Peiping (Pacea Nordică), Peking sau Beijing (din 1949, „capitala de nord” – „jing” înseamnă „capitală”) sunt numai trei denumiri pentru o metropolă fascinantă, pe măsura ţării pe care o reprezintă. Un oraş cu „numai” 22 de milioane de locuitori, mai mult decât toată România, este greu chiar şi de imaginat.

Am ajuns la imensul Beijing Capital International Airport (PEK) dupa aproape o noapte si o zi pe drum, dintre care 16 ore în avion!

Taximetrul de la aeroport până aproape de centrul oraşului (cam 30 de Km), nu a costat decât 70 de RMB (Bani ai Poporului) adică aproximativ 10 dolari US. Cu toată oboseala şi diferenţa de fus orar de 12 ore dintre Montreal şi Beijing, o mică plimbare prin oraş nu strică – să mai îndrept oasele îndoite, aşa am socotit, mai ales că îmi era foame şi aveam nevoie de o nelipsită, banală pâine. Nu sunt total străin de peisajul oraşelor chinezeşti, aşa că m-am încumetat pe străzile necunoscute din zonă. Este, în fond, cel de-al treilea voiaj pe care îl fac în ţara «Marelui Zid» sau ţara a 500 de milioane de fumători (mai mulţi decât pe toată planeta laolaltă!), ultimul la Olimpiada din 2008 şi primul la începutul anului 2000. Cât de mult s-a schimbat oraşul faţă de acum 10 ani şi chiar faţă de acum doi ani – este ceva de necrezut!

Mă aflu în districtul Chaoyang, lângă cel de-al treilea cerc (linie de centură – sunt 5 în total, dar numărătoarea începe de la 2!) o zonă selectă a oraşului, modernă şi curată. Este 6 mai după-amiază, în anul de graţie 2010. Soarele se „prevede” bolnăvicios prin smogul generat de fel de fel de industrii poluante, aflate în afara oraşului, dar destul de aproape ca să-şi facă simţită nefasta existenţă. Temperatura – în jur de 15 grade Celsius. Mulţi chinezi şi chinezoaice pe străzi, toţi parcă grăbiţi să ajungă undeva mai

repede. Puţine reclame sau firme cu caractere latine. Numai « Sex Shop » se pare că nu se traduce prea bine în chineză şi îmi atrage atenţia. Sau poate că este ilegal de făcut reclamă pentru magazine care ar putea duce la creşterea natalităţii, puţin dorită de guvern, prin legea care limitează la un copil pe familie. Am aflat că minorităţile conlocuitoare fac excepţie la această lege. Interesant!

Este greu să te descurci pe străzile oraşelor chineze, dacă nu ştii limba locului. Se ştie, mandarina şi cantoneza (cele doua limbi majore ale Chinei) se scriu la fel, numai pronunţia este foarte diferită, încât nu se pot inţelege unii cu alţii. Dar ce caucazian poate să memoreze atâtea semne ciudate? Aşa cum am spus mai sus, am plecat la plimbare şi cu scopul precis de a cumpăra pâine. Dar oricât m-am învârtit prin zonă, nu am găsit şi m-am întors acasă cu mâinile goale. Cum să înţeleg eu chineza, această limbă melodioasă, cântată, a sunetelor învârtite şi ameţite în fel şi chip? Engleza şi franceza îţi pot fi de folos numai dacă eşti foarte norocos. Eu nu am fost, în prima mea ieşire printre chinezi, în noul meu voiaj prin ţara cea mai populată din lume.

A doua zi, am plecat din nou pe străzi. Nici urmă de pâine. Chinezii nu mănâncă aşa ceva, dar în zonă trăiesc şi străini, aşa ca nu m-am descurajat. Am dat de o piaţă, pe o latură lărgită de stradă. Mai toate legumele şi fructele puse pe jos, pe saci sau folii de plastic. M-a bucurat de această descoperire; voi cumpăra fructe chinezeşti proaspete, aduse probabil din sudul Chinei şi alte produse, ca sa nu merg prea des la restaurant – nu mă omor după arta culinară chinezească! Însă m-am hotărât să mai merg puţin şi să mă întorc la piaţă, în drumul spre casă. Am mai mers poate 15 minute şi m-am întors la locul ştiut, dar ce să vezi? Nici urmă de piaţă. Nu

este posibil, nu m-am rătăcit. Să fie diferenţa de fus orar şi poate că am visat? Ciudat de tot.

– Unde este o piaţă pe aici? am întrebat în dreapta şi în stânga, până când o fată tânără, subţire ca o trestie, cu o umbrelă de soare cam ponosită, mi-a răspuns prietenos, într-o engleză impecabilă:

– Este aici, dar numai până la ora 9. Am plecat nedumerit. Puţin mai târziu, am aflat

misterul. Era vorba de o piaţă ilegală, care funcţionează acolo de ani de zile, dar după ora 9 dimineaţa, nu vei mai vedea nici urmă de produse sau de precupeţi. Poate să existe numai înainte de a se duce poliţiştii la servici, adică până la ora 9 fix. Şi poliţiştii cumpăra de acolo, dar în afara programului de lucru (până la ora 9), când nu au dreptul să intervină. Interesantă (şi benefică) înţelegere tacită! Aşa am învăţat că trebuie să mă scol de dimineaţă dacă vreau fructe şi legume proaspete şi ieftine, direct de la sursă. Alta soluţie, a fost să merg la «piaţa legală», modernă şi curată, cu un sortiment bogat de produse, pe care până la urmă, am găsit-o după indicatiile rudelor mele din Beijing.

Transportul produselor (multe necunoscute mie – am descoperit două fructe de care nu aveam habar, adevarate minuni ale naturii – unul numit în engleză mungoosteen şi altul numit de chinezi „regele fructelor” (există mai multe fructe numite aşa), delicios, aratând ca o mură roşie închis, mare cât o nucă, cu un singur sâmbure, despre care nu am găsit nicio informaţie pe internet) se face în principal cu motorete cu trei roţi sau cu triciclete – cu tracţiune electrică sau cu pedale. Ciudate mijloace de transport! Motoretele cu trei roţi acoperite cu tablă inoxidabilă sunt chiar frumoase. Depinde cât sunt de noi. Bicicletele au început să se împuţineze, cam asta este impresia mea. Se pot vedea pe străzi multe motorete şi biciclete cu tracţiune electrică. În urmă cu 10 ani când am fost pentru prima dată pe aici, erau mult mai mute biciclete, iar automobilele cu mult mai puţine. Acum, străzile abundă cu maşini de tot felul, unele foarte scumpe.

După numai 4 zile printre chinezi, am început să mă adaptez. Am găsit, nu departe, o patiserie Panamie, un „Convenience store”, un Mall etc. Am făcut incursiuni cu prietenii veniţi din California la Tiananmen Square (tabloul lui Mao, tartorul „involuţiei” culturale este tot acolo, zâmbitor şi gras), la Muzeul Tehnic (incredibil lăcaş de cultură chinezească!), la renumitul station Bird Nest etc. Am vizitat trei companii cu care se poate face „business” din Canada. Nu am reuşit să mă întâlnesc cu poeţii chinezi pe care i-am cunoscut la Maghar, în Israel, dar am avut destule de făcut.

Iubitorii de poezie au auzit cu siguranţă de „Eight Vistas of Yanshan” („Opt panoramice (imagini) ale lui Yanshan”). Yanshan – „Muntele lui Yan” – este o veche denumire a Beijng-ului. Se crede că aceste „Panoramice” datează din vremea înfloritoarei dinastii Song (960-1279 DC) şi au avut menirea să atragă pe chinezii înstăriţi să se stabilească în acestă zonă, extrem de frumoasă. În timpul dinastiei Song s-au introdus pentru prima dată în lume banii de hârtie, s-a inventat busola, praful de puşcă etc. iar poeţii au fost puşi la mare cinste.

În engleză, cele „Eight Vistas” sună aşa:

„Layered Shades Green at Juyang Pass”

„Cascading Raynbow at Jade Spring Hill”

„Cristal Clear Waves en Taiy Pond”

„Spring Clouds an Jasper Flower Island”

„Mistry Trees at the Gate of Ji”

„Clearing Snow în the Western Hills”

„Down Moon Light Reed Gully Bridge”

„Sunset at the Golden Terrace”

(Peking: Temples and city life, 1400 – 1900, by Susan Naquin, 2000, University of California Press)

Nu mai există demult aşa peisaje frumoase, cum sunt cele descrise în renumita poezie, găsită pe un pergament din anul 1414 DC, aflat la Muzeul de Istorie din Shanghai. Gate of Ji şi Golden Terace au dispărut din secolul XV, iar ce a mai rămas, s-a schimbat mult. Foarte interesantă cartea lui Susan Naquin!

Multe ciudăţenii atrag atenţia prin Beijing, mai ales pentru ochii celor veniţi de pe alte continente, ca mine. De exemplu, în faţa magazinelor, restaurantelor, frizeriilor etc. aliniaţi şi în poziţie de drepţi ca la armată, în uniforme, se pot vedea salariaţi care ascultă indicaţiile şefului sau patronului. Uneori li se citeşte dintr-un manual (cred că nu al lui Mao). Pe rând, fiecare strigă ceva ce pentru urechile mele sună « Am înţeles, să trăiţi! ». Interesant, nu?

În China acestor zile nu vezi decât rareori cerşetori precum nu vezi nici oameni graşi. Mai vezi însă oameni care îţi inspiră milă, în special cei care trag din greu la pedalele unei biciclete cu trei roţi, ruginite, care parcă se îndoaie de atâta greutate. Poate să fie greutatea unor butelii, damigene cu apă, fier vechi, cărămidă, saci cu ceva greu etc. Am numărat 10 saci de ciment cred, pe o tricicletă! Te întrebi fără să vrei – cum poate o mână de om să ducă atâta povară?

Smogul este omniprezent în aer, la fel ca în timpul olimpiadei, dacă nu mai rău. Este normal să fie aşa,

datorită în parte şi demolărilor masive care se practică zi de zi. În locul caselor sărmane de oameni necăjiţi, apar autostrăzi suprapuse şi bijuterii arhitecturale care impresionează şi încântă ochiul. Se pare că nimeni nu poate să împiedice sau să se opună demolării locuinţei sau micii afaceri a cuiva (restaurant, magazin, atelier de reparat biciclete, croitorie etc.), chiar dacă este solidă şi valoroasă. Oraşele trebuie să se modernizeze cu orice preţ şi rezultatele sunt evidente, impresionante, de necontestat. Anatema pusă pe o clădire (un cerc mare, roşu, cu un semn înscris în el care înseamnă, presupun – demolare) este fatală, fără şanse de supravieţuire pentru acea clădire. Am aflat însă că despăgubirile sunt corecte şi nimeni nu rămâne pe drumuri. Guvernul are bani mulţi şi are grijă ca oamenii să fie mulţumiţi. Dacă nu – este treaba lor.

Nu îmi dau seama cum de nu se produc multe accidente în învălmăşeala de pe şosele şi la intersecţii. Aparent, nu prea sunt reguli de circulaţie. Există treceri de pietoni marcate („zebre”), dar pietonii nu au niciodată prioritate. Bicicletele şi motoretele merg şi pe trotuare, dar nu am văzut niciun accident. Oamenii sunt calmi, se pare că nu se înjură niciodată ca în anumite ţări – cunosc eu una. Taximetrele sunt curate, cu preţuri unice pe Beijing, afordabile (2 RMB pe Km – un dolar se schimbă oficial cu aprox. 7 RMB – Bani ai Poporului), şi nu există „ciubuc”. Întotdeauna, imprimanta funcţionează şi ţi se imprimă chitanţa, niciodată nu se întâmplă ca şoferul să nu aibe restul. Am mers cu taximetrul foarte mult şi nu am întâlnit taximetrist să vorbească engleza sau franceza, să nu mai vorbim de limbile spaniolă, germană sau… română.

Cerşetori, aşa cum am menţionat mai sus, aproape că nu există în Beijing. Am văzut însă o „invenţie” în materie de cerşit, dar numai de două ori. Imaginaţi-vă, chiar şi nenumăraţii cerşetori din San Francisco (eu consider San Francisco – capitala cerşetorilor lumii) ar rămâne muţi de uimire în faţa noii şi ingenioasei „invenţii”. Numai să găsească o… „mamă”. Deci, iată despre ce este vorba: O bătrână galbenă la faţă, întinsă pe o pătură, trage să moară, sau se preface. Lângă ea, un tânăr în genunchi, face plecăciuni la pământ, repede, repede – ameţitor de repede, rugând pe trecători să-l ajute să-şi salveze mama. Ce trecător ar avea aşa inima de piatră să nu fie impresionant de o astfel de scenă?

În urmă cu 10 ani, pentru prima dată în Beijing, am făcut cumpărături la cunoscuta Silk Market (Piaţă a mătăsii). Pe o stradă îngustă, tarabe lângă tarabe, pline cu tot felul de produse – îmbrăcăminte, stofe,

mătăsuri, încălţăminte, bijuterii şi tot ce se poate imagina pe lume. În prezent, în locul respectiv s-a construit o clădire impunătoare în care s-au mutat toţi vânzătorii sărmani de odinioară, cu acelaşi gen de marfă şi cu acelaşi spirit comercial. Totul se negociază, iar regula generală nescrisă este să negociezi (într-o engleză aproximativă) în jur de 10 până la 30% din preţul cerut iniţial. Acolo poţi cumpăra cămăşi Armani, Versace etc. cu numai trei dolari bucata, dacă ştii să negociezi. Vă asigur că marea parte a produselor sunt de calitate. Nu am crezut niciodată că un costum la comandă se poate face în numai 18 ore. Singura treabă complicată este să alegi stofa, din zecile de modele disponibile. Aşa se face că m-am ales cu un costum impecabil, gata de pe o zi la alta (chiar mai puţin de 18 ore) la un preţ care mi-e ruşine să îl spun – numai 1200 RMB – cu două perechi de pantaloni! Mergeţi la etajul 4 la Silk Market şi o să vă convingeţi că nu exagerez o secundă! Superîncântat de costumul meu, le-am promis simpaticilor croitori că de câte ori voi merge la Beijing, voi face un costum la ei – şi nu voi uita să le duc insigne canadiene, foarte apreciate pe acolo.

Aşa cum am mai menţionat, sunt multe lucruri fascinante în această lume, greu de înţeles şi cunoscut în profunzime, în toate aspectele ei. Printre altele, bariera limbii este greu de trecut, dar cred că este mai bine aşa – va fi mai greu pentru escrocii planetei să interfereze şi să altereze această cultură milenară. Păcat că se utilizează din ce în ce mai mult cifrele arabe (cele autohtone sunt pe cale de dispariţie), ca oriunde pe planetă. Când am mers la arhicunoscuta piaţă Tiananmen, oricum am încercat să pronunţ Tiananmen, şoferul de taxi nu a înţeles unde vreau să merg, până mi-a venit ideia salvatoare să spun – Mao, Mao… Atunci, şoferul s-a luminat la faţă şi a virat în direcţia cea bună.

Precum Marco Polo odinioară, şi în zilele noastre încă mai avem ce descoperii în China; descoperim o ţară şi un popor plin de mistere, care într-o zi va fi recunoscut ca cel mai puternic din lume; un popor de oameni paşnici, harnici, extrem de inventivi, prietenoşi, cinstiţi şi buni, un exemplu de urmat pentru omenire.

Beijing, mai 2010

Va urma

Întreaga fabulă narativă a romanului Zăpezile albastre (1996 – în Polonia, versiune în limba

română – 2008, prin Carmen Luiza Săvescu, editura Humanitas, 164 pagini) se poate rezuma în

câteva fraze. Un copil, evreu polonez, trăieşte într-un lagăr din Siberia drama celor lipsiţi de căldura

părintească, pe fondul unei absenţe totale a libertăţii. Vremurile roşii, ctitorite de Lenin şi continuate

draconic de către Stalin, se ridică ameninţător, încât băiatul visează în permanenţă la eliberare.

Scriitorul polonez Piotr Bednarski a procedat destul de inteligent în selecţia personagială ofertată.

Dezbaterea clasică de odinioară în critica literară europeană, la ceva timp şi după aceea, s-a dovedit

sterilă până la urmă, căci personajul, ca entitate sau actant epic, indiferent cum este – static sau în

mişcare, trebuie să-şi califice identitatea prin trei căi posibile. Una, şi cea mai importantă, dacă nu

suverană, este „calea regală” a prozatorului. Alta, a personajului însuşi. A treia – a celorlalţi consorţi

ori competitori la definirea epicului. Ba s-a mers până acolo, încât după 1950 (în Franţa) s-a vorbit

despre romanul fără personaje. Desigur, mai încoace de noi (ca vârstă), ele au fost substituite de

documente. Sau romanul a cunoscut scriitura eseului, fiind astfel o dezbatere de morală, de

conştiinţă, de psihologie a cazului ş.a.m.d.

Odată cu impunerea autoreferenţialităţii, personajul a fost dezlegat de rigorile teoretice de ieri,

luându-şi asupră-şi tot mai multe medii socio-profesionale, dar şi individuale, de natură psihologică.

Multitudinea ipostazelor sale de existenţă estetică l-a transformat într-un antrenor jucător vivant.;

ş.a.m.d.

Nu întâmplător am evocat o incursiune teoretică asupra personajului devenit… speţă, fiindcă în

afara existenţei sale (reale, fictive, imaginare, intuite, revelate ş.c.l.), mişcat pe o canava (de viaţă, de

spirit) nu se poate vorbi de proză. Fie şi atunci când aceasta este… poetică. O zicală românească

spune că moara nu macină niciodată în gol.

Ei bine, scriitorul polonez (n. în 1938, într-un orăşel din estul ţării) apelează la forma clasică a

devenirii personajului său, care a răsărit din propria-i persoană. Era să scriu din propria-i cenuşă,

apelând la mitologia păsării Phoenix. Şi nu greşeam prea mult, ba, chiar deloc, dacă iau în calcul

traiectoria protagonistului Petia. El este realizat ca un alter ego implicat, dar şi ca povestitor la

persoana a treia. Aci intervine limbajul cult al scriitorului care şi-a construit tot eşafodajul narativ pe

ideea acuzării indirecte a regimului opresor, disipat, tot mai învolburat de către ciraci şi supuşi. În

primul rând, de N.K.V.D. O discuţie dintre copil şi un comandant al acestui for poliţienesc luminează şi

mesajul romanului.

Nedumerit de cele constatate de când familia-i fusese deportată, băiatul întreabă „de ce pe deţinuţii

din lagăr îi păzesc soldaţii, iar pe noi, elevii-nu. Câtă vreme optzeci la sută dintre noi, inclusiv eu, eram

fiii duşmanilor poporului muncitor […]

– Ei sunt mai importanţi. Fug întotdeauna.

– Unde? Doar de-aici nu se poate fugi.

– Ştiu şi ei asta, dar vor să moară în libertate. Li se pare că dincolo de poartă începe libertatea. Ei, nişte

cretini!”

Aşadar, o libertate dorită, binecunoscută şi de oficialii zilei. Pentru ei, libertatea dorită de cei mai mulţi

reprezenta dezastru social, profesional şi financiar. Libertatea era graniţa peste care nu se trece decât cu

acte-n regulă. Cum cei mai mulţi erau ostracizaţi, misiunea oficialilor se reducea categoric la a-i opri pe

aceştia să gândească, dar mai cu seamă să-şi exercite libertatea altfel.

După această bornă, reală dar şi literară, romancierul desfăşoară scene de viaţă palpitantă, mai mult

întunecată, tristă, în care tragedia rămânea placa turnantă a ceea ce încă se mai numea viaţă. Ultima bornă,

intitulată Repetiţie după Iov, descrie însingurarea care-l striveşte pe elevul Petia. Descumpănit, la răscruce

de drumuri, se reazemă pe… poezie! Citim: „simţindu-mă cu totul părăsit, puneam tot sufletul în încercările

mele poetice. Graţie acestui lucru, existenţa mea părea să se justifice cumva […] doar poezia era unica mea

şansă de a rezista”.

În cercul de refugiaţi polonezi, el este ocrotit cum nu se poate mai bine, fără să-l părăsească de fel credinţa

în Dumnezeu. Soarele îi surâde după colţul tuturor dramelor. Lăudat că scrie, ba precum Lermontov, ba ca

Esenin ori Maiakovski – Petia devine port-drapelul prozatorului Bednarski. În finalul romanului, îi apare şi

numele. Dacă nu cumva a fost invers (truc literar admis).

În asemenea situaţii, romanul poate fi socotit personagial,o modalitate de acumulare a multor fapte

credibile în jurul unui actant, de la care se emană ceva sau se ajunge la el pentru ceva. Viziunea de stea o

putem invoca în a defini construcţia romanului.

Pierzându-şi părinţii, în finalul romanului, personajul Petia găseşte înţelegere de locuinţă la… Saşa.

Acesta fusese demobilizat, deoarece i se amputase picioarele şi avea extrem de puţine şanse de a se mişca.

Singura lui plăcere rămânea să joace şah, ceea ce i-a şi comunicat adolescentului. Copilul merge acasă să-

şi aducă puţinele lucruri avute. La uşa camerei, găseşte o femeie străină care-i reclamă durerea ce o

stăpânea. Îi murise fiul îngropat degrabă chiar în noaptea aceea. De curând primise permisiunea să plece la

Volonia în Podolia. Soţul ei, înrolat în armata lui Berling, îi înlesnise totul ca să ducă băiatul lor dincolo de

colonişti, adică în libertate.

Descumpănită, mama nu mai putea pleca nici ea, de-ndată ce nu mai avea copilul. Depeşa de eliberare era

completată cu numele amândurora. Cum Petia, actualul Petia, era singur pe lume, s-a gândit să şi-l declare

ca fiu al său. Fără prea multe vorbe, noua sa mamă îi indică apăsat identitatea – Bednarski.

Într-o reflecţie creştinească, femeia se mărturiseşte: „numele tău mic e acelaşi cu al fiului meu. Dumnezeu

îi ajută pe cei care se ajută între ei […]

– Ştiu totul despre tine, îmi strânse ea mâna, ca să mă liniştească.

O să ne fie bine, ai să vezi. Şi eu trăiesc cum îmi spune inima”.

Autorul continuă, cumva sacerdotal: „După acele cuvinte, m-am simţit aproape ca Iov, căruia Dumnezeu îi

înapoiase toate avuţiile”. El nu mai interpreztează în consensul biblic, ci extrage de acolo, răstoarnă

amintirea lecturilor ca un pilot ce se instalează confortabil în scaunul de carlingă şi dă zbor avionului spre

filosofare: „Încă nu aflasem că repetiţii ale povestirii lui Iov sunt înscrise în viaţă precum soarele în zi şi luna în

noapte.

Cu o mare uşurare, m-am cufundat în somn şi am visat imagini de nedescris, asemenea sentimentului pe

care-l trezeşte în suflet sunetul clopotelor pe înserat”.

Deşi n-am lecturi întinse din literatura poloneză contemporană, în afara celei clasice consacrate, soldată şi

cu premii Nobel, a valorilor acesteia, îndreptate spre mine de marii polonişti olteni I.C.Chiţimia şi mai ales

Stan Velea, nu ştiu o mai frumoasă pledoarie pentru mamă, ca personaj complet. De altfel, Piotr Bednarski îi

conferă mamei, ca substantiv, pentru calităţile ei aparte, un adjectiv derivat – frumuseţe. În l. Polonă, Piekno.

Având acest apelativ, mama devine un vânat căutat de bărbaţi după ce soţul este chemat sub arme. Ea

rămâne ţinta autorităţilor, mereu în căutare de pradă uşoară.

Cred că prozatorul a dorit să creeze din personajul său o Penelopă, numai că peţitorii ştiau de Ulise că nu

se mai întoarce. Cu precădere oamenii legii, prin mâinile cărora treceau toate documentele şi hotărârile de a

rămâne sau nu în colectivitate. O bună parte a romanului stăruie în a descrie pe curtezanii oficiali ca şi pe cei

de aiurea, surprinzând şi rezonanţa stranie din mintea băiatului a situaţiei nou create. Iar ca să lărgească aria

rezonanţei, Petia se stabilizează într-o minicomunitate a băieţilor, organizată după toate regulile milităriei, cu

superiori şi subordonaţi. În finalul romanului şi el, Petia, ajunge comandir. Fusese admirat ca poet până şi de

directorul şcolii, de oamenii mai cunoscuţi ai locului. Iar pe deasupra, Petia avea Biblie.

Modul cum prezintă toate cele îmi lasă impresia că prozatorul vine dintr-o parohie a noviciatului într-ale

scrisului. La noi, situaţiilor similare li se spunea teziste. Ştiu eu, poate că selecţia operelor care se găsesc

tipărite în colecţia Cartea de pe noptieră să fi solicitat anumite criterii, cu anumite subiecte – nu numai

politice! – purtând însă în desaga scriiturii un stil, cum să-i spun, mai ductil, mai flexibil, mai uşor, ca să nu

scriu superficial, ca în romanele populare de sec. XIX.

Aş fi tentat – dacă aş citi în poloneză – să interpretez semantica rigidă sau revărsată în multe componene

ale onomasticii. Poate şi datorită slavismului bine conservat în limba polonă, pot descifra printre rânduri,

oricum impresionist: Kosici (inchizitorul orăşelului), Pilsudski (1867-1935, politician şi om de stat polonez,

mareşal al Poloniei –n.tr.), Kolia Dovjenko (nume tipic rusesc; un băiat de la casa de copii), Isaaac Goldman

(ucrainian din Odesa), Grişa (om bun, cu suflet), protopopul Avvakum (fire bisericoasă, blajină), Zolkiewski

(hatman). În principiu, numele de femei, înglodate în muncă şi în datorii, degajă un fel de parfum închis,

conservat pentru mai târziu (Grunia, Frosa). Ele se opun mamei – Piekno, frumuseţea en titre.

Alte nume sunt tipic ruseşti: Kirilovici, Simion Simionovici, Sorokin. În roman sunt câteva linii tematice

îmbucurătoare, atingând degajat

simbolul. Una vizează mişcarea în gaşcă, unde se află copii din foarte multe naţii care au cunoscut

deportarea: Kotlas, Saşka (bielorus), Erik (estonian), Kim (coreean), Alioşa Sinicin, Sverdlov, Durov, ruşi.

Gulagul rusesc n-a selectat etnii şi reprezentanţi. Dimpotrivă, lozinca de înfrăţire a popoarelor (dacă asta s-

ar putea chema înfrăţire!) s-a împlinit din păcate, în situaţii limită. Iar în Siberia, s-a verificat vizibil, cu mare

prisosinţă.

Dincolo de mentalităţile particulare ale naţionalităţilor, cele de ordin individual cunoşteau apropierea,

vibraţia sufletelor. Întotdeauna suferinţa comună nu divide, ci uneşte.

Lângă simbolul libertăţii, scriitorul creează simbolul pâinii.

La şcoală, elevii au fost întrebaţi ce meserii vor să urmeze. Cele mai căutate în zonă erau de marinar şi de

aviator. Unul dintre copii, şeful de gaşcă al acestora, a declarat că el şi-ar dori cel mai mult „să fie o pâine, căci

pâinii nu-i era niciodată foame şi tuturor le plăcea pâinea”.

Atât de cutremurătoare era foamea în rândul deportaţilor, încât cei mici l-au taxat pe Saşa drept trădător,

pentru că, scrie Bednarski, „el spusese ceea ce noi ne străduiam să ascundem. Doar fiecare dintre noi se

gândea tot timpul la pâine şi dorea să aibă pâine din belşug. Şi visele noastre erau despre pâine. Iar ca să

facem rost de pâine, furam. Şi nimeni nu-l întrecea pe Saşa în acest meşteşug”.

Cu toate compartimentările de capitole, care sparg curgerea firească a acţiunii, autorul ştie să-şi plaseze

onorant personajele din familia lui Petia, în diverse ipostaze. Una este a religiosului, datorită unei Biblii

ascunse, ale cărei învăţături se răspândesc şi prind un câmp de indivizi aflaţi mereu în suferinţă. Speranţa lor

de mai bine reînvie cu fiecare verset citit şi interpretat de cine trebui.

Romanul Zăpezile albastre, beneficiind de o bună traducere, rămâne o carte sobră, creată în jurul unui

subiect grav – damnarea, în dualitate cu libertatea.

Colecţia Cartea de pe noptieră, de la Humanitas, a înregistrat la numărul 160, în 2009, titlul unei scrieri ruseşti, – Compromisul –, semnată Serghei Dovlatov (versiune românească – Margareta Şipoş).

Un survol de orientare auctorială sau tematică peste… colecţie impune o apreciere la superlativ. Cu o precizare strict necesară – intimitatea cititorului virtual să fie provocată într-un mod de gustibus, cu o tonalitate stilistică specifică sentimentelor autentice. Aşa se motivează prezenţa unor scriitori de referinţă ai

literaturii universale din epoca modernă– de la japonezi, la canadieni, de la germani, la argentinieni, de la

italieni, la ruşi, de la cehi, la francezi, de la turci, la maghiari sau nordici şi, de ce nu?, la câţiva români (Mihail Sebastian, Mateiu I. Caragiale, Radu Albala, Florin Manolescu, Şerban Foarţă, Radu Paraschivescu ş.a.)

După scrierea de faţă(şi nu numai!), Serghei Dovlatov (1941-1990, mama armeancă, tatăl evreu) creşte cu unu numărul autorilor ruşi, refugiaţi în spaţii americane, care privesc în urmă cu mânie, chiar proletară, europeneşte. El este departe, la mare distanţă de un Soljeniţân sau Nabokov în a biciui şi, ca atare, a încrimina regimul carceral impus de regimul totalitar şi într-o regiune a Mării Baltice, cum este Estonia. Circuitul timpului identifică, în mod firesc, şi metropole ca Moscova sau Leningrad (Sankt Petersburg). Căci personajul nu este altul decât ziaristul Dovlatov, în periplul său profesional, într-o perioadă bine definită de istorie, când partidul comunist se afla în toate (dacă nu şi în conserve!), cu un limbaj de lemn, stereotip, dogmatic.

Aflat din 1978, în postura emigrantului, Dovlatov, locuitor în New York, pe strada 108, rememorează toate mediile socio-profesionale prin care a trecut şi începe să scrie (Cartea nevăzută – 1978, Noul american – 1980-1982, Compromisul – 1981 şi tot aşa, încheindu-şi viaţa cu 12 cărţi la „activul” său scriitoricesc, apud. M. Şipoş).

În toate „operele” lui… americane, Dovlatov face loc aproape tezist encefalitei politice. Fără, nu este posibilă publicarea în occident, cred. De aceea, Compromisul se constituie din 12 proze, gen foileton, având o structură standard: titlul, cules cu un caracter de literă mărită (italice), un rezumé avertisment, în aceeaşi tonalitate grafică; dimpreună, fiind detaşate spaţial, imprimă o idee – fanion, tipică regimului de opresori.Numai după aceea se derulează scurte naraţiuni construite în jurul personajului. Toate relatările – povestiri sunt reale depoziţii pentru autoreferenţialitate. Textele au vioiciune, faptele sunt cele mai banale, centrate însă pe o mişcare supravegheată din două turnuri de control: unul al partidului, al exponenţilor săi (care îndeplinesc neabătut, ba chiar cu zel… indicaţiile preţioase) şi altul al autorului Dovlatov, deşi pare a privi într-o oglindă stendhaliană, inventează umoral, în consens, dar şi satiric. Pentru ca să fie crezut îşi alătură un fotograf, colindând mai întotdeauna împreună medii de partid, de producţie, de familie, de cârciumă. Mai ales de acestea, impunând şi el, sau confirmând o mentalitate, o identitate naţională cunoscută şi răspândită parcă în lume numai aşa (băutori de votcă).

Încă o direcţie de manifestare a mentalităţii comuniste a fost aceea a demagogiei, acoperită, chipurile, cu fapte de muncă, de limbaje uzurpatoare la adresa lumii capitaliste. Cei mulţi, cei încadraţi în adevărata producţie, formându-şi deja o educaţie în consens de patid, susţin şi cred într-o cauză, mergând până la sacrificiul eroic. Gazetarul neliniştit, (era să scriu „cu ştreangul de gât”ca Iulius Fucik), implicat direct în apele tulburi ale epocii, deconspiră totul într-un mod antrenant, palpitant. Aici se vede pulsul vital al libertăţii celui care scrie fără autocenzură, afişându-se ca un povestitor cu bene merenti.

Toate oficiile şi oficinele de partid, ca şi sateliţii acestora, una afirmau şi alta consumau. Blamau capitaliştii, pentru atâtea altele, până la nivelul produselor de lux, dar în spatele cortinei sau perdelelor aveau dintre

acestea mai abitir decât occidentalii (nu numai din Europa, ci şi din America de Nord). Scenele de o asemenea factură sunt de tot hazul, semănând ca două picături de apă cu ceea ce s-a întâmplat şi în România până în 1989.

Că scriitorul Dovlatov avea deja… mâna stilistică formată(nici gând de a-i pune la îndoială autenticitatea), ne-o garantează ruperile din ritm, Dovlatov trecându-le dintr-un registru într-altul. Ba o descriere de mobilier, de redacţie, de familie, de corvoadă protocolară, ba una de cârciumă şi numaidecât un dialog sec, alternând cu un stil indirect liber. Altfel spus, cititorul nu oboseşte în niciun fel, autorul oferindu-i câte ceva senzaţional, fără de-a i-l interpreta. Colaborarea tacită devine o virtute a rusului american. Reţin câteva formulări, cărora traducătoarea le-a găsit frumoase echivalenţe româneşti, adesea reverberatorii: „Câtă nobleţe în felul în care a evoluat minciuna în ultimii două sute de ani”; La o prostituare în grup, „Liudka venea, înaltă, zveltă, ochii… într-adevăr… şi cu soţul la Interne”; „Îmi amintesc că fusese ameliorat deficitul aperitivelor prevăzute de comitetul raional de partid. De fapt, apăruse salata de dovlecei, mărturie a decăderii. Băutura coborâse şi ea în altă categorie, la şliboviţa iugoslavă, dragă lui Mişa, la vin… După zece minute, Jbankov începuse să strige, ridicându-se ameninţător:

– Eu sunt artist, ai înţeles?! Artist! Am fotografiat-o pe nevasta lui Hruşciov! Pe însuşi Giscard, moaşă-sa pe gheaţă, d'Estaing. Am avut o expoziţie la Casa invalizilor! Iar tu îi dai înainte cu vaca!… „.

Între briliantele de comunicare, dincolo de asemenea secvenţe, se află zeci de aforisme, perturbatoare de sensuri: „Dacă începi să gândeşti, nu-ţi mai vine să trăieşti”, „Toţi cei care gândesc sunt nefericiţi”, „Lucrătorii nomenclaturişti au o trăsătură plăcută. Nu sunt ranchinoşi, pentru că le e lene”, „În general, beţiile în redacţie semnifică o victorie a democraţiei”, „Când viteazul trece, fricosul tace chitic”, „pâinea de secară este Pâinea aromată a libertăţii, egalităţii şi frăţiei…”.

Ultima exprimare aparţine lui Ernst Leopoldovici Busch, un ziarist de ocazie, nonconformist, specializat în impresionismul german. El este fără o slujbă mai întotdeauna. Rămâne parcă un om de prisos. Cu Busch şi cu fotoreporterul Jbankov, scriitorul creează alternativă personagială faţă de toţi parveniţii politici, înmulţiţi pilduitor când ciuma roşie era chemată insistent sub faldurile comuniste. Poate că peste sute de nume prezente în cele 12 tăbliţe narative, Serghei Dovlatov să fi accentuat nu numai diversitatea umană, ci haosul organizat, instalat în viaţa oamenilor de toate categoriile profesionale – de la femeia de servici sau mulgătoarea de vaci, până la savanţii din învăţământ şi din cultură, ziarişti, beţivi, chilipirgii portuari, la pierde-vară, aflaţi pe străzi, în nopţi întunecoase, fără putinţa de a se acomoda unui stil normal. Dovlatov n-a făcut microeseuri pe asemenea situaţii hâde, ci a deschis expoziţii itinerante, fără un ghid al vizitatorului. În acest sens, popasurile de analiză, mai ales psihologică, lipsesc, iar atunci când crede că s-ar cuveni să apeleze la ele, o realizează din mers, fugitiv şi fără tuşe. Este de bănuit că ajungând în America, autorul şi-a revăzut cunoştinţele de teorie literară, că doar fusese

exmatriculat din Facultatea de Filologie după doi ani şi jumătate. Aşa se face că are bine definite unele coordonate şi trăsături ale naraţiunii, ale rolului personajului în cadrul acesteia. Iată ce zice el, punând atenţionarea pe seama unui redactor: „La tine, personajele sunt canalii. Prin logica povestirii, dacă eroul e ticălos, el trebuie să ajungă la faliment moral sau la pedeapsă. Dar la tine, ticăloşii sunt ceva natural, ca ploaia sau ninsoarea… „ (subl.n., M.B.). Din sublinierea operată, se desprinde toată învăţătura tematică a cărţii analizate. Disipată în cele 206 pagini ale cărţii Compromisul, tema generoasă, de o stringentă actualitate, atingând pragul fetişizării internaţionale, are aliaţi, congeneri aş zice, în elocventele (aşa zis) poeme,care segmentează unele povestiri ale lui Serghei Dovlatov. Aşa arată o fişă… literară a fostului gazetar din Estonia sovietică, ajuns direct la New York, ca să se

realizeze şi ca scriitor. Comentariile americane elogioase (atâtea câte s-au înregistrat!) despre literatura lui sunt auzite în

postumitate de către urmaşii săi (nevastă, 2 copii), dar şi în întreaga Rusie. Numai că înainte de a trece Styxul, Serghei Dovlatov, cel înţelept, se mărturisea tânguitor: „Copiii mei vorbesc rusa fără nici-un chef. Eu, fără niciun chef, engleza”. Fără speculaţii… critice, notez pentru cititorul român – no comment!

N.B.Coperta cărţii, semnată Angela Rotaru, este de excepţie. Realizată la policromie, prezentând o clasică

maşină de scris, cu doi indicatori în l. rusă –Estonia sovietică şi Prazdnic v Talline.

România a preluat Preşedinţia Comitetului pentru utilizarea paşnică a spaţiului extra-atmosferic (COPUOS) pentru perioada iunie 2010 – iunie 2012 în cadrul O.N.U., prin Preşedintele ales, dr.ing. Dumitru – Dorin Prunariu

România a preluat Preşedinţia Comitetului pentru Utilizarea Paşnică a Spaţiului Extra-atmosferic (COPUOS) pentru perioada iunie 2010 – iunie 2012, cu ocazia deschiderii celei de-a 53-a sesiuni a Comitetului, care şi-a desfăşurat lucrările la Viena, în perioada 9-18 iunie 2010 la Oficiul Naţiunilor Unite – Vienna International Center, Austria, unde Preşedintele ales, dr.ing. Dumitru – Dorin Prunariu a prezidat pentru prima oară acest Comitet din cadrul O.N.U.

Delegaţiile participante la această Sesiune au transmis felicitări noului Preşedinte ales, dr.ing. Dumitru – Dorin Prunariu, exprimându-şi, de asemeni, recunoştinţa sinceră pentru modul eficient cu care a coordonat activitatea în ultimii ani.

Singurul astronaut român, dr.ing. Dumitru-Dorin Prunariu, preşedintele COPUOS pentru un mandat de doi ani, a fost propus la începutul anului 2009 pentru această funcţie de Grupul Est-European de la nivelul ONU, fiind ales în unanimitate de cele 69 de state membre ale COPUOS.

Despre procesul de selecţie care s-a finalizat la 4 martie 2009, la Viena, în Grupul Est – European de la nivelul ONU, Dumitru – Dorin Prunariu ne-a relatat în cadrul unui interviu pe care mi l-a acordat în aprilie 2009. Citez: „Am început să particip ca delegat din partea României la sesiunile Comitetului ONU pentru Explorarea Paşnică a Spaţiului Extraatmosferic (COPUOS) încă din 1992. Ulterior m-am implicat în numeroase activităţi pe această linie, între care una semnificativă a fost organizarea în 1999 în România, ca preşedinte al Agenţiei Spaţiale Române, a Conferinţei pentru Europa pregătitoare a celei de-a 3-a Conferinţe ONU asupra Explorarii Paşnice a Spaţiului Extraatmosferic (UNISPACE III). În perioada 2004-2005 am prezidat sesiunile Subcomitetului Ştiinţific şi Tehnic al COPUOS, ales şi confirmat în această poziţie prin consensul a 65 de state membre atunci ale Comitetului.

Conform unei scheme de rotaţie stabilită, în perioada 2010-2011 preşedinţia COPUOS revine unui reprezentant al Grupului de ţări Est Europene din cadrul ONU. Candidaţi sunt propuşi întotdeauna specialişti cu experienţă vastă în problematica ONU pe linie cosmică, cu experienţa în funcţionarea COPUOS, în relaţii internaţionale şi negocieri. Avându-mă în vedere pe mine, România a anunţat încă din 2005 că va avea un candidat pentru preşedinţia întregului comitet, care comitet integrează Subcomitetul Ştiinţific şi Tehnic şi Subcomitetul Juridic, şi care are propria lui agendă de lucru. Între timp, încă trei state au venit cu propriile propuneri de candidaţi: Republica Cehă, Ungaria şi Ucraina.

http://www.youtube.com/watch?v=bHdBU-DCoXk&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=h-a2u0Du_40&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=v34jh8NLvK0

Tradiţional, deciziile se iau prin consens, după concluziile negocierilor între statele care propun candidaţi. De data aceasta negocierile nu au dus la nici un rezultat, aşa că s-a apelat la o procedură rar utilizată şi anume aceea de a avea în faţa reprezentanţilor misiunilor diplomatice pe langă ONU ale statelor Grupului Est European câte o prezentare a fiecărui candidat referitoare la viziunea acestuia privind problematica ONU în domeniul cosmic, şi exprimarea printr-un vot informal a opţiunii pentru candidatul care impresionează profesional cel mai puternic grupul. Astfel, din cei patru candidaţi eu am reuşit să obţin cele mai multe voturi, fiind ulterior declarat oficial preşedinte al COPUOS pentru perioada 2010-2011. De fapt preşedinţia se exercită până la sesiunea din 2012 când conducerea COPUOS va fi preluată de următorul preşedinte ales.

Această reuşită reprezintă un nou vârf profesional atât pentru mine personal cât şi pentru România în cadrul ONU.”

„În calitate de preşedinte al COPUOS, dr. ing. Dumitru-Dorin Prunariu va aduce în centrul atenţiei internaţionale subiectul explorării spaţiale, cu accent pe importanţa beneficiilor spaţiului, având în vedere faptul că în anul 2011 se împlinesc 50 de ani de la lansarea primului om în spaţiu, dar şi 50 de ani de COPUOS. La preluarea mandatului său, Dumitru Prunariu a apreciat că în această perioadă au fost făcute numeroase descoperiri datorită zborurilor spaţiale cu oameni la bord, s-au studiat şi s-au găsit solutţile multor probleme medicale, au fost construite, optimizate şi miniaturizate echipamente şi aparatură medicală vitale pentru a trăi la bordul staţiilor spaţiale, s-au elaborat, testat şi aplicat proceduri eficiente. De altfel, multe dintre aceste descoperiri pot fi folosite în viaţa de zi cu zi, iar soluţiile la problemele medicale, aparatura medicală, echipamente şi proceduri trebuie adaptate pentru a fi compatibile cu condiţiile de activitate dificile terestre, inclusiv în ţările în curs de dezvoltare", se arată în comunicatul MAE. „

Comitetul ONU pentru explorarea paşnică a spaţiului extraatmosferic (COPUOS) a fost creat în 1959 de către Adunarea Generala a ONU pentru a evalua scopurile şi a determina cooperarea internaţională în domeniul utilizării paşnice a spaţiului cosmic, pentru a defini programe în domeniu care sa fie realizate sub auspiciile ONU, pentru a încuraja cercetarea stiinţifică şi a disemina informaţii privind problemele cosmice şi pentru a studia aspectele juridice care derivă din explorarea spaţiului extraatmosferic. COPUOS împreună cu cele doua subcomitete ale sale se reuneşte anual pentru a analiza problemele în domeniu transmise de la nivelul Adunarii Generale a ONU, rapoartele primite şi chestiunile ridicate spre analiză de Statele Membre. Referitor la acestea, recomandările Comitetului, luate pe bază de consens, sunt înaintate Adunarii Generale a ONU.

Tratatele sau acordurile internaţionale elaborate şi înaintate de COPUOS au devenit rezoluţii ale Adunarii Generale a ONU şi după ratificarea de către Statele Membre au devenit obligatorii pentru toate statele care desfăşoară activităţi cosmice.

Romania este membru COPUOS incepand cu anul 1959, numarandu-se astfel printre membrii fondatori ai acestuia. In cadrul acestui Comitet, Romania s-a remarcat de-a lungul timpului prin activitati constante de promovare şi sustinere a utilizarii spatiului extra-atmosferic în scopuri pasnice.

A fost şi va fi o realizare mare pentru România.

Îi mulţumim şi îi dorim mult succes domnului dr.ing. Dumitru – Dorin Prunariu!http://www.youtube.com/watch?v=ewgeLHWLbRA

CAMPANIA ELECTORALĂ

Vorbe goale, pâine frântă, Panglici multe şi baloane,Plus orchestra care cântă

Numai piese de tromboane!

JUSTIŢIA

O doamnă oarbă ce agităUn paloş lung cu lama lată,

Confuză, însă fericităCă este zilnic violată!

ANGAJAMENT SOLEMN

Tot înainte către progresAceasta ni-i vrerea fierbinte

Am decis, am jurat şi-am alesSă fie la fel ca-nainte!!

VÂRSTELE ABUZURILOR

La-nceput numai bomboaneApoi fiţe şi talente

Domnişoare, vin, cucoaneIar acum, medicamente.

GENEROZITATE RURALĂ

Când ginerică l-a rugatSă-i dea o palmă din tarlaBătrânul generos i-a datNu una, ci vreo câteva.

UNUI MATINAL INCURABIL

Trezit mereu cu noaptea-n capGândind că parcă-i greu a fi,Cu mintea într-un veşnic trap,

Rămâne-aşa şi peste zi!!

UNUI PASIONAT EXCESIV DE CALCULATOR

Ai dat iar cu oiştea-n gardSă ştii că, nu-i doar un moft

Când ea e atât de „hard”Tu să fii aşa de „soft”!

ÎNTÂI APRILIE

După cum se vede treabaAsta este, în popor

Ziua-n care faci degeabaJurăminte de amor

GLOBALIZAREA

Globalizare-am arătatE un concept, nu vorbă goală

Atât de bine controlatCă şi-ncălzirea e globală!

NEDUMERIRE

Nu pot să tac, trebuie spus!În U.E. totu-i cam pe dos,

Căci iată, ne privesc de sus,Toţi cei din Ţările de Jos.

CODRUL...

Codru-i frate cu românulÎşi cânta poetul dorul...

O fi frate cu vreunul,Care a pierdut toporul!

ZICALĂ APLICATĂ

L-am zărit în seara astaLa bodegă, pe la zece,La o bere cu nevasta...Una caldă...alta rece!

PARADOX PRIVIND FEMEILE

Mă tot întreb prin ce mutaţiiCărora nu le aflu cheia,

Trăiesc mai mult decât bărbaţii,Dar nu ajung la vârsta-a treia?

DRAGOSTE ŞI DELICATESEAntricot şi-un vin de clasă,Cu draga mea am savurat!N-a fost propriu zis o masă,Lâng-o reclamă-am salivat...

Foarte multă lume, analizând cele petrecute în ultimii 20 de ani, după lovitura de stat 1)

din 1989 , susţine, mai în glumă, mai în serios, că starea deplorabilă în care se găseşte azi România s-ar datora într-o foarte mare măsură şi presei. Nu degeaba, ani

2)la rândul, circula în diverse medii sintagma „cu televizorul aţi minţit poporul” . După ce, ani de zile, vechiul regim promovase în presă numai oameni de „încredere”, în marea lor majoritate absolvenţi de Ştefan Gheorghiu sau indivizi agreaţi de Comitetul

Central, dar şi de alte instituţii ale regimului, după 1990, în presa românească, au năvălit, nederanjaţi de nimeni, şi foarte mulţi oameni de foarte bună credinţă, dar mai ales enorm de mulţi agramaţi şi

3)nechemaţi .

În general, în ţările cu o democraţie consolidată din întreaga lume, presa joacă un rol extrem de important şi plin de responsabilitate fiind, pe bună dreptate, numită „câinele de pază al democraţiei”. Se întâmplă, destul de frecvent, aşa cum mi-au relatat diverşi prieteni şi cunoscuţi, pe care-i am în întreaga lume, ca oamenii să-şi împărtăşească diverse ştiri, informaţii etc. Întrebaţi de unde deţin acele date, ei spun aproape invariabil că: „din presă”. Niciodată nu se întâmplă, ca vreuna din informaţiile apărute în presă, în ţările respective, să fie inexactă sau voit tendenţioasă, aservită vreunor interese de gaşcă etc. Cu alte cuvinte, după secole de practicare a presei, slujitorii acesteia din ţările respective au ajuns, cu foarte puţine excepţii, să slujească adevărul şi interesele general comunitare, devenind surse credibile şi respectate de către cetăţeni. S-a ajuns la o astfel de situaţie, deloc uşor, mai degrabă prin eforturi susţinute de autoperfecţionarea continuă, pe linie profesională, dar şi de conştientizare în ceea ce priveşte rolul şi atribuţiile ce le revin într-o societate autentic-

4)democratică, aservită exclusiv intereselor comunităţilor din care ziariştii , ca şi cetăţeni, fac parte.

Privind retrospectiv şi fără absolut nici un fel de patimă, nu recunoaştem, din nefericire, decât foarte puţine din aceste caracteristici în ceea ce priveşte presa românească post-decembristă. Ne aducem cu toţii aminte, şi nu întotdeauna cu plăcere, cum, după 1990, din păcate până în zilele de astăzi, au apărut în presa românească, aşa cum spuneam, foarte mulţi nechemaţi, fără ca oamenii profesionişti şi cu adevărat responsabili să fi reacţionat în vreun fel, nu în sensul impunerii vreunei cenzuri, ci al descurajării acelor manifestări care, în foarte scurtă vreme, au transformat o serie de publicaţii centrale şi/sau locale în instituţii odioase, aservite unor găşti sau interese, care n-aveau absolut nimic de-a face nici cu deontologia acestei meserii, nici cu nevoia slujirii intereselor tinerei noastre democraţii, în sensul apărării acesteia de tendinţele reale, de deturnare a scopurilor şi intereselor

1) Fostul preşedinte Ion Iliescu, dar şi alţi „specialişti” apropiaţi lui, cel puţin sub aspect ideologic, se dau de ceasul morţii să ne convingă că în realitate ar fi fost vorba de o revoluţie, nu de o lovitură de stat. Intuim cel puţin câteva din argumentele susţinătorilor acestei interpretări, deşi, sincer, nu dăm doi bani pe ele. Evenimentele din decembrie 1989 au fost planificate şi coordonate de diverse servicii secrete străine care, profitând de atitudinea generală a românilor, beneficiind de sprijinul unor aborigeni, asemenea lui Ion Iliescu, dar şi alţii, nemulţumiţi de rolurile secundare distribuite lor în şi de vechiul regim, au acceptat să devină „liderii” acestui simulacru de revoluţie. Îmi menţin părerea, formulată de ani de zile, potrivit căreia Ion Iliescu nu a fost o binecuvântare pentru destinul poporului român. Ci, dimpotrivă, preluarea puterii de către el şi alţi emanaţi a condamnat, de atunci, din primele zile ale anului 1990, la situaţia dezastruoasă în care se află azi România. Modul samavolnic şi neruşinat în care s-a înţeles şi făcut trecerea spre economia de piaţă şi democraţie a conţinut în nuce majoritatea dezastrelor abătute peste ţară. Pentru că datorită viziunii stupide legată de „nu ne vindem ţara” a încurajat devastarea economiei româneşti şi preluarea acesteia, prin mijloace banditeşti de miliardarii de mucava de azi. Oare când se uită în oglindă, domnul Ion Iliescu nu are să-şi reproşeze nimic?

2) S-a avut în vedere nu doar circul pus la cale de pucişti, la televiziune, cu ajutorul unor alogeni, conectaţi la interesele unor servicii secrete străine, ci şi propaganda susţinută a partidului-stat prin intermediul televiziunii de stat unde rămăseseră mulţi din vechii lucrători promovaţi cu acceptul Secţiei de cadre a CC al PCR. Deci, „oameni de nădejde” ai noului „tătuc”.

3) La aceştia trebuie adăugaţi, după cum confirma, ca răspuns la o interpelare a mea în Parlament, un fost director al SRI, şi foarte mulţi ofiţeri sub acoperire, în principal din SRI, dar şi din alte servicii.

4) La baza unor astfel de progrese impresionante stau şi sacrificiile imense făcute de ziariştii din ţările respective, care, pentru slujirea adevărului, au acceptat deseori inclusiv sacrificiul suprem, s-au confruntat cu autorităţi abuzive, au plătit amenzi, au făcut detenţie, dar n-au renunţat nici o clipă la misiunea lor nobilă, refuzând compromiterea imaginii şi calităţii lor, respingând compromisuri aducătoare de profit imediat, dar cu impact dezastruios asupra lor pe termen lung.

statului român post-decembrist, în loc să se transforme în instituţii atât de necesare de orientare a opiniei publice spre valori esenţiale şi perene. Multe din ziarele pe care le avem în vedere au devenit un adevărat cancer, care a acţionat în mod permanent împotriva intereselor populaţiei şi statului de drept. Sunt, din nefericire, şi destul de multe cazurile în care mulţi emanaţi, aciuaţi în presă, au început să se folosească de aceasta pentru a-şi satisface exclusiv propriile interese, în mod concret pentru a se căpătui şi pentru a

5)realiza, pe termen scurt, considerabile venituri . Pentru a nu mi se reproşa că teoretizez sau exagerez, aş dori să exemplific cu situaţii cunoscute personal la nivelul municipiului Cluj-Napoca. Mizez pe faptul că există cetăţeni care-şi mai amintesc de comportamentul care are prea puţin de-a face cu o presă autentică, întâlnit la destui de mulţi dintre ziariştii post-decembrişti ai locului.

După cum se ştie, am petrecut o anumită perioadă de timp, alături de fostul primar al Clujului, Gheorghe Funar, care avea un teribil apetit de a comunica zilnic presei numeroase informaţii, unele cu adevărat importante, dar şi altele care aveau doar menirea de a şoca pe potenţialii cititori prin extravaganţa ideilor pe care ţinea morţiş să le aducă la cunoştinţa opiniei publice.

Eram nevoit, zilnic, să redactez un foarte mare număr de „comunicate” de presă. De cele mai multe ori, nu reuşeam să transmitem presei scrise şi audio vizuale clujene, pe faxurile Primăriei, aceste materiale până

6)când primarul cerea să adăugăm mereu altele şi altele noi; câteva persoane reuşeau cu greu să finalizeze, într-o zi lucrătoare, expedierea tuturor acestor comunicate. Au fost şi situaţii în care, ele apăreau în forma în care fuseseră transmise, fără nici cea mai mică modificare, dar, desigur, deşi redactate de mine sau colegii mei, însuşite şi semnate, fără ruşine, de membrii diverselor redacţii. Erau, însă, destul de frecvente cazurile, când, spre disperarea primarului, aproape nici unul din comunicatele sale nu era reţinut de presă. Deseori, în astfel de situaţii, el dispunea retrimiterea materialelor către presă. Desigur, fără ca de această dată rezultatele să difere substanţial faţă de cele din ziua precedentă. Se ajunsese, astfel încât, pentru a fi pe placul presei, edilul şef la care ne-am referit, să fie mult mai interesat de ecourile din presă faţă de lucrurile pozitive sau năzbâtiile ce-i treceau prin cap decât faţă de problemele, nu puţine, care aşteptau o soluţie corespunzătoare pentru a asigura bunul mers al activităţilor edilitar gospodăreşti în municipiu. Edilul în cauză îşi rezerva în fiecare dimineaţă un timp pentru a verifica personal ce şi cât, şi unde reţinuseră atenţia comunicatele lui din ziua precedentă. Aşa se face că, ori de câte ori, erau organizate conferinţe de presă,

7)puţini erau ziariştii care să nu onoreze invitaţiile ce le erau adresate . Nu lipseau, evident, situaţiile conflictuale deschise dintre primar şi interlocutorii lui. Reţin, în acest sens, dialogurile tensionate avute de el cu unii ziarişti locali. Tensiunile dispăreau, de cele mai multe ori, surprinzător de repede, mirându-mă, cel puţin pe mine personal.

După mai mulţi ani, pentru că nu m-a preocupat în mod deosebit exclusiv acest subiect, am reuşit să dezleg misterul acestei „schimbări de macaz” din partea unor ziarişti. După ce-l tăbăceau bine pe primarul ahtiat după glorie publicistică, unii dintre bătăuşii zarişti locali îi adresau acestuia, în nume personal, solicitări de alocare de spaţii comerciale sau alte obiective de interes şi pentru profit strict personal. Din câte ştiu, astfel de cereri erau soluţionate destul de prompt. Nu am fost niciodată preocupat, în mod deosebit, de astfel de situaţii, dar, îmi aduc aminte, printre altele că primarul în discuţie a aprobat unuia dintre criticii săi obţinerea unui spaţiu pe domeniu public, pe care îl deţine şi la această dată, într-o zonă cu mare vad comercial, pe care, noul om de afaceri a subînchiriat-o ulterior, chiar dacă legea interzicea în mod categoric astfel de practici.

Sunt, desigur, şi multe alte situaţii: spre exemplu, în perioada în care lucram în Primărie, dar şi ulterior, un ziarist dispărut între timp din peisajul presei locale, publica în fiecare zi, fără absolut nici un motiv, critici aiuristice la adresa mea, preluând tot felul de mizerii din acuzaţiile proferate de o minte bolnavă a unuia dintre cei care, înainte de 1989, obişnuia să ne toarne, pe mine şi pe soţia mea, la Securitate şi la alte organe ale

5) Destul de rar, din fericire, poate şi datorită faptului că: „corb la corb nu-şi scoate ochii”, mai aflăm de diverse afaceri dubioase ale unor ziarişti sau patroni de ziare, despre şantajul exercitat asupra unor oameni politici sau de afaceri sau de câştigurile dubioase pe care le obţin unii. Cel mai recent caz, dezvăluit de presă, este salariul de 4 miliarde de lei pe lună realizat de patronul unui post bucureştean de televiziune, reţinut câteva zile sub acuzaţia de asociere cu un alt personaj, cu un nivel de pregătire şcolară deficitar, pentru şantaj. Practici similare au fost constatate şi în alte mari centre urbane ale ţării, fără ca, cel puţin până în prezent, justiţia să fi reuşit să clarifice lucrurile şi să aplice, corect, legea, descurajând pe viitor proliferarea unor astfel de practici.

6) Am în vedere întregul colectiv al Serviciului mass media din organigrama de atunci a Primăriei.7) Astfel de ziarişti erau de-a dreptul disperaţi când primarul lipsea din oraş, fiind în concediu saui plecat din ţară. Pentru că le lipsea principala lor

sursă de informare.

8) Ar fi fost vorba, potrivit spuselor ei, de câteva sute de dolari pe lună. Nu îmi amintesc, însă, nici suma, nici numele ziaristei care îi oferise „soluţia” prezentată mie.

9) Spre deosebire de majoritatea oamenilor politici, atât de la nivel local cât şi naţional, nu m-am implicat în nici o activitate ilicită, de spoliere a avuţiei publice, nu m-am asociat cu cineva în vederea obţinerii de beneficii uriaşe, cum e cazul atâtor marcante (dar şi obscure) figuri ale politicii şi vieţii publice post decembriste. Ca demnitar, am acţionat întotdeauna pentru respectarea legii, combaterea şi darea în vileag a abuzurilor şi a celor care le comiteau, chiar dacă, în câteva cazuri, aceştia erau chiar membri marcanţi ai guvernului prezidat de Adrian Năstase sau chiar ofiţeri superiori din structura Poliţiei.

10) Cunoscându-şi, se pare, propriile lor păcate (vezi, în acest sens, cazurile de corupţi din rândul unor judecători şi procurori etc.), reprezentanţii justiţiei post decembriste, poate şi la recomandarea unor forţe politice, spre a-şi demonstra, desigur, totala lor „independenţă”, au mătrăşit cum au ştiut mai bine toate aceste cazuri scoţând, până la urmă, basma curată, pe cei reţinuţi sub acuzaţii grave de încălcare a legii.

statului comunist. Culmea penibilului e că acest personaj debutase în presa audio-vizuală clujeană într-o emisiune de sfârşit de săptămână pe care o coordonasem personal la postul local de televiziune. Când l-am întrebat care este cauza acestei violenţe, pentru mine total inexplicabile, individul mi-a răspuns senin că îndeplinea o comandă politică şi, în plus, avea de câştigat personal, după fiecare atac la adresa mea, din partea celor pentru care lucra. Desigur că orice om de bună credinţă îşi va completa informaţia cuprinsă în cele de mai sus, cu foarte multe alte exemple arhicunoscute deja din comportamentul aşa-zişilor „ziarişti post-decembrişti”, pentru că, de la aceste aparent nevinovate atacuri, îndreptate împotriva unora sau altora, s-a trecut fără pic de jenă, la adevărate linşaje mediatice. Adeseori, cu scopul declarat al şantajării celor criticaţi cu o dubioasă violenţă. Cei care doresc detalii în acest sens, îi invit să-şi amintească şi situaţiile petrecute în ultimii ani la nivelul presei locale.

Şi ca parlamentar de Cluj, am avut parte de o extrem de violentă campanie de denigrare şi de atacuri mârşave fără nici o motivaţie. Deranjată, se pare, de această reacţie absurdă împotriva mea, după ce putea să constate în mod direct eforturile pe care le făceam pentru a sluji exclusiv şi consecvent interesele locuitorilor judeţului Cluj, în calitate de parlamentar, una din angajatele biroului meu parlamentar, crezând că găsise soluţia potrivită pentru a pune capăt acestor virulente şi absurde atacuri, mi s-a adresat, la un sfârşit de săptămână, propunându-mi, nici mai mult nici mai puţin, să accept ideea de a plăti lunar ceea ce ea

8)numise taxă de protecţie . Interlocutoarea mea m-a asigurat că în felul acesta toate atacurile vor înceta, iar pe viitor, în plus, urma ca ori de câte ori aş mai fi fost atacat în presă, să beneficiez de articole prin care să fiu apărat sistematic. Întrucât nu mă ştiam absolut nevinovat faţă de electoratul clujean, nici părtaş sau implicat

9)în activităţile ilicite , am refuzat categoric o asemenea soluţie, nu din zgârcenie, ci pur şi simplu cu infinită scârbă faţă de halul în care decăzuse presa post-decembristă.

Au urmat, la scurtă vreme, arestări în rândul unora dintre cei ce se dedeau la sau practicau astfel de „forme” 10)

de jurnalism . Ca întotdeauna, într-o societate cum este cea românească – în cele din urmă justiţia şi o serie de structuri şi grupări politice, direct interesate, i-au scos pur şi simplu basma curată pe aceşti infractori veritabili de presă. Nu e de mirare, aşadar, şi exemplele ar putea curge la nesfârşit că, în prezent, foarte puţini sunt cei care mai cred cu adevărat că presa post-decembristă slujeşte cu adevărat interesele democraţiei şi valorile pentru care atâţia şi atâţia ziarişti, din diverse părţi ale lumii, au îndurat sacrificii enorme sau chiar şi-au pierdut viaţa spre a putea contribui la îndepărtarea unor asemenea situaţii din viaţa acestei lumi. N-aş vrea să se înţeleagă că, dând publicităţii aceste elemente, aş dori să nesocotesc sau să minimalizeze contribuţia mai mult decât lăudabilă a aceslora care slujesc cu adevărat, în rândurile presei, interesele comunităţii, sau să nu ţin cont de importanţa şi contribuţia ce şi-au adus şi îşi aduc zi de zi la implementarea democraţiei, la apărarea libertăţii şi a valorilor pentru care atâţia s-au sacrificat.

Mi-am adus aminte de toate aceste elemente în momentul în care actuala putere a făcut aprecieri critice, total nedrepte, la adresa presei atentând, în fapt, la libertatea acesteia. Fără a susţine în nici un fel astfel de tendinţe ostile democraţiei, trebuie să recunosc că s-a ajuns la o astfel de situaţie dramatică şi datorită erorilor numeroase şi impardonabile făcute, după 1990, de mulţi dintre cei care-şi zic ziarişti, fără ca adevăraţii profesionişti să fi acţionat, cu mijloace specifice şi proprii, pentru a apăra demnitatea propriilor meserii în faţa imposturii celor nechemaţi şi iresponsabili, care pentru un blid de linte, sunt gata să se vândă oricui este dispus a-i cumpăra.

Ţigăneştiul, locul unde am apărut pe pământ şi apoi am plecat în largul zărilor, rămâne pentru mine

locul de o mare frumuseţe sufletească. Aici am văzut întaia oară lumina zilei, aici le-am adus bucuria

părinţilor că, în sfârşit, au o fată, apoi le-am dat şi bucuria primului meu surâs şi al primului gângurit;

aici am primit primul sărut cald al părinţilor, aici am scris stângaci primele litere pe tăbliţă plângând

uneori că mi-am rupt condeiul; aici am învăţat cântând pe o melodie lineară tabla înmulţirii: unu ori

unu, uunuuu, unu ori doi, doooi, unu ori trei, treeei… Aici m-am înăţat şi am devenit om, aici am primit

plămada şi zestrea morală cu care apoi am plecat în lume şi am luptat toată viaţa ca să mă

„construiesc” şi singură după modele luate din viaţă sau din cărţi, aici s-au născut primele vise mânate

de lumină cu care am străbătut lungul şir de ani şi aici mă întorc adeseori cu sufletul şi, când pot, cu

toată fiinţa.

Aruncaţi în vâltorile vieţii cotidiene, simţim nevoia întoarcerii spre acele rădăcini care ne leagă de

acest pământ, atâta timp cât încă mai suntem pe el. De cate ori am revenit in Tiganesti am simtit de

fiecare data ca eram invaluita de zig-zagul amintirilor care deschideau mai multe sertare ale

memoriei. Mergand pe strazile comunei, se suprapuneau imagini vechi peste cele ce se desfasurau

acum inaintea ochilor. Erau regasiri ale eului meu care ma rascoleau profund. Simteam o traire

speciala, careia nu puteam sa ii dau nume, nici sa ii gasesc un contur si cred ca nimeni nu poate defini

taina legaturii ce-o avem fiecare din noi cu locul ivirii noastre pe acest pamant. Din mine tasneau trairi

asemenea jetului de apa ale unei fantani arteziene care se inaltau pe verticala ca apoi sa cada in ele

insele si sa tasneasca iarasi cu putere. Se redesteptau imagini demult apuse, ale parintilor, ale

oamenilor din sat, ale unor stralucite figuri de dascali, de preoti sau ale altor personalitati care dadeau

caldura sufletului si aripi gandului sa poata zbura nestingherit in acei anii ai copilariei mele. Vedeam

parintii la diferite varste, in diferite imprejurari, le auzeam vocile si pasii alaturi de mine, le simteam

umbra peste umar. Ma vedeam jucandu-ma in tarana cu picioarele goale alaturi de tovarasii mei de

joaca, ori balacindu-ne in garla si stropindu-ne cu apa pe caldura mare a verii. Sunt lucruri si fapte

marunte care ne marcheaza fara sa ne dam seama, iar banalul unor imagini ascunde si conturul unor

amintiri pe care timpul le poleieste. Amintirea satului natal am purtat-o oriunde m-am aflat si de

imaginea lui nu m-am desprins niciodata, asa cum au simtit si parintii mei pana la ultima lor suflare.

In anii tineretii si chiar in anii deplinei maturitati, dam bice calului in goana spre telul visat, goana din

care nu ne oprim, caci niciodata nu socotim ca am atins telul. Uneori suntem nevoiti sa vaslim contra

curentului potrivnic ce sta sa ne darame si trebuie sa supravietuim. Nu avem multa vreme ca sa

punem in cumpana cele vazute, auzite sau intamplate, sa le privim si sa le cantarim dintr-o larga

perspectiva. Tragem concluzii rapide si uneori suntem multumiti de promptitudinea cu care gandurile

noastre raspund momentului trait. Dar de la o vreme, cand cumpana gandirii sta mai mult in echilibru,

cand ai mai multa vreme sa cerni si sa discerni, abia atunci vezi mai bine frumusetile pe langa care ai trecut in

goana avantata si nu ai avut ragazul necesar pentru a gusta din aceste comori. In anii mai inaintati ai vietii

noastre, depozitul de impresii, trairi si ganduri se aduna, parca isi dau mana in alt chip, dand la iveala noi

sensuri ale vietii. Momentul de viata trait acum, se afla sub luminile altor reflectoare. Regimul timpului interior

e altul. Altul este acum pretul pe are il punem pentru ceea ce am apucat sa vedem si sa intelegem. Lumina

cade acum altfel pe lastarisul de idei acumulate, iar spatiile din interiorul nostru se umplu de trairi cu adancimi

mai mari. Se naste in noi nevoia sa proiectam noi lumini, sa reimprospatam prin abordarea din noi unghiuri

de vedere imaginile intepenite in rame mai vechi, ori idei inghesuite si prafuite in cate un unghi. Nu scapam

nici la aceasta varsta de plasa lunecoasa dar rezistenta a intrebarilor fara raspuns. Nu poate avea nimeni

pretentia ca a deslusit toate problemele existentei, dar intelesul pe care-l dam din perspectiva anilor, ne

indrepatesc la o reevaluare sau la o retrospectiva asupra felului cum viata a legat intamplarile una de alta, iar

sita vremii le-a cernut dupa reguli numai de ea stiute.

Tiganestiul cel vazut acum, cu Tiganestiul copilariei mele, nu se mai aseamana decat pe ici-pe colo, dar

tarana in care mi s-au amestecat urmele picioarelor, pentru mine are grai. Imi vorbeste si eu ii inteleg glasul

acum altfel decat atunci. Zbenguiala copilariei mele este inca vie in mine, iar avantul tineresc nascut acolo ca

o inflacarare de viata, nu s-a stins total.

COPILARIAFa-te, suflete, copil

Si strecoara-te tiptil,

Prin porumb cu mot si ciucuri,

Ca sa poti sa te mai bucuri…

(Tudor Arghezi)

Pentru mine este o mare binefacere reintoarcerea la varsta de aur a copilariei, adica o rememorare a

imaginilor timpului de o pura fericire pe care un adult il opune prezentului atat de diferit. Cuvantul COPILARIE

cuprinde o lume mai mult decat poate descrie cuvantul. E o etapa de viata cand bucuriile tin locul multor

tristeti. E o etapa de viata care ni se pare ca a zburat prea repede si timpul a fost manat de o rotita nevazuta

intr-o goana prea mare si fara putinta de a-l opri, caci nimeni nu poate pune piedici rostogolirii lui. Din cauza

scurgerii lui prea rapide, simtim ca nu ne-am trait destul copilaria si avem in noi dorinta ascunsa de a

reinnoda firul acolo unde s-a rupt.

Imi place sa imi hranesc sufletul si mintea cu trairi frumoase si inegalabile in farmec asa cum este copilaria.

Scriind despre copilarie, timpul prezent ia o pauza si nu mai este nimic in afara de sentimentul pur si inocent.

Retraiesc cu multa bucurie lumea pe care acum o recladesc cu multa migala si imi imbrac sufletul in haina de

copil intrebandu-ma cu mirare: de cata vreme am uitat cum a fost in copilarie? Aceste retrairi ale copilariei imi

ofera fantastic de mult fata de cat imi ofera oamenii maturi si gravi care au uitat demult de lumea copilariei, au

uitat ca exista si spiritualitatea si ca aceasta face parte din noi, au uitat sa priveasca frumusetea lucrurilor

simple, au uitat ca cerul este albastru si ca este acolo dintotdeauna.

Zilele trecute mi-am pierdut portmoneul. Eram in Scarborough. In el aveam toate cardurile si cam $50, asa credeam. Portmoneul nu era de regretat. Era cam obosit si se cerea schimbat, dar inca ma mai atragea forma lui. Pentru cei $50 imi parea rau. Cu inima indoita, i-am pus la capitolul „pierderi neasteptate”. Cardurile ma mahneau mai mult, stiind cat e de umblat pentru refacerea lor. Dar supararea cea mai mare imi venea de la dojana pe care mi-o dadeam pentru propria-mi lipsa de atentie. Mi se furisase gandul : « nu cumva acesta este un clopotel care anunta semne evidente ale batranetii? »

Seara mi-am facut rugaciunea: « Puterea Ta, Doamne, e mare, Te rog, fa sa cada acest portmoneu in mana unui om cu credinta si onestitate si sa mi-l restituie. » Si in sufletul meu s-a instalat nadejdea. M-am gandit apoi, ca, dupa cum arata portmoneul, dupa suma, dupa fotografiile si data nasterii, gasitorul putea usor sa-si dea seama ca banii nu prea ma dadeau afara din casa si nici elanuri tineresti nu-mi dadeau tarcoale cam demultisor. Si mai contam pe ceva: stiam ca in Canada oamenii sunt onesti. In tara din care am venit, greutatile materiale si, mai ales, conditiile regimului comunist, imbranceau necontenit oamenii sa prinda fiecare de unde poate. Acolo ar fi fost mult mai probabil sa mi se 'sterpeleasca' portmoneul, decat sa mi se inapoieze. Dar in Canada?! Aici este totul altceva. Desigur, nu trebuie sa omitem exceptiile din nicio tara. A doua zi am tresarat la fiecare telefon. Si in ziua urmatoare, steagul nadejdiei inca mai flutura in mine. Pe la ora 3 pm, am zarit oprindu-se in fata casei o masina a politiei. Am sarit in sus de bucurie : « Mi-aduce portmoneul. »

La usa se prezinta un politist tanar : « Sunt Sgt. Lecours. » Imi spune ca a primit un telefon de la politia din Scarborough ca sa ma identifice si sa ma anunte sa merg sa ridic portmoneul care se gaseste la ei. Nepotica mi-a sarit in ajutor pe post de translator. Ii spun ca fiica mea se afla in Scarborough si ca se va prezenta ea sa il ridice. Politistul, vazand ca are de-a face cu un copil si cu o senioara cam incurcata intre-ale limbii, s-a oferit sa-mi vina in ajutor in continuare si a dat telefon la liceul unde fiica mea avea ore. « Nu poate sa lase copiii singuri. », i-a raspuns de la secretariat. « Dupa ce termina ora de curs, va suna. » Politistul a mai stat cam 40 de minute pana a luat legatura cu fiica mea. L-am invitat sa vina in living si sa se aseze : « Nu, va multumesc, » mi-a spus, « eu sunt in timpul serviciului. Sunt aici sa va ajut, nu sa ma odihnesc » si a continuat sa stea in picioare langa usa. Abia dupa ce i-a dat fiicei mele toate detaliile si a anuntat postul de politie ca se va prezenta ea, a plecat multumit, sigur ca si-a faut datoria pana la capat.

La politie, fiica mea a luat in primire portmoneul si a semnat inventarul cu tot ce se mai afla in interiorul lui. Pe inventar aparea ca erau $97,35. « Dar mama mea avea doar $50. Persoana care a gasit portmoneul a gresit si a pus banii lui aici, va rog sa ii inapoiati. » a replicat contrariata fiica mea. « Sigur, toti banii sunt ai mamei, omul ne-a garantat asta, va rog sa semnati pentru toti si sa ii duceti mamei. » Dupa mai multe insistente, a luat totul asa cum i s-a dat si, cand mi-a adus acasa portmoneul, mi-am amintit ca mai aveam intr-un compartiment si alti bani, pe care ii credeam in alta parte.

Cu gandul sa multumim omului cu gestul omenos, am inceput sa-l cautam la telefon, Ki-Suk Kim, cum ne-a spus de la Politie. Nu l-am gasit acasa. Un colocatar ne-a spus ca e la lucru si ca munceste pana la ora 10 pm. « Nu-l gasiti nici duminica, se duce la biserica, este un om foarte credincios si onest, fiti sigura ca v-a dat tot ce a gasit. » Am dedus ca era un om cu existenta modesta, dar onest mai presus de orice.

Mi-am amintit de rugaciunile mele si de increderea pe care o am in onestitatea canadienilor. Si mi-am zis : ce bine ca pe lume sunt oameni care iti pot da incredere in semenii tai, care, de fapt, inseamna incredere in viata. Am motive ca sa ma bucur ca sunt cetatean al acestei tari, chiar daca in suflet, in carnea si in sangele meu port tara in care m-am nascut, chiar daca acolo sunt atatea neajunsuri. Canada, in schimb, este compensatoare, este acea parte cu mai mult noroc si cu mai multa lumina.

Dincolo de caldele mele multumiri pentru toti cei care au contribuit la regasirea portmoneului meu, se afla apreciarea mea pentru corectitudinea lor. « Blanda si buna mea Canada, » cum o dezmierd mereu « sunt mandra de tine. » Ii multumesc lui Dumnezeu si pentru acest insemnat dar din viata mea. Parca mi-a facut un semn aparent fara pretentii de grandoare, dar cu multe subintelesuri.

Daca viata mea ar fi o carte, as pune intamplarea aceasta minora intre paginile ei, ca pe un semn de carte, care-mi arata unde am ramas cu cititul, sau, mai bine zis, cu traitul… sau sa-mi arate fragmentul asupra caruia sa mai revin cand am nevoie sa incarc bateriile sufletului cu increderea in oameni.

Din volumul « Crampeie de viata »

Fluturi albi colindă spasmodic prin visele mele, odihnindu-se din când în când îmbătaţi de zbor!

Neliniştea fluturilor albi mă alungă între şoldurile unduitoare şi pătate de patimi ale unei femei,

întregite din frunzele îngălbenite ale toamnei…, sunt un pumn de nisip fluturat în vânt..., mă întrec în

zbor cu fluturii îndoliaţi, îndepărtându-mă de Viaţă.

În venele mele de nisip umed se nasc fiori, pustiindu-mă, încrustându-mi aripi în adâncuri de ape,

cotropind teritorii necunoscute…

E un Blestem..., e o bucurie de a avea aripi, precum fluturii albi?!

Aripile fluturilor dansează în apa somnului meu, mângâindu-mi visele, urcându-mi sufletul pe

colinele singurătăţii…

Fluturi şi Om ne revărsăm în foc, destrămând Blestemul, înmugurind bucuria clipei, înnobilând

zborul…

Aripile noastre de fluturi omeneşti se uită la cer implorându-l, pentru o nouă ninsoare, viscolindu-ne

cu plasa tremurătoare a prinzătorului de fluturi…

Astăzi, fluturii cu aripi albe se odihnesc pe stelele îngheţate, contemplându-ne Viaţa şi Moartea…

La noapte, cerul va ninge cu fluturi roşii, născând în noi, în sufletele noastre bântuite de nelinişti

omeneşti, troiene de vise spulberate în amurguri de ceară albastră...

Aripile mele de fluture omenesc tremură visând viscole şi furtuni, cataclisme şi noi războaie…

Fluture şi Om ne împovărăm cu nelegiuirile Universului, aşteptând tăcuţi Judecata cea de pe

urmă…

Din când în când, Înger rătăcit pe pământ, vine şi ne încrustează pe aripi rugăciuni, învăţându-ne

ABC- ul Trădării...

„Nimic nou sub soare!. Totul e deşertăciune!” – strigă Îngerul, amânându-ne pentru o respiraţie,

urcuşul spre Golgota…

Închid pleoapele, deschizându-mi aripile albe de fluture omenesc, umbra mea însingurată acoperă

spaţiul dintre mine şi ceilalţi fluturi cu aripi roşii, respingând razele soarelui…

Îmi e dat, a duce Crucea Vieţii de fluture cu aripi albe, dincolo de Viaţa Omenească…

Tremur tăcut! Între mine şi fluturi – legătură de sânge! Îmi saltă umbra de bucurie, cufundându-mă în

cotloanele necunoscute ale unui tunel de Lumină… Lumină!... Lumină!...

Fluture şi Om, o singură Moarte!

Păsări de fum se pierd în vârtejuri de frunze, sfâşiindu-ne paşii incerţi, modelaţi cu teamă în nisipul fierbinte

al drumurilor, ce gem de dorul călătorilor prin deşert…

Tăcute, arzând – lumânare de seu, Păsările de fum ne scriu epistole de dragoste de pe marginea Morţii…

Cuvintele curg leşinate pe iarba proaspăt cosită a Câmpiei Eterne, din pământul căreia am fost zămisliţi…

Cuvintele ne alungă şi ne cheamă, rânduindu-ne în ordinea viselor trăite în culorile toamnelor trecute,

culori uitate în fumul disperat al trăirii… Tu…, Tu…, şi Tu…, nu, TU nu! Păsările de fum asistă la această

rânduială ca la un ritual sacru…

Cad picături de ceară pe aripile lor, rănindu-le…

Din aripile lor de fum, se nasc vii, cântece de dragoste, torturate de coapsele unduitoare ale fecioarelor

nenuntite, dar învăţate de timpuriu cu Păcatul carnal… Ne vindem trupurile la taraba Vieţii, îngenunchind în

faţa Creatorului, şoptind disperaţi rugăciuni de curăţire…

Visele noastre, rănite, sfârtecate şi răspândite prin scorburile copacilor trăsniţi, fumegă în noapte,

căutându-ne pentru a ne întrupa mai puri, mai fără de Păcate…

Şi suntem mai goi…, şi suntem mai însinguraţi…, şi suntem speriaţi de fâlfâitul sacadat al aripilor de fum,

pierzându-ne în ploile acide ale Planetei.

Suntem fii Păsărilor de fum, fără de iubite, fără de nume, fără de viitor, pierduţi matinal într-un labirint ce se

numeşte simplu – Viaţă!

Ardem în focul prometeic sau suntem arşi?

Acest lucru nu-l vom cunoaşte niciodată!

Fumul ne acoperă trecerea pe pământ!

Păsările de fum trec spre Câmpie, purtându-ne pe aripile lor înnourate…

În cumpăna luminii, se nasc instantaneu umbre îndoliate de Păsări-Om, ce înaintează spre Câmpie,

zdrenţuite, cu penele înmuiate în culorile unui curcubeu ivit de după deal…

Clepsidrele viselor noastre se sparg! Timpul obosit a îngheţat în aşteptare!

Păsări şi Om înving Necunoscutul, întrupând urme de răni deschise, pe trupurile iubitelor părăsite la

margini de arie...

La miez de noapte Păsări şi Om inundă Planeta, topind stele de gheaţă în palmele lor bătucite de

dragoste… Aburul vieţii se destramă pic cu pic…, pic…, pic! Femeia-Pasăre de fum, a învins din nou, ajutată

fiind de Diavol!

Păsări şi Om, o singură Moarte!

Proprietarii adevăraţi şi în perspectivă ai bunurilor ipotecate din ţară sunt detentorii străini de titluri române”.

Mihai Eminescu, În numărul său din urmă… , Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 231

Seară rece. De iarnă. Discut cu directorul unei curajoase reviste culturale.Mă-ntreabă: Poţi face un articol despre Eminescu? Gândirea economică? Vreo patru pagini?Ce pot surprinde-n patru pagini? Pertinent? Enunţ fugar subiectele economice ale Eminescului şi-mi consum tot spaţiul. Fără a le înfăţişa în chip

viu. Fără măcar să reuşesc de a le consemna pe toate… Atunci?Ceea ce vedeţi aici. Focalizez o temă. Una singură. De mare actualitate. Şi pe care o prezint ca

dialog. Ca schimb de replici. Autentice! Între cine? Eminescu versus mai mari ai zilei. Prim-ministru. Preşedinte. Şef de Misiune F.M.I. în România. Plus alţii. După trebuinţă.

Subiectul? Îndatorarea externă a României.

Prim-ministru al României: „Zestrea de credibilitate pe care o are astăzi România este foarte importantă. Aceasta se converteşte acum în bani pentru România”, a declarat premierul(;) la

videoconferinţa cu prefecţii. El a subliniat faptul că decizia Board-ului FMI de acorda ţării noastre tranşele a doua şi a treia din acordul stand-by reprezintă o dovadă că România şi-a

îmbunătăţit sensibil imaginea externă. (Notă: Marius Dobrescu– Amos News. Data publicării: 30 Aug

2002. )

Mihai Eminescu: „Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cumcă încă aveţi ce vinde. Mai sunt de vândut trupurile de moşii ale statului, mai e de vândut dreptul de-a le cumpăra; mai sunt de vândut încă multe din România din câte strămoşii au păstrat.

Şi, daca ne veţi întreba care e împrejurarea ce inspiră străinătăţii încredere în solvabilitatea statului român, vă vom spune asemenea care e.

Din ce în ce elementele naţionale sunt substituite prin cele străine; siguranţa că România devine un simplu nume pentru a însemna colonii din centrul Europei lângă Dunăre, siguranţa că poporul nostru nu mai e în stare de-a-şi recâştiga vreodată pământul patriei sale din mâini străine, pe această siguranţă că viitorul e al lor în această ţară, ei creditează guvernului”.

(Mihai Eminescu, În numărul său din urmă… , Timpul, 1 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 232)

Şef al misiunii FMI pentru România: Bugetul pe 2010 prezentat de autorităţile române este unul „credibil" – a declarat, la finalul discuţiilor de marţi de la

Ministerul Finanţelor Publice, Jeffrey Franks (şeful misiunii FMI pentru România). Împrumutul României de la FMI se întinde pe o perioadă de 24 de luni, fiind eliberat în 8 tranşe. Până acum, România a primit peste 6,5 miliarde euro de la FMI şi 330 de milioane de la Banca Mondială.

(Financiarul, 17 Decembrie 2009. http://www.financiarul.ro/2009/12/17/fmi-transa-urmatoare-probabil-in-februarie-2010/)

Mihai Eminescu: „Matei Basarab răscumpăra cu bani din visterie pământuri încăpute pe mâini străine; astăzi trei din patru părţi ale

acestor pământuri sunt în asemenea mâini. Se înţelege că cu pământul trec drepturile publice, cu acestea Parlamentul, cu Parlamentul puterea”.

(Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele… , Timpul, 3 decembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 234)

Preşedinte al României: „Noi suntem dependenţi de aceşti bani, pentru că avem cheltuieli din bugetul de stat mai mari decât încasările şi fără aceşti bani există riscul să nu putem plăti investiţiile, salarii, pensii. Or, este vital pentru noi să primim aceşti bani, pentru a onora obligaţiile care sunt… „

("Naşul"-15.10.2009. http://www.monitoring.ro/index.php?option=com_content&view= article&id=6257:qnaulq-15102009-invitat-traian-bsescu&catid=86:b1-tv&Itemid=272)

Mihai Eminescu: „Posibilitatea dată unor nulităţi şi unor parveniţi de-a trăi din buget, din întreprinderi, din arenzi, din păsuieli; posibilitatea constituţională dată unor oameni de provenienţă incertă de-a exploata munca poporului fără nici o compensaţie, iată răul, incurabil poate, al organizaţiei noastre”.

(Mihai Eminescu, Răul de căpetenie… , Timpul, 22 august 1881, în Opere, vol. XII, Ed. cit., Bucureşti, 1985, pag. 303)

Ziar economic din România: „Pachetul de sprijin pentru România se ridică în total la 19,95 miliarde euro, în afară de FMI Comisia Europeană oferind 5 miliarde de euro, Banca Mondială, 1 miliard şi BERD şi alţi finanţatori mondiali, încă 1 miliard”.

(Financiarul, 17 Decembrie 2009. http://www.financiarul.ro/2009/12/17/fmi-transa-urmatoare-probabil-in-februarie-2010/)

Mihai Eminescu: „De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice”.

(Mihai Eminescu, Ce imperturbabili sunt confraţii… , Timpul, 4 septembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 182)

„Prin atârnarea noastră economică am ajuns ca toate guvernele, spună ele ce-or pofti, să atârne mai mult sau mai puţin de înrâuriri străine”.

(Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 decembrie 1877, în Opere, vol. X, Ed. cit., Bucureşti, 1989, pag. 31)

Ministru de Finanţe al României: „Nu consider că o creştere economică negativă echivalează cu un colaps", a declarat ministrul Finanţelor Publice(;) în cadrul evenimentului „Agenda de Business a României pe 2009", organizat de Ziarul Financiar în colaborare cu PricewaterhouseCoopers.

Acesta a completat că este doar o problemă mai dificilă care trebuie gestionată în noile condiţii economice globale. Cu această ocazie, ministrul a ţinut să amintească obiectivele din programul anticriză: limitarea scăderii creşterii economice, protejarea intereselor economice ale populaţiei, menţinerea calendarului de aderare la zona euro şi sincronizarea politicilor guvernului cu planul european de redresare economică”.

(Ziarul Financiar, 18.03.2009. (http://www.zf.ro/zf-24/pogea-nu-consider-ca-o-crestere-economica-negativa-inseamna-colaps-4059843/)

Proiect de Buget de Stat al României: „Creşterea economică se va intensifica începând din 2011, când

va ajunge 2,4 la sută, 2012 – 3,7 la sută şi 2013 – 4,4 la sută, inflaţia medie urmând să scadă la 2,5 la sută,

până în 2013”. (Adevărul, marţi, 6 octombrie 2009. http://www.adevarul.ro/actualitate/eveniment/Poriectul-economica-crestere-bazeaza-

pentru_0_129587521.html)

Mihai Eminescu: „Pentru încurcarea judecăţii profanilor se clădeşte un labirint de cifre şi fraze pseudoştiinţifice, fără cap şi fără coadă, în care nu se vede esprimată clar nici o idee cumsecade, dar din al căror întreg reiese intenţia guvernului vătămătoare intereselor Statului”.

(Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase… , Timpul, 16 noiembrie 1879, în Opere, vol. X, pag. 354)

Prim-ministru al României: „Încheiem un an economic extrem de greu, poate cel mai greu din ultimii 60 de ani şi, cu siguranţă, cel mai greu de după Revoluţie. Intrăm într-un an 2010 care, chiar dacă va fi încă dificil, totuşi va fi mai bun decât 2009, pentru că vom avea creştere economică şi împreună, prin muncă, solidaritate, lege şi eliminarea risipei şi prin munca politicienilor, sperăm să ducem România acolo unde toţi românii aşteaptă, unde să aibă acces la demnitate, prosperitate şi la acea zi de mâine fără griji şi cu multă speranţă", a afirmat(;) [primul ministru], joi, după ce a vizitat Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj, citat de Mediafax.(;) Premierul a fost prezent joi, la Cluj, unde a oferit pachete cu cadouri de sărbători vârstnicilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Cluj-Napoca, precum şi angajaţilor instituţiei.

(Ziare.com, joi 31 decembrie 2009. http://www.ziare.com/actual/politica/12-31-2009/boc-in-2010-politicienii-trebuie-sa-faca-ce-trebuie-si-mai-putin-ce-le-place-984163)

Înalt oficial în Ministerul Integrării Europene din România: „Aderarea României la Uniunea Europeană va avea un impact pozitiv asupra economiei româneşti, deschizând noi perspective de afaceri. Pentru companiile româneşti, aderarea la Uniunea Europeană va însemna, în primul rând, accesul pe Piaţa Unică, o piaţă care, după extinderea de la 1 mai 2004, a ajuns la peste 450 milioane consumatori. Odată cu extinderea, se aşteaptă ca UE să devină cel mai mare exportator din lume, cu o cotă de aproximativ 20% din

exportul mondial. Comerţul intra-comunitar şi comunitar va creşte cu cel puţin 9%, datorită înlăturării barierelor tarifare şi non-tarifare. În acest sens, este vitală creşterea competitivităţii produselor româneşti. O piaţă mai mare va determina creşterea nivelului de producţie şi va conduce la crearea economiilor de scară.

Implementarea legislaţiei comunitare, investiţiile de capital şi creşterea cheltuielilor în sectorul cercetare-dezvoltare vor contribui semnificativ la creşterea productivităţii.

Aderarea la Uniunea Europeană va aduce o îmbunătăţire a mediului de afaceri românesc, îmbunătăţire care a început să se facă deja simţită, prin cadrul legislativ mai stabil şi practici de afaceri mai transparente. Au fost deja eliminate sau sunt în curs de eliminare barierele în calea liberei circulaţii a serviciilor şi a mărfurilor. Cadrul legislativ comun furnizat de Piaţa Unică va creşte eficienţa generală a economiei româneşti prin îmbunatăţirea alocării resurselor, creşterea gradului de specializare şi încurajarea concurenţei.

În condiţiile îmbunătăţirii mediului de afaceri, România a început deja să devină o ţintă atractivă pentru investiţiile străine. La aceasta va contribui în continuare şi statutul de economie de piaţă funcţionala obţinut de România(;). Atragerea unui volum mai mare de investiţii străine va asigura rapid şi direct accesul la un management eficient, la tehnologii moderne şi la noi segmente de piaţă”.

(Euractiv, 29 mai 2006. http://www.euractiv.ro/content/section%7CreadStory/stID_4/pT_sumare/pID_5340/Care-sunt-avantajele-economice-ale-Romaniei-din-perspectiva-aderarii-la-UE.html.html)

Mihai Eminescu: „Marii oameni ce se pretind reprezentanţi ai poporului românesc întreg, cei ce pretind a personifica idealurile noastre naţionale, lupta de emancipare ce ne absoarbe(;), aceştia nu au în vedere decât utopii cosmopolite, proprii a ne dezorganiza şi mai mult, a slăbi în noi simţul de conservaţiune naţională şi, dacă se servesc din când în când de ideile comune poporului românesc, o fac numai debitându-le ca pe o marfă, pentru a-şi câştiga popularitate”.

(Mihai Eminescu, E greu a afla… , Timpul, 27 noiembrie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 229)

„Producţiunea naţională nu se poate mănţine, nici naşte chiar, fără măsuri protecţioniste”. (Mihai Eminescu, Alexandria, povestea… , Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)

„Copilul industriei naţionale trebuie crescut întâi, ferit de lupta cu industria bărbată a străinătăţii şi abia când se va împuternici şi va ajunge egal în tărie, [î]l putem lăsa să concureze sub regimul libertăţii comerţului”.

(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX, Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)

„O dovadă despre asta ne-o dau toate statele. Anglia şi America, Franţa şi Germania, Rusia, Austria, toate au protejat industria lor pentru a o avea, l-au crescut pe copil cu cheltuială şi, după ce a devenit

bărbat, i-a[u] dat voie să se ia la trântă cu toată lumea”.(Mihai Eminescu, Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, Convorbiri literare, 1 august 1876, în Opere, vol. IX,

Ed. cit., Bucureşti, 1980, pag. 167)

Spre exemplu: „Olanda cerea pentru comerţul său libertate. Hugo Grotius scrie un compendiu: liberum mare. Englezii răspund: ne iertaţi – mare clausum. De la bilul maritim datează înflorirea Angliei”.

(Mihai Eminescu, Alexandria, povestea… , Timpul, 30 iulie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 155)

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului… , Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

„Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.

(Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului… , Timpul, 1 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 87)

„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridică şi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.

(Mihai Eminescu, De ceea ce ne temem… , Timpul, 27 mai 1879, în Opere, vol. X, pag. 259)

„Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor trăiseră şi lucraseră împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche (în sens larg un activ, indiferent de natura lui: productivă,

comercială etc. n.n.) încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii (alcătuite din elemente neromâneşti n.n.) lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizaţia (organizarea socială n.n.) s-a făcut (a fost făcută n.n.) în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma (denumirea-i n.n.) mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai (care sunt – cu toatele, indubitabil şi aproape în exclusivitate – apanajul elementelor de origine străină n.n.) să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană”.

(Mihai Eminescu, Economiştii observă… , Timpul, 10 iulie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 238, 239)

„La noi, în ţara absolutei libertăţi, este(;) cu putinţă, ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea unei alteia, încât interesul bine înţeles al proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi, totdeauna, altul la loc, căci, nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii”.

(Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 decembrie 1876, în Opere, vol. IX, pag. 286)

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi”.

(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

„Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor”.

(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 92)

„Legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaş şi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni”.

(Mihai Eminescu, Ecuilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, în Opere, vol. IX, pag. 93)

„Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse din codicele unor ţări depărtate ce au trăit şi trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va şti să codifice datina ţării lui şi soluţiunea pe care poporul în adâncul convingerilor sale o dă problemelor în materie.

Nu acel om politic va fi însemnat, care va inventa şi va combina sisteme nouă, ci acel care va rezuma şi va pune în serviciul unei mari idei organice înclinările, trebuinţele şi aspiraţiunile preexistente ale poporului său”.

(Mihai Eminescu, Novele din popor de Ioan Slavici. Un volum de 456 pag[ini], Bucureşti 1881, Editura Librăriile Socec et. comp, Timpul, 28 martie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 85)

Le temps continuait à être beau. Les bombardements sur la Capitale, la ville de Ploiesti et sur d'autres villes, continuaient sans relâche. Antonescu tergiversait sa décision de rompre avec Hitler. Maniu, Brătianu et Titel Petrescu envisageaient sérieusement à faire une coalition en incluant le Parti communiste, pour plaire aux Soviétiques. Tout se tricotait sous les auspices de Hudiţă l'homme de Maniu. Il avait la confiance du chef, tout en laissant savoir qu'il se prépare à quitter la vie politique pour s'occuper de l'enseignement universitaire. Maniu le respectait plus encore, le croyant désintéressé, et le considérait de plus en plus indispensable pour sa politique. Surtout que Hudiţă faisait partie de l'aille gauche provenant de Moldova. De cette façon il pouvait contrebalancer l'influence déterminante de Mihalache et ses amis Popovici, Lupu, Penescu et d'autres de moindre envergure, qui, de leur côté, considéraient Maniu comme un régionaliste transylvain.

Madârjac, un ancien général, travaillait au Ministère des affaires internes et connaissait bien ce qui préparait la Sûreté d'État. Il s'était mit au service de l'Opposition. Il rapporta à Hudiţă les dernières nouvelles.

“Foriş, le secrétaire du Parti communiste a été mis à la porte le 4 avril. Trois groupuscules s'opposent pour accaparer la direction du Parti. Dans le premier se trouvent les vieux bolcheviques intellectuels: Pătrăşcanu, Constantinescu-Iaşi, les frères Mihăilescu, Joja et d'autres. Le deuxième se trouve à Moscou. Ce sont des juifs communistes ayant à la tête Ana Paucker, Vasile Luca et Tismăneanu-Tesmenetzki. Ceux, qui se trouvent dans le camp de concentration virtuel, considèrent Gheorghiu-Dej comme leur chef. Il est entouré d'Apostol, Stoica, Drăghici, Ceauşescu (de l'aile de la jeunesse communiste) qui n'agréaient pas Foriş, considéré et soupçonné de collaboration avec la Sûreté. Tous ces gens se battent pour accaparer le pouvoir. Ranghet et Pârvulescu, proches de Gheorghiu-Dej, ont reçu l'ordre de Moscou de reprendre la direction à leur compte, temporairement. Ce qui est entré dans la phase finale des choses. Ils ont décidé de se joindre aux Sociaux-Démocrates.

“Je suis au courent d'hier soir. C'est Titel Petrescu qui m'a informé, personnellement. Il n'accepte pas ça, mais il est poussé au mur par ses collègues Jumanca, Rădăceanu et Voitec, qui soutiennent cette manœuvre. Il m'a demandé mon opinion. Je lui ai répondu que Maniu suit une ligne de rapprochement avec Moscou et qu'il veut former un Bloc démocrate, car, sans leur collaboration, les Russes ne l'écouteraient pas. Après les arrangements de Téhéran, les Alliés occidentaux n'ont aucune influence réelle dans les Balkans.

“Monsieur Hudiţă, le groupe de Groza commence à se mettre en marche fébrilement. Ils se sont rencontrés avec Ralea, Tătărescu et Bejan, à plusieurs reprises. Ils se tiennent en contact avec le Premier ministre et se préparent à se coaliser en dehors du groupe Maniu.”

“Le jeu du Premier ministre ne m'étonne pas. Pour nager, il doit connaître les intentions des adversaires. D'ailleurs, il demande depuis longtemps de rompre les liaison avec Hitler !”

“Maniu devrait se rapprocher de ses anciens collaborateurs pour qu'ils ne s'organisent seuls et contre ses intérêts.”

“Cette voie a été écartée. Dans ce problème, le chef ne reviendra pas.”“Il fait une grande erreur. Je suis en dehors de la politique partisane. Je vous dis ce que je pense.”“Je vous remercie, monsieur le général. Je sais que votre temps est bien mesuré. Jules Maniu vous

fait ses salutations !”

“Au revoir, Monsieur Hudiţă.”Le professeur rencontra le général Sănătescu chez son ami Borcea.“Monsieur Hudiţă, transmettez au Sphinx de Badacin que le Maréchal a reçu des assurances que les

Allemands passeront à la contre-offensive sur le Front e Moldova. Le Maréchal ne les prend plus au sérieux ! Il demanda au roi de ne plus recevoir les chefs de l'Opposition, car il est surveillé par les agents de Hitler. Dans ces moments critiques, le Maréchal tient à contrôler tous les pions. Il paraît que les Allemands concentrent des troupes près de Bucarest. Dans la région de Băneasa. Des troupes et de l'armement. Affins de pouvoir résister lors d'une défection de notre part. Qu'en pensez-vous ?”

“Je suis d'avis que la demande du Maréchal est crédible. Il a fait savoir au souverain qu'il a demandé aux Alliés de faire parachuter deux divisions près de la Capitale, pour qu'il puisse rompre avec Hitler, et, en même temps, prévenir une occupation soviétique.”

“Quelle est l'opinion du roi ?”“Il est d'accord.”“Un tel débarquement n'est pas possible. Notre groupe a été informé par Ştirbei que Staline a les mains

libre en Roumanie.”Le général Sănătescu demanda d'attendre encore quelques temps.Durant la même journée, la Capitale subit un nouveau bombardement. Maniu continuait à démontrer une

attitude négative à l'endroit de ses anciens supporteurs, qui, en 1938, l'ont déserté pour passer au clan de Carol !!.

“Ces traîtres (Ralea et Ghelmegeanu) seront les premiers jugés au Procès intenté contre les suppôts de Carol II.”

“Je suis d'accord.” Répondit Hudiţă.Quelques jours après, à Sinaïa, Mihai Ralea se rencontra avec le professeur Vianu. Ils attendaient Hudiţă.

Dès qu'il entra dans le restaurant, ils lui déclarèrent qu'ils ont l'intention de créer un Front commun et qu'ils demandent à Maniu de prendre la tête.

“Monsieur Hudiţă, les Soviétiques sont aux portes de la Capitale. Il faut mettre sur rail le Bloc de la Gauche qui, éventuellement, pourrait prendre la relève au régime actuel. !”

“Nous nous rallierons, seulement avec les Libéraux de Bratianu et avec les Social démocrates. Et même avec les Communistes, avec lesquels nous avons de relations amicales. Aux traîtres, nous leurs ferons un procès retentissant en qualité de criminels de guerre !”

Ralea se tut. Il se rendit compte que la seule solution pour lui était de se rallier aux communistes.Emile Negru, ayant entendu de Crihan de ces nouvelles, appela Hudiţă par téléphone.“Monsieur, j'ai rencontré Groza. Il m'a demandé d'intervenir auprès de vous. Le Front des paysans, le Pari

communiste, Tătărescu, Ralea, Ghelmegeanu et la Défense patriotique (des Hongrois et des juifs communisants), le Parti Social démocrate formeront un Bloc de Gauche. Vous, il paraît, vous avez avez menacé Ralea de lui intenter un procès après la guerre C'est une erreur monumentale !”

“Nous sommes d'opinion avec le chef qu'il ne faut pas nous rallier avec les groupuscules qui entourent le Parti communiste.”

“Je vous soutiens à 100%, mais cette tactique renforcira le Parti Communiste, car il a l'appui inconditionnel des Soviétiques. Vous poussez les vieux déserteurs dans les bras des bolcheviques pour mieux nous combattre. J'espère que vous, vous rappellerez de mes paroles, quand vous serez dans les prisons à leur place (des traîtres).”

“Je ne crois pas que nous avons besoin de ces traîtres.”“Le Parti communiste ne vous laissera pas le chemin, libre. Ils (les communistes) sont de bons

organisateurs, n'ont pas de scrupules, non plus ! Ils savent collaborer même avec des adversaires opiniâtres, s'ils pensent qu'ils peuvent changer d'attitude envers eux. Nous, vous avons avertis. Je me lave les mains.”

Hudiţă lui ferma la ligne, sans avertissement. Ce qu'il n'avait fait à personne autre.

Le général était revenu à Calafat. Pour une journée de congé. Le Groupe Dolj se trouvait, comme d'habitude, chez Gherase. Mitrica fit savoir aux autres de ses collègues que le général sera présent en quelques minutes.

“Je vous salue, Messieurs. Je suis revenu hier soir. Avec un petit avion. Nous avons volé au-dessus des vagues pour échapper à la chasse soviétique. Nous perdrons le Sevastopol. Les pertes en soldats

prisonniers seront au-dessus de 100,000. Sans tenir compte de l'armement lourd. Notre marine est impuissante à cause des bombardements russes et à cause de leur flotte du Caucase qui est en pleine activité. Un Bloc de Gauche est en train de faire son apparition. Je suis en étroit contact avec Groza. En qualité d'indépendant. Maniu refuse toute collaboration avec ceux qui l'ont délaissé pour se rallier à Carol II. Pour des raisons d'orgueil stupide ou à cause de sa haine pour eux. Comme dit le proverbe : Le Pays brûle, mais la femme se coiffe.”

“Plus que ça, intervint Rudăreanu, elle prépare des vengeances. Maniu n'est chrétien qu'en théorie. En pratique c'est un petit dictateur.”

“Je ne peu pas approuver cette remarque, dit Mitrica, mais sa tactique fait défaut.”“Le père Rudăreanu a raison, répondit le général. Il est trop sur de lui, Maniu. Dans sa mégalomanie il se

croit indispensable ! Je suis convaincu que nous serons occupés. C'est pour ça que je vous demande de vous abstenir à suivre ces gens-là. Leur trajectoire este erronée.”

“Nous le savons, souligna le père Popescu. Que se passera-t-il à court terme ?”“Nous résisterons encore quelques mois. Antonescu cherche des voies pour se faire comprendre par les

Alliés. C'est du temps perdu. En ce qui me concerne j'attendrai. De toute façon je suis mit au rancart. Je n'ai plus de troupes à commander. Mes relations avec le Maréchal sont mauvaises. Les manistes ont la tête dans les nuages. Il va falloir qu'on s'organise pour éviter un désastre total. La plus grande menace vient de la part des exilés de Moscou. Tous des bolcheviques étrangers. Si nous ne disposons pas de personnalités de chez nous, ils se moqueront du Pays. À quoi pouvons-nous attendre de la part de Paucker, dont le mari a été tué par une balle dans la nuque, tendis qu'elle continue à souffler dans le c… de Staline. Le groupe Gheorghiu-Dej est le seul qui peut nous défendre les intérêts. Tout peu qu'il puisse le faire.”

“Avez-vous discuté avec d'autres personnes ?”“Avec les anciens libéraux. Par l'entremise de mes amis militaires qui sont en relations avec eux.

Manolescu-Strunga, l'ami de Tătărescu, paraît un bon patriote. Il demande l'application du dicton Unité dans la diversité. Il demande à oublier les vieilles querelles de clocher. De toute façon, Carol II aurait fait à sa tête. Le moment est arrivé pour organiser un Front démocrate uni. C'est la directive venant de Tătărescu. Il est un réaliste même s'il a fait preuve d'opportunisme politique en temps et lieu. Les manistes le critiquent pour rien. Qui a fait venir Carol II au Pays ? Maniu ! Ça, par exemple, il a bien oublié. Le Groupe Dolj a répudié cette politique de jésuite. Aujourd'hui il condamne ses adversaires et leur fait des procès imaginaires après la guerre. Quelle sottise !”

“Hudiţă est le plus grand défenseur de Maniu. Il met de l'huile sur le feu en lui faisant des louanges opportunistes. S'il s'était opposé, Maniu aurait certainement reculé. Expliqua Gănescu. Quand retournez-vous, mon général ?”

“Cette nuit, mon cher. Mitrică, je pars pour rencontrer Groza. A Sinaïa. Officiellement, c'est un voyage pour rencontrer le maréchal. En réalité, après la visite officielle, j'aurai une réunion avec Ralea et Groza.”

“Alors, le temps est venu pour nous dire au revoir, mon général ! Je vous souhaite succès. Tenez-nous au courent.”

“Bien sûr. Au revoir et à bientôt !”

Le général retourna à la maison. Il était accompagné de la pulpeuse. Sa femme, Mioara, fut un peu décontenancée, mais ne pausa aucune question gênante. Elle préparait la valise de son mari. C'était déjà onze heures et l'auto du général attendait à la porte.

“Ma chère, tu es maintenant au courent que Chantal fait parti de notre cercle. C'est par son entremise que je suis entré dans les détails de la diplomatie de Maniu et celle du Maréchal. Je reviens dans un mois. Au tout début du juin. Si tu viens à Bucarest, tu seras la bien venue ! Il serait, toutefois, plus sage que tu restes sur place, pour le moment. Les bombardements font de grands dégâts. Il ne faut pas risquer sa vie pour rien. J'habite en dehors de la Capitale. Chez un petit ouvrier agricole. Je ne te donne pas son adresse, pour des causes évidentes… Tu me comprends bien. N'est ce pas ?'

Chantal intervint : “De jours sombres s'en viennent. J'aide ton mari en toute sincérité.”“Je t'en remercie, Chantal !C'est bien de ta part de nous avoir rendu visite. Que fait Lara ?”“Elle est à Sinaïa. À cause des bombardements elle a déménagé et a fermé son bureau de consultation de

Bucarest. D'ailleurs, toutes ses clientes viennent d'ailleurs !”“Je vous demande de nous appeler aussi souvent que possible. Toi, mon général, tu n'es plus en Crimée !”

“Sûrement, ma chérie. Je ne pourrai pas dire grand chose. Les lignes sont sous écoute continuelle.”“Alors, reviens quand tu le pourras.”“Bien, ma chère. Je te laisse. Embrasse Puica de ma part. Je suis navré qu'elle ne se trouve pas, ici.”

L'auto partit. La nuit était assez frisquette. Une fine pluie tombait depuis quelques heures. Beaucoup de carrosses à chevaux ou tirés par des bœufs, pleines de réfugiés de Bessarabie, de Bucovine et de Moldova, encombraient la chaussée. L'automobile avançait à trente km à l'heure, pour éviter toute collision. Chantal, blottie sur le général dormait. Sa cuisse droite atteignait celle du militaire, qui tenait avec une main ses épaules. Elle soupirait dans son sommeil. La fatigue l'avait terrassée. Elle avait mit au courent le général de tous les mouvements du Premier ministre, de Tanriöer, l'ambassadeur de la Turquie, et celle des Allemands. Elle était bien au courent de tous les secrets des coulisses. L'ordonnance était assise à côté du chauffeur. Personne ne soufflait mot. On entendait seulement des cris des charretiers, le hennissement des chevaux ou le mugissement des vaches qui suivaient les charrues. Le général pensait aux suites de ses actions. Il savait bien que les bombardements ne tardent pas à pleuvoir des bombes sur la ville de Craiova. Mais, quand ? Tout dépendait du Maréchal. Et retardait à prendre une décision finale. La pulpeuse dormit jusqu'aux portes de Bucarest. Il faisait jour quand ils s'arrêtèrent devant la villa sur Schitu Măgureanu. L'ordonnance ouvrit la lourde porte et les voyageurs entrèrent dans la maison. Le chauffeur laissa la voiture dans le garage, situé à l'arrière de la bâtisse.

“Sergent, viens avec nous. Tu prendras ta douche, après nous. Nicolae, l'ordonnance, nous préparera en attendant, une bonne mămăliga avec des œufs pochés et des jumere (des rillons).Ou avec des œufs brouillés. Avec des fromages Feta ou de brébis, accompagnés d'olives noires. N'oublie pas des ognons verts. Nous mangerons et nous coucherons tout de suite. Jusqu'à onze heures. Tu me déposeras à la maison paysanne, après. Madame Chantal te dira ou veut-elle se faire transporter.”

“Bien mon général Je vous remercie.”La pulpeuse, au bras du général, monta au deuxième étage. Elle avait l'impression de rêver. Tant de

souvenirs l'envahissaient. Elle dormit tout le long du trajet et se trouvait en pleine forme ! L'ordonnance se mit au travail aidé par le sergent. Le général se déshabilla en vitesse, aidé par sa compagne. A son tour il l'aida à se débarrasser de sa jupe, de ses bas et de ses culottes. Ils entrèrent immédiatement, sous la pluie des gouttelettes chaudes en se remémorant les temps passés.

“Voix-tu, mon cher, que la vie nous apporte des changements imprévus ! C'est extraordinaire !”“Avec une différence. Tu es mariée. Tu as un mari. Nous sommes à l'égalité !”“Bien sûr. Mais, tu n'est pas séparé comme moi ! Vous, deux, vous avez su comment ménager la chèvre et

le choux( ce qu'il me paraît formidable) tendis que moi et Varia nous, nous sommes séparés. Je me le demande ce qu'il peut faire, sous les bombardements des alliés ?”

“Ne t'en fais pas trop. Il est passé par mon école. Une male chance seulement pourrait lui enlever la vie. Il est bien dressé. Il connaît bien des trucks. Je n'ai pas peur pour lui !”

“Tournes-moi le dos. Je vais te faire un massage !”“Bien, ma chère.”Chantal lui lava les épaules, les omoplates, le postérieur, les cuisses et quand elle arrivait à la hauteur des

genoux remplis la pomme de sa main avec l'instrument du général et lui fit un massage méticuleux. Avec toute la charge négative qui pesait sur son avenir, avec toute la fatigue accumulée depuis trois ans, le militaire sentit un courent électrique passer jusqu'au fond de ses fibres les plus intimes. Il se retourna brusquement et sans crier gare la prit dans ses bras sous la pluie qui les tenait prisonniers.

“Un peu de patience, mon beau. Laves-moi. Ton plaisir augmentera encore plus !”Il s'exécuta. Il la savonna du haut jusqu'en bas. En s'occupant avec acharnement de son coin le plus

sensible. La pulpeuse commença à râler de plaisir. Elle se mit sur les genoux comme dans le bon vieux temps ! Le général pouffait comme un adolescent à sa première expérience Ils sortirent de sous la douche et s'allongèrent sous les draps en lin blanc. Ils continuèrent à faire l'amour jusqu'au moment, ou, les deux, au même moment, lâchèrent prise en criant comme des sauvages. Malgré l'effort de ne pas trop crier, l'ordonnance était sur ses chevaux et se demandait comment pourrait-il leur annoncer que le repas est prêt. Il prit son courage entre ses dents et frappa à la porte du dortoir.

“Le manger est servi, mon général !”

Le général lui cria qu'ils vont descendre sans tarder. Ce qu'ils firent. Comme deux tourterelles, ils dévalèrent les escaliers, deux marches à la foi, et s'assirent à la table de la cuisine.

“Permettez-moi, mon général, de me faire la douche !”“Bien, sergent. Ne perds pas ton temps ! Si tu veux dormir quelques heures. Tu as besoin de sommeil.”Bien, mon général. Ne vous inquiétez pas pour moi. Je prends quelques minutes et je serai avec vous. Je

me débrouillerai bien.”“Toi, Nicolae, tu restes avec nous. Tu prendras ton bain après le sergent ! Profite de manger en bonne

compagnie !”“Bien, mon général.”Le bon serviteur-soldat réchauffa des grillons, fit bouillir de la farine de blé d'inde pour une mamaliga et mit

sur la table du fromage telemea, un produit de lait de brebis. Et des olives noires qui plaisaient à tout le monde. Les trois prirent le repas dans un silence total. L'ordonnance se sentait appréciée et respectée. C'était la façon du général de s'approcher des gens communs, en se comportant avec simplicité et compréhension face à tous les gradés de son entourage. Il connaissait le proverbe roumain :Petite pluie abat grand vent. Ou, en langue coumano-găgăouze : Un char trébuche sur une petite souche. Il suivait le bon sens du peuple. Quinze minutes lui suffirent pour se sentir en pleine forme. Bras dessous, bras dessus, ils montèrent au deuxième étage. Le sergent se servis à son tour et l'ordonnance entra sous la douche. Le général et la pulpeuse se renfermèrent dans la pièce qui servait de bibliothèque. Chantal enleva son kimono de soie brodée de couleur noire et, en s'approchant brusquement, lui appliqua un retentissant baiser sur la bouche.

“Je vois que tu ne m'as pas oublié. Diablesse roumaine !”“Comment veux-tu que je t'oublie ! Varia n'a pas oublié ta femme, non plus ! Pourquoi, ferais-je autrement ?

Surtout, aujourd'hui, quand je suis libre de nouveau.”“Mais tu a un soupirant, ton ambassadeur turc ! Ne te suffit-il pas ?”“Je ne tiens pas à me lier à personne. C'est un homme bien et il satisfait mes sens. Généreusement ! Avec

toi c'est une affaire différente. Tu m'a enlevé ma virginité ? Je me rappelle encore la pression de ton boomerang et la petite douleur causée par le bris de mon hyménium. Après, ce fut un tourbillon de joie. Le taon de l'amour sensuel m'a gardé entre ses griffes et je t'ai aimée toute la nuit, malgré les sensations ambivalentes. Quatre jours se sont écoulés ; j'étais déjà une femme émancipée et friande de tes attentions !”

“Des merveilleux souvenirs ! Chance que Mioara était un ange gardien. Un summum de sagesse, de patience et de compréhension. Elle sut compenser les pertes temporaires. La vie en est devenue multicolore !”

“Maintenant le privilège de nous consoler pour quelques heures est au rendez-vous ! C'est fabuleux.”“Ma chère Chantal, tu n'as pas changé d'une miette ! Comment t'arranges-tu avec Lara ?”“À te couper le souffle. Très bien. Elle est partie pour Sinaïa. Elle ne veut pas subir les bombardements et

se noyer dans deux pieds d'eau ! Quand s'approche la fin de cette guerre et la vie reprendra ses droits ! M'accepterai-tu dans ton cercle sélecte, aussi long temps que Lara n'est pas dans les parages ?”

“Aucun problème J'ai demandé à ma femme de me rejoindre au gré de son désire ! Nous, nous rencontrerons durant la nuit, quand les bombardements cessent. D'après moi, les Alliés nous donnent des chances pour reprendre du poil sur la bête, pour qu'on puisse s'accommoder… Ils bombardent la zone de la Gare du Nord et Calea Grivitza. Là les résultats sautent aux yeux. Mais qui fut le premier à ne plus respecter les civils en bombardant Londres ! Hitler ! Churchill ne l'oublie pas et lui paye au centuple. Les usines pharmacologiques ont disparu. Même l'armée n'est plus en mesure de s'approvisionner en médicaments les plus essentiels ! Salomon a rapporté à Mitrică, il y a dix jours, que la situation en Allemagne est désastreuse. Dommage, que Hitler ne soit pas mort ! Ça lui aurait donné la possibilité de ne pas subir la déchéance morale quand il ne pourra et n'aura pas les moyens pour se défendre !”

“Me permettrais-tu que je m'installe chez toi, à la campagne ?”“Si la Sûreté ne te dérange pas, tu peux venir.”“Je rapporterai ton cas et je leur dirai que c'est la meilleure façon de te surveiller ! N'est ce pas ?”“Et l'ambassadeur Tanriöer ?”“Il sera obligé de me voir moins souvent. J'espère que tu n'es pas jaloux !”“Voilà une métaphore ! Il ne me manquerait que ça ! Je ne tiens pas à nager mains liées ! Je suis très

compréhensif. Ensemble, nous nous redorerons nos énergies vitales ! Est-tu d'accord ?”

258.Originea suferinţei constă în Iluzia Vieţii ce ne amăgeşte că putem şti cu adevărat cunoaşterea.

259. În iubire nu există limită de vârstă ci doar delimitare de spaţiu.260. Cea mai mare singurătate este singurătatea de tine însuţi.261. Câtă ţărână avem de cărat o viaţă întreagă pe spatele sufletului nostru?262. Doar cel ce prinde orizonturile cu mâna poate înţelege de ce inima mea soarbe

clipa ochilor tăi.263. Numai dincolo de aparenţe s-ar putea să te întâlneşti cu tine.264. Doar în liniştea din ochii unui uragan simţi măreţia acestuia precum în liniştea

din privirea ta simt adevărul unei mari iubiri.265. Fi binecuvântată clipă a răsăritului iubirii peste viaţa ţărânei ce o port spre moarte.266. Nu există regulă a jocului vieţii care să nu includă moartea.267. Doar atunci când vei înţelege de ce nimeni nu poate fi Nimeni în locul tău vei afla adevărul

despre tine însuţi.268. Nu există râu care să se verse în propriul său izvor în afară de Adevăr.269. Marile dezamăgiri ale vieţii nu vin niciodată din ceea ce detestăm ci tocmai din ceea ce năzuim.270. Speranţa este o libertate neînţeleasă pe deplin.271. Viciul te supune doar dacă îl desconsideri.272. Malul vieţii tale nu va fi presărat cu spini dacă vei înţelege moartea.273. Sufletul devine fiinţă doar atunci când devine conştient de ţărâna care îl îmbracă.274. De ce să mai aşteptăm ziua de mâine dacă întreaga viaţă ne este dată pentru a aştepta

moartea?275. Soarele iubirii va străluci numai acolo unde vor dispărea pentru totdeauna norii oricăror

întrebări.276. Doar amurgul gândurilor îţi poate istorisi întreaga lor zi.277. Dacă vrei ca floarea sufletului tău să nu se ofilească, stropeşte - i fiecare petală a simţămintelor

cu iubire.278. Oare de ce îl simţim pe Dumnezeu mai aproape abia înaintea morţii?279. Câte stele are Universul la o singură Lumină Divină?280. Rădăcinile din sufletul tău nu vor putea fi niciodată smulse de Timp fiindcă se ramifică departe

în moarte prin strămoşi.281. Cu toţii suntem o urmă a strămoşilor noştrii pierdută în zăpada glacială a Timpului îngheţat.282. Limita necuviinţei constă în armele moralei.283. Cine poate număra firele de păr ale Lui Dumnezeu sau stelele Universului? Acela va putea şti

de ce cunoaştem astfel Iluzia Vieţii.284. Înţelepciunea este unica mimică reală a vieţii dinaintea morţii.285. Nu există înţelept care să afirme că ştie ci doar înţelept care să înţeleagă de ce nu ştim şi cât

mai avem de cunoscut cu fiecare lucru nou ce l-am aflat.286. Limita Timpului este acolo unde se limitează cunoaşterea Iluziei Vieţii.287. Înţelepciunea este un păcat ce ar trebui iertat Iluziei Vieţii.288. Nu există înţelept al înţelepţilor ci doar înţelept al înţelepciunii.289. Cerul intangibil este tabla de scris pentru speranţe.290. A reuşit cineva să-i fure cerului propria sa stea?291. Cine petrece cu speranţe adoarme cu vise. Iată Iluzia Vieţii.292. Tristeţea te macină doar dacă te hrăneşti de la moara Hazardului cu boabele putrezite ale

clipelor fără de împliniri.293. Caută mereu în afară de tine spre a fi fericit şi a te cunoaşte.294. Petalele cuvintelor tale chiar si duse de vânturile nepăsătoare ale toamnelor uitării vor înmuguri

în eternul din mine.295. Ce poate fi mai trist decât să vezi un Cuvânt cu faţa plină de sânge, lovit de Neînţeles?296. Doar la masa tăcerii vei reuşi să înţelegi Cuvântul.

297. Fără amintire am fi fără viitor.298. Tăria pietrei se vede doar în oglinda Timpului.299. Câtă sudoare are de îndurat sufletul pentru a se împlini prin moarte?300. Aripile dorului se frâng cel mai greu.301. Oare ne-ar fi mai bine dacă am cunoaşte Adevărul Absolut?302. Mai departe de tine nu poate fi decât cel mai apropiat ţie: Dumnezeu.303. Între profan şi sacralitate se interpune iubirea.304. Amăgirea naşte lumea speranţelor.305. Marea linişte nu constă în moarte ci în conştientizarea liniştii.306. Oricâte gări vei întâlni nici una nu te va regăsi pe tine însuţi precum gara morţii.307. Cine poate asculta cuvintele stelelor fără să nu-şi privească bolta propriei sale vieţi.308. Marea nemărginire se termină vrând nevrând în visare şi moarte.309. Privesc la stânca Iluziei Vieţii şi mă întreb de ce este un sfinx al morţii?310. Am crezut în nemărginire nu fiindcă nu m-aş fi mulţumit cu visul acestei vieţi ci fiindcă ştiam că doar

acolo se ascunde Adevărul Absolut.311. Viaţa este locul unde marile speranţe sunt marile înfrângeri.312. Cunoaştem visul pe care îl trăim în această lume cu pietrele lui de hotar roase de deşertăciune: viaţa şi

moartea.313. În ierarhie nu există egalitate.314. Ca orice alt vis şi visul vieţii are propriile sale coşmaruri de aceea aeriseşte camera sufletului înainte

de a înţelege zorii noii zile.315. Ascultă de tine însuţi pentru a-L putea auzi pe Dumnezeu.316. Care urmă nu-şi şterge lacrima amintirii odată şi odată de pe faţa timpului său?317. Suferinţa este dirijorul clipelor de la opera vieţii noastre.318. Dacă istoria nu s-ar pierde în tot felul de repetiţii ar putea avea odată şi odată un spectacol reuşit.319. Am tras obloanele timpului pentru a înţelege adevărul Luminii Divine din sufletul tău.320. La capătul drumului va fi mereu acel ceva care îţi va spune dacă a meritat să baţi atâta cale spre a

ajunge acolo.321. Sinceritatea în lumea viselor este cheia coşmarurilor fiindcă propovăduieşte un adevăr ce nu poate

exista niciodată într-o irealitate a unui vis.De aceea viaţa noastră este sinceră cu noi şi cunoaşterea ce o avem despre lume.

322. Unicul adevăr al acestei lumi este iubirea şi credinţa în aceasta.323. Chiar de vom ajunge într-o zi la stele visul vieţii îşi va găsi noi pagini ce ne vor arăta calea spre moarte.324. Totul este o trecere prin deşertăciune şi durere în lumea umbrelor efemere.325. Ce s-ar face zborul fără aripi şi moartea fără viaţă?326. Oriunde vei merge vei întâlni propria ta moarte ce caută să te înţeleagă.327. Ce poate fi mai ascuns acestei lumi decât adevărul?328. Oare câte vorbe deşarte se vor mai revărsa în mlaştina deşertăciunii până când vom deveni conştienţi

de aurul Cuvântului Lui Dumnezeu din noi.329. Nu-i spune inimii de ce bate fiindcă oricum nu te va înţelege.330. Lacrima iubirii nu va aparţine niciodată ţărânei din noi.331. Ce poate fi mai murdar în această lume decât să numeşti profanul drept iubire ce poate fi

comercializată?332. Noroiul de pe faţa lumii nu va putea fi spălat vreodată nici cu un ocean de lacrimi.333. Oricâte coşuri vom umple la autoservirea vieţii, pe tărâmul morţii nu putem lua nimic cu noi în afară de

noi înşine.334. Există un joc mai adevărat decât cel dintre viaţă şi moarte?335. Tributul suprem al fiinţei este moartea.336. Măsura tuturor lucrurilor este Iluzia Vieţii.337. Cum nimeni nu-şi poate umple paharul propriei sale vieţi cu moarte tot aşa nu va înţelege pe deplin

adevărul despre el însuşi.338. Fiecare căutăm farul pierdut în ceaţa propriei noastre vieţi de către moarte fără să ştim de ce.339. Destinul este râul Adevărului Absolut care curge prin liniile propriilor noastre pălmi bătătorite de clipele

deşertăciunii.340. De ce am fi noi o insulă de viaţă în oceanul etern al morţii?341. Nimic nu poate fi mai înălţător decât zborul alături de seninul neînţelesului destin al propriei tale morţi.342. A stat cineva la masa Timpului să ştie cum îşi drămuieşte acesta fiecare clipă pe care o irosim fără nici

o remuşcare?343. Haosul este perfecţiunea aranjată astfel de Dumnezeu.

Într-o dimineaţa superbă de mai 2010, am luat avionul din Montreal direcţia Dulles aeroport, Washington DC. După un zbor liniştit de aproape 2 ore am aterizat, iar în aproape alte 2 ore eram îmbarcaţi într-un foarte mare avion, Boeing 777, plin de lume, cu niciun loc liber, zburând spre nord, peste Canada şi apoi Polul Nord pe care l-am simţit bine căci îmi îngheţau dinţii în gură. Serviciul în avion a fost relativ bun. Stewardese de vârstă avansată, pe această United Airlines linie, se deplasau cu dificultate printre scaune. Criza economică în America, nu este o glumă. Mulţi americani şi-au pierdut economiile, în diverse scam-uri bancare şi iată-i la muncă să-şi câştige existenţa.

Eram înghesuiţi că sardinele. Copiii plângeau. Semnele arătau căci trebuie să ţinem centurile puse

căci turbulenţele se ţineau lanţ. Un lucru pozitiv, descoperit însă de soţul meu – în coada avionului

funcţiona un bar deschis nonstop. După ce am descoperit acest lucru, viaţa s-a mai îmbunătăţit căci puteam să ne mai mişcăm şi repede să revenim la scaune uneori, iar ceaiul cald sau vestita apă caldă a chinezilor ne dădeau noi energii şi puterea de a rezista acestor nesfârşite (14) ore de zbor peste Siberia, Mongolia şi în sfârşit China, cu destinaţia finală Beijing.

Acest oraş a renăscut în cei zece ani de la ultima vizită. Dintr-un oraş cu multe clădiri precare, mici şi neigienice a devenit o metropolă depăşind cu mult Londra, New York s.a.

Toată această modernizare care continua în prezent se face cu preţul unei poluări atmosferice greu de imaginat: praful îţi intră în ochi, anumite fumuri îţi ard ochii, nasul e tot timpul congestionat, la sfârşitul zilei ai dureri de cap şi o senzaţie de epuizare. Cei care au birourile la etaje superioare nu sunt prea afectaţi de aceste fenomene. La etajul 8 al unui bloc de apartamente foarte moderne, plasat într-o curte interioară cu grădini şi canale cu apă limpede şi multe flori, viaţa noastră era oarecum protejată. Nu acelaşi lucru ne-a aşteptat când ne-am hotărât să mergem pe jos, la Silk Market un punct de atracţie, cunoscut în toată lumea cred, judecând după imensitatea şi diversitatea de lume care se înghesuie să cumpere, la preţuri încheiate pe loc, tot ce au şi ce nu au nevoie. Aici poţi să-ţi comanzi un costum azi şi să-l îmbraci mâine. Eu am avut pe loc, în câteva minute o eşarfă la comanda, la care m-am gândit tot timpul în avion, cu care să-mi acopăr capul şi fata. Aceasta eşarfă mi-a fost foarte utilă, ca protecţie pentru soare, praf şi frigul din avion la întoarcere şi a costat numai 70 RMB (aproape 10 dolari).

Deplasările mai lungi în Beijing se fac în taxi şi nu sunt scumpe, însă şoferii şi foarte puţini chinezi pot să vorbească engleză. M-au surprins croitorii de la Silk Market, cu care ne-am înţeles în engleză.

La Beijing am vizitat o fabrică de MRI dar lucrătorii erau în pauză de masă. Mi-a lăsat impresia că sunt foarte disciplinaţi şi că muncesc ore lungi cu salarii şi avantaje sociale modeste. Oriunde mergi eşti servit cu un pahar cu apă caldă iar uneori rece; mai rar ţi se oferă ceai. Chiar în unităţile moderne o să întâlneşti toalete în care te aşezi „pe genunchi", este curat, dar poate să lipsească hârtia igienică. În unele locuri însă (hoteluri moderne) o să ai problemă să foloseşti toaleta sau chiuveta; sunt aşa de moderne căci nici nu ştii cum să le acţionezi.

Restaurantele sunt la tot pasul. Ai impresia că aceşti oameni mănâncă tot timpul. Ne apropiam de biroul recepţionistei şi aceasta tocmai termina ceva de mâncat. La sfârşitul vizitei noastre, am fost invitaţi la restaurant. Ai noştrii mergeau mai tot timpul la restaurant, deasemenea. Cât despre mâncare: tot felul de chestii fripte sau fierte şi foarte iuţi. Nu cred că există ceva care să nu fie folosit ca mâncare.

La Kunming, capitala provinciei Yunnan am fost invitaţi să gustăm mândria lor culinară, constând dintr-un bol mare de supă de pui în care se adăugă tot felul de feluri de carne uscată, chiar albine şi alte legume, plus fidea, toate foarte episate, HOT, HOT, HOT.

Acolo am mâncat cea mai bună raţă friptă pe care de fapt am ales-o dintre multele curăţate şi înşirate pe o culme, la soare.

Am petrecut momente minunate, în compania unor oameni prietenoşi, generoşi şi veşnic surâzători. Am fost VIP, la o nuntă ca-n poveşti, organizată de părinţii norei noastre Yuehan, în oraşul ei natal, Kunming. Oamenii din Kunming sunt foarte mândrii de oraşul şi provincia lor. Am privit din avion şi am fost impresionată de frumuseţea locurilor.

Dintre toate aceste minuni, una se detaşează în mintea mea ca, Mythical Landscapes şi aceasta este numită Stone Forest. La aproape o oră de Kunming cu maşina, se întinde această minune de

„Pădure de stânci" formată în urmă cu milioane de ani, care acoperă o suprafaţă de 400 km pătraţi la altitudinea de

1700m. Cu g h i d a noastră, o f e t i ţ ă plăpândă îmbrăcată în costum na ţ iona l , a m s t răbătut a l e i l e î n g u s t e p r i n t r e aceste stânci uriaşe de forme diverse, uneori imitând o pasăre care-şi hrăneşte puiul sau un animal (elefant), cu mici lacuri formate în interiorul lor ori copaci ieşind din piatră. Vedeam cerul şi pământul printre aceşti coloşi, iar noi fiinţe minuscule, ne pierdeam aici identitatea. Un tablou care te bulversează prin splendoarea şi ineditul său.

La plecare, părinţii lui Yuehan, ne-au comunicat prin intermediul fiicei, că provincia Yunnan are multe atracţii turistice şi ne invită să revenim ca să ne arate şi alte minuni.

Ce popor generos! Şese / Mulţumesc Kunming. Şese / Mulţumesc China şi mai ales Pe Curând!

Până în 2003 credem că putem spune că Paulescu era privit cu respectul cuvenit de către Federaţia Internaţională de Diabet (IDF). În acest an însă la întrunirea la Paris în august 2003 urma ca „premiul Paulescu” să fie acordat distinsului diabetolog din Perugia, Geremia B. Bolli. Se pare că acest premiu îi fusese deja acordat, dar urmă să aibe loc ceremonia decernării acestui premiu. Aceasta însă nu a mai avut loc deoarece a intervenit politica. La fel urma să aibe loc dezvelirea unei plăci comemorative dedicate lui Paulescu la spitalul Hotel Dieu din Paris unde acesta fusese intern în anii 1891-1894.

În schimb apare un articol semnat de Nicolas Weill în Le Monde, cu data de 26 august 2003. La fel 1)are loc intervenţia lui Shimon Samuels dela Simon Wiesenthal Center în Los Angeles care declară:

Likely the jury of the Nobel Committee did not want to sully the prize by giving it to a notorious anti-Semite promotor of hate, because whatever his scientific claims might have been, he has been one of the founders of the National-Christian Defence Ligue, precursor of the Iron Guard.

Afirmaţia că… „Comitetul Nobel 1923 ar fi luat în consideraţie teoriile politice ale lui Paulescu este absolut fără nici o bază. Paulescu nu a fost luat în consideraţie de Comitetul Nobel pentru simplul fapt

ca nimeni nu-l nominase. Din acest comitet nimeni ştia ceva despre Paulescu, despre „activitǎţile sale

politice” sau despre o „promovare a urii”. Pe urmă Paulescu într-adevǎr a scris foarte mult, dar el nu era un om al acţiunii, în deosebi pe teren politic. Ca atare a-l trece cu vederea din pricina „activităţi sale politice” este o pură invenţie.

Cealalta acuza, ca ar fi fost co-fondatorul „Ligii” este a vasta exagerare. El era numai un simplu membru al acestui partid ca multi altii, din momentul formarii acestui partid. Singurul titlu în acest partid, cel al presedintelui, apartinea lui A. C. Cuza.

Iar cât priveşte pretenţia că acest partid ar fi fost un precursor al Gărzii de Fier, o organizaţie extremistă, aceasta este o iarăşi o pură fabricaţie şi chiar absolut iresponsabilă. Corneliu Zelea Codreanu, care va deveni mai târziu şeful mişcării române de extremă dreaptă, s-a alăturat partidului lui Cuza într-adevăr chiar de la început, dar fiind numai un simplu membru – dar recunoaştem, foarte activ. Dar pentru că el advoca o ţinută mai combativă se va despărţi în 1927 şi îşi va forma propriul său partid, Garda de Fier, cunoscută şi drept „Legiunea Arhanghelui Mihai”. Cu acest nou partid al său el se va angaja în o campanie extremistă împotriva evreilor, recurgând chiar la asasinate politice – victimele fiind politicieni creştini, nu evrei. El însuşi va fi ucis în 1938. Cuza va fi vinovat de de o campanie virulentă împotriva evreilor, dar în mod cert el nu pleda eliminarea lor fizică. În 1936 partidul său a fuzionat cu partidul lui Octavian Goga şi astfel formând Partidul National Creştin, care în 1937 va formă pentru scurt timp guvernul, timp de numai trei luni, dar suficient de lung pentru a introduce legi antisemite. După dezbinarea lor în 1927, Cuza şi Codreanu au devenit duşmani implacabili.

Revenind la Paris, august 2003, din pricina unor demonstraţii violente ale unor tineri evrei, dezvelirea plăcii comemorative închinate lui Paulescu a devenit imposibilăşi astfel s-a renunţat definitiv pe 26 august.

1) Simon Wiesenthal Center, Press Information, August 22, 2003

Acum centrul de actiune se muta la însasi Federatia Internationala de Diabet. Zvi Laron îl denunta pe Paulescu. Un comitet este format, în frunte cu acelasi Zvi Laron, pentru a studia „cazul Paulescu” si Laron îsi prezinta raportul. Academia Româna a fost consultata si aceasta le da un raport superficial si neconvingator. Ca atare Federatia nu era adecvat informata, dimpotriva a fost dezinformata si în un mod chiar scandalos. Drept consecinta Paulescu este ostracizat. Laron a publicat în Israel Medical Association Journal, vol. 10, Iulie 2008 rezumatul documentarii sale, pe care ne bazam noi în acest articol. Putem spunem din capul locului ca rareori în istoria omenirii a fost prezentat un document asa de infam, în care aproape fiecare cuvânt este denaturat. Documentul prezentat asociatiei IDF nu este disponibil pe Internet, asa ca noi ne bazam pe articolul lui Laron mentionat mai sus. Citatul din Paulescu nu numai ca nu este corect, dar exprima tocmai opusul adevaratului text al lui Paulescu. O hidoasa falsificare, dar care este cam pretutindeni citata chiar de autori onesti dar dezinformati. În infama falsificare a lui Laron, Paulescu ar fi scris, si redam aici textul corupt

2)în limba engleza asa cum a fost prezentat asociatiei IDF :

"Can we exterminate them just aş for instance bed bugs are killed? This would be the simplest and handiest way of getting râd of them; if we were to act according to the laws of the Talmud, it would even be legitimate [17, p. 55].

În realitate Paulescu exprimǎ tocmai contrariul, deoarece este un semn de întrebare şi un NU categoric. Ce Paulescu de fapt spune este:

„Putem oare să-i exterminăm, – cum bunǎoarǎ se ucid ploşniţele? Aceasta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa de ei, mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului. Dar nu! – nu trebuie nici chiar să ne gândim la aşa ceva, – căci suntem Creştini, – creştini atât de urâţi de jidovi! Trebuie chiar să uităm răzbunarea…

Cred ca nu exageram daca spunem ca traducerea lui Laron este chiar criminal. Si poate, ca sa i se piarda urma, chiar referirea „17, p. 55” este falsa. Citatul respectiv nu este din pagina 55, ci din pagina 156 a lucrarii lui Paulescu. Dezinformarea se amplifica si devine si mai monstruoasa.

Redăm mai amplu textul incriminat: „Putem oare să-i exterminăm, – cum bunǎoarǎ se ucid ploşniţele? Aceasta ar fi mijlocul cel mai simplu şi cel mai comod de a ne scăpa de ei, mijloc care ar fi chiar licit, dacă am urma legile Talmudului. Dar nu! – nu trebuie nici chiar să ne gândim la aşa ceva, – căci suntem Creştini, – creştini atât de urâţi de jidovi! Trebuie chiar să uităm răzbunarea, – patimă sine qua non a unui bun haham – pentru jafurile şi omorurile comise sau cauzate de jidani. Mai mult, – trebuie să iubim pe ovrei şi să le facem bine, – pentru că avem ca învăţător pe Hristos, – izvorul iubirii eterne, – şi care în înţelepciunea Să dumnezeiască ne-a spus – „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, – faceţi bine celor ce vă urăsc. Trebuie deci să-i iubiţi pe

aceşti fraţi rătăciţi. Trebuie deci chiar să-i iubiţi cu iubirea unui părinte, căci iubirea pǎrinteascǎ este sentimentul nostru instinctiv cel indulgent, care ar avea înaintea sa pe fiul său, mult iubit,… Atunci – ne mai fiind sub imperiul patimilor de proprietate şi de dominaţie, excitaţi în un grad superlativ de legislaţia lor

religioasă, – şi fiind scăpaţi şi de Cahal, care-i organizează într-o bandă de rǎufǎcǎtori – jidanii nu vor mai fi periculoşi pentru noi şi îi vom putea primi cu braţele deschise, – după cum facem cu orice străin, cum se

3)cade .

Acestea sunt adevaratele cuvinte întrebuintate de Paulescu în textul original publicat în 1913. Deosebirea este enorma. Acest text al lui Paulescu ar putea sa fie calificat cel mult drept ireverentios, pe când în cel masacrat de Laron acesta devine criminal.

Dar şi restul argumentelor lui Laron sunt pure fabricaţii. El falsifică complet istoria României. Unele aserţiuni sunt chiar groteşti. Astfel în versiunea lui Laron, LANC, partidul lui Cuza: ”led to the formation of the ultra-fascist Iron Guard within the National Christian Party” (a dus la formarea Garzii de Fier în cadrul Partidului Naţional Creştin)!

Chiar cǎ este extravagant. În realitate, cum am menţionat mai sus, Garda de Fier a fost formată abia după ce Codreanu a părăsit partidul lui Cuza în 1927. Codreanu şi-a format propriul său partid tocmai deoarece partidul lui Cuza nu era destul de agresiv după placul lui.

2) Paulescu Constantin, Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria,, Bucuresti, 19133) Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria, Bucureşti, 1913, no printer's name is indicated

Mai departe citim că atunci când partidul lui Cuza va veni pentru scurt timp la putere în 1937, „the writings of Paulescu constituted the theoretical basis for these laws” (scrierile lui Paulescu au format baza teoretică a acestor legi).

Aici încă odată Laron atinge absurdul. Cuza fusese un antisemit activ mult timp înainte de a-l cunoaşte pe Paulescu. Dar pe când Paulescu a exprimat multe idei antisemite, el nu a formulat niciodată ceva ce ar fi putut să fie transpus în legi. El a fost un fanatic cu toate implicaţiile negative ale acestui cuvânt. Conceptul lui Cuza de numerus clausus nu se găseşte nicăieri în scrierile lui Paulescu. În plus Paulescu era un om de idei, pe când Cuza era un politician şi un om al faptelor. Paulescu nu a exprimat nimic ce ar fi putut să fie tradus în fapte. El a murit în 1931 şi era un om uitat când în 1938 Goga, partenerul lui Cuza, a devenit prim-ministru şi a introdus primele legi antisemite.

Mai departe citim în textul lui Laron, iarăşi cu referire la Paulescu şi evrei: „He encouraged the public to beat and kill them în horrific ways” (El a încurajat publicul să-i bată şi să-i omoare în chipul cel mai crunt).

Aici Laron depăşeşte orice limită a decenţei deoarece fiecare cuvânt este pură invenţie nu numai o mică eroare. Nicăieri Paulescu nu a spus, nu a scris aşa ceva, ca să nu pomenim de fapte. Laron în modul cel mai reprehensibil atribuie lui Paulescu, mort şi uitat în 1931, fapte comise de alţii mulţi ani mai târziu. Aici Ladonse coboară la nivelul cel mai jos, unde va rămâne.

Dar FID îi va da crezare şi aşa a fost cum IDF l-a excomunicat pe Paulescu în saecula saeculorum! Am pomenit mai sus ca nu ne-a fost posibil sa avem acces la documentele originale ale IDF. Indirect însa

aflam ca „Pe baza acestor informatii si în timp ce recunoastem meritele stiintifice ale lui Paulescu, IDF a decis unanim sa nu recunoasca persoana prin a nu-i acorda un premiu, sau a organiza o manifestare în numele sau, niciodata”.

Cred că suntem cu toţii de acord că nimeni să ignore aberaţiile politice ale lui Paulescu. Acestea trebuie să fie condamnate fără rezervă. Mulţi nu-şi dau seama însă că în anumite privinţe Paulescu era victima unui Zeitgest al acelei epoci. Mai specific noi credem că Paulescu a fost victima mentorului său Étienne Lancereaux. Nu este nici un indiciu că Paulescu avea înclinaţii antisemite când a părăsitRomânia în 1888.

La Paris însa Paulescu era un foarte apropiat asociat al lui Lancereaux. Este un lucru bine stiut ca acesta juca un mare rol în politica Frantei din acea epoca fiind foarte activ în cadrul miscarii catolice de dreapta. Dar Lancereaux se pare ca nu a scris nimic pe aceasta tema si ca atare activitatea sa a fost data uitarii.

Paulescu dimpotriva nu era un om al faptelor. El scria numai. Nu a daunat nimanui niciodata, fizic sau în alt mod. Dar scrierile sale înca îl urmaresc pas cu pas.

Ca atare Paulescu a gresit si merita sa fie criticat. Dar a inventa erori, a inventa crime pe care el nu le-a comis, a-l condamna pe baza unor calomnii ca cele propagate de Zvi Laron este inadmisibil, este chiar mult mai odios. Caci Paulescu nu a inventat nimic din acuzele sale împotriva evreilor (si a altora), el numai a repetat idei deochiate care circulau în epoca. Tragedia lui Paulescu este ca el a dat crezare unor asemenea interpretari eronate ale istoriei, inclusiv multe fapte inventate de acesti zelosi orbi si îndârjiti în ura lor. Ca atare ce-i putem reprosa lui Paulescu este ca-i lipsea simtul critic, atât de necesar unui carturar. Si în plus era habotnic, o combinatie într-adevar nefasta. Si ca atare trebuie condamnat.

Dar pentru persoane ca Zven Laron, care nu că reproduc idei şi fapte în circulaţie, ci le inventează în modul cel mai degradant şi fără ruşine – oprobriul istoriei este inevitabil, este numai chestie de timp.

Anul acesta, Mihai a zis să fie soare – şi a fost. La statuia lui Eminescu din Montreal, la 15 iunie, ne-am adunat vreo 20 de români mai sufletişti. Nu prea mulţi, aş putea spune, pentru comemorarea a 121 de ani de la plecarea în eternitate a luceafărului literaturii române. Doamnele Maria-Sa FILIP şi Magda Vâlceanu au dus la picioarele lui Mihai colacii cei rumeni şi divin mirositori, i-au pus tricolorul pe piept şi cuvenitele flori la picioare, iar subsemnatul, aşa cum am promis că voi face an de an, am adus plosca plină ochi cu vin roşu, dar nu chiar de la Botoşani… Nu că zic, dar vreau să spun că întâlnirea a fost binecuvântată de preotul Viorel Picu, din Constanţa şi în vizită pe la noi. Floarea cea albastră i-a fost pusă poetului la rever de către Marc Marinescu şi tot acesta, într-o scurtă alocuţiune a reamintit ascultătorilor despre odiseea trecerii peste ocean a statuii lui Mihai. Cu înaltă măiestrie au citit şi recitat poetul Alex Cetăţeanu, epigramistul Traian Gărduş şi, ca o frumoasă surpriză – doamna Maria Palcu.

Subsemnatul, vreţi nu vreţi, declarat frate mai mic al geniului, am recitat poemul inedit MORTUA EST. Ne-au fost martori la întâlnire prea libertinii porumbei, cei nouă tei plantaţi la inaugurare şi chiar unii trecători sau megieşi care au cam aflat şi ei câte ceva despre Eminescu al nostru. Geana serii cobora peste liniştea din Piaţa României de la Montreal şi noi ne-am dus care-ncotro, cu treburile noastre. Doar Mihai a rămas din nou singur-singurel, privind mirat după noi şi întrebându-se, probabil, când ne mai reîntoarcem pe la el…

Aşa este, fiindcă doar singurătatea i-a fost predestinată marelui poet… prin codri şi printre semeni.

Montreal, iunie -2010.

NR: Când vom reuşi oare să-l ridicăm pe Eminescul nostru pe un soclu, aşa cum ar merita şi aşa cum a fost conceput să existe la Montreal de maestrul Vasile Gorduz? Este o anomalie totală ca o statuie sa fie plasată altfel decum a fost concepută.

MORTUA EST…

an de an, în fiecare vară,printre flori albastre şi fiori,

iar vine MIHAI la noi să moară,că şi sfinţii se mor – uneori.

nici doi poli de ani n-a strâns în tească.doar nişte pruncie – prin zăvoi,

nicio nuntă mare – românească,n-a tocmit poetul pe la noi.

anii lui cu iz de menestrel au trecut… cum stelele se sting;

candela şi visele rebelei-au vegheat nesomnul – de paing.

s-a făcut Luceafăr, să ne spunătaina fericirii de-a iubi.

versul lui hamletian răsunăpeste timp: to be or not to be…

nu i-au dat odihnă vârcolacii.epoca nătângă nu l-a vrut.

El a tras în plug cu toţi săraciişi acele cnuturi l-au durut.

dar visa istoria… istoriipe papirus măiestrit a scris,

Doina lui – şi Ţara lui de gloriiau dumnezeiri de paraclis.

a murit acasă – sau oriunde.prin pădurea vieţii poate-i viu.

taina lui prin taine şi-o ascunde,totuşi: a plecat prea timpuriu.

nouă ne-au rămas o frunte lată,umerii şi ochii lui adânci

şi înţelepciunea lui sculptatăpe-ale nemuririi dure stânci.

la mormânt îi ducem pâine caldăşi-un ulcior, cu vin de Botoşani. muzele în Lacul lui se scaldă

când pleznesc harbujii prin tufani.

mi-a rostit poetul o silabădespre o legendă dintr-o stea,

apoi gândul şi l-a şters în grabă: – ce vă pasă, oameni buni, de ea?

nu se cade să-l trezim din vise.azi, MIHAI, este un prinţ celest.

mai grăieşte doar prin manuscrisecă aevea-i dus… mortua est…

LA SFÂNTUL PARASTAS

azi morţii noştri vin acasă.le-ngăduieşte Domnul-Bunsă vină şi să stea la masă

cu noi – pe-acest pământ nebun.

noi îi privim cu ochii sângerisunt tot aşa – precum s-au dus.înveşmântaţi cu strai de îngeri

ei sunt copiii lui Iisus.

am pus pe mese dragi merindeşi cupe am umplut – cu viniar ruga care le cuprindele urcă-n marele amin,

iar rugăciunea preoteascărostită demn şi-aşa pios

e ruga noastră strămoşeascăsăltată Domnului – prinos

poftiţi la masă dragi prietenicu morţii voştri staţi la sfat;

se-aude-un murmur printre cetinifrumos: HRISTOS a Înviat!

şi când ospăţul va fi gatasă facem cruce – doar cruci mari;

aceasta e în veci răsplatacă-i suntem gliei tributari

voi, lume bună, staţi la masăne dă merinde Domnul-Sfânt;

azi morţii noştri vin acasăs-aducă pacea pe pământ…

2 mai, 2010 – Montreal

alegerea îţi aparţine

desenează pe cersemne verzi

de exclamarejoacă Aţacu rima

încrucişatăsari coarda

la mijloc de vers alexandrineu dansez în ritm

de strofe albecânt arpegiu

din elegii dorm cu sufletul

pe haikuvisând

la poezii dintr-un vers

agenda copilului pentru nu ştiu cât timp

zileletrec în grabă

pe sub streaşinacasei poporuluiadunând tămâie

pentru candela nopţiitrezesc răsăritulcăutând fericirea pierdută la apus în zilele de unu

din agenda de bord repetă partitura

compusăde fluturii lunii

în gama orbuluipe pagini de florar

dansează tangoul întreruptde norii instalaţi

în scaune cu rotilepe treptele Ateneului

stau pe prispa ceruluiîn şedinţă pe comisii

Însemnări

pentru mineprimăvara incepe

cu literamugurilor

impletiti din cioburi de ghiata şi raze

de-un verde curtenitoraruncat

peste dealuri

vara estecăpitan de vacanţă

adună-n rucsac jocurile de-a „vivat orice”

pădurea îngropatăsub gene de curcubeu

muzica inimiişi le împarte

la colţ de lume

toamna scrie pe frunte un „t”

de la tristeţeafrunzelor pierdutepe cărări de timpîn cântecul mirifical vântului plecat

la starea civilă

la iarnă nu vreau să mă gândesc

desi începe cu „i”de la iubirenu am timp

Doamne, lasă doar trei anotimpuriunul, tocmai a trecut

În peisajul eflorescent al literaturii interbelice din ţara noastră, Liviu Rebreanu se detaşează net ca un prozator de talie universală. Tradus în aproape toate limbile europene şi în câteva de pe alte continente, capodoperele sale au suscitat pretutindeni un interes nemaiîntâlnit. Opera lui răspândită pe toate meridianele i-a dus faima şi geniul până în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. A fost tradus în 22 de limbi din Europa, Asia şi America, printre care, menţionam ca un aspect al interesului pe

care îl trezeau cărţile sale, pe lângă limbile de mare circulaţie, turcă, persană, chineză, japoneză, indoneziană, vietnameză, iraniană, uzbecă şi egipteană. Romanul „Pădurea Spânzuraţilor” bate toate recordurile, fiind tălmacit în 15 limbi, „Ion” în 12, iar „Răscoala” în 11, ceace îi conferă un loc de cinste în galeria clasicilor literaturii universale.

Aşa cum afirma Pierre Mesnard, se poate vorbi despre universalitatea lui Rebreanu, iar după părerea criticului literar englez de la «Glasgow Herald», „Rebreanu este unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor”, observaţie datorită căreia romancierul a fost reabilitat după ce fusese ostracizat de regimul comunist în perioada iconoclasta în care toate marile personalităţi ale culturii naţionale au fost contestate şi marginalizate. Aşa după cum menţionează Al. Piru în prefaţa volumului I al Operelor lui Rebreanu , „ne aflăm în faţa unui scriitor român cu adevarat universal, în stare de a produce poporului nostru o legitimă mândrie.”

Romanul „ION”, fundamentat pe drama ţăranului transilvănean lipsit de avere, a fost inclus în colecţia operelor reprezentative întocmite de UNESCO. Despre acest roman criticul englez Stephen Turner scria în anul 1965 „[…] Ion este o opera clasică a literaturii române şi o capodoperă universală”. Volumele de nuvele, ca şi celelalte romane ale sale nemenţionate mai sus au fost traduse în mai multe limbi, făcând din Liviu Rebreanu un autor foarte cunoscut şi foarte apreciat la timpul sau şi chiar mult timp după moartea sa. Întreaga lui operă literară a stat la baza construirii postamentului pe care a fost aşezat scriitorul în Panteonul literaturii române şi universale.

Comparativ cu alţi prozatori Liviu Rebreanu a început să scrie relativ târziu, la vârsta de 23 de ani, dar a trăit intens, consumându-şi flacăra geniului într-un ritm deosebit de avântat până la vârsta de 59 de ani când a dispărut în plină activitate creatoare lăsând pe masa de lucru o mulţime de proiecte literare. „Acest pisc înalt, masiv, acoperit de zăpadă precum Rodna”, cum era asemuit de prietenii săi, a avut o activitate literară prodigioasă. A scris zeci de nuvele, schiţe, romane, lucrări dramatice, în acelaşi timp în care conducea şi activitatea Teatrului Naţional din Bucureşti, sau diverse reviste literare. A purtat toată viaţa în suflet dragostea pentru lumea satului în care a văzut lumina zilei, a cărui amintire l-a urmărit pretutindeni în Ţara unde se refugiase, iar atunci când a putut să se întoarcă, imediat după Unirea cea Mare din anul 1918, după trei decenii de absenţă, a scris pagini patetice în

povestirea „Cuibul Visurilor”. Iată cum descrie impresiile pe care i le-a lasat reîntoarcerea pe plaiurile natale: „După treizeci de ani de zbuciumări deşarte, mă întorceam acolo de unde pornisem în lume. Căutasem fericirea prin toate colţurile pământului şi nicăieri n-o găsisem. Nici în zgomotul oraşelor, nici în iubirea oamenilor, nici chiar în inima mea [...] Amintirea mă îmbrăţişa înfrigurată, îmi dezvelea clipe care au trăit odinioară îmbrăcate în veşminte lucitoare, mă ademenea într-o lume uitată unde viaţa e un vis şi sufletul nu cunoaste durere [...] Un ceas măcar să retrăiesc farmecul de odinioară, o singură clipă”. Într-adevăr mişcătoare cuvinte, care demonstrează dragostea lui nemărginită pentru meleagurile natale.

Dintre prietenii de joacă şi colegii de şcoală, precum şi dintre sătenii pe care i-a întâlnit în adolescenţă în comuna Maieru unde a copilărit, mulţi au fost descrişi în povestirile şi romanele sale, câteodată păstrându-le numele lor autentice şi trăsăturile de caracter. Multe nume şi figuri de ţărani au fost imortalizate astfel de pana lui genială. Unul dintre prietenii din copilarie ai scriitorului, compozitorul Dariu Pop, scrie despre el: „Avea un temperament foarte sensibil şi receptiv, îl impresionau mult frumuseţile datinilor strămoşeşti, dulceaţa limbii vorbite, cât şi bogaţia sufletească a acestor ţărani coborâtori din păstorii daci”. Cel ce avea să devină marele scriitor Liviu Rebreanu a venit pe lume în satul transilvan Târlişua, în noaptea de 27 noiembrie 1885, noapte în care cometa Bianca îşi încheia existenţa într-o ploaie de stele, lăsând în urma ei pe cer o lumină uriaşă. Se pare că acest fenomen astronomic a influenţat destinul celui care avea să urce la rândul lui fulgerător pe firmamentul literaturii româneşti, afirmându-se ca unul dintre cei mai mari romancieri ai tuturor timpurilor, acela care, după cum scrie Fanny Rebreanu soţia lui, „la treizeci şi cinci de ani va fi terminat de dăltuit , în Panteonul prozei româneşti, acea durabilă coloană de susţinere : romanul ION”. Adevăratul „Cuib al visurilor”, cum îl numeşte scriitorul în aminirile sale, a fost însă satul Maieru de la poalele Ineului, unde tatăl său învăţătorul Vasile Rebreanu a fost transferat în anul 1888, când micul Liviu nu împlinise încă trei ani. Istoria frământată a locurilor şi a locuitorilor acelor meleaguri a fost aluatul din care s-au plămădit nişte oameni deosebit de dârji, solidari, sobri, înzestraţi cu multă răbdare, dar care atunci când erau frustraţi de drepturile lor deveneau pătimaşi şi nutreau sentimente de răzbunare. După ce Liviu Rebreanu a teminat cursul primar ca premiant, a fost înscris la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud ca bursier, datorită excelentelor răspunsuri date la examen. Acolo a avut coleg un copil mai sărac, Ion al Glanetaşului din Prislop, care va deveni eroul principal al celebrului său roman ce s-a bucurat de un răsunator succes pe plan naţional şi mondial. În anul 1900 a intrat la Şcoala Militară austriacă din oraşul Sopron, în urma unui examen deosebit de dificil pe care l-a trecut însă cu uşurinţă, după care s-a înscris pentru examen la Înalta Academie Militară de la Budapesta, „Ludoviceum”, la terminarea căreia absolvenţii deveneau ofiţeri activi. Şi aici a intrat datorită unor rezultate excelente care i-au adus o bursă, putând astfel sta alături de fiii bogaţi ai unor prinţi, grofi sau conţi. La absolvire este repartizat la un regiment din oraşul Gyula cu gradul de sublocotenent, dar în curând constată că nu este pregătit sufleteşte pentru cariera militară. „Se simţea stingherit şi se sufoca în atmosfera şovină a şcolii şi a societăţii «înalte». Acest zbucium lăuntric va izbucni uneori în accese greu de stăpânit, care nu puteau fi pe placul autorităţilor” (austro-ungare na), povesteste Fanny Rebreanu în cartea memorialistică intitulată „Cu soţul meu“. În anul 1908 demisionează din armata imperială pentru a se dedica pasiunii care începuse să-l frămînte şi anume, dorinţa de a aşterne pe hârtie gânduri din lumea lui interioară. Începe să colaboreze la „Luceafărul” din Sibiu, unde publică primele sale nuvele. Pentru a se putea dedica în întregime vocaţiei literare, ia hotărârea să treacă „Dincolo”, în Ţară, tatăl lui care l-a condus până la Năsăud urându-i la despărţire: „Să dea Dumnezeu să ajungi cât Cosbuc de mare!“. Ajuns la Bucureşti publică prima nuvelă în Revista „Convorbiri Critice” pe care o edita criticul Mihail Dragomirescu. Începe apoi să colaboreze la „Viaţa Românească”, „Falanga”, „Ramuri”, etc. În anul 1910 scoate împreuna cu Mihai Sorbul revista teatrală

„Scena”, iar în 1912 publică primul său volum de schiţe şi nuvele intitulat „Frământări”, iar în anul 1916 îi apare romanul „Golanii”. Datorită intensei lui activităţi pe plan publicistic, în anul 1914 este numit secretar al Uniunii Scriitorilor Români. Războiul Mondial bătea însă la uşă, scriitorul fiind prins într-un angrenaj de evenimente în care nu a lipsit mult să împărtăşească soarta fratelui său executat de unguri. În primăvara anului 1918 când Bucureştiul se afla sub ocupaţia Puterilor Centrale, a fost arestat de nemţi, anchetat, percheziţionat la domiciliu de ostaşii maghiari, sub pretext că scria ostil la adresa puterilor de ocupaţie. Fiind ameninţat că va fi extradat la Budapesta pentru a fi judecat de un tribunal militar pentru dezertare, reuşeşte să fugă însă din arest lovind santinela care îl păzea şi, cu ajutorul prietenilor din Capitală ajunge la Tecuci, dincolo de zona de demarcaţie dintre teritoriul ocupat şi cel liber, unde erau trupele române.

Printr-o şansă exceptională, Fanny Rrebreanu reuseşte să salveze manuscrisul romanului în două volume „ION”, ascunzându-l în salteluţa fetiţei lor Puia, manuscris pe care autorul l-a predat tiparului în anul 1920 după reîntoarcerea la Bucureşti la încheierea ostilităţilor, roman care s-a bucurat de un răsunator succes. Academia Română i-a acordat pentru această monumentală frescă a vieţii ţăranului transilvănean cea mai înaltă distincţie literară a timpului, premiul „Năsturel”. La prezentarea acestei lucrări în Aula Academiei Române, scriitorul Ion Al. Brătescu-Voineşti l-a asezat pe Liviu Rebreanu alături de Tolstoi, Balzac şi Dostoiewski, creatori ai unor opere intrate în patrimoniul universalităţii. În anul 1922 scriitorul Liviu Rebreanu care era acum o personalitate de prim rang în literatura română, a publicat romanul „Pădurea Spânzuraţilor”, ce a fost scrisă cu capela fratelui mort pe masa de lucru, capelă care fusese recuperată de un satean care i-a predat-o. În acest roman relatează cazul fratelui său sublocotenentul Emil Rrebreanu, spânzurat de trupele maghiare în Primul Război Mondial pentru vina de a fi încercat să treacă munţii în intenţia de a se înrola în Legiunea Voluntarilor Ardeleni. Ştirea acestui eveniment pe care a primit-o de la un camarad al fratelui său, a zguduit profund conştiinţa scriitorului. Pentru a putea reconstitui cât mai veridic istoria morţii lui Emil, Liviu Rebreanu a plecat la data de 20 mai 1920 pe meleagurile unde şi-a trait ultimele zile fratele său. Ajuns în localitatea Ghimeş, a găsit o piatră mare pe care localnicii o aşezaseră în locul unde fusese instalată spânzurătoarea şi avusese loc execuţia, după care a procedat la exhumarea rămăşiţelor pământeşti ale fratelui său, identificat după lipsa falangei unui deget de la mâna stângă şi reinhumarea în locul în care dorise să fie înmormântat tânărul sublocotenent de artilerie. Romanul „Pădurea Spânzuraţilor” s-a bucurat la apariţie de un succes enorm atât în ţară cât şi în străinatate, primind din partea Societăţii Scriitorilor „Marele Premiu al Romanului”. A fost transpus pe ecran şi a fost tradus în 15 limbi pe toate continentele. Este o lucrare epică cutremurătoare, în care autorul demonstrează până unde poate ajunge ura care împinge oamenii să se omoare între ei.

În anul 1925 Liviu Rebreanu a fost ales Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români în care a funcţionat timp de un deceniu, iar în anul 1939 a fost primit în Academia Română unde şi-a citit celebrul discurs de recepţie. Într-o linişte profundă, în care toţi cei prezenţi la eveniment aşteptau să vadă pe cine va elogia noul academician conform tradiţiei, adică pe unul dintre academicieni, el şi-a ales ca temă „Elogiu Ţăranului Român”, în care a menţionat meritele lui Vasile Alexandri care a dat la iveală pentru prima oară un volum de poezie populară şi lui Eminescu, care afirmase ca „ţăranul român a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, mereu nouă, cu posibilităţi de înnoire, cu un dinamism etern”.

Liviu Rebreanu a încetat din viaţă în ziua de 1 septembrie 1944 în urma unui cancer pulmonar care i-a retezat elanul creator ieşit din comun. Moartea lui prematură l-a scutit să vadă tragedia celor întamplate în ţară după intrarea trupelor ruseşti şi instalarea la cârma ţării a unor vasali ai puterii învingătoare care au declanşat o politică de decimare a elitelor şi valorilor neamului, precum şi aspectul jalnic al literaturii în care nonvalori proletcultiste au creat un vacuum spiritual în care pierderile culturale, alături de cele umane şi materiale au fost incalculabile. Consecinţele lor s-au resimţit până în zilele noastre deoarece s-au efectuat mutaţii în constiinţa câtorva generaţii crescute în cultul aşa-zisului realism socialist. Din fericire, atât Liviu Rebreanu cât şi ceilalţi scriitori de geniu care fuseseră ostracizaţi de regimul comunist şi-au reluat locul firesc în constelaţia de aur care străluceşte pe firmamentul literaturii române.

„Amintirea lui Liviu Rebreanu în constiinţa oamenilor de pe meleagurile lui de obârşie este atât de viu întreţinută, atât de pregnantă, încât se înalţă până la valoarea de cult”. (Puia Florica Rebreanu)

Ailleurs, où vous cherchez vos réponsesOubliées dans la poussière du temps

Ou dans les spirales de l'universVous les découvrirez ici:

Dans les mots de mon âme,Dans les couleurs de mon coeur,

Dans mes pensées... pour vous!

*

Dans les larmes d'un SphinxJ'ai découvert la tranquillité

Cherchée depuis des sièclesPar des sages.

Ensuite, j'ai demandé aux étoilesD'où venait sa grandeur perdue

Dans le sable d'or.... aucune réponse.

*

Pendant mon enfanceJe te cherchais partout,

Maman.Pendant la jeunesse

Je te cherchais partout,Mon amour.

Depuis toujoursJe cherche le bonheur

À chaque moment de ma vie.Dans la tranquillité de la sagesse

J'ai retrouvé la mélancolie de la jeunesseEt la naïveté de l'enfance.

Et puis...?Il y a encore beaucoup à chercher...

*

Je marchais dans l'ombreDe tes grands pasQuand j'ai entendu

La musique céleste des trompettesQui annonçaient ton arrivée.Je ne savais pas que tu étais

Le matin.

Claude G Matasa, Profesor U. Ilinois/Chicago, Presedinte Ortho-Cycle Co., Membru de Onoare al Academiei de Medicina D. Danielopolu,

Consul General Onorific al României în Florida

Răspunsul meu este un DA apăsat. Nu mă refer la bombele Iranului sau agresiunii „Prietenului de la Răsărit”: las acestea în grija celor competenţi, ci la ceea ce prin trec acum ca fost locuitor al Louisianei şi actual locuitor al Floridei. Sunt oare „sensibilizat”? Poate că da. Am însă dreptate? Cititorul mă va judeca la sfârşitul acestui apel.

Respect natura şi o protejez cât pot: nu doar prin acţiuni la îndemâna oricui, ci prin conducerea timp de peste trei decade a activităţii a circa 20 de salariaţi (). Compania reciclează aparate ortodontice de oţel inoxidabil care altfel, ajunse în pământ, ar fi corodate de clorurile din apa freatică. Aceasta ar duce la generarea şi răspândirea de ioni toxici de metal grele (Ni, Cr) pe care apoi i-am bea. Apreciindu-mi activitatea, Congresul American m-a recompensat în 2004 acordându-mi Medalia de Aur Ronald Reagan…

Înainte de a veni în Florida, am locuit în New Orleans, Louisiana. Atrăgător, oraşul care are parţi sub nivelul Golfului Mexic este protejat prin valuri de pământ, zăgazuri şi… pompe. Dându-mi seama de slăbiciunea sistemului, am decis să-mi mut reşedinţa şi compania în Florida: astăzi, locul unde am stat în New Orleans şi unde erau case frumoase, este pustiu: uraganul Katrina mi-a dat dreptate. Mutându-mă, m-am liniştit, deoarece împotriva uraganelor omul se mai poate lupta.

Cu ceea ce nu stim înca sa luptam sunt calamitatile pricinuite de om: mareea de petrol care distruge coasta Louisianei a atins coasta Floridei. Bayou-rile înainte pline de viata din Louisiana care sunt naclaite pot usor fi replicate aici, în dantela de apa si pamânt pe care o constituie Everglades, interiorului Floridei. Loc în care se afla pantere si aligatori, papagali si ibisi, acesta poate si el usor cade victima urgiei deorece este doar cu putin mai ridicat decât oceanul… Florida a mai fost expusă avidităţii nemăsurate a „întreprinzătorilor”: dacă nu s-ar fi luptat de peste o

jumătate de secol cu o nespusă îndârjire împotriva acestora Marjorie Stoneman Douglas, „Mama Everglades”–ului, lacul Okechobee şi Everglades ar fi căzut victime fabricanţilor de zahăr din trestie care cumpăraseră mii de hectare poluând după plac. Autorităţile fie nu au intervenit deoarece nu apăruseră legile necesare, fie pentru că aceia care aveau datoria să ia măsuri au fost sistematic mituiţi. Cartea ei, „The Everglades: River of Grass,” publicată în 1947, a ajutat lumea să înlocuiască mental noţiunea de „mlaştină bună de nimic” cu cea de „râu fără albie” care găzduieşte un paradis ecologic. Şi astăzi se mai luptă din greu pentru „reabilitarea” Everglades de impactul suferit mai demult, efortul cifrându-se în milioane de dolari pe an.

Un alt exemplu este cel întâmplat între 1939 şi 1936 în centrul SUA. În timpul verii, acesta era bântuit de puternice furtuni de praf care generau mari pagube şi o adevarată migraţie către locuri mai bune. Fenomenul „Dust Bowl” sau „Dirty Thirties” a fost pricinuit de decade de intensă agricultură efectuată fără a se face rotaţia recoltelor sau a preveni eroziunea solului. Răscolirea adâncă a pământului de la suprafaţă distrusese vegetaţia aparent nefolositoare, care însă pe timp de secetă ţinea pe loc pământul atunci cand era bătut de vânt. În timpul furtunilor, praful rezultat înnegrea câteodată până şi cerul oraşelor îndepărtate precum New York şi Washington D.C.

Cele relatate mai sus arată că SUA, în loc să fie pro-activă, este re-activă, adică prima dată trebuie să se întâmple ceva, pentru ca autorităţile să ia o poziţie. După aceea, când uneori e prea târziu, se iau măsuri extreme: astfel Florida admite doar „zero” la poluare, atât în apă, aer cât şi sol… (Apele reziduale produse de compania mea sunt „exportate” în statul vecin, Georgia, pentru a fi aruncate acolo. Ce se va întâmpla când şi aceasta va adopta legea menţionată?) Atât G. W. Bush cât şi B. Obama au fost şi sunt criticaţi pentru că au lăsat câte o săptămâna până să ia act de catastrofele din Louisiana. De altfel, în numele partidelor care vor să conducă SUA nu găseşti unul care măcar să se sub-intituleze „verde” sau „ecologist”, în timp ce în Europa mai în toate ţările găseşti partide cu astfel de nume. Mai mult, din punct de vedere politic, ecologiştii sunt o forţă în creştere şi o voce distinctă în Parlamentul European, acolo unde constituie al cincilea grup ca mărime. În Australia, paradis ecologic, „Verzii” participă la guvernare, sondajele arătând ca simpatizanţi peste 15% din populaţie.

În România, care aparent nu foloseşte exemplul american ci pe cel european, găseşti nu mai puţin de trei partide al căror scop este asemănător: Partidul Verde, Partidul Ecologist Român şi Mişcarea Ecologistă din România. Dacă mă iau dupa un articol din Gândul, „în România, ecologia a fost o oportunitate politică, nicidecum o mişcare pornită din raţiuni civice”. Într-una din cele mai murdare ţări ale Europei, mişcarea ecologistă a rămas strict o afacere politico-financiară, fără o componentă militantă şi cetăţenească, de unde şi eşecul tuturor formaţiunilor „verzi” înfiinţate după 1989”. Conform articolului, „Partidul Ecologist din România este o formaţiune de sub 1%, fără personalitate şi fără personalităţi”. Într-adevar, fondat mult mai devreme, Partidul Ecologist Român ar fi avut tot timpul să fie reţinut în conştiinţa românului, ceea ce nu s-a întâmplat.

În aceste condiţii îmi pun întrebarea: au partidele sau mişcările ecologiste din tară puterea să se opună politicienilor care, de cele mai multe ori hrăpăreţi, vor să predea avuţiile ţării unor companii străine care nu au decât un scop, banul? România şi-a asigurat o vastă porţiune din vestul Mării Negre, a cărui exploatare a încredinţat-o unor firme străine, interesate de cele 100 miliarde de metri cubi de petrol şi gaze pe care le găzduieşte. În plus, în caz în care una dintre căile de aduce petrol din Est către Vest va trece prin ţara noastră, acesta va fi supusă la un şi mai mare pericol. Îmi este frică pentru delta noastră, pentru plajele de care m-am bucurat… Recent, o pată de ulei a fost observată la Balcic, la câţiva kilometrii de ţara noastră. Au fost făcute interpelări, luari de cuvant, cooperari cu autorităţile bulgare? Va trece, s-a zis, şi intr-adevăr… a trecut. De data aceasta! La fel a zis probabil şi managerul de la platforma societăţii British Petroleum înainte ca aceasta să explodeze, când s-a descoperit scurgerea. „Vom stopa scurgerea”, ne-a asigurat British Petroleum. Astăzi, după o luna, acesta nu a putut fi oprită în ciuda promisiunilor făcute. În afară de declaraţii, partidele ecologiste ar putea oare să facă ceva într-o astfel de situaţie, când nici unul

nu are măcar un reprezentant în Parlament? Cine ar putea călăuzi cu întelegere ţara către o politică justă, avănd interesele politice şi economice pe

deoparte, şi protecţia cetăţeanului şi naturii pe de alta? Politicenii de astăzi, despre care apar mereu veşti privind mituiri, corupţii şi „aranjamente”? Pe 5 Mai, Parlamentul European a adoptat „Rezoluţia privind interzicerea cianurilor în minerit” care are implicaţii inclusiv asupra speratei stopări a proiectului exploatării miniere pe bază de cianuri de la Roşia Montana. Printre puţinii care s-au opus Rezoluţiei, susţinând cianurile, se numără europarlamentarii români, ceea ce este îngrijorator. Cine reprezintă în faţa străinătăţii România, aceştia sau cei pe care îi preocupă protecţia mediului şi se adună şi protestează în faţa vreunuia dintre palatele Bucureştilor?… Nu sunt împotriva realizărilor tehnicii care ajută economic şi ne fac viaţa mai bună: bine concepute şi intens

supravegheate, acestea trebuie încurajate. Se poate avea însă încredere într-un Ministru de Interne de genul lui Cătălin Voicu, până recent candidat pentru acest post? Sau a altora discutabili care au posturi cheie în guvern sau alte nivele ale administraţiei de stat? Vor fi pe prim plan interesele „verzi” când nu este nimeni să le apere în faţa politicienilor veroşi? Pe de altă parte, cei interesaţi în ecologie nu trebuie să-şi zdruncine credibilitatea: am văzut la TVR Internaţional scene în care oameni ale caror feţe şi trupuri erau protejate cu echipament greu, îngropau îngroziţi substanţe de o „deosebită toxicitate”: grâu modificat genetic, din care mănânc zilnic pâine de circa doua decade (standard în SUA).

Revenind după 1990 în ţară, am fost invitat să devin profesor la Universitatea Ecologică, unde i-am avut rector pe Dolphi Drimer şi coleg pe Marcian Bleahu, oameni de o deosebită valoare. Apreciind efortul de a veni peste mări şi ţări pentru a ghida tânara generaţie, am fost ales Doctor Honoris Causa a acestei universităţi. Nimic din ceea am constatat acolo nu a fost de natură să cred că această conducere nu a fost la nivelul pe care-l speram: mai mult, deorece ca fost deţinut politic nu am putut înainte preda în ţară, exerciţiul făcut acolo precum şi articolele de specialitate au determinat Universitatea statului Illinois/Chicago, să mă invite să predau la ei. Intervenind în timpul pe care dispuneam, am renunţat să mai predau în ţară, nu însa fără a continua să mă interesez de ceea ce se petrece acolo.

După un interval de doua decade, văzând norii de furtună care se îndreaptă spre ţara unde m-am născut, am decis să-mi spun părerea, chiar dacă voi fi asemuit şi tratat cu neîncredere precum Casandra, fiica a lui Priam, regele Troiei, care a prevestit căderea acesteia, folosirea Calului Troian şi altele. Când i s-a dat crezare, a fost prea târziu.

Folosind Internetul, am cautat sa vad cine ar putea sa ajute tara sa balanseze între ridicol si folositor, între propaganda desarta si actiuni benefice. De la început, trei partide cu aproximativ aceiasi ideologie sunt mult prea mult pentru cetateanul român care abia paseste într-un domeniu care nu îi este familiar. Tin minte cum, pe vremuri, la Copsa Mica, nod de cale ferata, numai cât ieseam din tren si mi se murdarea camasa. La Resita, ca sa pot joca ping-pong, trebuia ca la fiecare cinci minute sa îndepartez de pe masa zgura cazuta din cer: raspunsul la acestea era ca lucrurile sunt asa cum e normal, eu trebuind sa ma adaptez. Din examinarea datelor, am ajuns la concluzia că Partidul Verde ar fi singurul care ar putea-o face cu

succes: a fost singurul ales dept membru al „Verzilor Europeni”, fără a căror cooperare nu se mai poate avea un cuvânt în Uniunea Europeana. Popularitatea crescândă a Partidului Verde pe internet, în tot mai multe cercuri, vine din discurs şi acţiuni. Relativ nou, nu a fost „împestriţat” de foştii comunişti şi s-a situat destul de bine la alegeri. Din declaraţiile pe care le-am citit rezultă că nu doar în caz de nevoie, ci cu mult timp înainte, membrii acestui partid sunt dispuşi să se sacrifice ca să-si apere ţara. Despre integritatea „Verzilor" imi este destul să ştiu că fostul meu coleg, Marcian Bleahu, îi este Preşedinte de Onoare. Departe de a fi doar un savant, acesta s-a luptat atât ca Ministru pentru Protecţia Mediului, cât şi după aceea, pentru măsuri ecologice care nu conveneau celor care aveau puterea. Efortul acestor oameni merită susţinut de toţi cei care doresc o schimbare a felului în care se face politica în România.

Fără un partid „Verde” puternic care să poată sa-şi facă cunoscută poziţia la toate nivelele, România va rămâne la cheremul politicienilor hrăpăreţi şi a clientelei lor, care punându-şi voit ochelari de cal refuză să ia măsuri care să o protejeze împotriva calamităţilor ce se pot întampla. Îmi doresc să nu prezic răul, dar România este astăzi ameninţată, încrezându-se prea mult în noroc. Fără o politica ecologică consecventă, vom regreta că soarta ne-a daruit zăcăminte valoroase, o natură variată şi o poziţie strategică deosebită.

ancora ruginită

mă împiedic de şireturile dezlegatece-mi ţineau talpa înfiptă

în pământul robustal paşilor pentru paşi

în deşertăciune gândul nici tace nici vorbeşteimaginându-te că viicu braţul plin de flori

de nu mă uitaundeva pe un chei

sunt doar un rest dintr-o stâncăo particulă de nisip auriu

ca semnul de cartela o pagină impară de jurnal

aruncat peste bordul unei nave obositevoi poposi într-un port

pentru o reparaţie capitalăsau casare

valul se sparge de pieptul unei punţiîntre trecut şi prezent

ce se vrea ancorat doar cu un şiretfragil şi prea scurt

pentru furtuna ce loveşte sacadatviitorul haotic

îmi anin o tăcere de rădăcina unei speranţerămase la bordul cu ceasuri scrise

în cartea de onoare a unei naveplecate mereu şi uneori sosite

la ţărmul final o ancorăruginită.

biata secundă

mi-am dus o biata secundăla fier vechialunecând pe patina timpuluigestul din convoiul gălăgiossacadat băteacovorul de la intrare

secunda duhneşte a iarnă aprinsăpe sclipiciul de omătşi-l aprinde pe obrazul zileiţinându-i de urâtecoul din întrebăricântăreşte disperat o nefiinţăcu albaşternut peste negrudin pleul cel bătrâno biată secundă.

clepsidra ce ne curge

… hai să ne cunoaştem greşelilepentru a călători în picioare

prin timpul din esenţa clepsidreişi să strigăm prezent

pentru absenţa a ceea ce trăimpe un colac de salvare

aninaţi de culorile curcubeuluişi cu şapca ridicată de pe ochisă ne vedem cutele destinului

cum rătăcesc pe drumurila porţi

o sută de cheidoar una nu merge

în cârje de luto cheie

se potriveşte pe talerul de tihnăşi martor îi e traficantul de nisip

din istoria clepsidreice ne curge.

En montant vers la haute ville je découvre un majestueux belvédère entre la mer le la ville sur la Vallée des Temples. En vérité les temples se trouvent sur une longue colline (pas dans une vallée) construits à la hauteur pour être vus de loin et surtout de la mer. Ils étaient aperçus comme un système de défense, pour qu'ils impressionnent les envahisseurs. Toute la côte montagneuse à l'arrière de la cité fonctionnait comme un mur de protection, de sauvegarde en cas de guerre. Et jusqu'à la côte ils avaient construit un kilomètre et demi de murailles.

Il y a 2700 ans, les colons de Gela, une autre ville sur le littoral vers le sud-est, ont fondé la ville d'Agrigento. Dès guerres avec les Carthaginois, ils ont tiré d'abords une grande richesse, en étant vainqueurs, et plus tard une grande destruction, en étant vaincus.

Ce que les Carthaginois ont commencé (la dévastation de la ville, qui s'était déjà relevée presque cent ans après) ont terminé les Byzantins presque mille ans plus tard, en détruisant presque tous les temples antiques. Seul le Temple de la Concorde, qui avait été transformé en église a été sauvé. Il se trouve près des anciennes murailles et est (avec celui de Thésée d'Athènes) le temple le mieux préservé du monde.

Je ne peux rien vous raconter de la splendeur passée de ces temples. Mais je peux vous dire que ce qui reste est d'une beauté à couper le souffle.

Ce Temple de la Concorde est une des merveilles de la Sicile et de l'antiquité grecque. Les colonnes doriques (6 sur la façade sur 13 latérales) sont inclinées vers le centre pour donner l'impression de la verticale parfaite par cette correction optique, ce que témoigne qu'il y a 25oo ans ses bâtisseurs avaient découvert la perspective. Les décorations, le revêtement en stuc du tuf calcaire, ainsi que le toit n'existent plus. Mais l'élégance et la majesté de ses lignes m'ont séduit. Sur la place j'ai entendu dire qu'il est dédié soi à Pollux et Castor, les Dioscures, soi à Demeter, déesse de la paix et de la fécondité, mais en réalité on ne sait pas à qui il a été dédié. Je me suis promenée parmi ses colonnes élancées et graciles, en fantasmant sur sa ressemblance avec le Temple de Thésée à Athènes, que j'ai vu quelques années auparavant, par ses analogies structurales et chromatiques. Un faucon traversa le ciel immobile, comme un unique signe de vie, mais non, voilà un petit lézard qui disparaît sous un rocher.

Quelques autres temples enrichissent la superbe vue de cette crête, celui de Hera, d'Hercule, des quatre colonnes qui restent du Temple de Castor et Pollux. Le Temple de Hera est assez spectaculaire. Il se dresse sur le point le plus haut de la ville et garde debout les deux rangées de colonnes latérales. La colonnade nordique soutient encore une puissante architrave.

Le Temple de Hercule, probablement le plus ancien, montre huit colonnes sur quelques gradins qui entouraient ce temple, comme tous les autres temples. Autour de lui des rochers renversés et des troncs de colonnes racontent l'histoire millénaire de ce grandiose monument.

Élevés à la hauteur, projetés sur le ciel bleu d'une intensité qui rivalise avec celle de la mer, baignés dans la lumière du crépuscule qui embrasse de ses dernières lueurs le Temple de Hercule, les temples d'Agrigente m'éblouissent par leur beauté et m'étonnent par leur force de traverser les millénaires. Mais plus encore ils me parlent de la beauté spirituelle de ces hommes qui les ont conçus et construit. Je suis à tel point émue, que les mots me manquent et je me réfugie dans un silence respectueux et dans l'adoration.

Il faut que je reprenne contact avec la réalité, car le temps m'oblige à faire demi-tour vers mon foyer de passage. Il y a une sortie de la ville de ce coté. Je me dirige en pensant que l'autostop va me débrouiller encore une fois.

Eh oui, ça a marché, mais pas si vite. Le hasard fit que la camionnette qui m'a pris en venant, m'a pris aussi en rentrant. Le fermier avait vendu ses produits et rentrait content chez lui. Je lui ai raconté ce que j'ai vu et mon enthousiasme l'a rendu fier de son pays.

J'ai eu à monter la colline à pied et je suis arrivée à la maison le soir tombant. Quoi que tard, ce ne fut pas l'obscurité absolue. Les horizons larges préservaient encore une trace de la lumière du jour. L'atmosphère claire, transparente, gardait une lueur comme venant d'une lampe allumée au-delà des cieux. Et à vrai dire c'était cela. Le soleil descendant au-dessous de l'horizon illuminait encore les espaces infinis de la nuit tombante. Il était mon ami, mon protecteur. Et je me suis mis à l'adorer, comme toutes ces populations antiques, qui honoraient le soleil régénérateur. Le soleil de la lumière et de la vie.

Je venais de voir « la plus belle des cités des mortels », comme l'avait appelé Pindare.

4

Lucia est partie ramasser des champignons dans un endroit boisé, bien éloigné de leur maison, puisque jusqu'à l'horizon je ne voyais pas de bois. Elle avait laissé sur le fourneau un pot à soupe, dense et crémeuse, et des spaghettis avec une sauce tomate et romarin qui sentait bon.

Le vieux était assis devant la fenêtre, renfrogné et maussade comme d'habitude. Je l'ai regardé prudente d'un coin d'œil. Ses pensées ressemblaient à deux navires – celui du passé et celui de la réalité présente – qui traversaient son espace intérieur en deux sens contraires. En l'étudiant quelques instants j'ai cru surprendre que, quoique séparés et en contresens, ils se rencontraient des fois, par hasard.

Je me hasardai à lui parler de ma journée à Agrigento. Un long moment il n'a ni parlé, ni bougé et j'ai eu l'impression qu'il ne m'entend pas. Pourtant, j'ai osé continuer. J'avais une sensation bizarre. D'abord que mon monologue s'adressait à un mur, puis que ce mur s'est transformé en un mur avec oreilles, comme celui de Jérusalem, « le mur des lamentations » et que je me parlais à moi-même, pour déborder le trop plein de mon âme.

– Comment êtes-vous arrivée là-bas ?Je tressaillis et je lui ai raconté mon autostop.– Savez-vous que c'est dangereux de faire ça avec des étrangers ? Il y a eu des meurtres.–Je l'ai fait souvent avec mon mari en Europe.– C'est différent. Sicile est mafiote.– Il n'y avait pas autre moyen et tout s'est bien passé. Et puis, si on a peur de tout, on ne peut pas vivre.– Vous êtes courageuse, mais imprudente. Si vous envisagez d'autres sorties, parlez-moi, je peux vous

trouver un moyen de transport plus convenable. Et Agrigento a apaisé vos peines ?– Oh oui ! Je lui ai parlé de mon émerveillement. Et de Maupassant qui l'a été aussi un siècle auparavant.– Les étrangers se sont multipliés depuis lors. Mais savez-vous qu'à Agrigento naquit le prix Nobel Luigi

Pirandello ?– Non, je ne savais pas qu'il était sicilien.– Je vous donnerai à lire son œuvre la plus connue « Six personnages en quête d'auteur ».– Je l'ai lu, et aussi d'autres nouvelles et pièces de théâtre que j'ai trouvé depuis mon adolescence dans la bibliothèque de mes parents.– Connaissez-vous aussi Giusepe Tomasi de Lampedusa ? Son île n'est pas loin d'ici.– J'ai lu le Guépard. Je crois que c'est son œuvre unique sur la décadence de l'aristocratie sicilienne.– Qu'est ce que faites-vous dans votre vie ?– Ça n'a pas de liaison avec mon travail. J'ai été attirée par la littérature depuis mon très jeune âge. Mais

vous, dans cette terre déserte, et isolé comme vous l'êtes, comment avez-vous lu ces livres ? Avez vous une bibliothèque dans votre chambre ?

– Ce n'est plus une bibliothèque que j'ai, mais un coffre que j'ai sauvé il y a longtemps depuis mon navire.– Vous avez eu un navire ? fis-je étonnée.– C'est une longue histoire. Voulez-vous me donner un café, il doit y être là, sur le four.Je me suis dépêchée de le servir, tant j'étais bouleversée par sa conversation.Là, il se tut. Il buvait son café à petites gorgées, en ne regardant nul part, ayant un regard vide. Le temps

passa. Je me demandais si je devais partir ou rester. L'atmosphère devenait lourde.– Vous allez partir dans quelques jours et vous n'allez pas revenir.– Non, je ne crois pas.– Autant de me libérer de mon poids, que vous aller emporter loin et le jeter par-dessus bord.J'étais étonnée, et j'ai dit :– Je vous écoute.Après un long silence, en baissant un peu plus ses épaules, et en regardant à l'intérieur de soi-même, il

parla, d'une voix faible et égale. C'était comme un oracle.– J'étais le fils unique d'une famille bourgeoise, bien aisée. J'aimais la mer et je fus quelques années

capitaine sur des navires commerciaux des gros patrons. J'ai connu des pays nordiques et tropicaux, des îles, l'Extrême Orient. Des femmes aussi. Je ne me liais pas, les aventures m'attiraient et j'en ai vécu. Jusqu'au jour où j'ai rencontré une femme pour laquelle j'ai senti un coup de foudre. Un vrai. Nous nous sommes attachés l'un de l'autre. Je ne voulais pas l'abandonner. Alors, comme j'avais ramassé une petite fortune, j'ai quitté mon poste de capitaine et le navire et je suis resté avec cette femme que j'ai du acheter à sa patronne, parce qu'elle était une prostituée. Comprenez mon désarroi. Et pourtant, j'étais décidé de faire ma vie avec elle. Mais sachez qu'elle était d'une étoffe différente des autres. Elle était entrée dans ce bordel étant orpheline et n'ayant aucune source de revenu et de vivre. Elle était triste là-bas et depuis qu'elle m'a connu sa vie avait changé. Elle était radieuse en me voyant et supportait péniblement ses devoirs.

« Après l'avoir racheté, on a vécu un temps ici et là. Puis j'ai acheté un bateau et j'ai commencé à transporter des marchandises pour gagner de l'argent. Après m'avoir fait connaître, j'ai fait du commerce à mon propre compte. Nous étions heureux. Trois ans sont passés. Elle voulait un enfant, mais n'est jamais tombée enceinte. Tout aller pour le mieux, jusqu'au jour quand – étant dans une taverne – un scandale éclata et une balle égarée a frappé mortellement ma femme. Ce fut comme si cette balle m'avait frappé moi-même. J'ai cessé de vivre. Mon amour, mon unique amour disparaissait de ma vie à la vitesse de l'éclair. Je fus ébranlé. Je vous ai déjà dit que d'un amour essentiel on ne guérit pas. Et je ne me suis jamais remis. J'ai vendu mon bateau et je suis rentré dans mon pays natal. Mes parents m'ont laissé cette maison. J'avais encore de l'argent, quoique j'aie dépensé une fortune avec la femme que j'ai aimée.

« Après un certain temps, comme je devenais rustre, j'ai pris une domestique pour s'occuper de l'entretien de la maison et du ménage. Au fur et à mesure que les mois passaient, je m'engloutissais de plus en plus dans ma douleur et j'ai commencé à boire. Ainsi qu'une nuit j'ai couché avec cette femme. Elle est tombée enceinte, mais je ne voulais pas de cet enfant, en souvenir de l'enfant désiré de ma femme aimée et que je n'ai pas eu. Je lui ai donné de l'argent pour qu'elle se fasse avorter, mais elle était catholique et n'a pas voulu entendre. Le jour quand sa grossesse a commencé à se voir, la honte l'a submergé et elle s'est enfuit.

« J'étais de nouveau seul, jusqu'au jour où, après seize ans, une jeune fille, non douée par la nature et marquée comme d'un sceau génétique, s'est arrêtée devant moi et m'a demandé :

– Êtes-vous le capitaine Moruzio ?J'ai confirmé.– Alors vous êtes mon père.« Je fus stupéfait. Elle m'a raconté l'histoire que sa mère lui avait racontée avant de mourir et le conseil

qu'elle lui avait donné d'aller chercher son père. C'est depuis quinze ans qu'elle vit sous mon toit. J'ai voulu l'envoyer dans une école, mais elle n'est pas capable de faire des études. Elle est assez bornée, mais résignée et calme. Sa mère n'était non plus rien d'autre qu'une domestique, et encore pas des meilleures. Mais je ne demandais pas grande chose. Je n'aurais pas pu vivre avec elle, et surtout pas l'aimer. Elle ne comptait pas pour moi, elle n'était qu'une simplette. Je l'ai supporté, comme je supporte sa fille. Elle est ma fille aussi, mais je ne la ressens pas comme telle. Elle m'est plus étrangère que vous ne me l'êtes. On n'a rien en commun. Mais elle est venue au monde par ma faute et c'est mon châtiment. Je vis toujours dans l'ombre de mon unique amour et c'est comme ça que je mourrai. »

Je sentis une présence. Lucia étais revenue sans que j'entende la porte s'ouvrir. Depuis quand était-elle ici ? Comme je ne l'ai pas senti avant ce moment, j'ai pensé qu'elle venait de rentrer. Elle mis sur la table un panier plein de champignons dont émanait la senteur de la forêt, de la terre humide et un parfum délicat. Elle s'y employa à les préparer et je lui dis :

– Vous allez nous faire une polenta aussi j'espère, Lucia ?– Oui, si vous voulez.Je suis sortie pour prendre l'air, pour bouger mes pieds et mes idées.Des vies gâchées, réfléchissais-je. Quatre vies gâchées. Le capitaine et sa bien aimée et ses deux

domestiques, la mère et la fille. Car quoi que sa fille, elle ne vivait qu'une vie de domestique dans la maison de son père. Mais elle était aussi à l'abri de tous les pièges qu'une vie libre pouvait lui tendre. Et aussi à l'abri de travailler pour un mauvais patron.

Qu'est-ce-que c'étaient mes soucis en les comparant avec les leurs ? Moi, que j'ai vécu quand même une longue vie avec un mari aimant et aimé ?! Bien sur que leurs peines ne pouvaient pas anéantir les miennes, mais il faut être juste pour reconnaître que mon ange gardien m'a protégé de bien de malheurs.

Nous avons mangé ce bon plat de champignons et j'ai manifesté le désir d'aller le lendemain à Selinonte. Le vieux regarda Lucia et lui dit qu'elle doit en parler tôt le matin à Nicolo Salvo qui s'en va toujours avec sa marchandise à Selinonte, parce que la majorité des fermiers vont à Agrigento et le marché y est débordé de produits agricoles. Ainsi je pourrais voyager de façon plus sécuritaire et puis aussi rentrer de la même façon. Mais on ne le saurait que demain.

· Nu astepta de la pomul aratos fructul cel mai gustos.

· Insoara-te pina treci puntea…

· Unii gindesc cu premeditare. E condamnabil?

· Multe fete tinere cauta un sot. Spre norocul lor, multi soti cauta fete tinere

(umor francez).

· Dragostea exista fragmentar (Liviu Antonesei).

· Poti pierde timp pretios chiar şi ignorindu-l pe cite unul…

· Toate religiile sunt politice…

· Cum e corect: labirintul pierdut sau pierdut în labirint?! (Andrei Bacalu).

· Parvenitii se inghesuie numai în fatza.

· Unii nu cred pina nu pipaie… (Toma necredinciosul, student la

medicina).

· Vinovate nu sint credintele, ci oamenii care le interpreteaza (Vlad

Nicolau).

· Nimic nu lipseste şi nimic nu e în plus…! Cum e posibil?

· Taci din gura şi spune adevarul!!

· Unii fac umor involuntar… Sa nu-i invidiezi?

· Teme-te de Nimic.

· Nu ai pe cine da vina pentru batrinete (Bianca Marcovici).

· "Memoria imi slabeste, intarindu-se" (citat memorabil, am uitat de unde l-

am luat).

· S-a schimbat lumea atit de mult, sau ne-am schimbat noi prea putin?

· Ne nastem poeti, traim ca prozatori, murim critici…

· Iubeste-te ca pe aproapele tau.

· Daca nu ai ceva inteligent sau amuzant de spus, mai bine taci (folclor

idis). Da, dar toti cred ca au (Roni Caciularu).

· Toate iubirile mele au.fost unice.

· Totul e adevarat şi nimic nu e adevarat, nici macar propozitia asta (Zoltan

Terner).

· Am schimbat niste replici, dar acum imi pare rau… Ale mele erau mult

mai bune.

· E mai usor sa contrazici o judecata decit o prejudecata.

· Economie de piata:"Cind ploua, ploua pe toti" (auzita chiar în piata).

· Poti avea mai multe soacre… Dar nu în acelas timp.

· Lungimile sint daunatoare pe termen scurt.

· Nu arunca cu piatra filosofala!

· Pentu ca nu am putut urla cu lupii, am tacut (Liviu Antonesei).

· Cu un picior în eternitate inseamna, de fapt, cu un picior în groapa…

· "Nu e o minciuna, ci o varianta a adevarului „…

· Geniul fara faima e un om obisnuit.

· Sugestie de titlu:"Vecin cu fericirea" (Zoltan Terner).

· Umorul nu se ofera impreuna cu instructiuni de folosire.

· Ce e adinc risca sa fie şi ingust.

· Poti fi mindru pentru nedreptatile care ti s-au facut.

· Oamenii mici sunt solidari în fata Valorii.

· Cine nu birfeste, nu traieste (Nae Cernaianu).

· A doua Lege a lui Ohm: “ Esti Ohm cu mine, sunt Ohm cu tine" (folclor cult).

· Privighetoarea poate fi un model pentru cintareti, nu pentru pictori.

· Cei care ne recomanda sa ne vedem de lungul nasului sint tot cei care

spuneau ca il avem cam lung.

· Mars de aici, va rog!

· Muzica spala ranile (Camelia Tripon).

· Pin s-ajung la Dumnezeu/ mii de sfinti în drumul meu/ toti cu mina-ntinsa

vreu… . (foclor universal).

· O multime de oameni au nume de strazi…

· Lozincile servesc partidelor, nu adevarului (Vlad Nicolau).

· Imbulzeala de exceptii sufoca regula…

Cartierul URANUS din Bucureşti…,

Eu, la douăzeci de ani, mireasă, în alb, cu coroniţă şi voal până la umeri…

„Eşti frumoasă ca o ZÂNĂ!” mi-a spus în şoaptă bătrânul preot, de la Biserica Domniţa Bălaşa, în

timp ce mă încorona religios.

Colegii de facultate din Bucureşti şi tot alaiul de nuntă venit din provincie - familie şi prieteni - şi-au

aşezat „tabăra” de petrecere la restaurantul „Motanul negru" de pe strada Uranus, din Bucureşti, unde

lucra fratele mai mic al tatălui meu, Petrică.

Dacă rolul de Regină a început şi s-a terminat în Biserică, prin încheierea slujbei şi retragerea

„coroanei de cununie", se pare că de titlul de MIREASĂ am ţinut cu îndârjire şi demnitate,

sustrăgându-mă, într-un mod original, ritualului de scoatere a voalului, spre zori.

Unul din motive era foarte simplu!

Părul meu, lung până la brâu, era prins în jurul coroniţei cu voal într-o coafură foarte elaborată şi

orice intervenţie, pentru scoaterea acestui voal, ar fi însemnat revărsarea buclelor pline de fixativ,

ceea ce am considerat că nu ar fi fost nici estetic şi nici confortabil.

În timp ce lăutarii se apropiau de mine, într-o grupare compactă, cântând de zor „ia-ţi mireasă ziua

bună…", iar câteva rude de la ţară începuseră să chiuie şi să fluture în aer o basma colorată, semn al

schimbării statutului şi al supunerii faţă de soţ, eu mi-am făcut un calcul simplu, că doar nu eram

degeaba studentă în anul II la Academia de Studii Economice.

Punctul numărul unu: nu-mi plăcea simbolul acestui ritual, mai ales că în hol, cu puţin timp înainte,

surprinsesem mirele într-o conversaţie telefonică cu ultima sa iubită, cu care de altfel avusesem o

confruntare „corp la corp”, avantaj eu şi consideram că afacerea este clasată.

Faptul că telefonul era public şi prins în perete, nu i-a permis să se eschiveze, cum poţi face acum cu

unul mobil, aşa că am recepţionat discuţia direct „în plex", hotărându-mă să reglez problema mai

târziu.

Deci, ritualul „de supunere" mă făcea deja să văd roşu în faţa ochilor!

Punctul numărul doi: petrecerea se apropia de sfârşit şi prezenţa mea nu mai era, oricum, de o prea

mare importanţă, aşa că am trecut la punctul numărul trei: acţiune!

Avantajul meu, în viaţă, a fost că niciodată nu am consumat alcool, aşa că reflexele mi s-au menţinut

mereu intacte.

M-am ridicat de pe „scaunul de ritual", am spart cu viteză încercuirea, am recuperat, în zbor, de pe

masă, o minusculă gentuţă de mireasă în care, prevăzătoare, înghesuisem câteva sute de lei, am

trecut val-vârtej pe lângă imensele buchete de flori, care împodobeau lumânările stinse, sprijinite de o

imensă draperie de catifea şi m-am evaporat din decor spre ieşirea din restaurant.

M-am urcat în primul taxi parcat în faţă.

Locuiam, pe atunci, în cartierul Militari, unde închiriasem o cameră, într-un bloc.

Am dat adresa şoferului şi ajunsă acasă, am urcat cu ascensorul până la etajul cinci. Era luni, de dimineaţă!

La deschiderea uşilor, un locatar care pleca foarte devreme la muncă şi era pe jumătate adormit, a avut

şocul vieţii lui.

În uşa liftului, gol întotdeauna la acea oră foarte matinală, să te trezeşti în faţă cu o mireasă singură,

echipată integral, nu e chiar aşa uşor de suportat! Ori crezi că eşti încă beat, ori că ai întâlnit o fantomă!

L-am scăpat repede de dilema în care se afla, pentru că am scos cheia din gentuţă şi am intrat rapid în

apartament.

I-am telefonat imediat unchiului meu, la restaurant, ca să ii precizez noile mele coordonate şi să nu se

îngrijoreze.

Noroc că „darul" rămăsese la Naşul! Bun obicei, pentru că, unele mirese, au câteodată impulsuri curioase

care, finanţate corespunzător, le-ar putea duce uneori foarte departe, cu motivaţii extrem de variate.

Eu, poate aş fi fost tentată să iau trenul şi să mă întorc în „Centrul Vechi" al oraşului meu de baştină sau cine

ştie?!

De avion nu mă puteam apropia pe atunci, în timpul anilor ‘70, pentru că paşapoarte aveau doar câţiva, cei

aleşi…, aşa că visurile de circulaţie liberă se limitau doar la graniţele ţării.

După trecerea unei perioade foarte îndelungate de timp, într-o situaţie de stress conjugal, mi-am luat

această revanşă târzie, plecând cu avionul cât am putut mai departe de zona de conflict.

Alte vremuri, altă poveste!

La aproape zece ani de la nuntă, locuiam în Bucureşti şi multe schimbări se petrecuseră între timp, în viaţa

mea.

Într-o zi, m-am reîntors în acelaşi loc, cu gândul să intru în Restaurant şi la plecare să uit acolo, ca din

întâmplare, voalul cu pricina!

Voiam să închid, într-un fel, o buclă rămasă deschisă în timp!

Voiam să închei, simbolic, un ritual strămoşesc, pentru MIREASA NEOBIŞNUITĂ care a părăsit în fugă

acel local, plecând singură în noapte!

Voiam parcă să uit, să şterg amprenta energetică a Zânei în alb, să-i redau liniştea şi libertatea pentru o

nouă iubire!

Dar, nu am mai găsit nimic! Nici urmă de „Motan"! Cartierul fusese dărâmat de buldozere.

Poate după cutremur sau poate dintr-un ordin?!

Eu, am rămas cu amintirea! Dar Ea? Acel fuior diafan de energie! Cine ştie!„

Poate că, speriată de zgomotul dărâmăturilor, s-a strecurat, ca o vrajă, în sufletul însingurat al vreunui

tânăr, însetat de iubire, într-o primăvară înmiresmată!

Poate că, în final, mireasa şi-a „despletit" voalul pentru El, cel ales, şi i l-a dat în schimbul unei iubiri atât de

mult aşteptate!

Poate!

Profesorul era mulţumit de activitatea mea. Respectasem termenul de predare cerut pentru lucrare şi satisfăcusem din plin exigenţele beneficiarului. Eforturile deosebite depuse fuseseră răsplătite de succes. Reuşita era deplină.

„Uite ce este – îmi zise Profesorul – ai trei zile libere, du-te la aer curat la munte, deconectează-te şi de luni dimineaţă, din nou la treabă”.

Atât şi nimic mai mult; apoi mă expedie fără drept la replică strângându-mi prieteneşte mâna. Nesuferitul de asistent îmi zâmbea complice. „Hai, dă-i drumul băftosule! Până nu-ţi găseşte iar de lucru şi adio munte!” părea a-mi spune.

Era o zi minunată de primăvară, care mă convinsese să plec pe jos, fără a-mi impune o ţintă anume, sorbind din plin frumuseţile oraşului scăldat în natura renăscută. Nu aveam nici un program pentru acest prilej neaşteptat de relaxare.

Totul fusese prea repede, neaşteptat şi mai aveam de rezolvat şi marea mea problemă. Absent la tot ceeea ce se petrecea în jurul meu, iarăşi şi iarăşi îmi repetam. De câtva timp (cât oare?) aveam o obsesie ciudată.

Mă sâcâia din ce în ce mai des şi agasant imaginea unei tinere. La început a fost ca o părere, ca apoi, să nu-mi mai pot lua gândul de la ea. Zadarnic mi-am scormonit memoria căutând-o printre amintiri, rude, cunoştinţe, artiste preferate, neputând să o găsesesc nicăieri. O simţeam aproape. Mă învăţasem cu ea, făcea practic parte din existenţa mea cotidiană.

Da, cred că profesorul a avut dreptate, de luni de zile din rezolvat teme de cercetare foarte complicate, supralicitându-mă şi aveam nevoie neapărat de o schimbare.

Singurul refugiu mi-l găseam în muncă, pentru ca apoi să continui şi mai febril căutările. Dar ce legătură să existe între munca mea de informatician (abstractă şi aridă!?) şi dorinţa acea stranie care cumulează toate dorinţele şi pretenţiile, mele cele mai ascunse în materie de frumos şi feminitate?

Mergeam ca un robot, programat să nu-mi scape nici o stradă cât de mică a oraşului. Căutând să scap de această himeră, de fapt alergam după ea să o găsesc. O clipă am tresărit… Dar, nu era decât o florăreasă care-mi zâmbea cumva ironic observând dezorientarea mea. Eram absent, parcă îmi ieşisem din propria piele. Luasem câteva apostrofări de la agenţii de circulaţie, un vatman şi un şofer făcuseră referiri la părinţi. Nu-mi era foame, nu-mi era sete, nu aveam nevoie de nimic. Ba da! Aveam nevoie de CEVA anume. De Ea! Dar unde să o găsesc?

Începuse să se însereze. Oboseala îşi spunea şi ea cuvântul. Ajuns în parcul oraşului, ceva mă atrăgea irezistibil spre o bancă, aşezată sub un castan imens. Nu era nimeni în tot parcul. Am rămas aici o oră, două, poate numai câteva clipe.

Florăreasă trecea spre casă. Îmi oferea pe alese din ultimele ei buchete de flori. Plictisit de insistenţele ei, absent îi spun că nu am cui să ofer flori. Sare ca arsă. „Cum, conaşule, să n-ai cui?… Dă mâna la baba să-ţi ghicească! Trebuie să ai pe cineva…” Devenise agasantă, am repezit-o să plece. Probabil aveam o privire foarte năucită pentru că florăreasă renunţă şi se depărta. După numai câţiva paşi se opri parcă amintindu-şi ceva. Îmi strigă depărtându-se în întuneric: „Ai s-o găseşti curând şi ea te caută! Şi dacă nu pe ea pe alta!” Dar de ce alta!? Eu de EA aveam nevoie! Am rămas buimac în noaptea aceea cu lună şi stele.

Doream în acelaşi timp să plec şi să rămân. Şi atunci s-a întâmplat incredibilul. La început am crezut că visez. Pe bancă lângă mine fremătând de viaţă, privindu-mă tandru, era EA. Voiam să fug să strig dar nu mai aveam glas. Nu ştiu ce aş fi putut spune. Mi-a acoperit gura cu degetele ei subţiri şi mi-a şoptit: „Să nu spui nimic! Te-am găsit Te-am găsit, în sfârşit, te-am găsit!”

În razele lunii, printre sărutări şi îmbrăţişări, o priveam… Da! Era EA! Dar de fapt cine era!? puneam în îmbrăţişările acestea toate energiile Cosmosului. Ne-am ridicat şi am plecat ca doi adolescenţi în pragul primei sărutări.

Nu îndrăzneam să întreb nimic, nici cine este, nici de unde vine, nici ce vrea de la mine, de m-a urmărit atât în gândurile mele… Dacă se rupea vraja? Îmi cere să o urmez.

Cred că o pot urma până la capătul lumii dacă acesta există undeva. Nu mă pot sătura privind-o. Are o costumaţie cam ciudată, ceva în genul actriţelor din perioada antebelică. Totul alb şi o pălărie cu boruri imense. Ochii îi iradiază ca doi cărbuni aprinşi. Pare învăluită într-o lumină siderală.

Ne plimbăm prin oraşul adormit. Tăcem amândoi. Conversaţia noastră se rezumă la simple atingeri şi tandre mângâieri. Ne oprim în faţa uni imobil. Mă strânge în braţe trăgându-mă lângă perete.

„Stai!” îmi spune, trecea cineva. Fac şi desfac tot felul de analogii… Cine ne urmăreşte?! Şi de ce?! Şi, de fapt, unde mergem!? Îmi dau seama că suntem undeva la marginea oraşului zonă pe care nu o cunosc prea bine.

Umbra trece pe lângă mine. Nu ştiu ce aş fi în stare să fac în caz de… Umbra vine spre noi. Ce are în mână?! În ultima clipă îmi dau seama că este florăreasa. „Vezi, conaşule, că ai găsit-o?” „Cumpără-i flori!” Cumpăr toate florile şi i le ofer EI. Îmi prinde una la rever. Nici nu-mi dau seama când florăreasa dispare în întunericul nopţii.

Ţinându-mă de mână mă conduce în imobil. Este umed, rece, scara scârţâie îngrozitor şi pare nesfârşită, întunericul creează tot felul de fantome. Aud sunetul cheii răsucite în broască, uşa se deschide şi pătrundem în apartament.

Camerele mobilate fastuos şi decorate abundent par rupte din ireal. Ne oprim într-un salon inundat de flori, dar ciudat nici o fereastră nicăieri.

Draperii grele de pluş acoperă pereţii… încăperea pare iluminată de pianul ce se află aşezat lângă un imens gramofon. Decor? Poate. Renunţ să mai iscodesc încăperea. O privesc pe EA. Abia acum îmi dau seama de ceea ce reprezintă. îi spun că nu vreau să o mai părăsesc; rămân cu ea pentru totdeauna; nu mai mă interesează nimic altceva.

Totul pare un vis. O întreb dacă se teme de cineva. îmi spune să tac, ştie că o iubesc, şi nu este nevoie să i-o mai repet. La pian cântă o melodie care mă copleşeşte prin bogata ei încărcătură emoţională. Nu ştiu cât a durat totul. O pendulă bate undeva într-o altă încăpere.

Mă sărută şi-mi cere să plec, să nu o mai întreb nimic, să nu o mai caut. Este ca o poveste cu sfârşit nefast. Ea mă va căuta. Nu vreau şi nici nu pot să accept în faţa implorărilor mele devine o stană de piatră, mă prinde de mână şi-mi cere să fugim, altfel totul va deveni îngrozitor.

Fugim coborând scările în trombă. Jos mă îmbrăţişează, o sărut ca un apucat; dispare în imobil nu înainte de a-mi lega la gât o eşarfă. Rămân năucit. îmi trebuie timp ca să-mi revin. Orice insistenţă nu mai avea rost. Memorez poziţia imobilului şi plec direct spre casă. Acasă adorm ca doborât de fulger.

Mă trezesc razele soarelui mângâindu-mă prin geam. Pentru o clipă am convingerea că am visat şi intru în panică, totul părându-mi iremediabil pierdut. Zăresc floarea de la reverul hainei şi eşarfa şi îmi recapăt certitudinea revederii. Nu voi aştepta, o voi căuta! Voi face orice pentru a o păstra. Nu-mi poate sta nimic în cale.

Mă îmbrac în fugă şi caut să reconstitui din memoria drumul până la locuinţa EI. Iau un taxi, iar drumul mi se pare un calvar. Cobor merg cât se poate de repede, alerg dar am impresia că stau pe loc. Iată-mă, am ajuns! Aceasta este strada. La colţ este casa EI. Aproape că fug. Sunt aproape. Nu, nu, se poate!

Pe colţ este un parc plin de copii şi de părinţi grijulii. Mai verific o dată, şi încă o dată, de şapte ori de zece ori… Nu este nici o greşeală. Simt că-mi plesnesc arterele.

Doi bătrâni joacă table. Le explic ceea ce caut. Cei doi se privesc semnificativ. Amândoi zâmbesc persiflându-mă. „Ascultă, tinere – îmi zice unul – casa despre care vorbeşti nu mai există de la bombardament!”

Şi mormăi către celălalt: „Când eram ca el parcă eram cu picioarele pe pământ; ce întrebare!? Să-şi bată joc obraznicul!”

Simt că nu mai am aer. Am senzaţia că-mi pierd minţile. Nu se poate, doar aseară am fost aici şi EA a rămas aici! Plec… şi nici nu ştiu unde merg… sau încotro… nimic nu mai are sens!

Cineva se apropie de mine, mă strigă. Este urâciosul de asistent.„Hai repede la metrou, altfel începem cu întârziatul de lunea, şi Profesorul are să se supere” „Ai petrecut

bine?” Petrecut!? A, da… îl urmez aproape mecanic. Luni!? Cum luni când ieri era joi!? Din staţia de metro florăreasa mă strigă: „Ce faci conaşule, unde ţi-e artista?!”

De o săptămână nu am ieşit din Institut. Toată povestea pare o nebunie. Deşi am floarea şi eşarfa nu am curaj să o istorisesc nimănui. Unde ai dispărut? De ce nu te-am ascultat?

Profesorul era mulţumit de activitatea mea. Respectasem termenul de predare cerut pentru lucrare şi satisfăcusem din plin exigenţele beneficiarului. Eforturile deosebite depuse fuseseră răsplătite de succes. Reuşita era deplină.

„Uite ce este – îmi zise Profesorul – ai trei zile libere, du-te la…”

Revederea noastra este foarte emotionala, nu mai stiam nimic unii de altii de aproape 30 de ani. Sunt fosti colegi de serviciu care acum locuiesc prin lume, asa cum i-a raspândit viata, în SUA, Germania, Canada. Jenica este repatriat din Germania.

Ne împartasim amintiri si noutati. O revad si pe Margot, fosta colega de serviciu. Este foarte interesata de proiectul meu de renastere a spiritualitatii zamolxiene a stramosilor românilor. Mai cu seama o atrage ideea de zâne moderne. Suntem în curtea casei, padurea de brazi fosneste în spatele gradinii.

- Ce nume de zână îţi alegi? întreb.Margot a înteles bine cum functioneaza conceptul de zâna în noul imaginar spiritual. - Zâna Foşnetul Pădurii cred că ar fi cel mai potrivit, spune ea.- Perfect. Haidem să facem o vatră chiar aici în curte.Colectam pietrele necesare si lucrul este terminat în scurt timp. Vatra este doar de un metru

diametru. În jurul ei sap câteva gropi pentru viitorii piloni. Din pacate nu pot continua proiectul, nu am ciment. Înteleg ca atât am putut face acum, o constructie ceva între vatra si templu.

Revenit în Bucuresti ma pregatesc sa merg la Timisoara invitat de Asociatia Dacica. În cele doua zile petrecute acolo tin o conferinta si dau un interviu la postul de radio local. Temele sunt legate de spiritualitatea zamolxiana moderna.

Următorul proiect este o excursie la Zalău invitat de Mama Zânelor, doctoriţa Ancuţa Mărieş cu ocazia Festivalului Zilelor Romane Zalău 2009. Pe Zânele Zalăului le-am văzut prima dată la Festivalul Cetăţilor Dacice de la Cricău, judeţul Alba, 20-21 iunie 2009. Grupul este constituit de câţiva ani, fiind prima formaţie de zâne moderne printre români. Deschizătoare de drumuri şi vizionare ale timpurilor ce vor veni.

Sosesc la autogara orasului unde ma întâmpina Lori, Zâna Zânelor. Este un semn foarte bun. Am rezervata camera la Motelul Stadion aflat pe dealul stadionului. A doua zi, îmbracat în camasa mea dacica, cu emblema floarea vietii, cobor spre oras si ma întâlnesc cu zânele.

Publicul se aduna treptat pe terenul din spatele liceului. Mama Zânelor ma invita sa fac câteva ture, cu zânele, într-o caleasca condusa de Attila vizitiu neîntrecut. Sunt în al noualea cer.

Zânele Zalaului ofera apoi o reprezentare artistica remarcabila. Se danseaza pe incantatii si descântece vechi populare. Urmeaza parada costumelor dacice si romane.

Ca amuzament organizatorii au pregatit celebrarea de casatorii în stil roman antic. Cei doritori, un barbat si o femeie, vor purta simbolic coronite cu frunze de laur pe cap în timp ce oficiantul îi „casatoreste” cu cuvinte latine specifice. Li se înmâneaza si „certificat de casatorie”.

Sa ma casatoresc? Cu cine? Îi propun Zânei Zânelor sa facem acest pas împreuna. Eu voi personifica Spiritul lui Zamolxe, iar ea frumoasa Zâna Zânelor. Ideea mea îi surâde. Celebratoarea, o tânara femeie, este surprinsa de simbolistica numelor noastre, dar accepta sa oficieze. Suntem îmbracati potrivit, eu în costumatie alba de dac, iar Zâna Zânelor personifica o amazoana. Avem si nasi, pe Attila vizitiul si o femeie frumoasa din localitate.

Pentru mine momentul este înaltator. Se unesc spiritul cu materia, zeul Zamolxe descinde simbolic în materie cu spiritul care animeaza lumea. Acum înteleg ca si Zânele Zalaului sunt mesageri ai lui Zamolxe.

Dupa-amiaza am ocazia sa vizitez Muzeul de Istorie din Zalau. Ating pietrele reprezentând zeii

antici si invoc puterea lui Zamolxe: Zeule Zamolxe, trezeste zeii si spiritele oamenilor acelor vremuri! A doua zi festivalul se continuă la cetatea romană Porolissum, în localitatea învecinată Moigrad. Situată pe

un deal, participanţii sosesc treptat în această zonă strategică din vechime. Mama Zânelor îmi face deosebita bucurie sa însotesc grupul zânelor ca protector al lor. Spiritul lui Zamolxe

va avea astfel grija de zâne. Este foarte cald si ma ocup ca zânele sa aiba mereu la îndemâna apa si racoritoare.

Momentul artistic al zânelor soseşte. Platforma, ca scenă, este protejată cu o plasă deasupra şi pe părţile laterale. Se evită astfel razele soarelui să pătrundă prea mult. Rând pe rând repertoriul frumos al zânelor este prezentat publicului. Fac câteva filme. Ulterior le-am pus pe internet la YouTube.

Observ ca în incinta ruinelor vechiului templu roman se oficiaza un ritual de consacrare a legiunii care urmeaza sa intre în lupta. Sacerdotii romani, doi barbati pontifi si doua femei vestale fac invocatii la un altar mic ridicat pe un piedestal.

Consacrare? Foc sacru? Vorbesc cu Mama Zânelor sa organizam si noi o manifestare sacerdotala dacica la vatra templului roman. Este de acord. Merg sa pregatesc vatra, adun lemne si vreascuri. Fac un cerc mic din pietre în interiorul vetrei antice care are un diametru de circa doi metri.

Zânele sunt pregatite. Anunt prin microfon ca va avea loc un ritual dacic la vatra romana. Spectatorii sunt invitati sa participe la acest eveniment unic: în acea vatra nu s-a mai aprins foc sacru de sute de ani. Soseste si momentul culminant. Mama Zânelor aprinde focul sacru dacic, apoi invoca pe versurile unui cântec stramosesc gloria faptelor luptatorului erou. Cinci dintre zâne danseaza sanctificând altarul si focul ce fac legatura noastra cu zeii stramosilor nostri.

Este un moment înaltator. Din focul sacru Zamolxe ne va renaste puterea în gloria strabunilor nostri prin mesagerii trimisi de El. Zeule Doamne, ce momente în viata îmi dai sa traiesc!

Revin de la Zalău la Bucureşti şi plec curând la Rucăr. Este data de 5 august 2009, Lună plină. Inspirat de cele întâmplate cu zânele dacice moderne scriu un imn al lor.

Din ceea ce se întâmplă astăzi, în arealul carpatin printre locuitorii lui, trag concluzia ca zeul Zamolxe ne-a iertat. Spiritul Lui este din ce în ce mai activ. Îmi amintesc de ceea ce spunea profesorul Bârnea: Femeile, fetele, sunt cele care vor pune roata în mişcare.

Ele vor trezi neamul românesc la spiritualitatea străbunilor. Tot ele ne vor vindeca sufletele. Zânele din Bucegi şi Zânele Zalăului sunt mesagere ale lui Zamolxe. Spiritele dacilor revin în oamenii locului.

* * *

S 1: Sosit-a timpul să venim,Pe neamu-acesta să-l trezim.

Să urmăm legea strămoşească,Destinul nostru să-mplinească.

Refren 1: Noi suntem zânele, VENIŢI!La focul sacru, VĂ TREZIŢI!

S 2: De când Zamolxe ne-a chemat,Din ceruri noi ne-am întrupat,

Să vindecăm acest popor,Să-i trezim dorul de izvor.

Refren 1

S 3: La vetre noi vă adunămPe Dumnezeu să-l venerăm.Străbunii noştri să renască,Azi în suflarea românească.

Refren 1

S 4: Vă dăm credinţă şi iubireVă dăm lumină şi-mplinire.

Vă dăm prea plinul holdelor,Luaţi bucuria zorilor.

Refren 1

S 5: Dansăm la vetre şi altare.Ne veţi găsi la sanctuare,

În temple-n rit de consacrareSuntem a neamului chemare.

Refren 2: Noi suntem zânele, VENIŢI!La focul viu, SĂ VĂ TREZIŢI!

Cap. 6

Vetre dacice şi spirite străbune

Astăzi iau hotărârea ca mâine, sâmbătă 15 august 2009, să plec singur în Munţii Bucegi. Vreau să continui proiectul meu de construcţie a unor vetre sacre dacice făcute din pietre aşezate direct pe pământ. Ca simbol al perfecţiunii le voi da forma cercului.

Deja, în timpul excursiei anterioare, în zona energetică a Munţilor Bucegi, construisem două vetre dacice, cea pentru Zâna Pădurii, pe drumul mai lung între Cabana Padina şi Peştera Ialomiţei, şi cea pentru Zâna Vântului, pe Valea Obârşiei. Acum că Zânele din Bucegi s-au autoconsacrat la focul sacru va trebui să iau legătura cu ele ca să mă inspire în ceea ce voi face în continuare.

Vremea este minunată. Sosit în Buşteni, mă aprovizionez cu mâncare, apoi cu telecabina urc la Cabana Babele. Fac o mică excursie cu cealaltă telecabină jos la Peştera, dar după-amiază revin la Babele unde şi înnoptez.

A doua zi părăsesc cabana şi zăbovesc un timp la Sfinx. Este timpul să aşez primele pietre în jurul altarului vechi. Aflată între Sfinx şi Şarpe, cu o formă destul de plată, piatra centrală a altarului are un diametru de aproximativ un metru. În jurul ei voi face cercul din pietre cu o circumferinţă de circa cinci metri. Realizez importanţa deosebită a locului şi a momentului: Sfinxul îl reprezintă pe Zamolxe, iar Şarpele înţelepciunea neamului românesc.

După o oră de lucru, la care participă şi câţiva vizitatori la Sfinx, cercul meu este complet, dar firav. Format doar dintr-un singur rând de pietre poate fi uşor împrăştiat de cei care se perindă prin zonă. Îmi propun ca în zilele următoare să-i întăresc lăţimea şi înălţimea.

Soseşte şi momentul consacrării. Aprind bricheta chiar în mijlocul altarului vechi şi îl rededic lui Zamolxe, zeul străbunilor noştri. Realizez că gestul meu nu are ca scop decât să refacă legătura noastră întreruptă cu flacăra vie a spiritului lui Zamolxe care se află deja aici la Sfinx. Locul este din vremuri imemoriale deja consacrat şi dedicat. Cei care îl vizitează în continuare vor simţi şi mai pregnant prezenţa spiritului zeului major al strămoşilor noştri, Zamolxe. Sfinxul este un punct remarcabil de pelerinaj spiritual.

Pornesc apoi către Vârful Omu aflat la aproximativ două ore şi jumătate de mers pe jos. Timpul este splendid, soarele mângâie şi binecuvântează cu razele-i calde.

Soarele? Cred că a sosit momentul să fac o vatră dacică pentru Zâna Soarelui. Iau imediat legătura cu Luminiţa, prima personificare modernă a Zânei Soarelui, şi-i expun planul meu. Îşi dă consimţământul astfel că pornesc neîntârziat lucrul. Cu răbdare şi migală fac un cerc din pietre. Are un diametru de circa cinci metri. Cu o flacără şi o invocaţie consacru vatra dacică Zânei Soarelui, apoi îmi continui drumul către Vârful Omu.

După prânz ajung la destinaţie. Cabana este aglomerată, vremea bună a atras mulţi turişti. Privesc împrejurimile. Este măreţ! De aici poţi trimite un mesaj în spirit către întregul neam românesc. Dar care să fie? ...Iubirea! Este momentul să construiesc o vatră Zânei Iubirii.

Iau legătura prin telefonul mobil cu Mirela.- Da! spune ea. Să fii binecuvântat în ceea ce vei întreprinde. Mica vatră, făcută pe Vârful Bucura, are mai puţin de un metru în diametru. O consacru Zânei Iubirii care îşi

va revărsa binecuvântările, de sus din cer, către tot neamul românesc. Terenul nu permite o viitoare dezvoltare amplă pe orizontală, dar formaţiunea din pietre ar putea evolua pe verticală ca o coloană. S-ar transforma astfel într-un templu al iubirii, un axis mundi pentru pace în întreaga lume.

Cobor apoi pe Valea Obârşiei către Peştera. Pe drum vizitez şi vatra Zânei Vântului construită de mine în cursul excursiei precedente. Se află în condiţii bune. Mai întăresc marginile cu câteva pietre, apoi îmi continui drumul spre Peştera.

Zona Valea Obârşiei este o încântare. Plină de izvoare este un paradis al apelor. Micile pârâie se colectează în cele din urmă în râul Ialomiţa. Din când în când mă opresc să sorb din apele vii. Simt astfel mângâierea zânei locului.

Continui coborârea şi descopăr o poieniţă minunată pe dreapta traseului. Acolo aş putea face în viitor o vatră sacră dacică Zânei Apelor.

Prin telefonul mobil îmi aranjez cazare la Vila Coteanu. Seara curăţ bine vatra Zânei Focului Sacru, aflată peste drum de vilă, şi aprind focul dacic. Stau singur în meditaţie. Ce va mai urma? Spiritul lui Zamolxe este cu mine şi mă ghidează.

NASA Îmi sponsorizează transportul, hotelul şi 500 $ „honorarium” pentru prezentarea fondării matematice a Teoriei Dezert-Smarandache şi regulile de combinare/fuziune a informaţiilor.

Jean vine şi el din Franţa.Iar prin avioane, sar dintr-unul într-altul. Atlanta e punctul de schimb până la Norfolk.

* * *Treptat-treptat, pornind de la paradoxism, pe care Jean l-a găsit pe Internet, m-a atras spre

matematica aplicată în cibernetică. Şi nu-i deloc rău, ba chiar mă bucur că se caută şi sponsorizează mai bine.

Cu teoria numerelor, ori geometria neeuclidiană, ori structuri algebrice nu mă plătea nimeni. Dar, de când cu logica neutrosofică (ca generalizare a logicii fuzzy) şi cu fuziunea informaţiei în cadrul Teoriei Dezert-Smarandache, am început să fiu invitat pe la tot felul de congrese de matematică aplicată. Mă şi remunerează. E bine c-am abandonat ştiinţa teoretică, deşi acum m-a apucat o altă pasiune: fizica cuantică (unde iar se-arată paradoxismul, deocamdată în forma contradictorie a fotonului care e şi particulă şi undă!).

* * *La aeroport, în Norfolk – Virginia, am luat un

cab. Era mai simplu să ajung la hotelul Suburban Lodge, unde secretara NASA, Lisa

Powell Burke, îmi făcuse rezervare pentru două nopţi, decât închiriind o maşină.În ultimul avion îmi fusese rău, ameţeli de-am vomitat la WC, după aterizasem însă, imediat mi-am

revenit, eliberat de toxine, am simţit şi că slăbesc (!).* * *

Norfolk, Hampton, Williamsburg formează o zonă militară (cu bază navală, bază aeriană, centre de cercetări) în Golf.

Cab-ul a intrat într-un tunel luminos, sub apă, vapoarele treceau deasupra.

Tocmisem pentru 40 $, dar, punând aparatul, ar fi costat mai puţin!

La Suburban Lodge, recepţionerul mi-a spus ca Jean sosise cu o zi înainte şi era cazat la camera 335. Eu la camera 130. L-am sunat. I-am dat nişte cărţi să le ducă la Biblioteca din Orléans, unde locuieşte.

* * *Dimineaţa aveam emoţii, dar am prezentat bine „An

Overview on DSmT for Information Fusion”: tare, vorbind rar, gesticulând ca un profesor la cursuri. Dr. Tom Zang, dr. Wu Li şi o doamnă din audienţă mi-au pus întrebări.

Găsisem slide-urile din PowerPoint şi le împărţisem prin sală.

După lunch Jean a urmat cu „Aplication of Dezert-Smarandache Theory for Information Fusion”, în care era şi un capitol din teza de doctorat a lui Samuel Corgne de la Université de Rénnes, sub conducerea dr. Laurence Hubert-Moy, care cuprindea date reale privind terenurile agricole din Bretania (regiune a Franţei), prelucrând imagini din satelit.

După prezentarea mea m-am simţit uşurat şi-asistam calm la cea a lui Jean.Ambele prelegeri au fost filmate pentru Arhivele NASA, iar fişierele puse în site-ul lor intern.Jean Dezert nu poate lucra pentru NASA deoarece ONERA (agenţie spaţială franceză rivală) nu-i dă voie.

Chiar şi venirea lui la Hampton a ţinut-o sub tăcere...Pentru mine, cetăţean american, nu-i nicio problemă. Chiar am acceptat în plen colaborarea la orice

proiect NASA.Samuel Corgne, care susţine teza sa de doctorat pe 10 decembrie 2004, adică exact când împlinesc eu o

juma' de secol (mamă, Doamne!... că bătrân am mai ajuns) şi-n care teză utilizează Teoria Dezert-Smarandache, îmi face un mare cadou de ziua mea!

Alt student, Sukanto Bhattacharya, de la Bond University din Australia, a folosit Teoria DSm în teza sa de doctorat în economie. Eu am fost ales unul dintre referenţii externi.

* * *Seara, pe 5 noiembrie, am fost cu Jean la un mall (Steve R. Barry's) să târguim, să ne delectăm. El

cumpăra jucării (Star Wars) pentru băieţeii lui (10 şi 12 ani) şi cercei de argint pentru fetiţă (14 ani)

– Dacă n-o să-i placă fetei, o să-i poarte nevasta, a zâmbit Jean.

Eu am luat pentru Lilia.* * *

Întorşi la hotel am sărbătorit cu şase cutii de bere.* * *

A doua zi ne-am dus cu maşina închiriată de Jean prin oraş să vizităm.– Un beau jour! a exclamat Jean. Vorbeam cu el în franglé (engleză amestecată cu franceză, fără să mă

mai controlez... repede...).Am purces pe autostrăzi, după hartă: I-64, I-170, I-165. Ne-am oprit pe plaja din Norfolk. Nu se scălda

nimeni, era apa rece.Jean ava un aparat de fotografiat de vreo 400 $, făcea poze cu... sonor (un mic clip video, în format mpeg,

ca un fragment de film)! M-a pus să las un mesaj pentru Christian Musso, colegul său de birou de la ONERA, pe care-l întâlnisem în Australia, la Cairns:

– Bonjur Christian! Comment ça va? (Nu nimeream, în fugă, ce să zic.) Yo parlo italiano, mafioto! (Christian e de origine italiană, după tată.)

Jean a înapoiat maşina, iar un shuttle ne-a dus la aeroport. Avioanele noastre plecau la ore apropiate.Un mare succes şi-o recunoaştere internaţională a Teoriei Dezert-Smarandache!

* * *Am văzut un nume românesc la National Institute of Aerospace din Hampton, Virginia – dr. Radu I.

Siminiceanu şi am intrat să-l văd. Era din Iaşi, venise la doctorat în SUA şi pe urmă a ocupat un post de cercetător la NIA pentru doi ani. Avea 30 de ani.

La 150 de ani de naştere.La 10 iunie 2010 s-au împlinit 150 de ani de la naşterea Haricleei Darclée, una din

cele mai importante cântareţe de operă ale poporului român.Hariclea Darclée, supranumită „Privighetoarea Carpaţilor” a fost astrul românesc care a strălucit

fară asemănare un sfert de secol pe scena de operă a două continente.S-a născut la Brăila, la 10 iunie 1860, păcălind pe tatăl său, Ion Haricli, care îşi dorise un băiat.

Acesta era un om cu stare, dobândită de câteva generaţii de familia sa de origine levantină, cum rezultă din zapisele vestite cu corbul heraldic al pecetei de boierie. Mama sa Maria, născută Aslan, era o femeia educată, elegantă şi iubitoare de muzică, facând fată cu brio societaţii timpului.

Hariclea Darclée a crescut la moşia părinţilor de la Turnul Magurele, având o pasiune deosebită pentru tatal său, care s-a dovedit a fi reciprocă. Fetiţa işi trăia fericită dimineaţa vieţii, până în clipa când părinţii au decis s-o educe la un pension din Viena. Aici româncuţa noastră, isteaţa, a reuşit să-şi identifice inclinaţiile spre muzică, artă şi limbi străine, pornind cu tenacitate spre marele ei destin.

Cu prilejul unei vizite la Viena, Ion Haricli şi-a dus fiica la Opera Mare, spre a vedea „Traviata” de Verdi, cu celebra cântăreaţa Adelina Patti, reprezentanta cea mai de seamă a şcolii de „belcanto” a vremii. Atunci, pentru prima oară, Hariclea a simţit chemarea mirifică a zeiţei muzicii spre care nu avea curajul să-şi ridice privirea, chemare care a marcat-o definitiv. A intuit atunci, în loja teatrului vienez, că nimic nu o mai poate opri, că ceea ce va urma va fi o luptă cu valurile vieţii, fiind hotărâtă să ajungă biruitoare la liman. De multe ori, în singuratate, când dorul de ţară şi de părinţi o mistuia, privea, nostalgică, valurile Dunării albastre, ştiind că aceastea îi vor duce gândurile la Brăila natală.

După terminarea studiilor, Hariclea se întoarce în ţară, de astă dată la Bucureşti, unde familia se stabilise între timp. Începe imediat studiul de canto, având noţiuni substanţiale impropiate la Viena. Într-o zi, compozitorul George Cavalia, a întrebat-o ce urmăreşte prin lecţiile de canto, la care a răspuns fară ezitare: „independenţă, voinţă, progres, creaţie.” Şi aşa a fost. Hariclea mergea des la teatru şi la operă, pentru a asculta şi învăţa. Opera şi teatrul românesc erau la bun început de drum, şi uneori erau şi turnee din străinătate.

În febra cunoaşterii artistice, a cunoscut şi febra iubirii, pentru locotenentul Iorgu Hartulari, unul din eroii Războiului de Independenţă din anul 1877, decorat cu ordinul „Stanislas” şi cu Virtutea Militară, care îi va deveni soţ. Era blond, zvelt, cu ochi albaştri, cu mustaţa deasă, ce mai, numai bun de iubit! Din nefericire, în timp de pace, eroului îi erau tare dragi cărţile de joc şi băutura, fapt care au determinat mai târziu ruptura dintre ei. Au avut un fiu, Ion Hartulari, cu înclinaţii tot spre muzică.

În 1866, soţii Hartulari se aflau la Paris, unde Hariclea se înscrie la conservator, începând studiile de „belcanto” cu renumitul profesor Edmond Duvernois. Acesta şi-a dedicat tot timpul elevei românce, fiind captivat de realul ei talent muzical, însoţit de seriozitate şi perseverenţă.

Prin intermediul profesorului de canto, este descoperită de compozitorul Charles Gounod, care, fără ezitare, îi încredintează rolul Julietei din opera „Romeo şi Julieta”. Marelui Gounod îi datorează Hariclea numele de Darclée, care, personal a pregătit-o pentru rolul Margaretei din „Faust”. Ziarele şi criticii de artă ai vremii nu mai contenau cu aprecieri elogioase la adresa tinerei debutante. Hariclea a avut pretenţia, de altfel satisfăcută, ca în textul cronicilor să se specifice ca este românca. Din acest moment, impresarii lirici din Franţa, Spania şi Anglia şi-au făcut insistent apariţia. Desigur, a început şi lupta advcrsarilor din culise, dar tânăra cântăreaţă i-a temperat cu tact şi stăpânire de sine. De acum, toate drumurile îi erau deschise.

Vasile Alexandri, care a fost martorul direct al primelor sale succese, scria în 1888 lui Papadopol Calimachi: „Încă o stea română pe cerul artelor! Ea cu cât va reuşi mai mult, cu atât ne va face

cunoscuţi mai favorabil la naţiunile străine, care ne cunosc puţin şi rău. Dintre ai noşti ne mai putem lauda cu Bărseanu, la Viena, cu Teodorini la Madrid şi Lisabona, cu Nuovina, cu tenorii Dumitrescu şi Gabrielescu, cu baritonul Popovici”.

Succesele Haricleei Darclée la Petersburg, au confirmat proaspăta faima pariziană, prin aprecieri de genul: „cea mai bună Margaretă pe care am auzit-o pe scenele noastre”. Tot pe atunci l-a cunoscut pe compozitoul rus Arthur Rubistein şi a învăţat rolul Vaniei din „Ivan Susanin” de Glinka. La Petersburg a cântat în „Ernani” de Verdi şi în „Hughenoţii” de Mayerbeer.

Turneul s-a încheiat într-un extaz al publicului, iar orchestra Teatrului Mare, dirijată de însuşi directorul teatrului, a interpretat imnele naţionale ale Rusiei şi Frantei. Astfel romanca Hariclea a creat o fraternitate artistică intre cele doua ţări.

Încurajată de succes, Hariclea îşi indreapta privirea şi aspiraţiile spre Italia, patria cântecului şi a artei, dorind să cucerească scena mult invidiatei Scala din Milano. Prima persoană pe care a întâlnit-o, care a recunoscut-o şi s-a oferit să-i dea lectii la Milano, a fost Ruggiero Leoncavalo, compozitorul de mai târziu al operei „Paiaţe”, care o denumise la Paris „privighetoare silvană”. La corectivul ei, apelativul s-a transformat în „Privighetoarea Carpaţilor”, indiciu al dragostei neţărmurite de glie.

Auzită întâmplător, prin fereastra deschisă a locuinţei, de doi impresari, carora li s-a adaugat şi Leopold Mugnone, directorul „Scalei”, Hariclea a fost angajată pentru o serie de spectacole la cunoscutul teatru liric milanez. La unul din spectacole a asistat şi marele Verdi. Evenimentul a determinat-o să cânte ca niciodată până atunci. A doua zi, cronicile din „Corriere della Sera”, „Gazeta Piemontese”, „Gazzeta dei teatri” etc, au mărit faima Haricleei Darclée.

Cel mai de seamă admirator şi prieten, cu care puţin artişti tineri s-au putut mândri, a fost Giuseppe Verdi, căruia Hariclea i-a interpretat tot repertoriul şi el i-a audiat toate spectacolele, împărtind gloria publicului la Milano, Roma, Torino, Genova sau Napoli.

Alt titan al muzici, care a apreciat-o deosebit a fost Giacomo Puccini, autorul operei „Tosca”, după romanul lui Sardou, care a inţeles că şi-a scris opera pentru Hariclea. Interpretarea rolului Floriei Tosca, a fost un succes unic. Premiera acestei opere i-a scos în cale adevărata dragoste, în persoana baritonului Eugenio Giraldoni, interpretul lui Scarpia. Sinuozităţile vieţii au obligat-o să renunţe la fericirea personală, retrăgându-se cu demnitate, în clipa în care a aflat că idolul său era căsătorit. Alţi compozitori fascinaţi de calităţile sale vocale şi artistice au fost Gomez, Mascagni, Catalani, etc.

La sfârşitul anului 1891, în suita unor celebrităţi ca: Zitti, Pasqua, Guerm sau La Stehle, Hariclea organizează un turneu în România, având în repertoriu: Faust, Rigoletto, Manon, Cavaleria Rusticană. A mai efectuat turnee în ţara natală în 1897, 1902, 1903, 1906 şi 1910. De fiecare dată, succesul a fost asigurat de calitatea artei interpretative a actorilor şi în special de contribuţia Haricleei, care a dat strălucire acestor seri de neuitat pentru români. Comentariile timpului au fost, realmente, senzaţionale. Poeţii vremii au imortalizat

evenimentul, de exemplu: C. Brăiescu în 1900 „Ai revenit ca rândunica, / Din lumea zărilor albastre, / Şi ca şi

dânsa-ţi cauţi cuibul / Sub streaşina casuţei nostre /… Rămâi, o mai rămâi slăvită / În veci, stălucitoare stea / Căci cerul scump al ţării tale / E’n drept să aibă raza ta.”

La pupitrul orchestrei ultimului turneu în ţara a fost marele Solari, care a declarat admirativ: „Românii sunt o naţie mai muzicală chiar decât italienii”.

Revine în Italia, continuă să cânte, apoi acceptă contracte avantajoase la Buenos Aires, Rio de Janeiro, Sao Paolo, sau Montevideo, cântând alaturi de Titto Ruffo sau Erico Caruso, având ca dirijori pe Arturo Toscanini.

Sondajul aprecierii spectatorilor, compozitorilor, dirijorilor, cântăreţilor de seama, presei şi criticilor de specialitate, o consideră pe Hariclea Darclée drept cea mai mare artistă de operă, timp de un sfert de secol. Repertoriul sau numară 57 de opere, aşa cum rezultă din afişele şi programele spectacolelor, din cronici, sau din corespondenţa sa particulară.

În 1938 se întoarce în ţară, împreună cu fiul ei, regasindu-şi prietenii care mai erau în viaţă: Nicolae Iorga, George Enescu, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, etc. La sfârşitul lui decembrie 1938 se internează la spitalul Filantropia. Înaintea agoniei, zidurile acestuia ascultau uimite cântecul privighetorii ce se pregatea sa moara. Acest lucru s-a întamplat la 10 ianuarie 1939.

În 1960 s-a sărbătorit în România centenarul naşterii artistei. În luna noiembrie 1991, a avut loc la Montreal „Gala filmului românesc”. Printre cele zece pelicule

prezentate, la loc de cinste a fost „Darclée”, dupa romanul lui Nicolae Carandino. A fost magnific!

Omul, creat de Dumnezeu, a trăit de la început în familie, care a fost cel dintâi nucleu social, cea dintâi formă a vieţii de obşte, temelia vieţii sociale.

Conform învăţăturii Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc, rânduit odată cu crearea omului (Fac. 1, 27-28), singura formă de convieţuire normală dintre sexe. Prima familie a fost întemeiată de Dumnezeu în rai. Legatura dintre barbat şi femeie este mai puternică decât orice altă legătură de sânge „Pentru aceea va lasa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de soţia sa şi vor fi amândoi un trup" (Fac. 2, 24).

În Noul Testament, căsătoria nu numai că a fost binecuvântată de Dumnezeu, dar a fost ridicată la rang de Sfântă Taină, legatura dintre soţi întruchipând legătura dintre Hristos şi Biserică. Familia creştină primeşte binecuvântarea Domnului în faţa Sfâtului Altar, soţii făgăduindu-şi reciproc dragoste, respect, într'ajutorare „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului" (I Cor. 7, 3).

Avantajele pe care le ofera viaţa de familie, cu atmosfera ei senină, cu centralizarea preocupărilor, cu liniştea şi siguranţa zilei de mâine nu pot fi preţuite pe deplin decât de cei care sunt beneficiarii acestora.

Rostul familiei este naşterea şi creşterea copiilor, iar a familiei creştine şi creşterea acestora în dragoste către Dumnezeu şi sfânta Sa Biserică. Mai mult, familia creştină are importanţa ei şi din punct de vedere moral şi social, ea oferind numeroase prilejuri şi mijloace de desăvârşire socială. Alături de şcoală şi de Biserică, familia este unul din stâlpii societăţii. Potrivit moralei ortodoxe, familia este vatra bunei creşteri a copiilor şi altarul virtuţilor vieţii casnice. Viaţa de familie s'a bucurat dintotdeauna de o cinstire deosebită la noi, românii, iar când a fost trăită conform evangheliei, a devenit izvor de şi de sfinţenie.

Porunca a V-a a Decalogului lui Moise glăsuieşte „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l dă ţie" (Iesire 20, 12), porunca reactualizată de Mântuitorul în Noul Testament. (Mt. 19, 19). Din ea decurge îndatorirea cea mai de seamă a copiilor faţă de părinţi, cinstirea şi ajutorarea lor la nevoie, pentru că le datorăm viaţa, creşterea şi educaţia.

Două cuvinte au, credem, cea mai mare circulaţie în lume: mama şi tata. Nimic nu poate egala rostirea lor. Le găsim pe buzele tuturor, de la prunci în al căror gângurit mama şi tata sunt primele închegări de silabe, până la cei mai vârstnici. Mama şi tata sunt cuvinte de circulaţie universală, înţelese făra interpret în multe limbi.

Şi, într'adevăr, nu sunt cuvinte suficiente pentru a reda simţământul răspunderii în faţa lui Dumnezeu şi a semenilor, grija tatălui pentru a asigura în mod cinstit cele necesare familiei, pentru a imprima copiilor dragostea de muncă, de adevăr şi omenie, sau conţinutul arzător al inimii de mamă, puterea ei de dăruire, sufletul ei vibrant la bunul mers al casei. În mintea multora dintre noi stăruie

chipul drag al mamei, zbuciumul, alergăturile fără preget, privegherile ei în clipele cele mai grele din viaţa noastră.

Părinţii noştri sunt primii învăţători şi îndrumători în cele bune, primii călăuzitori pe căile omeniei, ale bunei cuviinţe, ale cinstei şi hărniciei, ale dragostei faţă de pământul unde ne-am născut şi faţă de Biserica în care am fost botezaţi, educaţi religios şi cununaţi.

Datorăm, aşadar, părinţilor noştri trupeşti o dragoste adâncă, o recunoştinţă vie şi permanentă, o cinstire continuă şi fără hotar deoarece conform învăţăturii Bisericii noastre cinstirea părinţilor şi ajutorarea lor sunt obligaţii morale de prim ordin.

Dintre toate menirile lumii acesteea, cea mai înalţătoare, cea mai frumoasă şi cea mai sfântă este aceea de Mamă, temelia familiei creştine. Ce poate fi mai sublim decât să dai naştere unui prunc, cu inima ca un potir de trandafir, să-l creşti, să-l ocroteşti, să-l educi şi să-l îndrumi continuu pentru a deveni un om adevărat! Cu ce pot fi plătite orele de veghe şi de zbucium ale unei mame la căpătâiul unui copil bolnav, dăruirea ei totală şi dezinteresată pentru ca mica odraslă să devină ceva în această viaţă!

Cum să nu admiri credinţa deplină a unei mame cu copilul grav bolnav în puterea rugăciunii către Sfânta Fecioară Maria, cea mai sfântă dintre toate mamele lumii, descrisă atât de plastic de Alexandru Vlahuţă în poezia „La icoană":

"Nu se poate Făcătoarea de minuni să nu mi-l scape.Îşi zicea mereu în gându-i.Inima de piatră fie si'ncă s'ar zdrobi de milăToată jalea mea cumplită mi-oi preface-o'n rugăciuneLa picioarele Prea SfinteiSi'n cucernica'nchinare şi plângând sta-voi-nainte-iPân'ce l-oi vedea din somnu-i ochii mari blând deschizându-iZâmbitor cătând spre mine şi mânuţele ţinându-şi.Cum să nu'nţeleagă, Sfânta, glasul sfintei mele plângeri".În învăţătura creştină, Prea Sfânta Fecioară Maria merită cea mai de seamă cinstire dintre toţi sfinţii

deoarece trupul său a dat trup omenesc Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. De aceea, în icoanele noastre ortodoxe, Sfânta Fecioară este întotdeauna reprezentată împreuna cu Pruncul Iisus, în postura de mamă, cea mai sfântă şi desăvârşită mamă.

Putea-vom oare să uităm şuvoaiele de lacrimi care scaldă noapte de noapte obrazul mamelor noastre – cei

care le mai avem în viaţă – ramase acolo departe, peste apa cea mare, îngenunchiate în faţa icoanei

Preacuratei şi rugându-se pentru sănătatea şi ajutorul nostru, a celor ce trăiţi aici, departe de locurile natale, în lumea dură a Exilului?

Astăzi este ziua Mamei. Cu adevărat, scumpe mame, sfântă vă este chemarea şi exemplul. Ani de zile ne-aţi veghiat, ne-aţi educat, ne-aţi dus la biserică şi v-aţi rugat continuu pentru noi. Iar când soarele vieţii

voastre pământeşti a apus, de acolo de sus, din preajma tronului ceresc – unde cred că este locul tuturor

mamelor din lume – voi continuaţi să trăiţi în împărăţia de lumină a Celui Preaînalt, iar aici, pe pământ, în

amintirea copiilor voştri.Icoana sfântă a mamei a fost evocată de marii noştri poeţi. De exemplu, Mihai Eminescu murmura în

poezia „Mama":"O, Mamă, dulce mamă, din negură de vremiPe freamătul de frunze, la tine tu ma chemiDeasupra criptei negre a negrului mormântSe scutură salcâmii de toamnă şi de vântŞi bat încet în ramuri, îngână glasul tău...,Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu".George Cosbuc, plecat departe de satul natal, vede imaginea mamei:

"Pe malul apei se-mpletesc cărări ce duc la moarăAcolo mamă te zăresc, pe tine'ntr'o căscioară"Octavian Goga glasuieste nostalgicAs vrea sa fiu acuma în sat, la noi acasaS-ascult cantarea blanda cum picura domoalaSi capul greu de ganduri sa-l culc la mama-n poalaŞi acelaşi Vlahuţă scrie şagalnic:„Figura ta cuminte, duioasă şi seninăRăsare, scumpă Mamă, din vremile aceleCa o Madonă sfântă, scăldată în lumină".Cât de fericite sunt sufletele unora dintre mame care continuă să trăiască peste veacuri, precum mama

Macabeilor „foarte minunată şi vrednică de bună pomenire" (2Macabei, 7, 20) pentru încurajarea fiilor săi de a păzi Legea Domnului, sau a mamelor creştine, ca Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare, ca Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, ca Nona, mama Sfântului Grigorie de Nazianz sau Monica, mama Fericitului Augustin, care trăiesc în conştiinţa noastră de atâtea veacuri prin vrednicia fiilor lor ajunşi sfinţi, aşa cum mama lui Ştefan cel Mare trăieşte prin vitejia şi pilduitoarea dragoste de ţară, de dreptate şi de adevăr a fiului său, sau aşa cum Anastasia trăieşte prin fiul său, marele mitropolit Andrei Şaguna care o elogia în cuvinte ca acestea: „Mamei mele îi datorez dragostea de Dumnezeu şi credinţa ortodoxă, drumul meu în viaţă şi duhul de jertfă care m'a călăuzit în toată opera mea".

Fiecare dintre noi am avut sau avem o mamă. Astăzi, de Ziua Mamei, dacă a trecut din această viaţă să-i aprindem o lumânare de ceară curată şi să ne rugăm pentru veşnica odihnă a sufletului ei, iar dacă trăieşte să-i ducem un cel mai frumos buchet de flori care există, să-i sărutăm cu respect mâna şi să-i spunem „La mulţi ani, scumpă mamă!"

Bunul Dumnezeu să binecuvânteze pe toate mamele românce!

CONSILIUL JUDEŢEAN SUCEAVA CENTRUL CULTURAL BUCOVINASECŢIA: CENTRUL PENTRU CONSERVAREA ŞI PROMOVAREA CULTURII TRADIŢIONALE SUCEAVA

FESTIVALUL NAŢIONAL DE POEZIE „NICOLAE LABIŞ”Ediţia a XLII-a, 2010

Consiliul Judeţean Suceava, prin Centrul Cultural „Bucovina”, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, în colaborare cu Societatea Scriitorilor Bucovineni, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Colegiul Tehnic „Petru Muşat”, Complexul Muzeal „Bucovina” şi Primăria comunei Mălini, organizează ediţia a XLII-a a Festivalului naţional de poezie „Nicolae Labiş”, în perioada 24 – 26 septembrie 2010, la Suceava şi Mălini.Concursul îşi propune să descopere, să sprijine şi să promoveze noi şi autentice talente în rândul tinerilor creatori de poezie.

REGULAMENT1. Sunt acceptate în concurs lucrări nepublicate şi nepremiate la alte concursuri literare.2. La concurs pot participa autori care nu au depăşit vârsta de 30 de ani, nu sunt membri ai Uniunii

Scriitorilor, nu au debutat editorial şi nu au obţinut Marele Premiu la ediţiile precedente ale concursului.

3. Lucrările, dactilografiate în cinci (5) exemplare, vor fi trimise pe adresa: Centrul Cultural Bucovina, Secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava, str. Universităţii nr. 48, Suceava, 7202284. Lucrările se trimit până la data de 27 august 2010. Ele vor purta în loc de semnătură un motto ales

de autor. În coletul poştal va fi introdus un plic închis (având acelaşi motto), care va conţine un Curriculum Vitae al autorului. În Curriculum Vitae se va specifica în mod obligatoriu: numele şi prenumele autorului, locul şi data naşterii, studii, activitate literară, adresa completă, numărul de telefon şi eventual adresa electronică.

5. Fiecare participant are dreptul de a se înscrie în concurs cu minimum cinci (5) poezii şi maximum zece (10). 6. Lucrările nu se returnează, ele urmând a intra în patrimoniul concursului „Nicolae Labiş”, iar

laureaţii vor fi publicaţi în „Caiete mălinene”, volum editat de Centrul Cultural Bucovina, secţia Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Suceava.

7. Laureaţii vor fi anunţaţi până la data de 20 septembrie 2010, pentru a fi prezenţi la festivitatea de premiere, precum şi la manifestările prilejuite de finalizarea concursului, care vor avea loc la Suceava şi Mălini între 24 şi 26 septembrie 2010. Manifestările vor consta în lansări de carte, conferinţe literare, expoziţii, şezători literare, recitaluri de poezie, vizite la muzee şi monumente de artă din judeţ, realizate cu participarea membrilor juriului şi a altor personalităţi literare. Organizatorii asigură masa, cazarea şi cheltuielile de transport (bilete de tren-clasa a doua). În eventualitatea în care laureaţii doresc să fie însoţiţi şi de alte persoane, acestea trebuie să-şi suporte integral toate cheltuielile, iar organizatorii trebuie anunţaţi până cel târziu la data de 21 septembrie 2010, pentru a face rezervările necesare.

8. Juriul concursului va fi alcătuit din critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România. 9. Membrii juriului nu mai pot schimba ulterior ordinea rezultată în urma jurizării. 10. Pentru cele mai valoroase lucrări prezentate în concurs, juriul va acorda următoarele premii:

· Marele premiu „NICOLAE LABIŞ”

· Premiul I

· Premiul II

· Premiul IIIVor fi acordate, în funcţie de posibilităţi, şi premii ale unor reviste literare. Relaţii suplimentare: tel: 0745-773290 – Carmen Veronica SteiciucDirector General, Consultant artistic pe creaţie literară,Vasile Ursachi, Carmen Veronica Steiciuc

Criteriile de punctaj pentru concursul Cinci si Cinci

1. Activitate anticomunistã 20 de puncte maxim2. Persecuţii ale regimului comunist sau postcomunist 20 de puncte maxim3. Activitate de ajutorare a României în perioade critice 20 de puncte maxim4. Activitãţi care au contribuit la cunoaşterea României şi a culturii româneşti în Canada 20 de puncte maxim5. Diplome şi alte recunoaşteri ale activitãţii anticomuniste 10 puncte maxim6. Activitate profesionalã remarcabilã, recunoscutã în Canada 10 puncte maxim7. Diplome sau recunoaşteri oferite de regimul comunist sau postcomunist şi acceptate 20 de puncte maxim8. Diplome, titluri sau colaborãri oferite de regimul comunist sau postcomunist şi refuzate10 puncte maxim9. Cinste, voinţã, determinare, ajutorare a imigranţilor şi alte acte de caritate 10 puncte maxim

EXPLICAŢII :Un candidat poate sã obţinã maxim 120 de puncte.Criteriile şi punctajul propuse mai sus nu sunt definitive. Aşteptãm propunerile şi sugestiile cititorilor. Aceste propuneri şi sugestii vor fi publicate la Poşta redacţiei, împreunã cu comentariile noastre. În juriu nu va putea fi acceptat un eventual candidat la categoria « Primii cinci » în viaţã.Acest juriu pentru analiza şi acordarea punctajelor va fi stabilit de redacţie, funcţie şi de propunerile cititorilor, însã nu

va fi fãcut public decât în momentul anunţãrii clasificãrii finale. Urmãrim sã existe maximã obiectivitate şi corectitudine posibilã. Pentru categoria « Primii cinci » care nu mai existã printre noi, rudele sau orice organizaţie canadianã poate propune

candidaţii. Aceastã propunere trebuie sã fie însoţitã de toate documentele posibile (în copie, nu primim documentele originale) pentru a se obţine maxim de punctaj, împreunã cu explicaţiile, mãrturiile şi pledoariile considerate concludente şi pertinente.

Pentru categoria « Primii cinci » în viaţã, candidaturile pot fi propuse de cei care se considerã eligibili, de rude, de cunoştinţe sau de diferite organizaţii, însoţite de documente, explicaţii,

mãrturii şi pledoarii pentru fiecare criteriu.

Data limitã de trimitere a propunerilor 1 august, 2010. Anunţarea rezultatelor : Ziua Naţionalã a României 2010.

Aşteptãm propuneri şi colaborãri.

Explicaţii referitoare la criteriile propuse:1. Comunismul a fãcut mai mult rãu ţãrii decât orice rãzboi sau cataclism. Comparând România de astãzi cu ţãri din

zona care nu au fost abandonate lui Stalin şi comunismului precum Italia, Grecia, Turcia ne putem da mai bine seama de diferenţe. În Canada au existat români cu dragoste de ţarã care au luptat şi au demascat ororile dictaturii comuniste din ţara lor de origine. Au organizat activitãţi anticomuniste, au participat la demonstraţii anticomuniste, au scris împotriva comunismului etc. Unii mai existã, alţii au dispãrut. Funcţie de mãrturii şi probe, se vor acorda maxim 20 de puncte candidaţilor din cele douã categorii.

2. Unii români care au emigrat în Canada au suferit fel de fel de persecuţii puşcãrie, reţinerea abuziva în ţarã a copiilor şi soţiilor, confiscarea proprietãţilor şi alte pedepse şi abuzuri. Se vor acorda maxim 20 de puncte candidaţilor eligibili.

3. În timpul Revoluţiei şi în perioadã grea imediat urmãtoare Revoluţiei, au existat români canadieni care au ajutat ţara. Se vor acorda deasemenea 20 de puncte pentru candidaţii eligibili.

4. Au existat şi existã români canadieni care au fãcut mult bine românismului şi recunoaşterii culturii române în Canada. Li se vor acorda maxim 20 de puncte pentru acest gen de activitãţi.

5. La acest punct, nu mai este nevoie de explicaţii suplimentare.6. Prin activitatea profesionalã în cele mai diferite medii, mulţi români s-au fãcut remarcaţi şi simpatizaţi, obţinând

diplome şi alte forme de recunoaştere fãcând sã creascã respectul canadienilor pentru români şi pentru România.7. Colaborarea cu regimul comunist sau postcomunist şi primirea de diplome, titluri etceste discutabilã. În general, romanii care au primit aşa ceva nu au fast vãzuţi cu ochi buni de ceilalţi români canadieni.

Mircea Eliade, Emil Cioran, Vintilã Corbu şi mulţi alţii au refuzat orice legãturã cu comuniştii. Sunt penalizaţi cu pânã la 20 de puncte cei care intrã în aceastã categorie.

8. Este vorba de demnitate, chiar dacã pot exista argumente. Unii români au refuzat categoric orice contact cu cei care au fãcut atâta rãu ţãrii lor, nefãcând nici un compromis. Credem cã este firesc sã primeascã maxim 10 puncte pentru comportamentul lor demn.

9. Acest punct nu credem cã are nevoie de explicaţii suplimentare.

Oricum, repetãm: orice sugestii şi propuneri vor fi binevenite, putându-se perfecta aceastã încercare de clasificare şi punctaj.

Redacţia

N.R.:Acest concurs, se va extinde şi în anul

2010, anul în care ACSR va intra în cel de-al 10-lea an de activitate.

Până în prezent avem următorii candidaţi:La categoria Români de vază dispăruţi:

Prof. Dr. Mihai BotezAv. Dr. Monica Mateescu Matte

Prof. Aurel Manolescu Anticomunist– filantrop Nicolae Naum

Sculptor– scriitor Nică PetrePr. Dr. Petre Popescu

Scriitor Michael SolomonDr. Jean Ţăranu

Pentru a putea primi varianta tipărită a revistei „Destine Literare”, puteţi face un abonament în valoare de 80 de dolari pe an, plus taxele de

expediere.

Trimiteţi un mail pe adresa Asociaţiei cu toate informaţiile dvs.

romwriters@yahoo.com sauvaliluca@yahoo.com

La cerere putem imprima orice numărLa cerere putem imprima orice număr

La categoria Români de vază în viaţă:Farm. – publicist George Bălaşa

Arh. Dan HanganuAv. Dr. Nicolae Mateescu – Matte

Prof. Dr. Sorin SoneaIng. Herman Victorov

Ing. Eugen Enea CaraghiaurAşteptăm noi propuneri.

Redactia

(Reproducem textul din numãrul pe ianuarie al revistei Destine literare - editorialul “2008 - AN AL MARILOR PIERDERI”)

... Despre maestrul Vasile Gorduz, sculptor de valoare mondialã, profesor universitar la Universitatea Naţionalã de Arte, câştigãtor a numeroase premii naţionale şi internaţionale, membru onorific al Asociaţiei Canadiene a Scriitorilor Români, ştiam de multã vreme cã se lupta cu un cancer la gât. Se pare cã ştia de cumplita boalã încã din anul 2004, când a venit la Montreal pentru a asista la dezvelirea statuii lui Eminescu din Piaţa României, al cãrei creator era. A scãpat de suferinţã pe 12 decembrie, în anul nefast 2008.Când l-am vizitat la Bucureşti ultima oarã, acum un an, nu mai putea vorbi. La gât, avea un bandaj care acoperea o ranã ce nu se mai vindeca. Avea corzile vocale distruse. Cu numai un alt an înainte, când l-am vizitat la atelier împreunã cu poetul George Filip, fãcea vin din strugurii pe care tocmai îi culesese din curte. Nu pentru el, ne-a explicat distinsa doamnã Silvia Radu, ci pentru prieteni şi admiratori, care gãseau întotdeauna un pahar de vin bun la Maestru. Era fericit când putea face o bucurie celor din jurul domniei sale, aşa cum se bucura şi sculptoriţa şi pictoriţa Silvia Radu, distinsa vestalã a profesorului. A cerut o bucatã de hârtie şi cu mâna tremurândã ne-a scris: «Vã rog sã faceţi tot posibilul ca statuia lui Eminescu de la Montreal sã fie înãlţatã pe un soclu, aşa cum am conceput-o ».Aceastã dorinţã sfântã a Maestrului trebuie sã fie îndeplinitã, şi fac un apel la toţi romanii iubitori de ţarã şi de cultura noastrã, – din Canada, din România şi de oriunde s-ar afla, sã contribuie la construirea unui soclu pentru statuia lui Eminescu de la Montreal. În numãrul viitor la revistei Destine literare şi pe internet la site-ul ACSR se va reveni cu detalii. Numai atunci când magnifica sculpturã în bronz a lui Eminescu va fi prezentatã aşa cum se cuvine, chiar şi cei mai sceptici români vor înţelege ce genialã capodoperã ne-a lãsat Maestrul, care se va bucura şi ne va binecuvânta de acolo, de sus, din Rai.Drum bun spre eternitate, Maestre Gorduz !

Alexandru Cetãţeanu

NR. Se pot trimite bani prin poştã (cec) sau se poate face o contribuţie cu VISA (tel. 450-373-8399).

Adresa: ACSR (pentru proiectul Gorduz), 7091 Hebért Boul., Salaberryde Valleyfield, Qc., J6S 2G6, Canada.

Lista contribuabililor va fi publicatã în revistã.

Membrii ACSR:Alexandru Cetăţeanu

preşedinte

Margareta AmzaEugen Enea Caraghiaur

Constatin ClisuIon Anton DatcuGeorge David

Francisc Ion DworschakIrina Egli

George FilipCorneliu Florea

George GeorgescuMircea Gheorghe

Eliza GhineaEugene Giurgiu

Ionela ManolescuCristina Mihai

vicep

Felicia MihaliCamil Moisa

Florin OncescuLivia NemţeanuRadu RăşcanuDragoş Samoilă

vicepreşedinte

Luminiţa SuseMiruna Tarcău

Georges TautanSorin Sonea

Cătălina Stroe+IonŢăranu

Cezar VasiliuZoe Torneanu VasiliuMaia Cristea Vieru

Secretar ACSRCorina Diana Haiduc

reşedinte

Membrii simpatizanţişi colaboratori:

Martin AlexanderProf. Dr. Marian Barbu

Nicolae BălaşaLucreţia Berzintu

Mihaela BocuHanna Bota

Rareş BurlacuGeorge CălinSorin Cerin

Nicholas CetăţeanuJulia DeaconuVirgil Diaconu

Prof. Dr. Nicholas DimaMihaela Doncescu

Mihaela DordeaŞtefan Dumitrescu

Victoriţa DuţuTraian Gărduş

Mariana GheorgheLaura T. Ilea

Liviu Florian JianuMaurice Leboeuf

Shirley LeeValentin Florin Luca

Florin Malaelea ToropuProf. Dr. Claudiu G. Mătasă

Mihai MălaimareDaniel Constantin Manolescu

Constantin MarinescuCălin Andrei Mihăilescu

Silvia MilerKae Morii

Ion MurgeanuGheorghe Neagu

Vali NiţuGral. Ion Mihai Pacepa

Adrian SăhleanEmil StrăinuDorel Schor

Andrei SeleanuAl. Florin Ţene

Daniela VoiculescuLe Verne

Alina VoicuŞtefan VişanDan Vulpe

Membrii onorifici:Ioan Barbu

Jacques BouchardJean Yves Conrad

Gilles Duguay+Vasile GorduzCarolina Ilica

Dumitru M. IonDoru Moţoc

Herman Victorov

Membrii onorificipost mortem:

Cezar IvănescuArthur SilvestriGrigore Vieru

ISSN 1916-0623

Fiecare autor care semnează în revista

“Destine literare” răspunde

moral şi juridic de conţinutul

articolului său. Redacţia respectă

ortografia autorului.Materialele nepublicate nu se

înapoiază autorilor

Colectivul de redacţie:Director: Alexandru Cetăţeanu (romwriters@yahoo.com)

Redactor-şef: Eliza GhineaRedactor-şef adjunct: Irina Egli

Redactor-şef adjunct: Maia Cristea VieruRedactor tehnic: Valentin Florin Luca (valiluca@yahoo.com)

Consultant literar: Marian BarbuSecretar literar: Ion Anton Datcu

George FilipDesign & tehnoredactare: NEMESIS advertising