UNIVERSITATEA ”AL.I.CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZARE: ŞTIINŢE POLITICE

Lucrare de Licenţă

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

-2011-

UNIVERSITATEA ”AL.I.CUZA” IAŞI

1

FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL POLITICE

SPECIALIZARE: ŞTIINŢE POLITICE

Politici publice privind migraţia

în condiţiile aderării României la Uniunea

Europeană

- România vs. Marea Britanie -

Coordonator ştiinţific: Absolvent:

-2011-

2

Cuprins

Introducere..........................................................................................................................4

Capitolul I. Migraţia: fenomen şi politica publica................................................................7

1.1. Noţiuni teoretice. Definiţii, tipologia politicilor publice, componente....................6

1.2. Problema migratiei la nivelul politicilor publice.....................................................12

1.3. Cauze si efecte ale migraţiei la nivel international..................................................17

Capitolul II. Politica Uniunii Europene privind migraţia...................................................24

2.1. Primele acţiuni întreprinse la nivel european. Anii 1957-1993.............................25

2.2. Politica migraţiei în contextul Tratatului de la Amsterdam...................................30

2.3. Rezoluţiile Uniunii Europene după 2010...............................................................36

Caitolul III. Politica migraţiei în România şi Marea Britanie..............................................42

3.1. Legislaţia României şi a Marii Britanii, în domeniul migraţiei, după

1989 ..............................................................................................................................................

..42

3.2. Aderarea României la Uniunea Europeană. Migraţia – problemă si soluţii...............60

3.3. Perspective pentru viitor privind migraţia..................................................................66

Concluzii................................................................................................................................71

Bibliografie............................................................................................................................75

3

INTRODUCERE

Migraţia nu reprezintă un fenomen nou, ea existând din totdeauna în diferite forme de

manifestare. Cu toate acestea, în România s-a dezvoltat cu precădere după anul 1989.

Odată cu dispariţia regimului comunist, ţările din Estul Europei au încercat să scape

de trecut prin integrarea în Uniunea Europeană. Au urmat o serie de negocieri, constând în

schimbarea legislaţiei, a strategiei de apărare, a politicilor publice, inclusive politicile privind

migraţia.

Scopul acestei lucrări este de a analiza în primul rând, modul în care sunt respectate

legile în privinţa lucătorilor imigranţi în cadrul Uniunii Europene; în al doilea rând, cazul

României în urma aderării la Uniunea Europeană şi reacţiile legislative din Marea Britanie la

acest capitol.

Migraţia sau deplasarea rapidă a forţei de muncă spre ţările din Vestul Europei,

reprezintă pentru România o situaţie gravă. Aceasta este marcată de implozia economiei de tip

socialist, apariţia foarte rapidă a unei categorii de oameni foarte bogaţi şi sărăcirea rapidă a

populaţiei, concomitant cu creşterea infracţionalităţii economice, financiare şi de drept

comun.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul migraţiei şi măsurile luate de politicile publice,

este necesară explicarea conceptului. Astfel, în primul capitol intitulat Migraţia: fenomen şi

politica publica, ne vom opri asupra definirii noţiunilor de „migraţie” şi „politici publice”.

Migraţia reprezintă unul din cele mai vechi fenomene colective, care presupune un

transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populaţie dintr-o ţară în alta.

În ceea ce priveşte definirea noţiunii de politici publice, am putea spune că politicile

publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi instrumentelor practice utilizate de către

stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major.

Am considerat că este necesară clasificarea politicilor publice, a fenomenului

migraţiei.

Un alt aspect al acestui capitol este evidenţierea politicilor migraţioniste în ţările

membre ale Uniunii Europene, realizate în concordanţă cu aquis-ul comunitar, dar care se

pliază nevcesităţilor naţionale. Astfel, politicile publice sunt împărţite în patru categorii:

politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii; politici pentru întărirea 4

legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării ilegale a lucrătorilor străini; politici

pentru integrarea imigranţilor; politici privind cooperarea internaţională în domeniul

migraţiei. De asemenea, un rol import îl au efectele fenomenului de migraţie în context

internaţional, în special după sfârşitul războiului rece.

În cel de-al doilea capitol, Politica Uniunii Europene privind migraţia, se vor analiza

primele acţiuni întreprinse de Uniunea Europeană, în perioada 1957-1993. Încă de când a fost

înfiinţată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, s-a încercat găsirea unei soluţii în

privinţa migraţiei, soluţie care să avantajeze statele membre.

O dată cu Tratatul de la Maastricht din 1992, politicile privind azilul, libertatea de

mişcarea a persoanelor, vizele, migraţia şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit

problemele Comunităţii. Tratatul prevede o cetăţenie unională; toţi cetăţenii statelor membre

sunt cetăţeni ai Uniunii.

În 1999 întră în vigoare Tratatul de la Amsterdam, care completează Tratatul de la

Maastricht. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării.

Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă,

origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Începând cu anul 2001 au loc rezoluţii la nivelul Uniunii Europene în privinţa

migraţiei.

La 9 iunie 2005, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie privind legătura dintre

migraţia legală şi ilegală şi integrarea imigranţilor. Parlamentul a convenit cu Comisia că

reglementarea în masă a imigranţilor aflaţi în situaţie de şedere ilegală nu este o soluţie pentru

problema imigrării ilegale.

Pe 5 aprilie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la fluxurile

migratorii cauzate de instabilitate: domeniul de aplicare şi rolul politicii externe a Uniunii

Europene.

În ultimul capitol, intitulat Politica migraţiei în România şi Marea Britanie, s-a

realizat o trecere în revistă a legilor privind migraţia după anul 1989,moment în care migraţia

externă devine un fenomen social care capătă amploare. Legislaţia Marii Britanii în acest

domeniu se bazează pe acte emise încă din 1971 şi 1986, în ultimii ani realizându-se o

adaptare la realitatea actuală Prima convenţie pe care România o semnează este cu Germania

în 1991, pentru schimburi în domeniul migraţiei.

Un aspect important este tipologia politicilor din domeniul migraţiei implementate în

România: politica privind imigraţia controlată; politica privind prevenirea şi combaterea

imigraţiei ilegale; politica privind azilul; politica privind integrarea socială a străinilor.5

Un alt argument prezentat în acest capitol este unghiul din care este privită migraţia în

urma aderării României la Uniunea Europeană. Clauza de salvgardare a fost dură pentru

România, considerată slab pregătită, mai afectată de corupţie decât Bulgaria, de subordonarea

politică a Justiţiei şi de concurenţa neloială cauzată de intervenţii preferenţiale clientelare ale

guvernului pe piaţă.

Migraţia populaţiei poate fi văzută ca o rezultantă a instabilităţii politice, nerespectării

drepturilor omului şi a minorităţilor. Poate fi influenţată de exportul de populaţie excedentară,

de escaladarea crimei organizate şi a terorismului internaţional. Toate acestea sunt completate

de intensificarea traficului necontrolat de persoane.

Fiecare ţară se confruntă cu propriile probleme în domneiul migraţiei, până într-un

anumit punct, România nu vedeafaptul că din ce în ce mai mulţi români părăsesc ţara este o

problemă reală, dar când s-a ajuns la chemarea unor muncitori din afară pentru a face ceea ce

odată realizau românii, cum ar fi chinezi, s-a decis că trebuie să se acţioneze diferit.

Deasemenea, Marea Britanie abordează migraţia din punctul de vedere al ţării gazdă,

nu are cazuri foarte multe de cetăţeni care emigrează din motive financiare sau de

discriminare. Deşi fiecare stat este diferit în organizare şi proprietăţi, se poate observa modul

de acţiune al Marii Britanii, şi se poate lua partea bună a legilor, care se poate aplica în folosul

ţării noastre. Această lucrare nu aduce idei revoluţioniste în acest domeniu, vrea doar să

sublinieze anumite aspecte ale migraţiei, fenomen care afectează România din ce în ce mai

mult.

6

Capitolul I. MIGRAŢIA: FNOMEN ŞI POLITICĂ PUBLICĂ

1.1 Politici publice: concepte cheie, tipologie, domenii de activitate

Domeniul de cercetare al politicilor publice reprezintă un domeniu de graniţă între mai

multe discipline “clasice” precum ştiinţa politică, sociologia, psihologia socială, ştiinţa

juridică sau economia.

Domeniul politicilor publice (cercetarea şi analiza în domeniu) poate fi definit foarte bine

ca ocupându-se de studiul deciziilor politico-administrative de alocare a diverselor forme de

resurse (materiale, financiare, de know how, simbolice).

Politicile publice, obiectul de studiu al disciplinei în cauză, reprezintă acţiuni realizate de

către guvern (central sau local) ca răspuns la problemele care vin dinspre societate. Vorbim

despre politici publice atunci când o autoritate publică, centrală sau locală, încearcă, cu

ajutorul unui program de acţiune coordonat să modifice mediul economic, social, cultural al

actorilor sociali. Din această definiţie, se pot evidenţia câteva elemente care sunt esenţiale

pentru a înţelege termenul şi fenomenul de “politică publică”.

Cele cinci elemente care dau consistenţă unei politici publice sunt1:

politică publică este formată dintr-un ansamblu de măsuri concrete, care dau

„substanţă” unei politici publice;

politică publică cuprinde decizii sau forme de alocare a resurselor, a căror natură

este mai mult sau mai puţin autoritară şi în care coerciţia este mereu prezentă;

politică publică se înscrie într-un „cadru general de acţiune” , ceea ce ne permite

să distingem între o politică publică şi simple măsuri izolate;

politică publică are un public, adică indivizi şi grupuri a căror situaţie este afectată

de către politica publică în cauză;

politică publică are obiective şi scopuri, stabilite în funcţie de norme şi valori.

Procesul de realizare a unei politici publice cuprinde şase etape:

1. Identificarea problemei - are loc atunci când un eveniment, o persoană, un grup reuşesc

să atragă atenţia asupra unei probleme, spre soluţionare, prin intervenţia puterii publice.

1 Jean-Claude Thoening, Traite de Science Politique coordonat de M. Grawitz şi Jean Lecca, vol.IV. 1992, în Politici Publice şi Administraţie Publică , lector universitar Mihaela Lambru

7

2. Punerea pe agenda politică - este faza în care problema identificată este luată serios în

consideraţie de către oficiali (putere publică şi politică). Nu toate problemele identificate

ajung şi pe agenda politică.

3. Formularea cadrului de politică publică - atunci când o anume problemă ajunge să fie

considerată de către oficiali, nu înseamnă automat că o politică publică va fi creată. Cineva (o

anume autoritate) trebuie să dezvolte un program care să se refere la rezolvarea problemei.

4. Adoptarea unei politici publice - aici ne referim la toate eforturile pentru ca un anume

program să fie adoptat ca şi program guvernamental. În această fază sunt concentrate

elementele de negociere, dictate de interese, care pot schimba viziunea iniţială asupra unei

politici publice.

5. Implementarea unei politici publice - este un stadiu critic de realizare a unei politici

publice. Aici rolul administraţiei este decisiv.

6. Evaluarea de politici publice - care are ca scop determinarea eficienţei unei politici

publice. Se analizează modul în care diversele activităţi au condus la îndeplinirea scopurilor

iniţiale.

Conform unei definiţii, dată de Thomas Dye2, politicile publice sunt „tot ceea ce un

guvern decide să facă sau să nu facă ”.

O altă definiţie, mai completă şi mai conceptualizată, ne este oferită de William Jenkins.

Acesta spune că politicile publice sunt „un set de decizii interrelaţionate, luate de un actor

politic sau de un grup de actori, privind o serie de scopuri şi mijloacele necesare pentru a le

atinge într-o situaţie dată.”

Studii mai vechi privind formularea politicii publice acordă puţină atenţie naturii şi

definirii problemelor în politica publică. Problemele sunt considerate date şi analiza începea

din acest punct. De ce unele probleme sunt soluţionate, în timp ce altele sunt neglijate? De ce

unele probleme sunt definite într-un mod, iar altele în altul? Definirea problemei ajută la

localizarea punctelor de putere din cadrul sistemului politic. Dacă o problemă este de natură

internă sau externă, dacă reprezintă o nouă situaţie sau este o consecinţă a unei politici publice

actuale, dacă este limitată sau largă ca scop, toate acestea contribuie la modelarea tipului de

politică publică emergentă. În evaluarea politicii publice sunt necesare informaţii despre

substanţa şi dimensiunea problemei ţintă pentru a determina cu exactitate eficacitatea acesteia.

O problemă de politică publică poate fi definită ca acea condiţie sau situaţie care

generează nevoi ori insatisfacţii, pentru a căror corecţie acţiunea guvernamentală este

2 Thomas RDye Understanding Public Policy, 1998, Prentice-Hall, în „Politici Publice şi Administraţie Publică”, lector universitar Mihaela Lambru

8

necesară. Condiţii precum aerul poluat, mâncare alterată, aglomeraţia din inchisori,

aglomerarea urbană, fenomenul migraţiei sunt situaţii care ar putea constitui potenţiale

probleme în condiţiile în care insatisfacţia şi disconfortul cresc. Gradul de disconfort sau

insatisfacţie (care impune şi intervenţia guvernamentală) este măsurat de persoane în funcţie

de un standard sau un criteriu; dacă acestea considera o anumită situaţie ca normală,

inevitabilă sau propria responsabilitate, nici o acţiune guvernamentală nu va fi iniţiată

deoarece situaţia respectivă nu este problematică.

În general, sunt considerate publice acele probleme care afectează un număr substanţial de

mare de persoane, ale căror consecinţe sunt resimţite inclusiv de persoane care nu sunt

implicate în mod direct. Problemele care sunt limitate ca efect, număr de persoane afectate în

mod direct, nu sunt de natură publică.

Politicile publice reprezintă totalitatea conceptelor teoretice şi instrumentelor practice

utilizate de către stat în scopul atingerii unor obiective cu impact social major.

Orice politică publică are trei elemente esenţiale3:

- definirea problemei este elemental central al declaraţiei politice.

- scopurile pe care politica îşi propune să le atingă: scopurile genrale, scopurile

specifice ale unei politici.

- instrumentele sau mijloacele prin care se abordează problema şi sunt atinse scopurile.

Politicile publice se craracterizează prin4:

- sunt realizate în numele publicului;

- sunt generate şi implimentate de către guvern;

- sunt interpretate şi implementate de actori publici şi privaţi;

- reprezintă ceea inenţionează guvernul să/nu facă

O politică publică este acea direcţie de acţiune sau lipsă a acţiunii aleasă de autorităţile

publice ca răspuns la o anumită problemă sau la un anumit set de probleme interconctate5.

Tipologia politicilor publice

Toate nivelurile de guvernare – central şi local – se implică din ce în ce mai activ în

promovarea de politici publice. În fiecare an, adevarate volume de legi şi ordonanţe sunt

adoptate de organismele legislative federale, statale şi locale, ele fiind dublate de o cantitate

semnificativă de regulamente emise de agenţiile administrative în baza mandatelor legislative.

Politicile publice s-au dezvoltat atât în ariile tradiţionale de intervenţie guvernamentală – cum

3 Alina Mungiu-Pippidi , Sorin Ioniță, Politici Publice. Teorie şi practică, Polirom, 2002, pp. 24-26

4 V.Romeo Ionuescu , Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi, 2009, p. 3

5 Alina Mungiu-Pippidi , Sorin Ioniță, op.cit., p. 219

ar fi politica externă, transporturile, educaţia, protecţia socială, respectul legii, reglementarea

relaţiilor comerciale şi de muncă, relaţiile internaţionale – cât şi în domenii precum

stabilitatea economică, protecţia mediului înconjurator, egalitatea de şanse, îngrijirea

medicală, energia nucleară şi protecţia consumatorilor, pînă acum 20-30 de ani puţin

reglementate.

Literatura de specialitate sugerează o mare varietate de clasificări posibile6. Astfel,

politicile publice pot fi caracterizate în funcţie de criterii formale sau insituţionale: politici

naţionale, politici locale sau interguvernamentale sau în funcţie de grupul de cetăţeni cărora le

sunt adresate. Totuşi, se poate spune că nu există o tipologie bună, în sine, totul depinde de

interpretarea dată de analist. Tipologiile utilizate cel mai frecvent sunt cele care clasifică

acţiunea publică în funcţie de teoria schimbării sociale pe care o structurează.

O astfel de clasificare este cea făcută de Lowi7 şi completată de Ripley şi Franklin în 1991

şi se bazează pe natura coerciţiei pe care o politică publică o induce între stat şi destinatarii

politicii respective.

Din punctul de vedere al coerciţiei, politicile publice pot ficalificate în doua moduri:

- Pe de o parte, această coerciţie în mod direct sau constrângator asupra cetăţeanului ,

sau în mod indirect sau lejer (exemplu, mustrarea acordată unui automobilist de către

agentul de circulaţie)

- Pe de altă parte, această coerciţie îi afectează pe cei către care este îndreptată,

modificându-le comportamentul şi limitându-le autonomia, sau din contră, se exercită

asupra mediului înconjurător în care aceştia trăiesc

În funcţie de cele prezentate, acelaşi Lowi prezintă tipologiile politicilor publice astfel:

- O politică reglementară este o acţiune publică ce constă în adoptarea de norme

autoritare care afectează comportamentul destinatarilor. Statul obligă sau interzice :

codul rutier. În acest caz coerciţia este maximă.

- Politicile de reglementare competitive presupun ca polticile elaborate să limiteze

furnizarea de bunuri şi servicii de către una sau câteva categorii desemnate de

furnizori, care sunt aleşi dintr-un mare număr de furnizori care concurează între ei-

alocarea licenţelor radio şi de televiziune ca şi în cazul politicilor care limitează

accesul liber la anumite profesii, asigurând o viziune profesionistă a branşei.

6 Marius Profiroiu, Elena Iorga, Manual de politci publice, Ed Economică, Bucureşti, 2009, p. 29

7 Th Lowi, „American Business, Public Policy, Case Studies and Political Theory, World Politics”, 1964 în

Marius Profiroriu, Elena Iorga, Manual de politci publice, Ed Economică, Bucureşti, 200910

- Politicile de reglementare protective sunt cele care încearcă să protejeze publicul în

general de efectele negative ale activităţii private, cum ar fi: poluare, consumul de

produse falsificate, fraudarea tranzacţiilor comerciale. Negocierile între norme şi

mediul privat conduc la un compromis pentru că nici una dintre părţile implicate nu

poate domina în întregime procesul de elaborare al politicilor.

- O politică distributivă reprezintă o acţiune prin care puterea publică autorizează

cazuri speciale desemnate nominal. Un exemplu ar fi politica autorizaţiilor de

construcţie.

- O politică redistributivă constă în adoptarea de către puterea publică a unor criterii

care conferă acces la anumite avantaje, acest acces nefiind acordat unor cazuri sau

destinatari desemnaţi nominal, ci anumitor grupuri de destinatari neindividualizaţi.

Acest tip de politică este caracterizată prin acţiuni care intenţionează să modifice

alocarea bunăstării, proprietatea, drepturile personale şi civile, etc. exemplul tip este

cel al asigurărilor sociale. Statul adoptă condiţiile (vârsta, statutul economic, starea de

sănătate, etc) dar nu individualizează beneficiarii sau victimele.

- O politică constitutivă se traduce prin faptul că acţiunea publică defineşte reguli

privind puterea: revizirea constituţiei unei ţări, reformarea instituţională sau

administrativă. În acest caz, coerciţie îi afectează pe destinatari în mod indirect şi slab.

Trebuie precizat faptul că nu orice decret, lege, hotărâre reprezintă politici de

reglementare. Există politici de ordin distributiv, redistributiv sau constitutiv care se sprijină

sau nu pe texte legale.

Politicile publice implică şi furnizarea de „bunuri” publice/colective (indivizibile) sau

„bunuri” private (divizibile).

Bunurile publice sunt de asemenea natură încât furnizarea lor către o singură persoană

determină automat furnizarea către toţi. Un exemplu clasic de bun public îl constituie apărarea

naţională: nu poate fi furnizată doar unor cetăţeni în timp ce alţii sunt excluşi. Apărarea

naţională ca bun public trebuie furnizată de către guvern şi finanţată prin taxe în condiţiile în

care nici o persoană raţională nu va contribui voluntar la finanţarea ei, preferând să lase pe

alţii să acopere costurile - fenomenul „blatistului”. Aerul curat, siguranţa publică, controlul

circulaţiei sunt alte exemple de „bunuri” publice.

Bunurile publice trebuie să fie oferite de către guvern deoarece piaţa nu poate să ofere

bunuri sau servicii care nu asigură profit.8

8 V. Stoica, curs Politici Publice11

„Bunurile” private pot fi divizate şi achiziţionate sau utilizate contra cost de fiecare

utilizator ori beneficiar şi sunt disponibile pe piaţă. Multe bunuri „sociale” furnizate de

guvern (de exemplu, colectarea resturilor menajere, serviciile poştale, serviciile medicale,

muzeele, locuinţele sociale şi parcurile naţionale) au caracteristicile unor „bunuri” publice.

Dacă asemenea „bunuri” care în teorie pot fi furnizate şi de piaţă, sunt sau nu furnizate de

guvern este rezultatul unei decizii politice influenţate la rândul ei de tradiţie, accepţiunea

privind funcţiile guvernului, dorinţa beneficiarilor sau utilizatorilor de a transfera o parte din

costuri către alţii.

Există tendinţa de a transforma din ce în ce mai multe „bunuri” private în „bunuri”

publice sociale, deşi s-a argumentat că obiectul politicii publice nu poate fi reprezentat decât

de bunurile publice. Mulţi consideră sănătatea, şomajul, poluarea mediului înconjurator,

accidentele industriale drept probleme publice, nu individuale care afectează întreaga

populaţie şi, de aici nevoia pentru/de bunuri publice finanţate de întreaga societate.

Actorii implicaţi în procesul politicilor publice pot fi indivizi cât şi grupuri.

Numărul lor variază în funcţie de ţară, sector sau domeniu şi se poate modifica pe parcurs.

Literatura de specialitate oferă multiple clasificări ale participanţilor la procesul politicilor

publice.

Howlett şi Ramesh9 disting cinci categorii ale actorilor politici: oficialii aleşi (care

formează executivul şi legislativul), oficialii numiţi în funcţie (Funcţionarii), grupurile de

interes, oamenii de ştininţă şi mass media. Primele doua categorii aparţin „statului” iar

celelalte trei, „societăţii”, fiecare îndeplinind un rol diferit în procesul politicilor publice.

Capacitatea de a face poltici publice - policymaking- poate aparţine mai multor

categorii de actori din sfera publică sau privată care trebuie să dezvolte o serie de aptitudini

specifice în acest sens.

Actorii, problemele, soluţiile, deciziile, nu sunt neapărat stabile; se pot schimba pe

parcurs, se pot ajusta şi redefini, pot dispărea sau reapărea, pe măsura evoluţiei acţiunii

politice10.

1.2. Problema migratiei la nivelul politicilor publice

9 M Howlett, M Ramesh, Studiul Politicilor Publice:Cicluri şi subsisteme ale politicilor, Ed.Epigraf, Chişinău, 2004, .6310 Marius Profiroiu, Elena Iorga,op.cit p. 44

12

Termenul de “migraţie” provine din latinescul migratio, -onis, cu diferite sensuri. Una

dintre acestea se referă la „deplasarea în masă a unor triburi sau a unor populaţii de pe un

teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali”, pe când o

altă definiţie dată acestui termen ar putea fi „deplasarea în masă a unor animale dintr-o

regiune într-alta, în vederea reproducerii, a căutării de hrană etc”.

Din punct de vedere sociologic, “migraţia” are următorul sens: „deplasare în vederea

schimbării locului de trai şi de muncă, determinată de factori sociali, politici, economici sau

naturali”. 11

Schimbarea de domiciliu sau de loc de muncă în afara comunităţii locale de rezidenţă

poate fi analizată pentru o anume persoană, prin noţiunea de eveniment de migraţie, sau

pentru o mulţime de persoane, în cazul noţiunii de fenomen de migraţie.12

Migraţia nu reprezintă un fenomen nou, ea existând din totdeauna. Individual sau

colectiv, în mod voluntar sau forţat, oamenii şi-au schimbat rezidenţa în interiorul propriei ţări

sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migraţiei cu realizarea unor aspiraţii vizând

oportunităţi şi certitudini noi. Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de

organizarea şi funcţionarea societăţilor umane încât în absenţa ei progresul şi schimbarea

socială ar putea fi cu greu imaginate.

La nivel individual, decizia de migraţie este rezultatul unui proces prin care individul

raţional evaluează beneficiile migraţiei internaţionale comparându-le cu câştigurile în

condiţiile în care ar rămâne imobil şi luând în calcul costurile pe care le presupune această

deplasare (costul călătoriei, al supravieţuirii în ţara de destinaţie până la găsirea unui loc de

muncă, dificultatea adaptării la o nouã piaţă a forţei de muncă, efortul pentru învăţarea unei

noi limbi şi al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relaţii şi

stabilirii unora noi).

Migraţia reprezintă unul din cele mai vechi fenomene colective, care presupune un

transfer temporar sau definitiv, a unei largi mase de populaţie dintr-o ţară în alta.

Migraţia este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel

comunitar. Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi

negative, pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrători imigranţi.

Migraţia, cu ambele componente, emigraţie (plecarea din vechiul teritoriu) şi imigraţie

(intrarea în noul teritoriu), raportată la cauzalităţi, are mai multe forme13:

- migraţia internaţională se referă la mişcarea persoanelor care pleacă din ţara lor de 11 Petronela Daniela Feraru. Migraţie şi dezvoltare : aspecte socioeconomice şi tendinţe, ed. Lumen, 200812 Daniela Andreescu, Aurel Teodorescu , Emigraţia în scop de muncă a românilor după 1990, ed. Yes SRL, Bucureşti, 2004, p 23

13

origine, sau din ţara de unde au reşedinţa de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau

temporar într-o altă ţară. În acest caz este trecută frontiera.

- migraţia internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migraţia rurală

către mediul urban.

- migraţie determinată derivată din nevoia stringentă de părăsire a unui areal în care

resursele vitale devin insuficiente (foamete) şi anumite fenomene naturale (inundaţii, secetă,

răcirea climei, mişcări tectonice, deşertizări, alunecări de teren, incendii) pun în pericol

habitatul avut;

- migraţie impusă sau forţată rezultată din ocuparea zonelor locuite de un inamic care

recurge la exterminări, epurări etnice, deportări, intoleranţă, discriminări etc.

- migraţie voluntară generată de libera opţiune a indivizilor de a se stabili într-un alt

areal, considerat benefic aspiraţiilor şi disponibilităţilor lor de dezvoltare.

- migraţia individuală / de masă: deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci

când se are în vedere mişcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de

migrare de fiecare persoană în parte şi totodată alegerea căilor şi mijloacelor de migrare,de

regulă întinzându-se pe perioade lungi de timp;

- migraţia permanentă / temporară: naţiunile au obligaţia de a respecta şi implementa

principiile legislaţiei internaţionale, ale convenţiilor la care au aderat (cum ar fi cel al

nediscriminării) dar în acelaşi timp au dreptul de a decide asupra interzicerii intrării,

expulzării, returnării sau acordării de azil, controlul migraţiei fiind de interes naţional şi un

atribut al suveranităţii.

- migraţia economică este motivată de diferenţele dintre ţări cu privire la accesul la

resurse şi locuri de muncă, precum şi de criza anumitor specializări;

Pentru unele ţări, consecinţele migraţiei sunt imense. Migranţii pot fi surse

generatorare de profit, pentru alte ţări fiind participatori indirecţi la supravieţuirea economică.

Migraţia rãmâne, indiferent de durata şi distanţa parcursă, o schimbare simultană în

spaţiul fizic şi socio-cultural. Ea implică „nu numai deplasarea dintr-o comunitate în alta, ci

presupune distrugerea ataşamentelor structurale din zona de plecare, reorganiza sistemului

relaţional la destinaţie şi asimilarea culturală a mediului de primire” 14 .

Discriminările, restricţiile şi adversităţile de tot felul nu îngăduie o funcţionare

normală a mecanismelor de învăţare a noii culturi. Contactele şi relaţiile cu locuitorii ţării

13 Alexandra Sarcinschi,  Migraţie şi securitate, ed. Editura Universităţii Naţionale de Apărare "Carol I", Bucureşti, 2008

14 Aurel Drăguț , Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, ed. Politicã, Bucureşti 1981, p. 24.14

gazdă sunt sporadice şi tensionate, iar xenofobia şi rasismul constituie obstacole

insurmontabile în calea asimilării. Marginalizarea survine încă de la intrarea în ţară începând

cu derularea formalităţilor de instalare, care atestă dincolo de orice, o diminuare gravă a

statusului social oferit imigranţilor.

Plecarea dintr-o ţarã în alta, mai ales atunci când migraţia este ilegalã, este costisitoare

şi adesea cei care pleacă apelează la împrumuturi informale, fie de la rude, fie de la reţeaua,

adesea ilegală care-i va transporta în ţara de destinaţie. Aceastã ţară gazdă utilizează forţa de

muncă a imigranţilor semi-calificaţi în special în meserii care necesită un nivel redus de

calificare oferindu-le salarii mici. Imigranţii sunt utlizaţi fie ca un complement al forţei de

muncă naţionale, dacă economia este în creştere şi nu există destulă forţă de muncă pentru a

susţine dezvoltarea, sau este utilizată în acele sectoare în care muncitorii naţionali refuză să se

angajeze, cum ar fi în unele cazuri construcţiile.

Pierre George distinge patru categorii de emigranţi în funcţie de relaţiile pe care

aceştia le au cu ţara de plecare sau cu ţara gazdă.Avem astfel, emigrantul care îşi manifestă

dorinţa de a-şi schimba ţara şi, în final, naţionalitatea; muncitorul străin care este un emigrant

temporar; persoanele deplasate (expulzate, repatriate, transferate) alungate din ţara lor de

origine şi refugiaţii care au optat pentru părăsirea ţării lor.15

Cei care decid sã-şi părăsească ţara continuă să păstreze legătura cu familia şi rudele,

sau chiar cu acele persoane care au convingeri politice şi ideologice similare. Doresc să-şi

păstreze stilul de viaţă şi să utilizeze aceleaşi practici culturale (religie, mâncare sau haine).

Contactul cu o altã cultură înseamnă o schimbare în practicile obişnuite şi o problemă

importantă este dacă acest contact reprezintă o influenţă într-un singur sens, dinspre cultura

dominantă, conducând la omogenizare, sau se reflectă în transformarea şi adaptarea practicilor

dominante de către minoritate. Odată ajunşi în ţara de destinaţie, problema crucială pentru

imigranţi este aceea a adaptării şi asimilării lor. S-a remarcat că ei rup legătura cu mediul din

care provin păstrând doar anumite moduri de a gândi, de a simţi şi de a acţiona. Această

transplatare dintr-un mediu în altul antrenează rupturi sau şocuri, traumatisme psihice

serioase.

Există trei indici ai asimilării migranţilor în zona de sosire16 . Primul dintre aceştia,

integrarea instituţională semnifică măsura diseminării acestora în interiorul unor sfere sociale

(familia, economia, politica). Ceilalţi indici sunt aculturaţia, adică achiziţionarea de norme,

15 http://www.armyacademy.ro/revista4/rev4_art6.html

16Dana Diminescu, Circulaţia românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004, p. 3415

moravuri şi cutume aparţinând mediului de primire şi adaptarea care se exprimă prin gradul

de integrare personală în noul sistem de relaţii sociale.

Până la realizarea acestei asimilări, imigrantul trece prin etapele şocului cultural.

Prima dintre acestea este incitarea care apare atunci când acesta călătoreşte undeva pentru

câteva zile sau săptămâni, şi totul i se pare minunat. Apare apoi dezamăgirea, când realizează

că lucrurile nu sunt chiar aşa cum par, nu înţelege ce se întâmplă în jurul său, se simte singur,

începe să se îndoiască de sine. Aceasta este faza în care cei mai mulţi imigranţi se întorc în

ţara-mamă.

Pentru cei care reuşesc sã treacă peste dezamăgire începe schimbarea când, inconştient

de cele mai multe ori, începe să se adapteze, să-şi facă prieteni.

În final se produce integrarea, individul simţindu-se ca acasă în ţara în care a emigrat,

dar, întorcându-se în ţara de origine, ar trece printr-un proces asemănător de şoc cultural.

Dacã intervine o incompatibilitate între modelele culturale de la destinaţie şi orientarea

migranţilor, conflictele vor fi cu atât mai puternice cu cât diferenţa este mai evidentă. Atunci

când aspiraţiile imigranţilor sunt blocate de tendinţe discriminatorii, ei pot evolua în mod

regresiv sau agresiv, acest lucru ducând la o stare de dezorganizare personală. Sferele

economice şi socio-culturale în care aceşti imigranţi îşi desfăşoară activitatea au grade diferite

de permeabilitate. Procesul de integrare se declanşează odată cu obţinerea unui loc de muncă

de aceea migranţii care sunt titularii unui contract de muncă au şanse de adaptare mai mari,

deşi autorizaţia de a lucra nu se obţine prea uşor, fiind precedată de numeroase demersuri

pentru atestarea şi echivalarea diplomelor, sau, absolvirea unui curs profesional.

Celor angajaţi li se acordă prin lege dreptul sã aplice pentru un permis de şedere şi

patronul este obligat sã furnizeze documentele necesare şi să fie de acord cu intrarea în

legalitate a celui care munceşte pentru el. Dacă refuză, poate fi dat în judecată, însă aceasta

este o practică destul de rară pentru că imigranţii nu au resursele necesare pentru a face faţă

unui proces. Sub aspect individual portretul imigrantului la munca în străinătate poate fi

construit din trăsături prin care acesta este definit de compatrioţii lui, sau din imagini pe care

le au lucrătorii din ţara gazdă despre „noul venit”.

În acest context emigranţii trec prin crize de identitate, întrucât în ţara de origine

aparţineau populaţiei majoritare, în timp ce în ţara de destinaţie aparţin unui grup etnic

minoritar şi uneori pot fi etichetaţi ca cetăţeni de mâna a doua. Pentru a evita această

marginalizare, aceştia preiau stereotipurile grupului dominant şi fac eforturi pentru a-şi

ascunde identitatea etnică. Pentru emigranţii care au dobândit permis de şedere în ţara de

destinaţie, păstrarea legăturilor cu reţeaua etnică nu mai este la fel de importantă preferându-16

se o apropiere de populaţia autohtonă. Privit în mod obiectiv acesta este un schimb economic

mai degrabă decât unul afectiv constând în exploatarea muncii celor proaspăt veniţi şi în

obţinerea forţei de muncă necesare.

Politicile migraţioniste în ţarile membre ale UE ca şi în ţările candidate sunt împărţite

în mod curent în patru grupe (OECD, 2003, SOPEMI) 17:

- politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii ;

- politici pentru întărirea legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării

ilegale a lucrătorilor străini ;

- politici pentru integrarea imigranţilor ;

- politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei.

Politici pentru reglementarea şi controlul fluxurilor migratorii.

Ele vizează intrarea, rezidenţa şi angajarea străinilor. Cele mai multe urmăresc, în

esenţă, întărirea controlului la frontieră, simplificarea şi urgentarea procedurilor de examinare

a cererilor de azil şi amendarea condiţiilor de intrare, rezidenţă şi angajare.

Politici pentru întărirea legislaţiei de combatere a migraţiei ilegale şi a angajării

ilegale de lucrători străini.

Ţările membre ale UE sunt preocupate în permanenţă de perfecţionarea legislaţiei

legate de problemele migraţiei. Ţările confruntate cu fluxuri puternice de imigranţi ilegali şi-

au întărit măsurile de combatere a acestui fenomen.

Politici pentru integrarea imigranţilor.

În plan practic aceste politici vizează măsuri de combatere a discriminării şi învăţarea

limbii ţării-gazdă ca şi procesul general de naturalizare a imigranţilor.

Politici privind cooperarea internaţională în domeniul migraţiei.

Ele urmăresc punerea la punct a unor măsuri comune în domeniul reglementării si

controlului fluxurilor migratorii precum şi măsuri speciale în privinţa schimburilor de

cercetători, profesori, studenţi în cadrul creat la nivelul UE atât pentru ţarile membre cât şi

pentru ţările candidate.

17 Institul European din România, http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf17

Globalizarea şi internaţionalizarea pieţelor determină noi comportamente migratorii, o

fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o

semnificaţie aparte. Schimburile de populaţie între ţări, joaca un rol tot mai important, definit

în principal pe două paliere : al transferurilor interculturale dintre state şi al impactului politic

al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. In

fapt, treptat, fenomenul migraţiei, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit

unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidenţierea diferitelor sale aspecte în mod

sistematic şi sistemic.

La modul general, politicile din domeniul migraţiei se încadrează în tipologia

politicilor de reglementare, care prevăd condiţii pe care trebuie să le îndeplinească imigranţii

pe teritoriul uni stat, interdicţii, limitări de drepturi şi obligaţii faţă de aceştia dar în acelaşi

timp pot prevedea acordarea unor facilităţi sau ajutoare financiare anumitor categorii de

indivizi, iar în acest caz, polticile migraţioniste se intră în cadrul polticilor distributive sau

redistributive.

Unele politici în domeniul migraţiei pot cuprinde mai multe tipuri de reglementări şi

astfel fiind imposibilă încadrarea lor într-o tipologie anume.

Politicile migraţioniste pot fi încadrate în cadrul politicilor privind afacerile intrene,

sau relaţiile externe, sau ocuparea forţei de muncă la nivel naţional, toate astea dovedind

complexitatea unei politici publice, în special al celor migraţioniste.

1.3 Cauze şi efecte ale fenomenului de migraţie în context internaţional

Oamenii aleg să îşi schimbe rezidenţa din diferite motive. Unele sunt de ordin

economic: foamete, şomaj, lipsa terenurilor agricole. Alţii aleg această cale ca urmare a unor

persecuţii culturale şi religioase.

Indiferent de motivul ce determină această alegere, impactul imediat se resimte, în

primul rând, la nivel economic, dar afectează atât domeniul muncii cât şi cel social, sistemul

de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil

la o mai mare diversitate etnico-culturală în toate statele.18

Migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi negative, pentru toate părţile

implicate. Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea

forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. Totodată apar noi factori de

creştere economică: veniturile migranţilor ce ajung în bugetul de stat şi calificările

îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc. Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de

resurse umane creşte, ceea ce duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital.

În Uniunea Europeană, libera circulaţie a persoanelor favorizează dezvoltarea unei

gândiri pozitive cu privire la acest fenomen. În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără

intervenţii din partea statului de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând

avantajele.18

Din anii '60 încoace Europa cunoaşte o amploare fără precedent a curentelor

migratorii şi o varietate a direcţiilor de deplasare necunoscută în alte zone. Această evoluţie a

proceselor migraţionale a fost determinată, în principal, de apariţia unui excedent de slujbe pe

piaţa muncii din câteva ţãri occidentale şi de existenţa unei considerabile oferte de personal în

regiunile sudice mai puţin dezvoltate ale continentului, în Turcia precum şi în Africa de Nord.

Pentru a-şi susţine expansiunea economicã postbelică, o serie de ţări industrializate europeneă

la importul de muncitori străini în domenii de activitate care atrăgeau din ce în ce mai puţin

muncitorii autohtoni.

Modernizarea economiei, avântul industrial şi extinderea serviciilor au permis forţei

de muncă din ţările dezvoltate să promoveze în cadrul sistemului productiv, ceea ce a creat în

mod firesc o cerere ocupaţională suplimentară la nivelele inferioare ale ierarhiei profesionale.

În acest fel au devenit disponibile locurile de muncă necalificate, periculoase, murdare,

penibile, prost plãtite şi desconsiderate de societate.

Pentru lucrătorii migraţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi găsi un

loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând un salariu

mai mare decât în ţara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor

Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii,

avantajele sociale şi fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranţi sunt similare cu cele

acordate cetăţenilor proprii. 19

18 Nicolae Idu, Iulia Zamfirescu , Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru ţările candidate

din Europa Centrală şi de Est, ed. Institutul European din România, Bucureşti, 2001, p. 4419 Regulamentul (CEE) NR. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 cu privire la libera circulaţie a munitorilor în cadrul Comunităţii, http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/REGULAMENTE/Reg1612-68.pdf

19

O persoană care lucrează în străinătate intră în contact direct cu practicile şi regulile

existente în statul de destinaţie referitoare la desfăşurarea activităţii sau cu un alt tip de cultură

antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de formare

profesională, ca şi cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele acumulate în

străinătate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.20

În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite în

Statele Membre se datorează posibilităţii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare prost

plătite din străinătate (datorită raportului supraunitar cerere/ofertă), comparativ cu sectorul în

care lucrau sau în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară.

Pierderile pentru lucrătorii migranţi, la nivel de individ, sunt atât de natură economică

cât şi, mai ales, de natură socială:

a) discriminare de tratament, comparativ cu forţa de muncă autohtonă sau chiar a altor

lucrători migranţi;

b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat;

c) tensiuni în relaţiile cu forţa de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la

conflict;

d) dificultăţi de acomodare şi ca atare eficienţă redusă în muncă, ceea ce poate

conduce la nemulţumiri de ambele părţi;

e) protecţie socială redusă sau necorespunzătoare, referindu-se în particular la

securitate şi condiţii de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, sub cele promise la interviul de

selecţie şi angajare.

Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele de

câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au probleme

de adaptare mai mici în ţara de destinaţie, cunoscând limbi străine sau având abilităţi mai

bune sau deprinderi care le permit sa înveţe mai repede. Pentru ţările de origine, plecarea

specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creşterii economice,

scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare.

Există însă şi cauze involuntare: transferarea forţată a unor populaţii dintr-un continent

în altul, războaie, expulzare, calamităţi naturale de proporţii.

Creşterea fenomenului de migraţie este determinată şi de condiţiile socio-economice,

existente în unele ţări ale Europei, în special nivelul ridicat de trai.

20 CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE, Jurnalul Oficial C 83 din 30 martie 2010, http://eur-lex.europa.eu/ro/treaties/index.htm

20

De regulă, persoanele tinere părăsesc ţara, fapt care duce la o creştere a vârstei medii

în ţările de origine, la creşterea ratei mortalităţii şi scăderea natalităţii.

Una dintre problemele cele mai grave o reprezintă copii migranţilor, care rămân în

creşterea unui părinte sau a bunicilor. Copii sunt cei mai afectaţi şi sunt cazuri când aceştia

devin traumatizaţi.

Probleme apar şi în ţările în care aceştia se stabilesc: dificultăţi de adaptare, diferenţe

culturale, religioase, conflicte între aceştia şi populaţia autohtonă.

Efectele cele mai importante sunt legate de tulburările aduse pieţei forţei de muncă:

- capacitatea de ocupare a forţei de muncă;

- rata şomajului şi caracteristicile sale;

- emigrarea în masă a forţei calificate de muncă;

- intensificare economiei subterane (munca “la negru”).

În condiţiile globalizării, migraţia nu poate fi tratată ca un fenomen izolat, ea capătând

din ce în ce mai mult o amprentă regională şi mondială.21

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stipuleazã în Articolul 13: „Oricine are

dreptul să se deplaseze liber şi să-şi stabilească reşedinţa pe teritoriul oricărui stat” şi „Oricine

are dreptul să părăsească o ţară, inclusiv cea de origine, şi să se întoarcă în ţara sa”22.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie este una dintre principalele organizaţii

voluntare cu activitate în domeniul migraţiei la nivel mondial. Aceasta a fost creată în1951 la

iniţiativa Belgiei şi a Statelor Unite ale Americii. Organizaţia este adepta principiului că

migraţia umanitară şi cea ordonată este în beneficiul atât al migranţilor cât şi al societăţii.

La nivel mondial, se apreciază că în următorii 15 ani principalele fluxuri migratorii se

vor canaliza pe trei mari direcţii: 23

- migraţia către Statele Unite ale Americii şi Canada, provenind în principal din

America Latină, America Centrală şi Asia,

- migraţia către Europa, în principal având ca sursă Africa de Nord, Orientul

Mijlociu, Asia, fostele ţări comuniste din Europa de Est şi Eurasia,

- fluxuri migratorii între ţările în curs de dezvoltare (de regulă, dinspre cele mai

puţin dezvoltate spre cele mai avansate), care privesc regiunea Americii de Sud,

21Daniela-Luminiţa Constantin, Valentina Vasile, Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană , Institutul European din România, Bucureşti, 2004, p. 722 http://www.onuinfo.ro/documente_fundamentale/declaratia_drepturilor_omului/

23 Daniela-Luminiţa Constantin, Valentina Vasile, op.cit, p. 4621

Africa Subsahariană, Orientul Mijlociu, Asia şi regiunea Pacificului, fostele ţări

comuniste.

Cu toate că o politică de imigrare poate avea un scop demografic, atunci când vizează

popularea unor teritorii, precum Australia, Noua Zeelandă, sau din motive culturale sau

politice se încurajează aceasta, astfel de politici au frecvent scopuri economice şi acţionează

selectiv dacă nu în mod exclusiv în acordarea priorităţii pentru muncitorii din anumite profesii

sau anumitor naţionalităţi.

Principalele ţări gazdă de după cel de-al Doilea Război Mondial au fost Australia,

Noua Zeelandă (unde au fost înregistrate cele mai înalte cote de intrări), SUA, Canada,

Argentina, Marea Britanie, Venezuela şi Uruguay. În Australia, imigraţie este responsabilă

pentru creşterea cu 2/5 a populaţiei, iar emigranţii din America au fost absorbiţi mult mai

repede decât cei din Canada şi Venezuela deşitotalul absolut din SUA era de departe cel mai

mare. Prin emigrare, Jamaica e pierdut aproape ¼ din creşterea naturală, în timp ce Mexic a

înregistrat o pierdere de aproape 250 000 indivizi (în principal spre SUA)24.

Una din mişcările impresionante de după 1945 a fost valul de populaţie europeană şi

indiană în anumite părţi din Africa, în ţări cum ar fi Republica Rodezia, Zair, Kenia,

Tanzania, Uganda, unde a scăzut imigrarea în momentul obţinerii independenţei statelor.

Politica „Australia albă” denumită în termeni oficiali „politica restrictivă de imigrare” , deşi

liberalizată după 1965 pentru a permite intrarea unor europeni, a rămas probabil cel maia ctual

exemplu de excludere a populaţiei de culoare.

Într-o lume în care volumul şi direcţia migraţiei au fost puternic influenţate de decizii

nefavorabile indivizilor de culoare, au rămas totuşi deschise anumite canale, de la imigrarea

portoricanilor către SUA şi până la Proiectul de Imigrare în Commonwealth (1968) din Indiile

de Vest către Marea Britanie. În aceste cazuri, cetăţenia comună a dus la o creştere relativ

amplă prin mişcarea emigranţilor de culoare către aceste ţări.

Uniunea Europeană s-a fundamentat pe o filosofie a liberei circulaţii a cetăţenilor

statelor membre în spaţiul european. Migraţia şi azilul au căpătat un loc proeminent pe agenda

politică a U.E. şi statelor membre după 2000, iar prin Tratatul de la Amsterdam, intrat în

vigoare în 1999, toate eforturile s-au concentrat asupra stabilirii unor politici comune în

domeniul azilului şi migraţiei. Se consideră în prezent că este de dorit o abordare integrată şi

corespunzătoare pentru a gestiona mai bine fenomenul migraţiei şi de aceea statele membre

trebuie sã stabilească exact condiţiile în care cetăţenii altor state pot intra şi locui pe teritoriile

24 Eusebiu Tihan, Anatomia populaţiei.Concepte cheie în sociologie, demografie, politici sociale, Ed OPINFO, Bucureşti, 2004, p 38

22

lor, drepturile şi obligaţiile acestor persoane precum şi accesul la informaţii şi mecanismele de

control funcţionale.

Politicile externe şi programele actuale ale Comunităţii Europene în sprijinul

drepturilor omului, consolidării democraţiei, reducerii sărăciei şi creării de locuri de muncă

sunt instrumente cu rol esenţial în vederea reducerii presiunii migraţiei.

Realizarea liberei circulaţii a persoanelor prin crearea unei pieţe comune şi prin

armonizarea graduală a politicilor economice a statelor membre este unul din obiectivele

comunitare prioritare, însă, statele membre ale U.E. se confruntă cu situaţii foarte diferite în

ceea ce priveşte migraţia (istoric diferit, nivel diferit al dependenţei economice faţă de

migraţie, preocupări diferite faţă de tendinţa migraţionistă) şi de aceea dezideratul unei

politici comune privind migraţia rămâne un obiectiv ambiţios.

După prăbuşirea blocului comunist şi deschiderea frontierelor, a sporit fluxul migrator

din est către vest, în special migraţie minorităţilor etnice. Din a doua jumătate a anilor 90, s-au

intensificat discuţiile cu privire la efectele migraţiei internaţionale a lucrătorilor înalt

calificaţi. În Europa, migraţia specialiştilor şi studenţilor din Europa Centrală şi de Est către

Europa de Vest, s-a remarcat după căderea zidului Berlinului şi a regimurilor socialiste în

1989.

Aceste fenomen, care are loc peste tot în lume, poate avea efecte atât negative cât şi

poyitive, asupra ţărilor de origine dar şi a statelor-destinaţie. Dacă migraţia este gestionată

într-un mod eficient, aceasta nu va afecta stabilitatea niciunui stat, şi nici relaţiile dintre

acestea. Pentru asta, au fost emise legi la nivel comunitar dar şi mondial, în domeniul

migraţiei, legi pe care le vom prezenta în capitolul ce urmează

Capitolul II. POLITICA MIGRAŢIEI LA NIVELUL UNIUNII

EUROPENE

În Europa, problema sensibilă a imigraţiei pare sã se afle din ce în ce mai des pe

agenda politicienilor.

În ultimii ani s-a înregistrat o creştere a migraţiei permanente şi a celei temporare, ca

urmare, pe de o parte, a intensităţii fazei de expansiune de la sfârşitul anilor '90, iar pe de altă

parte, datorită dezvoltării tehnologiei informaţiei şi comunicaţiei, sănătăţii şi educaţiei,

sectoare ce necesită forţă de muncă înalt calificată. Totodată, a crescut cererea de mână de

23

lucru strãină necalificată, în special în agricultură, construcţii şi lucrări publice, precum şi

serviciile casnice (Italia, Spania, Grecia şi Portugalia).

Ca urmare a dezvoltãrii reţelelor de trafic internaţional şi a noilor dimensiuni ale

migraţiei ilegale, politicile Statelor Membre privind migraţia şi angajarea străinilor au sporit

măsurile represive împotriva traficanţilor, angajatorilor, sau imigranţilor aflaţi într-o situaţie

de ilegalitate.

Malta este ţara cu densitatea cea mai mare din Europa, 1200 persoane/km2, iar

numărul crescând de imigranţi ilegali dă mari bătăi de cap guvernului maltez. Chiar şi în

Cehia, chestiunea imigraţiei a declanşat discuţii aprinse printre politicieni vizând pericolul pe

care „multiculturalismul artificial” şi „migraţia de masă” îl reprezintă pentru securitatea

Europei. Atentatele teroriste care au avut deja loc în Europa au accelerat reuniunile pe tema

migraţiei ilegale25.

Spania şi Franţa au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde măsuri

comune de repatriere a imigranţilor ilegali. Franţa este o destinaţie preferată a imigranţilor

ilegali chinezi, care, dupã un articol apărut în „Le Monde”, ar reprezenta între 12% şi 15% din

migraţia clandestină din Franţa. Pentru aceştia, Franţa este doar o rampă de lansare spre

Canada şi SUA, sau este ţara unde vor fi folosiţi de reţelele franceze de muncă la negru în

domeniul textilelor şi marochinăriei26.

În Austria, Parlamentul va vota în curând o lege care va permite poliţiei sã reţină

azilanţii şi imigranţii ilegali pe timpul cât cererile lor sunt studiate de autorităţi, o încercare de

a stăvili numărul mare de delicte comise de străini. În acelaş timp, legea prevede accelerarea

cercetării dosarelor de cerere de azil27.

În Anglia, politica „prea liberală” în materie de imigraţie a fost pusă sub lupă de mass-

media şi politicieni, încercând fiecare după convingerile sale să străpungă legătura dintre

terorism şi imigraţie. Guvernul britanic ia măsuri mai severe împotriva străinilor de pe

teritoriul său. Chiar cei care primesc azil politic nu mai au dreptul să rămână definitiv în

Anglia, situaţia lor fiind revizuită periodic, în timp ce noi reglementări restrictive sunt

introduse în privinţa permiselor de muncă temporară.

Tranziţia Europei de la o societate naţională la una din ce în ce mai multiculturală

provoacă frisoane în rândul cetăţenilor ei, care văd numărul crescând al străinilor ca o

ameninţare la adresa culturii şi identitãţii naţionale. Atentatele teroriste şi intoleranţa unor

25 http://ro.altermedia.info/minoritati/imigratia-culturi-in-miscare_2793.html accesat la data de 20.02.201126 www.europa.eu.int/comm/employment_social/fundamri/movement/studies: “Migration in Europe:Lessons from the Past”, 2002 accesat la data de 18.01.201127 http://ec.europa.eu/news/justice/110506_ro.htm, accesat la data de 19.04.2011

24

clerici islamici din Franţa şi Anglia la adresa societăţii occidentale au intensificat clivajele,

prejudecăţile şi discriminările.

2.1 Primele acţiuni întreprinse la nivel european. Anii 1957-1993

Robert Schuman, afirma la 9 mai 1950, că „orice război între Franţa şi Germania

va deveni nu numai de neconceput, ci şi  imposibil din punct de vedere material”.28 Acest

nou tip de cooperare presupunea transferul de suveranitate către o organizaţie cu puteri

de constrângere asupra membrilor săi. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune

şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state

europene, acesta fiind primul pas către o cooperare largită: o integrare sectorială ce ar fi putut

influenţa şi alte sectoare e con omice .

În 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări, Belgia, Franţa, Germania,

Italia,Luxemburg şi Olanda, au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin

care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului.

În 1968, Comunitatea Economică Europeană avea încheiată o piaţă comună. Crearea

unei pieţe comune nu înseamnă numai eliminarea tuturor barierelor existente în calea liberei

circulaţii a bunurilor şi stabilirea unei taxe vamale unice, piaţacomună înseamnă şi

liberalizarea altor sectoare, cum ar fi libera circulaţie a persoanelor,serviciilor  şi  capitalului

şi  stabilirea  unor  politici  comune  în  domenii  strategice,agricultură, comerţ, transport şi

concurenţă pentru crearea unor condiţii omogene învederea creşterii performanţei activităţilor

economice.29

În ultimii ani, Uniunea Europeană a făcut remarcabile progrese în abordarea problemei

migraţiei, într-o manieră concisă şi ordonată. Până în 1992 problema migraţiei şi a refugiaţilor

era doar în grija statelor membre, însă o dată cu tratatul de la Maastricht şi mai târziu cu cel

de la Amsterdam, politicile privind azilul, libertatea de mişcare a persoanelor, vizele, migraţia

şi drepturile naţiunilor din statele terţe au devenit responsabilităţi ale Comunităţii.

În urma întâlnirii speciale a Consiliului European de la Tampere, s-a căzut de acord că

Uniunea Europeană are nevoie de o politică comună privind migraţia care să cuprindă

28 John Pinder, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, ed. Bic All, București, 2005, pag. 20

29 Adrian Liviu Ivan, Statele Unite ale Europei, ed. Institutul European, 2007, p. 13

25

următoarele elemente: parteneriat cu ţările de origine, un sistem european comun privind

azilul şi încercarea de a controla migraţia.

La începuturile formării Comunităţii Europene, instituirea unei graniţe comune a dus

la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de graniţă până

la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a politicii comune

de migrare este cea a drepturilor migranţilor, de aceea obţinerea cetăţeniei după un număr

minim de ani ar putea fi o garanţie suficientă pentru ca mulţi dintre aceştia să se stabilească cu

succes într-o societate.

La nivel comunitar, nu există încă o politică privind migraţia; există politici comune

privind anumite aspecte ale migraţiei. În practică, migraţia este reglementată prin acte

normative naţionale, care sunt actualizate conform nevoilor economice. Se încearcă la acest

nivel gestionarea factorilor care stau la baza fenomenului emigrării: sărăcia, şomajul,

subdezvoltarea, dar şi persecuţia.

În mare parte Statele Membre ale Uniunii Europene susţin ideea unui acces controlat

al forţei de muncă migrante, în special din ţările candidate, luând în considerare încheierea de

acorduri privind migraţia forţei de muncă în domeniul de interes. Astfel, se poate controla

fenomenul migraţionist, lucrătorii migranţi fiind orientaţi spre anumite sectoare cu deficit de

forţă de muncă.

Lucrătorii, cetăţeni comunitari, beneficiază în Statele Membre de tratament egal şi

nediscriminatoriu în ceea ce priveşte condiţiile de angajare şi de muncă, în special salarizarea,

concedierea şi, dacă a devenit şomer, reintegrarea profesională sau reangajarea.

Convenţia de la Geneva privind statutul refugiaţilor30 adoptată în 1951 de către

Naţiunile Unite este citată până în prezent, reprezentând o bază legală a susţinerii refugiaţilor,

imigranţilor politici, a cetăţenilor care cer azil într-o ţară străină. Regulamentul Dublin II este

aplicabil în toate ţările Uniunii Europene, şi stabileşte care ţară este responsabilă cu

procesarea cererii de azil. Există în prezent o bază de date cu amprentele fiecărui solicitant de

azil politic, cu vărsta de peste 14 ani,de pe teritoriul UE, denumită EURODAC.

Convenţia privind Migraţia în scop de Angajare de la Geneva, revizuită în 1949 şi

intrată în vigoare în 1952, prevedea în Articolul 2 ca fiecare stat membru al Organizaţiei

Internaţionale a Muncii, care aplică această convenţie, se angajează să creeze un serviciu de

asistenţă competent şi gratuit pentru lucrătorii migranţi, şi în mod deosebit să le asigure

informaţii exacte sau să se certifice că în ţară există deja un asemenea serviciu.30http://www.unhcrcentraleurope.org/romania/images/stories/news/docs/02_Protecting%20refugees/2_3_Media%20Ethics%20brochure/UNHCR-Media_and_Refugees-ROM_version-screen.pdf, consultat la data de 12.02.2011

26

Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale,

organizată la Roma în 195031 şi ratificată în 1953 se bazează pe Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului adoptată de Naţiunile Unite în 1948, reglementează respectarea dreturilor

omului, libertăţilor individuale, interzicerea sclaviei, a exploatării prin muncă, dreptul la

securitate socială, etc.

Directiva nr. 64/221/CEE, din 25 februarie 196432, pentru coordonarea măsurilor

speciale cu privire la străini, referitor la deplasare şi sejur, justificate de raţiuni de ordine

publică, de securitate publică sau de sănătate publică, vizează persoanele care se deplasează

într-un Stat Membru, altul decât cel de origine, pentru a se stabili acolo şi a exercita o

activitate salarială sau independentă. Măsurile care afectează libera circulaţie sunt motivate

exclusiv de comportamentul persoanei în cauză şi nu pot fi invocate din raţiuni economice.

Regulamentul Consiliului nr. 1612/68/CEE, din 15 octombrie 196833, cu privire la

libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii prevede în preambul: „Mobilitatea forţei

de muncă în cadrul Comunităţii trebuie să constituie unul din mijloacele prin care li se

garantează lucrătorilor posibilitatea de a-şi îmbunătăţi condiţiile de viaţă şi de muncă şi de a

avansa pe plan social”. Îndeplinirea acestui obiectiv necesită abolirea oricărei discriminări

bazată pe naţionalitate între lucrătorii din Statele Membre în privinţa angajării, salarizării şi a

altor condiţii de muncă şi angajare, precum şi dreptul acestor lucrători de a circula liber în

cadrul Comunităţii pentru a desfăşura o activitate remunerată, sub rezerva limitărilor

justificate pe motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.

În baza Directivei Consiliului nr. 68/360/CEE, din 15 octombrie 1968, privind

abolirea restricţiilor în domeniul circulaţiei şi rezidenţei în cadrul Comunităţii, pentru

lucrătorii din Statele Membre şi pentru familiile lor, Statele Membre desfiinţează restricţiile

de circulaţie şi rezidenţă pentru această categorie de lucrători şi pentru membrii familiilor lor,

cărora li se aplică Regulamentul nr. 1612/68/CEE. Statele Membre nu pot deroga de la aceste

dispoziţii decât pentru raţiuni de ordine publică, de securitate sau sănătate publică.

Dispoziţiile Regulamentului nr. 1251/70/CEE, din 29 iunie 197034, cu privire la

dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui Stat Membru după încetarea perioadei de

angajare stabileşte condiţiile în care cetăţenii unui Stat Membru care au lucrat ca salariaţi pe

31 http://conventions.coe.int/treaty/Commun/QueVoulezVous.asp?NT=005&CL=ENG consultat la data de 10.04.201132 http://ec.europa.eu/home-affairs/news/intro/docs/1_EN_ACT_part1_v11.pdf consultat la data de 12.03.201133http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/REGULAMENTE/Reg1612-68.pdf consultat la data de 19.05.201134 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:FULL:EN:PDF consultat la data de 20-03.2011

27

teritoriul altui Stat Membru, precum şi membrii familiilor acestora au dreptul de a rămâne

permanent pe teritoriul acelui stat dupa încetarea activităţii. Statele Membre facilitează

readmisia pe teritoriul lor a lucrătorilor care au locuit acolo permanent o lungă perioadă şi au

fost angajaţi acolo, dar au părăsit acel stat şi doresc să se reîntoarcă după ce au atins vârsta de

pensionare sau sunt în incapacitate permanentă de muncă.

Directiva Consiliului nr. 72/194/CEE, din 18 mai 197235 stabileşte că cetăţenii

Statelor Membre care rămân pe teritoriul unui Stat Membru în baza Regulamentului Comisiei

nr. 1251/70/CEE cu privire la dreptul lucrătorilor de a ramâne pe teritoriul unui Stat Membru

după ce au fost angajaţi în acel stat, vor intra sub prevederile Directivei Consiliului nr.

64/221/CEE privind circulaţia şi rezidenţa cetăţenilor străini, care se justifică prin raţiuni de

ordin politic, siguranţa publică sau sănătate publică.

Convenţia Europeană referitoare la statutul juridic al lucrătorului migrant din

1977 de la Strasbourg, are scopul de a asigura imigranţilor, în măsura în care este posibil, un

tratament care să nu fie mai puţin favorabil decât cel de care beneficiază lucrătorii, cetăţeni ai

statului de primire, pentru toate aspectele legate de condiţiile de viaţă şi de muncă, să

faciliteze promovarea socială şi bunăstarea lucrătorilor migranţi şi a membrilor familiilor

acestora.

Actul Unic European36, intrat în vigoare în anul 1986 reprezintă apogeul legislaţiei

comunitare la nivelul Uniunii Europene, prin faptul că instaurează Piaţa Unică Europeană,

care prevedea libera circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi a persoanelor în interiorul

graniţelor Uniunii.

Tratatul Uniunii Europene, sau altfel spus, Tratatul de la Maastricht în 199237 a

fundamentat legile şi modul de funcţionare şi organizare a Uniunii Europene şi a instituţiilor

acesteia, incluzând articole despre securitatea socială care presupune respectarea păcii

internaţionale, a drepturilor omului şi a libertăţilor, a valorilor comune propuse de Uniunea

Europeană.

De asemenea, Tratatul asupra Uniunii Europene mai prevede o cetăţenie unională. Toţi

cetăţenii statelor membre sunt cetăţeni ai Uniunii.

35 http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/index.htm consultat la data de 19.05.201136 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0001:01:EN:HTML consultat la data de 12.05.201137 http://eur-lex.europa.eu/en/treaties/dat/11992M/tif/JOC_1992_191__1_EN_0001.pdf consultat la data de 08.05.2011

28

Tratatul de la Maastricht marchează o nouă etapă în procesul de creare a unei Uniuni

fără încetare mai strânsă între popoarele Europei, în care deciziile sunt luate cât mai aproape

posibil de cetăţeni.38

Tratatul de la Maastricht modifică Tratatul de la Roma şi crează Comunitatea

Europeană. Aceste modificări sunt reprezentate de:

- continuarea extinderii rolului Parlamentului European;

- extinderea gamei politicilor comune (educaţia şi formarea profesională, reţelele

trans-europene, politica industrială, dezvoltarea cooperării, protecţia

consumatorului) şi întărirea altor politici comune deja existente ( politica socială,

coeziunea economică şi socială, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, politica ed

mediu).

- crearea cetăţeniei europene: toţi cetăţenii statelor membre pot circula şi se pot

stabili în alte state membre ale uniunii; dreptul de a alege şi de a participa în toate

alegerile municipale şi pentru Parlamentul European în statele membre de

rezidenţă, indiferent de naţionalitate; protecţie diplomatică şi consulară din partea

ambasadei unui alt stat membru pe teritoriul unui stta terţ şi în care statul membru

naţional nu este reprezentat; dreptul de a trimite petiţii Parlamentului European şi

de a se adresa Mediatorului European.

- instituirea uniunii economice şi monetare: convergenţa politicilor economică şi

monetară a Statelor Membre, ceea ce acondus la adoptarea monedei comune

(Euro) şi la înfiinţarea Băncii Centrale Europene.

2.2. Politica migraţiei în contextul Tratatului de la Amsterdam

Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht semnat în 1992 şi intrat

în vigoare în 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire pâna la sfârşitul deceniului:

articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996. Semnat la 2 octombrie 1997,

Tratatul de la Amsterdam intră în vigoare la 1 mai 1999, având patru mari obiective39:

- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii

Europene;

- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze

securitatea;

38 Roxana Munteanu, Drept european : evoluție, instituții, ordine juridică, ed. Oscar Print, București, 1996, p. 96

39 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf consultat la data de 23.04.201129

- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;

- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi

Tratatul de la Amsterdam reprezintă, după Actul Unic European şi Tratatul de la

Maastricht, ce-a de-a treia revizuire importantă a tratatelor importante.

Tratatul de la Amsterdam îl modificã si îl completeazã pe cel de la Maastricht, în

special în anumite puncte:40

- locul cuvenit muncii si drepturilor cetãtenilor;

- eliminarea ultimelor obstacole din calea liberei circulatii a bunurilor si serviciilor,

fiecare stat membru fiind nevoit sã colaboreze mai strâns în cadrul Europolului;

- posibilitatea acordatã UE de a-si face mai bine auzitã vocea în cadrul instantelor

internationale;

- crearea unor institutii sau proceduri capabile sã asigure buna functionare a unei

Uniunii extinse.

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale41

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană

(TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a

Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul

anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în

Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi

Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul

anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii

comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de

numerotare a articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin

Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de

ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale

TCE.40 http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20amsterdam.htm consultat la data de 09.04.201141 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf’ consultat la data de 23.04.2011

30

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei

Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în

cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie

referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului

proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea

Europeană etc.

OCUPAREA FORŢEI DE MUNCĂ ŞI DREPTURILE CETĂŢENILOR

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea forţei de

muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte

responsabilitatea statelor membre.

Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru aceste politici:42

- Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă este verificat în

implementarea tuturor celorlalte politici comune.

- Consiliul European examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi

adoptă concluzii pe această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri

şi al Comisiei.

- Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele

Statelor Membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite

recomandări acestora.

Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării.

Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă,

origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală. Acţiunile sunt întreprinse de

către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte dispoziţii ale Tratatului şi în limita

puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în unanimitate pe baza unei propuneri a

Comisiei şi după consultarea Parlamentului European.

De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară se aplică

mai ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei.

Prin Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi

la locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele

Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării situaţiei în

domeniile de lucru.

42 http://ec.europa.eu/romania/documents/eu_romania/tema_24.pdf’ consultat la data de 23.04.201131

Statele membre ale uniunii vor considera promovarea ocupării forţei de muncă drept o

chestiune de interes comun şi îşi va coordona acţiunile în cadrul Consiliului. Acesta va

elabora anual un set de „Direcţii de ocupare a forţei de muncă”43 ce vor fi urmărite de

guvernele statelor membre şi adoptarea politicilor naţionale de ocupare a forţei de muncă.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat

Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui

stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, trebuind să îşi respecte în continuare

obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru.

Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la Amsterdam sunt

adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se adresa instituţiilor europene

într-o limbă oficială şi de a primi un răspuns redactat în aceeaşi limbă, dreptul de acces la

documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei Europene, în anumite

condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică comunitară.

Noul Tratat prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei

pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea unei

politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la frontierele

Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea.

Într-o perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre

trebuie să ia măsuri care să vizeze44:

- suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele interioare, indiferent că este

vorba de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de cetăţeni din statele terţe;

- stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la controlul persoanelor la

frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli comune referitoare la vizele de sejur

cu o durată de maximum trei luni.

Tratatul defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la45:

- primirea solicitanţilor de azil în Statele Membre;

- condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe pentru a putea cere

statutul de refugiat;

- procedurile de acordare şi de retragere a statutului de refugiat în statele membre ale

Uniunii;

43“Employmentguidelines” http://europa.eu/legislation_summaries/employment_and_social_policy/community_employment_policies/em0007_en.htm consultat la data de 15.05.201144 http://europa.eu/scadplus/leg/en/s50000.htm consultat la data de 20/05.201145 http://www.ier.ro/index.php/site/page/acquis_comunitar consultat la data de 19.05.2011

32

- protecţia temporară a persoanelor din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de

origine şi a persoanelor care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională.

Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte dintre domeniile care aparţinuseră, conform

Tratatului de la Maastricht, celui de-al treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul

pilon (libera circulaţie a persoanelor, azil, imigrare etc.). Astfel, în titlul VI (Cooperare

poliţienească şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi combatere a

rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva

copiilor, traficul de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda.

Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală, însă sunt

aduse o serie de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht.

Sistemul PESC46 a fost întărit cu privire la posibilitatea dezvoltării de strategii comune

pentru acţiunile de politică externă ale Statelor Membre.

Includerea „misiunilor Petersberg”47 în tratatul Uniunii Europene, avea scopul de a

sublinia că la baza priorităţilor de acţiune ale UE se află dorinţa comună de a apăra securitatea

europeană prin acţiuni de ajutor umanitar şi de restaurare a păcii.

Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt Reprezentant pentru PESC

care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică externă şi de securitate comună, în

special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi implementarea deciziilor şi prin derularea

unui dialog politic cu state terţe (la cererea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene).

A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de planificare politică şi de alertă rapidă în

cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri. Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi

analiza evoluţia politică şi evenimentele internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la

potenţialele crize. La recomandarea Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări

sau strategii.

REFORMA INSTITUŢIILOR UNIUNII EUROPENE

Consiliul Uniunii Europene

Conform Tratatului Uniunii Europene, Consiliul Uniunii Europene reprezintă

interesele statelor membre şi este compus din reprezentanţi ai guvernelor statelor membre,

având atât putere legislativă cât şi executivă.

46 Politică externă şi Securitate Comună47 Declaraţia de la Petersberg, din 19 iunie 2002, este un element central în hotărârea de a dezvolta Uniunea Europei Occidentale drept componenta de apărare a UE şi ca mijloc de întărire a pilonului european al Alianţei Atlantice (NATO). http://cssas.unap.ro/ro/pdf_studii/nato_%20si_ue_-_determinari%20si%20finalitati.pdf

33

Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi acţiuni de

încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera circulaţie a

persoanelor, măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii, regimuri speciale pentru

cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi,

cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva fraudei, cooperarea vamală, statistica,

protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi consultative independente), regiuni ultraperiferice.

Parlamentul European

Parlamentul European a fost înfiinţat prin Tratatul de la Roma din 1957.

Tratatele de la Maastricht şi de la Amsterdam au adus schimbări majore ale rolului PE, acesta

devenind un organ cu funcţii politice şi cu puteri legislative şi bugetare.

Desemnarea Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament.

Numărul membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va

fi numărul statelor care vor adera în viitor).

Parlamentul European 48organizeaza anual o dezbatere privind progresele înregistrate

în punerea în aplicare a politicii externe si de securitate comune.

Comisia Europeană

Comisia Europeană reprezintă interesele Uniunii Europene şi este organul executiv al

UE. Rolul politic al Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt

numiţi printr-un comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene

A fost înfiinţată în 1952. Prin Tratatul de la Amsterdam, are responsabilitatea directă

de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde, incluzând

următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor.

Comitetul Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de

muncă, afaceri sociale, sănătate publică. Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de

asemenea, posibilitatea ca şi Parlamentul să consulte CES.

48 http://www.europeana.ro/comunitar/tratate/tratatul%20de%20la%20amsterdam%20partea%201.htm consultat

la data de 04.05.2011

34

Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la Amsterdam de o mai mare

autonomie administrativă, iar domeniile în care această instituţie este consultată au fost

extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale, sănătate publică, protecţia

mediului, Fondul Social, pregătire profesională şi transporturi. Ca şi în cazul Economic şi

Social, şi Comitetul Regiunilor poate fi consultat de către Parlamentul European.

Tratatul de la Amsterdam a reprezentat cel mai important stadiu în dezvoltarea

politicii comunitare şi a ideii de Uniune Europeană, impunând noi principii şi legi în

domeniile de interes comune.

Deşi după ratificarea acestui tratat au mai urmat alte acte şi tratate la fel de importante,

care vizau ultimele schimbări în cadrul Uniunii, extinderile ce au urmat şi integrararea altor

state, acest Tratat a dezbătut şi soluţionat problemele cele mai importante de la nivel

comunitar, cum ar fi securitatea socială, migraţia, ocuparea forţei de muncă, respectarea

drepturilor omului şi egalitatea de şanse.

Principiile acestui document vor fi adoptate de fiecare stat deja membru sau care va

urma să adere la Uniunea Europeană, ca urmare a impunerii Acquis-ului comunitar la nivel

naţional.

Acquis-ul comunitar reprezintă drepturile şi obligaţiile comune aplicabile tuturor

statelor membre ale Uniunii Europene49.

Legislaţia primară este principalul izvor de drept comunitar; reprezintă cadrul

constituţional al Uniunii Europene şi include tratatele Comunităţilor cu toate modificările şi

completările ulterioare.

Legislaţia secundară este al doilea izvor important al dreptului comunitar şi cuprinde

toate actele juridice comunitare (directive, regulamente, decizii, recomandări, avize etc.)

adoptate de instituţiile comunitare în temeiul tratatelor.

2.3. Rezoluţiile Uniunii Europene, cu privire la migraţie, începând cu anul 2001

În temeiul Tratatului de la Nisa asupra politicii în domeniul vizelor, azilului şi

imigrării, semnat la 26 februarie 2001 şi intrat în vigoare la 1 februarie 2003, se iau decizii în

special prin intermediul procedurii de codecizie. Trecerea la votul cu majoritate calificată este

prevăzută la articolul 63 din Tratatul CE pentru chestiuni privind:50

49 http://www.ier.ro/index.php/site/page/publicatii_traduceri consultat la data de 19.05.201150 http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/freedom/article_7306_ro.htm consultat la data de 12.05.2011

35

- azilul şi protecţia temporară, cu condiţia ca Consiliul să fi adoptat deja în

unanimitate legislaţia care defineşte normele comune şi principiile fundamentale

care reglementează aceste aspecte;

- imigrarea ilegală şi repatrierea persoanelor aflate în şedere ilegală – trecerea la

votul cu majoritate calificată şi la codecizie va avea loc începând cu 1 mai 2004;

- migrarea cu forme legale imediat după finalizarea unui „cadru comun” – ceea ce

încă nu s-a realizat.

În decembrie 2002, la Bruxelles, a fost elaborat un comunicat al Comisiei, Consiliului

şi Parlamentului European51, care viza integrarea şi migraţia în Uniuniunea Europeană şi

poziţia acesteia în raport cu ţările din lumea a treia.

Migraţia este văzută ca o politică importantă şi intens dezbătută de ţările

industrializate. Dacă această problemă este gestionată cu atenţie, poate reprezenta un factor

pozitiv atât pentru Uniunea Europeană cât şi pentru ţările implicate.

Scopul documentului este acela de a încadra problema migraţiei în contextul potrivit,

ţinând cont de forţele motrice ale migraţiei internaţionale, cazul specific al persoanelor care

au nevoie de protecţie şi efectele migraţiei internaţionale asupra ţărilor în curs de dezvoltare,

pentru a oferi o imagine de ansamblu a politicii de migraţie Comunităţii şi modul în care

problemele de migraţie sunt integrate în programele comunitare de cooperare externă şi

politicile în domeniu, să indice posibilele evoluţii politice care ar putea îmbunătăţi contribuţia

comunitară la o mai bună gestionare a fluxurilor de migraţie, inclusiv reducerea migraţiei

ilegale.

În martie 2005, Strategia de la Lisabona ( 23-24 martie 2000 ) a fost reînoită de către

Consiliul European de la Bruxelles. Astfel, s-a ajuns la înţelegerea să se procedeze la

recentrarea priorităţilor privind locurile de muncă şi creşterea economică, socială şi de

mediu.52

Obiectivele Strategiei de la Lisabona în ceea ce priveşte politica de ocupare a forţei de

muncă, au fost:53

- creşterea calitativă şi cantitativă a locurilor de muncă;

- anticiparea şi capitalizarea schimbărilor pieţei muncii prin crearea unui nou echilibru

intre flexibilitate şi securitate;

51http://eurlex.europa.eu/smartapi/cgi/sga_doc?smartapi!celexplus!prod!DocNumber&lg=en&type_doc=COMfinal&an_doc=2002&nu_doc=703 consultat la data de 10.05.201152Marius Profiroiu, Alina Profiroiu, Irina Popescu, Instituţii şi politici europene, Editura Economica, Bucureşti, 2008, pag. 2753 http://www.ier.ro/documente/formare/Piata_muncii.pdf consultat la data de 19.05.2011

36

- lupta impotriva sărăciei şi tuturor formelor de excludere socială şi discriminare;

- modernizarea serviciilor de securitate socială;

- promovarea egalităţii între sexe;

- sporirea importanţei aspectelor sociale a extinderii şi a relaţiilor externe ale Uniunii

Europene.

Programul de la Haga întăreşte ideea „dimensiunii externe a azilului”, de exemplu prin

integrarea azilului în relaţiile externe ale UE cu ţările terţe.

De asemenea, conform Planului de acţiune de punere în aplicare a Programului de la

Haga, Comisia a prezentat o propunere înainte de sfârşitul anului 2005 de extindere a aşa-

numitului „statut de rezident pe termen lung al CE” la refugiaţi.54

În data de 29 octombrie 2004, la Roma, statele membre au semnat Constituţia Uniunii

Europene. Avea ca scop îmbunătăţirea gradului de transparenţă şi eficienţă al deciziilor şi

acţiunilor Uniunii Europene, trebuind să ofere flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor

propuse la început de mileniu.

Constituţia garanta europenilor un spaţiu unic de “libertate, securitate şi justiţie”:

- absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene: un cetăţean al

statelor membre putea circula liber fără a fi controlat sau a fi necesar arătarea

paşaportului;

- întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE: acest lucru viza frontierele cu

ţările terţe, dar şi porturile şi aeroporturile internaţionale din toate statele membre;

- o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut uniform de azil

valabil în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri comune de acordare şi de

retractare ale acestui statut şi la un parteneriat cu ţările terţe pentru a administra

fluxul de cereri de azil. Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la

Geneva asupra refugiaţilor;

- o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să gestioneze mai bine

fluxurile migratoare, asigurând în acelaşi timp, un tratament echitabil străinilor

care vin în mod regulat în spaţiul Uniunii. De asemenea, Uniunea Europeană poate

încheia acorduri cu ţările terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a

străinilor aflaţi în sejururi neregulate. Prin această politică se are în vedere şi lupta

împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului de fiinţe umane (femei,

copii).55

54 http://circa.europa.eu/irc/opoce/fact_sheets/info/data/policies/freedom/article_7306_ro.htm consultat la data de 10.04.201155 Marius Profiroiu, Alina Profiroiu, Irina Popescu, op.cit.p. 36

37

Parlamentul European sprijină în mod activ introducerea unei politici europene privind

„imigrarea controlată” şi consideră că politicile de admisie ale UE trebuie să ţină seama de

capacitatea de primire şi de cooperare consolidată cu ţările de origine.

La 9 iunie 2005, Parlamentul European a adoptat o rezoluţie privind legătura dintre

migraţia legală şi ilegală şi integrarea imigranţilor. Parlamentul a convenit cu Comisia că

reglementarea în masă a imigranţilor aflaţi în situaţie de şedere ilegală nu este o soluţie pentru

problema imigrării ilegale. În absenţa unui sistem comun de imigrare şi azil, aceasta ar trebui

să fie un eveniment singular, întrucât astfel de măsuri nu rezolvă problemele reale care stau la

baza acesteia.

Rezoluţia Consiliului din 21 noiembrie 2008 privind o strategie europeană în favoarea

multilingvismului consideră că:56

- diversitatea lingvistică şi culturală face parte din identitatea europeană. Ea este în

acelaşi timp moştenire comună, avuţie, provocare şi avantaj pentru Europa,

- multilingvismul este o temă transversală majoră, care acoperă domeniile social,

cultural, economic şi, în consecinţă, educaţional,

- promovarea limbilor europene mai puţin răspândite reprezintă o contribuţie

importantă adusă multilingvismului,

- ar trebui întreprinse eforturi considerabile pentru promovarea învăţării limbilor şi

valorificarea aspectelor culturale ale diversităţii lingvistice, la toate nivelurile de educaţie şi

de formare, ameliorând simultan informarea asupra varietăţii limbilor europene şi circulaţia

acestora în lume,

- multilingvismul dobândeşte, de asemenea, o importanţă deosebită în promovarea

diversităţii culturale, în domeniul mass-mediei şi al conţinutului on-line, precum şi în cadrul

dialogului intercultural în Europa şi cu alte regiuni ale lumii; de asemenea, în domeniul

traducerii, deoarece aceasta creează relaţii între limbi şi culturi şi oferă un acces larg la opere

şi idei, jucând un rol specific în acest proces,

- diversitatea lingvistică existentă în Europa constituie o valoare adăugată pentru

dezvoltarea relaţiilor economice şi culturale dintre Uniunea Europeană şi restul lumii,

- multilingvismul contribuie la dezvoltarea creativităţii, permiţând accesul la alte

moduri de gândire, de interpretare a lumii şi de exprimare a imaginaţiei.

56 http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:320:0001:01:RO:HTML consultat la data de 12.05.2011

38

Tratatul de la Lisabona, semnat în 2007 şi intrat în vigoare în 2009, este rezultatul

negocierilor între statele membre, reunite în cadrul unei conferinţe interguvernamentale, la

lucrările căreia au participat Comisia Europeană şi Parlamentul European.

Prin Tratatul de la Lisabona se asigură:

Orice persoană are dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.

Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei ţări, de protecţie din partea autorităţilor

diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui

stat.

În luna decembrie 2009 a fost adoptat documentul de referinţă privind migraţia:

programul de la Stockholm. Acesta va sta la baza cooperării europene în domeniile justiţiei şi

afacerilor interne, având migraţia ca o prioritate.

Principalul obiectiv al programului multianual este „construirea unei Europe a

cetăţeanului“, promovând drepturile cetăţenilor, securitatea şi solidaritatea europeană.57

Noile propuneri ale Comisiei în materie de migrare  fac diferenţa dintre migranţii

economici, care încearcă să intre ilegal pe teritoriul UE, refugiaţi, solicitanţi de azil şi

persoane strămutate temporar, care doresc să revina în ţările de origine. Aceste propuneri

vizează:58

- adoptarea, până în 2010, a unei abordări europene comune referitoare la solicitanţii

de azil;

- întărirea controalelor la frontierele externe ale UE şi consolidarea supravegherii în

spaţiul Schengen pentru a preveni infracţiunile şi imigrarea ilegală;

- folosirea migraţiei legale în vederea echilibrării pieţei europene a forţei de muncă;

- derularea de schimburi de informaţii cu privire la modalităţile cele mai adecvate de

integrare a imigranţilor legali;

- conturarea unei abordări strategice în relaţia cu ţările terţe pentru a facilita migraţia

legală şi pentru a preveni neregulile.

Pe 5 aprilie 2011, Parlamentul European a adoptat o rezolutie referitoare la fluxurile

migratorii cauzate de instabilitate: domeniul de aplicare şi rolul politicii externe a UE. Astfel,

PE:59

57http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?type=IMPRESS&reference=20090925STO61219&language=RO consultat la data de 12.04.201158http://www.infolegal.ro/ue-isi-propune-sa-utilizeze-politica-privind-migratia-pentru-a-echilibra-piata-muncii/2011/05/07/ consultat la data de 05.04.201159http://www.europeana.ro/index.php/2011/04/06/fluxuri-migratorii-cauzate-de-instabilitate-domeniul-%C8%99i-rolul-politicii-externe-a-ue/ consultat la data de 11.05.2011

39

- susţine recentele propuneri ale Comisiei privind migraţia legală a altor persoane

decât solicitanţii de azil şi o îndeamnă să dezvolte instrumente suplimentare pentru a stabili o

politică comună în materie de imigrare, pentru a gestiona migraţia de natură economică în

vederea promovării progresului economic şi social în statele de destinaţie, de tranzit şi de

origine şi pentru a spori coeziunea socială prin îmbunătăţirea integrării imigranţilor;

- subliniază necesitatea furnizării de informaţii adecvate privind posibilităţile de

imigrare legală în UE, cu scopul de a preveni migraţia ilegală, de a asigura o mai bună

valorificare a sistemelor UE de imigrare legală, de a clarifica actualele perspective şi

oportunităţi din UE şi de a dezminţi speranţele false oferite de traficanţi, limitând, astfel,

câştigurile obţinute de criminalitatea organizată şi traficanţii de persoane, care profită de pe

urma situaţiei persoanelor care sunt nevoite să plece;

- solicită Comisiei să promoveze măsuri de protecţie a grupurilor şi a persoanelor

vulnerabile (în principal femeile şi copiii), care, deseori, devin victime ale traficului de

persoane şi ale exploatării sexuale, şi îndeamnă Comisia să înfiinţeze în ţările terţe centre de

informare privind posibilităţile de migrare în UE;

- solicită totuşi o abordare echilibrată între promovarea migrării legale în UE şi

garanţiile că aceasta deţine capacitatea necesară pentru a primi şi a integra cu succes

migranţii;

Rezoluţia adoptată la nivel comunitar în luna aprilie a acestui an este cea mai recentă

acţiune care vizează fenomenul migraţiei, cauzele şi efectele acestuia însă reglementările nu

se vor opri aici, având în vedere complexitatea problemei şi amploarea pe care aceasta o poate

lua odată cu fiecare extindere la nivelul Uniunii Europene, sau cu fiecare alt eveniment social,

poltic natural la nivel global.

Acquis- ul comunitar este valabil pentru fiecare stat membru al Uniunii însă, dacă

legislaţia naţională nu încalcă aceste norem, ea poate fi diversă, în funcţie de necesităţile şi

situaţiile din fiecare stat.

40

Capitolul 3. POLITICA MIGRAŢIEI ÎN ROMÂNIA ŞI MAREA

BRITANIE

3.1. Legislaţia privind migraţia după 1989

Exil, emigraţie, diaspora. Sunt cuvinte care exprimă situaţia în care s-au aflat sau se

află încă o parte dintre români în diferite perioade ale istoriei noastre naţionale. Fenomenul

plecării în masă a românilor spre alte meleaguri datează din a doua jumătate a secolului XIX,

când în condiţiile înăspririi dominaţiei austro-ungare, un număr mare de români ardeleni au

plecat spre SUA şi Canada60. Pentru anii de început ai perioadei postbelice, informaţia asupra

migraţiei este foarte săracã. Cel mai adesea a fost vehiculată ideea că România a devenit după

1939 cel mai important loc de îmbarcare pentru emigranţii evrei ilegali, mulţi refugiaţi din

Ungaria, Cehia, Polonia, Germania şi Austria, evrei ce căutau să ajungă pe căi maritime în

Palestina.

România anilor 1941-1943 nu a fost poarta prin care evreii refugiaţi din Europa şi cei

din Vechiul Regat puteau scăpa de la moarte plecând spre “Pământul Făgăduinţei…unde

viaţa, libertatea şi bunurile lor ar fi fost salvate”61. Populaţia evreiască din România este

ameninţată cu dispariţia odată ce guvernul român aderă la politica de exterminare totală

avansată de nazişti. Evreii din România sunt internaţi in lagăre de concentrare, închişi în

ghetouri, executaţi în masă. Cei aproape 800.000 de evrei sunt expuşi aceloraşi primejdii ca

pretutindeni în Europa. Regimul mareşalului Antonescu promulgă o serie de legi cu caracter

rasial, antisemit şi trece la aplicarea lor. Exterminarea lor în totalitate era începând cu a doua

jumătate a anului 1941 doar o chestiune de timp. Emigrarea ar fi putut reprezenta o ieşire din

acest infern, dar guvernul Antonescu nu încuraja şi adesea nici nu permitea emigrarea

evreilor. În aceste condiţii puţine vase cu emigranţi evrei pleacă spre Palestina din porturile

romaneşti, unele cu permisiunea autorităţilor corupte în prealabil, altele clandestin.

Perioada de după anul 1948 este dominată de teroare, eticheta de „duşman al

poporului” fiind extinsă asupra tuturor celor care nu împărtăşeau convingerile regimului

comunist. În consecinţă, închisorile au devenit neîncăpătoare. „Umanizarea” regimului

60 D Dobre, Români în exil, emigraţie şi diaspora, Editura Pro Historia, Bucureşti, 2000, p. 9.61 http://www.idee.ro/holocaust/pdf/emigrare.pdf accesat la data de 02.05.2011

41

comunist din România, începând din anul 1964, a dus la punerea în libertate a unui număr

însemnat de deţinuţi politici, o mare parte din ei reuşind să ajungă în Occident.

Cei mai mulţi români au optat pentru tradiţionalele ţări ale exilului şi emigraţiei

româneşti: Franţa, SUA, Canada, Germania. Alţii au ales ca destinaţie ţări mai îndepărtate

cum ar fi Australia, Argentina sau Venezuela.

După atacul oficialilor străini asupra Legaţiei României, din 1955, conducerea PCR a

ajuns la concluzia că românilor din afara graniţelor trebuie să li se acorde o mai mare

atenţie62. Astfel s-au stabilit măsuri ce vizau îndeosebi, domeniile economic şi cultural:

încheierea de tranzacţii cu oamenii de afaceri originari din România, repatriere, donaţii,

trimiteri de cadouri şi ajutoare, recepţii, adunări festive şi sprijinirea activităţii parohiilor

ortodoxe române.

Pentru promovarea şi organizarea relaţiilor emigranţilor cu ţara, s-a constituit în 1972,

Asociaţia „România”, care era condusă de un comitet din care făceau parte reprezentanţi ai

principalelor ministere şi instituţii centrale. Asociaţia avea ca atribuţii sprijinirea în rândurile

emigraţiei, a acelor activităţi economice, ştiinţifice şi cultural-artistice, care contribuiau la

apropierea faţă de ţară dar şi stabilirea de relaţii cu personalităţile plecate din ţară şi invitarea

lor să viziteze România ca membri ai Asociaţiei. În anii următori, până la evenimentele din

Decembrie 1989, fenomenul părăsirii ţării a căpătat înfăţişarea unui exod.

Fenomenul de migraţie a existat dintotdeauna în şi dinspre insulele Britanice, însă

până în anii ‘50 nu a avut o dimensiune substanţială. Numărul imigranţilor veniţi după 1950 a

fost contrabalansat, până în 1983, de emigranţii britanici. În această perioadă, tensiunile legate

de rasă au dus la restricţii din ce în ce mai aspre asupra imigranţilor, începând cu 1962,

ajungând astfel în 1971 să se creadă că migraţia este sub control (populaţia etnică a Marii

Britanii fiind, la acea perioadă, de aproximativ un milion). Discuţiile pe aceste teme publice

ajung la un numitor comun, promovându-se totuşi conceptul de oportunităţi egale şi legislaţie

împotriva discriminării pentru a facilita integrarea. Cu toate acestea, numărul persoanelor care

primesc cetăţenie este de 72.000 în fiecare an, în perioada ’70, de 54.000 pe an, in ’80 şi

începutul perioadei ’90, ajungând la cifra de 97.000 în 1996. În total, din 1963, primesc

cetăţenie aproximativ 2,5 milioane de persoane63.

Populaţia României a început, odatã cu anii ’90, o adaptare la starea de „normalitate”

demograficã a ariilor (vest) europene (cel puţin pe indicatorii de fertilitate). Ratele de

fertilitate menţinute artificial la un nivel ridicat începând cu 1966-1967, au început sa scadã în 62Sebastian Lăzăroiu, Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România. Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003, p. 9363 http://www.migrationwatchuk.org/ accesat la data de 12.05.2011

42

1990. Pentru populaţia României începea o perioadã de „declin”: din 1992 creşterea naturalã a

populaţiei devenea negativã. Din perspectiva ierarhiei problemelor României anilor ’90,

confruntatã cu un exces de lucrãtori datorat în primul rând reformelor economice, scãderea

numãrului de nascuţi vii nu avea aproape nici o semnificaţie. Legatura a început sã fie

conştientizatã abia în momentul în care generaţiile de dupã 1989 se apropie de intrarea pe

piaţa muncii.

După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie, politicile

privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor străini

temporari. Totodată, studenţii străini au contribuit la acoperirea necesarului de forţă de muncă

în ţările gazdă (Marea Britanie, Germania, Franta si Spania). Marea Britanie a adoptat măsuri

pentru facilitarea intrării persoanelor înalt calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă

competiţiei globale pentru astfel de lucrători.

Dupã anul 1990, migraţia externã devine un fenomen social care capatã amploare.

Migraţia în aceastã perioadã a îmbrãcat multiple forme: începând ca migraţie de reunificare a

familiei, apoi ca migraţie etnicã (a rromilor care au cerut azil în diverse ţãri ale Europei sau a

maghiarilor), sau migraţia de afaceri (inclusiv micul trafic de frontierã) şi dezvoltându-se prin

creşterea mobilitãţii internaţionale a studenţilor, accentuarea brain-drain-ului (în special, al

celor din domeniul IT) şi terminând cu migraţia pentru muncã. Studii recente, cum ar fi cele

ale Organizaţiei Mondiale pentru Migraţie, aratã cã dupã 1990, 12% din totalul populaţiei

României a cãlãtorit în strãinãtate pentru turism, 4% pentru muncã şi 1% pentru studii,

precum şi faptul cã migraţia permanentã nu depãşeãte procentul de 3–5%. 64

La începutul anilor ’90, era atestată o tendinţă de migrare a unui singur membru al

gospodăriei, astfel doar un singur membru al familiei (de obicei tatăl) era absent. Este cert că

de atunci, a crescut numărul femeilor implicate în migraţia forţei de muncă. Acum este

obişnuită emigrarea cuplurilor, lăsând minorii fără supravegherea directă a părinţilor. Aceşti

copii nu sunt neapărat abandonaţi; mai degrabă rolul părinţilor este asumat de rude, vecini sau

prieteni. Totuşi, lipsa supravegherii directe a părinţilor a dus la creşterea numărului

problemelor sociale printre copii şi adolescenţi şi autorităţile responsabile de protecţia copiilor

au fost nevoite să formuleze politici de monitorizare a acestei situaţii.

Schimbarea regimului politic cu orientarea către un sistem capitalist, care se bazează

pe nevoile pieţei, a dus la transformări dramatice ale principiilor de asigurare. În primul rând,

a trebuit să se facă separarea dintre bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale, iar

beneficiile financiare să fie plătite doar din bugetul asigurărilor sociale. În al doilea rând,

64 http://www.iccv.ro/romana/revista/rcalvit/pdf/cv2004.3-4.a08.pdf accesat la data de 14.05.201143

securitatea locurilor de muncă nu a mai fost garantată, fiind necesar să se recunoască şomajul

ca risc65.

Odată cu căderea blocului comunist, au apărut şi primele iniţiative pentru crearea unui

nou cadru legislativ în domeniul migraţiei. Legislaţia în domeniul migraţiei a suferit

completări, odată cu încercarea României de a adera la Uniunea Europeană66.

Până în 1999, statul român semnase acorduri bilaterale în domeniul circulaţiei forţei de

muncă cu numai două ţări: Germania şi Republica Libaneză.67 Prima convenţie pe care

România o semnează în 1991 este cea cu Germania, partener încă din perioada comunistă

pentru schimburi în domeniul migraţiei. Obiectul Convenţiei îl constituia trimiterea de

cetăţeni români, angajaţi ai unor întreprinderi cu sediul în România, pentru a munci, pe baza

unui contract al întreprinderii din România în Germania.

Pentru a lucra în Marea Britanie este necesar un permis de muncă, o asigurare

medicală şi trebuie să fie înregistrat la autorităţile britanice68. De asemenea, majoritatea

migranţilor în Marea Britanie nu pot beneficia de asistenţă socială sau de servicii medicale

dacă nu au contribuit la plata taxelor aferente.

În 1992, România semnează o nouă convenţie cu Germania. Prin prevederile noului

act, unui contingent de 500 de persoane îi era permis anual să se deplaseze din fiecare ţară

către cealaltă. Înţelegerea se adresa unei categorii specificate, numită „personal muncitor

oaspete”, cuprinzând indivizi cu o pregătire profesională încheiată, care desfăşoară pe

teritoriul celeilalte ţări o activitate temporară pentru perfecţionarea cunoştinţelor profesionale

şi de limbă şi se înscriu în limita de vârstă 18-35 de ani. Durata şederii pe teritoriul Germaniei

era reglementată la 1 an cu posibilitatea de prelungire cu încă 6 luni.

Recesiunea a avut un mic impact asupra migraţiei în Marea Britanie pentru piaţa

locurilor de muncă. Numărul permiselor de muncă a scăzut începând cu 2008, dar rata mare

de şomaj în Anglia, în particular în grupul de vârstă 18-24, rămâne o problemă. Această

reducere a cererii de permise este, cel mai probabil, un fenomen temporar; după ultimele trei

recesiuni imigraţia şi-a continuat puternicul trend ascendent69.

După 1 ianuarie 2007, românii cu pregătire deosebită care se califică pentru programul

destinat lucrătorilor migranţi cu înaltă calificare vor fi admişi. Studenţii vor putea continua să

65 Camelia Toanchină, Migraţia internaţională şi politicile sociale, Editura Lumen, Iaşi, 2006, pag. 4966 Luminiţa Constantin, Valentina Vasile, Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2004, p. 2667 Tudor Ştefănescu, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Editura Institutul European din România, Bucureşti, 2002, p. 13268 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_10156/Dosar-Migratia-romanilor-in-Europa-trecut-si-viitor.html accesat la data de 12.05.201169 http://www.communities.gov.uk accesat la data de 10.05.2011

44

lucreze cu număr redus, până la 20 de ore pe săptămână, iar lucrătorii calificaţi vor putea lucra

acolo unde există un deficit intern de forţă de muncă70.

Evident, unii imigranţi aduc un beneficiu economic Marii Britanii, însă luaţi ca întreg,

ce se adaugă la producţie, este contrabalansat de adaosul la populaţie. In acest sens, în aprilie

2008, Comitetul pe Probleme Economice al Casei Lorzilor afirmă, după un studiu desfăşurat

pe 2007-2008, că „nu am găsit dovezi care să susţină argumentul, dat de guvern, oameni de

afaceri şi mulţi altii, că imigraţia netă – imigraţie minus emigraţie – generează beneficii

semnificante din punct de vedere economic pentru actuala populaţie Marea Britanie”71.

Cadrul legislativ al reglementării fenomenului de migraţie în România

Dacă în primii ani de la schimbările democratice România era cunoscută ca ţară de

origine a solicitanţilor de azil, în momentul de faţă este considerată în ceea ce priveşte azilul,

o ţară de tranzit care, în termen scurt va deveni o ţară de destinaţie datorită faptului că cei mai

mulţi solicitanţi ai statutului de refugiat depun cererile în România, ca măsură intermediară

atunci când le lipsesc mijloacele şi posibilităţile de a ajunge în alte ţări europene.

Dreptul la liberă circulaţie este garantat de Constituţia României, fiecare cetăţean

român având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. Astfel, potrivit art.25 din Constituţia

României, revizuită, „dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea

stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi

stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni

în ţară.” Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a

cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la

liberă circulaţie: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara

teritoriului72.

În acest sens se garantează dreptul la libera circulaţie în deplinătatea elementelor sale

constitutive. Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ci trebuie circumscrisă

unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării securităţii naţionale, asigurarea

ordinii publice şi prevenirea unor posibile consecinţe negative ale exercitării cu rea-credinţă a

acestei libertăţi. Aceasta, deoarece limitările dreptului de liberă circulaţie sunt prevăzute de

70 http://www.euractiv.ro/uniunea-europeana/articles|displayArticle/articleID_10156/Dosar-Migratia-romanilor-in-Europa-trecut-si-viitor.html accesat la data de 29.04.201171 http://www.publications.parliament.uk/pa/ld200708/ldselect/ldeconaf/82/8202.htm accesat la data de 02.05.201172Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Constituţia României revizuită comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2004, p. 46.

45

lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională,

siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii

sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora73. De regulă, aceste

condiţii privind exercitarea dreptului la liberă circulaţie urmăresc ocrotirea unor valori

economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, normala desfăşurare a relaţiilor

cu alte state.

Decretul Lege 10 din 8 ianuarie 1990 este un act normativ, care încheie perioada de

restricţii legate de dreptul de ieşire şi intra în România. Acest document le oferă cetăţenilor

români un bun rar până atunci, paşaportul.

Tot în 1994 prin OG 37/1994,74 apare prima modificare în spaţiul românesc: rămaşi

fără acte de călătorie, în străinătate, cetăţenii români se pot adresa misiunilor diplomatice şi

oficiilor consulare pentru obţinerea unui paşaport consular. Paşaportul consular era un act cu

valabilitate de 6 luni şi posibilitatea de a fi prelungit până la 1 an, care se reţinea la obţinerea a

noi documente de călătorie. O a doua modificare vizează cetăţenii români cu domiciliul în

străinătate, care aveau dreptul la obţinerea unui paşaport simplu, cu specificarea ţării de

domiciliu pe paşaport.75

Prin Ordonanţa de Guvern 65/1997 se impune ca unic document de călătorie în cazul

cetăţenilor români aflaţi în străinătate, paşaportul consular. Cererea pentru obţinerea unui

paşaport se adresa, personal, Direcţiei Paşapoarte sau unităţilor teritoriale ale acesteia.76

La numai un an după intrarea în vigoare a Ordonanţei, în 1998, Legea 216/199877

aduce noi modificări legate de regimul paşapoartelor. Legiuitorii încep să devină din ce mai

atenţi la modalităţile de utilizare a paşaportului. Paşaportul consular nu mai poate fi folosit

decât până la intrarea în ţară, când îşi pierde valabilitatea; sancţiunile referitoare la

restrângerea dreptului la liberă circulaţie se pot aplica (fără a se specifica şi în ce condiţii) şi

persoanelor care se reîntorc în ţară în baza acordurilor de readmisie

Până în 2001, emigrarea a crescut mai ales pentru Statele Unite ale Americii şi

Canada. Din 1999, asistăm la o reducere a numărului acordurilor de recrutare a forţei de

muncă cu diferite ţări europene ca Spania, Portugalia, Germania, Italia.

73 Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 200574 Legea 37/1994 privind eliberarea și păstrarea pașapoartelor http://www.jurisprudenta.com/lege/ordonanta-37-1994-q666z/75 http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=14365 accesat la data de 20.04.201176 http://www.scj.ro/SCA%20rezumate%202005/SCA%20r%201664%202005.htm accesat la data de 21.04.201177 Legea 216/1998 privind regimul pașapoartelor în România http://www.legestart.ro/Lege-nr-216-din-1998-%28MjEwNTU-%29.htm

46

Immigration and Asylum Act 199978

Acest act legislativ se bazează pe alte documente legislative, din anii precedenţi, cum

ar fi Actul din 1971, 1986, 1993, 1996, prezentul document repreyentând o actualizare a

situaţiei.

Încă din Actul din 1971 cu privire la imigraţie şi azil, se prevedea că Secretarul de stat

poate emite noi directive şi condiţii cu privire la acordarea viselor de intrare şi ieşire în şi din

UK.

Paragraful 10 al acestui act prevede că o personă poate fi obligată să părăsească Marea

Britanie dacă deţine o viză de şedere temporară, dacă nu respectă condiţiile prevăzute de lege

pentru perioada de şedere,

Paragrafele 11 şi 12 prevăd condiţiile în care pot fi îndepărtaţi sau extrădaţi solicitanţii

de azil politic: dacă se constată că viaţa şi libertăţile solicitantului nu sunt puse în pericol de

orientarea politică , religia sau rasa acestuia.

Paragraful 16 prevede că secretarul de stat poate solicita o anumită sumă de bani celor

care cer azil, pentru a garanta securitatea financiară a acestora..

În articolul 22 sunt stipulate restricţiile de muncă cauzate de discriminarea rasială,

prevazute şi de actul din 1996.

În acelaşi act se menţionează şi căsătoria “suspicioasă”, adică realizată cu scopul

evitării legilor migraţioniste din UK, şi se precizează obligaţia cetăţenilor de a sesiza aceste

cazuri, de care sunt la curent.

Persoanele responsabile cu legile şi respectarea acestora, controlul migraţiei, etc, sunt

Secretarul de stat şi ofiţerii de imigraţie.

O persoană se face vinovată de delict, dacă încearcă să obţină viză de intrare sau ieşire

din UK prin înşelăciune, dacă încearcă să amâne sau evite efectele legii sau pedepsele care

trebuie să i se aplice. Aceste acte se pedepsec cu închisoarea, între 6 luni şi 2 ani, în funcţie de

gravitatea actelor şi rezolvarea problemei. Este amendată şi asistarea unei intrări ilegale pe

teritoriul UK.

O persoană este un clandestin dacă intră pe teritoriul UK ascuns într-un vehicul sau alt

mijloc de transport, şi care pretinde azil politic. Posesorului navei sau mijlocului de transport

unde este găsit un clandestin, i se poate aplica o amnedă de până la 2000 lire sterline, pentru

fiecare persoană gasită în afara legii.

78 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/1999/33/contents, accesat la data de 15.05.201147

Exista un Tribunal pentru Apel în cazuri de imigraţie. O persoană căreia ii este

refuzată intrarea în UK poate depune apel şi poate cere o audienţă pentru a contesta refuzul şi

a discuta cererea sa.

Pe lângă acest tribunal, există altă imstituţie, cea a Comisarului pentru servicii de

imigrare, numit de către secretarul de stat, prin consultare cu Cancelarul Lorzilor şi Miniştrii

Scoţiei. El are ca sarcină supravegherea şi promovarea bunelor servicii în materie de

imigraţie.

Dacă solicitantul de azil politic are în grija sa un minor, acesta poate rămâne pe

teritoriul UK în calitate de “solicitant de azil” până copilul împlineşte 18 ani. Sprijinul acordat

refugiaţilor sau celor care cer azil politic se acordă în funcţie de numărul persoanelor

implicate, durata de acomodare, locaţie, etc.şi este stabilit de către Secretarul de Stat. Dacă

acesta constată că un copil nu are condiţii minime decente de trai împreună cu imigrantul care

îl are în grijă, trebuie să ia măsuri pentru asigurarea acomodării copilului, în condiţii adecvate.

Un ofiţer de imigrare poate aresta fără mandat un imigrant care se dovedeşte vinovat

de fapte contravenţionale, sau care este suspectat ca ar plănui acte ilegale.

În decembrie 2000, România a acceptat acquis-ul comunitar al capitolului 2 al

Acordului de Asociere „Libera Circulaţie a Persoanelor” al Uniunii Europene.79

Statul român a impus o serie de măsuri restrictive în perioada 2000-2006, pentru a

controla migraţia privată de muncă (migraţia clandestină).

Nationality, Imigration, Asylum Act 200280

În capitoul 41 se prevăd condiţiile în care se acordă cetăţenia britanică şi anume,

cunoaşterea istoriei, a limbii engleze, a vieţii în UK.

Retragerea cetăţeniei britanice se poate dispune de către secretarul de stat în cazul în

care persoana vizată se face vinovată de acte care prejudiciază Marea Britanie sau un alt

teritoriu britanic.

Actul nu prevede modificări în ceea ce priveşte acordarea azilului poltic, dar

menţionează instaurarea unor “centre de acomodare” pentru persoanele care au nevoie de aşa

ceva, însă dacă au beneficiat de 6 luni de asistenţă în acest scop de acomodare, acest ajutor

poate fi sistat, la indicaţiile Secretarului de Stat.79Luminiţa Constantin,Valentina Vasile, Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2004, p. 2680 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/2002/41/contents, accesat la data de 15.05.2011

48

Această asistenţă în cadrul centrelor de acomodare prevede: asigurarea alimentaţiei

zilnice şi alte lucruri esenţiale traiului, bani, sprijin pentru transport către şi de la centru în

scopul desfăşurării de activităţi voluntare, educaţie şi traininguri, facilităţi legate de sistemul

sanitar, etc.

Un copil din cadrul unui centru de acomodare poate să nu fie primit în cadrul unei

şcoli cu program normal de pe teritoriul UK, insă poate beneficia de programe speciale de

educare.

În anul 2003, printr-o nouă ordonanţă, În România se introduc două aspecte

importante: în primul rând, sunt stipulate condiţiile de eliberare a unui paşaport simplu, pentru

minorii sub 14 ani. Al doilea aspect se referă la introducerea unor noi specificări legate de

condiţiile în care se aplică restrângerea dreptului la liberă circulaţie.

România se orientează în a implementa patru politici în domeniul migraţiei:81

- Politica privind imigraţia controlată

- Politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale

- Politica privind azilul

- Politica privind integrarea socială a străinilor

Politica privind imigraţia controlată vizează şi domeniul reîntregirii şi formării

familiei, asigurând dreptul străinilor de a intra şi de a rămâne pe teritoriul României. Imigraţia

controlată are în vedere promovarea liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii

Europene, dar şi facilitarea admisiei lucrătorilor din terţe ţări. Măsurile propuse în România

prin strategia naţională, sunt în concordanţă cu Programul de la Haga şi cu politica comună a

UE în domeniul imigraţiei legale.

Politica privind prevenirea şi combaterea imigraţiei ilegale include măsuri ferme de

îmbunătăţire a capacităţii autorităţilor, de a reduce economia subterană, caracterizată prin

desfăşurarea de activităţi ilegale, angajare în muncă fără forme legale, posibilitatea obţinerii

de servicii de sănătate şi educaţie prin mijloace ilicite şi posibilitatea folosirii documentelor

false şi falsificate.

Implementarea politicii în domeniul prevenirii şi combaterii migraţiei ilegale

presupune şi dotarea misiunilor diplomatice sau oficiilor consulare ale României cu aparatura

necesară detectării documentelor de călătorie false sau falsificate. Statul român promovează

81 http://www.ier.ro/documente/spos2008_ro/Studiul_4_-_Migratie_RO.pdf accesat la data de 15.05.2011

49

extinderea instituţiei Ofiţerului de Legătură, cu personal specializat, inclusiv în probleme de

migraţie, în special în ţările cu un potenţial migrator ridicat.

Aceste două politici, au presupus un set destul de amplu de măsuri legislative care au

vizat atât reglementarea regimului paşapoartelor cât şi condiţiile pe care cetăţeanul trebuie să

le îndeplinească la ieşirea din ţară.

Asylum and Immigration Act 200482

În paragraful 19 al ecestui act se întăresc prevederile actelor anterioare din acest

domeniu, se menţionează conceptul de “trafic de persoane ”, act ce este numit ca fiind ilegal,

şi definit ca favorizarea intrării clandestine pe teritoriul UK sau în altă ţară şi exploatarea

acelor persoane.

În anul 2005 în România, Ordonanţele 28/2005 şi 43/2005 modifică încă o dată

prevederile Ordonanţei 65/1997, permiţând eliberarea paşapoartelor simple, în regim de

urgenţă, la „cererea expresă” a solicitantului, în termen de 3 zile, în condiţiile plăţii unei taxe

speciale. Instituţiile care primesc cererile pentru eliberarea paşaportului simplu se înmulţesc,

iar fluidizarea fluxului eliberării acestor documente este evidentă.

Anul 2005 aduce modificări substanţiale prin introducerea Legii 248/2005 privind

regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate83. Legea 248 este un act „generos”

care, în sfârşit, încearcă să răspundă problemelor puse de traseul migraţiei private într-un mod

detaliat. Această lege garantează dreptul cetăţenilor români de a călători în străinătate, de a

emigra şi reveni oricând în ţară, în condiţiile în care îndeplinesc prevederile legale instituite.

Cetăţenii români pot călători în străinătate sau se pot reîntoarce în ţară pe baza a patru tipuri

de documente de călătorie: paşaportul diplomatic, paşaportul de serviciu, paşaportul simplu şi

titlul de călătorie.

Legea 248 consacră un spaţiu larg specificării condiţiilor în care se poate desfăşura

circulaţia minorului în străinătate. Conform noilor reglementări, cetăţenii români minori nu

pot călători în străinătate decât însoţiţi şi numai cu acordul părinţilor sau reprezentanţilor

legali. Condiţiile în care un minor sub 14 ani poate fi înscris pe paşaportul părinţilor,

condiţiile în care unui minor peste 14 ani i se poate elibera paşaport simplu, condiţiile pe care

trebuie să le îndeplinească însoţitorul minorului care călătoreşte în străinătate şi obligaţiile

82 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/2004/19/contents , accesat la data de 15.05.201183Legea 284/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate http://www.legestart.ro/Legea-248-2005-regimul-liberei-circulatii-cetatenilor-romani-strainatate-%28MTUyNDk4%29.htm

50

acestuia cunosc specificări detaliate în actul normativ, încercând să prevadă situaţiile de trafic,

abandon sau muncă ilegală în străinătate în cazul acestei categorii.

Începând cu 1 decembrie 2001 cetăţenii români care doreau să călătorească în

străinătate în „scopuri particulare” sunt supuşi unei serii de restricţii care vin din partea

propriului lor stat.

Pentru ieşirea din ţară: fiecare cetăţean care dorea/sau avea nevoie să călătorească în

străinătate trebuia să prezinte la ieşirea din ţară: asigurare medicală, bilet de călătorie dus-

întors şi o sumă minimă în valută într-un „cuantum corespunzător sumelor de referinţă

determinate de autorităţile naţionale ale statelor de destinaţie sau de tranzit, proporţional cu

durata sejurului, dar nu mai puţin de 5 zile”. Cuantumul acestei sume urma să fie stabilit şi

actualizat prin ordin al Ministrului de Interne, cu avizul Ministerului Afacerilor Externe.

După aproape 3 ani în care restricţiile funcţionează în această formă, în 2005,

Ordonanţa de Guvern 28/2005 introduce o nouă condiţie. Cetăţenii români trebuiau să

prezinte, pe lângă asigurarea medicală, biletul de călătorie dus-întors, suma de bani calculată

conform reglementărilor în vigoare (sau documente doveditoare) şi „documente care justifică

scopul şi condiţiile şederii planificate."84

Politica privind azilul reprezintă o componentă importantă în cadrul managementului

imigraţiei. Prin domeniul azilului se înţeleg toate aspectele legate de procedura de acordare a

unei forme de protecţie, regimul juridic al străinilor pe parcursul procedurii de acordare a unei

forme de protecţie, precum şi după obţinerea acesteia.

Actul normativ intern care reglementează problematica azilului în România este,

pentru moment, Ordonanţa Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor

în România.85 Prin adoptarea acestei ordonanţe s-au pus bazele unei proceduri speciale de

strictă aplicare, depăşindu-se astfel una dintre etapele procesului de armonizare legislativă cu

aquis-ul comunitar în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Pornind de la necesitatea aplicării Regulamentelor Uniunii Europene şi a transpunerii

în legislaţia naţională a principalelor Directive elaborate pe plan european în domeniul

azilului, legislaţia naţională a fost modificată şi completată în următoarele privinţe:

84 Ordonanța de Guvern 28/2005pentru completarea și modificarea unor acte normative http://www.legestart.ro/Ordonanta-28-2005-modificarea-completarea-unor-acte-normative-%28MTUxODUw%29.htm85 Ordonanţa Guvernului 102/31.08.2000 privind statutul şi regimul refugiaţilor în România http://www.legestart.ro/Ordonanta-102-2000-statutul-regimul-refugiatilor-Romania-%28MTQ1OTc-%29.htm

51

• Reformularea definiţiei refugiatului, a clauzelor de încetare, retragere şi anulare a

statutului de refugiat şi introducerea principiului nereturnării referitor la persoanele aflate în

procedura de acordare a statutului de refugiat, în vederea armonizării depline cu textul

Convenţiei de la Geneva din 1951 şi al Protocolului de la New York din 1967 privind statutul

refugiaţilor la care România a aderat fără rezerve prin Legea 46/1991;

• A fost înlaturată diferenţa de regim juridic între persoanele care au primit statut

juridic de refugiat şi cele a care au dobândit protecţie umanitară condiţionată. Astfel, se

reglementează accesul ambelor categorii de persoane la aceleaşi drepturi.

În vederea îmbunătăţirii asistentei acordate solicitanţilor statutului de refugiat s-a

stabilit creşterea sumelor aferente alocaţiilor de hrană şi cazare precum şi introducerea unei

alocaţii noi reprezentând bani de buzunar, în concordanţă cu prevederile Directivei

Consiliului European 2003/9/EC din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru

primire Noile reglementării privind statutul şi regimul refugiaţilor permit scurtarea procedurii,

soluţionarea rapidă a cererilor evident nefondate şi a abuzurilor, cu toate acestea fiind

necesară trecerea la utilizarea sistemelor informatice, care permit compararea rapidă a

amprentelor digitale ale solicitanţilor statutului de refugiat, eliminându-se tendinţa unora de a

formula cereri de azil sub identităţi diferite. Aceste sisteme vor trebui să includă şi amprentele

străinilor depistaţi cu şedere ilegală sau care au trecut fraudulos frontiera. Pentru satisfacerea

acestor nevoi autorităţile române au trecut la crearea sistemul informatic EURODAC86 şi la

implementarea Regulamentelor Dublin87 a solicitanţilor de azil.

Prin legislaţia în domeniul integrării sunt definite categoriile de străini care

beneficiază de programe speciale de integrare. Toate măsurile în domeniu urmăresc susţinerea

participării active a străinilor care domiciliază sau au reşedinţa pe teritoriul României, la viaţa

socială, economică şi culturală a ţării, contribuind astfel la dezvoltarea unei relaţii bazate pe

încredere şi responsabilitate reciprocă între aceştia şi societatea românească.

Conform Ordonanţei Guvernului nr.44/2004 privind integrarea socială a străinilor care

au dobândit o formă de protecţie în România, integrarea socială reprezintă, aşa cum am

afirmat, procesul de participare activă a străinilor care au dobândit o formă de protecţie în

România la viaţa economică, socială şi culturală a societăţii româneşti, iar pentru realizarea

acestui lucru este necesară derularea unor programe de integrare şi facilitarea accesului la o

86 Baza europenă de amprente digitale87 Au ca scop determinarea statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil introduse într-un stat membru al UE, de un resortisant al unei ţări terţe.

52

serie de drepturi economice şi sociale: dreptul la un loc de muncă, dreptul la educaţie, dreptul

la asistenţă medicală şi socială şi dreptul la o locuinţă.

Principalele instituţii responsabile pentru politica de migraţie sunt Oficiul Român

pentru Imigrări, Departamentul Schengen şi Poliţia de Frontieră. Toate structurile sunt în

cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative al României.

Oficiul Român pentru Imigrări (ORI)88 este principala instituţie din România

responsabilă pentru politica migraţionistă. ORI este definit prin lege ca o instituţie specializată

a administraţiei publice centrale cu personalitate legală, parte a Ministerului Internelor şi

Reformei Administrative al României, fondată la 26 iunie 2007, prin reorganizarea Agenţiei

Naţionale de Externe şi Agenţiei Naţionale pentru Refugiaţi. Odată cu reorganizarea, Oficiul

Român pentru Imigrare şi-a asumat de asemenea responsabilitatea de pregătire a

documentelor necesare imigranţilor pentru a lucra în ţară.

Misiunea sa este de a implementa politicile României în domeniul migraţiei, azilului,

integrării străinilor şi legislaţiei relevante acestor domenii. Are prerogative diferite şi esenţiale

în domeniul migraţiei, precum azilul, vizele etc. De asemenea, este principalul canal oficial de

comunicare cu cei cointeresaţi în informarea privind legislaţia, documentele necesare

cetăţenilor UE/ZEE, cu cei din ţările terţe şi cu solicitanţii de azil.

ORI identifică şi implementează proiecte eligibile cu finanţare externă non-

rambursabilă, având drept scop ajustarea legislaţiei, regulilor şi procedurilor, cadrului

instituţional în domeniul migraţiei şi azilului la acquis-ul European şi cadrul instituţional

existent în statele UE.

A doua instituţie care are de a face cu probleme migraţioniste în România este

Departamentul Schengen, care a fost înfiinţat pentru asigurarea coerentă a caracterului unitar

al aderării României la Spaţiul Schengen. Aderarea la zona Schengen reprezintă unul din

obiectivele prioritare ale României după 1 ianuarie 2007. Termenul-limită stabilit de

autorităţile române pentru atingerea acestui obiectiv este anul 2011.

Departamentul Schengen este o structură specializată în cadrul Ministerului Internelor

şi Reformei Administrative, fără personalitate juridică, cu competenţe generale la nivelul

naţional pentru coordonarea şi monitorizarea tuturor activităţilor îndeplinite de autorităţile şi

instituţiile responsabile în acest domeniu, în conformitate cu Strategia Naţională privind

Spaţiul Schengen, Planul Indicativ privind Facilitatea Schengen, Planul de Acţiuni Schengen

88 Oficiul Român de Imigrări http://ori.mai.gov.ro/detalii/pagina/ro/Prezentarea-institutiei/5753

şi Strategia Naţională de Management Integrat al Frontierei de Stat a României.

Departamentul este condus de un secretar de stat, numit de către prim-ministru.89

Poliţia de Frontieră (PF) este o altă instituţie puternic implicată în politica de imigrare

a României şi este partenerul principal al ORI în implementarea legislaţiei relevante. PF este

definită prin lege ca o instituţie specializată, parte a Ministerului Internelor şi Reformei

Administrative, responsabilă de supravegherea şi controlul frontierelor României pentru

prevenirea accesului ilegal al persoanelor pe teritoriul României, de asemenea prevenind şi

luptând împotriva diferitor crime transfrontaliere, inclusiv traficul ilegal de fiinţe umane.90

Pentru descurajarea imigraţiei ilegale, politica în domeniu vizează dezvoltarea unor

canale de informare a potenţialilor migranţi asupra condiţiilor legale de admisie şi şedere în

România.

Constituţia României garantează dreptul la liberă circulaţie, fiecare cetăţean român

având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară.

Immigration, Asylum and Nationality Act 200691

În paragraful 13 se precizează condiţiile în care o persoană este deportată în ţara de

provenienţă, respectândui-se drepturile, şi acţionând în interesul naţional al UK.

Este prevazută ca ilegală angajarea unei personae care reprezintă subiectul unui

control imigraţionist, care nu are viză de intrare şi şedere în UK, sau al cărui permis de şedere

a expirat sau a fost obţinut ilegal. Angajatul imigrant trebuie să aibă în primul rând aceste acte

valabile, apoi să fie înregistrat la Agenţiile responsabile cu aceste evidenţe înainte de a începe

să lucreze.

UK Borders Act 2007 92

Secretarul de Stat poate solicita unei personae aflate sub control imigraţionist să aplice

pentru “inregistrare biometrică”. Reţinerea şi utilizarea informaţilor personale pot fi dispuse

de către Secretarul de Stat, dacă este necesar în interesul scurităţii naţionale, mai ales.

Borders, Citizenship and Immigration Act 200993

89 http://www.schengen.mai.gov.ro/index12.htm90 http://www.politiadefrontiera.ro/91 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/2006/13/contents , accesat la data de 15.05.201192 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/2007/30/contents , accesat la data de 15.05.201193 http://www.legislation.gov.uk/ukpga/2009/11/contents , accesat la data de 15.05.2011

54

În acest act, sunt menţionate atribuţiile Secretarului de stat şi al celorlalţi oficiali

responsabili cu migraţia, dar şi noi funcţii ale acestora.

În ceea ce priveşte obţinerea cetăţeniei britanice prin căsătorie cu un cetăţean britanic,

actul aduce modificări legii din 1981, unde era prevazută căsătoria cu un cetăţean britanic sau

partener cu acesta, iar acum este inlocuită cu expresia“are legături familiale relevante”, ceea

ce lărgeşte aria de aplicare a legii.

Un copil născut pe teritoriu britanic primeşte cetăţenie dacă până la 18 ani, unul dintre

părinţi obţine cetăţenia, sau părinţii aplică pt cetăţenia copilului direct.

Principalele acte normative ce reglementează migraţia în România sunt:94

- Legea privind regimul străinilor în România (Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului

194/2002 privind regimul străinilor în România, aprobată cu modificări prin L. 357/2003).

- Ordonanţa de Urgenţă privind statutul şi regimul refugiaţilor în România (O.U.

102/2000).

- Ordonanţa Guvernului nr 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au

dobândit o formă de protecţie în România.

- Legea privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (L. 678/ 2001).

- Legea pentru ratificarea Memorandumului de înţelegere dintre Guvernul României şi

- Organizaţia Internaţională pentru Migraţiune privind cooperarea în domeniul

repatrierii voluntare umanitare asistate (L 374/2003).

În perioada 2002-2007 a fost eliminată obligativitatea vizelor Schengen, fapt ce a dus

la o creştere rapidă în migraţia circulară, chiar şi în măsura în care românii care ai fost

anterior „blocaţi” în ţările Schengen au putu să se întoarcă în România, pentru a intra în

sistemul de migraţie circulară.

Posibilitatea de şedere legală pe o perioadă de trei luni în calitate de turist a condus la

dezvoltarea unui sistem sofisticat de migraţie circulară, concetrat pe ţări precum Spania şi

Italia.

Ordonanţa Guvernului nr 44/2004 privind integrarea socială a străinilor prevede

acordarea de drepturi şi obligaţii către cetăţenii străini care au dobândit o formă de protecţie în

România.95

94http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu5_anexe_ro.pdf accesat la data de 03.05.201195 http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu5_anexe_ro.pdf accesat la data de 20.04.2011

55

Din 2007 până în prezent, asistăm la un acces liber pe piaţa europeană a muncii, fapt

ce este favorizant atât pentru crearea unei pieţe europene a muncii, dar şi pentru înregistrarea

unor derapaje severe în pieţele locale.

România adoptă o politică activă şi flexibilă în domeniul imigraţiei controlate,

adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a

admisiei şi şederii străinilor.

Strategia naţională privind imigraţia pentru perioada 2007-2010, reprezintă următorul

pas pe care România îl face în cadrul eforturilor de modernizare a procesului de gestionare a

imigraţiei pe teritoriul naţional şi se doreşte a stabili într-o manieră simplă şi directă

obiectivele avute în vedere la nivel naţional pentru o mai bună abordare a fenomenului în

interesul societăţii româneşti. Pe parcursul acestei perioade autorităţile române îşi vor stabili

şi coordona acţiuni şi măsuri concrete în domeniul imigraţiei, care se vor încadra în liniile

directoare stabilite de prezenta strategie.96

Obiectivele acestei strategii pe anul 2007 au fost:97

- îmbunătăţirea managementului privind admisia străinilor şi limitarea celor cu şedere

ilegală pentru a diminua imigraţia ilegală

- completarea deficitelor de forţă de muncă din România cu personal calificat din ţerţe

ţări

- atragerea de investiţii străine în România

- creşterea nivelului de informare a populaţiei din România despre fenomenul

migraţiei, astfel încât să se respecte legislaţia în vigoare şi străinii să fie acceptaţi mai facil de

societatea românească

- participarea străinilor la viaţa socială şi culturală din România cu respectarea

identităţii lor culturale

- dezvoltarea cooperării interinstituţionale şi specializarea personalului instituţiilor

implicate în implementarea Strategiei Naţionale privind Imigraţia.

În ultimii ani, deşi România şi-a păstrat, în mare măsură, caracterul de stat de tranzit,

aceasta a început să devină tot mai mult un stat de destinaţie.

Astfel, la sfârşitul anului 2009, pe teritoriul României se aflau 59.062 străini din state

terţe cu şedere legală, cu 4% mai mulţi decât la sfârşitul anului 2008 şi cu 76,2% mai mulţi

decât în 2005. Din totalul de 59.062 străini înregistraţi cu şedere legală la sfârşitul anului

96http://www.mmuncii.ro/pub/imagemanager/images/file/Legislatie/HOTARARI-DE-GUVERN/HG1122-2007.pdf accesat la data de 17.04.201197Daniela Constantin, Zizi Goschin, Perspective europene de abordare a azilului şi migraţiei, Editura Institutul European din România, Bucureşti, 2008, p. 23

56

2009, 49.406 aveau un drept de şedere temporară (84%) şi 9.656 (16%) un drept de şedere

permanentă, conform scopurilor stabilite de legislaţia în vigoare.98

Obiectivul principal al autorităţilor este de a maximiza efectele pozitive şi de a limita

efectele negative ale imigraţiei pentru România şi, implicit, pentru cetăţenii români. În acest

sens, autorităţile române cu atribuţii în domeniul imigraţiei trebuie să intensifice activitatea de

atragere a acelor categorii de imigranţi care pot contribui la acoperirea unor domenii

deficitare, cu impact direct în dezvoltarea economică şi în strânsă corelare cu politicile şi

documentele programatice adoptate la nivelul UE, precum şi cu respectarea drepturilor

imigranţilor.

Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este de asemenea

garantată prin permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce

rezultă din documentele juridice internaţionale şi de tradiţie în materie, în sensul căreia orice

persoană este liberă să părăsească orice ţară, inclusiv propria sa ţară.

Cei care emigrau înainte de 1990, plecau definitiv din România fără intenţia de a se

mai intoarce. Între timp lucrurile s-au schimbat. Emigraţia este exclusiv de ordin economic,

iar cei care pleacă, de obicei, sunt singuri, nu cu familiile lor.99

În luna martie a anului 2011, Marea Britanie a schimbat condiţiile de muncă pentru

imigranţii preovenienţi din ţările intrate în UE în anul 2004, precum Letonia, Polonia,

acestora fiindu-le permis să munceacă fără a avea nevoie de acte speciale; a fost desfiinţat

”formularul de înregistrare” a muncitorilor în baza de date special creată în acest sens100.

Munitorii din România şi Bulgaria, ţări intrate în Uniunea Europeană în anul 2007, vor

trebui să aştepte încă trei ani pentru a putea lucre în Marea Britanie fără restricţii şi fără a avea

nevoie de permis de muncă.

Primul pas care trebuie să îl facă un roman în UK este să obţină un card bancar, apoi

numărul de asigurare, sau ”insurance number”.Mai apoi, trebuie să aplice pentru eliberarea

unui certificate de înregistrare, care poate fi ”yellow card”, pentru self-employed, sau ”blue

card” în cayul în care lycrează într-o firmă. Pentru a obţine blue card-ul, trebuie să lucrezi un

an de zile într-o companie, dar pentru a fi angajat într-o firmă britanică, ai nevoie de blue

card, acesta fiind principalul paradox, care momentan nu are altă rezolvare legală.

98 http://www.mai.gov.ro/Documente/Transparenta%20decizionala/Anexa_Strategie%20imigratie.pdf accesat la data de 15.04.201199 Camelia Toanchină, Migraţia internaţională şi politicile sociale, Editura Lumen, Iaşi, 2006,p.87100 http://www.statistics.gov.uk/hub/population/migration/migration-within-the-uk/index.html , accesat la data de 15.05.2011

57

De cele mai multe ori, muncitorii români obţin yellow card-ul, şi lucrează ca angajat

propriu într-o firmă, dar fiind înregistraţi pe o poziţie inferioară studiilor şi pregătirilor, sau

difrită de activitatea reală pe care o prestează acolo.

O altă posibilitate este înregistrarea tinerilor ca studenţi, şi în aceste condiţii, pot lucre

maximum 20 de ore săptămânal,în orice domeniu, dacă deţin cardul de student.

Derularea raporturilor de munca este permis în lipsa unei autorizaţii de muncă în

cazul celor care:

Au dobândit dreptul de şedere în Marea Britanie înainte de aderarea României la

Uniunea Europeană, prin care nu le este limitat dreptul de a ocupa un loc de

muncă în acest stat;

Au lucrat continuu şi legal în Marea Britanie, în baza unui contract de muncă,

pentru o perioada de 12 luni încheiata la 31 decembrie 2006 sau ulterior acestei

date;

Sunt detaşaţi în Marea Britanie de o companie cu sediul pe teritoriul unui alt stat

membru al Uniunii Europene / Spaţiului Economic European;

Au dublă cetăţenie, şi pe lângă cetăţenia română deţin şi cetatenia Regatului Unit

al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Elveţiei sau a altui stat al Spaţiului Economic

European (cu excepţia Bulgariei);

Membrilor de familie ai cetăţenilor români sau ai cetăţenilor din celelalte state

membre ale Uniunii Europene care şi-au exercitat dreptul de şedere pe teritoriul

Marii Britanii;

Sunt membri de familie (soţ/soţie/partener civil sau descendent direct cu vârsta

sub 18 ani) ai unui cetăţean dintr-un stat care nu este membru al Spaţiului

Economic European care deţine un drept de şedere şi muncă pe teritoriul Marii

Britanii;

Sunt membrii unei misiuni diplomatice sau membrii de familie ai unui diplomat

sau ai unei persoane care beneficiază de imunitate diplomatică;

Au dobândit statutul de „lucrător înalt calificat” în baza programelor: Highly

Skilled Migrant Programme / International Graduates Scheme / Scottish

Graduates Scheme.

3.2. Aderarea României la Uniunea Europeană. Migraţia – problemă si soluţii58

Dimensiunea istorică şi culturală a procesului de integrare a fost o componentă

constantă a lărgirii, mai ales că ea corespundea diversităţii şi pluralismului ce caracterizau şi

caracterizează Europa. Unul din părinţii fondatori ai Uniunii Europene afirma că “noi trebuie

să facem Europa nu doar pentru popoarele libere, ci şi pentru cei din Est care au nevoie de

sprijinul şi adeziunea noastră morală”.101

România este prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a avut relaţii oficiale cu

Comunitatea Europeană.  În  1974,  o  înţelegere  a inclus  România  în  Sistemul Generalizat

de Preferinţe al Comunităţii iar un acord asupra produselor industriale a fost semnat în 1980.

Schimbarea peisajului politic European după căderea regimurilor comuniste din

Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii

europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza

legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7

februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993.

Una din dimensiunile majore ale procesului de democratizare a societăţii româneşti, a

constituit-o demersul de modificare şi adaptare a legislaţiei în vederea unei concordanţe cu

reglementările internaţionale în domeniul drepturilor omului. Chestionarul transmis de UE,

privind problema vizelor, a relevat faptul că România a făcut paşi importanţi spre o politică

ştiinţifică în domeniul migraţiei.102

Dorinţa României de a adera la Uniunea Europeană nu este recentă. În 1993, România

semnează Acordul European, care instituie o asociere între România, pe de o parte, şi

Comunităţile Europene şi Statele Membre ale acestora, pe de altă parte. Acesta întră în

vigoare în 1995, an în care România depune cererea de aderare la Uniunea Europeană.

În anul 1997, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include Opinia asupra

cererii de aderare a României la Uniunea Europeană. Concluzia Comisiei era în mare parte

defaborabilă României. Aceasta nu putea face faţă aderării şi obligaţiilor economice pe

termen mediu. Guvernul României a răspuns Comisiei prin lansarea Programului naţional de

adoptare a acquis-ului comunitar, prin care anunţa intenţiile de a crea o economie de piaţă

funcţională, de a implementa un control strict la frontiere, un cadru macroeconomic stabil, de

a urmări consolidarea cadrului legislative, repectarea proprietăţii. Realizările României în

101Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, pp. 24-25102Vasile Drăgoi, Corneliu Alexandru, Migraţia şi azilul în contextul aderării României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002, p.43

59

perioada imediat următoare au dezamăgit Uniunea Europeană. Ca urmarea, statul roman nu s-

a găsit în grupul “ţărilor de la Luxembourg” din 1997.103

În 1998, Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind procesul de

aderare a României la Uniunea Europeană.104

În 1999, ConsiliulEuropean de la Helsinki a recomandat începerea negocierilor de

aderare cu România, dar official au început în 2000.

În trecut, oficialii Uniunii au avut de soluţionat problemele integrării propriu-zise.

Spania, Portugalia, de exemplu, au avut de negociat modalităţile practice în care ţările lor se

puteau adapta la exigenţele comunitare. La rândul ei Comunitatea Europeană a precizat

conţinutul programelor de asistenţă şi costurile acestora, aşa încât într-un termen convenit de

părţi integrarea să devină efectivă.105

În cazul concret al admiterii ţărilor din Europa Centrală şi de Est, inclusiv România,

negocierile sunt precedate de un exerciţiu de examinare analitică ("screening") format din

două etape:

- cea multilaterală (cu toate ţările candidate ) are un scop didactic, de familarizare a

candidaţilor cu ansambul acqui-ului comunitar:

- cea bilaterală (cu fiecare stat candidat în parte) în care se trece în revistă, domeniu

cu domeniu, progresele realizate de ţara respectivă în transpunerea normelor comunitare în

dreptul intern şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea Uniunii Europene.

În anul 2001, Guvernul Adrian Năstase a înfiinţat Delegaţia Naţională pentru

negocierea Aderării României la UE, în frunte cu ministrul negociator-şef Vasile Puşcaş, şi a

adoptat strategia de abordare globală a tuturor capitolelor de negociere.106

Abia în anul 2002, Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007,

dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană. Pe 17 decembrie 2004, la

Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte confirmarea politică a încheierii

negocierilor de aderare la Uniunea Europeană.107 Tratatul de Aderare a fost semnat la

Luxembourg în 25 aprilie 2005, după aprobarea Parlamentului European, pe 13 aprilie. Aceste

demersuri s-au finalizat în anul 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană. România

a primit nişte beneficii de aderare la Uniunea Europeană, şi anume:

103 Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, pp. 47-48104 http://ec.europa.eu/romania/eu_romania/index_ro.htm accesat la data de 13.05.2011105 http://www.ccj.ro/display/aspecte-concrete-privind-aderarea-romaniei-la-uniunea-europeana accesat la data de 19.04.2011106 COSTEA, Maria, COSTEA, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007, p. 255107 http://www.schengen.mira.gov.ro/index14.htm accesat la data de 12.05.2011

60

- un climat politic şi economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabilă;

- predictibilitate şi stabilitate crescute ale mediului economic;

- creşterea competitivităţii pe piaţa internă, ceea ce va conduce la motivarea şi

stimularea agenţilor economici autohtoni în sensul sporirii productivităţii şi a eficienţei prin

dezvoltarea de noi produse şi servicii, introducerea tehnologiilor moderne şi diminuarea

costurilor de producţie;

- dezvoltarea comerţului, un stimul important pentru economia naţională şi piaţa

forţei de muncă;

- accesul sporit la pieţele de capital şi investiţii europene, la noile echipamente şi

sisteme informaţionale;

- întărirea securităţii naţionale prin integrarea în mecanismele PESC;

- dobândirea de către cetăţenii români a drepturilor din acordarea “cetăţeniei

europene”;

- perspective de perfecţionare profesională şi acces pe piaţa europeană a muncii

pentru cetăţenii români.

Pe data de 17 decembrie 2004, la Consiliul European de la Bruxelles, România a

primit confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. În

perioada 21 februarie-4 aprilie 2005, au fost finalizate, distribuite şi aprobate textele

consolidate ale Tratatului de aderare în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi în limba

română.108

După anul 2007, România a intrat într-o nouă etapă şi anume pregătirea şi adoptarea

măsurilor necesare eliminării controalelor la frontierele interne în vederea aderării la spaţiul

Schengen.

Politicile europene în domeniul migraţiei s-au schimbat începând cu anul 1999.

Declinul demografic asociat cu declinul de calificări la nivel european a determinat o

scădere a populaţiei apte de muncă în Europa. Apare astfel necesitatea găsirii unor soluţii

pentru a elimina efectele negative ale declinului demografic. În acest context are loc

deschiderea Uniunii Europene către lucrătorii migranţi din terţe ţări. Astfel, imigraţia legală

este privită în prezent ca o modalitate de a contrabalansa scăderea populaţiei apte de muncă în

Europa.109

108 Maria Costea, Simion Costea, Integrarea României în Uniunea Europeană. Provocări şi perspective, Editura

Institutul European, 2007, p. 257109 http://www.ier.ro/documente/spos2008_ro/Studiul_4_-_Migratie_RO.pdf accesat la data de 03.05.2011

61

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană a fost elaborat pe baza aceloraşi

principii şi după aceaşi metodă de lucru utilizată la redactarea Tratatului de aderare a statelor

din 2004.

Tratatul de aderare a României cuprinde110 :

părţile generale, adică Tratatul propriu-zis, Actul de aderare şi Protocolul de Aderare;

anexele, adică măsurile convenite în cadrul negocierilor (măsuri permanente şi măsuri

temporare);

declaraţiile

Tratatul prevede că România va prelua întreaga legislaţie a Uniuniunii Europene, dar o

aplica după perioade de tranziţie de câţiva ani, pentru a se pregăti.

Clauza de salvgardare a fost dură pentru România, considerată slab pregătită, mai

afectată de corupţie decât Bulgaria, de subordonarea politică a Justiţiei şi de concurenţa

neloială cauzată de intervenţii preferenţiale clientelare ale guvernului pe piaţă.

În primii anii de după căderea comunismului, România era cunoscută ca ţară de

origine a solicitanţilor de azil, însă, în momentul de faţă este considerată o ţară de transit care,

în termen scurt va deveni o ţară de destinaţie. Acest lucru se va întâmpla din cauza că cei mai

mulţi solicitanţi ai statutului de refugiat depun cererile în România.

Politicile privind migraţia în ţările Uniunii Europene sunt bine puse la punct, susţinute

printr-un cadru legal-instituţional naţional şi european. În România măsurile care se iau atât în

privinţa legislaţiei cât şi a cadrului instituţional au mai degrabă un caracter reactiv, legat de

scopul de a asigura adaptarea la cerinţele europene, decât de a proiecta şi urma o politică

migraţionistă naţională cu obiective clare. Pe masură ce va finaliza constituirea cadrului legal-

instituţional conform cerinţelor UE, România va gândi propria sa politică migraţionistă,

bineînţeles compatibilă cu cele existente la nivel european.

Problema imigraţiei în România nu va mai fi pentru mult timp o problemă colaterală.

România va trebui sa pună la punct un sistem complex de gestionare a imigraţiei, asigurând,

parţial sau integral din fonduri proprii, mijloace de cazare şi de subzistenţă, servicii de

integrare socială şi economică etc. Numai efortul financiar pe care îl presupune găzduirea

interimară a refugiaţilor sau a solicitanţilor de azil până la finalizarea cererii depuse – care nu

reprezintă decât o mică parte din totalul cheltuielilor ocazionate de gestionarea acestui proces

– poate atinge valori însemnate. Astfel de situaţii trebuie pregătite din timp, întrucât, spre

deosebire de cazul emigraţiei, unde pierderile/câstigurile se măsoară în termeni de costuri

comparative (care ar fi câstigul/pierderea ţării în urma plecării definitive/temporare, cât pierde

110 Maria Costea, Simion Costea, op.cit, p 25862

statul ca investiţie nerecuperată în capital uman etc.), imigraţia presupune inclusiv costuri

financiare imediate, concrete, care nu suportă amânare..

Însã, statele membre ale Uniunii Europene se confruntã cu situaţii foarte diferite în

ceea ce priveşte migraţia: istoric al migraţiei diferit, nivel diferit al dependenţei economice

faţã de imigraţie şi, nu în ultimul rând, o preocupare diferitã faţã de tendinţele manifestate de

migraţie în ultima perioadã. De aceea, dezideratul unei politici comune privind migraţia

rãmâne un obiectiv ambiţios.

Dacă avem în vedere populaţia care se adaugă la fiecare val de extindere a UE şi

decalajul de venit al noilor veniţi fată de statele membre, atunci se observă că :111

- fiecare nou val incude state cu un nivel tot mai redus al PIB-ului. Extinderea spre sud

a insemnat integrarea unor state (Grecia, Spania şi Portugalia) cu o medie a PIB/locuitor

echivalentă cu 2/3 din nivelul înregistrat de UE-9. Extinderea spre est « +12 » va însemna

acceptarea unor ţări cu un venit mediu de cca 38% din media UE-15 ;

- sporul de populaţie este relativ însemnat. Dacă la extinderea spre sud a însemnat un

plus de 22% din populaţia UE-9 (1980), extinderea spre est va însemna 28% din populaţia

UE-15 (1998). La fiecare val există un stat care deţine poziţia dominantă sub aspectul

populaţiei – Spania în primul val cu 14% din populaţia UE-9, Polonia cu cca 10% din

populaţia UE-15.

Este foarte probabil, însã, ca declinul demografic din Uniunea Europeanã, ale cãrui

consecinţe se vor agrava în viitor, sã modifice atitudinea cu privire la migraţia din statele

membre. Legãtura dintre schimbãrile demografice şi politicile privind migraţia va reprezenta

o problematicã importantã în viitorul apropiat.

Globalizarea şi internaţionalizarea pieţelor determină noi comportamente migratorii, o

fluiditate sporită a deplasărilor teritoriale, fenomenele migratorii temporare având o

semnificaţie aparte. Schimburile de populaţie intere ţări, joacă un rol tot mai important, definit

în principal pe două paliere : al transferurilor interculturale dintre state şi al impactului politic

al fluxurilor migratorii atât asupra statelor de origine cât mai ales asupra celor primitoare. În

fapt, treptat, fenomenul migraţiei, dintr-un obiectiv de studiu secundar sau rezidual a devenit

unul principal, intensificându-se eforturile pentru evidenţierea diferitelor sale aspecte în mod

sistematic şi sistemic.112

111 http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf accesat la data de 20.04.2011

112Luminiţa Constantin,Valentina Vasile, Fenomenul migraţionist din perspectiva aderării României la Uniunea

Europeană, Institutul European din România, Bucureşti, 2004, p. 9863

În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă deosebită eficientizării

utilizării resurselor umane. De aceea, politica Uniunii Europene se concentrează, în special,

asupra pieţei muncii şi integrării sociale a imigranţilor care locuiesc legal în Statele Membre.

Din 1989 până în prezent peste două milioane şi jumătate de români au

migrat(definitiv sau în aşa-numita migraţie circulară) în diverse state occidentale.

Semnificativ este că 75% din aceştia au vârste între 20-49 de ani, deci reprezintă forţă de

muncă activă.

Migraţia ilegală a devenit o afacere profitabilă pentru exponenţii lumii interlope

internaţionale, care dincolo de câştigurile materiale imediate urmăresc şi crearea unor reţele

de executanţi ai infracţiunilor tradiţionale ce aparţin  acestei  lumi  (traficul  de  stupefiante,

prostituţia,  contrabanda,  furturileinternaţionale, spălarea banilor murdari, jafuri, tâlhării,

omoruri la comandă etc.) şi ex-ploatarea în propriul interes a acestui fenomen.

3.3. Perspective pentru viitor privind migraţia

La un orizont mai îndepărtat, România se poate transforma într-o ţară de imigraţie, dar

având un contingent important de populaţie autohtonă aflată la muncă în străinătate.

Ea va reprezenta o sursă a alimentare a emigraţiei est-vest şi un beneficiar al emigraţiei sud-

nord şi est. Departe de a ne bucura de acest statut, va trebui să atenuăm, pe cât posibil efectele

nefavorabile în planul pieţei muncii naţionale – destructurare a ofertei de forţă de muncă şi

necorelare cu cererea pieţei naţionale, în medie un nivel mai scăzut de educaţie şi pregătire

profesională a forţei de muncă prezente pe piaţa muncii comparativ cu structura absolvenţilor

din sistemul de educaţie iniţială, şi, complementar un potenţial creativ mai redus, precarizare

a ocupării, creşterea insecurităţii locului de muncă, performanţe productive relativ mai

modeste.

După ce România a devenit membru UE, începând cu 1 Ianuarie 2007, autorităţile

naţionale au intensificat eforturile lor pentru procesul de integrare pe termen lung. Poziţia de

nou stat membru solicită un proces gradual de aliniere la standardele Comunităţii în domeniul

securităţii trecerii graniţei, politica vizei, colaborarea cu poliţia, Sistemul Informaţional

Schengen, protejarea datelor personale - România având în vedere aderarea la spaţiul

Schengen până în 2011. Perioada de evaluare, în care ne aflăm în momentul de faţă, şi decizia

finală de a stopa controlul de la graniţă sunt condiţionate de capacitatea României de a

îndeplini cerinţele Schengen într-o perioadă limitată de timp.64

Se prognozează că în viitorul apropiat, România va deveni o destinaţie atractivă pentru

imigranţi, în special pentru cei care vin din ţările lumii a treia. În plus, migrarea forţei de

muncă profesioniste din România va forţa antreprenorii locali să caute forţă de muncă în

oricare din ţările lumii a treia pentru a fi capabili să îşi dezvolte afacerile.

În aceste condiţii, Comisia Naţională Română pentru Prognoză estimează că în scurt

timp, până în anul 2013 vom avea 200.000 - 300.000 de străini care vor activa pe piaţa de

muncă din România. În momentul de faţă, domeniile economice care au cea mai mare nevoie

de forţă de muncă sunt următoarele: construcţii şi agricultură. România se aşteaptă că domenii

precum industria turismului şi serviciile medicale vor necesita de asemenea angajaţi şi acest

lucru va determina sosirea lor din străinătate într-un număr mai mare decât în trecut. Este

adevărat că actele cerute de lege unui angajator care doreşte să angajeze un străin sunt mai

dificil de obţinut decât în cazul cuiva care vrea să angajeze un cetăţean român.

Regiunile din România preferate de imigranţi sunt cele cu cel mai înalt nivel de

dezvoltare economică. Majoritatea lor trăiesc în: Bucureşti (17,132 persoane), Timiş (3,403

persoane), Cluj (3,332 persoane), Iaşi (3,158 persoane). Totuşi, cei cu rezidenţă permanentă în

România preferă de asemenea Ilfov (282 persoane), în apropiere de Bucureşti şi Constanţa, în

Sud - Est, lângă coasta Mării Negre (262 persoane).

Preocupările actuale ale statelor membre UE se îndreaptă cu deosebire către

gestionarea eficientă a migraţiei forţei de muncă. Probleme suplimentare apar atunci când

migraţiei lucrătorilor i se asociază şi migraţia (temporară) a familiilor acestora, fenomen

întâlnit cu deosebire în cazul unor perioade mai îndelungate de muncă în străinătate (prin

contracte iniţiale pe termen lung sau prin contracte reînnoite).113

Poziţia geografică a României constituie unul din motivele de bază pentru care

România se va transforma, în viitorul apropiat, din ţară de tranzit în ţară de destinaţie pentru

migranţii economici din Estul continentului şi Sudul Asiatic.114

Primirea cetăţeniei europene a însemnat o şansă de a părăsi ţara pentru mulţi cetăţeni

români. Ţările alese de români sunt ţări membre ale Uniunii Europene – Italia şi Spania –

fiind şi primele ţări care au deschis piaţa de muncă pentru cetăţenii români.

În anii următori un număr considerabil de români va continua să emigreze. De

asemenea, trebuie menţionat că principalele ţări-ţinte ale imigranţilor români vor rămâne ne-

schimbate. Pe de altă parte, creşterea economică a României şi recesiunea în unele ţări

preferate de români ar putea estompa procesul.113 http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf accesat la data de 20.03.2011114 http://www.amosnews.ro/2005/Migratia_Romanilor_prin_Romania_fenomen_in_posibila_ascensiune-86549 accesat la data de 10.04.2011

65

Creşterea fluxurilor de forţa de muncă spre spaţiul UE, reorientează direcţiile

preponderente de migraţie. Tările de destinaţie vizate în principal sunt cele din vestul şi sudul

UE – Spania, Portugalia, Franţa, Italia şi Grecia. Germania rămâne, prin tradiţie, o destinaţie

preferată de lucrătorii români, însă fluxurile au o tendinţă relativ staţionară. Migranţii se

orientează spre zonele în care prezenţa lor este acceptată mai uşor pe piaţa şi unde

experientele anterioare s-au dovedit de succes pentru ei sau cunoscuţi.

Este preferată migraţia temporară pentru muncă comparativ cu cea permanentă. Durata

migraţiei tinde să crească, însă variază de la câteva luni la câţiva ani.

Sporeşte opţiunea pentru migraţia reglementată în locul celei necontrolate deoarece

asigură o mai mare securitate a câştigurilor, un nivel ceva mai ridicat al acestora şi (în tot mai

mare măsură) un anume grad de protecţie socială.

Reîntoarcerea acestora pe piaţa naţională a muncii are efecte benefice -contribuie la

creşterea performanţelor economice, stimulează absorbţia progresului tehnologic,

promovează relaţii de muncă moderne, de competiţie, contribuie la dezvoltarea unei culturi a

muncii compatibile cu cea vest-europeană.

În ceea ce priveşte migraţia definitivă, prognoza pentru Europa de Est iese din tiparul

comportamental înregistrat în ultimul sfert de veac. Din zonă de emigraţie specifică perioadei

1975 – 2000 se estimează a fi regiune de imigraţie de intensitate relativ redusă – circa 400.000

persoane începând cu 2005 – 2010. Aceste previziuni au în vedere politica de extindere a UE

şi reglementările privind migraţia şi circulaţia persoanelor în spaţiul extins al UE. Statele din

Europa de Est care vor deveni membre ale UE, se vor transforma în zone atractive pentru

populaţia din Asia şi Africa.115

În România măsurile care se iau atât în privinţa legislaţiei cât şi a cadrului instituţional

au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerinţele

europene, decât de a proiecta şi urma o politică migraţionistă naţională cu obiective clare. Pe

măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituţional conform cerinţelor UE, România

va gândi propria sa politică migraţionistă, bineînţeles compatibilă cu cele existente la nivel

european.

Rolul autorităţilor române este legat, în esenţă, de contribuiţia la crearea şi suţinerea

unei imagini corecte, obiective asupra întregii diaspora româneşti, care poate avea un aport

valoros la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţific şi cultural al ţărilor – gazdă, precum şi la

menţinerea legăturilor diasporei cu ţara – mamă.

115 http://www.ier.ro/documente/studiideimpactPaisII_ro/Pais2_studiu_5_ro.pdf accesat la data de 20.03.201166

În perioada 2010-211, în România, a fost implementat un nou proiect “Servicii

integrate de asistenţă şi pregătire pentru persoanele cu o formă de protecţie în România".

Obiectivul principal al proiectului îl reprezintă facilitarea integrării sociale a persoanelor cu o

formă de protecţie în România, conform Programului annual 2009, Linia de buget: Fondul

European pentru Refugiaţi, număr de referinţă: ERF/09.01, Acţiunea 3 “Asistenţă şi sprijin

pentru integrarea persoanelor cărora li s-a acordat o formă de protecţie în România conform

Articolului 6 din Decizia nr. 573/2007/EC”.

Printre obiectivele specifice ale proiectului menţionăm:116

- Creşterea nivelului de informare a instituţiilor abilitate referitor la principalele

obstacole întâlnite în ceea ce priveşte accesul pe piaţa muncii, accesul la locuinţe,

recunoaşterea diplomelor şi a calificărilor beneficiarilor unei forme de protecţie.

- Îmbunătăţirea accesului pe piaţa forţei de muncă a persoanelor cu o formă de

protecţie prin oferirea de consiliere social şi juridică şi participarea acestora la cursuri de

calificare profesională.

- Îmbunătăţirea accesului la o locuinţă a persoanelor cu o formă de protecţie de pe

raza teritorială a trei centre de cazare şi procedure prin oferirea de consiliere social şi juridică

şi subvenţionarea totală/parţială a chiriei pentru locuinţă.

Construcţia Europei de mâine nu se poate realiza fără a obţine un consens în ceea ce

priveşte migraţia internaţională, fără a elabora o politică migratorie comună. Cunoaşterea

fluxurilor migratorii efective, a atributelor şi dinamicii acestora, permite definirea şi a

ajustarea echilibrelor în mediul economic şi social. Migraţia nu (mai) poate fi apreciată ca un

fenomen instantaneu, imprevizibil, circulaţia persoanelor având determinări multiple, istorice,

comportamentale, economico-sociale etc.

Noua economie, tehnologia informaţională şi de comunicare, mijloacele moderne şi

tot mai rapide de transport, libera circulaţie a persoanelor pe regiuni/teritorii întinse (teritoriul

ţărilor membre UE), fac ca noţiunea de „spaţiu” să nu mai aibă o relevanţă atât de mare în

prezent. Emigraţia nu mai este importantă prin libertatea de a trăi şi munci într-un alt loc, ci

reprezintă doar o variantă/opţiune de schimbare temporară/permanentă a reşedinţei. Mai mult

munca în străinătate poate să presupună sau nu deplasarea persoanei la locul de muncă.

Deşi definiţia fenomenului de migraţie s-a modificat în timp, iar condiţiile în care

indivizii părăsesc ţara sunt diferite de cele existente acu câţiva zeci de ani, mişcarea continuă

a populaţiei, dintr-o ţară în alta, va reprezenta mereu o problemă dacă măsruile adoptate nu

sunt cele corecte.

116 http://www.resurseumane-aur.ro/web/Proiecte/Proiecte-finantate-21 accesat la data de 10.05.201167

De exemplu, România nu poate aplica aceleaşi măsuri luate de Marea Britanie în domeniul

migraţiei, cele două ţări reprezentând ţară de provenienţă iar cealaltă ţara destinaţie a

emigranţilor.

Măsurile britanice sunt cu precădere de tip restrictiv, adresate străinilor care vor sa

lucerze pe teritoriu britanic: sunt impuse condiţii care trebuiesc respectate intru totul, pentru a

fi imigrant legal în UK: trebuie ca imigrantul să poată dovedi faptul că locuieşte într-o

locuinţă- dovadă de adresă poate fi reprezentată de o factura la utilităţile gospodăreşti, care

vine pe numele persoanei în cauză.Pe baza acestei dovezi, poţi dobândi, sau nu un card

bancar, apoi un insurance number, si apoi toate formele de înregistare legală a munitorilor

străini.

În România, numărul străinilor care doresc sa lucreze nu este atăt de mare încât să fie

necesare măsuri restrictive, astfel că, daca un cetăţean UE, vrea sa liucreze ăn Romania, nu

are nevoie decât de contract de muncă/Dacă este provenient dintr-o ţară din afara UE, are

nevoie de viză valabilă de intrare/ şedere/ de lucru şi contract de muncă.

Ceea ce ar putea prelua România din partea de legislaţie a Marii Britanii, ar fi susţinerea

refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil: legile româneşti prevăd un suport financiar al

persoanelor în această situaţie însă este destul de vagă exprimarea, pe gand legea britanică

spune exact ce ajutor vor primi refugiaţii şi solicitanţii de azil, din partea statului.

O măsură luată de România, în ultimii ani este propunerea preşedintelui Băsescu de a acorda

tuturor romţnilor care revin în ţară o anumită sumă de bani, idee preluată poate de la

preşedintele Franţei, care a acordat bani rromilor pentru a se intoarce în România.Această

metodă nu doar că nu este eficientă, dar este chiar inutilă, având în vedere că o sumă fixă

acordată o singura dată, nu stimulează pe cineva să îşi abandoneze locul d emuncă şi traiul pe

care îl duce în străinătate pentru a reveni în ţară si a nu găsi de muncă.

În locul acelei sume de bani, s-ar putea propune un program de reorientare

profesională şi integrare pe piaţa muncii, mai ales a persoanelor care se apropie de varstă

pensionării sau nu au o pregătire profesională specializată.

Dacă românii din diaspora ar şti că, venind în România, ar găsi relativ uşor de muncă,

probabil ar fi mai interesaţi să se intoarcă acasa, iar cei care sunt încă aici, ar putea fi convinşi

să nu mai plece în afară.

Măsuri teoretice se pot propune, încă, schimbările din societatea din ultimii ani, a

arătat că o idee care funcţionează astăzi, maine poate fi ineficientă sau deja prea ”veche”. În

funcţie de experienţa dobândită de conducătorii unui stat, măsurile şi legile care se vor aplica

68

vor fi în funcţie de mediul în care se dezvoltă societatea, cultura, credinţele şi obiceiurile

populaţiei.

CONCLUZII

Fenomenul migraţiei a existat dintotdeauna în şi dinspre insulele Britanice, însă, până

în anul 1950 nu a avut un impact atât de mare. Începând cu anii ‘50 , fenomenul migraţionist a

luat o altă întorsătură. Astăzi, tot mai mulţi cetăţeni hotărăsc să se stabilească în Marea

Britanie.

După 1989, migraţia a crescut în special în Germania şi Marea Britanie, politicile

privind recrutarea forţei de muncă din străinătate favorizând soluţia lucrătorilor străini

temporari. Marea Britanie a adoptat măsuri pentru facilitarea intrării persoanelor înalt

calificate, în special specialişti IT, pentru a face faţă competiţiei globale pentru astfel de

lucrători.

În România, legislaţia privind politicile migraţiei s-a schimbat după anul 1990. Tot în

aceaşi perioadă, România a luat în calcul integrarea în Uniunea Europeană şi membrii

guvernului au ănceput primele acţiuni în acest scop. Astfel, în anul 1993 România semnează

Acordul European, care întră în vigoare în 1995, an în care România depune cererea de

aderare la Uniunea Europeană.

Până în momentul aderării, România a întâmpinat diverse dificultăţi, dar la 1 ianuarie

2007, Uniunea Europeană a considerat că îndeplinim condiţiile necesare aderării.

La începuturile formării Comunităţii Europene, instituirea unei graniţe comune a dus

la acceptarea faptului că e nevoie de o serie de reguli pornind de la controlul de graniţă până

la cererile de viză. În continuare se pare că cea mai importantă componentă a politicii comune

de migrare este cea a drepturilor migranţilor, de aceea obţinerea cetăţeniei după un număr

minim de ani ar putea fi o garanţie suficientă pentru ca mulţi dintre aceştia să se stabilească cu

succes într-o societate.

Uniunea Europeană se confruntă cu o problemă în ceea ce priveşte migraţia, ca urmare

a dezvoltării reţelelor de trafic internaţional şi a persoanelor angajate ilegal.

69

Prin Tratatul de la Amsterdam, Uniunea Europeană a luat măsuri în privinţa migraţiei.

Astfel, în urma tratatului se eliminau obstacolele din calea liberii circulaţii a bunurilor şi

serviciilor. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării.

Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe bază de sex, rasă,

origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.

Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi folosită împotriva unui Stat

Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la baza Uniunii Europene. Acestui

stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, trebuind să îşi respecte în continuare

obligaţiile care decurg din statutul de Stat Membru

Ţările membre ale Uniuniunii Europene au legi care tratează în mod diferit fenomenul

migraţiei. Astfel, Spania şi Franţa au semnat un acord bilateral de cooperare care cuprinde

măsuri comune de repatriere a imigranţilor ilegali. Guvernul britanic ia măsuri mai severe

împotriva străinilor de pe teritoriul său. Chiar cei care primesc azil politic nu mai au dreptul să

rămână definitiv în Anglia, situaţia lor fiind revizuită periodic, în timp ce noi reglementări

restrictive sunt introduse în privinţa permiselor de muncă temporară.

România adoptă o politică activă şi flexibilă în domeniul imigraţiei controlate,

adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a

admisiei şi şederii străinilor.

Strategia naţională a României privind migraţia exprimă principiile generale şi liniile

directoare pentru stabilirea politicii statului român în ceea ce priveşte admisia, şederea,

părăsirea teritoriului de către străini, imigraţia forţei de muncă, acordarea formelor de

protecţie precum şi combaterea imigraţiei ilegale.

În luna decembrie 2009 a fost adoptat documentul de referinţă privind migraţia:

programul de la Stockholm. Acesta va sta la baza cooperării europene în domeniile justiţiei şi

afacerilor interne, având migraţia ca o prioritate.

Dreptul la liberă circulaţie este garantat de Constituţia României, fiecare cetăţean

român având dreptul de a emigra şi de a reveni în ţară. Libertatea de circulaţie a cetăţenilor nu

este absolută, ci trebuie circumscrisă unor limite, care sunt determinate de necesitatea apărării

securităţii naţionale, asigurarea ordinii publice şi prevenirea unor posibile consecinţe negative

ale exercitării cu rea-credinţă a acestei libertăţi. Aceasta, deoarece limitările dreptului de

liberă circulaţie sunt prevăzute de lege şi constituie măsuri necesare, într-o societate

democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice,

prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi

libertăţilor altora.70

Se aşteapă ca în viitor România să devină o destinaţie atractivă pentru imigranţi, în

special pentru cei care vin din ţările lumii a treia. În plus, va creşte numărul românilor care

vor pleca la muncă în altă ţară.

România văzută ca şi ţară de destinaţie a aşa zişilor „imigranţi din lumea a treia ”este

puţin forţată, având în vedere situaţia economică a ţării noastre. Este adevărat că, forţa de

muncă autohtonă fiind aproape în totalitate pelcată în alte ţări, si în România trebuia să mai

muncească cineva şi astfel sunt aduşi muncitori din afara UE, cum ar fi chinezi, africani, etc

care sa facă ceea ce ar trebui să realizeze românii. Problema ţării noastre este următoarea:,

calificarea forţei de muncă ce părăseşte România este net superioară celei care vine din afară

în Romania.

Un alt aspect al imigraţiei din România, este acela că reprezintă mai mult un ”stadiu

intermediar ” al ”străzii de parcurs” a unui imigrant: ţara noastră este mai curând o ţară de

tranzit, şi nu ţară destinaţie finală a imigranţilor.

În Marea Britanie este total invers: nu se ştie care este numărul britanicilor care

părăsesc ţara pentru a munci şi locui în altă ţară, dar cu siguranţă motivele acestora de

emigrare nu ar fi aceleaşi cu ale românilor. În Londra, de exemplu, sunt atât de mulţi

imigranţi încât, dacă nu s-ar vorbi limba oficială engleză, această ar fi foarte puţin vorbită de

către locuitorii oraşului.

În funcţie de aceste realităţi şi de nevoile fiecărei naţiuni, legile şi măsurile care vor fi

aplicate, vor avea ca scop simplificarea vieţii, a relaţiilor inter-sociale şi dezvoltarea

economică naţională.

În România, numărul străinilor care doresc sa lucreze nu este atăt de mare încât să fie

necesare măsuri restrictive, astfel că, daca un cetăţean UE, vrea sa liucreze ăn Romania, nu

are nevoie decât de contract de muncă/Dacă este provenient dintr-o ţară din afara UE, are

nevoie de viză valabilă de intrare/ şedere/ de lucru şi contract de muncă.

Ceea ce ar putea prelua România din partea de legislaţie a Marii Britanii, ar fi

susţinerea refugiaţilor şi a solicitanţilor de azil: legile româneşti prevăd un suport financiar al

persoanelor în această situaţie însă este destul de vagă exprimarea, pe gand legea britanică

spune exact ce ajutor vor primi refugiaţii şi solicitanţii de azil, din partea statului.

Din 2007 până în prezent, asistăm la un acces liber pe piaţa europeană a muncii, fapt

ce este favorizant atât pentru crearea unei pieţe europene a muncii, dar şi pentru înregistrarea

unor derapaje severe în pieţele locale.

71

România adoptă o politică activă şi flexibilă în domeniul imigraţiei controlate,

adaptată la condiţiile naţionale, regionale şi internaţionale, inclusiv prin atenta monitorizare a

admisiei şi şederii străinilor.

Deşi definiţia fenomenului de migraţie s-a modificat în timp, iar condiţiile în care

indivizii părăsesc ţara sunt diferite de cele existente acu câţiva zeci de ani, mişcarea continuă

a populaţiei, dintr-o ţară în alta, va reprezenta mereu o problemă dacă măsruile adoptate nu

sunt cele corecte.

În România măsurile care se iau atât în privinţa legislaţiei cât şi a cadrului instituţional

au mai degrabă un caracter reactiv, legat de scopul de a asigura adaptarea la cerinţele

europene, decât de a proiecta şi urma o politică migraţionistă naţională cu obiective clare. Pe

măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituţional conform cerinţelor UE, România

va gândi propria sa politică migraţionistă, bineînţeles compatibilă cu cele existente la nivel

european.

72

Bibliografie

Daniela Andreescu, Aurel Teodorescu, Emigraţia în scop de muncă a românilor

după 1990, Editura Yes SRL, Bucureşti, 2004

CONSTANTIN, Daniela-Luminiţa, VASILE, Valentina, Fenomenul migraţionist din

perspectiva aderării României la Uniunea Europeană, Institutul European din

România, Bucureşti, 2004

CONSTANTINESCU Mihai, IORGOVAN Antonie , Constituţia României revizuită

comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, 2004

COSTEA, Maria, COSTEA, Simion, Integrarea României în Uniunea Europeană.

Provocări şi perspective, Editura Institutul European, 2007

DIMINESCU, Dana, Circulaţia românilor după 1989, Editura YES SRL, Paris, 2004

DOBRE, D., Români în exil, emigraţie şi diaspora, Editura Pro Historia, Bucureşti,

2000

DRǍGOI, Vasile, ALEXANDRU, Corneliu, Migraţia şi azilul în contextul aderării

României la Uniunea Europeană, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002

DRĂGUŢ, Aurel, Migraţia internaţionalã şi problemele dezvoltãrii, Editura Politicã,

Bucureşti, 1981

FERARU, Petronela Daniela,  Migraţie şi dezvoltare : aspecte socioeconomice şi tendinţe,

ed. Lumen, 2008

HOWLETT, M., RAMESH, M., Studiul Politicilor Publice: Cicluri şi subsisteme ale

politicilor, Editura Epigraf, Chişinău, 2004

73

IDU, Nicolae, ZAMFIRESCU, Iulia, Costuri şi beneficii ale aderării la Uniunea

Europeană pentru ţările candidate din Europa Centrală şi de Est, Editura Institutul

European din România, Bucureşti, 2001

IONESCU , Romeo, Politici Publice Europene, Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi,

2009

Ivan , Adrian, Liviu, Statele Unite ale Europei, Institutul European, 2007

LĂZĂROIU, Sebastian, Migraţia circulatorie a forţei de muncă din România.

Consecinţe asupra integrării europene, Bucureşti, 2003

MUNGIU-PIPPIDI, Alina , IONIŢĂ, Sorin, Politici Publice. Teorie şi practică,

Polirom, 2002

Pinder, John, Uniunea Europeană: foarte scurtă introducere, Bic All, Bucureşti, 2005

PROFIRORIU, Marius, IORGA, Elena, Manual de politici publice, Ed Economică,

Bucureşti, 2009

TIHAN, Eusebiu, Anatomia populaţiei.Concepte cheie în sociologie, demografie,

politici sociale, Editura OPINFO, Bucureşti, 2004

TOANCHINĂ, Camelia, Migraţia internaţională şi politicile sociale, Editura Lumen,

Iaşi, 2006

SARCINSCHI, Alexandra,  Migraţie şi securitate, ed. Editura Universităţii Naţionale de

Apărare "Carol I", Bucureşti, 2008

STOICA, Virgil, curs Politici Publice

ŞTEFĂNESCU, Tudor, Politicile Sociale ale Uniunii Europene, Editura Institutul

European din România, Bucureşti, 2002

Articole, documente, site-uri

Decizia Curţii Constituţionale nr. 631 din 24 noiembrie 2005 publicată în Monitorul Oficial nr. 1127 din 14 decembrie 2005

http://www.publications.parliament.uk/

http://www.armyacademy.ro

http://www.altermedia.info

http://www.amosnews.ro

http://www.ccj.ro

http://www.cdep.ro

http://www.coe.int

http://www.europa.eu

http://www.europeana.ro

74

http://www.gov.ro

http://www.iccv.ro

http://www.idee.ro

http://www.ier.ro

http://www.infolegal.ro

www.legestart.ro

http://www.legislation

http://www.mmuncii.ro

http://www.politiadefrontiera.ro/

http://www.resurseumane-aur.ro

http://www.scj.ro

http://www.schengen.mai.gov.ro http://www.unap.ro

http://www.unhcrcentraleurope.org

http://www.onuinfo.ro

http://ori.mai.gov.ro

75