Pășind în REGATUL BUCURIEI - oanastinga.comoanastinga.com/wp-content/uploads/2017/10/Regatul... · vă ducă într-o lume fascinantă de-a dreptul. Mi-ar plăcea ca povestea să

OANA-MIRUNA STÎNGĂ

Pășind în

REGATUL BUCURIEI

DEDICAŢIE

Celor care cred că schimbarea acestei lumi începe cu

propria lor schimbare. A fi tu însuți este nu doar un

privilegiu ci un dar pe care îl faci azi lumii

Aici se inserează textul casetei CIP. Aici se inserează textul casetei

CIP. Aici se inserează textul casetei CIP.

Copyright © 2014 Nume autorToate drepturile rezervate.

ISBN:ISBN-13:

5

Pășind în Regatul BucurieiOana-Miruna Stîngă

4

MULŢUMIRI

Mulțumesc oamenilor senzaționali care fac călătoria mea

prin lume și viață tot mai plină de miracol și sens.

CUPRINS

#1 - Cum s-a născut povestea…………….....................….. 7

#2 - Oare cum arată lumea de mâine? ......................... 20

#3 - Iarba verde din Ubud………………………….......……..46

#4 - Timpul întrebărilor și binecuvântărilor…......…….72

#5 - Călătorind în viitor……………............................……98

#6 - La o cafea cu Somerset Maugham ! .................... 104

#7 - Aventură, mister și Budha de smarald……….…….112

#8 - Privind lumea în ochi………………...................……120

#9 - Stop. Inspirăm. Medităm………..................…….…132

#10 - Aventuri la triunghiul de aur………..............…….141

#11 - Hrană pentru minte și suflet…………............……157

#Epilog……………………….............................................…161

7

Pășind în Regatul Bucuriei

# 1 – CUM S-A NĂSCUT POVESTEA

Predă ceea ce tu însuți înveți, dăruiește ceea ce primești -

Maya Angelou

Astăzi simt că este cel mai potrivit moment

pentru a începe să scriu povestea. Am așteptat cîteva

luni pentru ca gândurile să se sedimenteze, să am starea

interioară, timpul bine planificat, să simt deja forma cărții

și parfumul hârtiei. Într-un fel, așteptam și îndemnul

cuiva care să-mi spună simplu și apăsat “scrie, scrie”, fapt

care s-a și întâmplat într-o zi de iarnă când aflată într-un

loc sacru căutam un răspuns la întrebările mele legate de

viitor. Doream să-mi găsesc momentul potrivit și să scriu

întreaga poveste, dintr-o suflare, într-un flux de gânduri,

Oana-Miruna Stîngă

8 9


senzații și sentimente, într-un ton unitar, complet, care să

vă ducă într-o lume fascinantă de-a dreptul. Mi-ar plăcea

ca povestea să ia forma aceea care vă va ține conectați

și pentru scurt timp va ține loc de mâncare, băutură și

somn, chiar dacă este o poveste cu un final frumos și nu

vreun policier cu mult mister și întorsături neașteptate.

Se spune că fiecare dintre noi venim pe lume cu

un talent prin care ne exprimăm într-un mod unic în fața

celorlalți. Chiar dacă mi-a luat câteva decade de viață

să-mi descopăr menirea, astăzi consider că talentul meu

este acela de a spune lumii povești de viață, pe atât de

originale pe cât de autentică sunt eu astăzi, aici în față

voastră. Povestea mea și cele ce vor urma sunt acel “je ne

sais quoi”, acel ceva unic, trăit, simțit și internalizat spus

natural, lejer și fără complicații.

Sunt momente în viață cînd interiorul și

exteriorul par să se confunde, când simți că trebuie să

călătorești departe pentru a ajunge mai aproape de tine,

când trecutul, prezentul și viitorul par a se dizolva și tot

ceea ce contează este acel “carpe diem” pe care învățătorii

spirituali din timpurile noastre îl propăvăduiesc în cărți

și speechuri, ca pe o descoperire recentă chiar dacă toate

lucrurile bune sunt mai degrabă antice.

În aceste zile, sunt într-un moment în care așez

trecutul undeva în spate și mă îndrept cu mare încredere

și iubire spre lumea pe care o descopăr creând-o pur și

simplu.

Dar să începem cu începutul. Acum 1500 de zile,

făceam pași timizi pe drumul către mine însămi și busola

ce urma să ia direcția centrului ființei mele începuse să

se activeze. În acele zile, citeam mult, căutam și exersam

asiduu sensul verbului “a descoperi”. Eram încă în perioada

în care mă atrăgea da Vinci, timp în care partea dreaptă a

creierului meu începuse să-și ceară drepturile iar partea

stângă părea să spună resemnată “ok, e rândul tău, eu mi-

am făcut datoria timp de câteva decenii”. Se întâmpla prin

2009 și început de 2010.

Într-o bună zi, în primele luni din 2010 am

continuat căutările. Citeam mult, divers și poate haotic la

vremea aceea. Întâmplător sau nu, într-o zi frumoasă zi de

mai, am dat click și am intrat în lumea lui. Îmi plăcea cum

gândea și mă simțeam aproape de el. Un poet înțelept,


10 11


un om ce știa multe și mă fermeca în fiecare zi în care

interacționam. Cu siguranță veți spune “ce poate fi mai

atrăgător pentru o femeie decât inteligența unui barbat”?

Zi după zi, timp de 365 de zile citeam poeziile lui și

intram într-o altă dimensiune. Părea aproape și totuși atât

de departe. Ne despărțeau peste 800 de ani.. Sper că nu

v-ați gândit că începusem vreo relație online la distanță?

Într-un fel, întâlnirea mea cu Rumi, căci despre el este

vorba poate fi considerată o relație online la distanță, însă

acel tip de întâlnire divină despre care pot spune că mi-a

schimbat întrucâtva cursul vieții.

Poezia pe care am primit-o în prima zi se numea

“Kingdom of Joy”, o lecție despre oameni, întâmplări,

bine și rău. În esență, este o scurtă lecție despre ceea ce

căutăm în viață, despre oamenii care sunt oglinda noastră

și până la urmă despre propria noastră transformare. Și

asta doar în 8 versuri, pentru care am avut nevoie de

câțiva ani pentru a le descifra, răstălmăci, înțelege și simți

în fiecare celulă a ființei mele.

If you are seeking, seek us with joy

For we live în the kingdom of joy.

Do not give your heart to anything else

But to the love of those who are clear joy,

Do not stray into the neighborhood of despair.

For there are hopes: they are real, they exist

Do not go în the direction of darkness

I tell you: suns exist

Din acel moment, am intrat în lumea lui Rumi și

am început să descopăr zi după zi lumea înțeleptului. Zi

după zi, vreme de 365 de zile îmi imaginam grădini de

trandafiri, pocale de vin, relația lui cu Shams din Tabriz

și toate acele ingrediente ce ne fac să vibrăm. In tot acest

răstimp trăiam o viață normală cu muncă, iubiri, călătorii,

despărțiri și o permanentă dorință de a ajunge într-o bună

zi în locul în care Rumi și Shams își armonizau mințile

și sufletele. Konya era numele acelui loc din Turcia,

o destinație de poveste, pe care deloc întâmplător, o

menționam adeseori în acele zile. Mintea mea știa clar


12 13


că sufletul meu dorea să cunoască și să simtă ceva în acel

loc ..și cum chemările puternice au ceva aparte, destinul

a făcut ca în a 366 zi să ajung la Konya. La început de

mai 2011, intenționam să descopăr un drum și să-mi dau

răgazul de a găsi singură răspunsul la o întrebare legată de

iubire. În doar 10 zile aveam să primesc nu doar răspunsul

ci și bucurie, plenitudine, lacrimi. În acele zile am întâlnit

oameni cu care pur și simplu am fost pe aceeași lungime

de undă sau, ca să mă exprim în ton cu vremurile, am fost

pe același nivel vibrațional.

Privind retrospectiv pot spune cu detașare ca

dacă nu există tristețe, nu poți aprecia bucuria, fără urât

nu există nici frumos, cunosc mirosul fricii și parfumul

curajului, știu că în unele momente nici mintea și nici

măcar inima nu-ți pot da Soluția ci doar Dumnezeu.

Astăzi, îmi duc existența în Regatul Bucuriei, după ce

inima mea a parcurs traseul complet, etapă cu etapă: frică,

compasiune, conectare și iubire. Odată parcurse etapele

mă simt mult mai ușoară și la fel că Rumi afirm fără ezitare

“într-adevăr, soarele există”.

Revenind la călătoria din mai 2011 - au fost

zece zile în locuri de poveste precum Capadochia, Efes,

Pamukale, Hierapolis, Asclepios, Konya, alături de

oameni speciali, despre care aveam să aflu pe parcurs, că

mă legau diverse preocupări, pasiuni și trăsături comune.

Turcia, acest tărâm ce te duce cu gândul la poveștile celor

1001 de nopți ne-a fascinat pe toți precum o cadână ce

stăpânește arta dansului și ne-a atras ca un magnet în acele

zile în care nimic nu părea a fi întâmplător. Am fost câțiva

oameni care au împărțit timpul și spațiul având în comun

dorința de cunoaștere, prietenie, diversitate, deschidere,

evoluție, spirit.

Bruce și Tara, pragmaticii ingineri din San

Francisco, oameni frumoși și pozitivi, cu acea atitudine

tipic americană: “sunt, deci pot”. Ea - o femeie frumoasă,

o frumusețe a la Sophia Loren, el - bărbat puternic

și deschis, din categoria bărbaților dominați de un

pozitivism suprem. Ulterior aveam să descopăr că eu și

Bruce suntem născuți în aceeași zi de decembrie. Iată și

explicația astrală, cosmică și vibrațională a comunicării

noastre perfecte.


14 15


Elize, Luise și Marius - trei profesori din Africa

de Sud sosiți la o conferință de literatură în Istanbul, ce

oglindeau pasiunea mea pentru literatură și atracția mea

în acele zile pentru una din cărțile lui Orhan Pamuk

numită “Muzeul Inocenței”, o carte despre iubirea

imposibilă și supremă a unui bărbat. Trei oameni creativi

și boemi, îmbinând răceala flamandă cu eleganță și umor.

Luiza și Ferrucio din Roma îmi aminteau de atracția mea

pentru istoria artei și civilizațiilor. Un cuplu de italieni în

vacanță și cam atât.

Thong, profesorul de drept din China, ne-a

demonstrat tuturor că tot bagajul pentru o săptămână

în Turcia poate încăpea într-o pungă de plastic. Părea a

ne transmite tuturor cât de important este să călătorești

prin viață “cu un bagaj ușor”, să te detașezi de material și

să admiri peisajul, bucurându-te de călătorie. De atunci

călătoresc prin lume cu un bagaj incredibil de mic pentru

o femeie și iau la mine zâmbetul, detașarea și starea de flux

pe care profesorul chinez o manifesta cu atâta naturalețe.

Mă simțeam aproape de toți acești oameni

pentru că vedem în ei oglindite părticele din mine, cea

de atunci, cea de aproape 3 ani. Preocupările, pasiunile și

felul în care vedeam viața mă ajutau să rezonez cu acești

oameni în modul cel mai firesc. Sunt clipe în viață în care

distanțele, vârsta, educația sau religia sunt doar niște

detalii în biografiile noastre. Există vacanțe oarecare și

există întîmplări orchestrate de Dumnezeu, momente în

care divinitatea face posibile întîlniri ce îți pot schimba

definitiv destinul, când gândurile, planul de viață și scopul

tău pot lua o întorsătură neașteptată. Primim semne la tot

pasul și dacă suntem deschiși la acestea, suntem deschiși

la miracole.

Întâlnirea mea cu Kathleen și Chris a fost pur și

simplu un dar foarte prețios. Primul din seria de daruri pe

care le-am primit ulterior. Astăzi trăiesc cu convingerea

că în viață există întâlniri predestinate pur și simplu.

Există oameni cu care ai senzația că te cunoști de când

lumea și cu care ai o lungă listă de subiecte comune încă

din primul moment. Așa a fost cazul nostru - simplu,

natural, ușor, fără efort. Găseam subiecte comune,

împărtășeam impresii de călătorie și simțeam că parcă mi-

aș fi regăsit sora dintr-o altă viață. La despărțire, Kathleen


16 17


mi-a înmânat o carte poștală pe care scrisese câteva vorbe

pline de semnificație “if God wishes, may our paths meet

again” (Dacă Dumnezeu dorește, fie ca drumurile noastre

să se intersecteze). Astăzi, după aproape 3 ani de la

călătoria mea în regatul lui Rumi pot spune că într-adevăr

Dumnezeu lucrează prin oameni.

A urmat un răstimp de 20 de luni în care am

înțeles că ceea ce trăim se leagă puternic cu relația dintre

noi și Dumnezeu, că este bine să-l accesăm pe Dumnezeul

din noi, este splendid să ne învățam lecțiile bune și rele și

să spunem cît mai des “mulțumesc”, pentru ceea ce trăim

clipă de clipă.

La 20 de luni de la despărțirea de Katheen, Chris și Shaun

am decis că a sosit momentul revederii. Simțeam că 2013

este anul în care sufletul meu vrea să întâlnească lumi

îndepărtate, civilizații străvechi, oameni profunzi, natură

sălbatică, soare, apă, prietenie, gust.

Se spune că pentru lucrurile bune merită să aștepți,

să înveți să ai răbdare învestind gând, energie și dorință.

Se pare că lecția răbdării este una din lecțiile mele de viață

și o spun zâmbind din toată inima, chiar dacă în unele

momente am simțit că totul părea încremenit și dificil.

N-aș mai face completări gen “lucrurile se întâmplă cu un

scop” pentru că deja a devenit un clișeu în lumea în care

trăiesc, ci aș spune doar atât: întâlnirile divine sunt cele ce

ne transformă cu adevărat.

Prin urmare, la început de 2013, în plină iarnă cu

nămeți și gheață eu visam cu ochii deschiși la Asia. Mă

imaginam deja în hăinuțe subțiri, cu valiza mea înflorată,

camera digitală și sufletul plin. Toate lucrurile încep în

mintea noastră când imaginația ne copleșește și începem

să visăm, visăm și iar să visăm. Dar cum visarea fără acțiune

nu face doi bani, am decis să stabilesc data plecării și să

încep să caut biletul de avion. Lucrurile au decurs mai

simplu decât mi-am putut imagina, fapt ce-mi confirmă

încă o dată că dacă un lucru trebuie să se întâmple, se

întâmplă cu mare ușurință..

Promoția de la Air France descoperită cu totul întâmplător

mi-a confirmat că planetele sunt deplin aliniate și în

rezonanță cu energia din contul bancar. Încă o validare că

sosise momentul potrivit…


18 19


A urmat firescul schimb de mailuri cu prietenii

mei, sugestii legate de traseu, bilete de avion, rezervări la

hotel. Pe 20 martie totul era limpede că lumina zilei: pe

5 aprilie urma să mă îmbarc spre Singapore, cu escală la

Paris și urma să petrec cele mai impredictibile, magice,

autentice zile din viața mea de până acum. Îmi doream să

găsesc acel “je ne sais quoi” pe care nu reușeam să-l găsesc

în lumea înconjurătoare și în mare parte l-am descoperit

în locuri precum Singapore, Bali, Bangkok și Chiang

Mai. Spun “în mare parte”, pentru că ulterior aveam să

descopăr lucuri uluitoare la distanțe de doar zeci și sute de

kilometri de orașul natal, semn că deja priveam lumea cu

alți ochi. Pentru drumul în Asia, mă pregătisem în toate

formele cu putință - mental, emoțional și spiritual. Mai

mult decât atât, îmi achiziționasem cel mai performant și

totuși simplu aparat foto (Nikon J1, roșu evident) pentru

a putea capta vizual și aduce cu mine lumea fascinantă pe

care aveam să o descopăr.

Povestea mea este un manifest de celebrare a vieții,

de descoperire a frumuseții de lângă noi, o poveste despre

oameni, naturalețe, cu lecții autentice despre bunătate,

generozitate, comuniune cu natura.

Împreună cu mine aș vrea să cunoașteți locuri pline

de semnificații, hrană plină de gust, muzică relaxantă,

frumusețea nemărginită a unui câmp de orez și mai ales

oameni cu suflete frumoase și inimi mari. Consider că

ceea ce am trăit este un dar primit de la Divinitate pe

care mă simt datoare să-l dau mai departe într-o formă cât

mai fascinantă, pentru ca și voi la rândul vostru să găsiți

inspirația și resursele pentru a păși pe propriul drum.

Mi-aș dori să am capacitatea de a spune lucruri importante

într-o formă simplă, care să ajungă la inimile voastre

pentru că “Viața este o aventură plină de îndrăzneală sau

nimic”, după cum bine spunea Helen Keller.

Doamnelor, domnilor a sosit momentul să

celebrăm împreună viața, ca o aventură plină de

îndrăzneală!


20 21


#2 OARE CUM ARATĂ LUMEA DE MÂINE?

In seara zilei de 5 aprilie, mă îmbarcam spre

Singapore via Paris cu intenția clară de a descoperi o lume

nouă și complet diferită. Încă din primul moment astrele

erau aliniate în favoarea mea și drumul se anunța presărat

cu daruri de tot felul. Primul: un upgrade la business

class în locul celui de la economy, un zbor scurt până la

Paris într-un avion arhi-plin cu femei, bărbați și mulți

bebeluși, deveniți familiari cu călătoriile cu avionul încă

din primele luni de viață. A urmat un tranzit scurt de doar

o ora pe aeroportul Charles de Gaulle, presărat cu emoții

puternice; până la urmă am ajuns la poarta de îmbarcare

și evident în avionul în care aveam să petrec cele 14 ore în

zbor spre Singapore. Un zbor de 14 ore, 6 ore de somn,

cină și mic dejun, întuneric, filme și aterizarea.

În Singapore este déjà 6 pm, 5 ore avans față de

România. Sunt emoționată, fiind la prima descindere pe

continentul asiatic, cât despre revederea cu Kat și Chris,

dragii mei prieteni ce să mai vorbim. Formalitățile de

frontieră sunt scurte și eficiente, starea de normalitate

domină, eleganța aeroportului la fel. Este o lume în care

firescul, amabilitatea și normalitatea sunt mult peste

limitele cu care suntem obișnuiți.. și această stare de

normalitate mă intrigă întrucâtva. După câteva minute

îmi iau bagajele și mă îndrept spre bunii mei prieteni care

mă așteptau cu brațele deschise. Iată-ne după doi ani, timp

ce s-a scurs fluid în clepsidra personală făcând legătura

noastră puternică și reală totodată…iată că planul virtual

și cel real s-au contopit iar emoția revederii a fost evidentă

pentru noi toți. Aceeași simplitate caracteristică, aceeași

bunătate, aceeași iubire necondiționată afișată firesc

și sublim prin gesturi simple manifestate la tot pasul.

Pentru mine, acest cuplu reprezintă însăși chintesența

iubirii, având o relație de aproape 4 decenii, un fiu la

fel de excepțional și o reală pasiune pentru starea de


22 23


normalitate. Ieșind din aeroport și îndreptându-ne spre

Mini-ul albastru cu care aveam să parcurgem străzile

orașului, am fost de-a dreptul copleșită de temperatura

ridicată, de aerul cald și umed totodată. Din fericire, îmi

place căldura în toate formele ei și mă adaptez ușor în

astfel de situații. Simțeam că hăinuțele din valiză au fost

bine alese pentru zilele de aprilie pe care urma să le petrec

în Singapore, Bali și Thailanda. In schimb, jeanșii pe care

îi purtam în prima zi s-au dovedit de-a dreptul inutili în

cele două săptămâni.

Incă din primele momente am avut plăcuta senzație că

m-am îmbarcat în mașina timpului, că sunt asemeni lui

H. G. Wells, într-o lume a viitorului, o lume în care

imaginația și inovația sunt la ele acasă. Tot ceea ce urma

să observ m-a determinat să reflectez și să mă întreb cum

a fost posibil, cine au fost arhitecții acestei lumi atât de

speciale.

Singapore este un oraș stat și are o suprafață de 704

kilometrii pătrați și o populație de 4.3 milioane locuitori.

O lume cosmopolită, în care la tot pasul întâlnești expați,

zgârie norii domină peisajul, iar arhitecții par să cunoască

toate secretele profesiei, creând opere desăvârșite ca niște

adevărați Michelangelo ai secolului XXI.

Micuțul Mini Blue oprește, coborâm din mașina și ne

oprim într-un loc situat pe coline de unde admirăm

panorama. Mă simt „on top of the world”, ca la începutul

unei vacanțe în care fiecare zi este un prilej de conștientizare

și uimire. Încep să cunosc sensul cuvântului „relaxare” și

în acea seară mintea mea desenează primul „r”.

Vizităm centrul și Chris își ia foarte în serios

rolul de ghid. Povestește despre comunitățile care trăiesc

în Singapore: chinezi, indieni, musulmani și despre tot

ceea ce îi unește în ciuda diferențelor etnice, culturale

și religioase. Sunt copleșită de zgârie-nori, însă observ

și cartierele modeste în care comunitățile menționate

anterior își duc existența. Chris îmi indică Hotel Raffles,

locul unde marile personalități politice și artistice ale

lumii sunt cazate atunci când vizitează Singapore. A doua

zi aveam să aflu mai multe despre domnul Raffles și ce a

însemnat venirea lui în această lume.

Urmează cina, cumpărături la supermarket, după

care ne îndreptăm spre casă. Mă simt onorată să locuiesc


24 25


în casa lor și învăț rapid tradiția locului. Încălțămintea

rămâne la intrare... Pătrund în casa lor, decorată după

toate regulilele feng-sui, admir stilul balinez și elementele

de decor. Livingul îți dă o stare de confort, pianul îți

indică înclinația lor spre muzică si energie pozitivă. Cât

despre bucătăria spațioasă și grădina din spatele casei,

toate acestea te fac să te simți deplin conectat cu energia

pământului. Ulterior, aveam să descopăr și camera de

muzică, atât de importantă atunci când muzica este încă

una din ancorele ce te duce mai aproape de Dumnezeul

din tine.

Cum tânărul Shaun, fiul lui Kat și Chris se afla în

program de exchange la McGill, am plăcerea să locuiesc

în camera sa pe toată durata șederii mele în Singapore. O

cameră micuță și cochetă în care mă simt ca la mine acasă.

În aceeași zi, am ocazia să descopăr și simpaticele feline

ale familiei: Boy și Girl, urmând ca în zilele următoare să

mă împrietenesc de-a dreptul cu Boy, un motan jucăuș ce

pare a cunoaște perfect regulile comunicării.

Duminica - 7 aprilie, zi plină în Singapore alături de

prietenii mei care nu vor să piardă niciun moment și să-

mi prezinte fiecare metru pătrat din Singapore. Metrii

pătrați rămăși neparcurși în prima zi, urma să-i parcurgem

în restul timpului petrecut împreună. Asta da eficiență,

veți spune, nu-i așa?

Primul stop a fost la Garden by the Bay, grădină

botanică a secolului XXII, loc în care absolut toate

plantele de pe planetă își găsesc locul și trăiesc într-o

perfectă armonie. Cum s-a născut oare un proiect grandios

precum Gardens by the Bay, iată o primă întrebare în

acea dimineață. Gardens by the Bay este parte integrantă

din strategia guvernamentală a statului Singapore de a

transforma Singapore dintr-un oraș grădină într-un oraș

situat într-o grădină. Scopul principal este de a crește

calitatea vieții prin dezvoltarea florei și a spațiilor verzi din

oraș. Din acest motiv în august 2005, Prim ministrul Lee

Hsien Loong anunța public intenția de a crea Gardens by

the Bay, cel mai important spațiu de recreere - un adevărat

icon național. A urmat apoi o competiție internațională

de design inițiată în ianuarie 2006, ce a atras peste 70


26 27


de proiecte aparținînd a 170 firme din 24 de țări. Grant

Associates și Gustafson Porter sunt cele două firme cărora

le-a fost acordată șansa de a proiecta cele două pavilioane

Bay South și Bay East Gardens. Parcul este extrem de

popular, înregistrând o cerere ridicată pentru evenimente,

fapt ce a determinat conducerea parcului să limiteze

numărul acestora la 3 pe săptămână.

Odată ajuns în acest loc, practic călătorești pe

toate continentele, simți pe pielea ta temperaturile cele

mai diverse, te simți copleșit de umezeală amazoniană,

te împrietenești cu baobabul și te întrebi negreșit ce

minți uimitoare pot visa și proiecta spații de o asemenea

anvergură. Indiferent de vârstă, descoperi frumusețea

naturii și te simți aproape de ea, într-un set up ce îți taie

respirația. Ești într-o lume a viitorului, un soi de avatar

plin de culoare si de spațialitate. Fac multe fotografii

pentru că mă inspiră tot ceea ce e modern. Iubesc natura și

admir mințile luminate ale planetei. Consider educația și

cultivarea inteligenței ca cel mai mare avantaj competitiv

al statelor dezvoltate. Este o lecție pe care mi-ar plăcea să o

aprofundăm mai rapid pentru a avea șansa și posibilitatea

unei vieți la un al nivel. Educația este calea. Unica.

Urmează un lunch foarte plăcut cu ciuperci,

pui cu chilli și orez. Mâncarea condimentată mă atrage

și testez permanent lucruri noi, fără nicio ezitare. Simt

gustul picant al Asiei...

Ulterior, ne propunem o vizită la Muzeul

Civilizației Asiatice. Drumul de la mașină la muzeu

transmite parfumul britanic al coloniei de odinioară,

iar podul din dreapta mea mă duce cu gândul la London

Bridge. Atmosfera mă determină să-mi imaginez colonia

britanică din timpul domnului colonel Raffles, pe lângă a

cărui statuie trec.

Muzeul este un nou prilej de explorare a acestei

lumi, de cunoaștere a oamenilor și de înțelegere a

creativității lor. Până la urmă, ceea ce creăm cu mințile,

inima și mâinile noastre este ceea ce rămâne. Admir

și fotografiez cât mai multe exponate pentru a putea

reconstitui atmosfera locului. Aș vrea să știu și să înțeleg

tot...Incerc să mă bucur de vizita la muzeu chiar dacă simt

o ușoara oboseala determinată de jet-leg , fapt oarecum

firesc în acea primă zi.


28 29


Muzeul Civilizației Asiatice este primul muzeu din

regiune care prezintă o perspectivă largă și bine închegată a

culturii și civilizației pan-asiatice. Fiind unul din muzeele

naționale din Singapore, sub patronajul National Heritage

Board, muzeul încearcă să promoveze cultura bogată ce

face din Singapore o societate multi-etnică. În timp ce

întemeietorii statului Singapore au venit din diverse părți

ale Asiei acum 200 de ani, culturile aduse cu ei de aceștia

au o vechime mult mai mare. Iată un aspect ce reprezintă

chintesența muzeului civlizatiei asiatice. Din acest motiv

colecția muzeului este centrată pe materialele culturale a

diverselor grupuri ce își au originea în China, Asia de Sud-

est, Asia de Sud, Asia de Vest. Primele clădiri ale muzeului,

localizat la început în strada Armeană au fost deschise

pe 21 aprilie 1997 de către vice-premierul de atunci Lee

Hsien Loong. Cum vă puteți deja imagina, două treimi

din galerii prezentau exponate aparținând civilizației

chineze. Mai târziu, muzeul a inclus și exponante din

cultura Peranakan, ce include colecții de argint, porțelan

și bijuterii și a recreat altarul monumental din reședința

uneia din cele mai înstărite familii din Singapore: familia

Peranakan. Clădirea din strada Armeană, închisă la finele

lui 2005 urma a fi renovată și transformată în noul muzeu

Peranakan, inaugurat oficial pe 25 aprilie 2008 de către

prim ministrul la acea dată Lee Hsien Loong.

Muzeul Civilizației Asiatice din Empress Place a

fost deschis pe 2 martie 2003. Cu o suprafață de 14,000

metri pătrați, recent restaurata clădire din Empress Place

găzduiește 11 galerii ce prezintă peste 1300 artefacte din

muzeu, aparținând civilizațiilor din China, Asia de Sud-

Est, Asia de Sud și de Vest. Aceste colecții includ și achiziții

recente și artefacte aparținând colecțiilor etnografice din

Asia de Sud-Est din vechiul muzeu Raffles. Vizitatorii se

pot bucura de diverse proiecte expoziționale pe parcursul

anului, de un auditoriu perfect echipat, un restaurant,

o cafenea, un magazin al muzeului precum și o cameră

funcțională, cu o panoramă spectaculoasă către râul

Singapore.

După o zi plină de noroc și o vizită la muzeu, e

timpul să ajungem la templul ce găzduiește un soi de Roata

a Norocului – o roată a rugăciunii, conform tradiției

tibetane. Oricine cunoaște mantra OM MANI PADME

HUM și recită cele 6 silabe în timp ce întoarce roata


30 31


dharmei este la fel de norocos ca 1000 de Budha la un

loc. Conform lui Shakyamuni Buddha „faptul că întorci

roata dharmei cel puțin o dată înseamnă mai mult decât

1, 7 sau 9 ani de retragere în liniște”. Roata rugăciunii

este un câmp foarte puternic în care acumulezi merit și

purifici obstacole. Învățătorii și yoginii budhiști precum

și locuitorii din Tibet știu că practicarea „roții rugăciunii”

reprezintă o metodă extrem de rapidă, simplă și profundă

pentru dezvoltarea compasiunii și înțelepciunii. Practic,

te armonizezi cu mediul, crești nivelul de compasiune,

încurajezi o stare mentală plină de pace și iluminare. Se

spune că recitarea mantrei Om Mani Padme Hum în timp

ce întorci roata, aduce beneficii incomensurabile, lucru

bine de știut atunci cînd veți ajunge în astfel de locuri. În

ceea ce mă privește, o voi face data viitoare, căci la prima

mea vizită n-am cunoscut toate aceste detalii. Totuși,

asemeni tututor celor aflați acolo, m-am simțit și eu

datoare să fac gestul cu pricina și pot spune cu mâna pe

inimă că îmi place idea de a chema și intoarce norocul...la

modul fizic. Experiența a fost scurtă însă vie și amuzantă

totodată. Până la urmă toți avem nevoie de noroc nu-i

așa?

După atâta cunoaștere e timpul să gustăm ceva

sau vorba lui Kat „to grab a bite”. Ajungem într-o locație

simplă numita Tiong Bahru Market, loc unde simți

multi-etnicitatea acestei lumi. Indiferent că ești chinez,

malayesian, indian sau vii de pe alte continente îți găsești

locul în acea piață, unde mâncarea simplă are gust.

Am mâncat cel mai delicios orez cu pui din Singapore,

conform verdictului dat de Anthony Bourdain. Și când

un masterchef de anvergura maestrului spune că o

mâncare e de-a dreptul excelentă, clientela acceptă cu

bucurie sfaturile și se așează la coadă. Trăim într-o lume

în care validarea exterioară, confirmarea și marketingul

fac regulilele jocului, fapt confirmat în acel loc, în acea

zi. Acum cinstind vorbind mâncarea a fost excelentă,

simplă, savuroasă, fără complicații. Ca desert alegem o

farfurie cu fructe locale, diverse. Știu...fructe după masă

n-ar fi chiar combinația optimă pentru digestie, ...cunosc

toate teoriile... să considerăm faptele cu pricina, doar o

excepție...

Ne plimbăm prin China Town și intenționăm să vizităm

Chinese Heritage Museum. În drumul spre muzeu, Chris


32 33


îmi indică chioșcul de cârnați, deschis de un austriac cu mai

bine de 3 decenii în urmă, ce are mare succes în acea lume

atât de diversă. Un austriac vânzând cârnați în Singapore

pare mai ceva decît Sting cântând „an Englishman în

New York”, dar iată că în viață totul e posibil. Iată încă o

lecție despre pasiune și lucru bine făcut, despre care îmi

amintesc zâmbind...

In plus, povestea acestui colț de lume numit

Chinatown merită împărtășită. Chiar și lucrurile mari și

importante precum cartierul Chinatown, au un început

umil. Încă de la întemeierea statului Singapore, emigranții

au visat să facă avere în acest loc. Pentru a asigura

dezvoltarea organizată a locului, sir Stamford Raffles

împreună cu Locotenentul Jackson, inginerul coloniei au

pus pe hârtie un plan al orașului Singapore, reorganizând

grupurile entice în divizii funcționale plasate pe malul

râului Singapore. Chinezilor, ce reprezentau 70% din

populația emigrantă, le-a fost repartizată întreaga regiune

de sud-vest a râului Singapore. Străzile au fost împărțite

primind nume strâns legate de scopul lor. Temple street

ducea spre templul Sri Mariamman, Sago Street spre

fabricile de sago (produs alimentar cu conținut de

amidon).

Influența lui Raffles a dus la alocarea diferitelor

zone pentru fiecare clan al grupului. Clanul Hokkiens s-a

așezat în dreptul zonei Telok Ayer, Teochew în dreptul

râului Singapore (cheiul Clarke), în timp ce Hakka și

Cantonezii au continuat să trăiască în zonă Kreta Ayer.

Interesant este și faptul că segregarea generată de dialecte

a avut un efect asupra comerțului din Chinatown,

oamenii de afaceri preferând să-și asigure o comunicare

confortabilă. Iată motivul pentru care preferau să

angajeze vorbitorii propriei limbi, fapt ce a determinat

activități comerciale dominate de grupuri selectate pe

bază de dialect. Hokkien fiind primii locuitori ai statului

Singapore, au preluat comerțul și au ajuns să domine

ca proprietari de business, Teochew - au făcut averi în

agricultură, Cantonezii au devenit mineri și artizani

abordând ocupații de bază precum constructori, cizmari,

tăietori de lemne, bijutieri și aurari.Hainanezii fiind

printre ultimii veniți au avut mai puține opțiuni și au intrat

în industria serviciilor, specializându-se în ocupațiile


34 35


asociate cu mâncarea și băutura, precum proprietari de

cafenele, brutari, barmani și chelneri. În acele vremuri

viața omului de pe stradă nu era deloc ușoară iar casele

de cele mai multe ori se rezumau la o bucată de lemn

ce le servea drept pat. Unii dintre ei închiriau spațiu de

dormit în magazine, înghesuiți cu mulți alții. În unele

cazuri același pat era împărțit de 2 oameni, unul aflat în

schimbul de noapte, celălalt muncind ziua. Bucătăriile

și toaletele erau murdare și împărțite de cei care locuiau

în același spațiu. Practic, fără vreo infrastructură pusă

la punct, toate aceste utilități normale în zilele noastre,

nu erau la acea vreme la îndemâna oamenilor; de multe

ori, toaletele erau practic o găleată, apa proaspătă era

adusă într-un car tras de boi. Pentru a face față situațiilor

emigranții au început să creeze asociații în cadrul aceluiași

dialect, ajungând astfel să-și asume un rol important în

cadrul vieții din Chinatown. Astfel, au ajuns să asigure

condițiile unui trai decent emigranților și să asigure

liniștea în cadrul grupurilor aparținând aceluiași dialect,

le-au asigurat acestora ocupații și joburi, au celebrat

împreună sărbătorile conform tradiției chineze și au jucat

rolul de intermediar în relația cu guvernul. Totuși, străzile

din Chinatown erau pline de kongsi - grupuri stradale

violente. Clanurile rivale erau la ordinea zilei, fapt

pentru care comercianții aveau nevoie de protecție. În

același timp, nevoia de distracție a emigranților a generat

prostituție, jocuri de noroc și consum de opium.

În 1942, în timpul celui de-al doilea război

mondial, Chinatown a trecut prin raidurile aeriene

japoneze. Nu existau niciun fel de adăposturi aeriene,

numărul victimelor ajungând până la 2000 pe zi. În timpul

ocupației japoneze, pierderea jobului a condus la traiul

pe străzi. După război, Chinatown și-a revenit treptat și

a înflorit pur și simplu, astfel încât putem vorbi despre

o adevărată perioadă de aur în special pentru comerț,

chiromație, festivaluri și timp petrecut cu prietenii.

Datorită activităților de tot felul, imaginea străzilor din

Chinatown a devenit populară în întreaga lume. În anii

70’-80’ Singapore începe să capete o altă față, se construiesc

apartamente și lumea începe să trăiască la alte standarde.

Oamenii nu își mai duc existența în propriile magazine

și se mută în apartamente confortabile construite de

guvern. Chinatown nu face excepție în acest sens. În ciuda


36 37


începuturilor umile prezentate anterior, Chinatown a

trecut prin multe etape înainte de a ajunge bijuteria de

azi. În 1989, zonelor Telok Ayer, Tankong Pagar, Bukit

Pasok și Kreta Ayer li s-a acordat statutul oficial de zone în

conservare sau zone de patrimoniu. Magazinele, saloanele

de opium, bordelurile de odinioară sunt astăzi clădiri de

birouri, magazine și restaurante, fiecare clădire plătind

un soi de tribut rădăcinilor istorice ale zonei Chinatown.

Cunoscând toate aceste detalii, simți și vezi Chinatown

cu totul diferit, amintirile derulându-se cinematografic în

față ta.

În muzeul din Chinatown, retrăim viața modestă

de odinioară, greu de imaginat în zilele noastre. Chris

îmi împărtășește amintiri din copilăria sa și modul în

care oamenii trăiau în acele vremuri. Ceea ce însă mă

impresionează pozitiv sunt vorbele sale „eram copil

și chiar dacă trăiam în sărăcie și de multe ori mă jucam

sub pat , eram fericit”. Se pare că fericirea chiar există

în interiorul nostru, și dacă reușim să ne menținem viu

copilul interior de-a lungul întregii vieți, avem șansa să ne

bucurăm frecvent de tot și de toate.

După această vizită la muzeu, ne îndreptăm spre

restaurantul din Marina Bay pentru a lua cina și a încheia

ziua splendidă începută în același loc. Vizităm elegantul

mall, trecem pe la casino și ne îndreptăm spre restaurant.

Seară cu mâncarea chinezească - dumplings cu carne

și legume. Este timpul să împărtășesc primele impresii

legate de această prima zi. Uimire combinată cu profundă

admirație – asta am simțit atunci. Asta simt și azi când scriu

aceste rânduri retrăind prin toți porii toate acele senzații.

Evident că mă întreb cum a fost posibil totul și cine este

în spatele acestei lumi. Răspunsul vine ferm direct de la

Kathleen. Lee Kuan Yew, făuritorul acestei lumi, vizionar,

un om pentru care a conjuga verbul „a iubi” este la fel de

firesc cu „a respira”. Kat îmi împărtășește impresionanta

poveste de iubire față de soția lui, Kwa Geok Choo. Are

lacrimi în ochi atunci cînd menționează faptul că îi citea

acesteia poezii, chiar și atunci când ea, aflată pe patul de

moarte trăia deja în lumea de dincolo.

Ulterior, mi-am dorit să aflu mai multe despre

acest om, am căutat materiale și cărți și am început să

citesc. Știu că invidia este un sentiment negativ, totuși


38 39


invidiez națiile ce au astfel de conducători. Pe de altă parte,

știu că astfel de lideri sunt doar cîțiva la nivel planetar

și accept acest fapt. Lee Kuan Yew (n. 16 septembrie

1923) este fondatorul statului Singapore modern. Cel

mai tânăr prim-ministru din Asia a deținut această

funcție fără întrerupere timp de 38 de ani. Acest fapt a

asigurat stabilitatea economică necesară unei dezvoltări

extraordinare care a transformat micul stat într-un

adevarat “tigru asiatic”. Deși visul său a fost să unifice

Malayesia cu Singapore, a trebuit să se declare învins

și să desfacă această unitate alegând pentru Singapore

calea unei dezvoltări separate. La Muzeul de Istorie din

Singapore sunt păstrate imagini de la conferința de presa

în care premierul Lee a anunțat separarea, moment când a

izbucnit efectiv în lacrimi. El deținea în anul 2001 funcția

de ministru onorific în guvernul singaporez.

Întâmplător sau nu, Singapore ca poartă de

intrare a fost cea mai potrivită alegere ca prim stop pe

continentul asiatic. Senzația de modern, cosmopolit,

high-tech, inovație, prezent întrepătruns cu viitor,

confortul secolului XXII - iata elementele ce descriu

perfect aceasta lume atât de reală. Mă simt într-o lume

deschisă spre inteligența universală, loc în care energiile

mentale se întrepătrund creând un mediu în care te simți

sigur, protejat și respectat totodată. Este un loc creat

de oameni pentru oameni, un loc în care educația este

prioritate națională. Am spus și mă repet: educația este

calea. Singura.

Am pășit în Asia cu dreptul grație prietenilor mei bucuroși

să mi-o prezinte pas cu pas. Prima mea zi în Singapore a

fost una foarte plină, fapt pentru care un somn bun este

binevenit, căci așa cum spunea tânăra Scarlett O’Harra pe

vremuri „mâine e nouă zi”


40 41



42 43



44 45



46 47


# 3 IARBA VERDE DIN UBUD

În momentul în care am aflat că vom petrece câteva zile în

Bali „Insula zeilor”, mi-am spus în gând „perfect, câteva

zile de relaxare la plajă sunt binevenite chiar și pentru

mine”. Știam puține lucruri despre Indonezia și Bali însă

din fericire am recuperat pe parcurs.

În timp ce îmi pregăteam cele 2 costume de baie mă

și imaginam lenevind la soare, undeva pe malul oceanului.

Chiar dacă pe atunci nu eram atrasă de concediile de acest

gen, puteam accepta 2-3 zile pe o plajă în Bali, undeva

pe malul oceanului Indian alegând relaxarea totală, forma

ideală de încarcare a bateriilor cu energie vitală.

În dimineața zilei de 8 aprilie am plecat spre

aeroportul Changi din Singapore, de unde urma să luăm

avionul spre Bali, la 12:15. Micul dejun a fost la fel de

surprinzător ca toate experiențele culinare trăite în Asia,

combinația de dulce și picant fiind modul ayurvedic de

a face loc gusturilor diverse în fiecare zi. La capitolul

mâncare și Ayurveda teoria pare simplă, realitatea o

descoperi testând cu încredere. Sunt deschisă experiențelor

noi în general, prin urmare ce m-ar putea opri să încerc

gusturi noi, nemaiîncercate. Mintea spune „de ce nu”,

stomacul la fel, prin urmare să explorăm gusturi cât mai

diverse. Peștele condimentat împachetat în bambus a fost

cu siguranță cel mai remarcabil moment al acelei mese,

confirmând încă o dată deschiderea mea fără limite spre

experiențe de viață în general și culinare în particular.

După o călătorie de aproximativ 2.5 ore cu Air

Asia, iată-ne ajunși în Bali, pe aeroportul Denpasar

International, unde aveam să aflu că vom lua mașina și

vom călători încă o oră, cu destinația Ubud. Cei care au

citit sau au văzut filmul „Maninca, roagă-te, iubește”

își vor aminti de Ubud, așa cum apare prezentat de Liz

Gilbert în cartea sa și de filmul ecranizat ulterior.


48 49


Ubud, orășel cunoscut odinioară că „paradisul

liniștit al artiștilor”, este situat la 25 de kilometri de

Denpasar. Pe vremuri, reprezenta o importantă sursă de

ierburi și plante medicinale, fapt deloc întâmplător având

în vedere că originea cuvântului „Ubud” derivă de la

„Ubad”, echivalentul balinez al cuvântului „medicament”.

Schimbările masive de după 1990, investițiile străine,

expații în căutare de locuri de relaxare, retreat și yoga și

inevitabilul trafic au făcut din Ubud o adevărată mecca

a turiștilor, cu cea mai mare concentrare de artiști din

lume. După călătoria cu mașina, iată-ne ajungi la Hotel

Biyukukung Suites and Spa (www.biyukukung.net),

locație aleasă în cunoștiință de cauză de bunii mei prieteni.

„Biyukukung” este numele unei ceremonii ținute de

fermierii din Bali atunci când cultura de orez începe să

rodească. Scopul ceremoniei, o adevărată tradiție locală

în Bali este de a-i mulțumi lui Dumnezeu pentru apa și

pământul roditor și a-i cere o recoltă bogată.

Odată ajunși la hotel am fost întâmpinați de Freddy,

managerul hotelului, un om ce zâmbește permanent,

având o naturalețe rar întâlnită. Simți starea lui încă din

primul moment și îți dorești pur și simplu să fii ca el.

Nu știu încă dacă deține vreun secret neprețuit sau este

ceva tipic balinez, însă am convingerea că face parte din

acea categorie de oameni care în fiecare dimineață când

se trezesc își spun sieși „viața e frumoasă”, mulțumind

divinității pentru încă o zi . Înainte de a ne pregăti de cină

am cunoscut gustul plin de savoare al cafelei balineze,

puternice, vii, destul de asemănătoare ca mod de preparare

cu cea turcească și grecească. Având în vedere conexiunea

mea cu țara lui Rumi și pasiunea pentru Turkish coffee

vă imaginați de ce vorbesc în termeni elogioși de cafeaua

din Bali. La cafea, discut cu Kat și Chris despre senzația

specială de a munci pentru tine, despre ce înseamnă a

pune semnul egal între muncă și vocație. Consider munca

izvorâtă din pasiuni o adevărată exprimare a libertății ca

valoare primordială; în fapt, creând propriul tău business

poți lucra până la vârste înaintate dăruindu-te celor din

jur și bucurându-te de recunoaștere. În acele zile de aprilie

tema sus-amintită mă preocupa intens, citeam cărți, mă

gândeam și făceam planuri. Zilele următoare aveam să

aflăm o expresie simplă și plină de impact „once you retire,

you expire”, iar cel ce rostea aceste vorbe era ferm convins


50 51


că munca fiecăruia dintre noi reprezintă modul unic prin

care ne aducem propria contribuție în această viață.

Prima zi în Ubud a însemnat și o ploaie din seria

„with cats and dogs”, chiar înainte de cină. Cu o umbrelă

violet foarte asortată cu T-shirtul din acea zi și cu mult

curaj am străbătut orășelul ajungând la un restaurant

extrem de pitoresc și special numit „Bistro Kebun” (vezi

www. kebunbistro.com).

Cum poate arata o seară ploioasă, la capătul lumii,

pe o terasă în stil vintage, în acordurile muzicii lui Edith

Piaf, savurând mâncare ce te duce cu gândul la sudul

Franței și la Italia? Pur și simplu memorabil, aș putea

spune. Simplitate și eleganță într-un spațiu atemporal,

despre care mi-am dorit ulterior să aflu mai multe.

Lansat în 2012, Kebun este cel mai nou restaurant din

Ubud, unde te poți răsfața cu cele mai fine vinuri, mâncare

artizanală, pâine și produse de patiserie abia scoase din

cuptor, într-o locație absolut fermecătoare.

Dintre toate bunătățile din meniu, am ales ton la grătar cu

legume și un pahar de vin alb, după care am fost curioasă

să aflu câte ceva despre oamenii „din spatele afacerii”.

M-am gândit la excepționalul fler al antreprenorilor

care au „mirosit oportunitațile” și au demarat business-

uri perfect integrate acelui loc. Discutând cu cei din

restaurant am aflat cine sunt oamenii care au pus totul

la cale. În afară de Bistro Kebun, au creat și un brand de

cafea organică locală și au în plan un mic business în piața

din Ubud.

Bistroul reflectă creativitatea vizionarei Meg,

a entuziastului chef Adi, a managerului plin de energie

Frank și a lui Dek Gun - excentricul designer de interior

pentru care anii petrecuți în Franța au constituit o reală

sursă de inspirație în decorarea locatiei.

Acest loc a fost creat cu mare grijă pentru mediu, protecția

mediului atât de fragil în Indonezia fiind un fapt important

pentru proprietarii locației. Lemnul utilizat în decorarea

restaurantului Kebun este reciclat. Suporturile pentru

pizza și brânzeturi sunt făcute din lemn de tec reciclat,

din Kalimantan. Poți vedea mobilier autentic provenit

din Java anilor 1940 și o mașină de cusut Singer, ce are

pe puțin 50 de ani, porțelanuri vechi provenind din piața

de antichități din Paris. De îndată ce intri în restaurantul


52 53


Kebun, accesezi o lume aparte. Pereții sunt construiți din

materiale locale, folosind metode tradiționale balineze. În

interiorul restaurantului descoperi multe obiecte create

de artizani locali, cu multă pasiune și atenție pentru

detalii. Îi poți admira și pe bucătarii bistroului, adevărați

artiști, creatorii unor experiențe culinare memorabile

și de-a dreptul transparente la propriu, grație spațiului

deschis între bucătărie și mese. Dacă vreodată veți ajunge

în Ubud, Kebun este locul perfect pentru o aventură

culinară într-un loc încântător, romantic și atemporal.

Personal, vă promit că dacă mă întorc în Ubud trec pe la

Bistro Kebun și vă trimit un update.

A doua zi dimineața, la micul dejun am

experimentat încă un episod din ceea ce îmi place să

numesc „relaxare în paradis”. În esență, lucrurile simple

sunt cele mai valoroase, pentru ca așa cum spunea

Leonardo da Vinci – „simplitatea este rafinamentul

suprem”. Se pare totuși că în viață, cei mai mulți dintre

noi căutăm căile complicate, care nu ne aduc nici un fel

de satisfacție...dacă avem noroc, mai schimbăm câte ceva

pe parcus și mai simplificăm...

Îmi începeam ziua pe acordurile muzicii balineze,

o muzică atât de diferită de tot ceea ce ascultasem până

atunci. Fiind o adevărată iubitoare a muzicii indiferent de

gen, doream să aflu mai multe despre experiența auditivă

inedită pe care o trăiam în acele zile, fapt pentru care am

început documentarea...

Muzica balineza este extrem de complexă și

vibrantă. Scopul inițial al muzicii este acela de a servi

credințelor religioase, acompaniind dansatorii sau actorii

din teatrele wayang. Orchestra tradițională balineaza,

cunoscută sub numele de gamelan, este compusă din

diverse forme de percuție, cu note ce se interpun în diverse

moduri. Există un număr de instrumente din lemn, însă

majoritatea interpreților, de la câțiva până la câteva

duzini, stau în spatele diverselor tipuri de metalofoane,

gonguri și xilofoane. Muzica din Bali a reprezentat o

sursă de inspirație pentru compozitori din toate colțurile

lumii. Bela Bartok a numit piesa sa muzicală nr 109: „Din

insula Bali”. Se spune că și Debussy, după ce a întâlnit

un muzician balinez și a văzut o orchestră balineză

performând în Europa, a rămas foarte impresionat și


54 55


multe din lucrările sale ulterioare conțin culorile distincte

ale muzicii balineze.

Însă Colin McPhee (1900-1964), muzician și

autor născut în Montreal, a fost cel mai mult influențat de

muzica balineza. Momentul în care a descoperit în New

York un vinil cu muzica balineza interpretată de gamelan

i-a schimbat radical întreaga viață. A venit în Bali, a învățat

și a contribuit efectiv la dezvoltarea muzicii balineze.

Dovadă stă compendiumul său de muzică balineză - o

colecție completă ce cuprinde diverse tipuri de muzică

balineză. Piesa sa „Tabuh-tabuhan” pentru orchestră

i-a adus premiul Pulitzer. 1936 este anul premierei în

Mexico a pieselor ce reprezintă o fuziune între motivele,

melodiile și ritmurile balineze, rezultând o adevarată

operă simfonică. Sunetul aparte al flautului balinez a

inspirat Nocturna, fără dubii foarte asemănătoare muzicii

din temple din zilele noastre. McPhee este omul care a

introdus muzica balineze și a gamelanul în Statele Unite,

dând alte dimensiuni pasiunii sale. Din acel moment,

multe departamente de etnomuzicologie din diverse

universități americane precum și multe grupuri de

interpreți au inclus gamelanul în curricula lor.

Acordurile muzicii instrumentale balineze,

câmpul verde de orez, în terase, mâncarea simplă, naturală

și foarte consistentă, clătitele cu banane, cafeaua balineza

cu care eram deja familiară sunt elementele unui puzzle

ce reprezintă pentru mine imaginea paradisului, despre

care îmi amintesc și vorbesc cu mare plăcere în ultimul an.

Bali - marți 9 aprilie, 2013, a fost un timp de

explorare, de descoperire și de revelații diverse în Insula

Zeilor. Am plecat în jur de 8.30 într-o excursie ce a durat

mai bine de 10 ore, ajungând în cîteva locuri pline de

semnificații și culoare locală.

Prima oprire a fost la culturile de orez, atât de

spectaculoase pentru ochiul uman dar și pentru camera

mea digitală. Verdele, culoare ce exprimă perfect starea de

fericire te copleșește întrutotul și conștientizezi că natura

este un dar divin iar momente ca acestea sunt neprețuite.

Copleșită de frumusețea dumnezeiască a culturilor de

orez, frecvent întâlnite în Bali, am vrut să aflu mai mult

în acest sens. Culturile de orez (in engl. paddy fields)

„Paddy” derivă din cuvântul „padi”, care în malaeziană


56 57


înseamnă „planta de orez”.

Culturile de orez (în terase) reprezintă parcele

de pământ arabil utilizate pentru creșterea de orez semi-

acvatic (a nu se crea confuzie între acesta și cultivarea

orezului de apă adâncă, care creștere în condiții de

inundații cu ape mai mari de 50 cm adâncime pentru cel

puțin o lună).

În secolul 20, culturile de orez de acese tip au

devenit formă dominantă de creștere a orezului, fiind

practicate în Cambogia, Bangladesh, China, Taiwan,

India, Indonesia, Japonia, Corea de Nord și de sud,

Malaezia, Myanmar, Nepal, Pakistan, Philipine, Sri

Lanka, Thailanda, Vietnam, Laos precum și în Piedmont

(Italia), Camargue (Franța), Haiti și Sacramento Valley în

California.

Atunci când irigarea este la îndemână, fermierii

plantează diverse soiuri de orez ce fac posibile 3 recolte pe

an. Cum fertilizantele și pesticidele sunt relativ scumpe,

fermierii plantează doar arii restrânse. La trei săptămâni

după germinare, răsadurile sunt culese și replantate la

distanțe mai mari, procedură realizată manual. Solul

vulcanic atât de fertil a făcut din arhipelagul indonezian

și în particular din insulele Java și Bali un loc prielnic

culturilor de acest tip. Pentru o bună irigare și frenare

a solului, localnicii lucrează împreună, în sistemul de

cooperare numit subak. Imaginea culturilor terasate

de orez, la prima vedere o imagine ce te atrage prin

frumusețe, spune în esență o poveste centrată pe verbul „a

te hrăni”. În acele momente mi-am hrănit sufletul cu un

peisaj splendid ce mi-a tăiat respirația și mi-a spus un alt

tip de poveste despre oamenii locului.

Ulterior am ajuns la Templul Tirta Empul (în

indoneziană Pura Tirta Empul) - templu hindu în

mijlocul insulei Bali, faimos pentru apa sfințită, loc

în care locuitorii Hindu Bali merg pentru purificare.

Templul a fost construit în 962 A.D. în timpul dinastiei

Warmadewa (între secolele X-XIV), pe locul unde se

află un izvor mare de apă. Pe partea stângă a templului

se află o vilă modernă localizată pe un deal, construită cu

ocazia vizitei președintelui Sukarno în 1954, în prezent

reședință pentru oaspeți importanți.

Cela de-a treia oprire în călătoria noastră din acea zi, a


58 59


fost la The Mother Temple of Besakih, situat în satul

Besakih, la poalele muntelui Agung, principalul Vulcan

din Bali, aflat în zona de est a insulei, fiind cel mai mare

și templu hindu din Bali. Templul datează foarte probabil

din secolul XIV și te uimește prin arhitectura sa, cu totul

neobișnuită. Acest templu reprezintă un complex format

din 22 de temple care stau un soi de “culmi” paralele. Au

terase la care se ajunge urcând treptele ce conduc spre

diverse curți și porți care la rândul lor conduc spre spirala

principală sau structura Meru numită Pura Penataran

Agung. Toate acestea sunt aliniate de-a lungul unei singure

axe și concepute astfel încât să ducă persoana spirituală

mai sus și mai aproape de munții considerați sacri.

Principalul sanctuar al complexului este Pura

Penataran Agung, al cărui simbol central este tronul în

formă de lotus sau padmasana, principalul spațiu de ritual

al întregului complex, datând din secolul XVII. O serie

de erupții vulcanice în muntele Agung în 1963 au omorât

aproximativ 1700 de oameni punând în pericol și Puru

Besakih. Salvarea templului este considerată de oamenii

din Bali un adevărat miracol, semn clar că zeii au vrut

să-și demonstreze puterea de data asta și să nu distrugă

monumentul ținut în picioare de credința oamenilor din

Bali.

Viața în Ubud înseamnă și festivaluri numeroase,

momente când oamenii își împărtășesc creativitatea

și bucuria de a trăi. În fiecare an se țin cel puțin 70 de

festivaluri la acest complex, aproape fiecare altar având

propria sa sărbătoare anuală. Acest ciclu se bazează pe

calendarul balinez cu 210 zile. Templul a fost denumit

World Heritage Site și aparține patrimoniului universal

încă din 1995.

După ce am vizitat cele 3 obiective turistice, un

prânz cu mâncare locală era mai mult decât binevenit.

Am ales un loc cu vedere la vulcanul Kintamani, a cărui

priveliște impunătoare mi-a rămas în amintire.

Kintamani este una din destinațiile favorite

ale turiștilor ce ajung în Bali, grație vulcanului activ al

muntelui Batur și al frumosului lac din apropiere. În timp

ce papilele mele gustative se delectau cu o porție generoasă

de pui sate, calamari și diverse bunătăți specifice locului,

admiram uimită vulcanul ce mă privea majestuos și plin


60 61


de personalitate. În timp ce savuram cafeaua de după

masă, am decis să privesc frumusețea autentică a acestui

loc, ce îți taie de-a dreptul respirația.

Kintamani este înconjurat de un cadru natural

captivant, constând în 6 sate foarte vechi, aproape de

Lacul Batur. Localnicii din această zonă au propria lor

cultură, casă și stil de viață.

Zona Kintamani cuprinde câteva sate printre

care Kedisan Village , Buahan, Abang, Trunyan, Songan,

South Batur, Middle Batur, North Batur, Sukawana și

Kintamani Village. 15.000 de locuitori trăiesc și muncesc

în această zonă având ocupațiile cele mai firești în acest

colț de lume: fermieri, comercianți, lucrători în turism.

Punctul culminant al excursiei noastre din acea zi a fost

vizita la templul Tanah Lot.

Tanah Lot reprezintă o formațiune în stâncă pe

țărmul insulei indoneziene Bali. Loc de pelerinaj, Pura

Tanah Lot (templul Tanah Lot) este un loc turistic,

perfect pentru iubitorii de fotografie și exotism în stare

pură.

Tanah Lot însemna “Pământul din Mare” în

limba balineză. Localizat în Tabanan, la aproximativ

20 de kilometri de Denpasar, templul se întinde pe roci

aflate în largul mării, fiind într-o continuă transformare

de-a lungul anilor, datorită valurilor mării cu care este în

permanent contact.

Se spune că Tanah Lot ar fi opera unui preot

care a trăit în secolul XV, pe nume Nirartha. În timpul

călătoriilor sale pe coasta de sud a văzut frumusețea

stâncilor de pe malul mării, fapt ce l-a determinat să

rămână aici. Câțiva pescari l-au văzut și au venit la el cu

daruri, motiv pentru care, Nirartha a decis atunci să-și

petreacă noaptea pe insulă. Mai târziu a vorbit cu pescarii

și i-a rugat să-i construiască un altar din piatră pe care l-a

considerat loc sfânt, loc în care să poată venera zeitățile

balineze ale mării.

Templul Tanah Lot a fost construit și face parte

din mitologia balineză de câteva secole, fiind unul din

cele 7 temple ale mării situate de-a lungul coastei. Fiecare

templu din mare a fost localizat astfel încât împreună cu

următorul să formeze în lanț de-a lungul coastei de sud-


62 63


vest. Așa cum este și firesc, într-un loc în care religia hindu

predomină, templul este strâns influențat de aceasta. La

baza insulei stâncoase, se crede că șerpi de mare otrăvitori

păzesc templul de spiritele rele și de invadatori. Se mai

spune și că templul este protejat de un șarpe uriaș, creat

din eșarfa lui Nirartha chiar în momentul stabilirii sale pe

insulă.

În 1980, stâncile templului au început să se

distrugă și aria din jurul templului a fost pusă în pericol.

Guvernul japonez a acordat guvernului indonezian

un împrumut de aproximativ 130 milioane de dolari

americani pentru a restaura templul istoric și alte locații

importante din jurului insulei Bali. În consecință, peste

o treime din stânca templului Tanah Lot este în mod

inteligent “deghizată” de rocile artificiale create prin

programul de renovare și stabilizare sus-menționat.

Zona ce te duce la templul Tanah Lot este foarte

comercială, vizitatorii parcurgând o zonă cu suveniruri,

magazine și restaurante înainte de a ajunge la stâncile din

mare.

Se spune că într-un an putem trăi 7 momente de

grație divină. Momentele petrecute la templul din mare

Tanah Lot sunt cu certitudine un astfel de moment, în

care am simțit armonia dintre oameni, mare și Dumnezeu.

Ajungând acolo cu puțin înainte de ora 5 PM, momentul

în care balinezii se pregăteau de ceremonie, am simțit că

particip la un moment a cărui magie este greu de descris

în cuvinte. Sublimul și firescul se contopesc uneori și tot

ceea ce îți rămâne de făcut este să trăiești plenar starea

de uimire, după care să spui simplu „mulțumesc lui

Dumnezeu pentru că am putut trăi un astfel de moment”.

Ceremonia balineză mi-a demonstat că sublimul există

în special în situațiile simple, firești, naturale, ce îi fac pe

oameni să vibreze. Momentele de la Tanah Lot sunt un

dar de la Dumnezeu și experiența în sine este una din cele

mai speciale din viața mea până în acest moment.

Am rezonat cu Albert Camus ale cărui vorbe

„Live to the point of tears” - „trăiește viața până simți

lacrimi în ochi” s-au născut în astfel de momente. În acele

clipe, am simțit un moment de bucurie atât de intens,

încât lacrimile îmi inundau ochii pur și simplu. M-am

simțit privilegiată și foarte norocoasă să fiu acolo chiar


64 65


în momentele ceremoniei, să valorizez acele clipe și să pot

împărtăși cele mai frumoase imagini pe care camera foto

le-a putut surprinde vreodată. Da, a fost un moment de

grație divină, probabil cel mai frumos, complet și autentic

din acele zile.

În primele săptămâni din 2013, grație unui

faimos fotograf canadian pe nume David du Chemin am

descoperit că ador să fotografiez oamenii, să le captez

emoțiile de pe chip, să le zâmbesc și să primesc zâmbetul

lor în schimb. Este un soi de interacțiune non-verbală care

seamăna cu un schimb de energie, un fel de a cere și primi

non-verbal, firesc, natural și foarte simplu. Genul acesta

de fotografie se armonizează cu intenția mea de a vedea

frumusețea din oameni și din lume, pe care din fericire o

descopăr tot mai frecvent în drumurile mele. Până la urmă

ce poate fi mai frumos decât chipul omului luminat de un

zâmbet larg , exprimând o paletă largă de emoții pozitive

de la bucurie, fericire, seninătate, până la pace interioară

și relaxare. Până la urmă, este exact ce caut de mulți ani și

iată că în acele clipe le-am trait pe propria piele.

În acea dimineață, aflată într-o parcare

fotografiasem doi copii balinezi a căror tristețe de pe chip

era mai mult decât evidentă. După-amiaza, am fotografiat

câteva femei de la fața locului, a căror expresivitate face

mai mult decât o mie de cuvinte. Oameni, emoții, viață –

pe scurt, despre asta este vorba într-o călătorie.

După o zi plină, în care mi-am încărcat bateriile cu

amintiri fabuloase și am parcurs multe sute de kilometri, se

făcea seară și ne pregăteam de întoarcere în Ubud. Trecem

prin fața casei lui Ketut, ghicitorul din „Eat, pray, love”, a

cărui vârstă venerabilă rămâne necunoscută pentru toată

lumea.

La început am fost tentată să-l cunosc personal și

să aflu câte ceva din ce ar urma să-mi rezerve viitorul, însă

programul lui foarte încărcat ce impunea programarea a

doua zi m-a determinat să mă răzgândesc. Până la urmă,

prefer să fiu surprinsă plăcut de viață decât să știu dinainte

ceea ce urmează să trăiesc. Un lucru este cert: indiferent

ce mi-ar fi spus Ketut, vă asigur încă de pe acum că

intenționez să revin în Ubud, Bali, dacă Dumnezeu vrea

acest lucru pentru mine. Simt că sunt încă multe lucuri

de descoperit în acest loc unde îți regăsești cu ușurință


66 67


zâmbetul și serenitatea, unde poți respira și crea totodată.

În acest moment asemeni unui pictor ce are în fața ochilor

o pânză albă și în dreapta sa un set nou de acuarele, mă

văd deja în lumea cu chipuri zâmbitoare, mult verde, apă,

soare, condimente și pace interioară. Imi place să visez și

să fac posibile atât de multe lucruri...

După o zi atât de plină, mi-am spus „o oră de

relaxare made în Bali” este mai mult decât binevenită.

Am profitat de o ofertă specială la masaj balinez și am

experimentat pe propria piele variantă „medie” a tehnicilor

locale de relaxare, în spa-ul hotelului Biyugugung.

Tot în acea seară i-am cunoscut pe Ohni și Eddy,

verii prietenei mele Kat, de origine indonezieni, două

persoane extrem de agreabile și comunicative, împreună

cu care aveam sa petrecem următoarele zile.

Eddy conduce câteva afaceri importante în Indonezia, se

comportă foarte firesc, elegant și primitor. La cei 60 de

ani, Eddy este un bărbat foarte activ, care iubește expresia

„once you retire, you expire”, folosind-o frecvent în

conversații. Are o energie debordantă dublată de foarte

mult umor. Avem un punct de vedere comun legat de

muncă izvorâtă din pasiuni, bucuria de a crea, construi și

contribui si discutam intens pe această temă. .

În acea seară Eddy, ca o adevărată gazdă, ne-a

propus o cină la Kagemusha, un restaurant japonez faimos

în Ubud. Kagemusha este un loc aparte unde poți vedea

o lume diversă și extrem de interesantă: de la familia de

japonezi foarte conservatoare și tradiționalistă la cupluri

new age foarte relaxate după atâta meditație, yoga și

practici de autocunoaștere.

Experiențele culinare din acele zile au fost diverse

testând o multitudine de feluri de mâncare cu pui și orez,

condimentată diferit în fiecare loc. Puiul Satay (un soi de

frigărui de pui) cu gust dulce picant, orezul împachetat în

bambus și alte minunății de acest gen create de bucătari

balinezi – toate acestea au fost testate de mine în acele

zile. La capitolul băuturi am urmat obiceiul locului - mult

ice-tea foarte rece și extrem de dulce.

In acea seară, a fost momentul mâncărurilor

japoneze de la Kagemusha, timp pentru mâncarea

tradițională gen pui teriyaki, bento, supă de ceapă și mai

ales uimitorul desert pe care îl descopeream în premieră:


68 69


înghețată de ceai verde, pe care o consider cel puțin

uluitoare. Fiind o mare iubitoare de înghețată gustoasă și

sănătoasă, sunt convinsă că îmi înțelegeți bucuria!

Miercuri 10 aprilie - a fost ziua în care am

descoperit Ubud, pas cu pas, din aproape în aproape, o zi

plină de frumusețe și adevărate miracole. Pentru mine a

fost ziua în care pur și simplu mi-am adresat una din cele

mai puternice întrebări de life coach: „Cum pot contribui

la binele oamenilor și al societătii în care trăiesc?” Ce m-a

determinat să-mi pun această întrebare complicată și mai

ales ce întâlnire divină mi-a marcat acele zile veți afla în

continuare. Dar să o luăm încetul cu încetul.

După mic dejunul paradisiac luat pe terasa

hotelului Biyugugung am pornit la pas prin Ubud,

admirând vitrinele boutique-urilor foarte elegante. Îmi

amintesc și astăzi de rochiile lungi vaporoase și șalurile

pashmina de la „Namaste” boutique situat la câțiva metri

de hotel...

Prima oprire a fost la adăpostul de animale pentru

o scurtă discuție cu cei preocupați de soarta patrupedelor

din zonă. A urmat o plimbare în pădurea forestieră, loc

unde poți întâlni și interacționa direct cu clanurile de

maimuțe, de toate mărimile și vârstele. Pentru cei dornici

să facă poze spectaculoase cu maimuțicile pe umăr le

recomand să ia cu ei un mănunchi de banane, calea cea

mai sigură pentru a stabili o relație chiar și pe termen

scurt cu simpaticele mamifere.

Maimuțele din Pădurea forestieră sacră din

Padangtegal sunt cunoscute sub numele de macac cu

coadă lungă, având numele științific Macaca fascicuiaris.

Macacii trăiesc în Asia de sud-est, de multe ori în zone

populate de oameni. În Bali, există populații de macaci

cu coadă lungă care trăiesc în zone fără vreun contact cu

oamenii și trupe care vin zilnic în contact cu oamenii.

Totuși în ciuda faptului că multe specii de macaci încearcă

să trăiască în zone populate de oameni este evident că

viabilitatea rasei este strâns legată de conservarea zonelor

forestiere din Bali.

În prezent există aproximativ 605 (39 masculi adulți,

38 masculi sub-adulți, 194 femele adulte, 243 copiii

și 91 nou- născuți) macaci balinezi cu coadă lungă, ce

populează Pădurea Forestieră Sacră din Padangtegal.


70 71


În fapt, în cadrul pădurii forestiere de maimuțe

există 4 clanuri distincte. Turiștii par a avea dificultăți

în identificarea sus numitelor clanuri. Unul din motive

este că ariile pe care fiecare din aceste trupe le ocupă în

spațiul din pădurea forestieră se schimbă cu timpul. Mare

parte din timp, macacii stau în pădurea forestieră; totuși,

uneori sunt tentați să migreze în plantațiile de orez sau în

satele învecinate.

Macacii din pădurea forestieră sacră sunt subiect

continuu de cercetare, în prezent existând un proiect

condus de Balinese Macaque Project, ce implică cercetatori

din Statele Unite, Guam și University of Udayana (Bali,

Indonesia). Până în prezent sus-numitul proiect a condus

studii în vederea determinării strategiilor de împerechere,

migrare, relațiile de dominare și habitat ale macacilor

balinezi cu coadă lungă. Scopul acestui proiect este

facilitarea dezvoltării strategiilor de conservare a speciei

în astfel de locuri. Ulterior am aflat câte ceva despre

semnificația culturală a maimuțelor pentru balinezi. În

hinduismul balinez, maimuțele întruchipează atât forțele

pozitive cât și negative. Natura duală a maimuțelor este

reflectată în special în Ramayana (poem epic indian

extrem de popular).

Maimuțele ce ocupă tempul sacru hindu din Bali precum

pădurea forestieră sacră sunt protejate de balinezi, pentru

ca la rândul lor sa poată proteja templul de spiritele rele.


72 73


#4 TIMPUL ÎNTREBĂRILOR ȘI BINECUVÂNTĂRILOR

Există oameni pe care îi întâlnești, cu care petreci câteva

minute, ai un scurt schimb de replici și simți cum ceva

în interiorul tău se schimbă pentru totdeauna. Există

oameni a căror charismă pare să te copleșească, a căror

aură ascunde o tonă de bunătate și pace interioară din

care simți că te alimentezi începând din acel moment.

În aceea zi de aprilie am început să caut răspunsul la

întrebarea „Cum pot contribui în cel mai bun mod posibil

în societatea în care trăiesc? Sau mai pe scurt „Care este

scopul meu în această lume?”, ce aș putea face cel mai bine

în această lume și mai ales care este de fapt talentul și

menirea mea.

Oamenii despre care vorbesc, te inspiră doar

prin simpla lor prezență și te fac să te întrebi cine ești

și ce cauți cu adevărat în această viață. În mai puțin de

jumătate de oră am pătruns într-o lume cu totul nouă, am

conștientizat și am înțeles că putem face pentru semeni

mult mai mult decât ne putem imagina la prima vedere.

Cum îmi place să spun, atunci cînd ești pe drum este bine

să fii atent la semne, iar acea întâlnire a fost un semn clar

că ceva urma să se schimbe în viața mea mai devreme sau

mai târziu.

În acea zi de 10 aprilie 2013 am ajuns împreună

cu prietenii mei la fundația Healty Mother Earth și

am cunoscut-o pe Robin Lim, o femeie a cărei forță

interioară și putere personală m-au copleșit într-un mod

greu de descris în cuvinte. În acel loc, mii de femei din

Bali dau naștere pe cale naturală, cu ajutorul lui Robin

și a echipei sale, fapt care la prima vedere poate părea un

lucru banal. Totuși, într-o țară săracă precum Indonezia

în care rata mortalității la naștere atinge cote nebănuite,

munca ei este impresionantă. Cu câteva momente înainte

de a ne cunoaște tocmai ajutase o tânără mamă din Rusia


74 75


să dea naștere unui băiețel. Robin transmitea acea bucurie

pe care ea, persoana care adusese pe lume mii de suflete

o experimentase deja de mii de ori. Chipul angelic,

frumusețea, bunătatea, modul plin de generozitate în

care vorbea despre tinerii din echipa ei, mi-au răscolit

serios sufletul. Întâlnirea cu Robin este încă un dar, pe

care l-am primit în drumul meu în Bali și despre care

vorbesc adeseori. Grație ei mă simt un om mai bogat, mai

generos, căci am în minte și în inimă modelul unei femei

care cunoaște la superlativ lecția generozității. De fapt,

oamenii că Robin nu își propun să te învețe nimic. Ei pur

și simplu sunt și dacă ai șansa să-i întâlnești, îi recunoști

pur și simplu.

Odată ajunsă acasă am vrut să aflu povestea acestei

femei remarcabile și am început documentarea. Simțeam

că o astfel de femeie are o poveste interesantă, care merită

spusă lumii întregi și mai ales semenilor mei care au atât

de mare nevoie de modele de viață autentice, în aceste

zile.

Robin Lim (Mama Robin sau Ibu Robin) este

moașă și fondatoarea Fundației Healthy Mother Earth

(Yayasan Bumi Sehat) a clinicii de sănătate ce oferă

îngrijire prenatală gratuită, servicii medicale la naștere

și ajutor medical pentru oricine are nevoie. Încă din

2003, Robin și echipa sa își dedică toată energia pentru

a combate rata mortalității infantile și maternale prin

centrele Bumi Sehat, special create pentru a ajuta

multe mame în dificultate. Munca sa este recunoscută

și răsplătită pe măsură. În 2011, canalul de știri CNN

i-a acordat distincția Hero of the Year, pentru ajutorul

dat miilor de femei cu venituri mici din Indonezia, pe

perioada prenatală și la naștere.

În primele 8 luni din 2011, Fundația Bumi Sehat

avea peste 20,500 de pacienți și acordă asistență la naștere

pentru aproape 400 de nou născuți. Urmare cutremurului

și tsunamiului din 2004, Lim a „translatat” proiectul în

Aceh, aflat în Oceanul Indian. Până în acest moment,

în cele 2 clinici au venit pe lume peste 5000 de bebeluși.

După respectivele cutremure, Lim a creat proiecte similare

în Yogyakarta în 2006, Padang în 2008 și Haiti în 2010

și este pregătită să acorde îngrijire mamelor și copiilor în

zone devastate, cu resurse materiale limitate.


76 77


Una din practicile utilizate, ce merită menționate este

legată de cordonul ombilical, pe care în loc să-l taie, îl

arde. În special în zone calamitate, aceasta este una din

practicile pe care o predă moașelor și doctorilor care și-

au pierdut instrumentele. Motivul ? Utilizarea foarfecilor

pentru a tăia cordonul ombilical atrage după sine riscul

de tetanus, în timp ce arderea reduce simțitor riscul

infecțiilor. În afară de faptul că știe cum să răspundă

tuturor cerințelor medicale, Robin și fundația sa nu au

niciun fel de afiliere religioasă, onorând toate cererile,

scopul său primordial fiind de a ajuta mamele să nască

sănătos și în siguranță.

Robin Lim este o femeie care luptă și își dedică

viața apărării drepturilor parentale. Copiii sunt adeseori

ținuți în spitalele din Indonezia până la plata serviciilor

medicale de naștere. Nefăcând față cerințelor financiare,

părinților li se refuză drepturile și copiii lor sunt adeseori

plasați spre adopție. Fundația lui Lim oferă îngrijire

prenatală gratuită, servicii de naștere și ajutor medical

oricărei persoane la nevoie din Indonezia, țara unde

venitul mediu al unei familii este echivalentul a 8 USD pe

zi și unde costul unei nașteri normale, fără complicații este

în jur de 70 USD. Rata mortalității mamelor și copiilor

este cauzată în mare parte de aceste costuri, pe care multe

femei din Indonezia nu le pot susține. Din acest motiv

viețile lor se supun unui mare risc.

În timp ce diverse celebrități și expatriați privesc centrul

Bumi Sehat ca loc „exotic”, de naștere a copiilor lor și

adeseori fac donații pentru această organizație, 80% din

familiile pe care această clinică le ajută nu plătesc aproape

nimic. Prin prisma cifrelor și a situației economice,

demersul său are o latură profund umanitară deloc

neglijabilă, fapt ce nu te poate lăsa indiferent.

Viața personală - Lim este cetățean american,

mamă a 8 copii și autoarea multor cărți despre sănătatea

mamei și a copilului. A devenit moașă după câteva tragedii

personale, incluzând moartea surorii (și a copilului său)

datorată complicațiilor pe perioada sarcinii precum și

moartea unei bune prietene și a unei moașe la nașterea

copilului său.

Lim și soțul său, William Hemmerle, și-au vândut

proprietatea din Hawaii și s-au mutat împreună cu întreaga


78 79


familie în Bali. Robin a crescut în USA și Philippines în

perioada în care tatăl său se afla în Vietnam împreună

cu armata americană. A urmat studiile la College City

Santa Barbara, după care odată ajunsă în Bali, a lucrat

ca voluntar pentru a ajuta femeile să nască în casele

lor. Având în vedere cererea crescută, a decis să obțină

certificarea formală de moașă, din partea Registrului

Moașelor din America de Nord. În 2003 cu ajutorul

comunității balineze și a donațiilor din partea prietenilor

din întreaga lume, Lim și colega sa, Brenda Ritchmond a

deschis prima clinică Yayasan Bumi Sehat.

Iată pe scurt povestea unei femei minunate, a

unui erou modern cu chip angelic și suflet frumos, a unei

personalități adevărate pe care sper că într-o bună zi să o

reîntâlnesc pentru a-i mulțumi. Este un model de viață

adevărat, un exemplu de determinare, de forță feminină și

putere interioară, o femeie ce cunoaște sensul cuvântului

grijă și prin gesturile și demersurile sale schimbă o lume.

În fața acestei femei mă înclin și sper ca în anii următori,

să întâlnesc tot mai multe femei ca Robin Lim dornice și

pregătite să schimbe planeta.

După atâta hrană pentru suflet, iată că a venit

momentul și pentru prânz și ce poate fi mai firesc decât un

prânz tradițional cu specialități autohtone. Mă delectez

cu câteva specialități foarte condimentate tot pe bază de

orez, carne de pui însă după cum vă puteți imagina în Asia

niciun pui cu orez nu seamănă cu altul. Dacă mâncărurile

sunt condimentate, băuturile sunt foarte dulci, însă cum

deja bine știți îmi plac experiențele diverse și foarte

ayurvedice, prin urmare dacă tot sunt în Bali este indicat

să mă comport ca balinezii, nu-i așa? Îl întreb pe Eddy

despre alte specialități ale bucătăriei balineze și îmi

menționează Babu Guling - porc crocant la cuptor cu

multe ierburi și condimente. Porcul și rața sunt la modă

în bucătăria tradițională, deci iată că proteinele conduc

în acea țară.

După masă, simțim nevoia să ne plimbăm și fiind

în căutarea unei cărți despre locurile pe care le vizitam

ne propunem să mergem la librăria Periplus, undeva pe

strada principală din Ubud. Odată ajunsă acolo m-am

simțit într-un adevărat paradis în care am descoperit cărți

de călătorie fascinante, despre țările pe care le vizitam,


80 81


bogate în informații legate de istoria, georgrafia și

tradițiile locurilor. Mi se deschiseseră destule ferestre ale

lui Johari (de tipul știu ce știu, ce nu știu și nu știu ce știu

și ce nu știu! ) și realizasem mai ales cât de multe lucruri

știam că nu le știu și mai ales cât de multe nu știam că nu

le știu.

În acea zi era ziua de naștere a lui Chris, pe care urma

să-l sărbătorim oficial în acea seară. Pentru Chris am ales

cartea intitulată: „Do something that matters”, în ton

cu cu discuțiile noastre din acele zile legate de profesie,

pasiune și vocație, tema de larg interes pentru mine, Kat

și Chris în acele zile.

Apoi, ne-am urcat în mașină și am explorat și alte locuri

din Bali, acest loc atât de verde, natural și autentic. Cum

povesteam anterior, Ubud este locul în care Liz Gilbert,

autoarea deja epicului și binecunoscutului „Eat, pray,

love” a petrecut 4 luni, facând din Ubud un loc mult mai

cautat de turiști. Ulterior, staruri faimoase precum Julia

Roberts și Bardem au adus și mai multă faimă poveștii

prin ecranizarea lansată în 2010. Eddy a ținut neapărat

să ne arate locul unde Julia Roberts (ce o interpretează

pe Liz Gilbert în film) și Bardem (în rolul brazilianului

Felipe) se întâlnesc - undeva pe pod în mijlocul naturii,

el cu mașina, ea pe bicicletă. Mie mi-au plăcut cartea și

filmul, fapt pentru care am reținut toate aceste detalii

de-a dreptul interesante.

Mai mult decât atât, ne-a arătat și vila în care a locuit

Julia Roberts pe durata filmărilor la „Mănâncă, roagă-te,

iubește”, situată într-o zonă foarte liniștită, înconjurată

de câmpuri de orez de o frumusețe incontestabilă.

Tot în acea după amiază, Eddy ne-a prezentat noile

sale construcții, undeva într-o zonă retrasă, exclusivistă,

în apropierea unui hotel deschis de un suedez. Dacă ar fi

să-l descriu pe Eddy l-aș încadra la categoria constructor

și grădinar, om pentru care a construi și crea înseamnă

a respira. Povestește cu entuziasm despre actualul său

proiect, călătorește mult, combină fericit pasiunea pentru

muncă cu bucuria de a trăi, vorbește cu mândrie despre

fiicele sale și mă face să mă simt acasă, chiar și la multe mii

de kilometri de România.

Așa cum menționam anterior, ziua de miercuri 10

aprilie este ziua de naștere a lui Chris. Încă o zi în care


82 83


vorbim din nou despre pasiunea și talentul lui de a vedea

dincolo de aparențe; în timp ce lui Kat îi plac cauzele

umanitare, mie îmi place să spun povești de viață în scris

și să vorbesc oamenilor, lui Chris îi place să transforme

obiecte vechi în adevărate bijuterii.

Ne pregătim de o aniversare cum nu mi-a mai

fost dat să văd vreodată. Seara a debutat cu Ceremonia

de binecuvântare (Blessing Ceremony), numită în Bali

„otonan” care înseamnă „a binecuvînta persoana”, cu ocazia

zilei de naștere a acesteia. Scopul respectivei ceremonii

este de „a curăța” acea persoană de toate lucrurile rele

din viața acesteia și de a-i cere lui Dumnezeu sănătate și

fericire din acel moment încolo. Pe timpul ceremoniei i

se mulțumește lui Dumnezeu (Ida Sang Hyang Widhi)

pentru toate lucrurile bune pe care i le-a dăruit. Mai mult

decât atât, există credința că pe parcursul ceremoniei,

Dumnezeu este prezent în sufletul celui care își serbează

ziua (Sang Hyang Dumadi)

Ceremonia este oficiată de un pastor Hindu-Bali

-în limba oficială „pandita/pemangku“. Am vrut să-l

sărbătorim pe Chris în cel mai balinez mod cu putință,

ținând cont că orice tip de binecuvântare este binevenit

indiferent de religia în care trăim” , a spus Eddy la final.

După respectiva ceremonie, care a durat mai bine

de 30 de minute, l-am întrebat pe Chris cum s-a simțit.

„Umil”, mi-a răspuns el, cu simplitatea și naturalețea cu

care eram deja familiară.

Ca la orice aniversare a urmat un răsfăț culinar

ce a inclus deja binecunoscutul chicken sate (un soi de

frigărui de pui cu condiment specific), orez împachetat în

bambus și diverse prăjituri pe care le-am gustat, fără a mă

simți vreun minut vinovată. Sâc... Am gustat și din tortul

trimis de Shaun, fiul lui Kathleen și a lui Chris, aflat la

studii în Canada pe care apărea 55 - vârsta pe care Chris

o împlinea în acea zi. Cunoscându-l pe Chris este greu

să-ți imaginezi că are 55 de ani, însă petrecând ceva timp

împreună mi-e ușor să înțeleg care îi sunt „secretele”:

pace interioară, gânduri pozitive, generozitate, înțelegere

- toate aceste ingrediente deloc secrete contribuie la

spiritul și aspectul său atât de tânăr.

„You look like 40” i-a spus Michael, neamțul

din Munchen sosit aici cu rucsacul în spinare, împreună


84 85


cu două fete din Hamburg. Cei trei călătoreau în Bali

cu rucsacul, oprindu-se în locurile care li se păreau

atrăgătoare. Cei trei învățaseră să călătorească în acest mod

de la părinții lor, încă din copilărie. Ceea ce învățasem de

la chinezul Thong în 2013 își afla o nouă validare în acele

momente. A călători este o aventură specială atunci când

pleci la drum deschis experiențelor frumoase și ai la tine

un bagaj ușor. Personal, mă gândesc la astfel de călătorii

de acum încolo căci ce poate fi mai plăcut decât să porți

cu tine lucruri puține, să simplifici totul și să te bucuri de

natură, oameni și frumusețea din jurul tău, într-un cuvânt

să trăiești puterea prezentului în toată plenitudinea

sa.

Fiind într-un loc atât de cosmopolit, experiențele

culinare de tot felul oglindesc acest fapt. După meniul

100% balinez de la prânz și gustările tipic balineze de la

ceremonia lui Chris, a urmat (chiar dacă nu mai era cazul)

și o cină în toată regula într-un loc tipic american.

În ultima vreme Ubud a devenit renumit în Bali pentru

mâncarea sa, iar Naughty Nuri este în mod cert un

restaurant din top 10. Dacă te afli în zona Jalan Raya

poți vedea norii de fum și mirosi aroma irezistibilă de

barbeque, cu mult înainte de a ajunge la Naughty Nuri. Se

știe că locația cu pricina este locul preferat al expaților și

chiar dacă nimeni nu jură cu mâna pe inimă că mâncarea

ar fi balineză, toată lumea se așează la masele de lemn

și gustă din costițele de porc, miel sau tonul proaspăt

la grătar. Atmosfera este întotdeauna vie și conform

criticilor culinari se pare că și martiniul este la fel de bun

ca mâncarea. Mai mult decât atât, același celebru chef

Anthony Bourdain, despre care aminteam în episodul

Singapore, susține că aici a băut cel mai bun martini, după

New York. Nota de plată este în limite rezonabile adica

5-6 euro de persoană, evident dacă n-ai făcut vreun pariu

legat de cât martini ești în stare să bei într-o seară.

Restaurantul acelei seri - „Naughty Nuri”- are

ca principală atracție spare ribs, adică costițe pe cât de

americane pe atât de savuroase. Ați ghicit probabil că

un alt investitor american a simțit potențialul zonei, a

dezvoltat un concept familiar, undeva într-un loc atrăgător

departe de casă, l-a promovat corespunzător în presă din

New York și a generat un business de succes. Acum m-am


86 87


exprimat ca un consultant de business. Ce să fac, încă am

în sânge limbajul..dehh, până la urmă din pasiuni se nasc

și afacerile nu-i așa? Privind press cut-urile de pe pereți,

cam asta am înțeles. Savurând gustoasele costițe cu ceva

salată alături, pot spune doar atât : încă un loc de nota 10.

Joi, 11 aprilie - ultima zi din Bali, a fost foarte scurtă ținând

cont ca la prînz urma să ne îmbarcăm spre Singapore. Prin

urmare, am decis să ne trezim dis de dimineață la 6 și să

vizităm împrejurimile. În ultimele zile, Eddy menționase

în repetate ori numele „Yogabarn” și sosise momentul să

aflăm despre ce e vorba. La doar 5 minute de hotel, există

un loc pe care toți adepții spiritualității New Age îl vor

aprecia cum se cuvine: Yogabarn - o piatră prețioasă într-

un paradis sacru”. Grădină zen, lotușii, studioul de yoga

precum și programul de workshop-uri și clase menite

să te apropie de spiritualitate reprezintă un motiv clar

să ajungi acolo într-o bună zi. Pe site-ul www.yogabarn.

com găsiți informații complete despre programe, retreat-

uri, tratamente holistice; chiar dacă n-am făcut fotografii

în acel loc, credeți-mă pe cuvânt: este uluitor. Mai mult

decât atât, simt că aș reveni în acel loc pentru câteva

clase de yoga în studioul primitor și foarte încăpător.

Îmi amintesc cu mare plăcere de acea oază binecuvântată

de Dumnezeu, de florile de lotus care cresc în noroi, de

invitația la clasa de yoga neonorată în acea zi, de starea

de pace și serenitate pe care acest loc o transmitea fiecărei

celule a ființei mele.

La micul dejun retrăiesc aceeași experiență

senzorială complexă ca și în zilele anterioare - câmpurile

de orez de un verde proaspat, muzică balineză, mic dejun

cu orez și clătite cu banane și nelipsita cafea balineză.

Simplitate, liniște și atât de multă frumusețe pe care o

port în suflet încă de atunci.

Ubud, Bali este locul unde aș reveni pentru un

retreat de câteva zile și multă inspirație. Sunt convinsă

că se va întâmpla într-o bună zi. Până atunci mă gândesc

să înlocuiesc orele dure de fitness, la care mă supun cu

religiozitate de ani buni, cu clase de yoga care aduc armonie

trupului și minții, conferindu-mi mai mult echilibru și

forță interioară. Cât despre hrana sănătoasă, aici am și mai

multe de povestit, căci subiectele legate de nutriție, emoții

și iubire de sine par să nu-mi mai dea pace de ceva vreme.


88 89


Primesc un dar frumos de la Chris - două CD-uri

cu muzică tradițională intitulate “Ritmul paradisului” și

“Flautul iubirii” , un soi de ancore auditive ce mă poartă

zilnic cu gândul la acel Eden unde îmi doresc să revin

curând.

A trecut mai bine de un an de când m-am despărțit de

acest loc binecuvântat de Dumnezeu, care m-a făcut să-mi

reevaluez toate criteriile legate de frumusețe, serenitate,

oameni și relația cu Divinitatea. Toate aceste întâlniri cu

oameni diverși mi-au provocat o discuție cu mine însămi

în încercarea permanentă de a afla care este contribuția

mea în această viață, cum pot sprijini alți oameni întru

devenirea lor, care este vocația mea reală și mai ales cum

pot servi interesele oamenilor și a lumii în care trăim.

Toate aceste întrebări par să-și găsească răspunsul pe zi ce

trece, demonstrându-mi că tot acest timp cu mine însămi

a fost necesar și important totodată. În clipa în care scriu

aceste rânduri, sunt din nou cu gândul la Ubud, Bali. Am

deja un gând puternic care sper să ma ducă într-acolo din

nou. Între timp, relația mea cu natura a devenit mult mai

strînsă iar liniștea splendidă din acea dimineață și invitația

la clasa de yoga ramasă cumva neonorată, cer un gest

concret din partea mea. Îmi pun mintea la contribuție și

creez un proiect sau mai multe, o punte invizibilă între

București și Denpasara, caci energia și atenția mea se

îndreaptă spre acel loc foarte verde. Între timp am aflat

semnificația culorii verde și legătura ei cu chakra inimii

- un semn în plus ca energia acelor oameni și modul lor

simplu de a privi viața mă cheamă într-acolo. Ca să închei

acest capitol într-o notă optimistă, aș spune - poate că ar

fi fost mai bine să am totuși discuția cu înțeleptul Ketut

ce-mi ieșise în cale cu un scop precis. Cine știe, poate că

la fel la Liz Gilbert aș fi primit un răspuns de genul ”vei

reveni în Bali” sau poate răspunsul este déjà în inima mea

și nu am nevoie de sprijinul clarvăzătorilor ci de muncă

intensă întru materializarea gândurilor și emoțiilor în

proiecte frumoase.

Citind aceste rânduri probabil că realizați că

m-am îndrăgostit definitiv și irevocabil de Bali. Ce a

făcut posibil această relație de iubire? Să fie naturalețea,

zâmbetele de pe chipurile oamenilor, frumusețea

dumnezeiască a templelor sau relaxarea artistic-spirituală


90 91


în care mă regăsesc sau toate la un loc.

Dar cum ziua are 24 de ore și Singapore ne

așteaptă, iată-ne din nou în avion înapoi spre casă. Spun

casă căci pentru mine Singapore este locul din Asia unde

mă simt acasă, locul unde am revenit de câteva ori în acele

săptămâni și unde m-am simțit minunat. În jurul orei

3.30 pm aterizăm la Changi, ne îmbarcăm în același Mini

Cooper albastru și ne pregăteam de un repaos scurt, de

după amiază. A fost momentul în care am intrat în magica

cameră a muzicii, locul în care Chris și tânărul Shaun

își petrec o parte din timpul liber descifrând limbajul

universal al notelor muzicale. Ascultăm muzică extrem de

diversă de la muzică balineză la colinde franțuzești de la

Simply Red până la muzica de opera.

În jurul orei 18 Kath se simte pregătită de noi

aventuri…Chris ceva mai puțin, fapt pentru care ne

conduce în locul unde eu și Kat aveam să petrecem o

seară cu totul neobișnuită: Safari by night. Începem seara

cu o cină cu chicken sate și aripioare, după care mergem

la spectacol. Dresuri de tot felul, șerpi prin tot felul de

locuri. Din fericire nu și sub scaunele noastre, ahhha,

interactivitate, oameni de toate vârstele, râsete, pe scurt

momente în care indiferent de unde vii, de datele de

pe buletin, ceea ce contează cu adevărat este să te simți

fericit. Eu și Kat ne distrăm pe cinste și simt asta din râsul

ei discret, ce o caracterizează. Eu mă simt grozav căci

alimentez copilul din mine cu noi experiențe și mă bucur

pur și simplu de tot ceea ce trăiesc. Urmează vizita propriu

zisă în safari, o altă experiență din seria “cea mai cea”.

Cum ar fi să poți vedea toate animalele de pe glob

într-un singur loc, chiar în habitatul lor ?

Experiența de la safari înseamnă ocazia unică de a vedea o

sumedenie de animale, noaptea pe înserat imaginindu-ți

că te afli într-o junglă plină de dramă și mister. Te uiți la

predatori și la locuitorii mai timizi aflați în habitatul lor

natural, sub strălucirea subtilă a nopții.

În niciun caz nu ai motive să-ți faci vreo grijă în

ceea ce privește propria siguranță căci vei călători cu un

tramvai care te duce de la est la vest, timp în care vei simți

că faci o călătorie prin zone cu habitate diverse, ce replică

mediul natural de la poalalele Himalayei până în pădurea

tropicală din Asia de sud-est și subcontinentul Indian.


92 93


Din nou vorbim de o experiență cum eu una nu

am mai avut până acum, fapt pentru care după primul

tur prin safari alegem să-l repetăm. A două oară a fost și

mai bine, aș spune. Chiar dacă ne întâlneam cu același

flamingo, am fost pur și simplu fascinate de tânărul ghid

care prin charisma, umorul, pasiunea și entuziasmul său

se diferenția puternic de tânăra ce ne condusese anterior

pe același drum. Citind toate acestea veți spune ca vorbesc

ca la marketing, mai urmează să spun ceva și despre

brandul personal…Ei bine da, doar prin energia pe care o

transmitem putem da acelorași vorbe o altă consistență și

transmite lumii inspirație și pasiune pentru viață. Chiar

dacă cei doi au participat la aceleași sesiuni de instruire

și au luat startul împreună am convingerea că în final

parcursul lor va fi complet diferit.


94 95



96 97



98 99


# 5 CĂLĂTORIND ÎN VIITOR

Vineri 12 aprilie, mă trezesc de dimineață cu

gândindu-mă pur si simplu: “Oare ce ar mai putea urma

azi?” După ce am văzut toate plantele și animalele de pe

planetă, oare ce a mai rămas de văzut. Aflu de la prietenii

mei că urmeaza să vizităm insula Sentosa.

Insula Sentosa este locul unde 365 zile pe an te

simți în vacanță deci se pare că sunt în locul potrivit la

momentul potrivit.

Dimineața urmează să vizităm Marine Life Park - cel mai

mare Oceanarium din lume, situat pe insula Sentosa.

Atunci când vorbim despre “cel mai mare”, cifrele vorbesc

de la sine: 45.000.000 litri de apă pentru 100.000

de animale marine și peste 800 de specii. Acvariul

cuprinde10 zone cu 49 de habitate. Elementul central al

acvariului este Oceanul Deschis cu peste 18.000.000 litri

de apă și 50.000 animale. Pentru cei ca mine care probabil

nu vor face niciodată scufundări, o astfel de vizită este

șansa unică de a descoperi minunile din adâncuri, pești

și animale marine în cele mai neobișnuite forme, culori

și texturi.

Dimineața petrecem ore bune la Oceanarium

locul unde și-au dat întâlnire toate speciile de pești de

pe glob. Dau frâu imaginației și mă consider un soi de

Jean-Jacques Cousteau al zilelor noastre. Apoi revin cu

picioarele pe pământ și îmi spun: “ascultă, tu nici măcar

nu știi să înoți, e cazul sa fii realistă ?!”

Chiar dacă pentru unii dintre voi scufundările și

snorkellingul sunt activități frecvente, este greu de crezut

că într-o viață de om poți vedea laolaltă toate aceste

specii, atâtea forme, culori, texturi…Există și un loc unde

poți simți textura unor pești și te poți bucura pe deplin

de această sărbătoare a simțurilor, indiferent de vârstă.

Din nou, surprind modul frumos în care părinții își educă


100 101


copiii spre cunoaștere, descoperire, valoare. Am în fața

mea părinți responsabili și viitori adulți, oameni ai acestei

planete ce înțeleg și respectă natura în sensul adevărat,

fapt ce mă bucură imens. Culorile, muzica, diversitatea

m-au copleșit din nou și simt că în acea zi am mai bifat

destule noutăți la capitolul cunoaștere.

Urmează o altă experiență specială, ajungem în

pavilionul în care sunt reprezentate toate țările asiatice.

Descopăr fiecare pavilion în parte și înțeleg mai mult din

istoria și geografia Asiei.

Pe unul din pereți stătea scris “the journey is the

reward”. Frumoasele vorbe m-au însoțit din acea zi, dând

cuvântului călătorie un sens mai profund, acela de viață.

Gândul mă duce la Marco Polo și la toți exploratorii

acestei lumi, la curajul lor, la dorința de a atinge noi

orizonturi. Până la urmă viața este o călătorie, nu-i așa?

Prânzul cu pui, orez și alte mirodenii specific vietnameze

reprezentă un nou episod al experiențelor culinare asiatice

similar celor anterioare. Însă ceea ce avea să se petreacă în

acea oră de prânz depășește orice imaginație pentru voi,

dragi cititori.

Eu și Kat ne-am așezat la o masă mare de 7-8

persoane în așteptarea lui Chris, care urma să cumpere

prânzul. Trei femei de vârste diferite - mamă, fiică și

bunică urmau să ne ceară permisiunea de a se așeaza în

fața noastră. Nimic neobișnuit veți spune căci la prima

vedere părea o familie obișnuită într-o zi relaxantă pe

insula Sentosa. Ceea ce face ca acea întâmplare să fie

una cu totul extraordinară este faptul că mama și fiica se

revedeau pentru prima oară după 30 de ani. În anii ‘50-‘60

era un fapt uzual pentru o mamă să-și abandoneze copiii,

din motivul pe cât de simplu pe atât de trist: sărăcie. În

acea zi, în acel loc cele două femei se revedeau și recuperau

în minute un trecut de zeci de ani. Emoțiile m-au copleșit

și atunci așa cum mă copleșesc și astăzi, când scriu aceste

rânduri. Acum câteva zile am conștientizat situațiile

similare ce se petrec și în lumea noastră din același motiv,

fapt ce mă întristează peste măsură. Sunt ani din viața

unui copil când distanțele nu se pot compensa cu bani,

când vorbele de încurajare ale mamei nu se compensează

cu jucării și haine iar încrederea în propriile forțe nu se

măsoară în cadouri de Crăciun și de Paște. Probabil că noi

toți cei care privim de pe margine avem partea noastră de


102 103


vină, încă nu este târziu să ne schimbăm și să schimbăm

lumea, măcar un metru pătrat în jurul nostru.

Sunt optimistă, însă am momentele mele de

revoltă, fapt pentru care va provoc la transformare

interioară și exterioară, căci doar așteptând, lumea nu se

va schimba.

Urmează o după-amiază activă împreună cu

Kathleen care pare neobosită și dornică să-mi prezinte

fiecare metru al insulei Sentosa. Urmează o plimbare cu

telecabina. Privim lumea de sus precum două staruri de la

Hollywood, aflate într-o telecabină specială doar pentru

ele. Vorbim, povestim, descoperim. Ajungem și la un

muzeu al fluturilor, ne întâlnim cu câțiva papagali colorați

și extreme de gălăgiosi. Timpul se scurge și seara mergem

la spectacolul intitulat “Song of the sea” un musical,

interpretat de actori tineri, al căror joc ușor dramatic m-a

amuzat și deconectat totodată. Spectacolul este modern,

cu lasere, fântâni, foc, animație, pe scurt o experiență

plăcută într-o seară de aprilie, rămasă în amintire.

Acestea fiind zise ne îndreptăm spre casă. Un

nou episod în Singapore se încheia, însă relația mea cu

Singapore a continuat, căci după săptămâna pe care urma

să o petrec în Thailanda, urma să revin în Singapore

pentru “examenul final”.

.


104 105


# 6 LA O CAFEA CU SOMERSET MAUGHAM !

Sîmbătă 13 aprilie, 2013 - Mă trezesc dis de

dimineață și simt o ușoară stare de anxietate. Este ziua

când urma să mă îmbarc spre Thailanda, loc unde voi

petrece 8 zile, de data asta singură. Prima săptămână

alături de Kat și Chris m-am simțit extrem de confortabil,

de data asta urma să “înfrunt” lumea de una singură. Urma

să călătoresc cu Air Asia, o linie low cost cu care poți

ajunge în orice colț al Asiei și nu numai (există zboruri și

spre Perth, Australia, cam la o aruncătură de băț).

Ziua începe bine. Prietenul Boy mă întâmpina

cu chef de joacă, fapt pentru care ne distrăm cu undița

cu peștișor, jucăria sa preferată. Beau o cafea, îmi strâng

bagajul și mă rog ca lucrurile să meargă bine în continuare.

La 8.30 Kat și Chris mă conduc la aeroport și îmi urează

petrecere frumoasă în Thailanda.

Iata-mă din nou pe covorul elegant și moale

din aeroportul Changi, parcurgând drumul spre poarta

de îmbarcare. Mă îmbarc într-un avion plin de tineri

malayesieni, destul de vorbăreți ca să nu spun gălăgioși.

Citesc și cele 2 ore se scurg rapid.

În drumul meu spre Asia parcursesem o carte

despre Thailanda și cu ochii minții îmi imaginam tot ceea

ce aveam să văd ulterior. Realitatea a fost cu totul alta și

nimic din ceea ce îmi imaginasem și speram să se întâmple

n-a fost așa cum gândisem. Prin urmare, am decis ca în

orice loc ajung pe viitor pur și simplu să văd lumea ”cu

ochii începatorului”, direct la locul faptei.

Thailanda este unul din locurile unde te lepezi de

orice eventual bagaj mental și emoțional, de orice fel de

bariere interioare legate de oameni și te poziționezi diferit

în această lume. Ceea ce am experimentat pe parcursul

celor 8 zile a fost o aventură despre oameni și viață. Dacă

va imaginați un sejur la 5 stele și cocktailuri cu umbreluțe

este cazul să abandonați lectura. Totuși, hai să spunem că

există un episod micuț și nesemnificativ, la un moment


106 107


dat în povestea mea, despre piscină și soare.

În ceea ce mă privește, au fost 8 zile în care

descopeream o lume, judecam mai puțin și chiar dacă

eram tentată să compar oamenii, locurile și situațiile, la un

moment dat am încetat să o fac. Până la urmă fiecare loc,

fiecare om și fiecare zi au propria unicitate și frumusețe

transmițând un anumit tip de mesaj, dându-ne șansa să

învățăm ceva despre noi.

Am ajuns în aeroportul Don Mueang International

din Bagkok, într-o zi de sâmbătă pe la prânz. După

finalizarea formalităților și obținerea vizei, mi-am

recuperat bagajul și am căutat un taxi care urma să mă

ducă la Hotel Holiday Inn. Prima impresie n-a fost chiar

una de 5 stele, fapt pentru care îmi place să spun că relația

mea cu Thailanda n-a fost nici pe departe una de iubire la

prima vedere ci mai degrabă genul acela de prietenie care

se dezvoltă pas cu pas pe măsură ce cunoașterea își face

loc, lăsând în urmă ignoranța și barierele mentale. Odată

ajunsă la Holiday Inn, încercam să deslușesc engleza

vorbită de băieții cu cămăși înflorate de la recepție cu care

urechile mele încercau să se obișnuiască încet încet.

Am descins în Bangkok în acea perioadă din an

când thailandezii se pregătesc de Songkran, Anul Nou

thailandez, moment din an pe care ai șanse reale să-l simți

pe propria piele, la propriu și la figurat. După un repaos

scurt de maxim o oră, luam trenul suspendat în direcția

debarcaderului pentru o scurtă croazieră pe râul Phraya.

În tren, o mulțime de tineri cu fețe vopsite în

alb și pistoale de plastic. Mulți dintre ei au părul ud și

fac gălăgie, gălăgie, gălăgie, foarte multa gălăgie. Sincer,

nu mi-a plăcut acea zi, nu-mi plăceau oamenii, limba,

tonalitatea vocii, nu eram deloc în largul meu. De data

asta călătoream singură și simțeam o ușoară teamă

nemaiîncercată anterior. Probabil că veți râde și veți

spune “tu, care pledezi pentru încredere în sine și curaj,

simți teamă?”, ei bine da, exista ceva care mă speria în acel

moment, ceva greu de definit, un soi de mică panică pe

care am experimentat-o preț de câteva minute bune. La un

moment dat, am făcut pace cu mine însămi și mi-am spus,

“voi petrece 8 zile în Thailanda, voi face tot ceea ce îmi

stă în putiință să petrec 8 zile cu adevărat memorabile”.

Și așa a și fost, până la urmă căci frumusețe în jurul meu


108 109


exista din belșug, ochi care să o privească de asemenea,

dorință de a cunoaște, a vedea și a înțelege ce să mai zic?!

Pe ambele maluri ale râului Chao Phraya poți vedea

temple încântătoare, clădiri cu arhitectură impresionantă

precum prima biserică presbiteriană, Compania

Maritimă Thailandeză, Vechea Vama, Grand Palace, Wat

Prayunwong, Wat Arun, Wat Rakhang, Kositaram, Royal

Boat House.

La întoarcere, m-am oprit într-unul din acele locuri

care mă atrăgea într-un mod cu totul special. Citisem

despre acel spațiu aparte și nu-mi puteam imagina trecerea

prin Bangkok fără a petrece cel puțin o oră în acel loc.

Este vorba de Salonul Autorilor, parte din clădirea veche a

hotelului Mandarin Oriental, numit inițial The Oriental,

la deschiderea sa în 1879 - loc prin care s-au perindat

mari scriitori reputați ai lumii. Atmosfera plină de șarm,

mobilierul din ratan alb, atmosfera colonială, tablourile

sepia amintind de vechiul Siam, bambușii și palmierii care

decorează locul - toate aceste elemente îmi sunt mai vii

ca oricând în amintire, chiar și azi. Joseph Conrad, Noel

Coward, Graham Green, Somerset Maugham, John le

Carré, Barbara Cartland, Tenesee Williams, sunt câțiva

dintre autorii faimoși, oaspeți ai hotelului de-a lungul

timpului.

Cât despre personalitățile ce i-au călcat pragul

i-aș menționa pe Neil Armstrong, Lauren Bacall, George

H.W. Bush, Jacques Chirac, Sean Connery, Mel Gibson,

Vaclav Havel, Audrey Hepburn, Mick Jagger, Henry

Kissinger, Helmut Kohl, David Beckam, Niki Lauda,

Sophia Loren, Yehudi Menuhin, Richard Nixon, Pele,

regina Sofia a Spaniei, Lady Di, Prințul Charles, Omar

Shariff, Elizabeth Taylor, Michael Jackson.

În timp ce mă imaginam luând cafeaua cu Somerset

Maugham, admiram fotografiile sepia ale aristocraților

din vechiul Siam și savuram un fresh de portocale cu

multe vitamine, o cafea thailandeză și câteva prăjiturele

fără egal. Priveam lumea în jur, citeam și mă încărcăm cu

energia locului. În timp ce Mandarin Oriental este un

hotel de un glam elegant, un loc al secolului XXI, decorat

foarte chic, culoarea violet foarte puternică dându-ți o

energie aparte, cafeaneaua scriitorilor era accesul către

o altă lume, un colț în care imaginarul și viața reală își


110 111


dau mâna. Trăiam propriul meu prezent și simțeam cum

iau cu mine ceva din trecutul acelui loc. Mă încărcăm cu

energie creativă și îmi lăsăm imaginația să zboare în lumi

și timpuri trecute. Aici este locul în care frumoasa mea

relație de prietenie pe viață cu Thailanda a început cu

adevărat. Găsisem un punct comun și din acel moment

discuțiile noastre au devenit mult mai personale. Revin la

teoriile mele cu fericirea cea făcută din momente, gesturi

simple și normalitate. Despre asta era vorba în viața mea

în acea zi.

Seara m-am întors la hotel bucuroasă că lucurile

încep să meargă pe drumul bun. Aveam planuri frumoase

pentru a doua zi, două obiective la fel de diferite precum

soarele și luna, yin și yang, ziua și noaptea: casa memorială

Jim Thompson și Grand Palace. Simt că misterul acestui

loc începe să-mi devină accesibil și mă simt deja conectată

la energia locului. În clipele în care scriu impresiile

acelei zile, zâmbesc și simt cum corpul meu emoțional

călătorește în timp; simt că parcă m-aș întoarce acolo la

un moment dat. Mii de zile am dorit să am șansa să scriu și

la un moment dat am primit inspirația, timpul și poveștile

de pus pe hartie.. Deci la muncă, mi-am zis într-o bună zi

de iarnă. Zis si făcut…


112 113


# 7 AVENTURĂ, MISTER SI BUDHA DE SMARALD

A doua zi m-am trezit, am luat micul dejun la

restaurantul situat la ultimul etaj al hotelului și am

plecat spre casa lui Jim Thompson, aflată la doar câteva

minute de hotel. Mă pregăteam să intru într-o lume cu

totul specială și extrem de interesantă. Aveam să aflu

povestea unui om ce a lăsat omenirii o moștenire unică,

ce-i poartă semnătura și energia căci prin ceea ce a a trăit

și creat în viața sa, Jim Thompson este un adevărat model

inspirațional pentru noi toți. Amuzant este că azi, chiar

în momentul în care scriu aceste rânduri port un T-shirt

marca Jim Thompson, cu mulți elefănței aducători de

noroc. Și știți ce se spune despre elefanți nu-i așa? Da, da,

au trompă în sus, cunosc povestea.

Atmosfera locului m-a cucerit încă din primul

moment. Cele două frumoase thailandeze, pline de grație

și feminitate întâmpinau vizitatorii cu un dans tradițional

pe cât de natural pe atât de atrăgător. Așteptând momentul

începerii turului cu ghid, mă încărcăm cu energia

locului, mă relaxam ascultând susurul apelor și intram în

atmosferă. Întreg grupul era pregătit să intre în lumea lui

Jim Thompson și să-i descopere reședința devenită între

timp muzeu. Este timpul să vă împărtășesc câte ceva din

povestea lui.

Ansamblul de case ce i-a aparținut lui Jim

Thompson reprezintă expresia autentică a tradiției,

serenității, eleganței și șarmului. Vizitând-o poți

descoperi piese cu o vechime de peste 1000 de ani, grație

cărora călătorești în spațiu și timp și accesezi o lume plină

de mister.

Spre deosebire de majoritatea caselor din

Thailanda nepictate în exterior, casa lui Jim Thompson

este colorată într-un roșu stacojiu ce exprimă puternica sa

energie. Fiecare cameră în care pășești și fiecare statuetă

ce decorează acest spațiu te poartă într-un alt secol, o altă

civilizație și un alt curent artistic, indiferent că vorbim de


114 115


Budha din secolul XIII, în meditație cu ochii închiși, aflat

pe coridorul principal, de zeița cmeră jumătate femeie

jumătate bărbat sau de alte statui din diverse perioade

istorice, pe care le poți descoperi pe parcurs. După cel

de-al doilea război mondial, Jim Thompson a decis să se

stabilească în acest colț de lume cu scopul de a revitaliza

industria mătăsii. Pe lângă mătase, arhitectura și picturile

thailandeze l-au fascinat întrutotul, fapt reflectat în

preocupările sale artistice atât de evidente. Colecțiile

sale din China, Birmania și Thailanda sunt mărturia

bunului său gust artistic dublat de un simț antreprenorial

incontestabil. Creativitate dublată de acțiune - iată

rețeta succesului acestui om interesant și controversat

deopotrivă.

Ansamblul de case cuprinde și o rezidență

simbolică, dedicată aducerii de ofrande împotriva

spiritelor rele, semn al credinței și relației cu divinitatea

pe care thailandezii o venerează prin gesturi concrete.

Am admirat și sufrageria, un spațiu elegant cu

obiecte de artă din secolul XVII și porțelanuri din China

de o frumusețe ce îți tăie respirația. Persoane importante

de pe planetă precum scriitorul Somerset Maugham,

Robert Kennedy, actrița Anne Baxter, Henry Luce,

fondatorul revistei “Life” au fost oaspeții magnatului

la un moment dat. Foarte mulți din cei ce l-au întâlnit

au ajuns să iubească ulterior Thailanda, lucru natural și

firesc deopotrivă.

Dispariția sa bruscă în jungla malayesiana în

1967 rămâne un mister pentru omenire. Casa sa devine

moștenire națională, fiind anual vizitată de mii de oameni.

Am fost unul dintre ei și sper că v-am dat suficiente

motive să includeți acest loc pe lista obiectivelor turistice

ce merită vizitate în această viață. Locul se află sub

patronajul Fundației James Thompson, care își propune

să conserve moștenirea culturală a Thailandei.

De îndata ce am terminat de vizitat respectiva

casa memorială, am decis să iau prânzul în acel loc și

să reflectez la tot ceea ce ascultasem în acea dimineață.

M-a impresionat destinul antreprenorului american care

văzuse cu ochii minții potențialul acelui loc și crease ceea

ce astăzi numim brandul Jim Thompson, o adevarată

expresie a creativității autentice transmise prin fluiditatea


116 117


mătăsii și multitudinea de culori. Din nou am rezonat și

m-am gândit cât curaj, viziune și inteligență pot încăpea

într-un singur om. Iată încă un model de viață și o sursă

de inspirație pentru mine, o descoperire fabuloasă într-un

moment în care dorința de a descoperi modele era mare.

Chiar dacă îmi place să călătoresc cu puțin bagaj,

printre amintirile din acele locuri aș menționa cu plăcere

două fețe de pernă Jim Thompson, care par a-mi reaminti

zilnic că am și eu câteva visuri de materializat în această

viață. Una din ele este cu fluturii propriei transformări,

cea de-a doua cu un elefant aducător de noroc. Dacă

reflectez asupra alegerilor făcute pot spune ca alegerile

mele nu sunt deloc întâmplătoare. Se pare că și de data

asta subconștientul și-a făcut pe deplin datoria și a ales

cum știe el mai bine…

După prânz, am plecat la Grand Palace, un

ansamblu de temple absolut uluitor. Din nou am luat

același vaporaș pe râul Chao Praya, cu intenția de a

ajunge la Grand Palace. Dacă plimbarea cu vaporașul

are farmecul ei, nu același lucru l-aș putea afirma legat

de drumul de la debarcader până la Grand Palace. Vizual,

drumul respectiv aduce cu talciocurile de pe timpuri, la

care aș mai adauga și mirosul destul de greoi și căldură cu

care deja începusem să mă obișnuiesc. Dar cum spuneam

anterior, mi-am propus sa încetez cu comparațiile, criticile

și plângerile. În viață nu poți cunoaște frumosul până nu

te întâlnești cu urâtul, prin urmare nu poți vedea Grand

Palace dacă nu treci prin zona de la debarcader la palat.

Zis și făcut.

Am făcut multe fotografii, am vizitat templele

rând pe rând încercând să captez tot mai mult din ceea

ce vedeam, simțeam și trăiam. Într-unul dintre temple se

afla faimosul “Budha de smarald” pe care pentru nimic în

lume nu l-aș fi putut rata, dar cum bine știți pentru a intra

într-un templu este obligatoriu să intri desculț. Scanând

cu privirea numărul imens de pantofi de gumă și plastic

lăsați la intrare, îmi trecea razant prin minte un mic gând

de tipul “cum ar fi dacă m-aș întoarce la hotel desculță?”.

După multe întrebări și răspunsuri dublate de dorința

clară de a-l privi în ochi pe celebrul Budha de smarald, am

decis să intru cu pantofiorii în mână. Până la urmă, eram

împăcată și liniștită…și lipsită de orice griji.


118 119


Câteva informații legate de Grand Palace cu

siguranță că v-ar fi utile, deci să purcedem:

Grand Palace este un complex de clădiri situate în inima

capitalei Thailandei. Palatul este reședința oficială a regilor

Siamului (ulterior Thailanda) încă din 1782. Regele,

curtea și guvernul regal își au aici cartierul general până în

1925. Actualul monarh, regele Bhumibil Adulyadej (Rama

IX) locuiește în prezent în palatul Chitralada, însă Grand

Palace este încă folosit pentru ceremoniile oficiale care se

desfășoară în acest loc în fiecare an. Palatul reprezintă cu

siguranță una din cele mai populare atracții turistice din

Thailanda, prin urmare, când spui Bangkok spui negreșit

Grand Palace. Construcția palatului începea pe 6 mai

1782 la ordinele regelui Biddha Yodfa Chulaloke (Rama

I), fondatorul dinastiei Chakri, cel care a mutat capitala

de la Thonburi la Bangkok. De-a lungul domniilor

succesive, au fost adăugate multe clădiri și structuri noi,

în special în timpul domniei regelui Chulalongkorn

(Rama V). În 1925 regele, familia regală și guvernul nu

mai locuiau permanent în palat, preferând alte reședințe.

După abolirea monarhiei absolute în 1932, toate

agențiile guvernamentale s-au mutat complet din palat.

Ca formă, complexul de palate este pătrat și se întinde pe

o suprafață de 218400 metri pătrați, fiind înconjurat de

patru ziduri. Este situat pe unul din malurile râului Chao

Phraya, în inima insulei Rattanakosin, care astăzi face

parte din districtul Phra Nakhon. Grand Palace este un

ansamblu de clădiri, holuri și pavilioane, pajiști, grădini

și curți interioare. Asimetria și stilul eclectic se datorează

dezvoltării organice, dezvoltării și reconstruirii succesive

de clădiri, la ordinul regilor ce au domnit de-a lungul a 200

de ani. Ansamblul se divide în mai multe părți: templul

lui Buddha de smarald, curtea exterioară cu multe clădiri

publice, curtea mijlocie ce include clădirile Phra Maha

Monthien, clădirile Phra Maja Prasat și Chakri Maja

Prasat, curtea interioară și grădinile Siwalai. În prezent,

Grand Palace este doar parțial deschis publicului larg ca

muzeu, fiind în primul rând spațiu de lucru, birourile

regale fiind situate în interiorul clădirii.

După vizită m-am îndreptat spre hotel și după

o trecere prin magazine și o cină foarte asiatică la

restaurantul hotelului, mă pregăteam să inchei cea de-a

doua zi în Thailanda. A doua zi dimineața devreme, urma

să-mi continui aventura în alte locuri pline de farmec.


120 121


# 8 PRIVIND LUMEA ÎN OCHI

Luni, 15 aprilie - mă scol dis de dimineață dat fiind

că la 7 a.m. trebuia să fiu în holul hotelului. Destinația

principală a acelei zile de luni: piața plutitoare Damnoen

Saduak. O piață plutitoare este o piață în care bunurile se

vând din bărci. Având originea în acele timpuri și locuri în

care transportul pe apă juca un rol important în viața de zi

cu zi, majoritatea piețelor plutitoare ce operează în zilele

noastre servesc mai degrabă ca atracții turistice și se găsesc

în țări precum Thailanda, Indonezia și Vietnam. Piața

plutitoare Damnoen Saduak este cea mai notabilă piață

de acest tip din regiunea Ratchaburi, fiind considerată

o importantă destinație turistică. În acest loc, practic ai

ocazia să descoperi modul tradițional de a vinde legume

și fructe precum struguri Malacca, grepfruit chinezești,

mango, banana, nuci de cocos - direct dintr-o mică barcă.

Vânzătorii se adună la ora 3 a.m. și se întorc acasă în jurul

orei 11 a.m.

Călătoresc împreună cu 8-10 oameni. Lângă mine

un cuplu tânăr și frumos, se exprimă într-o spaniolă cu

aer de Buenos Aires. Cum sunt vorbitoare de spaniolă

simt accentul de la distanță. Intru în vorbă cu ei și îmi

povestesc tot itinerariul lor. Vizitaseră deja Vietnamul, se

simțiseră copleșiți de Halong Pen, petreceau câteva zile în

Bangkok după care aveau în plan un relax total la plajă în

Pattaya.

Ne îmbarcăm pe canale și ne îndreptăm spre piața

plutitoare. Sunt în aceeași barcă cu o tânără din Filipine,

aflată în vacanță cu familia ei. Eloise, căci acesta este

numele ei, este foarte încântată de experiența thailandeza

și comunicativă de fel. Neștiind să înot, am totuși o

relație acceptabilă cu apa… în acele clipe mi-era greu să-

mi imaginez vreun scenariu negativ. Apa relativ murdară,

zona relativ saracă, oamenii în schimb pozitivi și iubitori

de libertate. Thailanda este una din puținele țări din Asia


122 123


care nu a fost colonie, fapt pentru care thailandezii sunt

mândri atunci când amintesc de statutul de țara liberă

condusă de regele Bhumibil Adulyadej.

Ajungem la piața plutitoare, ne îmbarcăm în alte

bărcuțe și pornim. Privesc, fotografiez și înțeleg. Văd

chipuri de femei ce par a duce cu sine o întreagă istorie.

Sunt acele femei pentru care “a hrăni”este esența propriei

existențe. Privesc chipurile împietrite de durere ce par a ne

ruga să cumpărăm ceva, nu doar să privim. În momentele

în care scriu aceste rânduri am lacrimi în ochi pentru

că înțeleg mult mai mult din zbaterea lor cotidiană.

Vând fructe, legume, condimente, obiecte artizanale și

supraviețuiesc, zi după zi. Există situații în viață în care

te bucuri, există altele în care compari și există situații și

momente când spui pur și simplu “mulțumesc”. Atunci

am trăit un astfel de moment și nu a fost singurul în

această călătorie. Pur și simplu m-am gândit la femeile

acestei lumi, la rolul și responsabilitatea lor de a crește

oameni, de a educa, de a hrăni și de a găsi calea pentru ele

și ceilalți. Piața plutitoare este un loc pe care îl parcurgi

stând în barcă și observând lumea. Nu este nici pe departe

un soi de Veneție sau Amsterdam unde conjugi verbul “a

te bucura”, ci mai degrabă un loc în care înveți semnificația

verbului “a aprecia”. Din nou am apreciat cine sunt, ce

am, ce fac; m-am gândit profund la ce pot deveni și cum

pot contribui la rândul meu, la crearea Noului Pamânt.

Aceste femei m-au impresionat prin expresia chipului

ce părea a spune o poveste de viață, dură, predictibilă și

greu de schimbat. Lumea lor era simplă, identică cu cea a

generațiilor anterioare și foarte probabil similară cu cea a

generațiilor viitoare. Povestea acelui loc are autenticitate

și tristețe în doze egale descriind esența unei lumi care

merge astfel mai departe.

După un spectacol cu cobre despre care n-aș avea

prea multe de povestit și un prânz tipic thailandez am

ajuns într-un loc numit Rose Garden pentru un spectacol

tradițional. Întotdeauna mi-au plăcut spectacolele

tradiționale pentru că spun în modul cel mai firesc

povestea locurilor, a oamenilor, dezvăluind lumii întregi

obiceiurile și istoria locului. Și ce poate fi mai frumos

decât să spui povestea țării tale unei săli de sute de oameni,

sosiți din cele mai diverse colțuri ale lumii. Artiștii, de un


124 125


talent incontestabil spuneau lucrul asta într-un mod pur

și simplu impecabil. La fel o făceau și micuții artiști, cu

vârste între 8 și 14 ani care urmau drumul părinților, cu

sau fără voia lor. Ceea ce m-a frapat în acele momente

era tristețea din ochii lor, într-un spectacol menit să

transmită bucuria de a trăi.

Așa s-a petrecut încă o zi lungă plină de aventură,

zi în care descopeream fațetele unei lumi superbe sub

aparența unui diamant care se cere șlefuit.

Este seară, îmi strâng bagajul și mă pregătesc pentru un

nou zbor a două zi dimineață. Voi reveni în Bangkok

vineri seară pentru încă o zi, pentru noi descoperiri și

întâmplări, cel puțin la fel de interesante.


126 127



128 129



130 131



132 133


# 9 STOP. INSPIRĂM. MEDITĂM.

Marți 16 aprilie, 2013 – este ziua în care urmează

să călătoresc la Chiang Mai, oraș situat în nordul

Thailandei.

Mă trezesc dimineața foarte devreme pentru

a ajunge la timp la aerportul Suvarnabhumi. Zborul

Bangkok Airlines către Chiang Mai este programat la

8.20, fapt pentru care planific să ajung la aeroport în jurul

orei 7. Fac check-in-ul, iau micul dejun și petrec ceva timp

la unul din standurile de cărți din aeroport. Simțeam

nevoie să aflu mai multe despre locurile spre care mă

îndreptam și despre istoria și geopolitica Asiei. Cumpăr

un ghid despre Chiang Mai destul de interesant, un ghid

despre Singapore și “A short history of south-east Asia”

scrisă de Peter Church, o carte suficient de complexă

pentru a-mi face o idee despre istoria si viața politică din

țările vizitate și nu numai.

Sunt relaxată pentru că am timp suficient până la

îmbarcare. Observ, reflectez și încep să adopt câte ceva

din comportamentul oamenilor cu care interacționez.

Sună bine, nu-i așa?

După doar o oră de zbor, iată-mă ajunsă în

fosta capitală a Thailandei, Lanna, astăzi Chiang Mai.

Comparativ cu Bangkok, am senzația că am descins într-o

cu totul altă lume, totul e mai simplu, liniștit și foarte

diferit. Iau taxiul și în aproximativ jumătate de oră ajung

la hotel Plaza, unde urma să petrec următoarele 3 nopți.

Ținând cont că check in-ul se face după ora 12:00, petrec

destul timp în holul hotelului citind. Partea bună este că

planific déjà programul pentru urmatoarele două zile și

achiziționez excursiile care mi se par interesante. Și cum

următoarele 2 zile vor fi pline de aventuri, iau o hotărâre

cu totul și cu totul specială: azi 16 aprilie, 2013 începând

de la prânz și până seară nu voi face nimic. A nu face nimic


134 135


este o artă pentru noi toți și mai ales pentru cei obișnuiți

să folosească fiecare minut și să descopere fiecare metru

pătrat. Ei bine, da, chiar și eu am momente când doresc

să “golesc paharul”, pentru a face loc noilor întâmplări,

descoperiri și trăiri în viața mea. Vă mai amintiți poate

despre cele 2 costume de baie pe care le luasem cu mine în

valiză. Era momentul ca unul dintre ele să vadă soarele și

lumina unei splendide zile de aprilie petrecută la piscina

hotelului Plaza, Chiang Mai unde timp de câteva ore

m-am relaxat și mi-am pus pe hârtie toate întâmplările din

zilele anterioare. Erau deja multe experiențe plăcute care

meritau împărtășite și cum nu vroiam ca voi să pierdeți

vreun detaliu, m-am pus pe scris, cu pixul și carnetul,

cum demult n-am mai făcut-o. Ulterior, m-am delectat

cu pozele din zilele anterioare, am postat una din pozele

mele preferate cu câmpurile terasate de orez, pe Facebook

și s-a lasat noaptea… Eram deja pregatită pentru noi

descoperiri.

Miercuri 17 aprilie - mă trezesc destul de devreme,

iau micul dejun și la 8.30 sunt deja în fața hotelului, gata

de îmbarcare. După încă două opriri, descopăr că voi

petrece jumătatea de zi alături de încă 4 persoane: 2 tinere

despre care aveam să aflu că sunt olandeze din Haga și

un cuplu a cărui origine părea greu de detectat la prima

vedere. Începând să discutăm, aflu că sunt din Hawaii și

numele lor sunt Rose și Byron. Byron este un bărbat calm

și foarte zen, în timp ce Rose este genul de persoană căreia

îi place să se compare și permanent pare nemulțumită de

propria viață. Pe de altă parte, Vera și Angela, tinerele

din Haga sunt genul de persoane extrem de pozitive

care văd mai ales partea plină a paharului, trăiesc deplin

puterea prezentului și se bucură de tot ceea ce trăiesc.

Îmi povestesc despre aventura lor de o lună în Thailanda,

începută în Bangkok și împrejurimi, drumul cu trenul de

la Bangkok la Chiang Mai, după care urmau să petreacă 2

săptămâni vizitând insulele din sud-Krabi, Koh Samui.

Călătoreau cu rucsacul în spate și considerau acest

tip de călătorie ca unul ideal, permițându-le accesul la cele

mai diverse excursii și experiențe cu putință.

În ceea ce mă privește, chiar dacă n-am ajuns să

simplific totul atât de mult, pot spune că sunt de acord cu


136 137


ele… spre asta tind și eu pe viitor.

Ghida noastră în acea zi, pe numele ei Cherry pare

mai degrabă un transsexual după gesturi și comportament,

însă dacă îți plac oamenii și diversitatea, un astfel de

detaliu nu poate decât să aducă un plus, aș putea spune.

Prima oprire este în satul Mohug unde putem

admira artizanatul local și cam atât. Niciunul din nou nu

simte nevoia de a achiziționa vreun souvenir, însă se pare

că un astfel de demers este menit să ajute comunitatea

locală.

Urmează vizita la templul Doi Suthep, o experiență

uluitoare în care simt că trăiesc încă o zi de grație divină.

Înconjur de 3 ori altarul principal și simt gratitudine

și recunostiință pentru că știu cine sunt și mă bucur de

fiecare moment.

Suntem un grup mic format din doar 5 turiști plus Cherry,

ghida noastră și comunicăm de parcă ne-am cunoaște de-o

viață. Schimbăm impresii, glumim, facem poze. Energia

grupului se contopește cu energia locului; trăim o superbă

zi de primăvară într-un loc plin de semnificații. Și pentru

că știți deja că îmi plac lucrurile bine documentate, haideți

să aflăm împreună câte ceva despre templul Doi Suthep.

Templul “Doi Suthep” poarta numele muntelui unde

este localizat. Aflat la 15 kilometri de Chiang Mai,

templul reprezintă un loc sacru pentru populația

thailandeză. Locația îți oferă posibilitatea unei panorame

impresionante a orașului, fapt pentru care este una din

destinațiile cele mai îndrăgite de turiști. Povestea exactă a

templului rămâne o legendă, existând mai multe versiuni.

Se spune ca a fost ridicat in 1383, anul când a fost construit

primul chedi (altar). Cu timpul, construcția s-a extins,

curprinzând mai multe altare. Primul drum la temple a

fost realizat in 1935. Poți ajunge la temple urcând cele

309 de trepte sau cu ajutorul unui tramvai.

Vizita la temple presupune respectarea unor reguli simple

și foarte firești în Thailanda. Este obligatoriu să te descalți

și să fii îmbrăcat corespunzător.

Templul cuprinde elemente budhiste și hinduiste

deopotrivă. Din acest motiv, aici îi poți vedea pe Buddha

de smarald și pe zeul Ganesh (de origine hindu).

Excursia a continuat cu o vizită la câteva fabrici din zonă.

În primul loc, am văzut câtă muncă și pasiune pun artizanii


138 139


locali în crearea bijuteriilor din pietre semi-prețioase,

jadul fiind materialul cel mai interesant și tradițional.

Apoi, am ajuns într-o fabrică de mătase unde după ce am

asistat la tot procesul tehnologic: de la vierme de mătase

la firele de mătase frumos colorate, am vizitat magazinul

fabricii si evident am plecat de acolo cu mici amintiri.

A urmat și o a treia vizită într-un magazin cu obiecte de

mătase și covoare manuale, însă de data asta niciunul din

noi nu a simțit nevoia să mai facă vreun gest, semn ca

partea spirituală a reușit să domine aria materialului…

Conștientizez că este nevoie de foarte multă

muncă, dăruire și creativitate pentru a da naștere

obiectelor frumoase pe care tocmai le văzusem. Totuși,

se pare că nici asta n-ar fi suficient, căci până la urmă

procesul de vânzare pare complicat și anevoios.

În jurul orei 3 p.m., excursia noastră se încheie

și revenim la hotel. E timpul să încep prietenia mea

adevărată cu orașul Chiang Mai, fapt pentru care iau

pentru prima oară în viață tuk-tuk-ul și mă îndrept spre

porțile centrului vechi. Descopăr o lume simplă și plină

de mister și trăiesc încă un moment de uimire de îndată

ce intru în templul Wat Chedi Luang - cel mai important

templu Buddhist din centrul istoric al orasului Chiang Mai.

Construcția templului a început în secolul XIV când

regele Saen Muang Ma a vrut ca cenușa tatălui său să

ardă în acest loc. După 10 ani de construcție a fost lăsat

neterminat, construcția fiind continuată după moartea

regelui de către văduva acestuia. Datorită problemelor de

stabilitate, construcția a fost finalizată abia la jumătatea

secolului XV pe timpul domniei regelui Tilokaraj.

Are o înălțime de 82 de metri și un diametru de

bază de 54 metri, fiind în acele timpuri cea mai mare

clădire din Lanna. În 1468, Buddha de Smarald a fost

instalat în nișa estică. În 1545, 30 de metri din structura

superioară au fost distruși de un cutremur și la puțin

timp – în 1551 Buddha de Smarald a fost mutat în Luang

Prabang.

La începutul anilor ’90 templul a fost reconstruit, cu

finanțare din partea UNESCO și a Guvernului Japonez.

În ceea ce privește rezultatul, discuțiile sunt controversate.

Conform părerilor specialiștilor, noile elemente sunt

în stil thailandez central și nu în stilul original Lanna.


140 141


Pentru aniversarea de 600 de ani a templului - în 1995 -

o copie a statuii reprezentându-l pe Buddha de Smarald

executată din jad negru a fost plasată în nișa estică.

Atmosfera din interiorul templului te copleșește

indiferent din ce colț de lume vii și ce religie te reprezintă.

Mă întreb dacă trăiesc încă un moment de grație divină și

în acea zi... Foarte probabil.

Chiang Mai este un loc a cărui frumusețe o

descopăr pas cu pas și pe măsură ce îl cunosc, mă încântă

tot mai mult. Mă plimb prin oraș și descopăr alte două

temple în zona centrală. Ulterior, mă opresc pentru un

ceai și o înghețată de ceai verde, după care mă plimb pe

una din străzile principale până când se face noapte. Revin

la hotel, de data asta cu un taxi.

# 10 AVENTURI LA TRIUNGHIUL DE AUR

Joi 18 aprilie – ziua aventurii supreme

Mă trezesc dis de dimineață și la ora 7 a.m. sunt deja

în holul hotelului, gata de îmbarcare. Urmează o excursie

de 14 ore și foarte probabil o zi cu totul surprinzătoare. La

7 și câteva minute, mă îmbarc în minibusul cu care aveam

să călătorim în acea zi. Facem cunoștintă cu Tuk, un tânăr

plin de umor și foarte înțelept pentru vârstă lui. Probabil

veți spune că budhismul nu are legătură cu vârsta… fapt

perfect adevărat până la urmă; oricum, mă suprinde plăcut

să descopăr atîta maturitate și înțelepciune la oameni atât

de tineri.

Grupul cu care am călătorit era extrem de divers:


142 143


un cuplu de italieni, un neamț stabilit în Thailanda,

cu job în hotelerie, câțiva chinezi. Oameni normali,

politicoși și cam atât; grupul este mult diferit de cel din

ziua anterioară - mult mai proaspăt, alert și viu. Dar cum

spuneam mai demult chiar nu-mi plac comparațiile. Prin

urmare, mă opresc aici cu comentariile legate de grup.

În acea zi am descoperit că aventura și frumusețea

sunt fără limite dacă înțelegi că în viață singurele bariere

sunt doar propriile tale limite. În mod cert, pot să declar

ziua de 18 aprilie 2013 cea mai aventuroasă zi din viața

mea de până acum. Iată câteva momente importante din

acea zi atât de plină de semnificații.

Vizita la Templul Alb (White Temple), Chiang

Rai: un templu budist, neconvențional situat în Chiang

Rai, creat de Chalermchai Kositpipat, pictor și artist

vizual avangardist, născut în 1955 cunoscut pentru

includerea imaginilor budiste în arta sa. Creațiile sale

extrem de avangardiste au fost cu greu acceptate în lumea

sa, însă valoarea sa a fost confirmată și de suma de 17500

USD obținută de artist în cadrul unei licitații de artă

thailandeză desfășurată la Christie’s Singapore.

Lucrările la Templul Alb au început în 1996, iar finalizarea

este preconizată în 2070. “Doar moartea poate opri visul

meu, însă nu îmi poate opri proiectul”- iată cuvintele

lui Chalermchai, ce se consideră înfăptuitorul unei

opere nemuritoare. Artistul a fost apreciat și premiat cu

Silphatorn Award, premiu creat în 2004 pentru a onora

acest artist contemporan aflat la jumătatea carierei. Dacă

mi-ar fi permis un punct de vedere personal, simt că acest

artist este un Gaudi din alte timpuri și locuri, un artist al

secolului XXI, de o uluitoare imaginație și creativitate.

Punctul culminant al acelei zile de aprilie a fost

vizitarea Triunghiului de Aur (Golden Triangle) locul

unde Thailanda, Laos și Myanmar (Burma) sunt foarte

aproape. Ne-am îmbarcat pe fluvial Mékong și am văzut

cât de apropiate sunt aceste 3 lumi în care termeni precum

“no “man’s land”, trafic de heroină și opium, cazinouri,

societăți secrete și Khun Sa, lordul opiumului sunt la

ordinea zilei. Ne îmbarcăm pe vaporaș și suntem rugați să

ne punem vestele de salvare. Oops, nu mi se pare un semn

foarte bun, ținând cont că nu știu să înot. Pe de altă parte,

tot mai bine cu vestă decât deloc, zâmbesc în sinea mea și


144 145


mă bucur de peisaj.

Pornim la drum si sunt foarte atentă la toate detaliile:

Mékongul mi se pare foarte murdar și nu-mi place, statuia

imensă reprezentându-l pe Budha pe care o am în fața

ochilor îmi încântă privirea. La un moment dat, am în

stânga mea Thailanda în față Burma și în stânga Laos.

Observ o lume plină de pericol, de urât și de frumos, un

colț îndepărtat de lume unde poți avea șansa să ajungi în

viața ta la un moment dat și poti trăi o experiență unică.

Am descins pentru 20 de minute pe teritoriul

Laosului, iar micul cadoul primit de la ghidul Tuk

constând în viza de Laos pe o bucată de hârtie (prin

aplicarea vizei pe pașaport se poate crea confuzie și e

nevoie de reînnoirea vizei de Thailanda) certifică trecerea

mea prin acel loc.

Un al treilea moment important a fost vizita la

Triburile Long Neck (tribul Kayan), acea minoritate etnică

din Burma ce a trecut granița în Thailanda la sfârșitul

anilor 80, începutul anilor ’90, urmare a conflictelor

cauzate de regimul militar din Burma. Femeile din tribul

Long Neck au devenit un soi de atracție turistică, iar prin

veniturile generate din vânzarea obiectelor de artizanat

create de ele, sunt astfel capabile să-și asigure un venit

suficient, fără a fi nevoie de asistență financiară. În jur de

600 astfel de femei trăiesc și își câștigă existența în sate

incluse în circuitul turistic precum Mae Hong Son sau

Ban Mai Nai Soi.

La sfârșitul acelei zile m-am simțit asemeni marilor

exploratori care încercau să descopere lumea pas cu pas,

am văzut oameni cu destine pecetluite, frumuseți ce îți

taie respirația și am înțeles forța incredibilă a naturii. Am

realizat cât de multe lucruri nu știam despre aceste nații

și mai ales cât de multe lucruri pot afla despre mine în

astfel de călătorii, doar prin expunerea la noi situații și

interacțiunea cu oameni diverși.

Vineri 19 aprilie - dacă ar fi să descriu esența zilei

de 19 aprilie aș spune doar atât: în acea zi am început

să înțeleg sensul profund al cuvântului “relaxare”. Cum

am ajuns la această constatare atât de importantă pentru

mine, veți afla în continuare.


146 147


Să începem cu începutul. Mic dejun, bagaje,

predarea bagajelor la recepție, tuk-tuk spre centrul

orașului. Deja eram familiară cu tuk-tukul și cu centrul

și nu mai aveam mare lucru de vizitat în Chiang Mai.

Îmi planificasem o zi de răsfăț pur feminin- manechiură,

pedichiură și masajul picioarelor. Dacă pentru

manechiură și pedichiură n-aș irosi prea multă cerneală,

despre masaj ar fi destul de menționat. Nefiind foarte

încrezătoare în talentul terapeutelor din piațetă unde se

întâmplau diversele tipuri de masaje, am preferat varianta

sigură: masaj al tălpilor și picioarelor. Masajul tailandez

al piciorului stimulează punctele folosite în acupresiune

și reflexologia tradițională. Prin urmare, în timp ce stai

relaxat și elimini tensiunea, prin presiunea aplicată

diverselor puncte terapeuta știe să activeze însănătoșirea

și echilibrarea întregului corp. Ceea ce am experimentat

în acea oră este greu de descris în cuvinte; totuși dacă ar

fi să asociez câteva cuvinte experienței de atunci acestea

ar fi: relaxare profundă, terapie reconfortantă, timp

de conștientizare a tot ceea ce a însemnat pentru mine

relaxarea de-a lungul vieții. Ulterior, mi-aș mai fi dorit

să continui cu un Thai masaj însă locurile erau déjà

rezervate. Poate altădată mi s-a răspuns. Poate altădată,

cine poate știi. Prânzul tipic italienesc constând din

salată cu ton, limonadă și înghețată, a completat pozitiv

experiența acelei zile în care niciun fel de descoperire

istorico-geografico-budistă nu-și mai avea locul în agenda

zilei. Era pur și simplu timp de stat cu mine la discuții

relaxate, la scris în jurnal și la reflecții. După încă un tur la

principalul templu din centrul orașului, mă îndrept spre

hotel, evident cu un alt tuk-tuk de mare viteză.

Odată ajunsă la aeroport realizez că timpul s-a

scurs rapid și frumos, aducându-mi amintiri ce mă fac

să mă consider azi un om bogat. Urmează să revin în

Bangkok și ulterior în Singapore. Simt că am multe de

dus cu mine și de povestit. “Până la urmă relația mea cu

Thailanda este una de iubire” – am gândit la incheierea

sejurului meu în Chiang Mai.

Mă îmbarc în Air Bangkok, aceeași linie aeriană

cu care sosisem în Chiang Mai marți dimineață și citesc

diverse cărți de pe Kindle. Odată ajunsă în aeroportul

Suvarnabhumi iau taxiul și mă îndrept spre Hotel

Holiday Inn. La vederea unui tuk-tuk în centrul orașului


148 149


mă amuz și încep o conversație simplă cu taximetristul.

Esența discuției noastre a fost “Bangkok beautiful, Tuk

tuk LOL”, ceea ce contează este că am râs fără oprire pe

tot traseul spre hotel.

Băieții de la recepție hotelului Holiday Inn mă

recunosc și mă întâmpină cu un zâmbet de bun venit. Se

pare că între timp am avansat la rangul de client VIP căci

am primit o cameră la etajul 20, cu o vedere panoramică

impresionantă.

Sâmbătă dimineață mă trezesc devreme și admir

orașul de sus în timp ce savurez o cafea. Am în față

stadionul național și matinalii alergători foarte dinamici

și puși pe treabă, încă de la primele ore ale dimineții.

Pacea interioară deplină învățată și practicată în ultimele

zile mă face să iau lucrurile ușor, mai ales că programul

acelei zile este unul lejer. După atâtea vizite de-a lungul

Thailandei e timpul să fac ceva simplu și la îndemână: să

descopăr partea comercială a orașului Bangkok. Planific o

zi de shopping care însă nu se dovedește atât de fructuoasă

pe cât mi-am imaginat. Totuși, zona comercială a orașului

merită câteva rânduri în această poveste… poate aveți în

plan și acest aspect. Hotelul în care am locuit - Holiday

Inn Silom , este la mică distanță de galeriile comerciale,

un adevărat paradis de magazine în care practic toate

brandurile importante din lume sunt bine reprezentate.

Shoppingul este o activitate importantă pentru localnici

și turiști, mai ales în zilele de week-end.

După un prânz la restaurantul de la parterul

hotelului, mă îmbarc spre aeroportul Don Muang.

Urmează zborul înapoi spre Singapore, locul unde cu

două săptămâni în urmă începea aventura.

Odată debarcată pe aeroportul Changi din

Singapore, mă reîntâlnesc cu dragii mei prieteni Kat și

Chris, gata de acțiune și de noi surprize.

“Kat vrea să mergem la Awfully Chocolate”, îmi

spuse Chris în momentul revederii. “Dacă trebuie, facem

și asta”, le-am răspuns eu zâmbind.

Sunt o mare mâncătoare de ciocolată în toate formele

ei posibile și imposibile: tabletă de ciocolată, tort de

ciocolată, înghețată de ciocolată, trufe, mousse, raw,

preferabil cât mai neagră, cât mai organică. Până la urmă

conform ultimelor informații din nutriție, ciocolata


150 151


este limitată și nu fac publicitate. Simt că dacă trebuie să

plătească pentru a spune lumii cât de buni sunt, înseamnă

că nu sunt buni cu adevărat. Proprietarii business-ului

nu își propun să vândă agresiv ci să ne lase să descoperim

Awfully Chocolate în ritmul nostru. Magazinele din

Singapore și locații precum Shanghai, Hong Kong,

Taipei, Beijing, Jakarta, Dalian, Guangzhou, Shenzhen

transmit pe deplin filozofia din spatele businessului;

alegând cu grijă locațiile vor să strălucească în totalitate

prin autenticitate.

Fiecare magazin are propriul sau „je ne sais quoi”

și își propune să nu semene cu niciun alt magazine de

prăjituri. Nu au intenționat să creeze acel tip de spațiu plin

de stil în care să transmită consumatorului impulsul de a

cumpără, ci să-i facă să se simtă vizitatori ai unui spațiu

unic, nefiind un spațiu tipic în care se vând prăjituri.

Fiecare magazin are propria sa unicitate evocând idea de

spațiu și simplitate.

Timpul petrecut în acel loc a fost o experiență

perfectă pentru o seară de sâmbătă. În acea seară, am

testat ciocolata în multe forme: 2 tipuri de prăjituri, trufe,

înghețată și rămân la părerea mea de demult - în ceea ce

privește ciocolata, nu sunt genul care renunță ușor.

este un superaliment si dacă este atent aleasă aduce

antioxidanți, endorfine pe scurt tinerețe și bucurie cât

cuprinde. Și cum asta vreau și eu, e bine și firesc să iubesc

ciocolata, nu-i așa? Pe unul din magneții mei de frigider

scrie chiar așa: aș putea renunța oricând la ciocolată însă

nu sunt genul care renunță ușor. Perfect adevărat, deci

mă supun intenției lui Kat și iată-ne ajunși la Awfully

Chocolate, undeva într-o zonă din Singapore frecventată

de tineri, un fel de Centru Vechi al lor ca să mă exprim

direct. Și dacă ar fi să vă spun povestea unui brand din

Asia cu care m-am împrietenit și conectat, aceasta ar suna

cam așa: in 1998 cei ce au fondat Awfully Chocolate au

decis că e timpul să renunțe la prăjiturile tip patiserie

franceză și e momentul să înalțe prăjitura de ciocolată

pe un piedestal la modul cel mai simplu cu putință. Au

deschis un magazin în care urmau să vândă un singur tip

de prajitură: prăjitură de ciocolată cu cremă între blaturi,

cu gust bogat și sățios, nu foarte dulce, ci mai degrabă

acel tip de prăjitură care te face să simți gustul și mai

ales plăcerea alegerii. Filozofia din spatele afacerii este

simplă și unică, focusul nefiind varietatea ci mai degrabă

calitatea. Chiar și astăzi după atâția ani linia de produse


152 153



154 155



156 157


# 11 HRANĂ PENTRU MINTE SI SUFLET

Duminică Singapore 21 aprilie - A 15 zi pe

continentul asiatic. Sunt alături de Kathleen și Chris,

din nou în Singapore, locul unde a început aventura.

În cele două săptămâni scurse atât de repede, am trăit

clipe neprețuite, zile unice, niciodată două zile la fel, am

înțeles, am râs, am plâns, am văzut, auzit, descoperit și

înțeles. Dacă a fost mult sau puțin tot ceea ce am trăit,

rămâne să spuneți voi, cei ce citiți aceste rânduri. În ceea

ce mă privește, acele momente mă fac să mă simt azi un

om bogat, împlinit din multe puncte de vedere, care vede

lumea cu alți ochi și crează altă paradigmă.

Ultima zi de vacanță petrecută în Singapore


158 159


4. Îmbrățișează un copac

5. Spune și altora toate aceste lucruri

După un mic dejun cu omletă, ciuperci, suc de

portocale și cafea am început periplul acelei dimineți,

evident cu camera foto pregătită să surprindă lumea din

jurul meu. Îmi amintesc și azi cu plăcere de grupul ce făcea

tai-chi, undeva pe iarbă, captând energia pământului

spre a deveni mai vitali și adevărați. După câteva luni am

avut șansa de a experimenta gesturile lor și a de învața

mai multe legat de cum putem depune energie în contul

energiei noastre spre a ne asigura vitalitatea pentru o viață

lungă și frumoasă. Deci, un prim episod interesant a fost

acela cu energia yin și rolul ei.

Am parcurs aleile, am fotografiat miile de specii

de orhidee, multe dintre ele având o poveste în spate. Poți

vedea specii create pentru Mrs Thatcher, Lady Di, Lee

Chaun Yew. La tot pasul ești copleșit de culoare, liniște

și mult verde. Verdele este acea culoare asociată chakrei

inimii prin urmare a iubi natura și splendoarea acelei

grădini paradisiace este gestul cel mai firesc cu putiință.

încheia splendid și seren povestea începută pe 5 aprilie.

Încă un episod al poveștii noastre urma să se deruleze

firesc în acea zi de aprilie cu soare și ploaie tropicală.

Dar să începem cu începutul: am început povestea

în Singapore într-un loc senin cu multe plante și flori. Era

firesc să creăm un final rotund și să închei jurnalul cu un alt

loc cu plante, flori și stare de bine - Grădina botanică din

Singapore, principalul obiectiv al dimineții. Am început

ziua cu un mic dejun într-o locație numită mai mult sau

mai puțin întâmplător „Food for thought”. În timp ce

Chris comanda mâncarea, eu fotografiam și analizam

vorbele interesante afișate pe pereții restaurantului. Cred

că v-ați prins deja că îmi place să analizez, să înțeleg și

să internalizez tot ce îmi iese în cale, prin urmare de ce

aș fi mai prejos într-o zi că aceasta. Ținând cont că mă

preocupa calitatea vieții și bucuria de trăi, este firesc să vă

împărtășesc cele văzute și fotografiate atunci:

1. Savurează fiecare moment

2. Bucură-te de fiecare bucățică

3. Iubește-ți familia


160 161


EPILOG

Astăzi, 1 iunie 2014 termin de scris povestea.

La început de aprilie 2013 îmi pregăteam bagajele și mă

pregăteam să zbor. Un vis devenea atunci realitate. Era

cel mai lung zbor de până atunci prefațând o călătorie în

lumi îndepărtate, un răstimp binemeritat de detașare și

profundă introspecție. Pot să-l numesc dar, privilegiu,

căutare sau toate la un loc. Drumul în Asia a fost un episod

major recompensând căutările mele din ultimii ani, un soi

de răsplată pe care o primești după ce înveți bine lecția

răbdării.

Am parcurs o porțiune de drum ce a semănat mai

degrabă cu un pod, construit acum multă vreme, care între

timp a ars. Îmi place să închid ochii și să-mi imaginez

ce ar urma în continuare, dând curs planurilor de viață

aprobate de inimă și plexul solar, validate cu un zâmbet.

Intuiția și imaginația sunt parte din mine, neîncercând

niciun moment să aflu în avans ce curs ar putea lua

propria mea viață. N-am vrut să aflu nimic de la Ketut

pe timpul șederii mele în Bali, nu frecventez astrologi sau

Pozez eleșteul cu statuia care îmi transmite o stare

de calm și frumos. Observ o mulțime de oameni care fac

jogging, cockeri care latră și fac multă gălăgie.. într-un

cuvânt viața în toate formele ei. Rămân cu imaginea stării

de bine în toată simplitatea ei, cu starea de normalitate

pe care o simți, trăiești și accepți. După aproape un an

de la acea zi îmi amintesc fiecare detaliu ca și cum s-ar fi

întâmplat ieri și simt energia pozitivă a acelui loc. Pacea

interioară, lumina de pe chipurile oamenilor, calmul și

firescul – iată lucrurile simple și aparent banale pe care

le-am apreciat în acele momente.

A urmat prânzul și o după-amiază de cumpărături,

vizite prin oraș și discuții interesante. În cursul serii a

urmat despărțirea de bunii mei prieteni de care doar

distanțele mă despart fizic.

A urmat drumul spre casă, Singapore – Paris –

București, cu același ireproșabil Air France. Mâncare foarte

savuroasă, filme și timp de reflecție. Am petrecut 15 zile

pline de întâmplări, daruri și senzații. Știam că urma să le

pun pe hârtie și abia așteptam să o fac. Intenționam să scriu

o poveste de viață, sută la sută autentică...și sper ca am reușit.


162 163


primit un dar ce merită împărtășit, am primit o poveste

ce merită spusă, am simțit că tot ce e bun și frumos se

întâmplă aici și acum.

Drumul de la da Vinci și Rumi la ființele de lumina

ce trăiesc printre noi a devenit posibil odată îmbarcată

spre Regatul Bucuriei. În acel prim an cu Rumi primisem

cadou biletul spre regat. Era un cadou atrăgător despre

care nu știam prea multe în acele clipe. Mai apoi am aflat

prețul...

Numele destinației mă atrăsese precum un magnet

chiar dacă în acel moment nu știam ce gări voi parcurge,

ce ploi și furtuni voi suporta și mai ales cât durează să

ajung la mine însămi. Știam însă că nu mai există cale de

întoarcere...iar la un moment dat am constat cu plăcere

că toate podurile lăsate în urmă au ars pur și simplu.

Într-o bună zi, drumul a devenit lin, oamenii din jur mai

armonioși, natura mai verde și soarele mai strălucitor.

Intuiesc și îmi imaginez, știu răspunsul la întrebarea cine

sunt și cine vreau să devin și restul se conturează pas cu

pas, cuvânt cu cuvânt, clipă de clipă, mai încet sau mai

repede.

clarvăzători ci mă încred în mine, cer și primesc numai

după ce daruiesc. Intreb și aflu singură răspunsul de la

divinitate.

Drumurile noastre prin lume nu sunt pure

întâmplări ci au rost, semnificație și scop. Există călătorii

de relaxare și drumuri în care încerci să afli cine ești.

Călătoriile sunt șansa noastră de a ne descoperi, simți,

iubi, pe scurt de a trăi pur și simplu. Sunt ocazia de a

observa oamenii, fără prejudecăți și fără comparații.

În acest mod simplu avem șansa de a învăța să trăim cu

fereastra deschisă spre lume, lăsând lumina să intre. Soarele

continuă să strălucească de mii de ani, gândurile ne unesc,

emoțiile ne fac să vibrăm. Ceea ce știu astăzi este că venim

pe lume cu misiunea de a învăța să iubim și să fim fericiți.

În copilărie știm toate aceste secrete și stăpânim lumea...

Apoi ne lăsăm stăpâniți de o lume întreagă...dacă ne dăm

șansa să ne oprim din alergarea fără sens, atunci învățam

să respirăm. Dacă decidem că e bine să mergem la pas

întrebând, putem afla și desluși răspunsuri nebănuite. În

ceea ce mă privește, astăzi știu că Dumnezeu a considerat

că aveam nevoie de acest timp pentru a învăța ceva. Am


164 165


să alegem gândurile, emoțiile și vorbele și mai ales să

decidem dacă vrem să trăim starea de zbor.

Putem zbura la mii de kilometri pentru a descoperi

noi lumi sau putem fi instructori pentru starea de zbor

spre Regatul Bucuriei, undeva aproape de casă. Ceea ce

contează cu adevărat este să să fim noi înșine, fără măști,

trucuri și false podoabe. Pur și simplu să înțelegem rostul

verbului „a fi”. Energia gândurilor frumoase, a trăirilor

la unison, simplitatea gesturilor, intensitatea trăirilor ne

unesc făcându-ne să creeam o nouă paradigmă. Îi privesc

atent pe toți cei din regat...le admir zâmbetul, graiul...sunt

fericiți pentru că semințele plantate acum ceva timp, au

trecut prin furtuni, ploi... după o vreme semințele au șanse

să rodească. Inchid ochii și văd grădină o de trandafiri...

sunt trandafirii roșii din Konya, iată-mă în lumea despre

care Rumi îmi vorbea acum câțiva ani, iată-mă în lumea

lui priviindu-mă în oglindă zâmbind. Sunt peste 1500 de zile

de când călătoresc spre acest loc magic... Întâlnirea cu Rumi

a făcut posibile toate intâlnirile ulterioare, toate revelațiile,

aproape și departe, azi și mâine, făcând imposibilul posibil,

inspirându-mă să creez și să mă re-creez.

În viață ne întâlnim cu două mari categorii de

oameni: prima categorie include oamenii ce ne provoacă

să găsim răspunsuri la întrebări dificile legate de noi

înșine și cea de a doua - oameni asemeni nouă care ne fac

să rezonăm pur și simplu. Din fericire, pe unii îi recunosc

după chip, pe ceilalți după lumina pe care o poartă cu ei

în lume. Privind în urmă cu detașare, le mulțumesc celor

ce m-au provocat să devin cea de azi și mai ales celor ce

mă învață azi lecția iubirii. Astăzi știu, recunosc și aleg

pur și simplu fără ezitare căci parfumul curajului este

mai puternic decât mirosul fricii de demult. Iertând, am

eliberat frica din mine și simt o diferență uriașă cu fiecare

zi care trece.

Trăim vremuri de renaștere, de reinventare

umană, celulă cu celulă, gând cu gând, suflet cu suflet.

Asemeni alchimiștilor din vremuri străvechi putem aduce

la suprafață aurul în fiece moment sau putem cumpăra

cuprul la prețul aurului de 24 k. În aceste zile putem alege

să fim OM sau o doar cifră în statistici oficiale, putem

să mimăm succesul sau putem să creăm propria viață, să

materializăm sau să așteptăm, să criticăm sau să iubim,


166 167


noastră plăsmuiește, inima valideaza, este ceea ce alegem

în fiecare clipă să fim și să devenim. Astăzi știu că între

Cer și Pămînt există un ocean de oportunități, pe care

avem menirea să le descoperim cu mintea și mai ales cu

inima.

Ca să închei în același ton, voi apela din nou la

Rumi, a cărui chemare am simțit-o profund și total acum

aproape 4 ani:

„Undeva afară, dincolo de ce e bine și dincolo de ce e rău,

există un câmp imens. Te aștept acolo”.

Doamnelor, domnilor e timpul să celebrați viața...

Vă aștept în Regatul Bucuriei!

București, 10 iunie 2014.

Dacă ar fi să descriu în 1-2 cuvinte ce a însemnat

fiecare țară pentru mine, Singapore înseamnă educație,

Bali înseamnă conectarea cu natura iar Thailanda intuiție

și creativitate. În fapt, dacă luăm în bagaj toate aceste

valori ajungem departe și putem făuri o lume cu adevărat

autentică. În mod cert, dacă vrem că lumea de mâine să

fie altfel este o reală nevoie de educație, respect pentru

natură și dorință de a crea cu mintea și mai ales cu inima.

Mă pregătesc de alte întâlniri cu dragii mei

prieteni, în acele locuri unde natura are ceva sublim, unde

zâmbetul este firesc, verdele este culoarea în tendințe

și frumusețea există la tot pasul. Într-o seară de iunie,

descopăr armonia binefăcătoare a muzicii create de

Mirabai Ceiba și simt că deja mă suprapun cu propria

mea viață. Sunt pe un drum împreună cu oameni asemeni

mie care înteleg cât de diferit arată viața când alegi să te

îmbarci spre Regatul Bucuriei.

Viața este o aventură plină de îndrăzneală, o

călătorie a simțurilor, o conversație permanentă cu

divinitatea și o cale de a ne elibera de toate obstacolele

din calea iubirii. Viața este până la urmă ceea ce mintea

Documents

Pășind în REGATUL BUCURIEI - oanastinga.comoanastinga.com/wp-content/uploads/2017/10/Regatul... · vă ducă într-o lume fascinantă de-a dreptul. Mi-ar plăcea ca povestea să