POSTMODERNISMUL

Postmodernismul este o mişcare în arta, arhitectură şi filosofie sau o condiţie presupusă

după sau ca reacţie la modernism. Dacă modernismul se consideră pe sine o culminare a căutării

unei estetici de către iluminism, etică, dar şi o epistemologie autoritar raţională,

postmodernismul se ocupă de modul în care autoritatea unor entităţi ideale (numite

metanaraţiuni) este slăbită prin procesul de fragmentare, consumerism, şi deconstrucţie. Jean-

François Lyotard a descris acest curent drept o „mefienţă în metanaraţiuni” (Lyotard, 1984).

Conform cu Lyotard, postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice şi în schimb

încurajează perspectivele fracturate, fluide şi pe cele multiple.Postmodernismul nu poate fi

conceput si apreciat critic decat prin raportare la modernism (asa arata si prefixul “post-“).

Dificultatea definirii termenului se datoreaza faptului ca el functioneaza nu doar in literatura,

cultura, arhitectura sau in artele plastice, ci şi in filozofie, disciplinele social politice etc.

Un termen înrudit este postmodernitatea, care se referă la toate fenomenele care s-au

succedat modernităţii. Aceasta include un accent pe condiţia sociologică, tehnologică sau

celelalte condiţii care disting Epoca Modernă de tot ce a urmat după ea. Postmodernismul, pe de

altă parte reprezintă un set de răspunsuri, de ordin intelectual, cultural, artistic, academic, sau

filosofic la condiţia postmodernităţii.

Un alt termen conex este adjectivul postmodern (deseori folosit incorect sub forma

„postmodernist”), utilizat pentru a descrie condiţia sau un răspuns la postmodernitate. De

exemplu, cineva se poate referi la arhitectură postmodernă, literatură postmodernă, cultură

postmodernă, filosofie postmodernă.

Definiţii posibile ale postmodernismului

În eseul său From Postmodernism to Postmodernity: the Local/Global Context, criticul

american Ihab Hassan listează câteva ocurenţe şi contexte în care termenul a fost folosit, încă

înainte să devină atât de popular:

- John Watkins Chapman, un pictor de salon englez, în anii 1870-1880, cu sensul de Post-

Impresionism.

- Federico de Onís, 1934, (postmodernismo) cu sensul de reacţie împotriva dificultăţii şi

experimentalismului poeziei moderniste.

- Arnold J. Toynbee, în 1939, cu sensul de sfârşit al ordinii Vestului burghez, cu rădăcini în

secolul al XVII-lea.

- Bernard Smith, în 1945, cu sensul de mişcare a realismului socialist în pictură.

- Charles Olson, în anii 1950-1960.

- Irving Howe şi Harry Levin, în 1959 şi 1960, pentru a semnifica declinul culturii

moderniste înalte.

Alţi specialişti indică studiul lui Charles Jencks, The Language of Postmodern Architecture

(1977), ca figurînd printre primele opere care au dat termenului sensul folosit în ziua de azi. În

Statele Unite ale Americii dezbaterea în jurul termenului postmodernism începe în anii 70 ai

secolului XX, dacă luăm doar în considerare faptul că Ihab Hassan îşi publică eseul, The

Dismemberment of Orphaeus, în 1974, iar studiul esenţial al lui Fredric Jameson , un autor

destul de puţin prizat la noi, din pricina orientării sale pro-marxiste, ce va da titlul cărţii sale

esenţiale Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism, va apărea zece ani mai tîrziu,

în 1984.

Nucleul acestui studiu fusese publicat într-o altă formă, sub titlul Postmodernism and the

Consumer Society, în acelaşi an, în New Left Review, după cum mărturiseşte însuşi autorul în

prefaţa unui alt volum de articole. Alte două cărţi foarte populare în România, măcar prin faptul

că, bucurîndu-se de o traducere românească, au devenit acessibile unui public mai larg, sunt

studiul Lindei Hutcheon The Politics of Postmodernism şi Postmodernist Culture a lui Steven

Connor, care aveau să apară amîndouă, prin hazard obiectiv, în 1989. Însă eseul care a dat tonul

întregii dezbateri ar trebui să fie considerat La condition postmoderne, cartea francezului Jean-

François Lyotard , publicată în 1979, şi care avea mai apoi să marcheze o ruptură totală de

filosofia de pînă la apariţia ei.

Scurta incursiune în istoria postmodernismului

Deoarece postmodernismul a fost subiectul unor dezbateri partizane, sunt tot atâtea

definiţii ale curentului câţi teoreticieni există. Dificultatea de a-i putea stabili obiectul este

întărită de un ethos al anti etichetei. Chiar dacă cineva i-ar formula o definiţie, un filosof

postmodern ar dori să o deconstruiască şi pe aceea. Cronologia postmodernismului începe în

anul 1920 odată cu emergenţa mişcării dadaismului, care propunea colajului şi accentua rama

obiectelor sau a discursurilor drept fiind cea mai importantă, mai importantă decât opera însăşi.

Un alt curent ce a avut un impact fantastic asupra postmodernismului a fost existenţialismul, care

plasa centralitatea naraţiunilor individuale drept sursă a moralei şi a înţelegerii. Cu toate acestea

abia la sfârşitul Celui de-al doilea Război Mondial, atitudinile postmoderne au început să apară.

Ideea centrală a postmodernismului este că problema cunoaşterii se bazează pe tot ce e

exterior unui individ. Postmodernismul, chiar dacă e diversificat şi polimorfic, începe invariabil

din chestiunea cunoaşterii, care este depotrivă larg diseminată în forma sa, dar nu este limitată în

interpretare. Post-modernismul care şi-a dezvoltat rapid un vocabular cu o retorică anti-

iluministă, a argumentat că raţionalitatea nu a fost niciodată atât de sigură pe cât suţineau

raţionaliştii, şi că însăşi cunoaşterea era legată de loc, timp, poziţie socială sau alţi factori cu

ajutorul cărora un individ îşi construieşte punctele de vedere necesare cunoaşterii.

Pentru a te salva din acest construct al cunoaşterii a devenit necesară critica ei, şi astfel

să-i deconstruieşti cunoaşterea afirmată. Jacques Derrida argumenta că singura apărare în faţa

inevitabilei deconstrucţii a cunoaşterii, sistemelor de putere, ce se numeşte hegemonie ar trebui

să se bazeze pe postulatul unei emisii originale, logosul. Privilegierea acestei fraze originale se

numeşte "logocentrism". În loc să-ţi bazezi cunoaşterea pe cazuri sau texte particulare, baza

cunoaşterii a fost privită ca fiind generată de jocul liber al discursului, o idee cu rădăcini în teoria

jocurilor de limbaj ale lui Wittgenstein. Această subliniere a permisivităţii jocului liber în

contextul mai larg al conversaţiei şi discursului conduce postmodernismul spre adoptarea ironiei,

paradoxului, a manipulării textuale, referinţelor sau tropilor.

Înarmaţi cu acest proces al chestionării bazelor sociale ale acestei aserţiuni filosofii

postmoderni au început să atace unitatea modernismului şi a acelei unităţi cu rădăcini în

Iluminism. Deoarece Modernismul a făcut din Iluminism o sursă centrală a superiorităţii sale

asupra Victorianismului sau Romantismului, acest atac a fost dirijat în mod indirect asupra

Modernismului însuşi.

Postmodernismul este reticent în faţa pretenţiilor unora că sunt deţinătorii secretelor

adevărului, eticii, sau frumosului care au rădăcini în orice altceva decât percepţia individuală sau

construcţia de grup. Idealurile utopice ale adevărurilor universal aplicabile sau estetice lasă loc

unor petit recits locale, descentrate sau provisionale, care în loc să se refere la adevăruri

universale sau la alte idei sau artifacte culturale, ele însele fiind subiecte ale interpretării sau

reinterpretării. Adevărul poate fi înţeles dacă toate conexiunile sunt perpetuu amânate niciodată

neputând să atingă un punct al cunoaşterii care ar putea fi numite adevăr. Această subliniere

asupra construcţiei şi a consensului este adesea folosită pentru a ataca ştiinţa, vezi spre exemplu

celebra afacere Sokal.

Domenii de manifestare

Postmodernismul are manifestări în multe discipline academice sau ne-academice cum ar

fi câmpul filosofiei, teologiei, dar şi în artă, arhitectură, film, televiziune, muzică, teatru,

sociologie, modă, tehnologie, literatură, şi comunicaţii sunt puternic influenţate de ideile şi

tendinţele postmoderne. Crucial pentru negarea acestor speranţe a fost folosirea unchiurilor non-

ortogonale la clădiri în operele lui Frank Gehry, iar schimbarea în domeniul artistic ar putea fi

exemplificată prin tendinţa introducerii minimalismului în artă şi muzică. Postmodernismul în

filosofie se autodenumeşte „critical theory” el domină şi controlează procesul de construire al

identităţii în mass media.

De remarcat că termenul „post-modern” tinde să fie folosit de critici, iar „postmodern” de

către susţinători. Cauza ar putea fi faptul că adjectivul postmodern este considerat un simbol şi

înţelesul său (aşa cum ar fi acesta obţinut prin simpla analiză lingvistică) ar putea fi ignorat.

Postmodernismul a fost identificat drept o disciplină teoretică la începutul anilor 80, dar ca o

mişcare culturală a apărut cu ani buni înainte. Momentul de cotitură dintre modernism şi

postmodernism este dificil de stabilit, dacă nu chiar imposibil.

Unii teoreticieni resping de la bun început faptul că o asemenea distincţie ar exista, afirmând că

postmodernismul, pentru toate afirmaţiile sale de fragmentare şi de pluralitate, ar fi doar o parte

componentă a cadrului mai larg, supra integrator al modernităţii. [3]

Postmodernismul în literatură

În anumite privinţe, se poate spune că literatura postmodernă nu se raportează la cea

modernă, pe măsură ce îşi dezvoltă sau rafinează stilul şi devine conştientă de sine şi ironică.

Împreună, literatura modernă şi postmodernă reprezintă o ruptură de realismul de secol XIX,

unde naraţiunea descrie un fir epic tratat dintr-un punct de vedere obiectiv sau omniscient. Sub

raportul personajului, cele două literaturi explorează subiectivismul, renunţă la realitatea

exterioară, pentru a examina stări interioare de conştiinţă (exemplu modernist fiind „fluxul

conştiinţei” în maniera Virginiei Woolf sau a lui James Joyce). În plus, şi literatura modernă şi

cea postmodernă explorează fragmentarismul în narare şi construcţia (exemplele moderniste,

sunt Virginia Woolf, operele dramaturgului suedez August Strindberg sau ale autorului italian

Luigi Pirandello).

Mulţi cercetători al fenomenului nu au izbutit să ajungă la consens asupra unei definiţii

cuprinzătoare a postmodernismului în literatură şi este de presupus că nu vor izbuti nici în viitor.

Un anumit acor pare a se fi realizat, însă, în legătură cu faptul că, posmodernismul poate trece

drept un posibil cadru de discuţie pentru literatura contemporană, în acest sens, observăm cu o

oarecare satisfacţie, că termenul se aplică astăzi mai puţin arbitrar, decît ne-am fi aşteptat,

bazîndune pe utilizarea lui iniţială. O dată cu trecerea anilor s-a format un corpus de scrieri

postmoderne. [2]

Spre deosebire de literatura postmodernă, creaţia modernă a considerat fragmentarea şi

extrema subiectivitate drept expresii ale unei crize existenţiale, ale unui conflict interior. În

schimb, literatura postmodernă evită această criză. Personajele torturate şi izolate, anti-eroii lui

Knut Hamsun sau Samuel Beckett, lumea de coşmar al lui T.S. Eliot din Ţara pierdută fac loc în

scrierile postmoderne unor naraţiuni deconstruite şi auto-reflexive din romanele scrise de John

Fowles, John Barth, sau Julian Barnes. Între timp, operele unor autori cum ar fi David Foster

Wallace, Don De Lillo, Paul Auster sau Thomas Pynchon în Gravity's Rainbow, satirizează

societatea paranoidă a modernismului, născută din iluminism.

În literatura română

Pentru cultura română procesul de sincronizarea a început mai târziu, prin anii '60,

subteran şi, evident, împotriva tendinţei oficiale impusă de partidul comunist care încuraja o

literatură „modernistă”, în fond o întoarcere la un tip de sensibilitate poetică aparţinând perioadei

interbelice. Primele reacţii împotriva poeticii moderniste „oficiale” au venit de la „grupul oniric”

(Leonid Dimov, Emil Brumaru, Vintilă Ivănceanu, Dumitru Ţepeneag). Lor li se vor adăuga, dar

nu în mod necesar programatic, mai „bătrâna” „Şcoală de la Târgovişte” a prozatorilor Radu

Petrescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simionescu, care abia în acei ani poate să se

manifeste, „Cenaclul de luni” condus de Nicolae Manolescu şi Cenaclul „Junimea” al criticului

Ovid S. Crohmălniceanu. Este momentul în care se impune în literatură Generaţia '80, cu

siguranţă cea mai orgolioasă dintre cele ce s-au manifestat în ultima jumătate de secol.

După o modernitate manifestată şi dezvoltată organic, în perioada interbelică, a urmat

epoca neagră a proletcultismului, când au fost scrise foarte puţine opere literare de valoare. În

anii 60 ai secolului XX, tradiţia modernistă a fost reînnodată prin apariţia unui curent denumit de

Mircea Cărtărescu în studiul său, „Postmodernism românesc”, tardo-modernism. Excepţie făceau

prozatorii din grupul Şcolii de la Târgovişte(Mircea Horia Simionescu, Radu Petrescu, Costache

Olăreanu, Tudor Ţopa), dar şi cei din grupul oniric (Dumitru Ţepeneag sau Leonid Dimov) sau

marele poet Mircea Ivănescu. Prima izbucnire s-a produs în anii 80, când un grup de poeţi,

grupaţi în jurul profesorului Nicolae Manolescu au format Cenaclul de luni, în timp ce prozatorii,

grupaţi în jurul profesorului Ovid S. Crohmălniceanu au continuat să frecventeze Cenaclul

Junimea. Grupurile acestea au debutat în câteva volume colective, apoi s-au afirmat în volume

colective. Între trăsăturile cele mai evidente s-ar putea aminti amestecul de narativitate şi lirism

în poezie, oralitatea expresiei, pastişa, parodia, colajul, jocurile de limbaj. În fond, tipologia

postmodernă s-ar putea defini tocmai prin …lipsa unei tipologii riguroase, prin extremă

mobilitate şi amestec voit al genurilor. [4]

Trăsăturile postmodernismului literar din România

Postmodernismul, afirma Ovid S. Crohmălniceanu, e monstrul de la Loch Ness al criticii

contemporane, tot mai mulţi inşi declară că l-au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui

înfăţişări descripţii absolut diferite. Este greu, dacă nu imposibil, de împăcat punctele de vedere

ale teoreticienilor şi mai cu seamă de a le reduce la doar câteva principii. Căci zonele în care

liniile ce desenează hărţi atât de diferite, se intersectează, nu sunt prea numeroase. Iată totuşi

câteva puncte de vedere ale unora dintre cei mai autorizaţi comentatori români ai fenomenului.

În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau

romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecţia pentru fragment şi o

nouă relaţie cu cititorul, afirmă Eugen Simion. Poezia postmodernă — consideră Nicolae

Manolescu — îşi împrumută criteriul poeticului din aceea modernă, cu deosebide că se arată

mult mai îngăduitoare în preferinţele şi în idiosincraziile ei. Epoca postmodernă nu inventează cu

adevărat o nouă poezie, aşa cum inventase epoca modernă. Monica Spiridon îl consideră în

schimb doar un mit cultural şi nimic altceva. Mircea Cărtărescu, dimpotrivă, accentuează latura

autobiografică, realistă, orală şi prozaizantă a curentului. Ion Bogdan Lefter evidenţiază

legăturile dintre postmodernism şi experimentul literar românesc din anii '60-'70. Pe lângă toate

acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinaţie, ironie, retorică, eliberarea fanteziei şi

împrumutarea limbajului familiar, dar şi ingenioase construcţii din „prefabricate”. Iar lista

trăsăturilor ar putea fi amplificată.

Un concept important care explicitează modul în care postmodernismul priveşte limba,

este idea de "joc". În contextul acestui curent, al postmodernismului, joc înseamnă schimbarea

cadrului de conexiune al ideilor, Şi astfel permite sensurile figurate sau trecerea unei metafore

sau cuvânt de la un context la altul, sau de la un cadru de referinţă la altul. Deoarece în interiorul

gândirii postmoderne textul e alcătuit dintr-o serie de marcaje ale căror sens este atribuit

cititorului iar nu autorului însuşi, acest joc se bazează pe mijloacele cu care cititorul construieşte

sau interpretează textul, şi cu ajutorul cărora autorul devine o prezenţă în mintea citittorului.

Jocul implică mai apoi şi invocarea unor opere scrise în aceeaşi manieră pentru a le slăbi

autoritatea, fie prin parodierea presupoziţiilor acestora sau a stilului, fie prin straturi succesive de

indicaţii greşite, în ceea ce priveşte intenţia autorului. Studiul esenţial pentru înţelegerea acestei

abordări rămâne Structure, Sign and Play in the Discourse of Human Sciences de Jacques

Derrida, devenit un capitol al volumului Scriitura şi diferenţa, dar publicat iniţial, separat, drept

articol în 1966. Acest punct de vedere are detractori înflăcăraţi care îl consideră dificil şi

abscons, şi o violare a contractului implicit de luciditate ce ar exista între cititor, dacă un autor

are ceva de comunicat el trebuie să-şi aleagă cuvintele care îi transmit ideea cu cât mai multă

transparenţă cititorului.

Postmodernismul şi criticii săi

Charles Murray, un critic acerb al a postmodernismului, dă o definiţie acestui termen:

“Doar o modă intelectuală contemporană, mă refer la o constelaţie de puncte de vedere care îţi

vin în minte când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, şi Dead

White Males. Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană acoperă un destul de

răspândit sentiment de neîncredere în metoda ştiinţifică, care există în anumite cercuri. Inculcată

în acest set de idei primite de-a gata este şi un sentiment de ostilitate faţă de ideea că judecăţile

de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că există ierarhii de

valoare, ostilităţii faţă de ideea existenţei unui adevăr obiectiv. Postmodernismul constituie doar

eticheta ataşată acestei perspective.”

Poziţia centrală în această dezbatere este conceptul de obiectivitate şi ceea ce ar însemna

aceasta. În cel mai larg sens, negarea obiectivităţii este trăsătura poziţiei postmoderne iar

ostilitatea faţă de aceste baze ale obiectivităţii este trăsătura definitorie. Această ostilitate

subterană faţă de conceptul de obiectivitate evidentă în multe din teoriile critice moderne, acesta

este punctul de atac pentru toţi duşmanii postmodernismului. Mulţi critici caracterizează

postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit căci din punctul de vedere

filosofic, căci nu reprezintă mai mult decît o serie de coniecturi disparate, ce au în comun doar

resentimentul faţă de Modernism. Această antipatie a postmodernităţii faţă de modernism, şi

tendinţa lor consecventă de a se defini în pofida acestuia, şi-a atras, de asemenea, numeroşi

critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un monolit de dimensiuni uriaşe, ca un singur

buştean, dar de fapt era el însuşi dinamic şi mereu schimbător; evoluţia dintre 'modern' şi

'postmodern' trebuie privit mai degrabă ca o gradaţie iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o

ruptură. Un teoretician al acestei idei este Marshall Berman, a cărui carte All That is Solid Melts

into Air (un citat intertextual din Karl Marx) reflectă chiar în titlul ei natura fluidă şi ubicuă a

modernităţii.

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic şi chiar social înclină spre formele

deschise, ludice, provizorii, este un discurs al ironiei şi al fragmentelor, implicând arta şi

ştiinţele, marea cultură şi cultura populară, partea şi întregul.

Postmodernismul în artă

Acolo unde moderniştii au sperat să scoată la lumină universaliile sau fundamentele artei,

postmodernismul încearcă să le detroneze, să îmbrăţişeze diversitatea şi contradicţia. O abordare

postmodernă a artei respinge distincţia dintre arta joasă sau înaltă. Respinge de asemenea

graniţele rigide şi favorizează eclectismul, amestecul de idei şi forme. Parţial datorită acestei

respingeri el promovează parodia, ironia, scrisul jucăuş pe care unii teoreticieni o denumesc

jouissance. Spre deosebire de arta modernă, cea postmodernă nu priveşte această fragmentare ca

pe un soi lipsă deloc dezirabilă ci o celebrează. Pe măsură ce tonul grav ce însoţea actul de

căutare a adevărului este înlăturat el este înlocuit prin “joc”.

Postmodernitatea, atacând elitele Modernismului, a căutat o conexiunea mai puternică cu

un public mai amplu. Aşa numita accesibilitate a devenit un punct central al disputei în

chestiunea valorii artei postmoderne. A îmbrăţişat de asemenea amestecul cuvintelor cu arta,

colajul şi alte mişcări din modernism într-o încercare de a multiplica mediile şi mesajele. Foarte

multe elemente se centrează pe o schimbare în alegerea temelor, artiştii postmoderni privesc

mass media ca o temă fundamentală pentru artă, şi folosesc forme, tropi, materiale- cum ar fi

monitoare video, artă ready made sau descrieri ale unor obiecte mediatice- ca puncte focale ale

operelor lor.

Andy Warhol este un exemplu timpuriu al artei postmoderne în acţiune, prin modul în care

îşi aproprie simboluri populare comune şi artefacte culturale gata făcute, aducînd ceea ce altă

dată era considerat mundan sau trivial pe terenul artei înalte.

Atitudinea critică a postmodernismului este împletită cu aprecierea unor opere

precedente. Astfel operele mişcării dadaiste primesc o recunoaştere ca şi ale autorului de colaje,

Robert Rauschenberg, a cărui operă a fost iniţial considerată lipsită de importanţă în anii 50, dar

care a devenit unul dintre precursorii mişcării prin anii 80. Postmodernismul a ridicat în rang

cinematograful şi discuţiile despre acesta, plasându-l în rândul celorlalte arte frumoase. Şi

aceasta din dublul motiv al ştergerii graniţei dintre artele joase şi cele înalte, şi a recunoaşterii

faptului că cinema-ul poate crea simulacre pe care mai târziu le-au preluat şi celelalte arte.

Postmodernismul în arhitectură

Postmodernismul în arhitectură, ca și în alte domenii, a apărut mai întâi ca o reacție de

respingere, o negare a unui stil prea restrictiv, așa cum se dovedise a fi modernismul.

Dogmatismul modernismului devenise într-atât de terorizant încât apărea ca un fel de Inchiziție

stilistică insuportabilă.  Arhitectura postmodernistă își are rădăcinile și sursa de curaj în

modernism, iar cele două curente ne apar acum, având o oarecare perspectivă istorică, ca fiind

cele două fețe ale aceleiași  monezi, ca nordul și sudul, clasicul iconic și hiperbolicul reformulate

în limbajul acestei epoci a vitezei și a comunicării nelimitate. Postmodernismul apare ca o altă

vârstă a modernismului, o altă atitudine, un alt pattern de raportare la lume și om, la pământean

și cosmic.

Ce este absolut excepțional în postmodernism este curajul de a reinterpreta tradiția și de a utiliza

simbolurile cu o enormă abilitate. At&T Headquarters a lui Philip Johnson este mereu citată că

exemplu de  postmodernism  in nuce, ca și multe construcții aparținând  International Style, care

promovează acel model surprinzător și contradictoriu al unei siluete super zvelte de zgârie-nori

cu fațade simple, culminând cu terminații ce par să fie citate ori logouri simbolice ale unor stiluri

de altădată, subtilitate de care modernismul nu a uzat niciodată, el preferând adevărul nud și

sinceritatea frustă.

Ideile fundamentale ale  Postmodernismului au fost formulate de Robert Venturi în cele două

cărți de referință ale sale : Complexity and Contradiction in Architecture (1966)  și Learning

from Las Vegas (1972, reeditată și completată în 1977.

Cele trei cuvinte-cheie pentru Postmodernism sunt: Ironia, Paradoxul și

Contextualismul.   Unii dintre cei mai cunoscuți și mai influenți architecti postmoderniști sunt:

Ricardo Bofill, Santiago Calatrava, Norman Foster, Michael Graves, Philip Johnson, Cesar Pelli,

Robert Stern, James Stirling, Robert Venturi, Peter Eisenman.  Dar foarte mulți dintre ei reușesc

să facă o surpinzatoare sinteză între cele două stiluri, modernist și postmodernist.

Sigur că desprinderea de modernism nu a fost deloc atât de simplă cum ar putea părea la

prima vedere. S-a întâmplat un fenomen fără precedent în îndelungata istorie a arhitecturii, care a

cunoscut doar alternanța celor două ordine, cel Hiperbolic și cel Iconic clasic, dar că ele să

coexiste și să-și aroge în același timp preeminență stilistică, asta este o noutate absolută.

Dacă modernismul ține mai mult de Ordinul iconic clasic, el a suferit totuși modificări prin

transformarea însăși a modernismului în stil de masă. La asta se adaugă modificarea volumetrică,

de înălțime și de masivitate, zgârie-norii fiind clar construcții simbolice ce țin cu mult mai mult

de Ordinul hiperbolic decât de cel iconic clasic.

S-a făcut un salt, de la simplu și uman la complex și enorm, iar acest fenomen nu a avut

niciodată loc  într-un atât de scurt  timp, așa cum s-a întâmplat cu modernismul și

postmodernismul. Ironia e o trăsătură clar postmodernistă, ea făcând parte din limbajul

postmodernist, din ambiția arhitecturii postmoderniste de a contrazice fără a elimina. Dacă

modernismul adoră liniile clare, formele geometrice exacte și cu o puritate geometrică aproape

sufocantă, postmodernismul se joacă, ludicul fiind una dintre trăsăturile sale fundamentale.

Se poate spune aproape orice despre postmodernism, mai ales că a adunat atâtea elemente

încât a ajuns inevitabil să strângă și foarte mult balast stilistic, dar nu se poate spune că are

rigiditatea aproape funerară pe care o avea modernismul când ajunsese să se autopastișeze.

Clădirile postmoderniste ies din tiparul simplu geometric și tentează o ecuație de concurență cu

natura. Nu e neapărat dovadă de ignoranță a criticilor de arhitectură atunci când o operă

postmodernistă este catalogată ca fiind modernistă, ci este mai mult semnul că cele două stiluri s-

au apropiat extraordinar și că cele două ordine aparent incompatibile au realizat o remarcabilă

sinteză.  (…)

Sigur că ironia postmodernistă exacerbată poate ajunge foarte ușor la kitch și formă fără

semnificație, dar ăsta este unul dintre riscurile asumate de către arhitecții postmoderniști. Un

exemplu de kitch la scară urbană îl găsim în Las Vegas, fără nici o îndoială, atât în totalitate cât

și în elemente separate. Sau în alte exemple, la fel de ușor de decelat, cum este celebra Plazza da

Italia din New Orleans făcută de Charles Moore. Dar oare la Moore e kitch sau replică ironică?

Din nou, o uriașă ambiguitate, tipic postmodernistă! 

Unde altundeva ar putea să încapă nenumăratele turnuri, cu forme din ce în ce mai

ingenioase, sfidând orice lege, de la cea a gravitației până la cele geometrice simple, aceste noi

apariții arhitecturale care concurează cu biologicul futurist, decât în postmodernism? O putem

plasa oriunde altundeva pe Zaha Hadid, de exemplu?

Odată înțelese nuanțele semnificative care fac diferența între modernism și postmodernism,

vom putea înțelege cu atât mai bine concepțiile fundamentale din care au derivat cele două mari

curente. Modernismul a derivat din socialismul și comunismul revoluționar, din acea concepție

egalitaristă care, pe structura de bază a creștinismului, a construit comunismul ateu.

Asta pe de o parte, de aici derivând cartierele-dormitor și blocurile enorme de locuit, făcute

parcă pentru o masă proletară destul de pauperă ca să nu-și poată permite case individuale, dar

suficient de conștientă de forța proprie că să vrea să locuiască în ansambluri-mamut.

Modernismul a mai adăugat la acest cult al proletarului cultul abstracției geometrice formale, pe

care industria avea să îl impună produselor tehnice, tehnicismul acesta formal făcând celebritatea

modernismului dar și ucigându-l la un moment dat. Iar a treia și marea direcție ideologică și

formală a modernismului a fost dată de atitudinea de avangardă față de arhitectura elegantă și

plină de decorații, de refuzul istoriei și al tradiției, acest refuz fiind însă una dintre formulele tot

de sorginte revoluționară care s-a impus atunci și în sfera politică și socială.

Posmodernismul este însă curentul artistic al unei elite care refuză sărăcia de limbaj și

rigiditatea ce luase locul rigorii, refuză proletcultismul și vrea să se reîntoarcă, pe o altă spiră a

evoluției formale, la izvoarele modelatoare ale arhitecturii de expresie majoră.  Postmodernismul

decelează ce este mai valoros în modernism și îl păstrează, dar deschide larg porțile limbajului

formal care admite luxul și detaliile ornamentale, care acceptă complexitatea ca pe o formă

fundamentală a expresiei sale stilistice și face din competiția cu natura  ca și din ironia și

abilitatea ludică armele de elecție ale propriului său limbaj.

Operă din Sidney

Muzeul de arte moderne din San

Francisco

Posmodernismul în filozofie

Unele personalități ale filosofiei XX sunt privite drept postmoderne, pentru pretenția

că matematica și științele naturii nu ar fi obiective. Între aceștia se numără și doi filosofi ai

științei, Thomas Samuel Kuhn și David Bohm. Ultima expresie a amestecului dintre filosofie

și matematică este matematica cognitivă, care dorește să demonstreze că exact ca orice știință

umană, matematica este totuși subiectivă. Wittgenstein, prin discursul său autoritar, paradoxal,

dezordonat, contradictoriu este un pionier al posmodernismului filosofic.

Analizând esența postmodernismului, noi afirmam, și vom argumenta în continuare, că

postmodernismul reprezintă filosofia societății postmoderne. Pentru început, menționăm că

reprezentanții postmodernismului, precum: G. Pracasch, J. Latuz, J. Walerstain, B. de Souse

Santus, D.R. Griffin, H. Smith, P. Rosneau, J. Derrida, J.F. Lyotard, J. Culler, M. Poster,

G.Wattimo, R.Robertson ș.a. vorbesc despre distrugerea matricei social-culturale a vechiului tip

de conștiință, unde știința era reprezentată ca nucleu și forță dominantă în societate.

Posmoderniștii neagă căutarea în știință a trăsăturilor generale și universale, remarcându-le

numai pe cele locale, singulare, particulare. Posmoderniştilor li se oferă, faţă de alţii, opţiunea de

a se întoarce la tipuri moderniste de interogaţie epistemologică, sau de pendul între dominanţa

epistemologică şi cea ontologică. „Lumile posibile” sau dominanţa „ontologică” a

postmodernismului sînt lipsite de propria lor versiune a „imposibilis-mului.” [2]

Postmoderniștii, menționează L.A. Mikeșina, evită orice forma de monism și universalizare,

tratează, în mod critic, reprezentările pozitiviste (logice), idealurile și modurile științei clasice,

ale epocii modeme, în genere. Aceasta presupune reaprecierea fundamentalismului,

recunoașterea imaginii multiple a realității, recunoașterea neexcluderii multiplicității descrierilor

diferitelor puncte de vedere ș.a. Dar dânsa susține că nu trebuie atribuite postmodermsmului

multe fenomene pozitive, ca, de exemplu, paradigma postneclasică a științei contemporane (deși

o anumită coincidență există). La metanivelul analizei general-filosofice a concepției

posmoderniste, principiile de bază pot fi elucidate și conștientizate, în mod constructiv-critic, ca

atitudini de depășire a dogmatismului, totalitarismului și standardizării, a tendințelor moștenite

de la epoca raționalității rigide și a determinismului univoc. în postmodernism, e important faptul

că el evită toate formele de monism și universalism, se implică critic nu numai față de

reprezentările pozitiviste logistice, dar și față de idealurile și normele științei clasice, ale științei

epocii moderne, în genere. În loc de aceasta, ei proclamă multiplicitatea și diversitatea, varietatea

și concurența paradigmelor, coexistenta elementelor heterogene, recunoașterea și stimularea unei

varietăți de proiecte contemporane de viață, interacțiuni sociale, învățături filosofice și concepții

științifice. Aceasta presupune reevaluarea fundamentalismului, recunoașterea aspectului

multidimensional al realității și a unei mulțimi de tipuri de relații de aceeași esență,

recunoașterea multiplicității de neevitat a descrierilor și a punctelor de vedere, a relațiilor de

complementaritate și interacțiune dintre ele. Aceste idei, venite, inițial, din sfera artei (literatură,

arhitectură etc.), în etapa actuală, au căpătat caracter general-cultural și se transformă în principii

ale activității intelectuale, creatoare. Postmodernismul efectuează perfuzie de „sânge proaspăt"

filosofiei contemporane, afiimând că trebuie recunoscute caracterul istoric al înțelegerii normelor

raționalității, caracterul ei deschis și apariția a noi forme ale lui în cultură și societate.

Ca o consecință importantă a ideilor postmoderniste, se consideră, de asemenea, necesară

zdruncinarea gândirii binare de tipul „sau / sau" și înlocuirea ei prin atitudini ale gândirii termale,

când sunt echivalente nu două, ci trei începuturi. In loc de opoziție, ei propun sistemicitate,

armonizare, complementaritate, simultaneitate etc.

L.A. Mikeșina consideră că deosebirea gnoseologiei tradiționale de teoria cunoștințelor, legată

de revoluția computerială constă în faptul că gnoseologia tradițională se concentrează la

procedură, descripție, folosind expresii și reguli pentru însușirea cunoștințelor. Teoria cunoașterii

computeriale, însă pune în centrul atenției regulamentarea, recurge la propoziții normative,

folosește cunoștințele pentru afirmarea regulilor. În prezent, cel mai justificat mod de verificare a

ipotezelor cu privire la gândire îl reprezintă experimentele pe computere, dar nu pe oameni. Și

astăzi intelectul artificial, ca filosofie experimentală, face figura epistemologului tot așa de

necesară pentru evoluția computerială, ca și a matematicianului-programator. Compararea

formelor cognitive, diferite după exprimarea lor în cuvinte, amintește epistemologului despre

faptul că forma vorbită prin cuvinte, neținând cont de importanța ei, este numai unul din

modurile de reprezentare și de structurare a cunoștințelor. In plus, modul dat conține posibilitatea

de a tăcea, adică posibilitatea neverbalizării informației. M. Poster afirmă că oamenii de știință

proiectează pe calculator subiectivitatea inteligentă, iar calculatorul devine criteriul prin care se

definește inteligența. El, la fel ca și Lyotard, vorbește despre transformarea informației în marfă,

vede în societatea postmodernă extinderea elementelor de control social, iar în noile tehnologii

vede un mare potențial pentru dominație. Radioul, televiziunea și presa scrisă sunt considerate de

el ca elemente ale concepției despre lume. Lumea adevărată este înțeleasă în sensurile în care

înțelegerea noastră asupra realității este compusă din multiple imagini, interpretări și

reconstrucții, puse în circulație de mijloacele de comunicare, în competiție, unele cu altele, și

fără nici o coordonare „centrală". Această emancipare nu constă în cunoașterea perfectă a cuiva,

care știe cum sunt lucrurile în realitate, dar în libertatea în cadrul pluralității, în erodarea

principiului însuși al realității.

Analizând esența postmoderismului, să examinăm apariția și etapele principale ale dezvoltării

lui. Ca predecesori ai postmodernismului pot fi considerați F. Nietzsche, Z. Freud, M.

Heidegger, cât și neopozitiviștii.

F. Nietzsche, de exemplu, a criticat știința și filosofia clasică în numele vieții și al păstrării, chiar

și al „bestializării" omului natural, menționând că dispare din știință părerea independentă asupra

realității, caracterul cinstit și convenabil al ei ș.a.

Z. Freud, în continuare, a distrus mitul, că esența omenescului „Eu" e inclusă în conștiința lui

rațională, păstrând omul ca subiect al gândirii, menționând că primatul intelectului nu se

profilează la îndepărtare mare. La Z. Freud, „Eu" există, dar nu în pofida a ceea ce gândește

omul. Existența lui e corelată cu schimbările sociale, cât și cu însăși gândirea.

M. Heidegger a criticat știința și filosofia clasică pentru „uitarea existenței". El cerea cultivarea

la oameni, a calităților spiritual-emoționale pentru a le păstra ,,în prezență". Neopozitivismul, la

rândul lui, a declarat despre cotitura lingvistică din prima treime a sec. XX, despre semiotizarea

realității, ce a urmat după aceasta. Postmoderniștii, în continuare, cereau înlocuirea existenței

obiectuale prin limbă, text, cunoștințe, vorbeau și despre necesitatea de a lua în considerație și

neraționalul, inconștientul, existența din activitatea omenească.

In dezvoltarea posmodernismului, deosebim două etape: prima - legată de analiza distrugerii, de

distrugerea raționalismului științific, a „Eului" uman conștient, de descentralizarea conștiinței, iar

cea de a doua - de analiza gramatologiei.

Posmodernismul în viziunea criticilor

Mulți critici caracterizează postmodernismul drept un fenomen efemer, care nu poate fi definit

datorită faptului că, din punctul de vedere filosofic, nu reprezintă mai mult decît o serie de

coniecturi disparate, care au în comun numai resentimentul față de Modernism. Această antipatie

a postmodernității față de modernism, și tendința lor consecventă de a se defini în pofida

acestuia, și-a atras, de asemenea, numeroși critici. S-a argumentat că modernitatea nu e decât un

monolit de dimensiuni uriașe, ca un singur buștean, dar de fapt era el însuși dinamic și mereu

schimbător; evoluția dintre «modern» și «postmodern» trebuie privit mai degrabă ca o gradație

iar nu ca un tip nou, o continuare, iar nu o ruptură.

În acest sens, Charles Murray un critic acerb al a postmodernismului, consider că: Doar o modă

intelectuală contemporană, mă refer la o constelație de puncte de vedere care îți vin în minte

când auzi cuvintele multicultural, gen, a deconstrui, corectitudine politică, și Dead White Males.

Într-un sens mai larg moda aceasta intelectuală contemporană (posmodernismul) acoperă un

destul de răspândit sentiment de neîncredere în metoda științifică, care există în anumite

cercuri. Inculcată în acest set de idei primite de-a gata este și un sentiment de ostilitate față de

ideea că judecățile de discriminare sînt potrivite în cazul analizei artei sau literaturii, ideei că

există ierarhii de valoare, ostilității față de ideea existenței unui adevăr obiectiv.

Postmodernismul constituie doar eticheta atașată acestei perspective.

Concluzie

Postmodernismul, ca fenomen artistic, filozofic și chiar social înclină spre formele deschise,

ludice, provizorii, este un discurs al ironiei și al fragmentelor, implicând arta și științele, marea

cultură și cultura populară, partea și întregul. Este o lume eliberată de ameninţări directe, fie ele

războaie, foamete sau disconfort, trăind în prodperitate o viaţă liberă, tolerantă, în care este loc

pentru toate stilurile şi ideile, în care arta, experimentu, fantezia sînt la îndemîna oricui.

Bibliografie

1. Matei Călinescu, „Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă, Kitsch

postmodernism, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pag. 146

2. Matei Călinescu, „Cinci feţe ale modernităţii, Modernism, avangardă, decadenţă, Kitsch

postmodernism, Editura Univers, Bucureşti, 1995, pag. 152

3. Hutcheon, Linda, Politica postmodernismului , traducere Mircea Deac,

București,Univers, 1997

4. Hutcheon, Linda, "Poetica postmodernismului", traducere Dan Popescu,

București,Univers, 2002