ce-i moartea nu ştiu ce-iviaţa

IOANA TRICĂmoartea eo apă cu sclipiri de marmură neagră

viaţa – o stare continuăde iubire totală.

Ca o durere respinsă

femeia aceea ca o durere respinsă

era muzica era somnul şi liniştea

dormea în visele luica un şarpe al casei, învăluită-n iubireneînţeleasă ca moartea

Până la umilinţa deplină

nu…tu nu trebuie să morica să aştepţi mereu treazrăsărituri scufundate-n culorişi în apecu faţa întoarsă dinspre mare spre munte

nu trebuie să mori niciodatăca să vezi liniile albedesăvârşindu-se-n cercsă trăieşti înspăimântătoarea luciditatea lui Stig Dagermanpână la capăt până la umilinţa deplină

Suntem doar amintirea cuiva

îmi ţin faţa acoperită în mâinisă nu văd cum noapteasapă adânc printre lucruri…timpul acela concret cu miros de iarbă şifume un spaţiu negru prin care se-adunăîn straturităcerea totul este o amintirestinsăviaţa noastră intensă dar scurtă va fiîntr-o zi amintireacuivacare-şi va plimba mâinile de la un capăt la altul al eiprecum orbii … fără s-o vadăşi neştiind ce colţ i se potriveşte din realitatea imediată

Această scară albă

urând luminoasă această scară albăîntre două adâncuridouă emisfere de bronzşi atingeri suspecte

oglinda uriaşă ovală lucea în întunericşi spaţiul restrâns ca o umbră tăiată prinuşăîn timp ce tu gândeşti că unii sunt purtătorii de cânteciar alţii de blestem

urcând luminoasăaceastă scarăîntr-o seară de multrisipită în fumul trecutului

Aşa arăt eu

aşa arăt eu plutind împăcată prin camerămai mare cu o jumătate de umbrămarginile singurătăţii se revarsă sub uşă încercuind-oîn fâşii de tăcere

ei şi!saţiul acesta nici măcar nu-i al meu

aşa arăt eu mulţumită şi calmăcând nu mă vede nimenifiinţe invizibilese desprind de mine pe rând şi se duc să locuiască în imaginea mea purtată de ape

eu sunt acum doar un fulg rotitorînconjuratăde-o vreme înceată albastră şi caldă

Luminile arzândîncet peste case

într-o după-amiază plină de îngheţuriculoare de singurătatedeschideau o nouă dimensiune

în craterul anotimpuluise răsuceau cercuri fierbinţiluminoase

rămăşiţe ale primuluirăsăritde la facerea lumii

locul nu era cunoscut de nimenidar se regăsea în visul tuturor

şi în apele lumii roşii

şi astăzi în noaptea de Crăciunse mai văd luminile arzândîncet peste case

Ca un steag arzător

înfăşurată ca un steag arzător de gândul acesta

din ape în ape din cer în cerdin nimic în nimicdin toate şi din puţin până în clipa de-acum

un fluture vâslind prin aer

nu de moarte mi-e teamăci de zilele care mă urmează supuse


JJ UU RR NN AA LL DD EE BB II BB LL II OO TT EE CC ĂĂ

De obicei orice sfârsit de săp-tămână la Roma îl dedicam vizităriiunor obiective istorice sau participăriila evenimente cultural - religioase, iaratunci când vroiam pur şi simplu săhoinăresc, fără nicio ţintă anume,mergeam la Porta Portese în Trastevere..

Porta Portese nu era altceva decâtun talcioc, un târg organizat numai du-minica şi unde se găsea aproape tot dinceea ce ai fi putut avea nevoie, dar şi lu-cruri inutile, expuse fără nicio speranţă

că s-ar fi putut vinde vreodată, deşi preţul de vânzare al unor pro-duse era mai mult decât atractiv .. La spartul târgului rămânea,în urma tarabelor, o harababură de nedescris şi,de fiecare dată,oa-menii nevoiaşi sau achizitorii - maniaci de vechituri - alegeau lu-cruri şi obiecte din marfa aruncată sau abandonată pur şi simplude negustori .

Târgul era pentru mine şi poate pentru mulţi dintre vizita-tori o lume aparte, un petec de culoare şi tradiţie pe harta Romei ;era, pentru noi toţi, un mod original de-a scăpa, chiar şi numai pen-tru câteva ore, de toate problemele care îşi aşteptau rezolvarea însăptămâna următoare… De multe ori făceam turul târgului îm-preună cu prietenii mei Giorgio şi cumnatul său Danilo, doi ro-mani care, duminică de duminică, fie soare, fie ploaie, aveau saunu ceva de cumpărat, erau nelipsiţi din Porta Portese.

Rătăceam într-o îmbulzeală de nedescris şi, de cele maimulte ori, călcat pe picioare, cu coastele strivite mă întrebam iri-tat ce găseam fascinant în acel Turn Babel unde, deasupra hăr-mălaiei de nedescris, plutea urletul vocilor răguşite ale negustorilorromani şi napoletani : “ tutto mille lire … solo oggi, da domani ?…chi l’ho sa “…

Între timp am început,încet - încet, să-mi aleg traseul,lăsâdu-mă ispitit de tarabele şi locurile unde puteam să mă pierd,pentru că aveam într-adevăr ce vedea chiar dacă nu cumpăramnimic … Îmi fixasem, parcă ademenit, două locaţii : unaaparţinând emigranţilor proveniţi din Rusia (compusă în mareparte din vechea nobilime rusă, din selecta aristocraţie a evreilorruşi askenazi şi din cea a evreilor polonezi sefarzi) iar cealaltă lo-caţie, ocupată de aristocraţia proletară sovietică .

“ Proletariatul “ sovietic era reprezentat de tineri îmbră-caţi modern cu blugi şi tricouri ( cu înscrisuri şi desene occiden-tale ) mulate pe busturile lor parcă sculptate, şi de superbe rusoaicecu pielea catifelată şi albă, echipate cu celebrele rubăşti - vestoanekaki, descheiate neglijent şi reliefând sânii lor provocator deobraznici . Toţi purtau pe cap, aşezate ştrengăreşte pe-osprânceană, faimoasele chipie având fundul rotund, cozoroculnegru şi scurt cu celebrul simbol sovietic : steaua în cinci colţuri.Vestimentaţia lor militară afişa ostentativ însemnele puterii bolşe-vice, decoraţiile Armatei Roşii şi ale statului sovietic…

Pe tarabele aranjate îngrijit erau expuse, alături de echipa-mente militare, aparate foto, electronice, ruble, sticle de votkă“Stalicinaia” şi “Moscovskaia“, dar şi cărţi, albume de fotografii,decoraţii, medalii, documente din istoria Partidului Comunist alfostei Uniuni Sovietice … La loc de cinste mai tronau portretelelui Lenin şi ale lui Stalin …

Mie, în schimb, ca să fiu sincer, îmi plăcea nespus de multsă privesc “ rigiditatea “ bătrânilor nobili ruşi îmbrăcaţi, de reg-ulă, cu vestoane albe ofiţereşti , fără epoleţi, însoţiţi permanentde superbele lor odrasle ( Doamne ! ce frumuseţi cu părul blondstrâns în codiţe, cu ochii de un albastru ireal şi cu acel surâs dis-cret şi amar pe buzele lor atât de senzual desenate…) Apoi, ur-măream discret acea mişcare imperceptibilă şi permanentă acorpului, ritual-canon, a bătrânilor evrei, pe care o acompania ro-stirea abia şoptită a nesfârşitei lor rugăciuni. Mereu îmbrăcaţi înaceleaşi costume de culoare neagră, tocite de vreme şi puţin lu-cioase, cu nelipsita “ chipa “ aşezată pe cap, cu părul roşcat şi rar,netuns, căzut în neorânduială, cu privirea piezişă şi neliniştită,căutând parcă ceva, pe cineva care trebuia să vină şi, care, prob-abil, nu va mai sosi niciodată …

Marfa lor era înghesuită pe bucăţi de placaj, pe ziare saupe ştergare aşezate direct pe pământ .. Samovare datate din vre-

Requiem pentru Mihail...

Matei RomeoPitulan

mea ţarilor, autentificate de sigiliile vechilor familii princiare,lulele, sticle de votcă, cu marca “ Smirnoff “, monezi, vase deabluţiune, sfeşnice, lămpi de Hanuca, casete de lemn sculptate,măşti de Purim, cărţi de literatură, de istorie veche şi cult, icoanepe lemn sau pe sticlă, bijuterii deosebit de valoroase cu dedicaţiişi înscripţionări surprinzătoare . Toate aceste obiecte erau expusefără nicio noimă, fără nicio “ faţă comercială “

Pentru un anticar “vicios“era într-adevăr raiul pepământ…Aveai de unde alege- dacă vroiai să cumperi ceva - şiaveai unde te opri, pentru a-ţi bucura privirea şi pentru a-ţi puteaîncărca sufletul cu inestimabile cunoştinţe de artă, religie şi isto-rie …

Personal, de fiecare dată când veneam la târg,mă opream,plin de curiozitate, la “marfa“ unui bătrân evreu din Rusia,stator-nic aşezat pe scăunelul lui pliant sub nelipsita lui umbreluţă careîl apăra de soare în zilele senine şi de ploaie în zilele mohorâte şireci…

Micuţul lui perimetru nu era niciodată ocupat de altcineva;bătrânelul venea primul şi pleca ultimul dar, oricum, pământul nuera râvnit de nimeni pentru că era aproape mereu umed şi noroios,strivit de umbra peretelui unui bloc înalt şi destul de vechi . Gân-ditor şi aparent absent, când mă vedea clipea des şi apoi ochii luicăpătau o strălucire vicleană . Începea să vorbească rar,amestecând în frază cuvinte ruseşti şi italieneşti, ceea ce dădeadiscursului său o savoare particulară, dar acest fapt nu mă împied-ica să constat că vorbea cu dificultate italiana şi surprinzător deprost ruseşte ...

Şi totuşi, în acele clipe, totul în jurul nostru se însufleţea:îmi dăruia cu multă generozitate toate detaliile despre obiectele,albumele, discurile, fotografiile sau cărţile pe care le cercetam, îmiîncărca fiecare obiect cu istorioare fermecătoare şi pline de înţelep-ciunea unor vremuri demult apuse … Îi sorbeam cu nesaţ pove-stirile despre întâmplările şi faptele inedite din viaţa unor ilustrepersonaje ale literaturii,muzicii, artei, politicii şi ale vieţii de zicu zi a Rusiei pravoslavnice şi apoi a Rusiei Sovietice …

Mihail Sergheievici Moskovici - aşa se chema simpaticulbătrânel - îmi devenise, cu timpul, o figură familiară ; mai multîl îndrăgisem de când aflasem, cu totul întâmplator, că era de faptevreu-moldovean, deci era de drept evreu -român din Cahul…Iatăsecretul pentru care se exprima cu dificultate în italiană şi rusă !Vorbea uimitor de corect limba română, cu o muzicalitate aparte.Era o combinaţie între dulceaţa moldovenească şi modulaţiile şiaccentele “ovreieşti”, atât de mult gustate şi atât de inconfun-dabile în graiul nostru vorbit …

Multe dintre “ exponatele “ lui Mihail erau valoroasepiese de anticariat dar şi nostalgice amintiri de familie, fiecare cumagica lui legendă … Îmi doream din suflet să pot achiziţionacâte ceva şi chiar ochisem câteva “suveniruri şi cărţi “, dar real-izam cu amărăciune că, deşi preţul era clar sub valoarea reală aobiectelor , resursele mele financiare erau atât de modeste şi fărăacoperire, încât, resemnat, îmi schimbam planurile.

Şi atunci am decis să fiu un amabil şi abil intermediar întrenegustor, ajutându-i, în acest scop, atât pe Mihail să-şi vândă marfala un preţ bun, dar şi pe prietenii mei Giorgio şi Danilo să achiz-iţioneze, într- adevăr, lucruri deosebite pentru familiile lor.

Am început prin a-i pregăti cu multă răbdare pe Giorgioşi Danilo … De cele mai multe ori erau receptivi la povestirilemele despre cum trăiam înainte de ’89, despre toate umilinţele şifrustrările suferite în regimul comunist, dar, pentru realizarea plan-ului propus, am început să le povestesc şi cum am reuşit să-misalvez săraca şi meschina existenţă cotidiană : ridicând în jurulmeu un zid de apărare, construind cu multă răbdare “ o bibliotecăde suflet “ din cunoaşterea şi studierea patrimoniului artistic alpopoarelor …Mă ascultau cu sinceră curiozitate şi, alături de ei, eurepovesteam cărţi, dădeam viaţă şi însufleţeam personaje celebre,călătoream imaginar pe coordonate istorico-geografice, rătăceamîn penumbra muzeelor, reascultam “ duioase armonii muzicale“în săli de concerte, decupam secvenţe cinematografice şi înge-nuncheam pios şi timid în catedrale şi biserici, ridicam privirea şirămâneam în rugăciune în faţa superbelor fresce şi a valoroaseloricoane datorate marilor maeştri…



PP RR OO ZZ ĂĂ

Uneori chiar nu înţeleg cuislujesc toate aceste fricţiuni de-clanşate între noi,scriitorii vrânceni,vezi Doamne (- parafrazând un ce-lebru jurnalist). De ce sabo-taje, «săpări», denigrări gratuite.De

ce ?- mă întreb, jocul cui ? Mărturisesc, Festivalul Poeţilorde la Mărăşeşti ar fi putut fi la fel de grandios ca cel de anultrecut, dar... undeva a lipsit un umăr, o mână... de organi-zator. Răsfoiesc cele scrise anul trecut şi, descopăr. Acumştiu... Aşa cum spuneam, pentru mine personal reuşitaFestivalului a constat în mirajul unor poezii, descoperireaunui poet, George Costin (un umăr pe care poţi plângeliniştit orice eşec – o «glumiţă suavă», nu a la Florin Para-schiv, aş vrea eu !). Dar, iată ce s-a citit şi comentat în lunamartie: Constantin Duşcă, poezie; Ion Săracu, proză;Gheorghe Suchoverschi, pamflet; lord Denciu, fragmentede jurnal şi traducere din Eugenio Montale; Sava Francu,un punct de vedere şi epigrame; Vincenţiu Micheci, poe-zie; Camelia Ciobotaru, Reverii de festival. Poeziile luiConstantin Duşca Abis înflorit, Vestală mângâiată, Ge-lozie, Polen de lumină, Romantism II, Aşteptare, Sufe-rind de insomnie, Nu numai florile sunt carnivore etc.Păstrându-şi maniera, Constantin Duşcă, demonstrează,cu cel puţin patru dintre poeziile citite, că merită apreciereaşi respectul cuvenite unui poet respectabil. Ion Săracu, ron-delist talentat, vrea să (se) convingă că poate scrie şiproză. O face şi o face foarte bine. Cu un titlu mai puţininspirat: “cea mai frumoasa zi din viaţa mea de pionier”– aceasta proză poate concura cu oricare alt text cu pre-tenţii. Autorul lui a reuşit, din punct de vedere tehnic, săredea cursiv întâmplarea, să ofere dinamism, umor şimesaj textului, care, îl onorează. Sigur, nu mai e nimic sur-prinzător la lord Denciu, nici mirajul jurnalului necon-venţional, nici pasiunea traducerilor din Eugenio Montale.

«Geopolitică şi geo...genetică», sună incitant,fragmentul din jurnal. Într-o expunere bine temperată, tex-tul intelectualist are şi este creaţie artistica prin melanjulfragmentelor cotidiene - preocupări şi evenimentetrecătoare, cu preocuparea dezvoltării spirituale prinexerciţiu, antrenament continuu, prin lectură. Antiteza pro-blemei politice, delicat exprimată, ansamblată pe cea cul-turală face din text unul interesant, chiar atractiv, captivând.Despre traducere, no comment. «Ereticul care... nearde», un drept la replică, al lui Sava Francu, un punct devedere, după cum am spus. Un text cu nerv, îndreptăţit...poate puţin prea caustic... dar e problema autorului «săatace» orice text, cu arme proprii. Poete, lasă-te de pam-

FESTIVAL ŞI REVERIIMartie /2008

Mariana Vârtosu

Se întorcea acasă cu braţelepline de flori. Era copleşită de bu-curie. Rezultatele muncii nu în-târziaseră să apară. Esteadevărat că muncise foarte mult.Aproape tot timpul şi-l dedicasestudiului. Însă era mulţumită:avea flori, avea bani. Credea căare tot ce-i trebuie. Abia aşteptasă ajungă acasă, să-i îm-părtăşească soţului bucuria, să-şifacă planuri, să-şi aleagă ţara încare îşi vor petrece concediul deodihnă, aşa cum procedau de câţiva ani încoace.

Strângea florile cu drag la piept, călcând ţanţoşă pealee.

Pe aceeaşi alee, o mogâldeaţă de copil îşi încordasepicioruşele, şi, vitejeşte, încerca să facă primii paşi. Areuşit să facă un pas, cel decisiv, după care s-a oprit. Atras un chiot de izbândă, şi-a întins mânuţele către fe-meia din faţa lui şi i-a zâmbit într-un fel în care numaicopiii ştiu să zâmbească.

Fără să stea pe gânduri femeia l-a luat în braţe şi l-astrâns cu gingăşie la piept lipindu-şi obrazul de al lui.

Imensa bucurie i-a umplut ochii de lacrimi. O cuprins-eseră nişte emoţii pe care nu le mai trăise până atunci.Era atât de fericită, încât avea impresia că pluteşte!

În momentul acela, şi-a dat seama că nimic nupreţuieşte mai mult decât un zâmbet de copil

Zâmbet de copil

Ioana Stuparu

flet, scrie versuri, o faci destul de bine, aşa cum ai de-monstrat-o în cea mai recentă apariţie editorială « Îngerulcuvintelor »... deci, Gheorghiţă Suchoversuri ! Despre mairecentul poet, Vincenţiu Micheci, şi despre poeziile auzite,ce pot să spun ?! Tatăl lui (biologic) este poet. Boală ere-ditară, prin urmare. Dacă vor avea viitor, va decide numaiautorul lor. Oricum, talent are. Exerciţiul îi lipseşte. Repet,dacă va scrie sau nu poezie, numai autorul decide. Camacesta a fost martie, cu mărţisorul lui cu tot :

nr.75 al Revistei « Oglinda Literară »La mulţi ani, draga noastră. Rămâi fidelă, aşa cum şi

noi suntem (ar trebui!) şi, să demonstrăm lumii că poveştileau fost şi sunt adevărate. Noi existăm, tu neoglindeşti... «Uimirea mea mereu o pândă/ frumoasăDoamnă... eşti Oglindă... literară, zic eu, frumoasă... fru-moasă» - parafrazându-l pe poetul Emilian Marcu, ale căruiversuri le-am folosit drept citat. Pe curând.

Mărinimia lui MateiBasarab

În liniştita vară a anului1635, un alai domnesc, în frunte chiar cuvoievodul Matei Basarab, însoţit deboierii săi de vază ,ConstantinCantacuzino mare postelnic, Mitreavistier, Aslan vornic şi alţii, străbătea

drumul dinspre Piteşti către vechea şi renumita fostă Curtedomnească medievală a Munteniei – Câmpulung. După mai multeore de mers, obosiseră si caii , nu de lungimea caii parcurse , ci maimult de căldura înăbuşitoare. Cu cât se apropiau de târg, soarelearunca săgeţi din ce in ce mai încinse, fără să-i pese transpiratiacare începuse să brăzdeze cinstitele fete boieresti.

Matei Vodă, stătea drept şi mândru în şa. Cei din alaiil priveau, unii cu admiraţie, alţii cu invidie, pentru uşurinţa cu careînvingea arşiţa verii. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Domn, ar fi zis cutoţii că este cel mai tânăr dintre ei... Realitatea era însă alta şi seminunau de vitalitatea domnului lor.

Mai aveau puţin de mers şi se apropiau de târgdepartindu-se tot mai mult de adierile răcoroase ce veneau dinsprepădure. Mai mirosea a cetină şi tămâie. Brazii semeţi, reuniţi într-o necuprinsă pădure, priveau din înălţimea lor şerpuitoareacoloană care se strecura pe la poalele lor.

Când caii păşiră pe culmea dealului ce domina târgul,domnitorul făcu semn de oprire. În vale, se întindea liniştităaşezarea muntenească. O priveau ca în palmă lasandu-sefermecaţi de frumoasa panoramă. Târgul, cu case în marea lormajoritate mărunte, printre care răsăreau rareori unele mai acătării,era dominat de înaltele turnuri ale sfintelor lăcaşuri i. Minunatulplatou al Gruiului mai aşternea o oaza de verdeaţă, de o parte şide altă a văilor. Priveau in linişte. Doar câte un nechezat de cal leanunţa. La un moment dat, însoţitorii Domnului priviră curioşi spreel. Acesta se uita fascinat in direcţia unor ruine dinlauntrul târgului.Îl văzură punând mâna la ochi, apoi, privind din nou în aceeaşidirecţie. Părea nu numai fermecat de privelişte ci şi mirat.

Scutură din cap şi porunci să vină la el clucerul SocolCornăţeanu.

- Poruncă, Măria Ta, se înclină acesta în faţa lui.Fără a-şi muta privirea din zarea pe care o scruta, domnul

îi zise:- Fă bine clucere şi vino mai aproape ! Boierul se apropie lângă calul voievodului.- Priveşte drept în faţă şi spune-mi ce zăreşti ?- Ruinele unei biserici, Măria Ta. A fost ridicată de

întemeietorul şi primul stăpân al acestei ţări, prea slăvitul întruDumnezeu, Negru Vodă, Măria Ta !...

- Şi altceva boierule ?...- Casele din jur, Măria Ta ...- Şi altceva ?...- Altceva..., tărăgăna cuvântul boierul, apoi cerul albastru,

Măria Ta...- Cum boierule, nu vezi acea sferă galbenă, de foc, care

străluceşte deasupra ruinelor bisericii ?!...- Iertare, Măria Ta, dar eu nu văd ce spune domnia Ta!...

răspunse acesta nedumerit.Boierii din jurul Domnului, care auziseră şi ei discuţia dintre

cei doi, se străduiau să zărească ceea ce pretindea a fi văzutDomnul lor, dar cu toată silinţa fiecăruia, în afară de limpezimeacerului şi clădirile târgului nu zăriră nimic altceva.

Domnul, deducând din tăcerea celorlalţi, că numai lui i searătase acea imagine, de parcă ar fi fost o ghiulea de tun încinsă– strălucitoare, ajunse la concluzia ca fusese un miracol destinatlui. Nu era prima data când avea astfel de viziuni. Înţelese mesajul.Îşi mângâie din nou faţa şi, zâmbind, se adresă boierului de lângăel :

Ce mai ştie, domnia ta clucere, despre aceasta sfântăbiserică, pentru că, din câte ştiu, ai umblat mult pe aici ?!...

- Cu plecăciune, Măria Ta, din ceea ce am auzit eu de lalume şi cinstiţii boieri de prin aceste locuri, se spune că sfântul


PP RR OO ZZ ĂĂ

Fascinantulmiracol

lăcaş a fost ridicat de vestitul voievod Negru Vodă cam pe la 1350.Acolo odihnesc Basarab I, cât şi fiul său, Nicolae Alexandru, rudede-ale Mariei Tale..., preciza clucerul înclinându-se în faţavoievodului.

Matei Vodă zâmbi, satisfăcut de cele ce auzea, apoi îlîndemnă pe boier să spună mai departe:

- Continuă clucere; este bine de ştiut şi de către ceilalţi,ceea ce spui !...

- Prea multe, Măria Ta, nu mai am a spune, doar că sfântullăcaş a fost pus la pământ de cutremurul din anul 1628.

Boierul tăcu. Domnitorul mai aruncă o privire asupra târguluidin faţa sa, cuprinzând întregul peisaj, după care simţi o chemarelăuntrică şi faţa i se însenină de la un zâmbet ce reflecta o hotărâreinterioară. Dădu pinteni calului şi porni înspre Câmpulung.Însoţitorii îl urmară. În timp ce coborau la pas, Domnul îl chemădin nou la el pe clucerul Socol, care între timp îşi luase locul, dupărang, în suită, şi-i zise:

- Poruncesc să ne duci direct către biserica cea dărâmată.Trimite un olăcar să vina acolo si judele !...

- Am înţeles, Măria Ta...Nu după mult timp ajunseră în faţa ruinelor sfântului lăcaş .

Pe la porţi oamenii priveau cu teama la impunătorul alai. Judeleţinutului, însoţit de câţiva boieri mai de seama ai locului, ajunsesedoar cu câteva clipe mai devreme. Prin curtea bisericii se vedeauşi câteva feţe bisericeşti...

Domnul Matei Basarab descălecă. Făcură la fel şi ceilalţiboieri.

- Să trăieşti, Măria Ta!... se auziră vocile celor care îlaşteptau pe Domn şi care, în frunte cu judele, îngenuncheară înfaţa sa. Făcându-le semn să se ridice, judele părăsi grupul său şiveni să sărute mâna Domnului. După aceea voievodul îi făcu semnsă stea alături. Se întoarse apoi către boierii săi, poruncind :

- Dumneata mare postelnic, dumneata mare vistiernic şidumneata clucer, urmaţi-mă!... şi porniră într-un liniştit ocol în jurulrămăşiţelor fostei falnici mănăstiri, care acum zăcea la picioarelelor, ca un colos lovit de trăsnet. Priviră cu toţii cum, după atâţia ani(1628), fiind ocolită de atâtea crăpături, surpându-se până latemelie, de-a stătut piatra grămadă şapte ani (deci până în 1635).După ce îşi făcu o părere despre starea ruinelor, se întoarse cătreînsoţitorii săi, întrebându-i:

- Ce spuneţi, boieri dumneavoastră, putem a o reface, saunu ?!...

- Măria Ta, glăsui marele postelnic Cantacuzino, cu iertaregrăiesc că nu se mai poate reface !... şi se înclină.

- Iertare, Măria Ta, dar şi eu grăiesc la fel, răspunse marelevistier Mitrea.

- Atunci sa o înălţăm de la temelie !... Ce aveţi de grăit ? - Măria Ta, este singura posibilitate, îl aprobă pe Domn

marele postelnic. Vodă dădu mulţumit din cap, precum că este de acord, apoi

se adresă tuturor celorlalţi boieri : - Poruncesc să fie ridicat de iznoava de în temeiul acest

sfânt lăcaş, cu aceiaşi bolovani şi pe acelaşi loc !... Să fie curăţatămai întâi vatra şi apoi să se ridice pe aceeaşi temelie! Voi trimitefără zăbavă meşterii noştri ...Vistiernice Mitrea, să fie pregătiţigalbenii de care este nevoie pentru toate cele de trebuinţă!... Maiporuncesc să fie ispravnicul acestei lucrări clucerul Socol !...

Acesta, auzind porunca Domnului, se apropie repedepentru a-i săruta mâna, apoi zise:

- Mulţumesc Măriei Tale pentru cinstea pe care mi-o face ...- Să duci totul la capăt cu credinţă şi cinste, clucere Socol

!... mai zise Vodă, apoi îi făcu semn judelui să se apropie.- Poruncă, Măria Ta, îngenunche acesta în faţa Domnului.- Cine este vrednic să rânduiască cinstita mânăstire ? îl

întrebă Vodă.- Părintele Melhie (Melchisedec), Măria Ta... El ştie legile

mânăstirilor..- Atunci, poruncesc ca el să fie egumen al acestei

mânăstiri!...- Aşa va fi, Măria Ta... grăi judele şi se retrase smerit.Domnul încălecă pe murgu-i falnic şi întreg alaiul se

îndreptă către Târgovişte.Clucerul Socol Cornăţeanu, ispravnic acum, rămase pe loc

şi împreună cu judele Câmpulungului şi noul stareţ, începură săadune în curtea bisericii materialele necesare ridicării sfântuluilăcaş. Ştiau că Matei Vodă va trimite cât mai repede meşterii caresă înceapă lucrul.

Petre Abeaboeru

(continuare în numărul viitor)


JJ ’’ AA CC CC UU SS EE

urmare din nr. anterior

[Fatalitate: în acelaşi moment, vara anului 1990, pe lângăretragerea din librării a variantei originale, în româneşte a volumu-lui de mărturii Culoarea curcubeului (Le Tremblement…), la Paris,Liiceanu, în pauzele filmării lui Eugène Ionesco, fiind în vizită lanoi, s-a indignat că de votul unui asemenea “inconştient” - Ionesco!- a depins excluderea din conducerea Ligii pentru Apărarea Drep-turilor Omului din România a unui om cu meritele lui Mihnea Be-rindei… A fost pus la punct de soţia mea, Ana, de n-a mai scos uncuvânt până la plecare. Monica Lovinescu m-a terorizat la telefono săptămână întreagă, întâi rugîndu-mă să nu care cumva să-i “po-vestesc Mariei-France întâmplarea” ; apoi acuzîndu-mă că eu in-ventasem “acea poveste”, deşi în aceeaşi seară dânsa îmispusese că Liiceanu o relatase şi la ei şi că era disperat, negăsindcum să repare gafa…]”;

După aceste (doar) cinci dis-tru-geri, o întrebare retorică:dintre colegii şi prietenii mei de atunci a existat vreun scriitor (înafară de Negoiţescu) să se declare solidar, nu cu păcătosul deGoma, ci cu principiile pe care le propusese pentru a fi apărate -dealtfel deloc originale: polonezii, ungurii, cehoslovacii, chiar şiruşii! le enunţaseră?

Deci, după 20 ani de tăcere forţată, începînd din 1990 amputut - în sfârşit - să public în România, în româneşte…

6) … până în 1993, când, ca răspuns al unei scrisori publi-cate în Timpul, în care mă plângeam că editorul Liiceanu retrăsesevolumul de mărturii despre 1977, Culoarea curcubeului, imediatdupă ieşirea în librării (iunie 1900), îl depozitase, minţind-mă căabsenţa lui de pe piaţă se datoreşte numai… distribuţiei deficitare,iar în 1993 trimisese la topit tirajul depozitat. Scriitori colegi şi prie-teni ai mei care suferiseră cumplit de cenzura comunistă, de topi-rea cărţilor, în loc să ia partea victimei (ori curajoşi ca la noi, peplaiurile dealvaletice, să tacă înţelepţeşte), au deschis foc concen-trat asupra mea, acuzîndu-mă că îl calomniez pe intelectualul edi-tor Liiceanu, distrugătorul de carte.

Astfel a fost pusă la cale o veritabilă campanie de presă îm-potriva mea - repet: victimă! - organizată de Liiceanu, G.Adameşteanu, cu sfaturile-preţioase din umbră ale Monicăi Lovi-nescu, avînd ca tribună-megafon: revista 22;

7) în 1995 mi-am declarat candidatura la Preşedinţia Ro-mâniei. După cum orice alfabetizat înţelegea, anunţarea candida-turii era o provocare (în sensul de stimulare a altora dintre ai noştri,avînd fibră de om politic), Programul fiind un text utopic-prezi-denţial, nu realist primărial (ca al lui Constantinescu), nici… inexis-tent (altfel rezistent)- cultural (N. Manolescu). Reacţiile nu auîntârziat, numai că, supriză: ele au pornit nu dinspre duşmaniitradiţionali, comuniştii-securiştii, ci dinspre aliaţii naturali: HoriaRusu şi C. Coposu! Abia apoi au început a lătra scînteiştii (născuţi,nu făcuţi) ca C.T. Popescu, C. Stănescu, Felicia Antip şi alţi dragi-tovarăşi. După cele “politice” au început culturalele, prin C. Ţîrlea(!), prin“arheul naţiei”, Pruteanu; tot atunci s-a trezit AlexandruGeorge să facă el ordine în “terminologie” (disidenţi, opozanţi, re-zistenţi) şi tot atunci Alex. Ştefănescu, recenzent ultraelogiosvreme de 6 ani a schimbat macazul: fulgerător am devenit (caută…candidatura cu care îl concuram pe Manolescu) autorul carestăpâneşte “Arta exasperării cititorului”- în România literară a ju-pânului, unde tocmai apăruse un extemporal semnat de o Ro-maniţă, intitulat “Cenzura scrie proză” (proza scrisă de cenzură:Ostinato);

8) În 1997 mi-a apărut la Nemira Jurnal I-II-III. Dan Pe-trescu, îngrijitorul edi†iei l-a invitat la lansare §i pe Pruteanu. Arheula atacat Jurnalul în maniera numaiovorbăsăţispun-ică: “Citisemşpalturile anul trecut (…) e o carte doldora de resentimente (…)elucubraţii (…) când îl numeşte pe Gabriel Liiceanu (…) un LeonteRăutu”…

Însă atacul general a fost anunţat prin trâmbiţa MonicăiLovinescu în 22, prin textul semnat de dânsa, cel conceput deLiiceanu şi de Adameşteanu, negociat la telefon - încheiat cu: “Îmipare rău că l-am cunoscut pe Paul Goma”.

Pe dată s-au năpustit: re-Pruteanu, re-Ştefănescu, Groşan,Buduca, re-Adameşteanu (la televiziune, la emisiunea lui I. Savas-a dovedit a fi măcar verişoară a lui Pruteanu: “Nu l-am citit[Jurnalul], dar e plin de calomnii”), Andrei Cornea, D.C. Mihăilescu,Ioana Pîrvulescu, C. Teodorescu, Paruit, Iorgulescu, Zaciu, BiancaMarcu-Dumitraşcu-Balotă. ïn eşalonul doi Simuţ, Borbély, AngelaMarinescu, Val Condurache… au “contribuit” şi ei după puteri la

DELIR DE PERSECUŢIE apărarea literatorilor români de“acuzaţiile calomnioase ale lui Goma”;

9) ïn 1998 a izbucnit “ScandalulCaraion”. La semnalul (tăcut) al MonicăiLovinescu, sonorizat de inenarabilaJelea, “toată floarea cea vestită” aintelighenţiei române s-a năpustit asupraunui mort care nu se mai putea apăra.S-au încrâncenat atunci asupra“turnătorului” Caraion mai cu seamăaceia care fiind ucenici ascultători aiadevăratului turnător de puşcărieIvaşcu, ai politrukului cekist PaulGeorgescu, traversaseră IepocaCeauşescu “înţelept”, pe burtă, în patrulabe, nefăcînd compromisuri… decât dincele care nu se văd negru-pe-alb(Sorescu) “uitate” (ca N. Manolescu:coautor al detestabilei Literatura române de azi, 1965).

M-am amestecat şi eu - şi am fost re-pedepsit: adunaţi la unfel de colocviu, oameni de litere români au hotărît: cea mai eficacemăsură pentru închiderea gurii-mari a lui Goma este tăcerea.Aşadar despre Goma să nu se mai scrie nimic - nici de bine nici derău. Goma trebuie să ne-existe. Cuvântul de ordine a fost dat tot deMonica Lovinescu sub forma: «Goma e contestat»

Şi contestat am fost - în/prin tăcere. Au protestat impotrivaacestei “măsuri”, în scris, doar Vasile Baghiu; a ignorat măsuradoar Liviu Ioan Stoiciu: el mi-a propus o colaborare la Cotidianul(iar Cristoiu, pe care l-am atacat din primul text propus, a fost deacord!).

10) ïn 2000 a fost “re-ales” Iliescu. Aproape toatăintelectualitatea românească a semnat Apelul: “pentru democraţie,împotriva dictaturii”- citeşte: în favoarea lui Iliescu, democratul…Am scris atunci un text: “Să fie desfiinţat electoratul!” în carearătam pe puncte cât de orbi, cât de mereu-oportunişti eraudirectorii-de-opinie ai ţării: Manolescu, Liiceanu, Pleşu, Doinaş,Blandiana, Doina Cornea, Adameşteanu, G. Dimisianu,Ştefănescu, I.B. Lefter… Drept care scriitorii de la România literară,curajoşii anonimi adunaţi în celula de partid “Cronicar” auameninţat consora (sic) Vatra, cu un proces – pentru publicarea luiGoma - şi, în cel mai curat stil comunist, atrăseseră atenţia cărevista este finanţată de Comitetul judeţean pentru cultură…

Ajuns pe pragul celei de a 11-a agresiuni, mă opresc, să-mitrag (ră)sufletul. Pentru că nu am înşirat toate măgăriile, toateporcăriile, toate loviturile pe la spate publicate în 22 (deBarbăneagră, de Mircea Martin). ïn bună şi neaoşă tradiţieautohtonă fosta prietenă, şefesa revistei mi-a refuzat (tăcînd)cuvenitul drept-de-replică - imitată, peste ani de alt fost bun prieten:Liviu Antonesei în chestiunea unui articol mincinos, obraznic,analfabetizator al inginerului drepturilor omului, Gabriel Andreescu(fost prinţ consort al Gabrielei Adameşteanu, la 22, la GDS, undemulte porcării făcuseră ei dimpreună).

11) Pentru această campanie de pedepsire a mea semneleprevestitoare s-au arătat în toamna anului trecut, 2004, după ceam anunţat în presă că îi dau în judecată pe 13 securişti, precumşi pe I. Iliescu, preşedintele în exerciţiu. Acuzaţiile formulateîmpotriva securiştilor, cu osebire a lui Pleşiţă ar fi trecutneobservate (ca toate esenţialele-laromâni), dacă lui Iliescu, pelângă multele şi extrem de gravele fapte enumerate în Plângere, nui-aş fi pus în spinare şi binecuvântarea (înalt-prezidenţială) dată“Comisiei internaţionale” ocupîndu-se de ‘Holocaustul în România”.Aşadar, acuzaţiile succesive de “trădător de patrie”, de “lipsit detalent”, de “calomniator al intelectualilor noştri de vârf” au fost, pânăla noi dispoziţii, lăsate la o parte şi re-activată cea de “antisemitism”lansată de Ed. Reichman (în 1986), de R. Ioanid, în 2002, de Shafirtot pe-atunci.

Replica a întârziat două luni (timp necesar pentru copiereaîntocmai şi învăţarea pe de rost a directivelor Wiesel), dar şi cânda venit…

Sub semnătura indispensabilului, inevitabilului,inenarabilului A. Oişteanu şi publicată - unde în altă parte? decâtîn 22, condusă de inconturnabila, incompresibila, indivizibila,Gabriela Adameşteanu, veterană în campaniile, trei, împotrivamea. Acela (indispensabilul oiştean) deplora, cu duroare, evidenţa,pentru el şi ai săi: deşi Goma, autorul eseului Săptămâna Roşieeste antisemit - doar a scris-o, în Observatorul lui I.B. Lefter, FalsulR. Ioanid evanghelistul – cartea însăşi nu cade sub prevederileOrdonanţei cu care Teşu umblă tot timpul în gură.

(continuare în numărul viitor)

Paul Goma

Cu Lucian Mănăilescu şi cartea sade poezie „Ultima eră glaciară” apărutăla Ed.Vega Buzău 2006 „e frumos săpriveşti pe fereastra unei lacrimi” chiardacă „uneori tristeţea e atât defrumoasă”, pentru că el poetul, din Agorasingurătăţii, brodează şi imagineazăpentru noi lumea unei ere glaciare („moartea de după amiază apoetului”) pentru a închide în ea o singurătate ireparabilă şi a serostui şi alcătui pe sine în dantelăria unui gând de nuanţămetafizică. Cartea de poezie este alcătuită din trei cicluriemblematice: Amintiri şi nori – este ciclul prin care ieşirea din basmîncepe chiar cu basmul, „dinspre poveste”; Agora singurătăţii – esteciclul de poeme de unde ne face cu ochiul „între malurile înalte alesingurătăţii... (de pe malul altor întâmplări ieşite din matcă )” şiSentimente cardinale – ciclul unui „vânător de cântece de lebădă”prin frumoasa şi legendara Vale a Plângerii „cea foşnitoare”. Aici îlîntâlnim: „nume de vânător şi vânat…” suind în poem prea-cuminte„către câmpia cea mare a cerului”. În fiecare poem coexistănostalgia pierderii unei imagini a unui trecut fericit şi melancoliaunei singurătăţi dintr-un amurg al trăirilor. De la imaginea copiluluicare „se bălăceşte în cer” (galopând pe calul său de lemn) până lapragul de maturizare al jocului „către un alt tărâm mai primejdiosdecât uitarea”, nu-i decât („poarta veche”-soarta) prin care cineva„face semn cu mâna depărtării” (Acasă). Pentru acest poet aflat însingurătăţile sale duminicale melancolic, „nu mai sunt temple decâtîn zborul păsărilor”. Intuim în acest mesaj al preţuirii pentru aceastăimensă planetă şi grea, ca simbol al trecerii şi (ne)trecerii celorpentru care „nu mai există întoarcere” ci numai singurătăţi şi, undeşert pesemne s-a răspândit în suflete, un mesaj sfâşiat desubstanţă şi percepţii cât o formulă de salvare pe care o credeuniversală şi definitivă în Ţara Făgăduinţei: „dar ce să fac euacum/cu atâta singurătate/când tu alergi desculţă/prin altăamintire”. Dar, la Lucian Mănăilescu tristeţea nu este tărâmul unuiexil autoimpus, cât mai ales, pretextul de a ieşi din basmul fără degriji al adolescenţei ingenue, pentru a intra din nou în cel al ideii şiforţei pe care o impune cuvântul. „Călare pe jumătate de iepureşchiop” te poţi simţi şi aici (aruncat) „în veselul balamuc al vieţii” şiridicat în lumina severă a cuvintelor, singur printre naufragiaţii înpoezie, unde se mai „pictează vuietul mării” dansând ca la un sabatal destinului: „acum cultiv greieri pe câmp/şi mă dau în scrânciobulmutului.../Acum aş zbura într-un copac/aş înfrunzi într-opasăre”(convingător-s.n.). „Până să-l izgonească/tăcerea ploii” –poetul nu uită să cânte pe această planetă glaciară paradisul, nupentru că nu l-ar avea cât pentru a nu dori să-l piardă; câmpul luivizual şi auditiv trece prin noi, lumea lui (poetizantă) se creează înnoi, pentru că iată! „se întâmplă sentimente năucitoare” : „În fiecaredimineaţă un străin/se trezeşte în locul meu/îmi probeazăamintirile, picioarele/desculţe, norii de pe cer şi tristeţile/răvăşeştelenjeria intimă a poeziei,/soarbe din zaţul zilei de ieri,/apoi plictisitîmi înşfacă umbra/şi iese, dracu ştie unde,/trântind uşa...”(Străinul). Când basmul poemului rostit din zariştea gândului (veziBătrânul şi marea) îi va oferi „câteva clipe de fericire”, mă încumetsă cred că de pe această treaptă a lumii, poetul ne va mai ofericândva un spectacol de bunătate, ca antidot la neliniştile aflateprizoniere în peisajul atâtor reculegeri din muzica şi iubirea cu care-şi învinge resemnarea: „prevestind vuietul mării”. Cititorul care vaafla cum pune el (poetul) „tristeţii urechi de iepure” iar „balaurul cuşapte capete – al lumii/citeşte şi moare de râs” va fi curios să aflece se mai ştie despre poet şi „despre această strălucită victorie”.

Este inutil să negăm că extazul reprezintă şi o experienţăfizică. „Extazul sfintei Tereza“, cuprinde atât trupul, cât şi sufletul.Gian Lorenzo Bernini ştia totul despre pasiune. Aceasta însemnaarta lui. Marmura albă, sculptată de el e vie şi extaziantă. Ofecioară străpunsă de săgeata lui Cupidon redă pasiune spiritualătranscendentă, nu doar transă erotică, deoarece marmura eprelucrată de cel mai pios sculptor al Romei. Un prieten cu papii,stâlp al societăţii catolice, n-ar fi vrut să reprezinte o călugăriţă înorgasm, deşi marmura prelucrată de el ni se etalează atât decarnală, Bernini fiind sui generis în această întreprindere artistică.În mâinile sale, materialul curge, se ondulează, transpiră.Personajele lui plâng şi strigă, răsucindu-şi trupurile în spasmuride înaltă intensitate. Bernini, putea, precum alchimiştii, sămultiformizeze materialul. Marmura devenea copaci, frunze, fire depăr şi carne. Sculptura clasică voia să facă oamenii să-şi uitecondiţia, să-i confere cărnii povara grea a nemuririi. Astfel, s-aucreat multe statui divine, dar fără de sânge în vine. Dar, iată că aapărut Bernini. Brusc, până şi „David“ al lui Michelangelo pareimobil pe lângă „tornadele“ lui. Sculptura trebuia să exprimegravitaţia. Bernini a sfidat-o. Personajele sale se desprind de soclu,se înalţă în spaţiu. De când se ştia, Gian Lorenzo îi uluise peoamenii importanţi. Adus în faţa papei când avea doar opt ani, afăcut o schiţă a capului Sfântului Pavel, în faţa căreia papa aexclamat uluit că va fi următorul Michelangelo. Tatăl lui, Pietro, erasculptor, din Florenţa. El a intuit că fiul său e cu mult mai talentatdecât el. „Aveţi grijă, senior Bernini, băiatul îşi va întrece maestrul.“,i-a spus un cardinal. Aşa că micul copil-minune a luat un start rapid.În 1605, Bernini ajunge la Roma, exact când Caravaggio electrizaBiserica. Acesta îi arătase cum să impresioneze credincioşii. Gatacu sfinţii îndepărtaţi. În locul lor, patimi omeneşti, mântuireviscerală. Dar cum poate fi depăşit Caravaggio ? Răspunsul enegativ; dar poate doar prin sculptură. Dacă privim sculpturaSfântului Laurenţiu, patronul bucătarilor, prăjit pe grătar pentruconvingerile sale, realizată sculptural de Bernini la numai 16 ani,rămânem convinşi că se poate. Pentru metropola uriaşă a Romei,alături de Biserică, nu contau doar banii, ci şi arta. Pictorii, sculptoriişi arhitecţii îşi caută protectori. Papii şi cardinalii pariază în privinţaviitorului geniu. Bernini are tot ce-i trebuie pentru a reuşi. E spiritual,fermecător, cu foarte multe relaţii şi posedă o culturăînspăimântătoare. Mai mult, este extrem de disciplinat: terminăîntotdeauna la timp comenzile. Şi nici nu-i place să bea. Este deciopusul lui Caravaggio. De unde ştim toate acestea ? Fiindcă cinevaa notat tot ce făcea. Filippo Baldinucci, pictor minor, amator debârfe şi critic de artă. Un om care a strâns tot ce se putea de la ceice l-au cunoscut pe Bernini, realizând prima biografie asculptorului. De la Baldinucci ştim că Bernini, când mergea prinoraş, toată lumea se uita la el, având o ţinută regească. Cândcerea ceva, îşi aţintea privirea şi obţinea totul. Dacă privimsculptura lui Bernini „Apollo şi Dafne“, povestea unei vieţi sexuale,putem sesiza respingerea lui Apollo de către Dafne. Zeul fuge dupănimfă şi, când s-o atingă, zeii îi ascultă implorarea şi se transformăîn dafin. Statuia e numai acţiune. Apollo tocmai s-a oprit din fugă.Părul şi tunica îi zboară în vânt. Dafne, deja încolţită, e ţinută pe locdoar de noile ei rădăcini. Ea pare să se înalţe cu gura deschisăîntr-un strigăt, iar părul şi degetele i s-au transformat deja încrengile înfrunzite. Dar în centrul dramei se află nudul mătăsos.Bernini ni l-a oferit nouă, exact când ea dispare la adăpostulscoarţei de copac. O transformare chinuitoare. Se spune că, uncardinal francez ar fi spus că n-ar ţine în casă un nud atât defrumos, fiindcă el ar trezi dorinţele tuturor privitorilor, iar Bernini arămas încântat auzind aceasta.


AA RR TT EE

Tudor Cicu

Arta Ca Mântuire -Bernini (1)

Constantin Enianu

Singurătăţiduminicale


CC OO LL OO CC VV II UU

Exista în România de ieri, şi poate şi în România deazi, o percepţie despre China. Oameni în uniformă, stricţi şicu mentalităţi înguste, neîncrezători în străinii ce le trec pra-gul. Vreau să vă spun, sincer şi direct, că este o percepţievetustă, din timpul de odinioară, poate din cel al RevoluţieiCulturale.

China de azi este, probabil, aceiaşi, dacă vorbim decivilizaţia sa milenară. Scrierea chineză este cea mai vechedin lume ce este încă utilizată. Răbdarea chineză este pro-verbială. Înţelepciunea imperiului de mijloc, aşijderea. Dardacă toate aceste calităţi au rămas şi sunt imuabile, vecheaimagine cu micul chinez în uniformă ce pare un ‘yes-man’este azi complet depaşită.

Nu vreau să vorbesc aci de buildingurile enormesau facilităţile sportive ori autostrăzile construite recent pen-tru Olimpiadă (sau pentru uzul propriu). Aş vrea să vă po-vestesc despre omul de rând, de pe străzile din China, aşacum îl vede trecătorul străin.

Cea mai mare revoluţie din China nu s-a produs lanivelul infrastructurii economice sau de construcţii, ci a în-ceput şi continuă înca la nivelul omului de rând. În mentali-tatea sa, în modul său de abordare a timpurilor de azi.

Am avut fericitele ocazii să străbat bulevardele, darşi uliţele, din China în compania unor prieteni. Fără îndoialăeste un noroc. Am fost cu Gusti Iosifescu, un român conver-tit în chinez de aproape treizeci de ani, dar şi cu Gu Jian, uncamarad din Beijing ce mi-a dăruit prietenia sa de acum vreooptsprezece ani.

Prima data am fost în China în 1976. Sunt ceva ani!şi de atunci de multe ori. Sub ochii mei China s-a schimbat,a prosperat, s-a trasformat. De fiece dată era alta…

De-a lungul multiplelor sejururi am avut ocazia săvăd nenumărate locuri, la care alţii doar visează. Am fost înBeijing, Shanghai, Tianjin – desigur metropole. Dar am fostşi in Xian, încercând să mărşăluiesc alături de armata de te-racotă. Am fost în Shenzhen şi Zhuhai, foste sate acumoraşe aproape futuriste, am fost în Canton şi în fratele săude alături, Hong Kong. şi am fost sş la ţară, dacă putemspune aşa, la Changzhou şi Zhejiang. Dar mai ales am fostla Suzhou şi Hangzhou, ‘personaje’ ale unui vechi proverbchinez – ‘În cer există Paradisul, iar pe pământ există Suz-hou şi Hangzhou ‘.

Despre aceste locuri aş dori să vă povestesc. Şidespre templele lor budiste. Spuneam că viziunea noastrădespre China este puţin greşită. Sau poate pervertită de pro-paganda proastă… Budismul azi în China este în floare. Ni-cidecum să vă gândiţi că autorităţile intervin în lăcaşurile decult, cum ar fi fost cazul în Rusia stalinistă. Nici măcar înepoca tristă a Revoluţiei Culturale pagodele nu au fost dis-truse sau transformate în fabrici de nasturi, cum mergea le-genda. Poate nu s-a practicat serviciul divin. Poate călugăriau fost trimişi la orez (şi sigur au fost trimişi), dar nici o ţiglănu s-a clintit de pe acoperişul templelor din Beijing sau dinalte locuri sacre. Chinezul a ştiut să aştepte, a răbdat şi apăstrat…

Vremurile s-au schimbat. Budismul, spuneam, esteîn floare, pretutindeni în China (unde desigur budimul estereligie majoritară). Dar de ce această revigorare, această

nouă viaţă renascută precum Phoe-nix ? Doar din cauza faptului că au-torităţile o permit? Nicidecum !

Ca şi ‘scumpa’ noastrăRomânia, şi China este un tărâm albanilor. Noua religie a câştigului cuorice preţ a înlocuit vechiul dezide-rat al ‘omului nou’. Şi că orice poporînţelept, şi sunt puţine astfel de po-poare, chinezii încep să fugă de materialismul venal şi seîntorc la contemplare, la meditaţie. De fapt doi piloni ai bu-dismului !.

Budismul a pătruns în China târziu, abia în secoululI după Hristos, venind din India. A fost motorul multor cu-rente de gândire de-a lungul secolelor, devenind o caracte-ristica de bază a Chinei. Şi azi este la fel de pregnant…

Mai mult, se şi adaptează modului vivace al chine-zului de zi cu zi. Sigur, există templele ce par eterne – cel la-maist din Beijing, pagodele de la capătul bulevardului FuXing Men Wei, eterna Potala din Tibet.

Dar în acelaşi timp lamaseriile din Tibet şi din în-treaga Chină adopta reţeta ‘all inclusive’. De exemplu, cumspunea prestigioasa revista ‘Business Week’ Templul de Jaddin Shanghai a deschis un hotel de 44 de camere cu inter-net şi minibar, iar în lobby se vând la preţ avantajos amuletede jad (bineînţeles !), alături de DVD-uri cu rugăciuni şi man-tre. Călugării de aici au aproape toţi MBA. În Lhasa sunt ma-gazine de suveniruri la fiecare lamaserie. Starul pop FayeWong foloseşte în video clipuri imagini cu Budha. Iertareapăcatelor este oferită în intenet ‘on-line’ cu plata prin MasterCard…

Şi văzând toate acestea, realizăm că nu este decâteterna spirală. Fugim de mercantilism spre religie (aici sprebudism) şi naufragiem, desigur nu întotdeauna, tot în mer-cantilism.

Nu trebuie însă să fim foarte îngrijoraţi. Este China,şi ea a ştiut mereu să-şi rezolve problemele, fie ele mici saumari.

Eu personal sunt liniştit. Am iubit şi iubesc China.Prietenii îmi spun că sunt jumătate chinez. Dacă o fi astfel,nu rămâne decât să fiu mândru că mi se spune aşa…

China, budismul şi internetul

Mihai Andriţoiu

Finalul ambelor poezii citate emană o tristeţecopleşitoare, când la trezire poetul dezamăgit constată că„vis e totul”, că „fără să ştie, copilul de-altădată / se pierde-namintire, străin şi-al nimănui”. Elegia se naşte aici dindisperarea că acel paradis al copilăriei, deşi îl putemrevigora în gând, nu poate fi recuperat în toată ingenuitateasa.

Dar acest univers iubeşte întotdeauna un paradis, elconţine şi elemente care tulbură fiinţa, marcând-o pentrutoată viaţa. Acestea transpar din cele două poezii care dauşi titlul volumului Elegia cailor pierduţi.

Se ştie că în basm, aidoma ca şi în imaginaţia unuicopil, calul reprezintă un animal. Fabulos. El simbolizeazăforţa, mişcarea, cutezanţa, docilitatea faţă de stăpânul său.

În prima poezie poetul resimte cu acuitate oanumită culpă, similară aceleia din „Moartea căprioarei” alui N. Labiş, o „mustrare” din partea acestor nevinovateanimale: „şi se face c-ascultăm în vise / trist şi dureros şimustrător / cum e goana mânjilor ucişi, / cum ne ceartăcaii-n graiul lor” . Se pare că poetul a rămas traumatizat (caşi noi de altfel) de acea decizie oripilată, luată într-o epocăde tristă amintire, de a fi masacraţi în masă caii, pentru aumple abatoarele şi a îngrăşa pământul cu trupurile lor.

Poetul simte nevoia de a reînvia acel cadru alcopilăriei în care caii ocupau un loc esenţial: „fii de iarbă,singuri în cetate / pustiiţi, prin vis, ne-ntoarcem în copii / şise face că-i gonim pe înserate / şi se face că sunt caii vii //sunet lung ne lunecă prin sânge / - tropotul şi coamele – alai/ şi se face că pământul plânge / într-un dor nepotolit de cai”.

Şi totuşi pentru această oroare comisă de oamenitot caii sunt aceia care ne dăruie iertarea: „şi se face, se maiface că-n cetate / dau năvală-n noi ca o dreptate / adăstândcâmpiile cât zarea / caii dăruindu-ne iertarea”.

Iertarea vor fi dobândit-o nu acei care au săvârşitsacrilegiul, ci doar copilul cu sufletul inocent atât de multataşat acestor animale. De aceea îi şi bat la fereastră „cuaripile lor de iarbă/ şi aripile lor de cer / nevoind apă şi nicipopas”, ci întrebând „de-un băiat, de-un râu, de-un islaz / şide-un sat în mine rămas / şi-aproape uitat”. Astfel „în goanăprin noaptea pustie şi grea / caii duceau copilăria mea”(Elegia cailor pierduţi – II).

Desigur nu numai tema unei copilării fericite şiiremediabil pierdute străbate volumul, ci şi alte temeexcelent realizate artistic şi ideatic. Am extinde însă preamult spaţiul destinat unei prezentări de carte (poate vomreveni), nu înainte de a semnala o inedită viziune asupralui Eminescu considerat ca poet „corabie”: „pe mareaalbastră a limbii române / trece o corabie albă ducând /istoria şi plaiul şi visul către ţărmuri de blândă lumină / şinumele acelei corăbii / ar putea fi Eminescu” (Ar putea fi)



„Elegia cailor pierduţi” deFlorentin Popescu, carte apărută laeditura Domino, Bucureşti, 2007, înediţie bilingvă – româno-albaneză,descinde dintr-un univers miraculosal copilăriei, al unei copilării pierduteînsă pentru totdeauna. Versurileîmbracă de aceea un ton grav. Sesimte cu prisosinţă regretul pentru

un anotimp al vieţii ireversibil: „să cauţi în fiecare vară / uncolţ de fâneaţă / din copilărie / şi să ştii că acolo te-aşteaptă/ acelaşi greier de-atunci / pentru a-ţi rosti / acelaşi cântec,cântecului / şi tu să-l asculţi / ca şi cum l-ai auzi prima oară/ iar lumea să-ţi pară / o nesfârşită poiană / în care inima ta/ lângă altele aflate acolo / să simtă – înmugurindu-i peumeri / aripa eternităţii” (Un chip al păcii – VI)

Şi cum copilăria poetului trebuie să se fi petrecutîntr-un sat (Eu cred că veşnicia s-a născut la sat – Blaga)în poezie inundă o serie de termeni circumscrişi universuluirural (benefică tentativă după atâta poezie de sorgintecitadină) „sat”(„de-a duce-un sat în cântec” – Cântecpentru chemat drumurile) „poiană” („jocul de iarbă-npoiana de suflet”, splendidă metaforă), „fâneţe” („acum m-am oprit o clipă din drum / să caut, să chem, să ascult/ iarea, o ştiu, stă ascunsă-n fâneţe / şi coace porumb…” –„Copilărie”), „livadă” („desigur vrem tăcerea livezilor de-acasă” – Desigur mori de apă).

Resuscitarea copilăriei incumbă poetului dorinţa dea reedita acele senzaţii trăite cândva: „desigur vrem o varădesculţi să alergăm / prin râuri şi prunduri să rătăcim hai-hui/ şi-un somn pe iarbă moale, cosită sau în grui / pe când,fără să ştie, copilul de altădată / se pierde-n amintire, străinşi-al nimănui” (Desigur mori de apă).

Pentru un univers mirific al copilăriei era previzibilăo poezie ca „bucolică”, gen Emil Brumaru, de fapt un sonetîn maniera lui Vasile Voiculescu, cu inflexiuni şi din Ion Pillat,citabil în întregime pentru frumuseţea sa:

„Desigur vine toamna, ne-am vrea din nou copiiCu sufletul în sate, peregrinând prin viiPe când amurgul pune o galbenă cortinăPe ziua ce se duce, pe zorii ce-or să vină,Desigur ne e gândul la ceasul plin de rodŞi-am vrea ca altădată, scormonitori prin rodSă căutăm o târnă cu nuci şi cu gutuiŞi carul plin de mere noi să-l gustăm întâi;Am vrea prin iarba moale să alergăm un mânzHarbujii să-i desfacem pe-o lespede la prânzŞi când se iscă-n sălcii nostalgica aramăSă alergăm la râuri, la peşti să cerem vama

Desigur vise totul şi ne trezim buimaciPe când se-arată ziua ca floarea pe araci.

Ion Micheci

Un paradis pierdut – copilăria

�3467

www.oglindaliterara.ro

PP RR OO ZZ ĂĂ

Era o persoană care, în principiu, nu putea arunca lucrurile şiprivea cu jind şi cu mare mirare, dar şi cu invidie la tipul de om oc-cidental care ştie cum se aruncă ceea ce nu-i mai trebuie. Avea osecretă curiozitate faţă de acesta, neputând înţelege cum, de undeştie el atât de precis că nu-i mai trebuie un anume lucru şi că nicio-dată, dar absolut niciodată, n-o să-i mai trebuiască. Oare nu segândea că poate, într-un moment anume, o să-i trebuiască exactacel lucru pe care l-a aruncat cu o atât de sfidătoare siguranţă?Cum de puteau arunca mereu la gunoi lucruri bune, încăfuncţionale, posibil utile, rupând zeci de hârtii, dispensându-se dehaine sau veselă sau mobile care, dintr-o dată, au devenit cu clar-itate vechi, caduce?

Ea, Cezara, făptură născută şi formată în România aces-tei vremi, cu toate contorsiunile şi implicaţiile personale ale aces-tei istorii intense, traumatizante, nu avea această siguranţă şi orâvnea cu patimă ca să-şi poată descurca şi uşura viata, să poatălimpezi traseele, structura şi funcţionalitatea casei sale unde numai putea găsi nimic cu uşurinţă căci toate lucrurile prezentuluierau amestecate cu zeci de alte obiecte venind din trecut şi de carenu se putea despărţi, deci avea mereu o problemă serioasă atuncicând trebuia să facă ceva cu repeziciune. Probabil se manifestaaici şi efectul dificultăţii cu care obţinea de obicei ceva, orice lucrucumpărat fiind urmarea unei munci trudnice pe care o prestasemereu în schimbul banilor dobândiţi, niciodată în chip speculativsau prin alte mijloace mai lejere. Poate de aceea fiecare lucru în-globa în el şi acest efort prin care a fost procurat. Aşa că haineledin dulapurile ei stăteau amestecate cu altele din vremi de altadatădar care, cică puteau să revină la modă sau să-şi ofere şansa uneinoi utilizări. Căci şi vocaţia nerisipirii o avea Cezara care detestaprofund pe cei ce dispreţuiau inconştienţi şansele, resursele, ocazi-ile, în sfâşit, merindea oferită de Pronie fiecărei existenţe şi desprecare credea că e însemnată cu misiunea sporirii Talantului.

Dar mai ales, era în cauză neputinţa despărţirii de trecut, detrăirile, izbânzile, succesele, ratările, înfrângerile încă nerecuper-ate, nedreptăţile încă nereparate petrecute de-a lungul vieţii sale in-tense, doldora de contrarii. Ea trăia, de fapt, permanent în maimulte zone ale timpului, nu numai în prezent, precum majoritateaoamenilor. O anume rochie vaporoasă în culoarea mării îi aminteacu acuitate de o oază de fericire trăită cândva la malul marii şiprivind-o, auzea parcă, într-o cochilie cântătoare dusă la ureche,cântecul ritmic al valurilor ce aduceau eternul în proximitatea exis-tenţei omeneşti. Un colier de mărgele îi amintea de momentul,apus fără urmă, când i-a fost dăruit, într-o vreme când era plină deplanuri măreţe pentru un viitor minunat ce trebuia desigur să dev-ină cândva prezent dar, mai ales, era teribil de frumoasă şi plinăde energiile luminate ale tinereţii ce se răspândeau ca nişte efluviiîn jur şi cuprindeau în raza lor oameni, copaci, obiecte, etc. careparcă se transfigurau sub amprenta acestei stări. Colierul ca şialte obiecte din acea vreme, îi aminteau nu numai de acel timpmagic din trecut, dar în aceeaşi măsură, şi de acel viitor imaginatatunci şi care nu s-a mai întrupat şi de care încă îi este dor şi azişi mai poartă uneori colierul ce conţine parcă în sclipirea lui reflexeale acelui visat viitor edenic alternativ.

Un şal cu ciucuri de mătase îi aduce aproape una dintrenumeroasele zile când era înconjurată de oameni ai spiritului înaltpe care-i asculta cum vibrau şi comunicau idei unice, incandes-cente, la o altitudine ameţitoare care ţeseau în jur o atmosferăparcă densă de substanţa acelei spiritualităţi inegalabile. Iar atuncicând venise rândul său să vorbească, ea reuşise să le captezeatenţia, să se facă prezentă şi preţuită de ei, să se încorporeze,parcă organic, acelei atmosfere speciale, omogene. Emoţia pecare o simţea atunci se revărsa asupra ciucurilor de mătase ai şalu-lui pe care-l mai păstra şi azi, parcă impregnat de efluviile sublimeale acelei zile. O mapă de vinilin, numai bună de aruncat pentruoricine altcineva, purta în ea ecoul unei şedinţe groteşti în carecanaliile timpului vieţii sale, (căci se pare că fiecare timp al vieţiiomeneşti îşi are repartizată cota ei specifică de canalii pentru încer-carea tăriei omului şi pentru asigurarea caracterului palpitant alacţiunii!) îi judecau activitatea, umilind-o perfid şi străduindu-se câtmai eficient s-o submineze, să-i umbrească meritele, practic, s-odesfiinţeze, pentru ca în final s-o poată deposeda de ceea cedobândise prin munca tenace şi prin talent. Mapa cu notiţele pecare le luase atunci pe nişte bucăţi de hârtie, doar ca să-şi poatăţine ochii plecaţi în jos şi să nu-şi înrăutăţească situaţia fulgerându-i pe nemernici cu tăişul privirii, ardea încă de jetul acelor priviri aţin-tite cu obstinaţie doar asupra acesteia, cu o intensitate ce părea caar putea aprinde hârtia, aşa cum o lupă ţinută destul în soare pro-duce ca din senin, o flăcăruie în paiele adunate laolaltă. I se părea

PARABOLA VULTURULUI sauPARABOLA VULTURULUI sauROCHIŢA CU PLASTRONUL ROŞUROCHIŢA CU PLASTRONUL ROŞU

chiar că vede câteva rotocoale mai în-chise de parcă ar fi fost umbra unor miciruguri provocate de privirile ei concen-trate acolo, doar acolo. Cum acele lucrurice se petrecuseră atunci nici acum nufuseseră restabilite în marea dreptaterestauratoare, cum adevărul faptelorîncă gemea ascuns sub straturile acummai complicate şi sofisticate ale misti-ficării şi josniciei, cum ea îşi ferise mereuprivirile să nu cadă asupra acelor canaliiîncendiindu-i, de frica de-a nu deveni astfel o asasină, acel trecutîncă-şi ţipa arderea dureroasă.

Ca atare, extinzând spre absurd chestiunea, viaţa ei de-venise un adevărat bazar în care ca sa găsească ceva anume,cineva trebuia să ştie să caute cu răbdare ca să găsească marea,unica surpriză şi valoare ce stătea, ca orice cal năzdrăvan, as-cunsă printre multe elemente aparent nefolositoare. A încercat săfacă acest lucru, ca orice om modern şi conştient, căci nu era opersoană lipsită de luciditate, dintre cele care, cică, sunt în modpatologic stăpânite de mania acumulării neselective. A făcut curăţe-nie, a mai aruncat câte ceva şi, mai ales, s-a străduit să-şiamuţească vocea trecutului ca să poată trăi în prezent şi nu în ul-timul rând, în viitor. Şi-a amintit întru aceasta de parabola vulturu-lui, pasăre longevivă care ştie să facă un mare sacrificiu ca săpoată continua să trăiască. Pentru că după nişte decenii de viaţă,ciocul, ghearele şi penele sale devin prea mari şi prea grele ca săle poată purta în zbor, el se retrage pe un munte unde stă multe zileşi-şi loveşte ciocul de stâncă până cade, lăsând locul altuia nou cucare îşi toceşte ghearele şi-şi smulge penele grele pentru adobândi altele noi şi uşoare cu care continuă să zboare încă multezeci de ani.

A dat din casă, de pildă, lucrurile copiilor, rămase mici faţăde trupurile lor devenite adulte. Pentru că tot veneau pe la uşă totfelul de cerşetori care se plângau că au mulţi copii şi nu au cu cesă-i încalţe şi să-i îmbrace, ea a făcut pachete din lucrurile copiilorei de odinioară şi le-a dat acelor oameni cu gândul că o să le fiede folos şi o să mai diminueze nevoile pe care aceia le descriauatât de catastrofale. Le-a mai dat şi câte ceva de-ale gurii şi, de-sigur, nişte bani. După ce a închis uşa în urma lor a trăit un senti-ment de uşurare şi de confort sufletesc, acelaşi de fiecare datăcând dăruia ceva cuiva, fie ca făcea pomeni nevoiaşilor care ştiaupe de rost uşa ei, fie ca făcea daruri ingenioase şi preţioase unorpersoane care-i meritau prin ceva atenţia ori afecţiunea.

Dar acest confort sufletesc nu avea să dureze prea multăvreme, ci avea să fie brutal zdrobit de o descoperire întâmplătoare.Ieşind din casă să meargă la cumpărături ea a descoperit vis-a vis,pe o plintă de piatră ce înconjoară un părculeţ retras, o parte din-tre acele haine ale copiilor ei pe care le dăduse nu cu multă vremeîn urmă acelor nevoiaşi plângători. Stăteau pur şi simplu atârnatepe acel gard, ori risipite pe iarbă, căci, se vede treaba, nevoiaşii nuerau chiar aşa de nevoiaşi, de vreme ce lucrurile bune primite îndar nu i-au interesat, ori nu aveau copii aşa cum pretindeau, ci doardoreau să obţină banii trebuitori porţiei zilnice de băutură iar argu-mentul cu copiii care plâng de foame şi de frig era doar un elementde recuzită, bine conceput pentru a stârni compasiunea potenţialu-lui donator care să fie îndemnat a da preţiosul ban, nu în sine, cica anexă a altor lucruri pe care în mod ingenios se punea accen-tul.

Destul că, iată, hainuţele de altădată ale copiilor ei în loc săîncălzească şi să bucure pe alţi copii, aşa cum îşi imaginase eacând făcuse jertfa de-a se despărţi de ele, fuseseră aruncate, decidispreţuite şi decăzute din statutul de importanţă pe care o aveauîn ochii ei. I s-a făcut, pur şi simplu, rău şi s-a aşezat acolo pe găr-duţul de piatră, respirând îndelung şi încercând să-şi stăpâneascălacrimile care îi izvorau şuvoi, spre mirarea discretă a celor câtorvatrecători pe trotuarul de lângă ea. Se simţea atât de umilită, de de-primată, de lovită în adâncul sufletului, acolo unde păstra amintir-ile cele mai dragi, mai intime, intangibile, aşa precum e relaţiasacrosantă cu copilul propriu cu care există o legătură de-o inten-sitate şi de-o calitate ce n-a fost încă descrisă pe măsură de ni-meni. E un secret dulce şi tandru şi foarte personal, o taină dintrecele despre care spune religia noastră creştină că sunt câteva im-portante, botezul, cununia şa.m.d. Aceasta, cordonul ombilical en-ergetic şi indestructibil toată viaţa care leagă o mamă, sau, de cenu, şi un tată, de copiii lor este o taină dulce şi sacră şi mai ales,de neînţeles din exterior. Iar acum această taină, acest sanctuarsufletesc, fusese maculat, sfărâmat, expus în mod impudic privirii

Lucia Olaru Nenati

publice şi vulgarizării, profanării. Plângea acolo jos, cu hăinuţeleîn mâini, fără să-i mai pese de privirile curioase ale trecătorilor din-tre care unii vor fi fost nişte cunoscuţi care să ştie cine e, adică, to-tuşi, o persoană respectabilă în comunitatea urbană unde-şiexecuta stagiul existenţial al destinului. Vrând nevrând, îşi aminteade momentele minunate şi acum învelite ca într-o aură de haloulamintirilor, când copiii fuseseră îmbrăcaţi în acele lucruri. De pildă,când drăgălaşa Aura, fiinţă dulce, meditativă, delicată şi niciodatăatinsă de urma vreunei murdării, oriunde şi cu ce s-ar fi jucat ori cear fi mâncat, alergase odinioară îmbrăcată în această rochiţă cuplastron roşu, în întâmpinarea ei când ea venea de la truda zilei demuncă, plină de dorul copilei. Mirosul de atunci al copilului indici-bil de dulce, atingerea mătăsoasă a părului moale şi blond pe faţaei îngropată între braţele pufoase ale copilei ce o săruta şi striga cuun glas ca o petală de crin cântătoare, abia învăţând să articulezecuvintele: mami, mami iubit, era o senzaţie copleşitoare de feri-cire (oare acesta e cuvântul? Dar ea chiar că nu avusese timpatunci de analize semantice, avea de trăit acel sentiment nease-meni) decât care nu-şi aminteşte să existe altceva mai divin. Saubluziţa aceasta albastră cu floricele portocalii cu care umblase îm-brăcat mezinul ei, Ruxandrel, cel atât de încântător energic şidrăgălaş, veşnic antrenat într-o iniţiativă, atunci când învăţaemoţionat să conducă tricicleta şi-i arăta ei mândru cum a reuşit,îi provenea din amintirea unui timp când - acum abia ştia asta – seaflau cu toţii într-un echilibru al vieţii care, privit din afară, aveamireasma fericirii, purta pecetea stării de împlinire. Iar acum, cândîşi aminteşte acele scene, ele devin şi mai intense şi mai copleşi-toare, tocmai pentru că nu mai sunt reale, ci apariţin trecutului de-finitiv şi iremediabil dispărut, lichidat, intrat în neexistenţă.

Căci copilaşii cei de atunci, cu dulceaţa lor şi cu parfumul lorde cireşe coapte culese din pom, nu mai există nicăieri în aceastăformă, ei sunt azi nişte oameni mari, adulţi, tineri, frumoşi, dulci şiiubitori, dar altcineva decât fiinţele de atunci, cu farmecul toropitoral copilăriei. Şi mai ales, sunt acum departe, foarte departe, cum edatul copiilor de azi când cresc mari şi capătă aripi şi obligatoriuzboară altundeva, de parcă ar exista o lege nescrisă, dar impe-rioasă în acest sens ca să plece de lângă părinţi şi să se împlin-ească în alte zări, pe picioarele lor, pe puterile lor, luând lupta vieţiimereu de la început, dar de fiecare dată altfel, inimitabil.

Deci fiinţele lor de atunci, din copilărie, când şi ei, părinţii,erau tineri şi le părea de la sine înţeles viaţa infinită, sau mă rog,măcar plină de nenumărate virtualităţi şi promisiuni şi de un noiande şanse ce le stăteau la dispoziţie pe-ndelete - şi deci aveau deunde alege şi risipi! - fiinţele lor de copii se tranformaseră înaltceva, în alte fiinţe din care câte ceva mai amintea de acelea deodinioară. Doar lucrurile în care fuseseră îmbrăcaţi rămăseserăconstante, nu se schimbaseră, nu deveniseră altceva. Era aceeasirochiţă, pepita cu puncte roz si bleu şi cu plastronul roşu care parcăreuşea să realizeze imposibilul, adică să mai păstreze ceva mate-rial din imponderabilul, perisabilul stării, statutului existenţial al re-alului de atunci. Iar dacă stătea îndeajuns de mult cu faţa adâncităîn ţesătura ei, reuşea parcă să-i perceapă şi mireasma aceea deodinioară, ca de pâine caldă, ba nu, de măr copt, ori de scorţişoarasărbătorii de Crăciun dar, de fapt, incomparabila, îmbătătoareaaromă a trupului copilului tău adorat...

Iar aceşti cerşetori ipocriţi nu le preţuiseră, nu înţeleseserăvaloarea incomensurabilă a acelor lucruri, (e drept că nici nuaveau cum!), şi n-au putut înţelege că ea le dăduse cu sentimen-tul că se rupe de ceva foarte preţios doar ca să facă un bine cuiva,să fie de folos cuiva cu acele lucruri care nu mai foloseau concretin casa ei, dar care puteau îmbrăca alţi copii nevoiaşi.

Stătea acolo şi suferea concret, fizic şi nu se putea smulgedin acea stare de suferinţă, de umilinţă, de macularea celui maiscump ascunziş al fiinţei sale. Apoi, într-un sfârşit, adună hăinuţelelaolaltă, le băgă în geantă şi plecă cu ele acasă. Nu, e limpede, nuse va putea niciodată despărţi de trecutul ei depozitat în lucrurileaparent netrebuitoare. Ii era sortit să caute la nesfârşit atunci cândavea nevoie de ceva, printre maldărele de haine, de obiecte carenu spuneau nimic altcuiva decât ei, dar nu putea să suporteaceastă batjocorire de către alţii a celor mai dragi amintiri, a celormai senine şi edenice trăiri ale vieţii sale păstrate în substanţaobiectelor ce le animaseră odinioară. Cu regret înţelese că nu-şi vaputea smulge penele vechi căci povara trecutului atârnată de eleîi era organic ataşată. Va trebui să încerce să „zboare” mai departeamestecându-şi penele noi cu cele vechi, atât cât se va putea, căcinu putea să-şi salveze viaţă de azi sacrificându-şi trecutul.

Dar tot nu putea înţelege cum atâţia alţi oameni, mai alescei din occident, puteau să trăiască veşnic numai în prezent, săarunce senin, cum ar arunca nişte coji de ceapă la gunoi, în-velişurile timpului lor de odinioară, adică să-l mai ucidă încă o dată.


FF UU LLGG UU RR AA ŢŢ II II

Situându-se în zona deinterferenţă dintre ireal şi real, poetulPetru Stoica îşi construieşte poemuldin elemente consacrate, dar nuconvenţionale, mişcându-l cândînspre inima impulsului dintâi, cândînspre agera privire a celui de-aldoilea, cu dexteritatea iniţiatului întainele cuvântului: "Dimineaţa meafără tine / camera mea golită de aer/ zilei îi cresc degete de fantomă /răsună inele brăţări de oţel / stauneclintit şi ascult /ape adormite".Reflexivitatea din această - întrebareretorică - mizează pe varietatea

posibilităţilor de receptare, apropiind poezia de confesiune şimeditaţie în faţa unui - tablou - abstract.

"Pasărea oraşului singura / se opreşte pe grilajulbalconului / din ciocul ei picură funingine /otrava altor zilegalbenă / palmele mele îţi mângâie trupul absent / din cerizbucneşte miros de insecticide / murmurul chiuvetelor /râsete impudice". (p. 6)

Ficţiuni ludice, tulburătoare găsim la tot pasul ochiuluipe text. Un mod personal de exprimare într-o fină reflexie,susţine autorul, dar mai ales prin autocunoaştere, iubire,nelinişte, aşteptare, nostalgie care sunt aici factori creatoride teme şi idei.

"Cineva sună la uşă / vrea să mă cunoască / din gura

Petre Stoica: ÎNTREBARE RETORICĂ,Editura Dacia, Cluj-Napoca

(urmare din pag. 3467)

lui ies broaşte muribunde / în buzunarele lui / pândesclăcuste şi raci / sub cămaşa lui se naşte iarna / pluteam penavele coapselor tale / fruntea mea îţi asculta fruntea / beauşi acum din răcoarea părului tău / tablourile se înnegresc /unde sunt arătătoarele ceasornicului / cuburile de gheaţădin pahar se topesc / dintr-o dată mi-e sete / eşti foartedeparte / te înghite o ceaţă / aşteptarea poartă întotdeaunanumele aşchiei / neagră zvâcnind sub unghie". (p.8)

O tensiune lirică persuasivă, fixând coordonatele unei- construcţii - poetice semnificative, raportată continuu lastarea psihică şi emoţională trăită cu gravitate de autor: "Pecearşafuri / trupurile se desfac în fragmente de var / biciuiţide razele soarelui / creierii dezleagă cuvinte încrucişate /nedezlegate pier cuvintele mării / valurile nu mai povestescnimic /se închid în gândurile lor opaline / destinul îşi cautăumbrele". (p. 49)

Aşadar, poetul Petre Stoica îşi trăieşte poezia ca peun profund act existenţial, ca pe un miracol verosimil în carese simte - în acelaşi timp - fericit şi nefericit. Această stare,e în ultima instanţă o cale într-un spaţiu al unor dureroaseiniţieri sufleteşti şi intelectuale.

"Nimeni dar nimeni nu deschide / această uşăîmbietoare şi simplă / îndărătul ei lângă oglindă / pe masapâinii se află scrisorile / necesare trecerii noastre calmepeste râul păzit de grifonii / ascunşi după scuturi din bitum /Iată, / soarele apune şi încă privim / pâlpâirea frunzei ofilite/ sub cerul lucind asemeni / lacurilor mari de petrol".(Consecinţă - p. 36)

Victor Sterom


SS EE DD LL EE XX ,, DD UU RR AA LL EE XX

Drepturile artistilor interpreti sau executanti

Prin artişti interpreţi sau executanţi se înţelege: actorii, cântăreţii,muzicienii, dansatorii şi alte persoane care prezintă, cântă, dansează, recită,declamă, joacă, interpretează, regizează, dirijează ori execută în orice altămodalitate o opera literară sau artistică, un spectacol de orice fel, inclusivfolcloric, de varietăţi, de circ ori de marionete. Artistul interpret sau executantare următoarele drepturi morale: - dreptul de a pretinde recunoaşterea pa-ternităţii propriei interpretări sau executii; - dreptul de a pretinde că numelesau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol şi lafiecare utilizare a inregistrării acestuia; - dreptul de a pretinde respectarea cal-ităţii prestaţiei sale şi de a se opune oricarei deformări, falsificări sau altei mod-ificări substanţiale a interpretării ori execuţiei sale sau oricarei încălcări adrepturilor sale, care ar prejudicia grav onoarea ori reputaţia sa. Aceste drep-turi nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.După moartea artis-tului interpret sau executant, exerciţiul drepturilor se transmite prin moştenire,potrivit legislaţiei civile, pe durată nelimitată. Dacă nu există moştenitori, ex-erciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune colectivă care a ad-ministrat drepturile artistului interpret sau executant ori, după caz,organismului cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv. Artis-tul interpret sau executant are dreptul patrimonial exclusiv de a autoriza ori dea interzice următoarele: - fixarea interpretării sau a execuţiei sale; - repro-ducerea interpretării sau a execuţiei fixate; - distribuirea interpretării sau a ex-ecuţiei fixate; - închirierea interpretării sau a execuţiei fixate; - împrumutulinterpretării sau al execuţiei fixate; - importul în vederea comercializării pepiaţa internă a interpretării sau a execuţiei fixate; - radiodifuzarea şi comuni-carea publică ale interpretării sau ale execuţiei sale, cu excepţia cazului încare interpretarea ori execuţia a fost deja fixată sau radiodifuzată; - în situaţiaspecificată mai sus au dreptul numai la remuneraţie echitabilă; - punerea ladispoziţia publicului a interpretării sau a execuţiei sale fixate, astfel încât săpoată fi accesată, în orice loc şi în orice moment ales, în mod individual, decătre public; - retransmiterea prin cablu a interpretării sau a execuţiei fixate. Seconsidera fixare încorporarea sunetelor, imaginilor ori a sunetelor şi imaginilor

DREPTUL DE AUTOR ASUPRA CREAŢIILOR INTELECTUALEsau a reprezentării digitale a acestora pe suportcare permite perceperea, reproducerea ori co-municarea publică a lor, cu ajutorul unui dis-pozitiv. Executia sau interpretarea unei opereeste colectivă, în cazul în care interpretările oriexecuţiile individuale formează un tot, fără a fiposibil, dată fiind natura interpretării sau exe-cuţiei, să se atribuie un drept distinct vreunuiadintre artiştii participanţi asupra ansamblului in-terpretării sau execuţiei. Artistii interpreţi sau ex-ecutanţi care participă, în mod colectiv, laaceeaşi interpretare ori execuţie, cum ar fimembrii unui grup muzical, ai unui cor, ai uneiorchestre, ai unui corp de balet sau ai unei trupeteatrale, trebuie să mandateze, în scris, dintreei, un reprezentant, cu acordul majorităţii mem-brilor.Sunt exceptati regizorul, dirijorul şi solis-tii.In cazul unei interpretări sau execuţiiefectuate de un artist, în cadrul unui contract in-dividual de muncă, drepturile patrimoniale sunttransmise angajatorului şi trebuie să fie expres prevăzute în contractul indi-vidual de munca.În lipsa unei clauze contrare, artistul interpret sau executant,care a participat la realizarea unei opere audiovizuale, a unei inregistrări au-diovizuale ori a unei inregistrări sonore, se prezumă că cedează produca-torului acesteia, în schimbul unei remuneraţii echitabile, dreptul exclusiv deutilizare a prestaţiei sale astfel fixate, prin reproducere, distribuire, import,inchiriere şi imprumut.Durata drepturilor patrimoniale ale artiştilor interpreţisau executanti este de 50 de ani de la data interpretării sau executiei. Totusi,dacă fixarea interpretării sau execuţiei în decursul acestei perioade face obiec-tul unei publicări licite sau al unei comunicări publice licite, durata drepturiloreste de 50 de ani de la data la care a avut loc pentru prima oară oricare din-tre acestea.Durata se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului ur-mător faptului generator de drepturi.

Gheorghe Mocanu

Ceva nu e în regulă. Trebuie găsită o formă de colaborare, un sistemsă aducem carte. şi nu numai carte literară. Să nu avem noi carteştiinţifică tradusă?! Nu avem noi un tratat de matematică, de chimie,de neurologie? Târgul de carte nu e făcut doar din literaţi. Cineva nuţine sub control toată această poveste. Asociaţiile de editori sunt tottimpul în conflict, de parcă ar avea ceva de împărţit. În afară desărăcie, altceva eu nu ştiu ce împart. Autorii sunt prost plătiţi. Îi aduceministerul pe banii lui. Altfel, nu venea nici unul.

Marlene Lica Masala:Este în prezent legea drepturilor de autor oabstracţie în ţară?Nicolaie Manolescu:Înainte de ’89 nu era legea drepturilor de autor,dar luam bani pe cărţi. Acum nu mai luăm bani, dar avem lege.

Marlene Lica Masala:Domnule ambasador, aş dori să-mi permiteţisă mă adresez şi omului de spirit Manolescu. Plecând de laconstatarea că românii din Paris nu au o asociaţie a lor, nu au orevistă a lor, în limba maternă, vă întreb: credeţi că ar fi timpul,eventual cu ajutorul dvs., iniţierea unei zile a românismului francez?!Sunt mulţi dintre refugiaţii politic de până în ’89 care au reuşit să-şizidească interesante destine profesionale şi sociale. Deci, „pluteşte”în aerul parizian şi spiritualitate românească...Nicolaie Manolescu:Da, se poate face, cu condiţia ca românii deaici să vrea şi să colaboreze într-un fel sau altul. Nu au nici o revistăpentru că cei care ar putea să o facă nu au bani şi mai este şi odivizare mai veche a comunităţii, în prezent mai atenuată. Înainte de’89, diaspora românească era împărţită pe foşti legionari, foştidemocraţi, foşti...Acum s-a terminat. Mai sunt foarte puţini în jur de 80de ani, mai „căpoşi” care o ţin pe a lor, aducându-şi brusc aminte căîn anii războiului erau pe baricade diferite. Am văzut mulţi românidoritori să aibă contacte cu ţara şi să vadă ce se întâmplă. Dar nu amauzit ca cineva să aibă o propunere concretă, să aibă o iniţiativă.Există organizaţii pentru românii tineri, veniţi la studiu, care se adunăanual pentru căutarea unui loc de muncă. Anul trecut au fost prezenţivreo 400 de tineri, printre care mi-am recunoscut şi foşti studenţi.Deci, la nivelul acesta, să-l numim economic, se mai face câte ceva.La nivel cultural, mai abstract şi teoretic, nu se face nimic. Aşteptăminiţiativa românilor care sunt aici. Ei pot să facă asta. Eu nu înţelegaltceva. De ce marile cotidiane naţionale, care ţin de trusturiinternaţionale, nu au o mică piaţă aici, în Paris sau pe aeroporturi.Nu ar fi normal să-mi trimită mie câteva exemplare, la UNESCO? Nuar fi normal să trimită la Institut? La Ambasadă? Cât costă? Eu trimit„România literară” la nu ştiu câte zeci de persoane din ţară şi din toatălumea, dincolo de abonamente, deşi nu am fonduri. Dar un marecotidian? Cum adică?! De ce nu am „Evenimentul zilei”? Ar trebui să

am „Evenimentul zilei”. Să-l iau de pe site? Pe site nu se pune tot.Măcar cu anumite ocazii. De exemplu, la Ziua Naţională, la ZiuaEuropei, vine lume, vin străini. Ne întâlnim cu 150 de ambasadori.Vreau şi eu să le dau, să le arăt. Nu am nimic. Nu am decât materialulpromoţional pe care mi-l face Ministerul Culturii, ghiduri, albume, mărog, unele mai bune, altele mai puţin bune. Dar actualitatea?! undeexistă actualitatea? De ce nu trimit? Sau pe aeroporturi. „Tarom”, „AirFrance” au zboruri zilnice.

Marlene Lica Masala:Rămâne o întrebare deschisă. Nicolaie Manolescu:Văd ziare greceşti, chinezeşti şi nu văd ziareromâneşti. E un mod de a face presă pe care eu nu-l înţeleg. Deparcă nu-i interesează ca ziarul să fie şi citit.

Marlene Lica Masala:Festivalurile internaţionale, domnuleambasador, pot deveni o sursă de cunoaştere? Cât de prezentă esteFranţa la festivalurile internaţionale de teatru din România, deexemplu, şi invers, cât de prezent este teatrul românesc lafestivalurile internaţionale din Franţa?Nicolaie Manolescu:Nu am informaţie pentru toate domeniile, dar,bunăoară, la Zilele literaturii de la Neptun este prezentă. În fiecarean sunt invitaţi nenumăraţi scriitori francezi, unii au fost premiaţi.Teatrul „Odeon” a fost aici. Se poate, sigur, cu o imensă bătaie decap. Un exemplu. M-am ocupat personal de trimiterea a 3.000 deinvitaţii în comunitatea românească. Două săptămâni am lipit plicuri.Din 3.000 de invitaţi, au răspuns 800. Dar, cu ocazia asta amconstatat că nici o instituţie românească din Franţa nu are o listăactualizată a românilor aflaţi aici. Acum am făcut-o eu. Am hotărât săo dau şi celorlalţi, dar pe bani. Lista nu a mai fost actualizată de pevremea lui Dan Hăulică. Între timp au mai fost vreo doi ambasadorila UNESCO. Vreo 400 de invitaţii mi-au venit înapoi, întrucâtpersoanele decedaseră.

Marlene Lica Masala:Domnule Ambasador, în încheiere, un cuvântvă rugăm către cititorii revistei „Oglinda literară” şi către redacţie,ţinând cont că în aprilie împlineşte şapte ani de existenţă. Nicolaie Manolescu:Transmiţându-le salutul meu, vă mulţumescpentru că mi v-aţi adresat. Am citit în „Oglinda literară” multe lucruricare se refereau la Uniunea Scriitorilor, al cărei preşedinte sunt, şi lamine, scrise de focşăneni. Nu numele are importanţă, dar erau plinede inexactităţi. Dreptul la opinie însă, îl respectăm. Vreau să-i asigurpe cititori că tot ce am spus aici le este adresat. Mă bucur că redacţiaşi-a dorit să asculte şi vocea mea, nu numai vocea unor focşăneni.Marilena Lică-Maşala

Paris, 25 martie 2008La sediul Delegaţiei Permanente a României la UNESCO

(urmare din pag. 3449)


EE SS EE UU


Înainte de-a cerceta maideaproape unele din formele desfăşurăriicosmice, e indispensabilă o justă înţelegerea noţiunii de evoluţie în Samkhya. Parinamaînseamnă desfăşurarea a celei ce se află,potenţial, în mahat. Nu e o creaţie, nu e odepăşire, nu e revelaţia unor speţe noi deexistenţă, ci numai simpla actualizare apotenţelor fizice care zac în prakriti (subaspectul său viu, mahat ). A comparaevoluţia în sensul indian cu evoluţionismuloccidental ar fi o confuzie capitală. Oriceformă nouă, în viziunea Samkhyei, nu e odescoperire, nici o transcendere aposibilităţilor de existenţă ce se aflau pânăatunci. De fapt, în Samkhya nimic nu secreează, în sensul european al cuvântului.Creaţia – filosoficeşte privind – e statică, eea însăşi din eternitate şi nu va putea fidistrusă niciodată, ci numai se va întoarce înaspectul ei iniţial de echilibru absolut.

Această concepţie a evoluţiei eorganic asistată de teoria cauzalităţii. Într-adevăr, dacă efectul ar întrece cauza,înseamnă că în cauză e o câtime non-existentă, care-şi câştigă existenţa în efect.Dar, Samkhya întreabă, cum ar putea fi aceanon-entitate cauza unei entităţi? Cum arputea veni esse din non-esse? VachaspatiMisra (în Tattrakaumudi, 62 şi, pe larg, înNyayavartikatatparyatika) spune: „Dacăafirmi producţia unei entităţi, din non-entitate,atunci aceasta din urmă, fiind oriunde şioricând, ar trebui să dea naştere oricând şiîntotdeauna oricărui efect al tuturorefectelor”. Iar, comentând Karica IX, spune:„Efectul e o entitate, adică există prioroperaţiei cauzale” (ib., 62). „Dacă efectul arfi non-entitate înaintea operaţiei cauzale, eln-ar putea niciodată fi adus în existenţă” (ib.,64). (Cf. Tattvakaumudi 68-69, SamkhyaSutras I, 115, 118, cu comentariile şi, înspecial, Aniruddha la S. S. I., 41).

Între cauză şi efect există o relaţiereală şi determinată. Dar, argumenteazăsamkhyaştii, dacă efectul n-ar exista încauză, - cum ar fi posibilă o relaţie între ensşi non-ens? Cum ar fi posibilă o legăturăintimă între absenţă şi efectivitate?

„Astfel stând lucrurile, spuneIshvara Krishna (sloka XIV), tot ce poate fiîmplinit prin cauză e manifestarea saudesfăşurarea preexistentului efect”. Ca săilustreze teoria cauzalităţii printr-o pildă,Vijnana Bhikshu scrie (SamkhyaPravachana Bhashya, I, 120) : „După cumstatuia deja existentă în blocul de piatră, enumai adusă la iveală de către sculptor, totastfel activitatatea cauzală generează numaiacea acţiune prin care se manifestă un efect,

Alexandra Diaconu

PROBLEMATICAFILOSOFIEIINDIENE LA

MIRCEA ELIADEdând iluzia că el ar exista numai în momentulprezent” – comparaţie care îşi arecorespondenţe şi în filosofia occidentală.

Asupra ahamkarei, texteleSamkhya aduc multe amănunte, dar ceea ceinteresează sumara noastră expunere efaptul că ea e definită prin cunoaşterea desine (Ishvara Krishna 24).Trebuie să neamintim că această entitate, deşi materială,nu e manifestată în forme senzoriale, fizice,-ci e omogenă, o massă energetică şi pură,necristalizată în structuri. Samkhya crede căahamkara e conştiinţă de sine, iar prin acestproces se răsfrânge (sarva, emanaţie) înseria celor unsprezece principii psihice(manas sau organul intern), coordonator alfacultăţilor sufleteşti, (cinci simţuricognoscitive şi cinci simţuri sonative) – şi înseria potenţialelor fizice (tanmatra).

E de remarcat importanţa capitalăpe care Samkhya, ca mai toate sistemeleindiene, o acordă principiului individuaţieiprin conştiinţa de sine. Se obsevă că genezalumii e un act psihic, că din aceastăcunoaştere de sine (care e absolut diversăde deşteptarea sufletului, având ca temeiego, evoluă lumea fizică şi că seriilefenomenelor exterioare – interioare auaceeaşi substanţă comună, singura lordiferenţă fiind formula gunelor, înfenomenele psihice predominând sattva, încele fiziologice (patimile, simţurile etc.) rajas,iar fenomenele materiei externe fiindconstituite din derivatele tot mai inerte, maidense (taumatras, anu,bhutani) ale tamas -ei.

Samkhya are şi o interpretaresubiectivă a celor trei gunas, socotindu-leaspecte psihice. Când sattva predomină,mintea e calmă, clară, comprehensivă,virtuoasă; cu rajas, mintea e agitată, incertă,nestabilă, iar în tamas e obscură, confuză,pătimaşă, bestială. Se înţelege însă cătâlcul acesta subiectiv-uman al celor treiaspecte cosmice nu contrazice esenţa lorobiectivă – exterior şi interior, fiind numaiexpresii verbale, în realitate existând unsingur ordin fenomenologic.

Cu această temelie fiziologică, seînţelege de ce Samkhya socotea oriceexperienţă internă simplă vibraţie materială.De asemenea, etica se subsumeazăaceleeaşi scări de valori, puritatea fiind nu ocalitate a sufletului, ci o distilare a minţii,integrată în natură. Gunele permeează totulşi stabilesc o legătură organică între om şicosmos, amândouă entităţile fiind străbătutede aceeaşi durere a existenţei şi slujindamândouă acelaşi suflet absolut, străin delume, mânat de un destin neînţeles. De fapt,deosebirea dintre cosmos şi om e numai odeosebire de grad, nu una de esenţă.

Samkhya afirmă un adevăr paradoxal – celpuţin în India – postulând pluralitateasufletelor. Toată diversitatea aparentă aformelor e numai jocul provizoriu al uneisingure entităţi, prakriti. În timp ce sufletele,deşi identice ca esenţă, deşi cu neputinţă dedeosebit între ele, rămân, totuşi, eternseparate unul de altul, cu prăpăstiiimpensabile între ele. Această concepţie eun moment impresionant în experienţapanteistă a gândirii indiene, izolareadefinitivă a sufletelor într-un ocean de forme.

Importanţa încercărilor fizice şifiziologice în Samkhya e mult mai largădecât s-ar bănui în aceste pagini. Problemanecesită, însă, pentru a putea fi justificată, şiapreciată, o amănunţită analiză tehnică, carenu-şi găseşte loc în studiul de faţă”. (pp. 71-76).

(…) „Samkhya Sutras (V, III)dovedeşte inexistenţa lui Dumnezeu dinabsenţa unui termen mediu (vyapti) întrecreaţie şi creator. Mahat e un efect general şise referă la cauză generală (gunele); dar unproces identic nu e posibil cu existenţa luiDumnezeu, pentru că efectul (fenomenele)îşi are cauza în natură (prakriti) şi e inutil săimplicăm un Dumnezeu (Ishvara), cu atâtmai mult cu cât acesta, dacă ar exista, ar fiimobil şi perfect calm, n-ar avea nici odorinţă, nici aceea a creaţiei.

Între Dumnezeu şi Lume nu existăo relaţie organică, o invariabilă concomitenţă(vyapti), aşadar, din existenţa Lumii nu sepoate deduce existenţa lui Dumnezeu. (….)Samkhya pleacă de la un adevăr acceptat înIndia: că au existat oameni care s-au eliberatprin cunoaştere şi ei sunt înţelepţii (Kapila,Asura etc.) sau rishis, ale căror legendeabundă în epică şi în Purane. În acelaşi timp,durerea existenţei e un dat cotidian şiaceastă durere dovedeşte ignoranţa, adicărobia iluzorie a sufletului. Acum, dacă arexista un singur suflet, - ConştiinţaUniversală, Brahman identic cu Atman (cumafirma Vedanta) – când cel dintâi suflet s-arelibera de iluzia fenomenică, aceasta ardetermina eliberarea tuturor sufletelor,pentru că esenţa fiind una şi aceeaşi, n-arputea exista în acelaşi timp în două stăricomplet opuse. Samkhya e nevoită astfel săaccepte o pluralitate infinită a sufletelor şiinterpretează textele sfinte - care afirmauexistenţa unui singur suflet – spunând că aicise înţelege unitatea de clasă, iar nu unitateaindividuală) (Vijnana Bhiksha, introducere laSamkhya Sutras). Există un singur suflet, însensul că esenţa tuturor purusha e aceeaşi,şi e opusă naturii (prakriti).

Deşi cu reale capacităţi metafizice,şi impresionante posibilităţi de analizăştiinţifică a fenomenelor obiective şi a vieţiimentale; deşi reprezintă efortul maxim alspiritului realist elaborat de problematicaindiană, - Samkhya n-a putut atinge nicigloria budistă, nici popularitatea aproapeuniversală a filosofiei vedante, care şi-astabilit supremaţia definitivă îndată dupăpieirea Budismului în India. Poate cauza s-argăsi în ateismul Samkhyei şi în aspectul săutehnic, ştiinţific, anti-mistic. În acelaşi timp,avea de luptat cu spiritul sincretist, cuadversari care asimilau doctrinele şimetodele sale. Însăşi Vedanta a asimilatconcepţia naturii primordiale, prakriti,identificân-o cu maya, iluzia eternă creatoarea formelor. Motivul identificării prakriti-mayase află şi în epică.


VV AA RR II AA

Poetul Aurel M . Buricea este un sacerdot al Cultului Prie-teniei,un dascăl de modă veche, rural, care nu pridideşte să preferecâmpia brăileană oricărei preerii americane; acest haiduc mustă-ceos sapă o fântână de generozitate într-un suflet non-milena-rist,care pare să-şi fi pierdut izvoarele.Creator redutabil,unul dintremarii sonetişti dintodeauna ai poeziei româneşti, Aurel are numepredestinat. Iata sonetul înalt-orfic al acestui cânt :

,, Lumina fluidă din CuvinteAlunecă încet spre nicăieriMarmora priveşte înainte

Să cuprindă îngerii pierduţi ieri

Nu mai sunt cei care au crezut în miIn praf şi pulbere s-au transformat

Sub plaja mării secate au muritIn piatra sacră arde un damnat

Eu am trăit umbra unui cuvântDar sunt pământ din pământ lăcrimând “

(vol. Povestea unui suflet, 2002)

Obsedat,de multe ori îl bântuie nu atât ,,poezia “ caatare,cât mitul poeziei , statutul ei de cuvânt civilizator. Când scrie,el pare a nu-şi ,,transcrie “ trăirile,ci arta poetică a trăirilor.Citiţi cucreionul în mână versurile lui grele,contorsionate ca nodurile unuicopac bătrân,cicatrizate de vremuri ,de tragedii,de prăbuşiri şi su-bliniaţi artele poetice,reductibile uneori la un rând, două, la ostrofă,la tristih sau distih final şi veţi obţine o plasă de ochiuri,unnăvod,prin golurile căruia poetul ne invită să-i privim ,,lumea “ :ceea ce rămâne este poezie, ceea ce am scos în evidenţă estemeditaţia despre arta de a fi poet .

Dacă ,, Lacrimi de îngeri “ (vol. Povestea unui suflet,2oo2 )este de la prima la ultima silabă o poezie despre poezie : ,,Pipăinoaptea în poeme de dragosteIn fiecare deget creşte câte-un ochiSă vezi nevăzutul e-o mare poveste

Aştept zorile să-mi descânte de deochi “,a gasi un poem liric ,, pur “, din această perspectivă,devine apro-ape imposibil. “Dincolo de somn “ pare o excepţie, unde un amă-nunt cotidian, domestic, aluzia la mobila din intimitateadormitorului, iluminează dintr-o dată , deschizând orizontul poezieiîn detrimentul “artei “de a fi poet :

,, Am libertatea de-a muri oricândVa plânge mobila din dormitorO să aud primăvara plângând

Când de mine i se va face dor “

Sau este o iluzie ? Repetiţia din al doilea vers şi din altreilea vers , ,, plânge /plângând “, nu cumva deconspiră aceeaşiobsesie a artistului cu arta sa aşezat înaintea poetului cu trăirile

sale abisale?De ce spun toate acestea? Sunt atât de importante? Cu sigura-

nţă, da. Aurel M. Buricea este un poet dublat de un subtil artist,uncreator cult, conştient (mai mult sau mai puţin ) de adaosul este-tic.Poeţii seamănă între ei ,chiar atunci când se prefac că înlo-cuiesc cuvintele cu ,,necuvinte “, însă se deosebesc radical prindozaje,prin acceptarea sau neacceptarea tradiţiei, prin respinge-rea poeticului (a generalului ) şi cultivarea banalului (a particularu-lui ) , Aurel M. Buricea, prin formă cel puţin,este un poet din bunatradiţie,ceea ce Nichita numea probabil prin cea mai strălucită in-tuiţie a sa ,,dulcele stil clasic “. Recursul la paravanul artei poe-tice,seamănă cu ochelarii care filtrează , Aurel alege, dă la o parteamănuntele cotidiene,care deranjează şi preferă altceva :

,, De vei zbura din trupul meu suflete călătorIntunecând cu timpul văile profunde

Tu nu uita iubirea eternă care-ascundeAtâtea patimi în nopţile de ger şi dor “

(Suflet călător “ ,vol. ,, Scara din Ulm ,2oo3 )

Si aşa mai departe,te duce mai degrabă cu gândul la“Ecclisiastul “ decât la vreun alt poet contemporan.Relativ eva-

dat din timp,Aurel caută, de fapt, izvoarele, care i se par pierdute:

,,Cine pierde-n palme ochiul meu de zeuVa plânge cu toamne,va plânge cu rod

Va vedea în ceruri ultimul prohodSi lacrima neplânsă de Dumnezeu “

( ,,Revelatie “,vol.,, Scara din Ulm “,2oo3 ).

Un poet îmi spune că astăzi nu se mai poate scrie despre“plug “, ,,boroană “, “brazdă “ ,iar din aceasta perspectivă TudorArghezi este un poet mort. Iată-l pe Aurel M. Buricea :

,,N-au ucis şi n-au pângărit altareCi au trăit cu frica de Dumnezeu

In lacrimi au rădăcini de curcubeuCu ţăranii mei am plâns pe morminteNe-am iubit şi ne-am horit în cuvinte

Prin noi se stinge blestemul cel mare “

Nu este chiar aşa, poezia brazdei a murit în proletcultism,dar va supraveţui câtă vreme omul va săpa pământul şi va supra-veţui câtă vreme omul va săpa pământul şi va avea grija de rădă-cina ierbii, în caz contrar va înlocui ogorul cu laboratorul şi naturacu civilizaţia artificială .

Una peste alta, poetul profund,prea adeseori poet al po-eziei, pentru care are o grija paternă, poet al senectutii (vezi cu-tremuratorul sonet “ultima vama “din vol,,Vama din rod “,2oo7 )al,,fântânilor celeste”,al ,,peisajelor de iarnă “(fără a fi un pastelist şiun idilic,dar legătura cu marea tradiţie nu este niciodată întreruptă), al ,,îngerilor bolnavi de infinit “, Aurel M. Buricea a rămas undascăl de ţară,ceea ce reprezintă nu numai un mare tâlc biogra-fic,ci unul bibliografic :este chiar matca sa de om cinstit şi de cre-ator asemenea. Nu-i trebuie cercetată poezia, ci infinit mai puţin ,citită, pentru a-i degusta pe îndelete sucurile dătătoare nicidecumde iluzii estetice, ci de noi energii. In primul rând poet al pământu-lui şi al lipsei de iluzii, sănătos, fără a fi dionisiac, viril, fără a fi im-pudic, Aurel M. Buricea, sacerdotul în cultul poeziei, este un solistputernic personalizat într-o poezie, care pare a-şi pierde cititorii,dar îşi recuperează creatorii.

Aprilie, 2008

Şerban Codrin

AUREL M. BURICEAUN SACERDOT AL POEZIEI

VIRILE


CC RR OO NN II CC AA RR

Prin titlu am vrut să fac trimitere di-rectă - lucrurile nu mai suportă amânare !- la„Argumentul” scris de dl. Ion Filipciuc la an-tologia „L’agnelle voyante - Mioaranăzdrăvană” apărută acum un an sub egidaCentrului judeţean pentru conservarea şipromovarea culturii tradiţionale Vrancea.Cartea cuprinde textul baladei „Mioriţa” înlimba română şi tălmăcirea lui în latină, ita-liană, spaniolă, portugheză, franceză, en-gleză, germană, poloneză, cehă, slovenă,maghiară, finlandeză, letonă, greacă, bul-gară şi esperanto.

Condiţiile grafice de excepţie îm-preună cu imaginile fotografice reprezen-tând peisaje şi scene pastorale, locuinţe şiinventar gospodăresc, mobilier şi obiecte decult, măşti şi instrumente de cântat, de-monstrează grija cu care vrâncenii cultivă olegendă datând de peste un secol şijumătate : balada „Mioriţa”, capodopera li-teraturii populare româneşti, s-a născut înacest spaţiu folcloric şi etnografic.

Când am primit volumul ca dar depreţ însoţind placheta omagială „AlecuRusso” şi titlul „Cavaler al Ordinului Mioriţa”,m-am gândit, privind chipurile însorite desărbătoare ale oamenilor din Soveja şi Ne-grileşti, că este momentul să le mulţumescpentru credinţa lor atât de vie care şi în zilelenoastre alimentează cu sensibilitate şi harfenomenul mioritic.

Le-am lăsat şi eu în dar un caltroian: cartea „Vasile Alecsandri şi cazulMioriţa - o anchetă literară”, apărută cu câ-teva luni înainte. Intelectualii care o vor fi cititau găsit în ea oastea disciplinată a unei de-monstraţii ample şi necruţătoare : miturile şilegendele legate de „Mioriţa” trebuiauaşezate pe noi temeiuri de cunoaştere, por-nind chiar cu începutul; Alecu Russo nu acules balada „Mioriţa” în timpul recluziunii dela Schitul Soveja din martie-aprilie 1846; ba-lada este o creaţie a prietenului său VasileAlecsandri.

I-am trimis şi dlui Filipciuc carteamea, iar Domnia sa mi-a oferit volumele„Mioriţa şi alte semne poetice” şi „Mioriţa –printre munţii ce se bat în capete”. Ca unulcare a învăţat în peste 15 ani de studiu neîn-trerupt ce înseamnă să cercetezi fenomenulmioritic în toate dimensiunile sale, le-amacordat toată atenţia.

Vorbind pe scurt, consider că teo-ria pe care eu o susţin şi teoria dlui Filipciucaşa cum este prezentată şi în „Argument”,sunt teorii concurente; este validă aceeadintre ele care reuşeşte să explice cu argu-mente specifice obiectului cercetat, situaţiileîncă neclare, şi care, nu în ultimul rând, săreabiliteze această creaţie în ochii şi mintearomânilor. Nu e un secret pentru nimeni unadevăr dureros: familia semantică a„Mioriţei” a căzut în deriziune publică înmass-media internă, iar în exterior repre-zentanţii noştri diplomatici se simt neaju-toraţi atunci când sunt rugaţi de străinii careau citit balada să explice omorul fratricid.

În categoria „situaţii neclare” in-clud: locul culegerii baladei - Soveja sauCeahlău; raportul dintre aşa-zisa variantăAlecsandri şi variantele orale ale baladei;relaţia balada „Mioriţa” - colinda păcurarilor;care este tipul de cercetare adecvat obiec-

tului ş.a.În „Argumentul” său, dl. Ion Filip-

ciuc prezintă informaţiile contradictorii ofe-rite de Alecsandri referitoare la contextulculegerii baladei şi conchide că adevărul l-aluat cu sine în mormânt Alecu Russo. Larândul meu, am demonstrat că, dincolo demormânt, prin scrierile sale, Russo contestăambele declaraţii ale amicului său: „Mioriţa”nu a fost descoperită nici la Soveja, nici pemuntele Ceahlău; ea nu a fost descoperitănicăieri, fiind o creaţie a poetului moldoveanrealizată după metoda descrisă în scrisoa-rea către Ubicini de la 1857, la fel ca alte „le-gende necunoscute”- „Păunaşul codrilor”,„Mihu Copilu” şi „Codreanu” .

Întrebare: Atunci, ce a cules Russoîn Vrancea?

Răspuns: „Mai multe balade”, cumspune Alecsandri în două rânduri, sau, cumscrie Russo însuşi în jurnalul recluziuniisale, „cântece olteneşti”. Am identificat ba-ladele „Corbea”, „Joi de dimineaţă”, „TomaAlimoş”, pe care poetul editor nu le cuprindeîn culegerea sa moldovenească, ele fiindbalade munteneşti. Cercetările folcloristuluivrâncean Ion Diaconu confirmă prezenţa lorîn repertoriul lăutarilor de aici.

Despre jurnal – din care Russo i-adat paginile cu aceste texte de baladă -Alecsandri spune că l-a găsit în cufărul cumanuscrise descoperit după moartea nefe-ricitului său prieten. Se hotărăşte să-l pu-blice şi, ca o consecinţă, se vede nevoit săschimbe locul şi data aşa-zisei culegeri a„Mioriţei”, întrucât ştia că textul jurnalului nuconfirmă afirmaţia – singura de altfel – princare spunea că „Mioriţa” a fost auzită şi no-tată de Russo la Soveja. De paginile lipsădin jurnal ştia numai el şi Russo, cu acordulcăruia s-a realizat întreaga conspiraţie.

Într-o secţiune separată a cărţiimele, intitulată „Reconstituire – cum a scrisAlecsandri „Mioriţa”, iau fiecare vers al ba-ladei şi îi refac matca genetică. În câteva cu-vinte, iată cum au stat lucrurile: când aconceput poema „Mioriţa”, între anii 1846-1850, Alecsandri era scriitor deplin – proza-tor, autor dramatic, poet naţional şi popularrecunoscut în toate ţările române, cu deo-sebire în Ardeal. El avea în portofoliu bala-dele aduse de Russo de la Soveja,colindele, baladele şi alte cântece populareprimite din Transilvania în urma anunţului re-produs şi de „Gazeta Transilvaniei” în 1844.Pe structura epică a colindei păcurarilor, in-troduce personajul „mioara năzdrăvană” –pe care, ca oaie vorbitoare, o găsise într-oaltă colindă ardeleană, - folosind schemelecompoziţionale şi modelul personajului „cor-bul mesager” din balada „Gruia lui Novac”;episodul „măicuţa bătrână” este luat din ba-lada „Joi de dimineaţă”, iar „nunta mioritică”beneficiază de sugestiile din baladele „Cor-bea” şi „Fratele şi sora”. Dintr-o variantă abaladei „Toma Alimoş” preia modul deaşezare a fluierelor la mormânt.

Teoria pe care am construit-o dis-tinge foarte net între textul cult, conceput deun mare poet naţional şi popular, pe de oparte, şi variantele sale orale, de cealaltăparte. Şi din acest punct de vedere mă des-part de domnul Filipciuc: domnia sa noteazăsub textul lui Alecsandri, „cules de Alecu

Russo, martie 1846 în Soveja, Vrancea.”Acesta este creat de Alecsandri; mai mult :nu el a circulat în oralitatea genului, ci unmodel de variantă orală apărut în mediultransilvan, unde 48 de exemplare din vo-lumaşul cu balade de la 1852 intraseră prinmedierea Hurmuzachilor. Aici, textul scris deAlecsandri s-a întâlnit cu colinda păcurarilor,sub presiunea căreia – prin contaminare -personajele sunt re-denumite ”veri primari”şi „străinel”. Varianta la care mă refer a fostpublicată în revista „Albina”, Viena, 4.I.1867.Cea mai radicală modificare o reprezintă ex-cluderea din textul oral a „nunţii mioritice”.Adecvarea la etnografia pastorală reprezintăo altă preocupare a ardelenilor care, din res-pect pentru marele poet patriot Alecsandri şiminunata poemă scrisă de el pornind de la ocolindă a lor, au pregătit-o cu cea mai maregrijă pentru a putea fi acceptată în circuitulnaţional al genului care nu ducea lipsă debalade depline ce impresionau imaginarulcolectiv al românilor.

În acest fel, şi urmând traseul Tran-silvania – Banat –Oltenia - Muntenia, va-rianta orală model ajunge şi în Vrancea.Evenimentul s-a petrecut pe la 1870, dacăultima atestare a acestui prim circuit oralnaţional al baladei „Mioriţa” o reprezintă co-muna Coseşti, r. Vaslui, reg. Iaşi, data 1876.Variantele tradiţionale, constituind „fondulautentic local”, culese de Ion Diaconu, cu-prind particula „veri primari” ca semn deidentificare a originii lor transilvane.

Întrebare: Atunci cum se explicăcirculaţia de excepţie şi marea adeziune avrâncenilor la acest text primit?

Răspuns: Prezenţa lăutarilor esteargumentul principal. Un alt argument estede ordin ideologic: falsa conştiinţă a originiilocale a baladei, propagată prin cărţi în me-diul şcolar. Şi aici notele neobositului cer-cetător Ion Diaconu sunt elocvente pentrurâvna cu care unii învăţători puneau copiii săînveţe textul baladei. În al treilea rând, tre-buie să distingem între variantele de cir-culaţie, adică cele fireşti, produse prininterpretarea profesionistă a baladei în mo-mentele îndătinate de performare, şi, pe dealtă parte, variantele „de memorare”, care re-produc ce mai ţine minte un receptor pasiv albaladei de când a auzit-o cântată – de unlăutar sau de când a învăţat-o în şcoala pri-mară. Metoda profesorului Ion Diaconu, nu-mită „racordajul folcloric”, pune accenttocmai pe aceste variante.

În „Argument”, dl. Filipciuc repro-duce un text dintr-un caiet din anii 1792-1794al căpitanului Ioan Şincai cu „ câteva creaţiifolclorice – doine, cântece de cătănie, co-linde, strigături, oraţii de nuntă, culese de lasoldaţii din regimentul II de graniţă Năsăud –între care şi cea mai veche variantă a„Mioriţei” - pe care o vom intitula după versul„ o mioară zdrăvioară””. Ne aflăm în faţa unuiexemplu crucial pe care o teorie validă a fe-nomenului mioritic nu are cum să-l oco-lească.

Titulatura „Mioriţa”, denumind înmod tradiţional atât variante ale colindeipăcurarilor cât şi variante ale baladei, fărădeosebire, ascunde o viziune folclorică inco-rectă: nu se face distincţia netă între douăgenuri ale creaţiei populare – colindul şi ba-lada. Cercetările de până acum au doveditprioritatea colindei păcurarilor în geneza fe-nomenului mioritic, dar nu au reuşit să de-celeze sensul de urare inerent. Acestui lucrui-am dedicat al treilea raport de cercetare încazul „Mioriţa”, cu titlul „Masca păcurarului”.

Surpriza va fi pe măsura celor pecare ni le-a rezervat Alecsandri. Textul colin-dei păcurarilor este – voi dovedi acest fapt –cel mai enigmatic text din cultura română. Eldescrie cu mijloacele sugestiei enigmistice şicimiliturii un ritual legat de jocul turca, cusens apotropaic pentru turmele de oi.Străinelul care va muri este o mască repre-zentând taurul celest. Acesta este izvorul mi-rific al fenomenului mioritic.

„L’agnelle voyante”, Argument, anthologie etbibliographie par Ion Filipciuc, La Biblio-thèque „Mioritza”

Al. Bulandra

Contra“Argument” la

“Mioara năzdrăvană”


PP OO EE ZZ II EE

Nimic de douǎ ori

Nimic nu se întâmplǎ de douǎ orişi n-o sǎ se întâmple. Din aceastǎ cauzǎne-am nǎscut fǎrǎ deprindereşi o sǎ murim fǎrǎ rutinǎ.

Chiar dacǎ am fi elevicei mai slabi în şcoala lumii,n-o sǎ repetǎmnicio iarnǎ nicio varǎ.

Nicio zi n-o sǎ se repete,nu existǎ douǎ nopţi asemǎnǎtore,douǎ sǎruturi identice,douǎ schimbǎri de priviri identice.

Ieri, când numele tǎul-a pronunţat cineva tare lângǎ mine,am simţit aşa ca şi cum un trandafira cǎzut prin fereastra deschisǎ.

Astǎzi, când suntem împreunǎ,am întors faţa spre perete.Trandafir? Cum aratǎ un trandafir?Este oare o floare? Sau poate o piatrǎ?

De ce tu, orǎ rea,te amesteci cu teama inutilǎ?Eşti - deci trebuie sǎ treci.O sǎ treci – deci asta e frumos.

Zâmbind, îmbreţişaţiîcercǎm sǎ cǎutǎm un acord,deşi ne deosebim unul de celǎlaltca douǎ picǎturi de apǎ curatǎ.

Pisica în apartament pustiu

A muri- aşa ceva nu se face unei pisici.Cǎci ce are de fǎcut pisica în apartament pustiu.Se urcǎ pe pereţi.Se freacǎ printre mobilǎ.Parcǎ nimic nu e schimbat aici,dar totuşi e ceva.Parcǎ nimic nu e mişcat, dar totuşi e atins.Şi lampa nu mai lumineazǎ nopţile.

Paşii se aud pe scǎri,dar strǎini.

Şi parcǎ nu e aceeaşi mânǎ ce punepeştele pe farfurie.Ceva nu începe aiciîn timpul sǎu normal.Ceva nu are loc aicicum ar fi trebuit.Cineva era aici şi era, şi apoi a dispǎrut de-odatǎ şi perserverent nu este.În toate dulapurile s-a uitat.Prin rafturi a tot umblat.S-a bǎgat sub covor şi a verificat.Chiar a încǎlcat înţelegereaşi a împrǎştiat hârtâi.Ce mai este de fǎcut.A dormi şi-a aştepta.Când sǎ se întoarcǎ, doar apare.Atunci o sǎ afle,cǎ nu se poate aşa cu pisica. O sǎ meargǎ în direcţia luiparcǎ n-ar vrea deloc,încet,pe lǎbuţe foarte supǎrate Şi la început nici nu sǎrea, nici nu mieuna.

Portretul unei femei

Trebuie sǎ fie de ales.Trebuie sǎ se schimbe ca sǎ fie la fel.E uşor, imposibil, greu, meritǎ o încercare.Ochii îi are, când trebuie, o datǎ albaştri, odatǎ gri,Negrii, veseli, fǎrǎ cauzǎ plini de lacrimi.Sǎ doarmǎ cu el ca prima la întâmplare,singurǎ pe lume.O sǎ-i nascǎ patru copii, niciun copil, unul.Naivǎ, dar sfǎtuieşte cel mai bine.Slabǎ, dar o sǎ care.N-are cap pe umǎri, o sǎ aibǎ.Citeşte Jaspers şi reviste pentru femei.Nu ştie pentru ce este acest şurub şi o sǎconstruiascǎ un pod.Tânǎrǎ, ca de obicei tânǎrǎ, încǎ tânǎrǎ.Ţine în mânǎ o vrabie cu aripa ruptǎ,banii proprii pentru o cǎlǎtorie departe şilungǎ,un tocǎtor pentru carne, o compresǎ şi unpahar cu vodkǎUnde aleargǎ aşa, nu este obositǎ.Nu, numai puţin, foarte puţin, nu e nimic.Fie îl iubeşte, fie s-a încǎpǎţânat.

Pentru bine, pentru rǎu şi mila dumnezeia-scǎ.

Trei cuvinte, cele mai ciudate

Când rostesc cuvântul Viitor,Prima silabǎ pleacǎ deja în trecut.

Când rostesc cuvântul Linişte,O distrug.

Când rostesc cuvântul Nimic,Creez asta, ce nu intrǎ în nicio inexistenţǎ.

Prospect

Sunt pastilǎ pentru calmare.Acţionez în casǎAm efect în oficiu,mǎ aşez la examene,sunt prezentǎ la dezbateri judiciare,lipesc grijuliu oliţe sparse-numai mǎ ia,dizolvǎ sub limbǎ,numai înghitǎ cu apǎ.

Ştiu ce sǎ fac cu nefericire,cum a suporta o veste rea,a micşora nedreptate,a lumina lipsa de Dumnezeu, a alege pentru faţǎ pǎlǎria de doliuPentru ce aştepţi-ai încredere în mila chimicǎ.

Mai eşti tânǎr (tânǎrǎ) Ai trebui sǎ te instalezi cumva.Cine a zis,Cǎ viaţa trebuie trǎitǎ curajos?

Dǎ-mi înapoi prǎpastia ta-O s-o cǎptuşesc cu visul,O sǎ-mi fii recunoscǎtor (recunoscǎtoare)pentru patru labe pentru a cade.

Vinde-mi sufltul tǎu.alt negustor n-o sǎ se întâmple.

Alt diavol nu mai este.

Traduceri din polonăWisława Szymborska - poetǎ, eseistǎ, critic literar şi traducǎtoare din

limba francezǎ, s-a nǎscut pe 2 iulie 1923 în Bnin, lângǎ Poznań. Textelepoetei sunt neobişnuite, interiorizate, cuprinzând adesea un subtext

filozofic desluşit. Creaţia ei se caracterizeazǎ prin precizia cuvântului,prin ironie şi prin paradox. De asemenea, întâlnim în poeme imagini cu

caracter moral sau existenţialist. A fost onoratǎ cu premiul Goethe în1991 şi cu premiul Herder în 1995. Laureatǎ a premiului Nobel pentru

literaturǎ în 1996.(PREZENTARE SI TRADUCERE MAGDALENA FILARY)



Deşi pentru publicul larg muzeologia este un domeniu prea puţin, orichiar deloc cunoscut (fiindcă presa nu descoperă decât rareori subiectede senzaţie în acest spaţiu cultural. Şi poate nu numai de aceea),îndeletnicirile celor ce lucrează în acest domeniu sunt dintre cele maiinteresante, aş îndrăzni să spun chiar fascinante. Căci, fără nicio îndoială,o monedă de acum câteva mii de ani, resturile ceramice ale unui vas cepoate „vorbi” despre meşteşugul şi arta unor îndepărtaţi strămoşi ai noştri,un costum ori un instrument muzical din urmă cu două-trei sute de anidezvăluie privitorilor frumuseţi şi comori greu de descris, stimulândimaginaţia insului de azi să navigheze, imaginar, prin epoci şi spaţii pecare nimic altceva nu i le poate aduce mai aproape.

Din fericire România, deţinătoarea unor inestimabile valori culturale(bunuri materiale într-o paletă foarte bogată şi diversificată), ţară cu untrecut, cum bine se ştie, zbuciumat şi bogat în evenimente, are astăzi

numeroase muzee în care, poate mai mult decât oriunde, se conservă piese ce pot vorbi, azi, caşi peste timp, în viitor despre identitatea culturală a unui popor greu de confundat în concernulstatelor din Uniunea Europeană.

Dincolo de ceea ce vedem, noi românii de rând şi de ceea ce pot vedea străinii care nevizitează în sălile muzeelor există o lume a celor care trudesc, de cele mai multe ori într-unanonimat total, la conservarea, restaurarea şi punerea în circuitul turistic a tot ce înseamnă obiectmuzeal, de la piesele de uz casnic şi până la clădirile ţărăneşti, de la bijuterii şi până la instalaţiiletehnice rudimentare, vechi de zeci de ani, poate sute de ani. Este lumea muzeografilor, arestauratorilor, conservatorilor şi cercetătorilor ştiinţifici – oameni pentru care profesia se identificăcu pasiunea, munca de zi cu zi cu dragostea pentru lucrul bine şi temeinic făcut.

Din acest prea puţin cunoscut univers ne-a parvenit recent unul dintre cele mai frumoasesemnale: o carte semnată de Ioan Godea, recunoscut specialist în materie şi care nu este la primacarte a d-sale. Intitulată, poate puţin cam pretenţios (Muzeotehnică, Editura Muzeului ŢăriiCrişurilor, Oradea, 2007), lucrarea ne propune o adevărată şi plină de folos călătorie spirituală înlumea celor despre care am amintit, punând în lumină împliniri mai vechi sau mai noi, recunoscândlipsuri şi deficienţe, avansând idei şi sugestii pentru viitorul apropiat – toate pe canavaua uneifrumoase „evocări” a felului în care s-au constituit colecţiile actualului muzeu al satului dinBucureşti.

Fost director al cunoscutului locaş ce conservă şi etalează pentru public gospodării ruraledin aproape toate zonele ţării, dl. Ioan Godea, cum a dovedit-o şi în lucrările anterioare, este unîmpătimit al cercetării muzeale, convins fiind că această „carte de vizită” ce poartă numele deMuzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” este mult mai valoroasă, mai importantă şi mai atractivăîn ochii străinilor decât nu ştiu câte activităţi cu caracter diplomatic şi politic. Nu e vorbă, trăindmulţi ani în străinătate, dl. Ioan Godea, personalitate cunoscută în toată Europa, a avut şi areposibilitatea comparaţiilor cu situaţiile existente la alţii şi, ca bun patriot, doreşte să ţinem şi noipasul cu lumea în ceea ce priveşte muzeologia.

Pentru autorul acestei foarte interesante şi frumoase cărţi Muzeotehnică înseamnă o artăşi o profesie. Arta „muzeală” constituie pentru d-sa ştiinţa de a expune clar şi inteligibil obiectele,dar şi „contactul uman de comunicare”, apoi rezolvarea optimă a problemelor legate de depoziteleîn care se păstrează piesele (fiindcă, se ştie, nu toate şi nu în permanenţă sunt expuse). Un capitolspecial se referă la „experienţa românească a muzeelor în aer liber (şi aici lectorului i se oferă oadevărată „panoramă” a muzeelor din Sibiu, Oradea, Bucureşti), cu un sumar istoric al acestora,şi cu problemele cu care se confruntă în prezent).

Temeinic documentat, autorul consacră cinci din cele zece capitole ale cărţii MuzeuluiNaţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, una din marile unităţi de acest tip din lume,prezentarea vizând nu atât latura „turistică” a lucrurilor (de găsit în orice ghid), cât cea referitoarela înnoirile şi dotările de după 1989, între care proiectatul „laborator naţional de restaurare-conservare”, apoi „depozitarea colecţiilor de patrimoniu mobil” şi „inaugurarea clădirii careadăposteşte laboratorul naţional, a clădirii multifuncţionale pentru laboratoare, ateliere, birouri,spaţii culturale şi multimedia pentru public şi specialişti.

În fine, mai multe „realizări muzeotehnice”, câteva „studii de caz” şi mai multe planşeîncheie o lucrare de multiplu interes, atât pentru specialişti cât şi pentru publicul larg.

Cu siguranţă, pentru cel care vrea să cunoască valorile trecutului dar şi înnoirile dintr-undomeniu până nu demult neglijat de autorităţile statului, „Muzeotehnică” este un „abecedar” dincare, poate mai mult decât de oriunde se poate învăţa ceea ce cu termeni comuni putem numimândria apartenenţei la un popor şi patriotism – într-o vreme în care mulţi conaţionali ai noştristrâmbă din nas la auzul acestui cuvânt.

Călătorie în culisele muzeelor

Florentin Popescu

Orbitor. Aripa stingaMircea CartarescuEditura: HumanitasAn de aparitie: 2004


Istorie si mit in constiinta ro-maneasca

Lucian BoiaEditura: HumanitasAn de aparitie: 2005


In intimitatea secolului 19Ioana Parvulescu

Editura: HumanitasAn de aparitie: 2005



TT EE AATT RR UU

Summitul NATO începe sădevină ceva terifiant : nu e zilăsată de la Dumnezeu să nuaflăm cît de tare se pregătescautorităţile române pentru

eveniment. Se închid străzi importante, se opreşte acce-sul în parcuri, se sudează capacele canalelor, sepregătesc terifiantele echipe de intervenţie mascată şi nunumai, se postează avioane performante pe cer, seanunţă alte aparate de zbor, americane, pregătite pentrueventuale intervenţii, în ţările vecine ...Au apărut şi protes-tatarii, care scriu lozinci antiglobalizare pe zidurile caselor,hotelurile de lux se primenesc, adulmecînd euroii, bucă-tarii dau iama în raci şi sparanghel, pentru oaspeţiisimandicoşi, se sădesc flori, se vopsesc trotuarele cu var,se ridică sute de maşini parcate anapoda...

Pe de-o parte, e bun cîte un summit d’ăsta, ieseRomânia din amorţeală. Pe de alta, zău dacă aş fi vrut săstau în Bucureşti, în zilele alea...

¤Răsfoiesc agenda pe 2008 : deja este plină de

dispăruţi!Ne-au părăsit, în acest trimestru, Shu Uemura –

important make-up-ist al lumii (79); Edmund Hillary, primulcare a escaladat Everestul (88); Suharto, ex-dictatorul In-doneziei (86); prolificul scriitor Vintilă Corbul (91); criticulde artă Barbu Brezianu ( 98); marele cîntăreţ de operăGiuseppe di Stefano ; arhiepiscopul Greciei Christodou-los (69); actriţa gălăţeană Stela Popescu Temelie (72); re-gizoarea Kovacs Ildiko ; gazetarul şi editorul Max Bănuş(81); actorul băcăuan Gigi Doroftei ; Eugenia Ţundrea, oveche slujitoare a Teatrului Radiofonic; scriitorul şi redac-torul Marius Tupan (63); regizorul de film AnthonyMinghella (54); marele actor Ovidiu Iuliu Moldovan – to-todată, un om de caracter (66); interpretul lui Casanova,Heath Ledger, la numai 28 de ani; Anna Loghinova, ceamai cunoscută femeie-bodyguard din Rusia, la doar 29de ani; celebrul autor de SF-uri Arthur C. Clarke (90); şi,recent, George Pruteanu (61), un om deştept, care real-iza, într-o vreme, la Pro Tv, o emisiune utilă şi agreabilă(Doar o vorbă să-ţi mai spun).

Ar putea fi unii, tentaţi să zică, despre octoge-nari şi nonagenari, „au trăit destul”. Inexact! Oamenii im-portanţi nu trăiesc, niciodată, îndeajuns...

¤Cînd te dezamăgeşte profesia, te refugiezi în

hobby ; sau, în familie. Întotdeauna am avut grijă să amo variantă de refugiu, o ieşire de incendiu. M-am descur-cat, deci. Nu uşor, dar important e că n-am clacat – deşiocazii, mi se ofereau la tot pasul...(am la activ vreo zeceamintiri cu persoane care îmi doreau să ajung repede, da’foarte repede, la cimitir : ori, măcar la pîrnaie!).

Ce fac cei care nu-şi pregătesc varianta deavarie? Îi compătimesc.

¤În avionul de Praga, lîngă mine, doi tipi se

hlizesc de Mama Focului la nu ştiu ce, pe laptop. Curios,mă las pe spate şi arunc o privire : consternare! E un filmnou cu Păcală, pe care, la un festival, n-am putut să-l vădpîn’ la capăt – atît de slab mi se părea. Dar dacă aceapeliculă – repudiată de specialişti – face să rîdă publiculnepervertit de axiologie, pesemne că nu s-a născut eachiar degeaba...

Bogdan Ulmu

File dintr-un jurnal

teatral

ÎNTRE ARTA CUNOŞTINŢEI ŞIARTA NEŞTIINŢEI

Adeseori prostia se leagă de noi şi noide ea sau inteligenţa se preschimbă în prinţulBroască .Uneori alergăm după cunoştinţe şi elefug de noi sau cel mai corect noi fugim de ele.Viaţa ne poartă pe la uşi care se deschid singure(adică deştepte) şi pe la uşi care refuză să sedechidă pentru că nu ştim să citim ce e scris peafişul de pe perete “ spune Sesam deschide-te”.Uneori isteţimea constă în a da un “şut ” într-ominge sau în a ridica 100 kg la haltere, alteori con-stă în a memora un curs întreg sau în a ţine undiscurs demagogic, plin de epitete sărate şi poatefără nicio noimă în ceea ce priveşte logica (că aşasunt şi oamenii; unii cu logică alţii fără logică).Credinţa în bine şi crezul în prostie sunt ca nişteimne naţioanale sufleteşti care sunt spuse înfiecare secundă a inteligenţei născute subpietre(fără a se putea dezvolta). Precum deştepţii nu se recunosc deştepţinici prostia nu se recunoaşte în oglindă dimineaţa (că în timpul zilei uită căexistă oglindă). Luna pare soare când gândeşti cu capul la spate…Precumironia se plimbă agale în ştirbirea seriozităţii asemeni şi gradul relativ al in-teligenţei, la unele elemente ale societăţii, este total îndepărtată de vig-urozitatea ascendeţei.

A critica înseamnă a vedea ce râioasă e capra vecinului fără a ob-serva că eu nu sunt în stare să am măcar un ied sau, a număra firele de păralb ale celui de lângă mine fără a sesiza capul meu acoperit total cu omantie de nea! Adevărat e că “râde slutul de urâtul, nu se vede prăpăditul”! Unii râd de cei din jur doar de amuzament, alţii pentru că singurul neuronpe care îl au s-a prelins într-o dimineaţă (probabil cea a naşterii ) printr-oureche, şi neavînd materie cenuşie (pentru că acum e inexistento-transpa-rentă ) se laudă cu ce are altul. Precum dragoste cu de-a sila nu se poateaşa şi atitudinea superioară a omului nu poate fi cultivată prin obligativitatepe marginea fiecărui şanţ. Viaţa e un continuu joc al sorţilor. Uneori suntjucaţi de cei indicaţi, alteori de cei eronaţi, dar numai că soarta şi-o faceomul, singur.

Poate elogiul negativ al celor necunoscători e un complimentîmbrăcat într-o haină zdrenţuită. De cele mai multe ori, stă furnica şicerşeşte la uşa greierului. De ce? Pentru că a muncit şi nu a mai avut timpde o petrcere cu o “manică la sistem”. Ţara noastră se împarte în două; olegiune de trântori şi un rând de furnici. Am observat că în general mulţi auca deviză în viaţă “pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă ” ceea ce denotă unelocvent exemplu al demagogiei ce ne caracterizează într-un mod ironico-tragic! Când cultura a devenit fărâmiturile de pâine, ce cad de la masa“bogaţilor” prost-cultivaţi, nu mai rămâne decât să ne transformăm în câinipentru a putea aduna ceea ce a mai rămas de la ospăţ.

Acum Guţă e noul George Enescu, Denisa e o nouă MariaTănase, iar Nichita Stănescu s-a preschimbat în noile “speranţe” ce trimit laun concurs naţional poezii ce pretind a fi promovate (şi în care îşi exprimăgândurile, în mod poetic, stând pe capacul de la WC). Pe noi, ne supărăcând ni se spune că suntem o ţară de oameni necivilizaţi, (le aducem inju-rii celor din jur), dar nu suntem conştienţi că trebuie să facem ceva săschimbăm, să ne schimbăm noi ca popor, ca unitate naţională, ca oameni,ca indivizi ce ocupă un pătrat al Terrei, ce respiră şi consumă în van oxige-nul. Scoatem religia din şcoli că şi aşa elevii nu vin la ore. Aruncăm icoanelela gunoi şi punem un afiş cu Copilul de Aur (în loc de Sfântul Ioan Gură deAur) că am ajuns să ne închinăm idolilor şi nu icoanelor iar toate astea deoa-rece nu avem nimic în noi, în sufletul nostru, suntem goi în interior şi plinide vid în exterior. Doar Copilul ăsta “e şmecher de şmecher mare” şi faceagramaticalităţi în mod liniar, punându-le pe note muzicale să pară mai in-teresant. Omul e ceea ce face, ceea ce spune, ceea ce gândeşte, ceea ceascultă, ceea ce citeşte sau mai bine, ceea ce nu citeşte. Omul e produsultuturor acţiunilor şi manifestărilor lui. De obicei, adevărul supără pentru căspunând ceea ce se vede fără a cunoaşte o cauză, îi revelezi celui cu pri-cina ceea ce vrea să ascundă sau vrea să ocolească (adevărul). De multeori chelului tichie de mărgăritar îi lipseşte… Prin faptul că aducem criticiadresate adevărului înseamnă că ne autoacuzăm de minciună. E uşor acomenta pe marginea unui subiect atunci când nu poţi spune nimic legat deel, că doar tragedia întregii vieţii e neştiinţa iar binecuvântarea e cunoştinţa.

Neştiinţa e pendularea permanentă a mediocrităţii, a spiritului gol,a atitudinii fără personalitate (nu e neapărat incultură). Cunoştinţa e stareastatornică a unui individ. Până la urmă nu se ştie ce aduce bogăţie sausărăcie, prejudiciu sau avantaj, dar totuşi cred că lumea e viaţa în cunoştinţăşi moarte în neştiinţă.

Ioana Cătănoiu

Dar ea nu este „lastymphalisation”, nu capătă culoareneagră sau sumbră, cu păsărimonstruoase având ciocurile ca niştesăgeţi.

Unitatea în pluralitate esteasigurată de celălalt sens: cel al re-deşteptării, al dăruirii vitalităţii, mirajul

vieţii perpetue, vindecare a Universului şi a materiei, reintegrare încircuitul natural:

„Du-mă prin ploaia aceasta tu cărarepentru ca blând să mă reîntorc în acest spaţiu strâmtîn cuibul fragil al visării”. (Ploile, Poezia)

Se poate vorbi deci în poezia lui Mateja Matevski de aquabumana, cea care face ordine între om şi timp, între spaţiu şi Fiinţă,între nimic şi tot, constituindu-se ca un „preludium vitae aeternae”.Apa mărilor, a iezerelor sau a ploii produce o febră a existenţei, dănaştere la o dinamică a metamorfozărilor, uneşte cosmosul cu viaţaîn totalitatea ei şi fiinţa umană cu propriile ei iluzii sau cudramaticele transformări ale sinelui, fiindcă viaţa în lumea realuluise bazează şi pe apă ca elemente-nepereche în arderea supremăce cuprinde Totul.

Ea este diamantul pur pe unul din cele câteva degete alelumii.

Piatra sau zborul tăcut spre interior

Mateja Matevski întemeiază o anume poetică a pietrei,prezentată ca „fondement vivant”, raportare meditativă şisentimentală la Tot. Poetul crede că piatra este fondul intim alnaturii şi al revelaţiei acesteia, ea fiind co-eternă ca focul, aerul şiapa. Dacă pentru poetul român Ion Gheorghe piatra este„memoria istoriei”6, păstrătoare de semne ale vieţii trecute, poetulfrancez Richard Roquet slăveşte „la beauté nue de pierresarretées”7, Vasko Popa vede în piatră miracolul lumii, sâmburelevieţii şi al existenţei, forma de manifestare a materiei spre viu, sprefiinţă, paradox esenţial şi sens al lumii.

Minune albă, carnală, feciorelnică, liturgică, incredibilă,alfabet al Universului, creaţie şi disoluţie, dialectică şi simfonie,fiecare în parte şi toate la un loc creează imaginea pietrei cântatăde Mateja Matevski. Ea păstrează o atât de mare putere deinterpretare în măsura în care ea însăşi este o manifestare totalăa lumii totale. Piatra, ca metaforă şi personificare, este ca o oglindăconcavă a lui Herodot, cel aflat la originea istoriei şi a istoriilor.

„Piatra crescută sub mâinile noastreÎn turnuri înalte prin fumuri albastrePiatra care ne cântaPrin ogrăzi de foşnet lângă ape seninePiatra care cădea Peste linele somnuri peste dreptele drumuriPiatra care se îngrămădeaPeste izvoarele amare peste cremenea rece

Ea îi întoarce pământuluiBătrânul ei chipDe o feciorelnică armonieA tăcerii.”(Pietre, III)

Piatra din poezia lui Mateja Matevski este o materiemelancolică, ce fecundează trecutul cu viitorul prin prezentul ei,mai bine zis prin prezenţa ei, visând zborul, într-o iluzorie contopire


EE SS EE UU


cosmică cu înălţimile ei şi cu chemările acestora: „La acea armoniesenină / Zborul tău tot visează”.

Ca motiv poetic, piatra beneficiază de mari posibilităţidistributive, constituindu-se până la urmă într-un context alimplicărilor formulate ori nu. Mateja Matevski ne propune o artă dea gândi poetic, când un gest, poate fără de sens, anonim şi lipsitde nuanţă, un semn fără de importanţă iniţială se transformă înpretext politic, în metaforă. Adică existenţă contra esenţă. Poetul,prin gândirea sa, exprimă universul în totalitatea lui în care omuleste o parte, piatra devenind în acest sistem de meditaţieinterogativă, de implicare şi interferenţă, miracol al rezonanţei, alreverberaţiei vieţii. Raportul textului poetic cu textul general începeprin privire, când realul este la început doar aparenţă. Prinexpresivitate voluntară, dar mai ales prin operaţii de intertextualităţi,memoria imensă păstrată de carnea imobilă a pietrei, ca obibliotecă a genezei, ca o acumulare exemplară de istorii date,începe să fie descifrată, re-creaţia fiind, în ultimă analizădiscreditarea şi dedublarea performanţei informaţiei, a identităţiiîncă nerelevate. Provocată, metafora facilitează apariţia duplicităţii,a multiplicării prin zero, a unei expansiuni de semnificaţii, atranscendenţei, când semnul dat devine donator de alte sensuri:

Fulgerător o piatrăs-a surpat în apăDupă veacuri şi veacuridn tremurul eis-ar putea să tresarăVreun ţărm depărtat”.(Înălţime)

Văzută ca Totalitate, piatra este o materie dialectică, tezăşi antiteză a existenţei, având vocaţia de a însufleţi liniştea şiimobilitatea, prin forma sa globală în sensuri şi sugestii, devenindo veritabilă esenţă a generozităţii spaţiului, care declanşează ovarietate de impresii de intimitate cu viaţa cosmică şi cea umană.Ea este substanţă reală pe ecranul platonician al lumii în timp ceFiinţa este o încarnare incertă într-un univers în care domneştemăreţia neliniştii metafizice.

Dar numai o fiinţă efemeră este capabilă să găseascăabsolutul în timp şi eternitatea în roca ce visează zborul întors spresine. În fond, trăinicia minerală este chiar reprezentarea celeiumane, valorizarea prin imagine poetică a virtuţilor sale, piatra cese vrea înflorită ca un trandafir fiind de fapt cuvântul înatotputernicia sa, gata oricând să comunice şi să se realizeze înlumea relativului:

„Undeva departe există o ceaţăîn care piatra înfloreşte ca trandafiruliar trandafirul împietreşteÎn amurg lin se adunăTurma de pietreCare îmi pasc linişteaDin pietrele trupului.”(Pietre, III)

„Inima-mi bate mai iute în faţa marilor ziduri” spuneaDelacroix, parafrazându-l putem afirma că inima lui MatejaMatevski vibrează ca o orgă în faţa pietrei, cea care germineazăspectacular şi poetic nedumeriri şi speranţe, ipostaze şi concepte.

Piatra din poezia sa este o uriaşă inimă gânditoare. Să-iascultăm tăcutul îndemn şi să îndrăznim.

În ea se oglindeşte până şi Omul, tocmai pentru a refaceintegritatea şi uriaşa continuitate a lumii, căci aşa cum afirma AndréGide: „Nu există o eroare mai gravă […] decât aceea de a crede căse poate trăi de unul singur”. („Journal”, N.R.F., 1941).

Iar poezia este mai adevărată decât cercetareasistematică a fiinţării, pentru că „se află zei şi aici”, să folosimexpresia lui Heraclit.

Poezia pietrei este presimţirea depărtatelor şimânuitoarelor semne în lumina ce aşteaptă.

Ion Deaconescu

FONOTEXTUL APEI TULBURATE SAUMIŞCĂTOAREA TEMELIE A LUMII

(urmare din nr. anterior)


EE SS EE UU

În fond, parodiei, înţeleasă ca o reverberaţie critică ainspiraţiei poetice, ca o formă de răsfăţ a gravităţii imbolduluicreator, nu-i putem atribui decât „subţirimea”. Parodia, de care nici Eminescu nu s-a lipsit, însă la alt nivel şi cu mijloace superioare (depildă, Mitologicale), alcătuieşte chiar substanţa liricii lui Topârceanu– poet gustat, şi neînţeles adesea în însăşi exercitarea facultăţiicritice a spiritului său mobil.

Ironia „subţire”, adică aluzia fină, disimularea, nu e mai puţinvădită în poezia călinesciană. Numai că Lauda lucrurilor aduce unplus de complicaţie intelectuală, se „deschide” spre „mai sus”, deşinu s-ar părea, la prima vedere. Încă de la început, eşti izbit deartificiu, aşa cum se întâmplă şi în ceea ce priveşte lirica unui M.Sorescu. Totuşi, reevaluând lecţia de cunoaştere primită, printr-onesecată veselie asociativă, G. Călinescu întreţine „arderea” ideilorgenerale. Efectul amuzant al acestui „mimesis” prelungit, sepreschimbă treptat în gravitatea întrebărilor esenţiale. Livrescul,promovat până la saturaţie, sfârşeşte prin a deveni „mirarea”,despre care se spune că stă la temelia actului de a filosofa.Călinescu se entuziasmează ca un copil aventurat în spirit, dornicsă ne insufle ceva din acuitatea participării sale la ordinea cosmică.Evidenta preţiozitate, prilejuită de incursiuni prelungite prin culturalumii, e atenuată pe parcurs de un anume aer bufon.Neseriozitatea însă este foarte serioasă, pretinde un substrat alneliniştii, ca şi aceea a clovnului shakespearian.

În cu totul altă situaţie se încadrează poezia minulesciană.Cel ce-a scris Romanţe pentru mai târziu, poartă recuziteisimboliste o stimă excesivă, suspectă prin aceasta de imitaţia„spleen”-ului. Dacă Bacovia pare a se scârbi de jocul „plumbului”său, (aşa cum Hesiod se lamenta că i-a fost dat să apuce „vârstade fier” a umanităţii), I. Minulescu, dimpotrivă, e manierat şi afabilca un „gentleman”, fabrică „fioruri”. Chiar titlul volumului săureprezentativ ar sugera o activitate creatoare programată. Şi cumromanţa, prin fondul ei ingenuu, primar, este expresia devenităcolectivă a unei emoţii particulare, autorul strecoară o nuanţă facilă:„pentru mai târziu”, spre a potenţa curiozitatea cititorului. Aşadar,atât G. Topârceanu, care inventariază stări sufleteşti, etichetându-le „vesele şi triste”, cât şi I. Minulescu, meşteşugar limbut şi camviclean, plămădesc, în mic, marile tensiuni, îngăduind astfelmomentul unui „respiro” necesar.

Atât ironia „subţire”, molièrescă şi caragialiană, cât şi ironia„subtilă”, metafizică, eminescian – sunt prezente în creaţia,îndeosebi romanescă, a lui G. Călinescu. Cea dintâi formă deironie este „vizibilă” aproape oriunde în romanul de debut, Carteanunţii. Exemplul cel mai grăitor în privinţa aceasta, rămâne capitolulCasa cu molii, plin de maliţie, de observaţii ascuţite, delicios prin„destuparea” arheologică a trecutului, prin împletirea atitudiniiimpersonale cu plăcerea amănuntului pitoresc, balzacian şifilimonesc. Şi totul spre a ni se impune mirosul fetid al destrămăriimorale şi fizice a „mătuşilor” – morbide replici date anostelor, facil-amuzantelor cucoane de „boulevard” din creaţia lui Caragiale.

Romanul Enigma Otiliei nu este cumva, în totalitate, osubtilă ironie? În ce constă aceasta? În faptul că, pe deasupratuturor conflictelor şi intereselor, spânul Costache Giurgiuveanu eo imagine în carne şi oase (cele din urmă având preponderenţă) ainutilităţii gestului omenesc de a „strânge”, de a pune, metaforicvorbind, ceva „sub saltea”. Inscripţia din finalul cărţii e dantescăprin tonul ei implacabil, o definiţie a zădărniciei însăşi: „Aici nu stănimeni!”

Ce-i drept, Otilia se lasă întrezărită în evoluţia ei – semn căromanul se „deschide” şi spre alte zări – însă enigma fetei nu-i atâta ei, cât a vieţii ce renaşte periodic: ghiceşti că Otilia ar fi în stare,şi mai departe, pe alte meleaguri, să răscolească patimi, să încânteprin simpla ei prezenţă şi alte tâmple tinereşti sau cărunte. Aşaîncât, Felix, Pascalopol, Costache Giurgiuveanu, Aglae, StănicăRaţiu şi ceilalţi, sunt regenerabili, sub acelaşi semn al deşertăciuniide care vorbeşte Eccleziastul.

În Bietul Ioanide, în Scrinul negru, ironia caragialiană,ascuţită, nemiloasă, deşi abil camuflată în expresia aşa-zicândneutră, continuă să dea savoare scrisului călinescian. Aşadar,această armă de temut a inteligenţei critice, utilizată în Carteanunţii, nu poate fi considerată o etapă depăşită, ceva amuzant şitrecător. Ironia aceea „subţire” despre care vorbeam,caracterizează mai toată opera lui Călinescu, şi mai cu seamă eae prezentă în paginile cu caracter polemic, bunăoară acelea caredeschid exegeza eminesciană.

O astfel de ironie, devenită tipic călinesciană, printr-o rarăfacultate de-a o primi şi asimila propriului proces creator, este cât

se poate de grăitoare în atâtea pagini aleIstoriei literaturii române de la originipână în prezent.

Spre exemplu, rândurile despreomul şi creatorul E. Lovinescu, mustescde maliţie. Felul în care criticul de laSburătorul înţelegea să-şi manifeste, pringesturi sau verbal, aderenţa saureţinerea, vis-à-vis de toate câte seciteau la şedinţele de cenaclu, este agerdespicat de Călinescu; acesta are însăochiul pătrunzător aproape până lacomiterea nedreptăţii. Lovinescu e privitcu lupa, încât ţi se creează impresia căautorul Criticelor s-ar apăra cu-o mână,dacă ar putea.

Ironia aceasta, de subţirimea unuiac şi vioiciunea unei limbi de şarpe, e de“văzut” şi la capitolul dedicat lui NaeIonescu. Călinescu pare a-l simpatiza pe filosof, însă rezerva“gâlgâie” subteran. Gesturile expresive ale profesorului Nae,“sorbite” de către un elev strălucit ca M. Vulcănescu, îi aparcriticului şi ca o dovadă de slăbiciune. Aceasta ar consta în “poza”celui care vorbeşte “ex-cathedra”, de fapt eliberat de oriceconstrângeri oficiale. Altfel spus, N. Ionescu şi-a studiat în prealabilţinuta. Teatralitatea, deşi îi stă bine, are şi ceva reprobabil, ca totceea ce este contra-făcut ori simulat. Filosoful acesta care afirmăcă raţa, spre deosebire de om, nu “ratează”, e un cabotin! Însă,nuanţează criticul, parcimonios, “un cabotin superior”.

Fie spus în treacăt, Călinescu însuşi, ca Profesor, e vinovatde aceeaşi frenezie actoricească, în stare să “smulgă” atenţiapublicului spectator, în dauna, măcar câteodată, a conţinutuluiexpunerii.

În schimb, în capitolul dedicat unuia dintre cei câţivadiscipoli de seamă ai lui Nae Ionescu, Emil Cioran, criticul lasădeoparte stiletul, spre a ironiza, pur şi simplu, adică fără subtilităţi,unele fraze din, mai ales, Schimbarea la faţă a României.Călinescu zice, de pildă, undeva: “După Cioran, noi n-am dat înmaterie de oameni mari decât pe Eminescu şi pe… V. Pârvan”.

Ironizate cam în acelaşi mod sunt, la acea dată, aforismelecioraniene, pe care criticul le consideră “simple pastişe” dupăKierkegaard, de pildă.

Aici e mai mult sau mai puţin decât judecată de valoare.Sau ironia respectivă se strecoară, ca un virus, când binevenit,când nociv, în corpul însuşi al aprecierii critice. Fiindcă şi aforismeleacestea ce pot părea “umflate”, deşi caracterizează cumva şiscrisul de mai târziu al lui Cioran, au, pentru vârsta la care au fostscrise, măcar meritul melancoliei pe care aş numi-o cerebrală, sprea o diferenţia de aceea frivolă; cea dintâi e în “creştere”, dărezultate pozitive în plan creator; a doua, ca o apă rea, îi înneacăpe mulţi.

Ironia de tip caragialian e mai „tangibilă” în Scrinul negrudecât în Bietul Ioanid. În romanul din urmă, izbitoare este tocmaiironia „subtilă”, despre care vorbeam în cazul prozei fantastice a luiEminescu. Fiindcă Ioanide, intelectual fin şi profund, adeseataciturn şi dificil, constituie o ipostază a lui Călinescu însuşi,proiectată în Absolut. Totuşi, romanul nu face câtuşi de puţinabstracţie de realităţile vremii; dimpotrivă, face caz de ele, ceea cete trimite cu gândul la Binele realizabil în practică, aristotelician. ÎnScrinul negru, genealogiile, tabieturile şi zorzoanele aristocraticesolicită percepţia critică într-o măsură considerabilă. O astfel depercepţie, caracterizează şi marea interiorizare din Bietul Ioanide.În acest punct al evoluţiei sale creatoare, Călinescu se întâlneştecu autorul Sărmanului Dionis, iar „discuţia” care se poartă, e aceeadespre singurătatea individului de excepţie.

Ioanide e căutat, privit cu interes pentru vorbele sale de duhşi pentru eleganţa sa în societate, dar se vede cât de acolo că nue decât gustat, nicidecum înţeles în adevărata lui dimensiune.Omul acesta superior împarte sclipiri unor oameni care îl aud, fărăsă-l asculte. Şi când tensiunile lăuntrice nu sunt nici măcar bănuite,înţelese cum ar putea fi? Deosebirea, care nu-i esenţială, ar constaîn faptul că, pe câtă vreme Dionis observă ce se petrece în jurulsău, blazat şi ironic, Ioanide este nevoit să facă unele concesiinimicurilor zilnice, în pofida entuziasmului său creator. Astfel, oretragere sistematică în atemporal, în cavitatea meditaţiei, nu parecu putinţă şi, poate, nici nu este dorită. Arhitectul, cedează uneiinvitaţii la ceai. Romanul se deschide cu un fel de ceremonie a uneibagatele. Sesizezi numaidecât preţul enorm pe care personajele,viabile ca şi acelea din Enigma Otiliei, îl acordă aparenţei,derizoriului. Dionis gândeşte şi el heraclitian, întrucât, conştient călumea sensibilă e un flux al devenirii, preferă să se închidă înmansarda lui şi să citească, lăsându-şi totodată gândul să prindăforme fantastice – efect al tânjirii după esenţe. O astfel de libertateinterioară, deşi tulburată temporar şi de unele obligaţii de familist,îl caracterizează pe însuşi Ioanide, în mijlocul celor ce pălăvrăgescşi-i cer părerea în diferite chestiuni ancorate în efemer.


Robert Toma

IRONIA ŞILITERATURA



AA EE SS OO TT EE RR II CC AA EE

F a b u l aa c c e n t u e a z ăn a r a ţ i u n e a ,parabola sug-erează un con-trast evident întrepoveste şi ideie,A l e g o r i aînseamnă maimult, ascunzândsensul printr' unlimbaj simbolic.Alegoria ca pro-ces bazal de

stârnire a cititorului sau ascultătorului cu unrăspuns la diferite nivele de înţelegere.Dogma creştină a foşnit legănarea univer-sală peste mintea omului înţelegând liber-tatea în condiţii de aspre restricţii. Rezistenţaîn faţa autorităţilor au promovat proceselealegorice. Libertatea ierarhiilor simbolice aforţat alegoria să ia forma unor noi structuriîn epoca modernă, marile mituri continuă săfie recitite şi reinterpretate de la o generaţiela alta. Alegoria aduce ambiguu, indirect, într'un simbolism enigmatic teme care cer in-evitabil a fi la rândul lor interpretate. Com-binarea prozei cu poesia este frecventîntâlnită în alegorie şi cuprinde perspectivedeosebite pentru hermeneutică. Relatămcîteva exemple: Consolarea filosofiei a luiBoethius, Noua Viaţă a lui Dante, Povesteaunui ciubăr de Swift sau ciclul Falii al au-torului acestui studiu. De fapt toate genurileliterare sunt adaptabile cercetării alegoricepentru multitudinea înţelesurilor. Insistasupra acestui punct al expresiei literare toc-mai pentru că fiecare punct atins până aiciîn expunerea noastră îşi are un loc binedefinit pentru demonstraţia finală sau unstudiu ulterior şi pentru că ritualul, acest axismundi este la rândul său o alegorie.

"O arcă din cristal e carul meu pentruo zi. Ea poartă forma Lunii şi în spirale urcărăstălmăcind în duh plutirea muribundă –seminţe din văzduh vor germina după 'ngro-pare stejari care filtrează razele de soarespre piatra fermecată şi-aprinde focul dinaltare.

În clopotele noastre e-o lume maipresus de-aceasta, în care fericirea estăpână. Urcăm, dar toţi venim din clopotulnefericirii, aici, prin porul de fântână.

Uite profetul cum trececu veşmintele 'nflorite pe el.Opincile 'i dau muguri cămaşa 'mbobo-

ceşteCoroana 'i înstelată de irişi şi de crini.El însuşi o grădină 'n întunericnăvălit de dor şi de aripiaşează pietrele cioplitepe zidul templului din neuroniiluminarea înfloririi ce pe stradă trecee un mesaj vibraţii emise prin axoni.E 'n centrul nemuririirăscruci de drame şi extazdor de furtună şi dendrite;să te 'nfiori te 'nvaţădin tainele zidiriiînmuguriri – izvor de viaţă,inflorescenţele de azi.

În suflet adunăm tot ce-au gândit şi ausimţit atâtea generaţii. Am dorit cunoaşterea atot ce ne 'nconjoară, doar răul să 'l ferim, tend-inţa sa nefastă. Ce 'nseamnă înlăuntrul tău săştii ? Doar cine eşti, cin' te-a creat şi dacă ex-istenţa ta are în lume-o consecinţă.

O arcă din cristal e carul meu pentruo zi. Ea poartă forma Lunii şi în spirale urcărăstălmăcind în duh plutirea muribundă –seminţe din văzduh vor germina după 'ngro-pare stejari care filtrează razele de soarespre piatra fermecată şi-aprinde focul dinaltare.

În faţă 'i întunericul, falsitatea şimoartea dar arca 'n care trecem cu fiecaretreaptă dezvăluie lumină, nemuritoarea viaţăşi cuvântul prin care creatorul recom-pensează strădania, speranţa, umilinţa şiadevărul.

În clopotele noastre e-o lume maipresus de-aceasta, în care fericirea (cine-oştie) e stăpână. Urcăm, dar toţi venim dinclopotul nefericirii, aici, prin porul de fântână.

Şi câtă armonie ! "

Alegoria este o manipulare a sim-bolurilor. La început ea a fost verbală,lingvistică. Ritualurile religioase începând cutragedia şi comedia greacă erau alegorii.Simbolismul creştin este înscris în piesele demoralitate ale Evului Mediu în care con-flictele opun viciile virtuţilor. În drama re-nascentistă Shakespeare a scris numeroasealegorii printre care The Winter's Tale. Co-media de moravuri îi cuprinde pe Wilde,Shaw, Pirandello iar mai recent realistulIbsen şi suprarealişii teatrului absurd,Ionesco, Genet şi Beckett. Cinematografia şiteleviziunea dezvoltă metodele ce nu puteaufi realizate în detaliu de teatru. Tehnicile demontaj digital continuă azi fabula lui Esop îndesene animate şi drama lui Shakespeareîn filmele de ficţiune.

Dintr' un alt unghi, ceea ce discu-tasem în alte capitole se demonstrează a în-tări opinia noastră că arta picturală,sculpturală şi arhitecturală vine din timpuriimemoriale să simbolizeze, prin arcuri şicoloane glorie, putere şi victorie dar şi princruce, peşte, miel -credinţă şi veneraţie. Em-blemele care combină un motto cu picturasimbolică este o alegorie vizuală capabilă săîmplinească tradiţia. Dar ea poate să îm-brace şi forme pur matematice. Cum am maiamintit simbolismul numeric este foartevechi sub deumirea de numerologie. Celmuzical descoperit în lucrările lui Johann Se-bastian Bach prezintă forme de alegorie,apropiată ca imagerie viziunii religioase,corelând aspectele fizice ale armonieibazate pe număr cu efectul sublim şimetafizic emoţional realizat la ascultători.Extensia finală apare din combinaţia spec-tacolului, dramei, dansului şi muzicii înoperă, la marii muzicieni, care culminează laWolfgang Amadeus Mozart şi Richard Wag-ner. Ciclul inelului (ca şi alte cicluri ale inelu-lui mai recente) este o completă mitografieşi alegorie, cuvintele şi muzica constituinddouă nivele de înţelegere şi împreună o em-blemă muzicală numită de Wagner laitmotiv.Universul, cosmosul este de altfel reprezen-tat alegoric încă din Grecia antică, având oamplitudine simbolică majoră în Vechiul Tes-tament ca un sistem dual pământ-cosmosencodat într' un mesaj ritual, sistem de ale-gorii cu cauzalitate magică îmbrăcată desfera ocultă a farmecelor, talismanelor, cu-vintelor şi ritualurilor magice. Ficţiunile ale-gorice, caracteristice şi cadruluiscience-fiction au personaje elaborate men-tal în adevărate drame psihologice. Ro-manele în care misticismul erotic conduce ocăutare eroică a perfecţiunii morale sunt celecare relevă pregnant un climat simbolic.Car-acterul cosmic şi demonic al gândirii ale-gorice a fost reprezentat mai ales în EvulMediu când poeţii şi preoţii totodată au creatprincipiul unităţii cosmice în transcedentali-tatea bazei materiale spre un scop spiritual.

Pornind tocmai de la înţelesurile literal, moralşi spiritual, interpretarea textelor biblice s' aconcentrat mai mult pe cel literal. Apogeuleste aşa cum am mai amintit în interpretareaanagogică a apocalipsei lui Ioan. Dar în ma-joritatea textelor sunt două trepte de inter-pretare, literală şi spirituală, adaosulnumerologiei conducând la o multitudine deextensii alegorice.

În timpul Renaşterii sunt reluatelegendele regelui Arthur de Boiardo, Ariostoşi Tasso, păstrând modelul creştin daradâncind înţelegerea umană cu extindereuniversală spre revenirea la tradiţia ale căreigraniţe nu existau în protoistorie. Hamlet allui Shakespeare şi filosofia rosicrucianuluiRene Decartes nu sunt departe de Dr. Faus-tus a lui Goethe şi Thomas Mann. În pe-rioada barocă alegoria păcatului şi a morţiieste reprezentată de John Milton în Par-adisul pierdut, urmat de T.S.Eliot în PatruQuartete. Marile minţi iluminate, John Dry-den şi Alexander Pope erau maeştri aisatirei. Marii poeţi Willam Wortsworth,Samuel Taylor Coleridge, William Blake, No-valis, Percy Bysshe Shelley, Lord Byron,Friedreich Holderlin, Alexander Puşkin, IonHeliade Rădulescu, Victor Hugo au o medi-taţie simbolică şi vizionară care îmbogăţeschermeneutica lumii, mai toţi fiind iniţiaţi franc-masoni şi erudiţi ai antropologiei universale.Alegoria, cea care reprezintă forma cea maispiritualistă de exprimare artistică a înflorit şiprin operele lui Emile Zola, Charles Dickens,Edgar Allan poe, Lev Tolstoi, Fiodor Dos-toievski, Nicolai Gogol, Anton Cehov, HenrzJames, Herman Melville, D.H.Lawrence.

________________1 latinescul fabula este o spunere, în

perioada medievală fiind o conspiraţie a naraţiunii;fabulele lui Esop scot în evidenţă defectele umaneşi morala este un sfat în realitatea vieţii, SamuelTaylor Coleridge numeşte lupii şi vulpile, metaforaoricui în lumea oamenilor şi satira pare a fi ceamai uzitată în timpurile moderne; ele sunt îngeneral în versuri dar pot fi şi în proză. Origineafabulei e pierdută în timp fiind cunoscută şi înMesopotamia sau India. În India fabulele serveaula transmiterea învăţăturilor budiste, încă înaintealui Alexandru cel Mare, Panca-tantra fiintransmise din sanscrită prin traduceri arabe, fiinddiferite de Esop prin faptul că animaleleacţionează ca oamenii şi nu invers. În ChinaMencius, un filosof confucianist foloseadezvoltarea gândirii logicii prin fabule şi parabole.Şi în gândirea daoistă întâlnim lupta oamenilor degeniu în a înţelege propriile viziuni, peştii, păsărileparticipând cu o gândire strict umană la acţiuneapoveştilor supranaturale, a legendelor şi miturilor.Amintim The Canterbury Tales a le lui GeoffreyChaucer, Mother Hubberd's Tale a lui EdmundSpenser, The Hind and the Panther a lui JohnDryden, Fable of the Bees a lui Bernard deMandeville şi Animal Farm a lui George Orwell.Sigur nu pot lipsi nume ca La Fontaine, IvanAndreievici Krilov, James Thurber. Literatura pen-tru copii şi asemănătoare lor dar pentru adulţi arespecifictate alegorică: Lewis Caroll, CharlesKingsley, Rudyard Kipling, Kenneth Grahame, Hi-laire Belloc, Beatrix Potter, Hans Christian Ander-sen, Oscar Wilde, Saint-Exupery, J.R.R.Tolkien.

2 grecescul parabole, o aşezare alături,Împărtăşirea unui adevăr uitat sau eludat este cupredilecţie spre o elită aşa cum sunt şi învăţăturilelui Christos sub auspiciile conceptului de Împărăţiea Cerurilor; ele sunt în proză dar şi versuri precumcele ale poeţilor metafizici englezi George Herbert,Francis Quarles şi Henry Vaughan. Aspectuldidactic al parabolei ilustrat în sferele literare şiteologice aparţin lui Soren Kierkegaard, FranzKafka, Albert Camus

Liviu Pendefunda

9. Hermeneutica - metodă de interpretare în esoterism


AA EE SS OO TT EE RR II CC AA EE

pentru a se „reconstitui“ forma şidimensiunile obiectului original. Ajunsă înmâna cruciaţilor, regele Baudouin I (vd.)a ordonat să fie purtată dinaintea armateiîn cadrul bătăliei victorioase de laRamalah (1101); vederea A. D. A ridicatextraordinar moralul creştinilor,asigurânbd victoria. Începând din acelmoment, la toate bătăliile pe care le-aupurtat regii Ierusalimului a fost adusă şiexpusă A. D. În cursul dezastrului de laHattin (vd.), A. D. a căzut în mâinile luiSaladin (vd.).

AD FRUCTUS UBERES Pentru a asigura un adăposttemplierilor din Aragon, Castilia şi Valencia după abolirea Ordinuluitemplier (1312), s-a înfiinţat în 1316 Ordinul de Montesa (vd.). La10 iunie 1317, papa Ioan XXII (vd.) a emis bula de recunoaştereintitulată A. F. U.

ADMINISTRAREA PROPRIETĂŢILOR Ordinul eraprobabil cel mai mare latifundiar al Europei. Iar tot ceea ce se aflaîn posesia templierilor devenea foarte productiv, pentru căadministrarea era eficientă şi controlul foarte riguros, atât în ceeace priveşte evidenţa produselor, cât şi în ceea ce priveşte muncaprestată de ţărani. Veniturile obţinute din exploatarea fonduluifunciar, odată ce erau atent anticipate, nu puteau fi decâtsemnificative.

Vd. şi BOGĂŢIA ORDINULUI

AD OMNIUM FERE NOTITIAM Bulă papală emisă la 12august 1308, în care este transmis tuturor înalţilor ierarhi,arhiepiscopi şi patriarhi (cei de Constantinopol, de Aquilea şi deIerusalim) să organizeze concilii locale în care să-i judece petemplieri.

AD PRECLARAS Tratat de unii autori ca fiind o bulăpapală, textul numit A. P. este de fapt o scrisoare trimisă, la 27octombrie 1307, lui Filip cel Frumos (vd.) de către papa Clement V(vd.). La doar două săptămâni de la arestarea templierilor dinregatul Franţei, A. P. reprezintă prima reacţie a papei, care,surprins de actul regelui, îl somează să-i predea pe templieriBisericii, singura autorizată să-i judece. Între acest moment şi 22noiembrie, papa a cedat în faţa punctului de vedere al regelui, ladata menţionată emiţând bula Pastoralis præeminentiae (vd.).

AD PROVIDAM CHRISTI VICARII ŞI CONSECINŢELE EIBulă emisă de papa Clement V (vd.), la 2 mai 1312, prin careOrdinul ospitalier (vd.) era declarat moştenitorul oficial al bunurilormobile şi imobile care aparţinuseră Templului. Pentru că bunurileconfiscate de Filip cel Frumos (vd.) de la templieri nu puteaurămâne definitiv în posesia regelui, neexistând nici un motiv pentruaceasta, el trebuia să le predea ospitalierilor. Bula în discuţiedeschidea însă o adevărată cutie a Pandorei, iar Filip le pregăteaospitalierilor mari surprize. Primul lui avantaj venea din faptul că –dincolo de cifrele declarate – nimeni nu putea şti de fapt câţi banişi alte valori fuseseră găşiţi în comanderii în momentul arestării.Apoi, bunurile imobile – pământurile şi toate dotările aferente aufost exploatate în folosul regelui vreme de şapte ani. Filip însă, înpofida oricărei evidenţe, a prezentat lucrurile altfel, şi anume înideea că el de fapt a cheltuit ca să le menţină în stare bună, pentrua fi predate la momentul cuvenit. Apoi regele a menţionatcheltuielile cu procesul, de la cercetarea preliminară, la arestare, laplata funcţionarilor de tot felul implicaţi într-un fel sau altul, laîntreţinerea zilnică a acuzaţilor, deplasări etc. Făcând socotelile,pentru a intra în posesia moştenirii templiere, ospitalierilor lerămânea de achitat uriaşa sumă de 200.000 de livre. Aceasta fărăa se avea în vedere vechile datorii în bani ale regelui către Ordin,omise total, şi, pe de altă parte, acceptându-se ca fiind corectesumele de bani declarate de Filip.

Când au auzit cum se pune problema, ospitalierii s-auadresat papei, care ar fi trebuit să fie un arbitru imparţial. ClementV (vd.) însă îi somează să accepte aranjamentul propus de Filip;numai că, ospitalierii nedispunând de atâţia bani lichizi, situaţia serezolvă prin oprirea de către rege de valori mobile şi imobile lalimita sumei în cauză, abia restul ajungând în patrimoniul ioanit.

Transferarea bunurilor templiere către ospitalieri a inclusşi transferarea arhivelor din toate comanderiile; pe fondulRevoluţiei din 1789, au fost confiscate de statul revoluţionar(precum arată A. Demurger) şi distribuite între marile depozitedepartamentale, ceea ce a făcut ca multe dintre ele să dispară.Oricum, inventarul bunurilor mobile (materiale şi arhive) confiscatede Filip cel Frumos (vd.) nu a fost niciodată publicat.


urmare din numărul 76

O altă acuzaţie priveşte omiterea cuvintelor deconsacrare (prin care pâinea şi vinul deveneau carnea şi sângelelui Iisus, la împărtăşanie) din cadrul slujbei, or, dacă templierii ar finegat credinţa ca atare (de vreme ce acuzaţiile afirmau că Îlrenegau pe Hristos şi scuipau crucea), de ce ar mai fi făcut restulslujbei divine?

În interogatoriile luate un secol înainte catharilor, aceastăacuzaţie figurase deja (semn că anchetatorii templierilor făceauapel la „experienţa“ inchizitorială). Catharii omiteau într-adevăraceste cuvinte, pur şi simplu pentru că negau eficacitateasacramentelor. Cauza pentru care regăsim atare acuzaţie şi înlegătură cu templierii vine din aceeaşi dorinţă a acuzatorilor de afolosi teme verificate deja, precum în cazul acuzaţiilor anterioare.Unii cercetători, dând credit acestei acuzaţii, pledează însă pentrulegături de taină între cathari şi templieri, între cele două structuriputându-se într-adevăr stabili mai multe puncte posibil conexiune.

Ultima acuzaţie principală se referă la practicilehomosexuale din cadrul Ordinului, care nu doar ar fi fost îngăduite,ci chiar recomandate, ceea ce duce acuzaţia în plin absurd.

Să observăm întâi că, dacă celelalte acuzaţii trimit la o„doctrină“ şi identifică direcţiile presupusei „erezii templiere“,aceasta din urmă priveşte comportamentul sexual şi morala. Primulaspect, comportamentul sexual, are în vedere faptul că religiacreştină (ca, de altfel, toate religiile monoteiste) condamnăhomosexualismul, Sfântul Pavel precizând că printre cei ce nu vormoşteni Împărăţia lui Dumnezeu se află şi homosexualii; după ce,în Vechiul Testament, Dumnezeu a distrus Sodoma pentrupăcatele ei, oraş de la care vine numele de „sodomie“. Al doileaaspect, cel moral, are în vedere faptul că templierii au depusjurământ de castitate, pe care l-ar fi încălcat astfel.

Să observăm întâi că Regula Templului se referă expresla sodomie, condamnând-o ca pe unul dintre „păcatele capitale“,pentru care se proceda la excluderearea vinovatului din Ordin; iarîn al doilea rând, că numai doi templieri, fraţi sergenţi, aurecunoscut acuzaţia de sodomie, dar au retractat ulterior. Legatsau nu de practicile homosexuale, a fost consemnat încă în ordinulde arestare din 13 septembrie 1307 şi faptul că, la un momentanume din cadrul ritualului de iniţiere, novicele era condus într-unspaţiu din spatele altarului, unde maestrul care făcea primirea îiscotea roba cu care era înveşmântat şi îi dădea o serie de săruturirituale obscene – la baza şirei spinării, sub locul unde-şi încingeacentura, pe ombilic şi pe gură. Dacă în privinţa acuzaţiei desodomie marea majoritate a cercetătorilor sunt de acord căaceasta este falsă, având finalitate denigratoare, referitor la„săruturile obscene“ unii au dat credit acuzaţiei respective,apreciind că ele erau marca unor ritualuri anume, dar căanchetatorii n-au înţeles asta şi le-au luat drept altceva. PentruJohn Charpentier, cu excepţia gurii, care este sărutată în mai toateritualurile iniţiatice, celelalte trei indică poziţia unor plexuri: „plexulsacru“ (la baza şirei spinării), „plexul lombar“ (sub centură), „plexulmezenterical“ (la ombilic). În total sunt şapte plexuri: cele treiamintite, plus „solar“, „cervical“, „brahial“ şi „subdiafragmatic“.Maestrul care-l primea pe novice deschidea astfel un drum, a căruiparcurgere mai departe avea să o asigure perfecţionarea pe careaspirantul urma să o obţină, şi care-l punea în consonanţă culumea astrală, căci fiecăruia dintre plexuri îi corespunde o planetăzodiacală anume. (Vd. şi PROCESUL.)

AD CERTITUDINEM PRAESENTIUM Alt nume sub caremai e cunoscută bula Considerantes dudum (vd.).

AD EA EX QUIBUS În Portugalia, unde templierii s-aubucurat de protecţie chiar şi după condamnările din 1312, s-a luathotărârea – după modelul spaniol – al înfiinţării Ordinului lui Hristos(vd.), în 1317, care urma să fie noua „casă“ a templierilor dinaceastă ţară. Solicitării de recunoaştere adresată papei Ioan XXII(vd.), acesta răspunde favorabil, la 14 martie 1319, prin bula A. E.E. Q.

AD EXTIRPENDAM Bulă emisă de papa Inocenţiu IV (vd.)în 1252. Acesta a fost unul dintre papii importanţi, de pioasămemorie pentru Ordinal templier, care este umbrită însă de actulemiterii acestei bule prin care, considerându-se că tortura un ar fide fapt altceva decât un simplu mijloc de aflarea adevărului,Inchiziţia (vd.) este autorizată să o folosească. „Cercetarea“ căreiai-au fost supuşi templierii a beneficiat tocmai de autorizarea dată debula A. E.

ADEVĂRATA CRUCE Tradiţia spune că Elena, mamaîmpăratului Constantin, în cadrul „expediţiei sale arheologice“ laIerusalim, a descoperit, printre altele, locul execuţiei lui IisusHristos, unde erau îngropate de trei secole plăcuţa cu inscripţiatrilingvă, piroanele şi un fragment din crucea răstignirii. Acestfragment de cruce a fost ferecat, prin grija împărătesei, în metal

Cristian TiberiuPopescu

ENCICLOPEDIA ORDINULUI TEMPLIERŞI A SPIRITUALITĂŢII TEMPLIERE


RR EE MM EE MM BB EE RR

Desrobitorii

Peste 48 de ore schimbăm dinnou pe 9 vânători şi rămânem patru zile pepoziţie până în dimineaţa de 16 apriliecând se ordonă atacul diviziei II vânători, laora 5 dimineaţa.

Reg. 10 Vânători atacă de frontcu batalionul II în linia I-a, sprijinit şi de-ocompanie cu un pluton mitraliere careoperă pe partea cealaltă a Crişului, asupracotei 606. Restul regimentului, în rezervabrigăzii a IV.

Batalionul îl atacă asupra cotelor305, 365, satul Csucs (Ciuci) legându-se,la dreapta, cu reg. 9 Vânători.

După o pregătire de artilerie careţine 20 minute, pornim la atac; pe valuri deplutoane, susţinuţi de focurile de mitralierădin tranşee. Reuşim să ajungem aproapede creastă, străbătând în salturi repezivalea ce ne desparte, cu pierderi foartepuţine. Artileria inamică trage scurt de totcăutând să lovească în trupele ceînaintează la atac, apoi lungeşte tragerea.Mitralierele inamice, ascunse bine, trimitvaluri de gloanţe ori de câte ori unităţilenoastre se aruncă înainte. Cu maregreutate izbutim să reducem câteva piese,de mitraliere inamice, la tăcere. Odatăajunşi la primele tranşee inamice, ai noştrisunt stăpâni pe situaţie.

Compania V-a, în înaintare, aremai mult de suferit de focurile inamice. Încalea ei dă peste mai multe rânduri detranşee, din care ungurii trag la disperarenevoind să cedeze.

Mitralierele noastre se sacrificăaruncându-se înaintea infanteriei şireuşesc a ţintui pe inamic în tranşee, întimp ce infanteria noastră năvăleşte laatac.

Aici, în faţa tranşeelor inamice,cade, greu rănit la picior, sublocotenentulŞerban Ion, acelaşi care încă de două orifusese rănit în timpul luptelor din Carpaţi şiMărăşeşti, cade pe când alergă în frunteacompaniei V-a pe care o comandă.

Pe când îl duceau brancardierii,el zicea:

- Nu-mi pare rău de altceva decâtcă nu pot să văd Tisa. De-atâta timp măgândeam să-ajung la ea, şi tocmai acum,când pusesem pe unguri pe fugă, trebuiesă vă părăsesc!

*În timp ce compania V-a înaintă

spre Csucs, compania 7-a ocupă cota 305urmărind cu focuri pe inamic. Acesta seretrăgea pe albia Crişului, de-a lungul căiiferate.

Compania a VI-a aflată în rezervaliniei I-a, se interpusese între companiaVII-a şi a V-a, făcând legătura .


Radu Cosmin

Sublocotenentul Florescu, cuplutonul, observând pe unde se retragungurii, scoboară pe la dreapta cotei 305 şile iese în cale, aruncându-i înapoi spre apaCrişului. Mulţi căutau să se ascundă însălciile după mal, dar soldaţii noştri,observându-i, îi vânau ca pe raţe. Seînroşise apa de sânge.

Un soldat, Dop Marin, voind sălovească cu baioneta într-un ungur, acestaîi strigă:

- Nu da, măi, frate, că mi-sromân!

- Dacă eşti român, ce cauţi aici săte lupţi cu mine? răspunse soldatul şi îidădu o lovitură zdravănă, achitându-l.

Tot acest soldat, prinzândaproape de gara Csucs trei unguri cu obucătărie, i-a împuşcat pe câte şi trei.

Într-un beci, dă peste doi unguriascunşi pe care îi împuşcă fără multăvorbă şi plecă mai departe.

Toată ziua de 16 aprilie dureazăurmărirea inamicului. Seara, regimentul s-a oprit tocmai la Gura-Honţului, căcimersese mai bine de 40 km. Oamenii erausleiţi de luptă şi de marş, în plus mai era şiploaia care îngreuna foarte mult marşul.

LUPTELE REGIMENTULUI 9VÂNĂTORI, ÎN TRANSILVANIA ŞI

UNGARIA

I. Recunoaşterea de la Ciuci

La 2 Aprilie 1919, Regimentul 9Vânători se afla la Halmagiu pe care-locupasem în urma retragerii ungurilorprovocaţi de tirul artileriei noastre cebătuse din împrejurimile dealurilor de laBaia de Criş spre Ocsi, unde se afla trenulblindat al ungurilor, ce apăra linia lor derezistenţă.

Ocupând Halmagiul, neapropiasem de nodul de drumuri ce duceaunul, spre Arad şi Altul spre Vaşcău-Beiuş-Oradia Mare.

Comunicaţia spre Arad se făceacu şosea şi cale ferată ce trecea prin GuraHonţului, care era ocupat de unguri, iarspre Vascău de unde începea cale ferată,drumuri rele şi anevoioase treceau pesteDealul Mare, prin Munţii Bihorului spreBeiuş.

De la Halmagiu ungurii s-aurefugiat înspre Gura Honţului, iar trenulblindat stătea în gară. Infanteria eraaşezată pe Dealul Cremeneasa, cu maimulte cuiburi de mitraliere. După aşezareamitralierelor s-au împrăştiat prin pădurilede la Dulălău, Poiana şi Valea Zimbrului.Cu o zi înainte comandantul regimentului9 Vânători, Colonelul Rasoviceanu,dimpreună cu o patrulă de 8 oameni şi untun de munte au plecat în recunoaşterespre Pleşcuţa, Gura Honţului. Ajungând înValea Tacaşele, a găsit patrulele noastreîn recunoaştere angajate cu patruleleinamice. În acest timp un ţăran româninformează că 2 trenuri blindate au plecatspre Gara Ciuciu. Ajungând lângă GaraCiuciu şi voind să inspecteze locul undelinia ferată era distrusă de noi, colonelul

întâlneşte trenul lacotitura liniei feratela o distanţă de 40de metri.Personalul militarunguresc al trenuluisurprins probabilde apariţia unuiofiţer superior la oaşa mică distanţă,nu a deschis foc,deşi avea mitraliereşi tunuri peplatformă.

Colonelul, folosindu-se demomentul acesta de inacţiune s-a înapoiatimediat, trecând după cotitură şi urcându-se în trăsură, a plecat în grabă spre satulCiuciu la Cota 224, unde se găsea tunul,ordonând deschiderea focului.

Astfel personalul trenului a fostîmpiedicat să repare linia întorcându-se cucea mai mare viteză înspre Gura Honţului.Populaţia mirată că un colonel cutează, sămeargă singur în recunoaştere până înlinia inamică aduce laude lui Dumnezeu căa mântuit pe îndrăzneţul ofiţer, care ascăpat astfel comuna Ciuciu de noi jefuirişi maltratări din partea bandelor ungureşti.Tot aşa a scăpat şi comuna Plescuţa şicelelalte de prin împrejur de ticăloşeniileungurilor care veniseră să stoarcă tot ceeace mai puteau găsi.

2. Atacul de la Ciuciu şi Dealul Mare

În apusul soarelui, în ziua de 15aprilie, un călăreţ aduse în goana mare unplic pentru regiment, care se găsea înHalmagiu. După câteva minute orăşelulera în mare fierbere. Nu se spusese nimicşi cu toate acestea lumea presimţea căceva grav trebuia să se întâmple.

Se primise ordinul de atac, caretrebuia să înceapă în zorii zilei. În searaaceleiaşi zile, pe la orele 9, regimentultăcut şi liniştit se strecoară pe valea satuluiCristeşti şi în întunericul nopţii coloanapărea ca o fantomă uriaşă.

Planul era astfel ca în zorii zileiregimentul să cadă în flancul şi spateleinamicului la Ciuci. Marşul se continua pevalea aleasă, într-o tăcere aşa de adâncă,încât impresiona şi pe cel mai curajosluptător. După două ore regimentul ajunselângă o bisericuţă ascunsă tainic subpoalele unui deal, care prin albeaţa şiîncremenirea ei, ne ţintuieşte locului. Nedescoperim şi ne închinăm cu toatăsupunerea sufletului care se află în greacumpănă. De la bisericuţă, drumul urca dingreu spre vârful muntelui, înspre cota 420.

Întreaga coloană defila prin faţabisericuţei, descoperindu-se şi făcându-şisemnul crucii, iar printre rânduri se auzeadin când în când câte-o şoaptă;«Doamne! ne rugăm ţie; ajută-ne».

Coloana se mişca necontenit, iarbisericuţa în aşteptarea ei de veacuri, neapărea ca cel mai cumplit judecător.


cântecul de front. Acum dorul de casă,de părinţi,de soţie saucopii e real,iar cântecul este dorit şi aşteptat căci el răsfrângetumultul acestor sentimente Legea „colportării” funcţionează şiasupra lui.El e permanent „potrivit”,”ajustat” pe gustul popular,în funcţie de psihologia colectivităţii, care îl vehiculează.

Revenind la tema propusă,autorul articolului arată cănici după primul război mondial”o creaţie poetică deamploare,susţinută de melodii agere nu s-a văzut publicatănicăieri.”

Absenţa eposului e pusă de Ion Diaconu pe seamalipsei unei capacităţi rapsodice neamului nostru care, înconcepţia sa,”este mai mult liric decât cu însuşirea naraţiunii.”2

Observaţiile directe le realizează Ion Diaconu pemarginea unei culegeri publicată de C.Rădulescu-Codrin(„Cântece din război”I).Ion Diaconu discerne câteva motiveesenţiale. Între altele acel testament ciobănesc unic înliteraturile populare preschimbat într-o copie cu caracterelegiac datorat zbuciumului eroului care moare în naturastrăină,fără rude,fără intimitatea prieteniei şi lipsit de fervoareaerotică. Ideea trecerii spre nefiinţă, preschimbarea morţii,bocetul degradat,tema mamei căutându-şi feciorul, fuzioneazăcu tema patriotică. Atmosfera majoră a acestor poezii rezultădin simţul sacrificiului ostăşesc pentru salvarea patriei.Regretul apare numai faţă cu tinereţea ostaşilor căzuţi.Elementul macabru e puţin prezent ca,de altfel,şi marile figuriistorice care par accidental şi în ton apologetic minor. Aparmulte neologisme,”versuri false şi decadente” aceasta fiindîncă o dovadă pentru Ion Diaconu că poezia de războireprezintă „un adevărat regres folkloric:”

Cât priveşte ecourile celui de-al doilea războimondial,acestea erau – la vremea aceea -(1941) extrem devagi, datorită, consideră Ion Diaconu, amplorii fără precedenta acestui măcel şi apoi a lipsei de timp căci:”Creaţia e o filtrarelentă a impresiilor trăite:”Cele mai multe astfel decreaţii,publicate în periodicele milităreşti „Sentinela” şi„Soldatul”,vădind nerăbdarea autorilor de a şi le regăsipublicate,nu au nici un fior liric adevărat.

Ion Diaconu împarte aceste creaţii în trei perioade:1.până la 22 iunie 1941 când sunt scrise de fete sau

soţii din satele pe care iubiţii şi soţii le-au părăsit,acestea fiindrealizări literare mijlocii ca valoare de creaţie,înţesate deneologisme şi cu un vădit caracter de modernitate;

2. poezii scrise „pe zonă” de soldaţi şi gradaţi – lipsitede orice sevă populară - copiate din lectura de pefront,dovedind un crepuscul al cântecului popularcare,”dezbrăcat pe nesimţite de melodie,se literaturizează;

”3. după 22 iunie – poezii scrise de gradaţi şi soldaţi -mai ales din spitale. E un gen epistolar .Sunt „poezioare” lipsitede luminoasa desfăşurare a lirismului popular primitiv,dar„salvate” prin conţinut patriotic.”În nici un caz asemeneaplăsmuiri uşoare nu au caracterul Mioriţei sau măcar pe-aldoinei”3,conchide autorul studiului.

Studiul e însoţit de un bogat material bibliografic,precum şi de paisprezece producţii literare de gen ilustrând,pentru nevoile teoretice ale documentării,toate cele trei „etape”de creaţie amintite mai sus.

Cu „Milcovia” şi „Ethnos” se încheie o etapă fertilă şibinevenită pentru plasarea Vrancei, atât de puţin cunoscută înrevistele perioadei analizate,pe orbita culturii înalte,înţelese însensul pozitiv al propăşirii noastre spirituale. După ce acestedouă publicaţii de certă valoare îşi închid definitivcoperţile,puţine alte speranţe de desfăşurare a unei activităţiştiinţifice de ţinută au mai rămas în Vrancea.

Studii de folclor şi folcloristică la nivelul cercetăriiştiinţifice din „şcoala”Ovid Densuşianu,după moartea lui IonDiaconu survenită în 1987, nu s-au mai făcut. Cât despre orevistă de talia celor asupra cărora ne-am aplecat în acestarticol,asemănătoare în conţinut,formă şi consistenţă...nimenin-a îndrăznit încă să calce în grădina maestrului.


EE TT NN OO SS

urmare din numărul anterior

În afara materialului folcloricdeosebit pe care-l publică în cele treifascicole ale „Ehnos”-ului, cel maiinteresant studiu dedicat creaţieipopulare de Ion Diaconu ni se pare afi”Poezia populară de militărie înrăzboiul nostru din 1941”,apărut în„Ethnos” I, fasc. 2, pag.111.

Pentru „netezirea” discuţiei cu privirela încadrarea poeziei de militărie în eposul popular,Ion Diaconuutilizează culegeri din ambele războaie,notând mai întâipolemicile purtate pe marginea subiectului.

Pentru prima dată Artur Gorovei în „Noţiuni de folklor”– Bucureşti,1933,pag.31,”documentează luminos” căimprovizaţiile versificate ale gradaţilor sau soldaţilor nu potconstitui document folcloric.

Dar,documentaţia lui Gorovei e lipsită de suportulmelodic al creaţiilor,deci numai pe jumătate demonstrată.

Ion Diaconu consideră că două ar fi punctele devedere din care trebuie privită problema. Şi anume:a)creatoruleste un anonim din masa primitivă rurală sau este unalfabetizat;b)el poate fi din orice categorie socială sau trebuiesă facă parte numai din ţărănime?

Autorul popular este un individ „socializat”,el aparţineunei comunităţi umane fiind predestinat a se manifesta carezonator al acesteia(Petru Iroaie,citat de Ion Diaconu).PentruAl.Dima arta populară are caracter atemporal, eteroclit,ecumenic. Ion Diaconu „mărgineşte” arta populară la forma eiimediată şi proprie:”arta ethnică, aceea a unei naţiunianume”.Un cântec popular are şi ecouri străvechi etnice. Dealtfel,Ion Diaconu nu concepe poezia populară neînsoţită demelodie. Cântecul şi versul popular îngemănate sunt expresiaoriginală şi imediată în limba naţională a unui popor.

Pentru Ion Diaconu trei sunt condiţiile fundamentaleale poeziei populare:

1.originea ei în masa poporului nealterat de culturascrisă;

2.existenţa melodiei:”orice vers adevărat popular e uncântec cântat”;

3.caracterul prin excelenţă oral al creaţiilor populare.Asupra acestor creaţii anonime nimeni nu revendică

dreptul personal de invenţie. Comunitatea rurală e „proprietarulinvoluntar al artei populare”,individul modificator sau creatornefiind decât un colportor al creaţiilor deja existente. Atunciînsă când creatorul are privilegiul de-a modifica de-a inventacreaţia fără un model preexistent „obştea rurală admite şicunoaşte în sânul său pe cel încărcat cu o excepţională puterecreatoare”.Acestuia i se acceptă modificări şi înnoiri.

După aceste câteva esenţiale diferenţieri teoretice,IonDiaconu reia problema poeziei de militărie hotărând,fărăechivoc, că aceasta nu intră în categoria poeziei populare.Pentru că,argumentează autorul:”Gen de poezie automată fărăo vertebraţie poetică organică,având ca autori indivizi siguralfabetizaţi,ce nu-şi transmit oral fabricatul şi nu-l păstreazăprin capacitatea memoriei – astfel de poezie e departe chiarde-a simula măcar actul creator popular.”Şi maivehement:”...poezia de militărie e un dublet grosolan alcântecului popular original. Nu intră în matca creaţiei poeticevii şi depline ...nu e congruentă melodiei,căci nu s-a născutdatorită cântării,ci e o făptură bastardă,răsărită ca orice poeziecultă pe hârtie.”1

Având origine cărturărească,fiind realizată mai ales degradaţi sau recruţi alfabetizaţi,chiar dacă circulă încomunitatea rurală la un moment dat,ea nu e decât „un cântecde modă” care trăieşte agonic doar în timpul serviciului militarpentru ca apoi să dispară.

Apelând,apoi, la argumentaţia germanului John Meiercare a studiat psihologia de război a celor chemaţi sub arme,concluzionând că solidaritatea ostăşească se bazează pesentimentul colectiv al sprijinului reciproc, izvorât din primejdie,astfel încât,cuvintele, de altfel academice ca „patrie,”stat”,îşipierd convenţionalitatea devenind realităţi care pot să apară în

1.Ion Diaconu – „Poezia populară de militărie în războiul nostru din1941”În:Ethnos,an I,fasc.2,pag.1122.Ion Diaconu - Idem pag.1133.Ion Diaconu – Idem,ibidem

Georgeta Vioreanu

Etnografie şi folclor în revistele vrâncenedin perioada 1918-1944


VVAA RR II AA

Poştalionul cu peniţePoştalionul cu peniţeGheorghe Andrei Neagu

• EPIGRAME • EPIGRAME • EPIGRAME • EPIGRAME • Daniel ??? Sava Francu

Unui poet… băutorfruntaş

În superba-i poezieSunt mulţi cai, o herghelieLa el caii-s nişte zmeiD-aia bea cât beau şi ei.

Unui poet… paznic denoapte

Muza lui e demodatăŞade-ntotdeauna treazăNu adoarme niciodată Doar… visează.

Unui intelectual …guraliv (logoreic)

Strigi la el să nu vorbeascăÎl rogi să tacă – tot în vanCă are, vrea să dovedeascăCei şapte ani… de pe maidan

Aceluiaşi

Îi place sau nu-i place Astăzi i-o spun iarÎnţeleptul tace Ignorantul … zbiară.

DACIA LITERARĂ nr. 1/2008Nădăjduiesc, cu sinceritate, să fiede bun augur sloganul propus deCălin Ciobotari distinsuluiintelectual Liviu Antonesei, într-uninterviu ce deschide numărul peianuarie sub revigoranta şi dătătoarea de speranţăaserţiune: LITERATURA NU VA MURI NICIODATĂ. Şi nicinu se poate gândi altfel în urbea lui Alexandru Zub, PetruUrsache şi Cezar Ivănescu, pe un podium subiectivo-sentimental al sussemnatului.

Remarc o nestemată semnată Mircea Micu„Voievodul stelar”: „Şi-un cântec se face pământul / uncântec şi-un petic de rai/ când trece în nopţi înlunate /Voievodul Eminescu Mihai”, acest geniu unic şi „irepetabil”,într-o montură de trei articole ale lui Const. Cubleşan,Anamaria Blănaru şi Graţian Jucan.

Urmează „Arghezi iconoclastul” şi fragmente dineseul „Artă şi idei în poezia lui Alexei Mateevici” scris de IonŢurcanu. Acelaşi Călin Ciobotari ni-l prezintă pe GeorgeAstaloş, cel mai însemnat specialist în argou din Europa,într-un interviu intitulat „Argou înseamnă poezie”.

Mai găsim poezie, cronică şi istorie literară, teatru,într-un tot atrăgător şi interesant.POESIS, ianuarie – februarie 2008„Un om norocos” îl consideră D. Păcuraru în editorial pePOETUL Cezar Ivănescu căruia i s-a oferit „şansa” de a sebate cu mizerabilii săi detractori. Halal gaşcă! În final îl maiomoară odată pe N. Labiş prin alăturarea cu salariaţiCNSAS.

Cronica literară susţinută cu autoritate şiprofesionalism de George Vulturescu – directorul şirealizatorul acestei superbe reviste de poezie, de IonZubaşcu, Marian Barbu şi Monica Mureşan. La rubrica deistorie literară Graţian Jucan ne dezvăluie momente deprietenie literară între Al. Vlahuţă şi Eminescu onorantepentru primul. O, tempora! Astăzi distinsului POET CezarIvănescu i se măsluiesc dosare de colaborator cusecuritatea pe vremea studenţiei. Bine ilustratEVENIMENTUL CULTURAL cu M.Dinescu în prim plan capremiat naţional. Poezie autentică semnată de Liviu Ioan Stoiciu, Ion TudorSovian, Simona-Graţia Dima.Delicioase parodiile lui Lucian Perţa. O revistă de mareţinută intelectuală pentru care merită felicitări invidioase nunumai realizatorul dar şi DCCPC a judeţului Satu Mare (carese ocupă de cultură şi nu doar de politică ca în alte zone maicentrale ale României) şi mai cu seamă „Informaţia zilei deMaramureş”.DUNĂREA DE JOS nr. 73 martie 2008Numele prof. dr.P A U LPĂLTĂNEA închenar negru dedoliu întristeazăintelectualitatea gălăţeană care în câteva articole de marebun simţ aduc un ultim omagiu marcantei sale personalităţi. Coloana vertebrală a revistei rămâne „Ancheta lui Dinescu”,iar în acest număr Ion Manea se dovedeşte a fi un analistremarcabil, pătrunzător, sensibil, cu umor şi fină ironie. Interesant „puzzle”-ul despre iubire al Adinei Fuică din carespicuim: „Ar trebui pedepsită fuga de dragoste” (V.Micle) şi„Eternul adevăr că iubirea nu are nevoie de cuvinte, estepoate cea mai primitivă şi mai adevărată definiţie.Iubirea nu poate fi explicată. Ea este . Iubirea care nu aducefericire, nu are nimic frumos în esenţa ei”. (Gh. Neagu)„Cronica” ni-l prezintă pe Ionel Marin, produs al cenacluluifocşănean, cu volumul de poeme „Crâmpei de veşnicie”,cronicarul fiind A.G. Secară. Mai remarcăm versurilesensibile ale Clarei Mărgineanu şi debutul Ioanei Murariu.Peste tot o revistă plină, interesantă care incită la lecturarede la un capăt la altul şi care „nu-i tocmai de jos” cumremarca un coleg într-o prezentare anterioară.

LUCEAFĂRUL – nr. 8(797)martie 2008.Bine sprijinit dePrimarul(Primăria) sectorului2, în 16 pagini „Luceafărul”pâlpâie, dar încă luminează prin Alexandru George cu„rubrica” domniei sale, Carmen Firan – versuri, IrinaBudeanu – interviu, Stelian Tăbăraş cu suavele sale„conexiuni întâmplătoare”, Grete Tartler – carte străină,Mircea Ghiţulescu – teatru.Curajoasă rubrica „Revista revistelor” semnatăanonim(pseudonim) – tot nimeni – cu un stil şmecherescmolipsitor, ce se vrea ironic.Nu pot să nu subliniez „surplusul de „inteligenţă” ca „păcatcapital românesc” al semnatarei pamfletului „Fecioarele dinParlament” care se întreabă „cine să reprezinte interesulfecioarelor din România în Parlament” şi răspunde: „cinealtcineva decât nefecioarele U.De.Me.Reu.” – O cheamăRodica Bud.OBSERVATOR CULTURAL – nr. 156 (414)Tematica acestei săptămâni, una de mare şi permanentăactualitate „(Bună)starea Teatrelor Naţionale”.Dezbaterea pe această temă este susţinută prin câtevapuncte de vedere pertinente şi responsabile de către IuliaPopovici, Oltiţa Cântec, Oana Cristea Grigorescu, MiricăSorin Rusu. Şi literatura este bine şi substanţial reprezentatăşi recomandăm eseul „Sinele ca spectacol” de IoanaPetrescu precum şi interviul lui O. Simonca cu directorulEditurii americane Dalkey Archive Press, domnul JohnO’Brien sub promiţătoarea declaraţie – promisiune „Vrem săpublicăm scriitori români”. Dacă el vrea, noi ce maiaşteptăm?! Nu lipsesc nici filmul, artele vizuale, muzica. Şitotul începe cu politica!ARGEŞ – febr. 2008Mă opresc la fragmentul publicatîn acest număr, din romanul„Brazda peste haturi”.„Revisited”, roman scris la patru mâini. Mă cutremur! Adispărut a patra mână. Omul de mare cultură, eseistul,jurnalistul, profesorul, omul politic George Pruteanu a fostchemat la Domnul spre a-i fi alături întru protejarea limbiiromâne şi a celor care o vorbesc. Să-i fie uşoară ţărânapământului pentru care s-a zbătut neobosit.CALIGRAF, februarie 2008Florea Burtan scoate sub egida Consiliului JudeţeanTeleorman o autentică revistă de cultură. Recomandăm înacest număr cronica literară semnată de Florentin Popescu,poeziile Cristinei Predescu – postume, notele de lectură alelui N. Teodorescu la vol. „Un an din viaţa lui Eminescu” de N.Georgescu, eseul lui N. Dina despre I.L. Caragiale.TOMIS – febr. 2008Ideea numărului tematic este remarcabilă.Luna asta Luis Buruel Portoles. AşteptămQuentin Torontino.CAFENEAUA LITERARĂ – febr. 2008Remarcăm întotdeauna cu satisfacţie şimândrie apariţiile unor prestigioşi literaţi vrânceni. Acestnumăr se deschide cu Liviu Ioan Stoiciu, „una din cele maiimportante personalităţi ale poeziei noastre contemporane”

– cum se exprimă GheorgheGrigurcu în pag.4 – într-unpertinent şi plin de bun simţcomentariu la jegoasa încercarede compromitere a POETULUICezar Ivănescu.

ALFA-ZET nr. 1, an I, 29.II.2008Salutăm apariţia celei mai tinere reviste de cenaclu a celormai tinere condeie din Satu Mare. Le dorim apariţii susţinuteşi numeroase, chiar dacă s-a născut într-un februarie bisect.Remarcăm certe talente care prin muncă perseverentă vordeveni poeţi şi prozatori: Renate Schwarzkopf, MariusRăzvan Roşu, Cătălin Filip cu siguranţă.


RR EE VV II SS TTAA RR EE VV II SS TT EE LL OO RR

...cu Francu Sava

Documents

oglinda77