Povesti populare din America Latina

De ce broscoii au pete pe spinare

CU  MULT, MULT timp în urmă, păsările s-au hotărât să se adune în înaltul cerului şi să dea o mare, mare petrecere.

Vestea aceasta a purtat-o Libelula pe aripile ei smălţuite spre pamapasul cel nesfârşit, spre inima umbroasei selve, spre culmile înalte  şi spre piscurile înzăpezite ale Anzilor.

Toate păsările s-au împodobit cu cele mai strălucitoare pene pentru marea sărbătoare: don Bientevo etala un pieptar frumos abia adus de la magazin, doamna Bufniţă, serioasă şi severă ca de obicei era îmbrăcată foarte cuviincios în gri perlat; Ciocârlia avea văluri străvezii, iar Acvila şi Condorul, cele mai mândre dintre păsări, purtau gulere albe bine apretate.

Dar în mijlocul unei atât de mari veselii exista o inimă tristă, a Broscoiului. Nu se putea el obişnui cu ideea că nu va participa la această sărbătoare. Ce tristă soartă avea! Şi începu să se gândească, şi să se gândească în toate chipurile cum să facă să poată merge şi el. Pe neaşteptate îi veni în ajutor următorul dialog:

  Ce zici frate, de petrecerea de azi?  Ce să zic? Va fi minunată!  Am auzit că va fi şi muzică.  Da. Da. Vine Condorul cu chitara lui.  Aşa se pare. Şi se mai zice că...Dar Broscoiul n-a stat mai mult să asculte. Ceea ce auzise îi era de ajuns: cuvântul chitară

avea pentru el un efect magic. Fără să mai stea pe gânduri, se porni în căutarea casei Condorului. Dar asta nuu era chiar atât de simplu, pentru că, după cum ştiţi, Condorul trăieşte sus în vârf de munte şi până acolo era cale grea şi lungă pentru micul broscoi.

Ţop... ţop... ţop... lăpăia pe pietrele strălucitoare ale stâncilor şi, mai mult mort decât viu, ajunse, în sfârşit, la casa Condorului. Din fericire, acesta nu plecase, pentru că mai avea de făcut nodul la cravată, care-i cam  dăduse de lucru. Chitara aştepta afară, la intrare.

Broscoiul nici nu-şi dori mai mult şi dintr-un salt se băgă în pântecul chitarei.

Când ieşi Condorul, cu pasul lui măsurat şi solemn, şi-şi luă chitara sub aripă, simţi că era ceva mai grea ca de obicei, dar cum se afla în întârziere, nu dădu importanţă acestui lucru, luându-şi zborul.

Din interiorul chitarei, Broscoiul se gândea cât de frumos va fi la petrecere: păsări în veşminte strălucitoare, lumini, muzică, dans, mâncăruri alese, băuturi fine şi câtă, câtă veselie.

Dar Condorul, imediat cum ajunse , fu întâmpinat de prietenii lui şi dus în locul unde băutura curgea gârlă. Bine dispus, luă un pahar, două, trei, până se întrecu cu gluma şi, ameţit de tot, a uitat de chitară şi de celelalte.

Când veni vremea să plece, îşi înhăţă şi el chitara şi porni înapoi spre casă, într-un zbor clătinat, obosit şi şovăielnic, gata-gata să adoarmă în înaltul cerului. Iar chitara se bălăbănea încolo şi încoace, încât bietul Broscoi ameţi de lovituri mai tare decât Condorul de băutură.

Cum mişca el aşa agale din aripi şerpuind pe deasupra stâncilor coţuroase, simţi chitara atât de grea şi de incomodă, încât, fără să şovăie, îi dădu drumul. Aceasta începu să coboare vertiginos din înaltul cerului spre abisurile prăpăstiilor, învârtindu-se ca un titirez.

Bietul Broscoi se simţi pierdut, dar nu apucă bine să se gândească la soarta sa că, temniţa zburătoare, în care se închisese de bună voie, se izbi de stânci şi se prăbuşi sfărâmându-se.

Nimeni n-ar fi putut crede şi nu şi-ar fi putut închipui că dintre aşchiile şi dintre corzile rupte ale chitarei putea să iasă şchiopătând şi plin de răni, încă viu, Broscoiul nostru. Dureri cumplite îl săgetau în tot trupul, peste tot avea numai răni, iar ochii se căscaseră mari de spaima prin care trecuse.Şi se spune că de atunci toate broaştele au rămas cu pete mari pe spinare, urme ale rănilor primite în cădere, şi cu ochii bulbucaţi de atâta spaimă.

Furnicuţa Juanita

         CU MULŢI ANI în urmă, furnicuţa Juanita îşi construise o căsuţă la rădăcina unui arbore stufos. Îi plăcea să trăiască acolo, ferită de celelalte vietăţi ale pădurii şi chiar de suratele ei, furnicile.

Într-o dimineaţă, pe când era în căutare de provizii pentru cămările sale, găsi o cireaşă mare şi frumoasă, coaptă şi dulce ca nectarul.

„Cu cireaşa asta minunată, îşi zise, nu va trebui să mai caut de mâncare mult timp. O voi duce acasă şi o voi mânca numai eu singură.”

Începu să învârtească cireaşa când pe o parte, când pe alta, să o ia când de jos, când de sus, până se hotărî să o apuce de codiţă.

  Ce grea e! exclamă; dar n-am să cer nimănui să m-ajute să nu trebuiască s-o împart.Aşteptă astfel mult timp. Îşi mişcă picioruşele, îşi agită lăbuţele, o împinse cu căpuşorul,

dar cireaşa nici gând nu avea să se urnească.  Dacă nu reuşesc să car cireaşa asta nu mă mai numesc Juanita!Veni miezul zilei; soarele ardea roşu ca focul. O ciocănitoare, care zbura tocmai pe acolo,

auzind bombăneala obosită a Juanitei o întrebă:  Ai nevoie de ajutor, furnicuţo Juanita? îi spuse ciocănitoarea cocoţată pe ramura

cireşului.  Ha! Ha! râse Juanita. Eu n-am nevoie să mă ajute o cioară!  Eu nu sunt cioară, exclamă ciocănitoarea. Am vrut doar să te ajut cu ciocul meu lung

să împingi cireaşa.  Nu am nevoie de niciun cioc lung, zise furnica. Cireaşa asta am s-o car singră şi

singură am s-o mănânc!

  Foarte bine. Eu am vrut doar să te ajut, zise ciocănitoarea, luându-şi zborul.Se făcuse aproape noapte când răţoiul Torcuato, în drum spre casă, văzând cum se

chinuia Juanita să-şi urnească cireaşa, îi spuse şi el:  Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Cu ciocul meu alt pot să-ţi împing cireaşa până

aproape de muşuroi.  Eu nu am nevoie de niciun cioc lung, şi de niciun cioc lat! Nici de raţe pararaţe. Eu nu

am nevoie decât de mine.  Cum doreşti, zise raţa, îndreptându-se spre râu.Tocmai atunci trecu pe-acolo şi elefantul Elegante care, cu vocea lui groasă, îi spuse:  Vrei să te ajut, furnicuţă Juanita? Imediat, cu trompa mea puternică, îţi pot duce

cireaşa direct la hambarul tău.  Nu am nevoie de niciun cioc lung, de niciun cioc lat; nici de raţe pararaţe, nici de

trompe puternice. Cireaşa asta frumoasă am s-o mănânc singură.  Cum doreşti. Eu voiam doar să-ţi fiu de folos, zise elefantul Elegante şi plecă agitându-

şi trompa.Sosi şi noaptea; luna galbenă şi mare strălucea pe cer. Toată suflarea pădurii adormise,

numai furnicuţa Juanita rămăsese tot acolo, trează. Tocmai când s-o cuprindă somnul, îi veni ideea să loveasc cireaşa cu piciorul, ca pe o minge, poate astfel s-o poată urni din loc.

Zis şi făcut. Îşi luă avânt ca un fotbalist, ridică piciorul şi izbi cu putere. Cireaşa zbură cât colo, făcu câteva piruete prin aer şi-i căzu apoi în spate furnicuţei.

  Ah! Acum ştiu c-am păţit-o! ţipă ea sub cireaşă. N-am să mai pot ieşi singură de aici. Toate animalele din pădure dorm şi nimeni nu mă poate ajuta.

La nimic nu folosea efortul ei de a se smulge de dedesubt; toată noaptea şi-o petrecu plângând.

  Ah, dacă ar veni ciocănitoarea să mă ajute! Ah, dacă raţa mi-ar auzi plânsul! Ah, dacă elefantul Elegante ar trece pe aici!

Imediat, cum se iviră zorile, se auzi ticăitul vesel al ciocănitoarei.  Bună dimineaţa, prietenă ciocănitoare, zise Juanita de sub cireaşă.  Bună dimineaţa, furnicuţă Juanita. Dar unde eşti? şi ciocănitoarea începu s-o caute prin

iarbă.  Sunt aici, sub cireaşă! se auzi o voce înăbuşită. I-am dat cu piciorul ca s-o mişc din loc

şi a căzut peste mine. Dacă tu nu mă ajuţi, nu voi mai ieşi niciodată de aici.  Ha! Ha! Ha! râse ciocănitoarea. Ieri mi-ai spus că sunt cioară, că nu ai nevoie de niciun

ajutor şi că n-ai să mănânci decât tu singură cireaşa.  Da, da... Însă am învăţat că nu e bine să rămâi singur şi să fii egoist... uite ce mi s-a

întâmplat.

  Asta pentru că ai fost lacomă şi rea. Fructele pădurii trebuie să le împărţim între noi toate, nu sunt numai ale tale.

  Da, acum ştiu. Dar ajută-mă să ies de aici şi după aceea invită, dacă vrei, toate păsările pădurii la ospăţ.

Şi furnicuţa Juanita, după ce învăţă această aspră lecţie, se ţinu de cuvânt, şi de atunci, tot ce avea împărţea şi cu ceilalţi.

Poveste populara georgiana

Tăietorul de lemne

         ÎNTR-O ŢARĂ CU CER albastru, cu ape limpezi precum cristalul, cu păduri dese de abanos, trăia un tăietor de lemne. Avea o căsuţă în pădure şi o droaie de copii. Din zori şi până-n noapte muncea. Era însă foarte fericit şi abia aştepta să se întoarcă de la lucru, să-şi poată vedea copiii. În ziua aceea muncise mai mult ca de obicei. Mort de oboseală, merse la râu, îşi spălă faţa, dar    într-un moment de neatenţie, toporişca îi căzu în apă. Tăietorul se aşeză pe mal şi începu să plângă. Durerea lui era atât de sfâşietoare încât şi pietrele plângeau de mila lui.

–   Omule, ce-i cu tine, de ce plângi aşa de amarnic? îl întrebă Zâna Pădurii.–   Ce să fie, frumoasă zână, mi-am pierdut toporişca. Nu ştiu să înot şi nu pot s-o  caut.–   N-ai nicio grijă, ţi-o aduc eu imediat, îi spuse zâna şi dispăru în apă.

         Nu peste multă vreme zâna ieşi la suprafaţă şi-i aduse un topor de aur, care strălucea de-ţi lua ochii.– Nu, frumoasă zână, asta nu-i toporişca mea, spuse supărat tăietorul de lemne.         Zâna intră din nou în apă şi scoase de data asta o toporişcă de argint.– Asta e a ta?– Nu, frumoasă zână, răspunse şi mai repede tăietorul.         Zâna intră pentru a treia oară în apă şi ieşi aducând un topor de bronz.– Nici asta nu-i toporişca ta?– Nu, Zâna Pădurii, pe-a mea nu cred s-o mai găsim.         Şi începu să plângă şi mai amarnic.         Zâna intră, pentru a patra oară în apă şi, când ieşi, în mână ţinea toporişca tăietorului de lemne. Bucuria acestuia nu cunoştea margini.– O, Zâna Pădurilor, îţi mulţumesc mult că mi-ai găsit toporişca. Mă duc repede să-mi continui lucrul. Am pierdut prea mult timp. Îşi puse iute toporişca la brâu şi dădu să plece.– Stai, omule, nu te grăbi aşa! Vreau să-ţi dăruiesc ceva: toporul de aur, pe cel de argint şi pe cel de bronz, le meriţi, pentru cinstea ta!         Zâna dispăru atât de iute, că tăietorul de lemne nici n-avu timp să-i mulţumească.         O porni fericit prin pădure. La un moment dat se întâlni cu un alt tăietor de lemne.– Dar de unde ai toporiştile acestea atât de frumoase? îl întrebă uimit celălalt.         Îi povesti întocmai cele întâmplate. Apoi se despărţiră şi-şi văzu fiecare de drum. Dar cel de-al doilea tăietor de lemne alergă la râu şi-şi aruncă toporişca în apă, după care începu să plângă cu lacrimi de crocodil. Nu după multă vreme apăru şi Zâna Pădurii.– Ce ai, omule, de ce plângi?– O, Zâna Pădurii, mi-am pierdut toporul în apă şi nu ştiu să înot!         Zâna intră repede în apă şi peste puţină vreme reveni cu un topor de aur în mână.– O, frumoasă zână, acesta e toporul meu, îţi mulţumesc.         Zâna se înfurie peste măsură. Aruncă în apă toporul de aur şi-i spuse:– Eşti mincinos şi necinstit, omule. Du-te şi caută-ţi singur toporul, cel pe care singur, cu mâna ta, l-ai aruncat în apă şi ţine minte, omule, şi spune şi celorlalţi: pentru un om, în viaţă, cinstea e mai presus decât aurul.

Poveste populara eschimosa

Povestea celor şapte fraţi eschimoşi

           OPT  FRAŢI  ESCHIMOŞI locuiau pe o insulă în ţinuturile lor nordice, unde e veşnic zăpadă şi frig. Şase dintre ei se duceau cu caiacul pe mare, să vâneze balene pentru hrană. Ceilalţi doi, fratele cel mai mare şi mezinul nu plecau niciodată la vânătoare. Cel mai mare nu mergea, fiindcă era atât de mătăhălos, încât nu încăpea în nici un fel de barcă. Chiar dacă ar fi încăput, sub greutatea lui, barca s-ar fi cufundat. Dar vâna şi el diferite animale în tundra de pe insula în care locuiau. Mezinul nu vâna, pentru că era prea mic şi lipsit de putere. Voia însă să vâneze şi el.         Într-o zi, uitându-se cu câtă veselie cei şase fraţi se pregătesc de vânătoare, n-a mai putut să rabde. S-a dus la fratele mai mare rugându-l să-l lase şi pe el să plece.         - Bine, pleacă! a zis fratele mai mare, după ce a privit cu multă atenţie cerul şi s-a convins că e senin în toate părţile.

         Aşa, mezinul, împreună cu ceilalţi şase fraţi, a plecat cu caiacul pe mare să vâneze balene pentru hrană. Cerul era limpede, timp tocmai potrivit pentru vânătoare. Balenele apăreau pe neaşteptate, dar se cufundau îndată ce unul dintre fraţi arunca harponul să le prindă. Apoi, balenele iarăşi apăreau şi iarăşi se cufundau. Şi aşa mereu.         Cei şapte fraţi se îndepărtară atât de mult de ţărm, încât, când se uitară în urmă, nu mai văzură deloc insula lor. Speriat, unul dintre fraţi strigă:         - Sunt de părere să ne întoarcem! Dar repede, repede. Ia uitaţi-vă: vin nişte nori albi şi grei, aducători de zăpadă.         - Să ştiţi că dau buzna încoace blocurile de gheaţă, scăpate din Strâmtoarea Bering. Hai, să mergem acasă!         Nu mai avură timp să încarce balena pe care tocmai o prinseseră. Tăiară doar partea cea mai cărnoasă, de la piept, şi, aşezând-o în caiac, porniră înapoi spre mal. Vântul bătea din ce în ce mai tare. Totuşi, cei şapte fraţi izbutiră să se apropie de insula lor, unde îl şi zăriră pe fratele cel mai mare, aşteptându-i nerăbdător pe mal. Dar vântul se înverşună dintr-o dată şi îi azvârli în largul mării.         După trei zile şi trei nopţi de groază şi de zbucium, vânătorii de balene nu mai ştiau unde se află şi scrutau de jur împrejur întinderea nesfârşită a mării.         - Staţi, nu mai vâsliţi! zise deodată fratele cel mai mic. Uite, colo, la dreapta, se zăreşte ceva. Pare să fie o insulă.         - E o insulă! Sigur că da! întăriră pe rând ceilalţi fraţi şi începură să vâslească vârtos, îndreptând caiacul într-acolo.         Când ajunseră în dreptul insulei, unul dintre fraţi căzu pe gânduri şi spuse cu voce scăzută:         - Ar fi bine ca insula asta să fie pustie. Altminteri, cine ştie ce se poate întâmpla. Locuitorii ar putea să creadă că am venit să-i prădăm.         - Eu zic, grăi misterios fratele cel mai mic, să ne ascundem până vedem ce şi cum o să fie.         - Du-te pe mal, porunci fratele cel mai mare dintre ei. Piteşte-te acolo pe undeva şi vezi dacă sunt niscaiva oameni prin apropiere.         Fratele cel mai mic se piti atât de bine, încât nici chiar fraţii săi nu-l mai zăreau. După un timp, se întoarse gâfâind şi le spuse în şoaptă celorlalţi:         - Nu-i nimeni în apropiere şi am dat de-o peşteră. E goală şi mare. Încăpem cu toţii în ea. Ba, putem vârî înăuntru chiar şi caiacul.

         - Hm, asta n-ar fi rău, zise fratele mai mare. Am putea să ne odihnim niţel acolo.         Cei şapte fraţi vânători de balene, silindu-se să facă cât mai puţin zgomot, traseră caiacul pe mal şi-l vârâră în peştera goală. Apoi se adăpostiră şi ei. Cu toate că li se închideau ochii de oboseală, stăteau tot timpul încordaţi. Dar când se lăsă noaptea, somnul îi birui pe toţi.          A doua zi dimineaţa, pitiţi la gura peşterii, văzură un bătrân, încotoşmănat într-un cojoc, trecând pe o cărare din apropiere. Apoi, mai târziu, apărură şi alţi oameni.         Vânătorii de balene, ajunşi pe insula necunoscută, hotărâră să stea, deocamdată, ascunşi şi se retraseră în adâncul peşterii. Cerul se întunecă iarăşi. Se vestea din nou furtună. Bucata aceea de carne de balenă se micşora mereu şi, după o săptămână, fraţii se treziră că n-a mai rămas nici măcar o fărâmă de carne. Foamea le scurma măruntaiele. Se uitau îngrijoraţi unul la altul. Fratele cel mai mic plângea şi cerea de mâncare tot timpul. Fratele cel mai mare chibzui îndelung şi, în cele din urmă, hotărî să dea faţa cu oamenii de pe insulă.         - N-avem altceva mai bun de făcut! le spuse el celorlalţi fraţi. Altminteri, pierim cu toţii de foame. Timpul, vedeţi şi voi, nu se îndreaptă. Dimpotrivă, se înrăutăţeşte de la o zi la alta.

         A doua zi dis-de-dimineaţă, ieşiră din peşteră. Ca de obicei, apăru curând cel dintâi, bătrânul încotoşmănat în cojoc. Fratele cel mai mare îi dădu bineţe şi-i spuse:         - Suntem şapte fraţi vânători de balene. O furtună năprasnică ne-a adus, fără voia noastră, pe această insulă. Am vrea să ne întoarcem acasă, dar timpul ăsta neprielnic nu ne lasă. Apoi nu mai avem nici o fărâmitură de mâncare. Ce sfat ne dai?         Bătrânul, ca şi când s-ar fi temut să stea de vorbă, îşi continuă drumul şi zise, mergând grăbit:         - Sunteţi într-o mare primejdie. Ascundeţi-vă bine în peşteră! La noapte viu la voi. Aşteptaţi-mă!         Când se lăsă noaptea, bătrânul intră în peşteră. Le aduse de mâncare. Îi lăsă mai întâi să-şi potolească foamea. Vorbi apoi cu voce scăzută, ca şi când s-ar fi temut să nu-l audă cineva.         - Stăpânul insulei noastre e un om rău şi duşmănos. Îndată ce-i căşună ceva, îi ucide pe toţi care sunt mai frumoşi, mai voinici şi mai isteţi decât el. De aceea vă ascund în bordeiul meu, până când se va îndrepta timpul şi veţi putea pleca acasă.         Cei şapte fraţi vânători de balene se aciuiră în bordeiul bătrânului, unde aveau şi mâncare, şi culcuş, şi linişte. Zilele treceau. Starea timpului se îmbunătăţea, încetul cu încetul. În sufletul lor se înfiripa nădejdea că în curând se vor întoarce acasă. Ziua dormeau ascunşi în cotloanele bordeiului, iar noaptea ieşeau afară, să tragă o gură de aer proaspăt. Adesea, tăifăsuind în şoaptă, rămâneau afară de la lăsarea nopţii până la crăpatul zorilor.         Întârziind prea mult afară, fratele mai mare zări, într-o zi dis-de-dimineaţă, o femeie pe o cărare lăturalnică. Se repezi numaidecât înăuntru, dar, prea târziu. Hârca îl văzuse şi, trecând pe acolo, se uită pe furiş pe fereastra bordeiului.         Cei şapte fraţi nici nu se dezmeticiră bine, vorbind despre această întâmplare, şi, când colo, un vlăjgan intră val-vârtej înăuntru şi porunci cu voce aspră şi tăioasă:         - Mergeţi cu mine! Stăpânul nostru vă pofteşte la dans.         Fraţii vânători de balene se uitară speriaţi unul la altul şi, fără să spună un singur cuvânt, porniră spre bordeiul stăpânului.

         Bordeiul stăpânului era mare şi arătos, cu o prăjină lungă, înfiptă în mijlocul acoperişului. Înăuntru se afla o încăpere spaţioasă, dreptunghiulară. În fiecare ungher, ardea câte un opaiţ. De jur împrejur se aflau bănci de lut, iar stâlpul din mijlocul încăperii era stropit cu sânge.         - Şedeţi! porunci stăpânul insulei.

         Cei şapte fraţi se aşezară sfioşi unul lângă altul. Când îl văzu pe mezin speriat şi cu ochii înecaţi în lacrimi, fratele mai mare îl luă în braţe, mângâindu-i obrajii. La un semn al stăpânului insulei, oamenii înghesuiţi pe băncile de lut începură să cânte o melodie de dans. Surâzând răutăcios, stăpânul arătă cu degetul spre fratele de la capătul rândului:         - Ridică-te! Vreau să dansez cu tine.         Dansară câtva timp, apoi opaiţele din unghere se stinseră dintr-o dată. Se auzi numaidecât o zdruncinătură şi un geamăt scurt şi înăbuşit. Opaiţele se reaprinseră cât ai clipi din ochi. Îngroziţi, fraţii vânători de balene îl văzură pe fratele lor mort pe podea.         - Ajunge pentru astăzi! spuse îngâmfat stăpânul însulei.          Oamenii, care cântaseră melodia dansului, se ridicară de pe băncile de lut şi ieşiră afară.         - Voi rămâneţi aici! le porunci stăpânul insulei vânătorilor de balene, arătându-le uşa pivniţei.         A doua zi, seara, se adunară din nou oamenii care ştiau să cânte melodii de dans. Vânătorii de balene se aşezară iarăşi, unul lângă altul, pe băncile de lut.         - Ridică-te! În seara asta vreau să dansez cu tine, zise stăpânul insulei, încruntat, arătând spre fratele de la capătul rândului.         Când începură să danseze, opaiţele se stinseră iarăşi dintr-o dată. Dar nu se mai auzi din întuneric nici o zdruncinătură şi nici un fel de geamăt. Când opaiţele se reaprinseră, vânătorii de balene rămaseră uluiţi, nevenindu-le să creadă. Fratele lor era viu, ţinându-se cu mâinile de stâlpul stropit cu sânge.         - Ajunge pentru azi! spuse furios stăpânul insulei, privindu-l încruntat. Mâine seară dansăm alt dans!         Oamenii de pe băncile de lut se ridicară în picioare, speriaţi, şi, ca şi când i-ar fi pândit o mare primejdie, se buluciră spre ieşiră.         Vânătorii de balene au intrat grăbiţi în pivniţă. Fratele scăpat cu viaţă oftă lung, apoi spuse cu voce abătută:         - Când s-au stins opaiţele, stăpânul insulei s-a repezit fulgerător la mine. Dar, nu mai ştiu nici eu cum, am izbutit să mă prind cu mâinile de stâlpul din mijlocul încăperii. Eh, acum am scăpat, dar mâine seară, cine ştie ce mă aşteaptă!         Cu toţii amuţiră şi căzură pe gânduri. Toată noaptea au rămas aşa. Fiecare îşi bătea capul ce şi cum să facă să scape de pacostea care a dat peste ei.         În acest timp, fratele cel mai mare, vlăjganul, rămas singur pe acasă, nici nu bea, nici nu mânca. Umbla ca un năuc de la capăt la altul al insulei. Îşi ducea palma streaşină la ochi şi privea lung în zare, să vadă dacă nu cumva vin fraţii săi. Era morocănos şi furios. Izbea cu piciorul în tot ce-i ieşea în cale. Într-o zi, o vulpe se proţăpi în faţa lui, dijenindu-l:         - Omoară! Omoară tot! De ce te opreşti? Ce-ţi pasă ţie de fraţii tăi!         - Ce-i cu fraţii mei?         - Hehe, zise vulpea. Fraţii tăi se găsesc în primejdie de moarte.

         - Spune-mi, te rog, ce ştii despre ei!?         - Îţi spun tot ce ştiu, zise vulpea şi îi povesti tot necazul fraţilor săi, duşi de o furtună năprasnică pe o insulă necunoscută. Du-te numaidecât acolo şi ajută-ţi fraţii!         - Dar cum să mă duc cât mai repede?         - Ia o pereche de schiuri din os de balenă. Leagă-le bine de tălpi şi ia-ţi avânt puternic, ca să aluneci cu iuţeală pe suprafaţa apei. Ajuns pe insulă, caută-l mai întâi pe bătrânul care i-a ascuns şi a vrut să-i scape de pacoste. E cel dintâi bordei pe care-l întâlneşti în cale.         - Bine, mulţumesc! spuse grăbit.         Fratele cel mai mare, îndată ce atinse suprafaţa apei, alunecă pe valurile mării cu o iuţeală ameţitoare. Spre seară, sosi ca o furtună pe malul insulei necunoscute.         - Ajută-mă să-mi scap fraţii! zise grăbit către bătrân.         - Să mergem cât mai repede! În curând începe spectacolul.         Când ajunseră, bătrânul spuse în şoaptă:         - Stai aici niţel. Mă duc să mă uit pe furiş înăuntru. Mă întorc îndată.         Fratele cel mai mare n-a putut să stea liniştit şi se trase lângă fereastră. Mezinul îl zări şi tresări. Faţa lui se învioră într-o clipă. Îl înghionti pe fratele care-l ţinea în braţe şi arătă spre fereastră. Fratele se ridică repede în picioare şi se repezi în mijlocul încăperii, strigând, din toate puterile:         - Eh, stăpâne, în seara asta vom dansa alt dans!         Stăpânul insulei se încruntă şi se apropie de el furios. În clipa aceea, însă, uşa bordeiului, izbită puternic, se deschise fulgerător şi apăru fratele cel mai mare al vânătorului de balene.          - Ei, de ce aţi amuţit, de ce nu cântaţi? se adresă el oamenilor înşiraţi pe băncile de lut de jur împrejurul încăperii. Cântaţi, ce mai aşteptaţi!? porunci uriaşul nostru.         Când oamenii înşiraţi pe băncile de lut începură să cânte, fratele cel mai mare se apropie de stăpânul insulei:         - Ei, stăpâne, iată am venit şi eu să dansăm împreună!         Stăpânul insulei se dădu înapoi înspăimântat, dar fratele cel mai mare al vânătorilir de balene îl apucă de umeri şi-l izbi de câteva ori de stâlpul plin de sânge din mijlocul încăperii. Îl trânti apoi atât de puternic la pământ, încât nu se mai sculă de jos.         Când îl văzu pe stăpânul insulei mort, bătrânul, încotoşmănat în cojoc, ocrotitorul fraţilor vânători de balene, ieşi grăbit din bordei şi strigă în gura mare:         - Oameni buni, stăpânul insulei a fost răpus! De-acum înainte, tineri şi bătrâni, vom trăi omeneşte în linişte şi pace!         Când timpul s-a îndreptat de-a binelea, fraţii vânători de balene s-au întors pe insula lor.

Poveste populara indiana

Postmoni

         TRĂIA  ODATĂ, pe ţărmurile râului sfânt Gange, într-o colibă înjghebată din frunze de palmier, un pustnic înţelept. Zilele lui se scurgeau liniştite, toate la fel: din zori şi până seara, pustnicul stătea pe malul râului cugetând, iar seara, după ce îşi făcea o fiertură săracă, mânca şi se culca.         Pustnicul îşi ducea traiul singur de tot, în apropiere nu se mai afla nici un om. Se aciuise în coliba lui doar un şoricel, care se hrănea cu firimiturile pe care i le arunca pustnicul. În timpul zilei, şoricelul alerga prin colibă, iar seara se culca la picioarele pustnicului. Pustnicul se deprinsese cu şoricelul şi-l iubea atât de mult, încât îi povestea bucuriile şi necazurile lui, ba chiar se şi sfătuiau împreună. Aşa treceau zilele, una după alta.

Într-o seară, pe când pustnicul şedea la masă, şoricelul îi spuse:- Stăpâne, eşti atât de bun cu mine, încât m-ai învăţat chiar şi graiul tău. Dacă nu ţi-ar fi cu

supărare, te-aş ruga să-mi faci un hatâr.- Ce vrei să mă rogi? Vorbeşte, n-o să mă supăr.- Tu pleci toată ziua de acasă. Când lipseşti, vine pe aici o pisică, iar eu aproape mor de frică.

Dacă n-ai fi tu, de mult m-ar fi mâncat.- Ce-ar trebui să fac pentru tine? întrebă pustnicul.- Dacă ai vrea, ca să pot fi şi eu liniştit, preschimbă-mă în pisică.- Bine, spuse înţeleptul, vei fi pisică.El stropi şoricelul cu apă fermecată şi, cât ai clipi din ochi, şoricelul fu preschimbat în pisică. Ba

chiar de îndată începu să miaune: “Miau- miau, miau-miau”.Trecură astfel câteva zile. Odată, pustnicul îl întrebă pe şoricel:- Ei, eşti mulţumit că eşti pisică?- Tu eşti aşa de bun, răspunse el, dar să vezi …- Ce vrei să spui? se miră pustnicul.- Câteva zile am fost fericit, spuse şoricelul. Dar iar am dat de necaz! Când tu nu eşti acasă, de

undeva, nu ştiu de unde, vine un câine rău şi se uită la mine atât de fioros, încât îmi îngheaţă sângele în vine.

- Şi ce-ai dori acum? întrebă pustnicul.Ghemuindu-se la picioarele lui, şoricelul-pisică spuse:- O, dacă ai putea să mă prefaci în câine, aş fi fericit.- Bine, răspunse pustnicul. Stropi cu apă fermecată pisica şi rosti:- Fii câine!Abia rosti cuvintele acestea, şi şoricelul-pisică se prefăcu într-un câine mare.Iar a mai trecut o zi, apoi alta, şi şoricelul-câine veni la pustnic.- Trebuie să te supăr din nou, spuse el.- De data asta ce s-a întâmplat?

- Vezi tu, stăpâne, nu-mi pare bine că m-am prefăcut în câine. Câinele e un animal mare şi nu se poate sătura cu mâncarea puţină pe care mi-o laşi tu. Dacă m-ai preface în maimuţă, aş trăi fără nici o grijă. Aş sări de pe o creangă pe alta şi m-aş hrăni cu tot felul de poame; aici sunt sumedenie. Ştiu că tu eşti bun şi de aceea am cutezat să te rog să mă prefaci în maimuţă.

Pustnicul îl stropi iarăşi cu apă fermecată şi spuse:- Vei fi maimuţă!Şoricelul-câine se prefăcu în maimuţă şi începu să zburde prin copaci. Acum se simţea chiar

fericit. Dar nici fericirea aceasta n-a durat mult. A trecut iarna, a trecut şi primăvara şi a venit vara cea toridă. Gangele îşi împuţină apele şi le strânse în albia sa, canalele şi heleşteele secară. Era atât de cald, că numai o blană de maimuţă lipsea…

“Dacă aş putea ajunge până la Gange să beau apă … visa şoricelul-maimuţă. Dar ce te faci că la râu sunt nori de ţânţari care te înţeapă fără milă”.

Au mai trecut câteva zile şi şoricelul-maimuţă se aşeză iarăşi la picioarele pustnicului, zicând:- Nu, stăpâne, nu mai pot îndura!- Iarăşi s-a petrecut ceva rău?- Mor de sete. Ei, dacă m-ai preface într-un ţânţar! încheie el oftând.Înţeleptul îşi iubea şoricelul şi nu putea să nu-i împlinească rugămintea. Îl preschimbă în ţânţar.

De îndată, şoricelul-ţânţar zbură până la Gange şi bău cu nesaţ din apele lui. De cum îşi potoli setea, se simţi fericit.

Şi iarăşi trecu o zi, apoi alta. În cea de-a treia zi, zburând deasupra potecilor din vecinătate, şoricelul-ţânţar văzu un cortegiu măreţ; rajahul* se ducea la vânătoare. În fruntea cortegiului, călare pe un elefant uriaş, mergea rajahul, având-o alături pe rani*, soţia lui. Colţii lungi de fildeş ai elefantului erau împodobiţi cu diamante şi mărgăritare, pe cap avea o diademă de aur, iar pe spinare un valtrap* de brocart* ţesut cu aur. Slugile îl apărau pe rajah şi pe elefantul său, alungând ţânţarii cu nişte evantaie uriaşe, încât unul n-ar fi putut să se apropie.

Întâlnirea cu acest cortegiu pompos îl umplu de amărăciune pe şoricelul-ţânţar. Cine era el? Ia, acolo, un biet ţânţar! Nimeni nu-l băgă în seamă, nimeni nu-l dezmierdă, nu-l împodobeşte ca pe elefant.

Trist, amărât, şoricelul-ţânţar se duse la pustnic. Pustnicul îl zări şi se miră:- Nădăjduiesc că acum eşti mulţumit, apuse el.- Nu, stăpâne, răspunse şoricelul. Ce mare mulţumire să fii ţânţar! Dacă m-ai preface în elefant,

asta da! Aş purta valtrap aurit, iar pe spatele meu ar şedea rajahul însuşi!Pustnicul surâse şi spuse:- Nu face să te întristezi pentru atâta lucru. Te voi preface în elefant.Într-o clipă, şoricelul se preschimbă în elefant, dar nu într-un elefant oarecare, ci într-unul

împărătesc. De îndată, ca din pământ, se iviră slugile rajahului şi-l luară cu ei. Şi ce-l mai dezmierdau pe elefant! Zece slujitori aveau grijă de el. Ziua îl hrăneau şi-l dichiseau, iar noaptea vegheau şi alungau ţânţarii din preajma lui.

“Ce bine e! se bucura şoricelul-elefant. Păi eu trăiesc ca un rajah!”  Trecură astfel câteva zile.Într-o dimineaţă, rani se pregăti să meargă la Gange, să se scalde. Rajahul hotărâse ca rani să

călărească elefantul cel nou şi porunci să fie adus de îndată. Când rajahul se aşeză în şa, elefantul nu-şi mai încăpu în piele de mândrie şi de bucurie.

“Ce cinste pe mine, îşi spuse el, însuşi rajahul şade pe spatele meu.”Apoi se sui rani pe spinarea elefantului. Elefantul fu cuprins de furie: “La urma urmelor, rani e

doar o femeie şi e ruşinos pentru mine să port în spate o femeie”.Îşi aplecă grumazul şi-şi scutură cu atâta putere trupul său uriaş, încât rani zbură din şa. Slugile

alergară într-un suflet. Rajahul, da, da, chiar rajahul! se dădu jos din şa. O ridică pe rani şi porunci să fie adus un covor. El o aşeză pe rani uşurel pe covor şi începu să-i sufle colbul de pe haine. Şi cu câtă dragoste, cu câtă gingăşie făcea toate astea! Arătând spre elefant, rajahul spuse:

- Duceţi-l de aici, legaţi-l lângă grajd. Daţi-i jos valtrapul şi pedepsiţi-l cum se cuvine.

Elefantul se întristă peste măsură. Şi nu pentru că urma să fie pedepsit şi i se lua strălucitorul brocart de pe spinare, ci pentru că văzuse cât de mult o iubea rajahul pe rani, mai mult decât îşi iubea elefantul.

“Ei, dacă aş fi eu rani …”  se gândi şoricelul-elefant. Noaptea, pe când slujitorii dormeau, şoricelul-elefant dădu fuga la pustnic.

- Ei, în sfârşit, eşti mulţumit de soarta ta? întrebă acesta. - Nu! spuse şoricelul-elefant. Nu, pentru că am văzut că rajahul o iubeşte pe rani mai mult decât

îşi iubeşte elefantul.- Doar n-ai vrea să fii rani? se minună pustnicul.- Ba da, stăpâne, rosti şoricelul-elefant şi, stânjenit, îşi lăsă trompa în jos.- Ei, răspunse pustnicul, ce vrei tu nu mi-e nici mie cu putinţă a îndeplini. De unde vrei să scot eu

o împărăţie şi un rajah care să-ţi fie soţ? Nu, nu te pot face rani. Dacă vrei însă, pot să te prefac într-o fată frumoasă. Ce zici?

- Vreau, sigur că vreau, se bucură şoricelul-elefant.Pustnicul cel înţelept îl stropi cu apă fermecată şi într-o clipă şoricelul-elefant se prefăcu într-o

fată foarte frumoasă. Înţeleptul îi dădu numele de Postmoni*. Postmoni rămase în coliba pustnicului. Culegea poame şi flori, împletea coroniţe, asculta ciripitul păsărilor.

Într-o seară, pe când Postmoni şedea în colibă şi împletea o coroniţă, apăru în prag un străin, îmbrăcat în straie foarte scumpe şi frumoase.

- Cine eşti tu? întrebă Postmoni. După straie, nu eşti din partea locului.- Am pornit la vânătoare. Goneam după un cerb, dar cerbul mi-a scăpat. Sunt tare înfometat, de

aceea am intrat în prima colibă pe care am întâlnit-o. Bucuros aş fi dacă mi-ai da ceva de mâncare.- Intră, spuse Postmoni. Noi suntem foarte săraci, dar îţi voi da bucuros tot ce se găseşte pe aici.

În veşmintele tale bogate pari asemenea unui rajah.Oaspetele râse fără să spună o vorbă. El era într-adevăr rajah. Postmoni îi aduse un ulcior cu apă,

apoi plecă în pădure şi repede se şi întoarse. Culesese un fruct neasemuit de frumos şi-l oferi străinului.- Îmi pare bine că am ajuns în pădurea aceasta! se bucură străinul. O fată atât de frumoasă şi de

bună merită să fie soţie de rajah.Când se întoarse pustnicul, rajahul îi mărturisi că o ia pe tânăra fată de soţie. O duse pe Postmoni

în palatul său, unde sărbătoriră nunta. Rajahul o iubea nespus de mult pe frumoasa lui soţie şi îi îndeplinea toate voile.

Toate bune şi frumoase, Postmoni era acum fericită. Doar că sufletul şi năravurile ei tot şoriceşti erau, şi curând ele ieşiră la iveală.

Într-o zi, pe când se plimba, Postmoni se opri lângă o fântână adâncă şi se privi în apa ei. Şi deodată, inima ei de şoarece se strânse de frică. Postmoni simţi că totul se învârteşte în jurul ei şi căzu în fântână.

Îndurerat, rajahul porunci ca fântâna în care căzuse Postmoni să fie acoperită cu pământ, iar deasupra ei să se ridice un mormânt. În scurtă vreme, pe mormânt crescură nişte flori minunat de frumoase, numite Postmoni.

Erau atât de frumoase florile de postmoni, încât nu-ţi putei lua ochii de la ele. Dar florile acestea au pricinuit oamenilor mari nenorociri, seminţele lor fiind tare vătămătoare. Cei ce fumează postmoni

dobândesc cele mai urâte trăsături, asemănătoare animalelor în care s-a întruchipat şoricelul cel nemulţumit şi fricos; sunt agresivi, precum câinele, murdari ca maimuţele, răi ca ţânţarii, cu pleoapele umflate şi ochii mici ca ai elefanţilor.________________________________________________________* rajah – titlu purtat de şeful Indiei antice şi feudale, iar mai târziu titlu princiar (prinţ)rani -  titlu purtat de soţia rajahuluivaltrap –  pătură, împodobită cu diferite cusături, care se pune pe spinarea calului, elefantului, sub şabrocart – ţesătură de mătase de calitate superioară, înflorată sau ornamentată cu fire de aur sau argintPostmoni – specie de mac, din care se extrage opiul

Poveste populara olandeza

Ciocănitoarea şi vulpea

           O  CIOARĂ  îşi făcuse cuibul printre ramurile unui copac. În el îşi depusese trei ouă, din care ieşiseră trei puişori fără pene, cu trei ciocuri mititele. O vulpe din împrejurimi, prinzând de veste, se grăbi să ajungă acolo.         - Ei, cucoană cioară! începu şireata, sunt trimisă aici de stăpânul acestei păduri, cu poruncă să tai lemne anume din acest copac. Ce zici?         Speriată, biata cioară începu a se tângui:         - Te rog, îngăduie-mi un răgaz! Să mai crească puţin cei trei pui ai mei, care abia au văzut lumina zilei, şi apoi mă voi duce în căutarea altui copac, unde să-mi fac alt cuib.          - Eu, una, mă încred în făgăduiala ta, dar cum să-l fac pe stăpânul meu să mă creadă? Poate-mi dai un zălog, să-l conving că-ţi vei ţine promisiunea. Ai trei pui; ce-ar fi să-mi dai unul din ei, să-l duc stăpânului?         Cioara, nu prea isteaţă din fire, cârâi ea ce cârâi, dar, în cele din urmă, se lăsă în voia viclenei, şi-i dădu un pui. Dar, după vreo două, trei zile, vulpea veni iar lângă copacul cu pricina.

- N-am ce-ţi face, coană cioară, stăpânul m-a trimis din nou să tai copacul ăsta şi chiar aici! strigă vulpea.

Mai speriată, cioara cârâi şi mai tare, rugând-o fierbinte s-o mai păsuiască şi, fără ca vulpea să-i mai ceară alt pui, i-l dădu de bună voie.

- Nu mă alunga de aici, şi, drept mulţumire, du-i stăpânului tău alt pui de-al meu.

Vulpea făcu nazuri, c-o fi, c-o păţi, dar prefăcându-se înduioşată, la urmă primi târgul. Şi, luând puiul, îi îngădui bietei zburătoare să mai stea un timp în cuibul ei.

La câteva zile după această întâmplare, iată că pe deasupra cuibului de cioară zbura o ciocănitoare. Văzând-o pe surată atât de amărâtă şi cu un singur pui alături de ea, îi strigă:

- Ei, coană cioară, ce ţi s-a întâmplat de eşti atât de posomorâtă?Şi cioara îi povesti toate cele întâmplate cu vulpea.- Eu sunt sigură că toată povestea cu tăiatul copacului e numai o născocire de-a vulpii, ca să-ţi

înghită puii. Dacă-o mai veni, ia-o la goană şi spune-i că nu crezi o iotă din scornelile ei. Şi, mai ales, nu te mai lăsa păcălită să-i mai dai vreun pui!

Nu trecu mult şi vulpea, învăţată la ospăţ de pui de cioară fără prea mare strădanie, apăru din nou, depănându-i aceeaşi poveste, ameninţând că de data asta chiar avea să înceapă să taie copacul. Dar cioara îi răspunse precum o învăţase ciocănitoarea.

Înfuriată la culme de cutezanţa ciorii, devenită peste noapte îndrăzneaţă, vulpea îi strigă înveninată:

- Nu poate să fie de capul tău tot ce spui tu acum. Bănuiesc c-ar fi ciocănitoarea, înţeleapta, care ţi-a deschis ochii… dar lasă, c-o învăţ eu minte! Şi de nu m-oi răzbuna eu pe ea şi pe toţi puii ei…

Şi alergă în goana mare. Deodată se întinse pe iarbă şi se prefăcu moartă. Şi cine zbură tocmai atunci pe-acolo? Chiar ciocănitoarea cu buclucul. Ca să se încredinţeze că vulpea era într-adevăr moartă, începu s-o pigulească. Dar când să ajungă la cap, vulpea căscă o gură cât toate zilele şi… haţ! o prinse. Cu o ultimă speranţă, ciocănitoarea o întrebă:

- Ce rău ţi-am făcut eu ţie, de mă ţii între fălci cu atâta străşnicie? - Mai întrebi ce rău mi-ai făcut?…Dar n-apucă să-şi termine vorba, că, de cum deschise mai bine botul să vorbească, ciocănitoarea

ţâşni cât mai sus pe copacul cel mai apropiat. Vulpea, păcălită, încercă să sară după ciocănitoare, dar tot căţărându-se până pe la jumătatea copacului, alunecă şi muri de-a binelea. Părea să fi fost o răsplată binemeritată.

Poveste populara coreeana

Povestea câinelui credincios

           TRĂIAU  ODATĂ  DOI  FRAŢI  care se deosebeau atât de mult unul de altul, încât nici n-ai fi zis că se trag amândoi din aceiaşi părinţi. Stăteau împreună în casa bătrânească, unde cel mare îşi adusese şi nevasta, dar nu semănau unul cu altul cum nu seamănă un om de-aici cu unul de la capătul pământului. Cel mare, lacom şi apucător, nu se gândea decât la el, iar nevastă-sa i se potrivea întru totul, ba era chiar şi mai câinoasă la suflet. Cel mic, în schimb, era bunătatea întruchipată. Nu se îngrijea de sine câtuşi de puţin şi nu-i păsa că roadele muncii sale numai frate-său şi cumnată-sa le culegeau.

         Într-o zi, fratele mai mare îl văzu pe celălalt pe-o uliţă a satului, stând de vorbă cu o fată. În mintea fratelui mai mare încolţi teama că cel mic se va însura. Se duse întins acasă şi se sfătui cu nevastă-sa.         - Dacă fratele ăsta al meu se însoară şi îşi găseşte o nevastă ageră la minte, zise el, cu siguranţă că nu va mai munci pentru noi. L-am văzut chiar adineaori vorbind cu o fată. Cine ştie ce gânduri are. N-ar fi mai bine să împărţim de pe acum averea moştenită de la părinţi? Să-i dăm şi lui te miri ce şi să-l despărţim cu gospodăria.         - Ba da, eu de mult mă gândeam să-ţi spun asta, răspunse nevasta, dar m-am tot codit, căci mi-a fost oarecum. Că, deh, e frate-tău şi mi-am zis că poate nu-i bine să mă amestec. Dar eu, drept să-ţi spun, nu-l mai pot răbda, când îl văd cum mănâncă din munculiţa noastră fără să facă nici o trebuşoară pe lângă casă, mai zise ea, deşi ştia foarte bine că cumnatul e băiat vrednic şi nu stă degeaba, câtu-i ziulica de mare.         La scurtă vreme de la aceste vorbe, fratele mai mare îi zise celuilalt:           - Cred c-a venit vremea să ne despărţim cu gospodăriile. Mai bine să ştie fiecare ce-i al său.         - Cum crezi tu, frate, răspunse cel mic. Tu eşti capul familiei şi, cum vei hotărî tu, aşa voi face. Dar eu gândeam că-i mai bine să stăm împreună. Tu, vezi bine, trebuie să lucrezi mai mult pentru boier, iar eu pot rămâne să văd de gospodărie, să lucrez pământul, după cum şi fac.        - Lasă, lasă că mă descurc eu şi singur, i-o reteză fratele mai mare. Împărţim totul, şi bucatele, şi acoperişul şi pământul.         Acuma, să vedeţi cum a făcut împărţeala capul familiei.         El şi-a luat casa cea mare, casă bună, din cărămidă, cu acoperiş de ţiglă. A mai luat tot pământul cel roditor de la poalele muntelui, vreo treizeci de mu*, precum şi bivolul cel voinic.         Mezinul se alesese cu hambarul cel de chirpici*, acoperit cu paie, din fundul curţii. Mai primi vreo zece mu de pământ, dar neroditor, pe-o coastă, precum şi câinele cel bătrân.         Veni primăvara şi oamenii începură să iasă pe ogoare. Dar mezinul n-avea animal de muncă şi se tot gândea în fel şi chip ce să facă. Până la urmă se hotărî să înhame câinele.         - Tu eşti singurul meu sprijin, îi zise el câinelui. Rogu-te, scoate-mă din încurcătură, căci altfel vom muri de foame la anul.         Înhămă câinele la plug şi se apucă de arat. Şi nu ara deloc mai rău sau mai încet decât cu un bivol. Pe la amiază, omul şi câinele se odihneau la capătul ogorului, când trecu pe acolo un porcar cu o turmă de porci. Erau vreo treizeci de râmători, scroafe, vieri şi purcei.

         - Dar ce faci, omule, cu câinele înhămat la plug? întrebă porcarul după ce dădu bineţe.         - Ce să fac? Nu vezi? Îmi ar şi eu ogorul. Dacă n-am bivol, am pus câinele să are, că şi el mănâncă din bucatele pământului.         - Ce prostie! exclamă celălalt. Doar n-ai vrea să zici că locul ăsta, cât l-ai arat, l-ai arat cu câinele?! Cine a mai pomenit una ca asta?!         - Ba, chiar aşa, răspunse plugarul. Vezi bine că n-am alt animal.         - Pe mine nu mă prosteşti cu una, cu două. Eu am umblat cu turma mea de porci prin tot ţinutul, dar câine pus la plug n-am mai văzut. Mă prind că toată povestea asta nu-i decât o minciună gogonată şi pun zălog toată turma mea de grăsuni.          - Vezi să nu rămâi fără turmă, râse celălalt.         - Ba chiar fac prinsoare şi-ţi las ţie toţi porcii, dacă văd cu ochii mei cum trage numai trei brazde, hotărî porcarul. Iar dacă nu, atunci îmi dai tu mie câinele, să m-ajute la adunatul godacilor. Te prinzi?         - Mă prind, răspunse plugarul, sculându-se.         Apoi îndemnă câinele, atingându-l uşor cu biciul pe spinare, şi îndată trase trei brazde de jur-împrejurul ogorului, fără să se oprească. Porcarul îşi ţinu vorba. Plecă, minunându-se, şi-i lăsă turma. Tânărul nu ştia ce să facă de bucurie. În viaţa lui nu văzuse atâţia porci. Găsi, nu departe de ogor, un loc mocirlos, şi-şi duse turma acolo. Porcii începură să se scalde, după cum li-i obiceiul, iar ţăranul nostru se întoarse şi-şi văzu de treabă mai departe. Trase câteva brazde, apoi opri din nou la capătul ogorului, să mai răsufle şi el şi câinele.         Tocmai atunci trecu pe-acolo un negustor de postavuri. Se uită cu mirare, lăsă cobiliţa de pe umeri şi zise:         - De mai bine de cincisprezece ani colind ţara în lung şi în lat, cu negoţul meu, dar câine înhămat la plug n-am văzut. Doar n-ai vrea să zici că ari ogorul cu câinele?!         - Păi, ce să mai zic eu, că vezi şi dumneata singur, răspunse omul.         - Eu văd, dar nu cred că-i lucru curat. Poate ţi-ai trimis bivolul la adăpat şi ai înhămat câinele ăsta bătrân numai aşa, în glumă. Mă prind pe toate postavurile mele că nu poţi ara cu el nici trei brazde, d-apoi un ogor întreg.         Atunci tânărul se sculă, îndemnă iar câinele, trase trei brazde numaidecât şi câştigă prinsoarea. Negustorul plecă lăsându-şi marfa cu cobiliţă cu tot.         - Înseamnă că degeaba am trăit pe lume, zise el cu ciudă, că nimic n-am învăţat.         Când soarele ajunse la scăpătat, plugarul nostru îşi luă toate şi porni spre casă. Câinele mergea înainte, apoi porcii, şi la urmă mezinul, cu cobiliţa în spinare. Cumnată-sa, care trebăluia prin bătătură, îl văzu de departe şi sufletul i se făcu negru de ciudă. Ea şi bărbatul ei îşi făcuseră planul să pună mâna şi pe pământul mezinului, crezând că acesta nu-l va putea lucra. Iar pe urmă, rămânând fără nici o avere, gândiseră să-l facă argatul lor, să le muncească pentru un blid de orez.         - Ia du-te şi vezi ce-i cu nepricopsitul de frate-tău! Nu cumva o fi jefuit pe cineva? îi zise ea bărbatului.         Cel mare îl întâmpină pe frate-său şi în timp ce băgau porcii în curte, mezinul îi spuse toată povestea de-a fir-a păr.         - Ai mai auzit una ca asta? o întrebă fratele cel mare pe nevastă-sa. Mai bine luam eu câinele şi-i dădeam lui bivolul.         - Du-te repede şi fă schimb. Dacă nu se învoieşte, spune-i să lase câinele la noi, mâine, să se odihnească. Iar eu am să-l hrănesc şi am să-i dau apă. Să se ducă el să are cu bivolul. Pe urmă, nu-i mai dăm înapoi javra, şi gata.         Mezinul se învoi, bucurându-se pentru câine, că va avea o zi de odihnă şi va fi bine hrănit. Se învoi să plece a doua zi la câmp cu bivolul.         În urma lui însă, fratele mai mare plecă şi el numaidecât spre lotul său, nerăbdător să vadă cum trage câinele la plug şi să câştige şi el rămăşagurile cu trecătorii. Ajunse, şi tocmai se pregătea să intre cu plugul în brazdă, când se apropie un porcar cu o turmă de porci, zicându-i:

         - Un prieten de-al meu mi-a povestit că a văzut câine trăgând la plug, şi că şi-a pierdut porcii în rămăşag. Eu zic mai degrabă că prietenul acesta al meu s-a scrântit la minte. Dar pentru că el s-a jurat şi s-a afurisit, am venit să văd cu ochii mei.         Plugarul cu câinele trăgea cu coada ochiului la turmă, numără porcii şi socotea ce avere ar scoate dacă i-ar vinde.         - Poate vrei şi dumneata să faci prinsoare?         - Întocmai, răspunse porcarul.         Lacomul, atât aştepta. Îndemnă câinele, dar acesta nici nu se mişcă. Îl lovi mai tare, tot degeaba. Începu să-l bată din răspunteri. Câinele scheuna, se întorcea şi încerca să-l muşte, dar de urnit plugul, nici pomeneală.         Porcarul râdea în hohote.         - Apoi, bine-am zis eu că prietenul meu, săracul, s-a scrântit la minte, zise el. Şi nici dumneata, omule, nu eşti mai sănătos, dacă omori în bătaie bietul animal, voind să-mi arăţi ce nu se poate arăta.         Pe urmă, îşi mână turma mai departe, lăsându-l pe celălalt cu buza umflată, spumegând de furie.         Spre amiază, veni un negustor, ducând pe umăr o cobiliţă gata-gata să se rupă de greutatea postavurilor şi a mătăsurilor.         - Uite, îi zise el ţăranului ce stătea la marginea drumului, cu câinele înhămat la plug. Un cunoscut de-al meu, tot negustor, mi-a povestit aşa şi-aşa. Eu n-am crezut şi am venit să văd cu ochii mei.         “Poate măcar acum să am noroc, dacă la porci n-am avut”, gândi lacomul. Începu să lovească din răsputeri în bietul câine, dar fără nici un rezultat. Până la urmă îl lovi cu ciomagul în cap atât de tare, încât câinele scoase un schelălăit şi căzu nemişcat.         - Ce păcat de bietul animal, să nimerească un stăpân atât de nebun, zise negustorul, ridicându-şi cobiliţa şi plecând în treba lui.         Mezinul se întoarse seara acasă şi întrebă unde este câinele. Aflând cele întâmplate, îl cuprinse o mare jale. Luă sapa, făcu o groapă şi îl îngropă, bocindu-l ca pe un frate.         După trei zile, pe mormântul câinelui răsări un arbore. Dar nu era un arbore obişnuit. Creştea într-o zi ca într-un an, aşa că în puţin timp ajunse înalt şi viguros.          Fratele mai mic nu uitase binele făcut de câine şi nici moartea lui jalnică. Venea deseori să se odihnească la umbra copacului, plângea şi-şi jelea câinele credincios. Odată, atingând o creangă fără să vrea din copac se desprinseră câteva frunze, plutiră încet până la pământ, iar când atinseră pământul, se transformaseră în mici bucăţele de aur. Tânărul le adună în căuşul palmei şi nu-i venea să-şi creadă ochilor. Câinele său credincios îl ajuta şi după ce trecuse dincolo de viaţă.         - De unde ai furat aurul? răcni fratele cel mare furios, apărut ca din pământ în preajmă.         Mezinul, neştiind şi neputând să mintă, îi spuse. Lacomul se duse sub copac. Îşi acoperi faţa cu mâinile şi se prefăcu a boci şi el după câinele pe care singur îl omorâse. Dar bocetul îi era fals, nici o lacrimă nu-i uda obrazul. Iar când apucă tulpina cu amândouă mâinile şi scutură din răsputeri, gândind să desfrunzească tot copacul, îi căzu în cap o ploaie de pietre, făcându-i nişte cucuie de toată frumuseţea. Turbat de mânie, înşfăcă toporul şi tăie copacul. Când veni mezinul, văzu frumuseţe de copac doborât la pământ. Ce jale pe bietul tânăr! Trase copacul în faţa casei lui, adică în faţa hambarului în care locuia. Iar a doua zi se apucă şi tăie câteva crengi, le curăţă şi le ciopli bine, meşterind din ele un coş, ca un mic coteţ de păsări. Agăţă coşul de un copac, în preajma uşii, cântând aşa:

Voi, păsări ce brăzdaţi văzduhulŞi zburaţi în înaltul cerului,Voi, cocori, şi gâşte, şi raţe,Veniţi şi lăsaţi-vă ouăle …

            În ziua următoare, spre seară, când se întoarse de la muncă, ostenit şi flămând, găsi coşul agăţat în pom plin cu ouă. Şi aşa şi în toate zilele următoare: nu era pasăre care să treacă în zbor pe deasupra satului şi să nu poposească acolo, să-şi lase oul.

         - De unde are frate-tău ăsta atâtea ouă, de mănâncă mereu? îşi întrebă cumnata cea rea bărbatul. Nu cumva o fi născocit iar cine ştie ce blestemăţie?         Lacomul iscodi şi află toată povestea. Îi ceru celui mic să-i dea şi lui coşul, măcar pentru o zi. Bineînţeles, se gândea să nu i-l mai înapoieze vreodată.         Iar în ziua următoare, agăţă coşul în pom, în faţa casei. Şi nu se mai duse la muncă. Stătu toată ziua la pândă. Şi nu mai putea de bucurie, văzând câte păsări coboară din văzduh, poposesc în coş, apoi îşi iau zborul din nou.         Iar seara, după asfinţit, se duse şi dezlegă cu grijă coşul, săltându-se în vârful picioarelor, ca nu cumva să verse ouăle şi să le spargă. Dar coşul se răsturnă şi lacomului îi căzu în obraz numai găinaţ. De ouă, nici pomeneală.         Lacomul credea că-şi pierde minţile de ciudă. Trânti coşul de pământ, îl călcă în picioare, până-l făcu numai ţăndări.         Mezinul o văzu şi pe asta, adună resturile coşului şi le duse la el, punându-le lângă sobă. Şi de câte ori se uita la aşchiile acelea de lemn, de atâtea ori îl apuca dorul de câinele lui cel credincios şi de atâtea ori îl jelea.         Dar făcând el ceva de-ale gurii, băgă de seamă că mâncarea i-a ieşit neobişnuit de gustoasă şi aromată, de parcă cine ştie ce ar fi pus în oală, când el ştia bine că nu pusese decât o mână de orez şi apă. Apoi mai băgă de seamă că mâncarea din oală nu se împuţina deloc. Oricât lua şi mânca, în oală creştea la loc. Îşi dădu seama că această minunăţie tot de la câinele cel credincios se trage.         Într-o zi, fratele cel mare, trimis de nevastă să iscodească ce arome atât de îmbietoare vin dinspre hambarul unde locuia mezinul, află şi de minunea asta. luă cu el rămăşiţele coliviei şi le duse acasă.         Nu-i spuse nici o vorbă nevestei. Puse snopul acela de crenguţe în preajma plitei şi se apucă de făcut mâncare. Femeia murea de curiozitate, întrebându-se ce l-o fi apucat pe bărbatu-său de se amestecă în treburile bucătăriei. Iar lacomul nu mai putea nici el de nerăbdare şi îi lăsă gura apă, gândindu-se ce bucate gustoase o să mănânce.         În sfârşit, când crezu că s-a fiert îndeajuns, vru să ia capacul şi să guste. Dar atunci, ce credeţi? Oala, … POC!!! sări în bucăţi, împroşcându-l cu fiertură şi cu cioburi, încât obrazul şi mâinile lacomului se acoperiră numai de răni.         Poate aşa să se fi lecuit de lăcomie.

________________________________________________________* mu – unitate de măsură pentru suprafeţe, egală cu a 15-a parte dintr-un hectarchirpici – material de construcţie în formă de cărămidă, făcut dintr-un amestec de lut, paie şi bălegar uscat la soare

Poveste populara chineza

Judecata evantaielor

              SU  TUNGPO*  FUSESE numit guvernator la Hangiou. Vestea se răspândise în tot oraşul, iar oamenii se îmbulzeau în fiecare zi, în faţa prefecturii, să-l vadă pe noul guvernator. Dar degeaba aşteptau oamenii, că Su Tungpo nu se arăta.

Într-una din zile, doi oameni băteau de zor în poarta prefecturii, strigând în gura mare să li se deschidă poarta, că ei au de făcut plângeri. Străjerii le-au răspuns că noul guvernator nu s-a prezentat la post şi să mai aştepte. Dar cei doi ţineau cu tot dinadinsul să pătrundă înăuntru. În acest timp, s-a văzut venind un măgăruş care ducea în spate un bărbat ce striga:

- Faceţi loc! Faceţi loc! Am întârziat! Am întârziat!Până să-l opreasă străjerii, om şi măgar au pătruns în prefectură. Omul şi-a legat măgarul, a intrat

liniştit în marea sală a prefecturii şi s-a aşezat pe tronul cu emblema tigrului. Văzându-l, slujbaşii au rămas înlemniţi. Unii credeau că-i un nebun. Cel mai mare în grad i-a zis:

- Bagă de seamă, omule, să nu-ţi pierzi capul! Nu ştii că nu ai dreptul să te aşezi pe acest tron?Omul a izbucnit în râs şi a zis:- Chiar aşa?- Chiar aşa. Nu ştii că n-au dreptul să se aşeze pe acest tron decât purtătorii sigiliului de aur?- Dar am şi eu un asemenea lucru, a zis omul şi a scos dintr-un săculeţ un sigiliu cu totul şi cu

totul de aur, pe care l-a aşezat pe masă. Văzând acestea, slujbaşul s-a speriat şi l-a apucat tremuratul. Şi-a dat seama că seama că acesta e noul guvernator Su Tungpo.

Su Tungpo nu mai avusese timp să trimită slujbaşii să-i anunţe sosirea. Cum a intrat în prefectură, s-a aşezat pe tron şi a dat poruncă străjerilor să-i aducă pe cei doi. Apoi i-a întrebat:

- Care este numele vostru şi ce plângeri aveţi de făcut?Unul a răspuns:- Mă numesc Li Siaoi.Iar celălalt:- Mă numesc Hun Amao.Atunci Su Tungpo l-a întrebat pe Li Siaoi:- Li Siaoi, ce plângere ai de făcut împotriva lui Hun Amao?La care Li Siaoi a răspuns:- Eu am strâns 10 liang* de argint din munca mea şi acum două luni i-am împrumutat lui Hun

Amao, să-i folosească în negoţ. Deoarece suntem buni vecini, n-am avut pretenţia să îmi plătească dobândă, dar i-am pus condiţia să mi-i dea înapoi atunci când îi voi cere. Acum trebuie să mă însor* şi i-am cerut banii înapoi, dar el nu numai că nu mi i-a dat, dar m-a şi luat la bătaie.

Su Tungpo l-a întrebat şi pe Hun Amao:- De ce l-ai bătut şi nu i-ai înapoiat banii?Hun Amao a făcut o plecăciune adâncă şi a zis:- Slăvite stăpân, eu sunt un mic negustor. Am împrumutat 10 liang de argint de la el şi pe banii

aceştia am cumpărat în vară evantaie. Dar cine s-a gândit că anul acesta o să plouă aşa de mult? Şi vremea

fiind rece, nimeni n-a avut nevoie de evantaie. N-am avut de unde să îi dau banii, el m-a înjurat, iar eu m-am înfuriat şi l-am bătut. Dar nu l-am bătut prea vârtos.

Su Tungpo s-a încruntat şi a hotărât:- Li Siaoi trebuie să-şi aducă nevasta, Hun Amao trebuie să-i dai banii înapoi.Când a auzit, Hun Amao a început să se vaiete:- Stăpâne, stăpâne, iartă-mă, dar n-am de unde să-i dau banii înapoi.Su Tungpo a zâmbit şi a spus:- Nu mai fiţi îngijoraţi. Hun Amao, du-te acasă şi adu douăzeci de evantaie aşa cum sunt.Hun Amao s-a bucurat foarte mult, a fugit acasă îndată, a luat douăzeci de evantaie şi le-a dat lui

Su Tungpo. Acesta a desfăcut evantaiele unul câte unul şi le-a aşezat pe masă. După ce a pictat pe ele ramuri de brad, bambus, merişor, a luat zece dintre ele, le-a dat lui Li Siaoi şi i-a spus:

- Cei 10 liang de argint pentru a-ţi aduce nevastă sunt în aceste evantaie. Ia-le şi du-te să le vinzi, dar să strigi aşa: “Evantaie pictate de Su Tungpo!”         Apoi, a mai luat şi celelalte zece evantaie şi a spus:         - Du-te şi tu să vinzi, Hun Amao, şi cu capitalul obţinut poţi să faci negoţ în continuare!         Nemaiputând de bucurie, cei doi au ieşit pe stradă şi nici n-au apucat să deschidă gura că cele douăzeci de evantaie au şi fost vândute.         Despre această întâmplare s-a dus vestea şi chiar şi până astăzi mai sunt mulţi care o povestesc.

  ______________________________________________________* Su Tungpo – mare poet din vechea dinastie Hanliang – 50 grameÎnainte de Eliberare, nevestele se cumpărau.

Poveste populara paraguayana

Povestea dantelei

            S-A  ÎNTÂMPLAT  DEMULT, demult, în selva* Paraguay-ului. Căzuse o ploaie foarte puternică. Cupele arborilor străluceau proaspăt spălate, iar printre ierburi susurau pârâiaşe vesele. Furnicile selvei, care sunt nişte furnici foarte mari, cărau cu spor provizii de apă şi de hrană. Arañitas, păianjenii, priveau liniştiţi firele argintii pe care le ţesuseră în timpul noţii între ramurile înflorite ale unui santal*, pe care ploaia îl acoperise de tremurătoare bobiţe strălucitoare.

Şi se spune că micuţa Arañita, frumoasă, cu chipul de culoarea scorţişoarei şi cu picioruşe fine de catifea, era pe cât de drăgălaşă, pe atât de neastâmpărată. Şi pe când se zbânţuia pe crengile santalului, între minusculele floricele albe ale acestuia, alunecă şi căzu, căzu fără să se mai poată agăţa de nimic.

Când se dezmetici, se trezi într-o mlaştină urâtă, neagră şi adâncă, pe care Arañita şi-o închipui cât un ocean. Nu se mai vedeau nici cerul, nici arborii, iar vântul sufla fără încetare, mişcând-o de colo-colo, fără să poată ajunge să se prindă de ceva.

Biata Arañita plângea cu lacrimi amare, lacrimi ce curgeau în apa urâtă a mlaştinei. Când îşi pierduse orice speranţă, simţi cum cineva o ridică uşor din apele tulburi ale smârcului şi o aşeză între floricelele albe ale santalului.

- Îţi mulţumesc, Guazú, se auzi vocea suavă a Arañitei.- Guazú … Guazú … Cine mă strigă pe nume? întrebă curios tânărul indian care o salvase.- Sunt eu, Arañita.- Dar de când păianjenii grăiesc?- Toate vietăţile pământului grăiesc, numai că voi, oamenii, nu vă străduiţi să le înţelegeţi. Eu îţi

datorez viaţa, Guazú. Spune-mi cu ce-ţi pot fi de folos?- Nu ai cu ce! Nu ai cu ce! răspunse surâzând indianul, care nu putea crede că există vreo legătură

între el, un tânăr puternic şi mândru, şi un biet păianjen salvat de la înec.Dar timpul trecea şi tânărul Guazú se făcuse un flăcău chipeş. Multe fete ar fi vrut să-l aibă de

bărbat, dar el o iubea doar pe frumoasa Picazú. Aceasta era fiica unei vestite căpetenii de trib; tatăl fetei era viteaz şi crud; de el se temeau chiar şi fiarele selvei. Căpetenia indiană dorea pentru fiica sa un soţ care să-i aducă în dar un lucru atât de deosebit, încât el să nu-l fi văzut niciodată.

Bietul Guazú se gândea, se gândea mereu ce i-ar putea dărui fetei. Şi cum era atât de preocupat şi de trist, se rezemă, într-una din zile, de trunchiul unui santal înflorit. Deodată, se auzi strigat de o voce care venea de undeva dintre ramurile santalului.

- Hola, Guazú!- Cine mă strigă?- Sunt eu, Arañita.- Unde eşti? Nu te văd nicăieri!- Sunt aici între florile albe de santal. Te-am văzut împovărat de griji. Cum pot să te ajut, Guazú?

Vreau să te răsplătesc pentru că mi-ai salvat cândva viaţa.

- Nimeni nu mă poate ajuta. O iubesc pe frumoasa Picazú şi tatăl ei nu vrea s-o dea de soţie decât celui care îi va aduce un lucru deosebit, pe care el să nu-l fi văzut niciodată. Vezi, deci, Arañita, că nu-mi poţi fi de folos cu nimic.

- Oferă-i un colier de aur. - Ştie el bine cum arată aurul.- Atunci, unul de colţi de puma!- A vânat de multe ori acest animal.- Atunci lasă-mă să mă gândesc. Şi Arañita se ascunsese printre florile santalului.A doua zi, când Guazú se plimba prin hăţişurile selvei privind gânditor zborul fluturilor şi

ascultând cântecul păsărelelor, îl imboldi curiozitatea şi se duse la arborele cunoscut.Acolo, printre crengile santalului, ţesută parcă din raze de soare, de argint şi de aur, strălucea cea

mai minunată dantelă pe care o minte omenească şi-ar fi putut-o imagina. - Iată, Guazú, ce am ţesut pentru tine, zise Arañita. Du-te şi du-i-o tinerei Picazú. Tatăl ei nu a

văzut nicăieri aşa ceva.

Guazú mulţumi cum se cuvine harnicei Arañita şi, cu mâinile tremurânde, luă minunata dantelă şi plecă să i-o arate temutei căpetenii de trib. Acesta, uluit de frumuseţea şi fineţea ţesăturii, consimţi, în sfârşit, la căsătoria tinerilor.

Legenda spune că de atunci Picazú a învăţat de la Arañita meşteşugul lucrării dantelei, meşteşug pe care la rândul ei l-a transmis fiilor şi nepoţilor ei, încât minunata artă să dureze de-a lungul generaţiilor._______________________________________________________* selva – pădure ecuatorială, veşnic verde, care acoperă bazinul fluviului Amazonsantal – specie de arbore tropical, având lemnul alb, dens şi mirositor sau brun-roşiatic şi fără miros, cu frunze mari şi cu flori grupate în ciorchini

Poveste populara engleza

Tom Tit Tot

          A  FOST  ODATĂ  O  FEMEIE  care avea o fată. Într-o zi, ea făcu cinci plăcinte şi, când le scoase din cuptor, văzu că le lăsase prea mult şi coaja era cam tare. Aşa că-i spuse fetei:         - Fată, pune plăcintele astea pe policioară şi lasă-le acolo un pic. S-or face ele bune de mâncat. Vroia să spună c-o să se mai moaie coaja.         Dar fata ce-şi zise? “Păi, dacă s-or face bune de mâncat, am să le mănânc acum.” Se puse pe treabă şi le mâncă de la prima până la ultima.         Când veni vremea mesei, maică-sa îi spuse:

         - Du-te şi adu-mi o plăcintă. Cred c-or fi bune de mâncat acum.         De dus se duse ea şi se uită, dar ce era să găsească decât tava?! Se întoarse deci şi-i spuse maică-si:         - Nu-s încă bune.         - Nici una? întrebă femeia mirată.         - Nici una, zise fata.         - Ei, bune sau nu, spuse mama, tot o să mănânc una.         - Cum ai să mînânci dacă nu se poate? sări fata.         - Foarte bine, spuse maică-sa. Du-te şi adu-mi-o pe cea mai bună.         - Le-am mâncat pe toate. N-am cum să-ţi aduc nici pe cea mai bună, nici pe cea mai rea.         Biata femeie se înfurie de-a binelea. Îşi luă furca de tors şi ieşi la poartă. Începu să toarcă şi să cânte-aşa:

- Fata mea a mâncat cinci plăcinte, cinci plăcinte azi,Fata mea a mâncat cinci plăcinte, cinci plăcinte azi.

         Regele tocmai venea în jos pe uliţă şi o auzi cântând. Neînţelegând ce cânta femeia, se opri şi o întrebă:

         - Ce tot spui acolo, femeie?         Femeii îi fu ruşine să-i povestească regelui ce făcuse fata ei şi începu să cânte din nou:

- Fata mea a tors cinci fuioare, cinci fuioare azi,Fata mea a tors cinci fuioare, cinci fuioare azi.

         - Ce spui, soro! se minună regele. N-am mai auzit una ca asta. Ascultă-mă, zise el mai apoi, vreau să-mi iau nevastă şi-am să mă însor cu fata ta. Dar bagă de seamă, mai spuse el, unsprezece luni dintr-un an o să mănânce tot ce-i doreşte inima, o să-mbrace toate rochiile care i-or plăcea şi o să meargă la toate petrecerile la care-o vrea. Dar în ultima lună va trebui să toarcă cinci fuioare în fiecare zi şi, dacă n-o face aşa, am să pun să i se taie capul.         - Bine zici, măria ta, spuse femeia, gândindu-se că aşa bărbat nu se găseşte pe toate cărările. Cât despre cele cinci fuioare, când o veni timpul, o găsi ea cale să scape şi, la urma urmei, poate c-o uita şi el.         Făcură nunta. Vreme de unsprezece luni, fata mâncă tot ce-i dori inima, îmbrăcă toate rochiile care-i plăcură şi merse la toate petrecerile la care vroi.         Dar timpul trecea şi fata începu să se gândească la fuioare şi să se întrebe dacă regele şi-o mai aduce aminte de ele. El însă nu sufla o vorbă despre asta şi ea era sigură că el uitase cu totul.         Totuşi, în ultima zi a lunii, o duse într-o odaie pe care nu i-o mai arătase niciodată. Acolo erau numai o furcă de tors şi un scăunel. Regele zise:         - Ei, nevastă dragă, mâine-am să te-ncui aici şi-am să-ţi las ceva de mâncare şi nişte in. Dacă nu torci cinci fuioare până seara, unde-ţi stau picioarele, acolo-ţi va sta şi capul.         Şi se duse după treburile lui.         Fetei îi era tare teamă. Niciodată nu îi stătuse capul la ale casei şi habar n-avea cum să toarcă. Ce-o să se facă ea mâine, dacă nimeni n-o s-o ajute? Se aşeză pe un scăunel şi începu să plângă de ţi se rupea inima.

         Deodată auzi afară un zgomot ciudat, jos lângă uşă. Se ridică, deschise uşa şi ce-i văzură ochii?! Un drăcuşor mic şi negru cu o coadă lungă, lungă de tot. El se uită cam curios la ea şi o întrebă:         - Da’  ce-ai, de ce plângi?         - Ce-ţi pasă? zise ea.         - Nu-mi pasă, spuse el, dar vreau să ştiu şi eu de ce plângi.         - Şi la ce mi-ar folosi dacă ţi-aş spune?         - Poţi să ştii? zise el răsucindu-şi codiţa.         - Ei, bine, zise fata, nu-mi foloseşte la nimic, dar nici n-are ce să-mi strice. Se sculă în picioare şi-i povesti despre plăcinte, despre fuioare şi despre celelalte întâmplări.         - Uite ce-am să fac, zise negriciosul. Vin la fereastra ta în fiecare dimineaţă, iau inul şi ţi-l aduc seara tors.         - Şi ce-mi ceri pentru asta? întrebă fata.         Drăcuşorul se uită cu coada ochiului şi apoi spuse:         - În fiecare seară am să te las de trei ori să ghiceşti cum mă cheamă şi, dacă până la sfârşitul lunii nu mi-ai ghicit numele, vei fi a mea.         Fata se gândi c-o să ghicească ea până la sfârşitul lunii, aşa că-i spuse:         - Bine, facem târgul.         - Îl facem, spuse drăcuşorul. Să-l fi văzut apoi ce mulţumit şi-a răsucit codiţa.         A doua zi, regele-şi duse nevasta în odaia cu pricina. Acolo găsiră inul şi mâncare pentru o zi.         - Ăsta-i inul, spuse el, şi dacă nu-l torci până deseară, am să pun să ţi se taie capul. Apoi încuie uşa şi se duse.          Abia plecă regele, că se şi auzi un ciocănit la fereastră. Fata se sculă de pe scaun, deschise fereastra şi bineînţeles că găsi drăcuşorul stând pe pervaz.         - Unde-i inul? întrebă el.         - Uite-l, spuse fata şi i-l dădu.         Veni seara şi iar se-auzi ciocănitul. Fata se ridică, deschise fereastra şi iată-l din nou pe tuciuriul nostru, cu inul tors în braţe.         - Gata, spuse el şi-i dădu inul. Ei, acum spune cum mă cheamă.         - Cum să te cheme? Poate Bill.         - Da’  de unde! spuse el răsucindu-şi codiţa.         - Atunci Ned, zise ea.         - Nici, făcu el îmbârligându-şi din nou codiţa.         - Te-o fi chemând Mark.         - N-ai ghicit, zise el. Şi dispăru cu codiţa făcută sfredel.         Când veni regele, cele cinci fuioare îl aşteptau gata toarse.         - Văd că n-o să-ţi tai capul astă-seară, draga mea, spuse ea. Mâine dimineaţă o să-ţi dau din nou mâncarea şi inul, mai zise el şi dus a fost.         În fiecare zi îi dădea inul şi mâncarea. Negriciosul cel mic era nelipsit, dimineaţa şi seara. Iar fata nu făcea altceva decât să se gândească la tot felul de nume pe care să le spună seara. Niciodată însă nu-l

nimerea pe cel adevărat. Da, dar luna se apropia de sfârşit, tuciuriul se făcea tot mai răutăcios şi-şi învârtea coada tot mai repede ori de câte ori fata spunea câte un nume. Şi iată că nu mai era decât o zi până la sfârşitul lunii. Împieliţatul veni cu inul tors şi spuse:         - Ei, ai alfat cum mă cheamă?         - Nicodim?         - Nicidecum.         - Poate Samuel?         - Aş!         - Atunci te-o fi chemând Matusalem.          - N-ai ghicit nici acum.         După asta se uită la ea cu nişte ochi care o îngheţară de-a binelea şi-i spuse:         - Femeie, numai mâine mai e la mijloc şi-ai să fii a mea. Apoi dispăru în noapte.         Biata de ea nici nu ştia pe ce lume se află de atâta supărare. Pe coridor se auziră paşii regelui. Când intră şi văzu cele cinci fuioare toarse, regele îi spuse:         - Bine, draga mea, aştept să mai torci şi mâine cinci fuioare şi, după cum se vede, capu-o să-ţi rămână pe umeri. Astă seară mâncăm împreună aici.         Le aduseră mâncarea şi încă un scăunel şi cei doi se aşezară la masă. Nici n-apucară să-mbuce de câteva ori că regele începu să râdă.         - Ce e? întrebă nevastă-sa.      - Stai să-ţi spun, zise el. Azi-dimineaţă ieşisem la vânătoare şi ajunsesem, într-un loc pe care nu-l mai văzusem niciodată. Şi-acolo era o groapă. Am auzit un bâzâit ca de albine. Am descălecat şi m-am dus drept spre groapă. M-am uitat şi ce crezi c-am zărit?! Un drăcuşor caraghios de mama focului. Nici nu-ţi trece prin gând ce făcea! Avea o furcă mică din care torcea repede de te lua ameţeala şi dădea mereu din coadă. Torcea întruna şi cânta:

“Ştiţi, de bună seamă, Tom Tit Tot mă cheamă.”

Ei, când auzi fata una ca asta, simţi că nu-şi mai încape în piele de bucurie, dar nu scoase nici un cuvânt.

A doua zi, negriciosul se uită tare răutăcios la ea când veni după in. La căderea nopţii, fata auzi din nou ciocănitul cunoscut. Deschise fereastra şi împieliţatul apăru din nou pe pervaz. Rânjea cu gura până la urechi şi-şi răsucea coada drăceşte.

- Cum mă cheamă? întrebă când îi dădu inul tors.- Oare Solomon? zise ea prefăcându-se că-i e frică.- Prostii! spuse el şi făcu câţiva paşi spre mijlocul odăii.- Atunci Zevedei, spuse ea din nou.- Nici pomeneală, zise drăcuşorul şi începu să râdă şi să-şi răsucească aşa de tare coada că nici n-

o vedeai. Bagă de seamă, femeie, încă o dată şi eşti a mea, zise el, întinzându-şi labele negre spre ea.Atunci fata făcu un pas-doi înapoi, se uită la el, apoi începu să râdă şi îi spuse, arătându-l cu

degetul:- Ştiu, de bună seamă, Tom Tit Tot te cheamă.Când auzi dracul una ca sta, se cutremură din toate mădularele şi dispăru în noaptea neagră.

Nimeni nu l-a mai văzut de-atunci.

Poveste populara cubaneza

Povestea trestiei de zahăr

            A  FOST  ODATĂ  ca niciodată o ţară care nu cunoştea frigul şi unde era veşnic vară. Ţara aceasta era înconjurată de ape, cât vedeai cu ochii. În fiecare an însă, asupra locuitorilor acestui ţinut se abătea o mare nenorocire: se stârnea din senin un vânt puternic, aşa de puternic încât scotea arborii din rădăcini, dărâma casele acoperite cu frunze de palmier, strica livezile şi recoltele, iar oamenii mureau de foame.

Tot aici trăia o familie cu doisprezece copii, care o duceau greu de tot cu ale gurii. Fiul cel mare, Pedro, s-a hotărât într-o zi să plece departe, să caute ceva cu care să-şi poată ajuta familia. Când Juan, tatăl său, află de această hotărâre, se întristă nespus de mult.

- De ce vrei să pleci, Pedro? De ce? Tocmai acum când am mai multă nevoie de tine?!- Tată, nu te întrista. Trebuie să plec cu orice preţ, să cunosc lumea şi să găsesc ceva care să ne

ajute să trăim bine.- Bine, fiule, ce pot să mai fac? Îmi dau seama că nu te pot opri, că nu e cu putinţă să te întorc din

drumul acesta.Apăru şi mama, care între timp auzise totul.- Fiule, mă bucur de hotărârea ta. E greu pentru mine s-aud că te încumeţi la un asemenea drum,

dar voi îndura mai uşor ştiind că vei face ceva pentru viaţa oamenilor.Mama plângea şi-l îmbrăţişa. Îi ură drum bun şi Pedro părăsi casa părintească. Când ajunse la

malul apei, porni să-şi construiască o barcă. Găsi un lemn rezistent, de guayacan şi începu să-l scobească. Lemnul era tare, degetele i se umflaseră, dar el trebuia să termine treaba cât mai repede. Când barca a fost gata, el a împins-o uşor pe mare. Arşiţa soarelui şi oboseala îl sleiseră; curând se aşeză istovit pe marginea bărcii, dar simţi că cineva o împinge înainte. Nu mai ştiu câtă vreme pluti aşa. Deodată simţi că cineva îl stropi cu apă. După ce îşi reveni, văzu ţărmul şi pe delfinul care îl purtase către uscat, împingând barca.

- Du-te repede, Pedro, du-te cât mai repede! Ai grijă cum treci lacul cu crocodili. La înapoiere te voi aştepta tot aici.

De bucurie şi de uimire, Pedro nu mai ştia cum să-i mulţumească.- Delfinule, îţi mulţumesc pentru ajutorul dat. Voi avea grijă să trec cu bine lacul cu crocodili.

Dacă poţi să mă aştepţi, tare m-aş bucura, eu mă întorc peste şase luni. O zi dacă întârzii să nu mă mai aştepţi.

Merse el cât merse şi ajunse la o pădure neumblată, pe unde nu călcase picior de om. Înainta cu mare greutate; trebuia să-şi croiască drum printre lianele încâlcite. Deodată, auzi răgetul unui leu, care se rătăcise de mama lui, leoaica. Pedro sări de îndată să-l ajute. Îl luă în braţe şi începu să-i caute bârlogul. L-a căutat multă vreme. Era zgâriat pe faţă şi pe mâini, dar într-un târziu dădu peste frăţiorii puiului de leu. Se ascunse apoi în tufiş ca să vadă ce se mai întâmplă cu puiul de leu. Fu şi mai mulţumit când zări pe leoaică venind şi mângâindu-şi odraslele.

O porni din nou la drum. După ce străbătu cale lungă, foarte lungă, ajunse într-un sat. Fiind tare prevăzător, aici nu se arătă de îndată oamenilor. Stătu îndărătul unui tufiş şi-i urmări. Limba lor n-o înţelegea. Într-o bună zi, se porni şi acolo un vânt puternic aidoma celui din ţara lui, care scoase copacii din rădăcini şi dărâmă casele. Veniră apoi apele şi curăţară totul. Trebuie să mai ştiţi că muriseă toţi sătenii şi rămăsese o singură familie pe care Pedro n-o scăpa din ochi. Observă ceva ciudat la ei: se salvaseră de la moartea prin foame sugând mereu nişte crenguţe. Curiozitatea lui Pedro era aşa de mare, încât hotărî să afle neapărat ce mâncau ei cu atâta nesaţ. De aceea, el se strecură într-o noapte în curtea acelor oameni şi, din grădiniţa din faţa casei, smulse o plantă cu rădăcini cu tot, o băgă în sân şi dădu să se furişeze iute afară. Când să iasă însă pe poartă, simţi două braţe zdravene cuprinzându-l. Fusese prins. Îl închiseră într-o colibă de bambus. Stătu acolo o zi şi o noapte nemâncat şi fără apă. Îşi aminti de planta cea smulsă, pe care o ascunsese în sân. Începu să o sugă şi văzu că are un gust minunat: era dulce, foarte dulce. Se hotărî îndată s-o ducă în ţara lui, cu orice sacrificiu, fie chiar cu preţul vieţii. În noaptea următoare, auzi o respiraţie grea lângă urechea lui. La început s-a speriat şi s-a ridicat drept în sus.

- Nu te speria, Pedro, sunt eu, leul, regele animalelor. Tu mi-ai salvat puiul, vreau să te ajut şi eu pe tine.

Pedro nici n-avu răgaz să răspundă că leul se repezi cu toată forţa şi sparse peretele colibei. Pedro i se urcă iute în spinare şi ajunse cu bine în preajma unui lac.

- Rămâi cu bine, Pedro, de aici încolo nu te mai pot ajuta, spuse leul şi făcu calea întoarsă.Pedro rămase singur. Gândurile i se îndreptau spre casă, unde dorea să ajungă cât mai iute, să

planteze acea plantă miraculoasă în ţara lui. Mare îi fu însă durerea când văzu că trebuie să treacă lacul acela plin de crocodili. Pe luciul apei se vedeau capetele lor, unul lângă altul. Cum să treacă oare? Cine l-ar putea ajuta? Deodată, auzi nişte strigăte şi văzu o bătrână care cerea ajutor.

- Băiatule, nu mai pot merge! Ajută-mă! Cred că mi-am rupt un picior!- Vin îndată, mătuşico. Aşteaptă puţin!Pedro o ajută pe bătrânică să ajungă acasă. Odată ajunşi aici, ea se întoarse spre Pedro şi-i spuse:- Ei, acum, fiindcă am ajuns cu bine la mine acasă şi tu m-ai ajutat, du-te în camera de-alături şi

vei vedea trei lăzi: una plină cu bani de argint, una plină cu bani de aramă şi a treia plină cu bani de aur. Pe perete vei vedea o săgeată şi o sabie. Alege ce vrei, poţi să iei de acolo ce pofteşti.

Pedro făcu întocmai cum îi spuse bătrânica. Văzând cele trei lăzi pline cu bani, se aşeză pe podea şi-şi aminti cât de greu o duceau ai lui. Se gândi îndelung cum ar fi mai bine să facă. Se ridică hotărât şi luă sabia. Când bătrânica îl văzu cu sabia, se bucură şi-i spuse:

- Bravo, Pedro, ai ales lucrul cel mai de preţ, căci sabia aceasta e fermecată. La cea mai mică atingere, duşmanul cade răpus, iar la nevoie, sabia te poate ajuta şi la muncă, atunci când nici nu gândeşti.

Pedro mulţumi bătrânei şi se întoarse pe ţărmul lacului cu crocodili. Îşi construi iarăşi o barcă din lemn de guyacan şi purcese curajos la traversarea lacului. Când crocodilii au simţit barca pe apă, începură să se agite, dar Pedro, cu sabia fermecată în mână, trecu cu bine lacul şi ajunse la locul unde îl aştepta delfinul, căci sorocul de întoarcere tocmai se împlinise.

- Bine ai venit, Pedro! spuse bucuros delfinul. Poate mă ajuţi şi tu pe mine: am fost muşcat de un şarpe veninos şi am o umflătură care nu mă lasă să mă mişc. Poate ştii tu cum să mă ajuţi.         Pedro se uită cu atenţie la rană, cu sabia, curăţă umflătura. Peste câteva clipe, delfinul nu mai avea nimic. Pedro era şi mai fericit acum. Sabia îşi dovedise încă o dată puterile-i miraculoase, salvându-l pe delfin din ghearele morţii.         Pedro ajunse cu bine acasă. Bucuria părinţilor şi a fraţilor săi nu cunoştea margini. Mama se mişca fericită în jurul lui, întrebându-l:         - Hai, să vedem, Pedro, ce ai văzut şi ce ai făcut tu pe unde ai cutreierat?         - Multe am mai văzut şi multe am mai auzit, mamă, dar am adus de pe acolo o plantă ciudată şi o sabie fermecată. Şi le povesti cu de-amănuntul tot. Nimeni însă nu-i dădea crezare. Cum gustară însă din plantă, începură să se minuneze, care mai de care. Într-adevăr avea un gust minunat.            Au plantat-o cu multă dragoste, au îngrijit-o cum se cuvine. Se înmulţi degrabă şi ce să vezi; se dovedi şi rezistentă la aprigele vânturi care bântuiau ţara. Oamenii s-au învăţat să scoată din cultura ei mari foloase. An de an, suprafeţe întinse crescură, iar trestia de zahăr a încetat să mai fie o simplă povete. De ea sunt legate vieţile a milioane de oameni latino-americani. 

Poveste populara georgiana

Pământul îşi ia ce-i al lui

          A  FOST  ODATĂ  ca niciodată … o ţară minunată, unde oamenii se năşteau, trăiau cât trăiau şi-apoi mureau. Tot acolo se născuse un băieţel căruia nu-i plăcea să vadă murind oameni şi păsări, animale şi flori. Când s-a făcut mare, mistuit de această durere, s-a hotărât să plece în căutarea Nemuririi.

         A mers el ce-a mers şi s-a întâlnit cu un cerb care stătea şi se uita prelung spre cer.         - Ei, tinere, i-a zis cerbul. Ştiu ce vânt te aduce încoace. Rămâi cu mine. Până coarnele mele vor ajunge la cer ai să poţi să stai liniştit aici cu mine.         Tânărul nostru s-a gândit multă vreme la cele spuse de cerb. Rămânând, putea să trăiască foarte   mulţi ani, dar asta nu însemna Nemurirea.         După ce îi mulţumi cerbului, tânărul nostru îşi văzu mai departe de drum. Şi-ajunse el pe marginea unei prăpastii. Tot acolo se afla o păsărică. Mult s-a bucurat păsărica atunci când l-a văzut şi i-a ciripit:         - Rămâi cu mine. Ani mulţi o să trăieşti, căci departe e sorocul meu: până se va umple prăpastia asta cu găinaţ*, mai va!

         Cu zâmbetul pe buze, tânărul şi-a văzut mai departe de drum, nu înainte de a-i mulţumi şi prietenoasei păsărici.         A mers ce-a mers, de nu mai ştia nici el cât a mers, până a ajuns la un castel, făcut din cristal, de o frumuseţe rară şi repede l-a înconjurat până i-a dat de intrare. Înăuntru trăia o tânără cum nu mai văzuse el până atunci. Fără margini i-a fost uimirea când fata, cu o voce dulce, i-a spus:         - Rămâi cu mine şi o să devii nemuritor! Ştiu că asta îţi este dorinţa.         Nuntă mare au făcut şi fericiţi au trăit multă vreme, de au uitat şi de numărătoarea anilor.         De la o vreme, în sufletul tânărului s-a cuibărit o umbră neagră, care îi alunga somnul. Aşa că, într-o zi, i-a mărturisit soţiei:         - Te iubesc mult, dar tare mă arde dorul de ţara mea, de părinţii mei şi, dacă nu-mi astâmpăr focul revenirii, simt că am să mor.         În zadar a încercat soţia să-i explice că multe secole se scurseseră, că nu va mai întâlni pe nimeni dintre cei cunoscuţi, că părinţii lui muriseră de-un amar de vreme, dar el nu mai avea urechi s-o asculte. Dorul de-a se întoarce acasă era cu mult mai puternic decât rugăminţile preafrumoasei lui soţii. Văzând ea că nu-i chip să-l înduplece, i-a dat, înainte de plecare, trei mere şi i-a spus:         - Să le mănânci atunci când ai să simţi foamea.         Cu lacrimi şi mare durere s-au despărţit cei doi soţi. Şi el a luat-o îndărăt pe drumul pe care pornise în căutarea nemuririi.         Mergând şi iar mergând, a trecut pe lângă prăpastia plină de găinaţ: pasărea de mult murise. A trecut pe unde se întâlnise cu cerbul; acesta nu mai era nici el. Îi rămăseseră coarnele uriaşe înfipte în borta cerului.

         În sfârşit, a ajuns şi în ţara lui. Totul era schimbat. Nimic nu mai era ca atunci când plecase. Nici măcar limba nu o mai înţelegea. Cum foamea începu să-l împungă, şi-a adus aminte de mere. Mâncă unul. Părul i se albi, iar trupul i se aduse de spate. A mâncat şi cel de-al doilea măr şi simţi cum picioarele nu-l mai ascultă. Parcă şi-a pierdut şi graiul. Sub povara bătrâneţii se aşeză jos.         A vrut să ia şi cel de-al treilea măr. Dar putere nu mai avea să-l scoată din buzunar. În apropiere, se jucau câţiva copii. Încet, le făcu semn cu degetul şi aceştia îi scoaseră din buzunar mărul şi abia putu să-l mănânce. Odată cu mărul se sfârşi şi bătrânul, pe acelaşi pământ primitor în care se născuse.________________________________________________________* găinaţ – excremente de pasăre

Poveste populara japoneza

Oyasute – Yama

            A  FOST  ODATĂ  un fecior din cale-afară de iubitor şi de devotat tatălui său, pe care îl chema Oyasute – Yama. În acele timpuri, se spune că ar fi existat o lege care obliga copiii să ducă în munţi bătrânii ce nu mai puteau munci.

         Tatăl feciorului cu pricina ajunsese atât de bătrân încât nu mai putea munci. Sosise timpul abandonării lui şi feciorul îl luă în cârcă şi porni cu el spre inima munţilor. În timp ce-şi ducea părintele în spinare, bătrânul tată, care-şi iubea şi el copilul din tot sufletul, rupea crengi de copaci şi le arunca, ba ici, ba colo, ca nu cumva dragul său fiu să rătăcească drumul la întoarcere.          Ajunşi în creierul muntelui, fiul strânse un maldăr de frunze uscate şi-şi aşeză tatăl în vârful lor.         - Şi acum, dragul meu tată, trebuie să ne despărţim.         Bătrânul tată rupse o ramură dintr-un copac şi arătând-o fiului iubit, zise:

         - Copile drag, ca să nu te rătăceşti, am presărat ramuri ca acesta pe unde am trecut. Ele îţi vor arăta drumul până acasă. Şi acum rămâi cu bine, fiu iubit!         Emoţionat până la lacrimi de dragostea tatălui său, fiul nu se îndură să-şi abandoneze părintele. Îl luă din nou în spinare şi se întoarse cu el acasă.         Dacă fapta aceasta ar fi ajuns la urechile seniorului, atât tatăl, cât şi fiul ar fi fost aspru pedepsiţi. Dar fiul săpă o groapă în fundul curţii, şi-şi ascunse tatăl acolo. În fiecare zi, el ducea mâncare tatălui său în tainiţă, iar atunci când făcea rost de bucate mai alese, nu se atingea de ele până ce nu-i ducea mai întâi părintelui său.         Într-o zi, seniorul dădu poruncă în ţară să i se facă o frânghie din cenuşă. Supuşii săi se străduiră zile şi nopţi să facă frânghia comandată, dar în zadar. Cererea seniorului, ajungând şi la urechile bătrânului, acesta îi spuse fiului:         - Încolăceşte o frânghie pe un fund de lemn şi dă-i foc.         Fiul ascultă povaţa tatălui şi obţinu, într-adevăr, o funie de cenuşă. Se prezentă cu ea în faţa seniorului şi fu răsplătit pentru iscusinţa sa.         La scurt timp după aceea, seniorul îl chemă din nou pe tânăr şi-i dădu un ţăruş de lemn, astfel tăiat încât nu se bănuia care e capul şi care e coada, şi-i ceru să-i arate unde e vârful şi unde e rădăcina. Fiul luă ţăruşul acasă şi ceru părerea bătrânului tată.         - Pune ţăruşul în apă, îl sfătui bătrânul. Capătul care va încerca să iasă din apă, va fi vârful, iar cel ce se va afunda în apă, va fi rădăcina.         Fiul făcu întocmai cum îl învăţă bătrânul său tată şi anunţă rezultatul înaltului senior. Impresionat de felul deosebit de inteligent de rezolvare a acestei dificile probleme, seniorul îl răsplăti şi mai darnic pe tânăr.         Dar seniorul veni curând cu o a treia problemă şi mai dificilă decât celelalte două. El porunci tânărului să construiască o tobă care să scoată sunete fără a fi lovită.

         Băiatul îşi consultă din nou tatăl.         - Nimic mai uşor, fărul meu, zise bătrânul. Du-te şi cumpără o piele potrivit de mare. Apoi mergi la munte şi fă rost de un stup.         Fiul procedă întocmai cum îl învăţă tatăl său, iar bătrânul croi din piele o tobă şi în interiorul ei instală roiul de albine.         - Iată toba, fiule. Înfăţişează-te cu ea în faţa înălţimii sale.         Feciorul luă imediat drumul seniorului. Iar când acesta atinse toba, albinele din interior, tulburate fără veste, începură să zumzăie de vibra membrana tobei ca lovită de sute de ciocane. Nu exista nici o îndoilă: toba cânta de la sine.

         Lăudându-l pe băiat pentru soluţiile înţelepte date celor trei dificile întrebări ale lui, seniorul îl întrebă cum de a reuşit să se descurce atât de bine.         - Fiind prea tânăr şi având puţină experienţă – răspunse flăcăul – n-am reuşit să rezolv nici una dintre probleme. Soluţiile le-am aflat de la tatăl meu, om bătrân cu experienţă bogată…         Şi pentru că spusese destule, tânărul s-a hotărât să fie cinstit până la capăt:         - Nu m-am încumetat să-mi abandonez părintele în munţi, luminăţia-ta. L-am ascuns în fundul grădinii …         Impresionat de povestea fiului iubitor, seniorul zise:         - N-aş fi bănuit că bătrânii sunt atât de înţelepţi şi de folositori. De acum încolo, nimeni să nu-şi mai arunce părinţii în munţi.           De atunci se spune că vârstnicii au trăit împreună cu fiii lor până la adânci bătrâneţi.

Poveste populara daneza

Cutia de iască

UN SOLDAT venea mărşăluind pe şosea – Stâng, drept! Stâng, drept! În spinare avea raniţa, iar la şold o sabie, căci fusese la război, iar acum se întorcea acasă.

O vrăjitoare bătrână îl întâlni pe drum. Era tare urâtă la vedere. Buza de jos îi atârna până la piept.- Bună seara, soldatule! spuse ea. Ce sabie frumoasă şi ce raniţă bună ai! Aşa soldat mai zic şi eu!

Ar trebui să ai atâţia bani cât ţi-ar plăcea să duci!- Mulţumesc, vrăjitoare bătrână, spuse soldatul.- Vezi copacul ăla mare de colo? întrebă vrăjitoarea. E gol pe dinăuntru. Tu trebuie să te caţări în

vârful lui, apoi ai să vezi o gaură prin care poţi să-ţi dai drumul în copac. Eu am să-ţi leg în jurul mijlocului o funie, ca să te pot trage iar sus când ai să strigi.

- Ce să caut eu acolo? întrebă soldatul.

- Să iei bani! răspunse vrăjitoarea. Ascultă! Când ajungi în fundul copacului, te vei găsi într-o sală mare; e lumină acolo, căci ard mai mult de trei sute de lămpi. Apoi vei vedea trei uşi, pe care poţi să le deschizi – cheile sunt în broască. Dacă intri în prima cameră, vei vedea în mijlocul podelei un cufăr mare şi un câine care stă pe el; ochii lui sunt mari cât farfurioarele, dar nu trebuie să-ţi baţi capul în privinţa lui. Îţi voi da şorţul meu cu carouri albastre, pe care tu trebuie să-l întinzi pe podea, apoi să te întorci repede şi să iei câinele şi să-l aşezi pe el; deschide cufărul şi ia câţi bani vrei. Acolo sunt bani de aramă. Dacă preferi bani de argint, trebuie să intri în camera următoare, unde se află un câine cu ochii cât pietrele de moară. Dar nu-l băga în seamă; pune-l doar pe şorţul meu şi serveşte-te cu bani. Dacă preferi bani de aur, poţi să-i ai şi pe ăştia, dacă intri în a treia cameră, şi iei cât poţi să duci. Însă câinele care păzeşte cufărul are ochii la fel de mari ca Turnul Rotund din Copenhaga! E un câine tare rău, îţi spun; dar nici de el nu trebuie să-ţi fie frică. Numai pune-l pe şorţul meu şi el nu te va atinge, şi poţi să scoţi din cufăr cât aur vrei!

- Hei, asta nu sună rău deloc! spuse soldatul. Dar eu ce trebuie să-ţi dau ţie, vrăjitoare bătrână? Căci, de bună seamă, nu ai de gând să faci asta pe degeaba.

- Ba da! răspunse vrăjitoarea. Nu voi lua nici măcar un bănuţ! Mie să nu-mi aduci nimic decât o cutie veche de iască* pe care a uitat-o bunica mea când a fost ultima dată acolo jos.         - Ei bine, leagă-mi funia la brâu! spuse soldatul.         - Gata, spuse vrăjitoarea, şi iată şi şorţul meu cu carouri albastre.         Apoi soldatul se căţără în copac, îşi dădu drumul prin gaură şi se pomeni într-un mare hol subteran, unde ardeau trei sute de lămpi, cum spusese vrăjitoarea.         Ei bine, el deschide prima uşă. Pfui! Acolo stătea câinele cu ochii ca farfurioarele, fulgerându-l din priviri.         - Eşti un tip grozav! spuse soldatul, şi-l puse pe şorţul vrăjitoarei, şi luă atâţia bani de aramă câţi îi încăpură în buzunare; apoi închise cufărul, puse la loc câinele, şi intră în a doua cameră. Aici, bineînţeles că, stătea câinele cu ochii cât pietrele de moară.         - Ai face bine să nu te mai uiţi atât de urât la mine! spuse soldatul. Or să-ţi iasă ochii din orbite!         Şi apoi puse câinele pe şorţ. Când văzu câţi arginţi erau în cufăr, aruncă banii de aramă pe care îi luase şi îşi umplu buzunarele şi raniţa numai cu arginţi. Apoi intră în a treia cameră. Doamne Sfinte! Câinele de acolo avea ochii cât Turnul Rotund din Copenhaga, şi ei se învârteau în cap ca roţile.         - Bună seara! spuse soldatul mirându-se că nu mai văzuse un câine ca acesta. Dar când îl cercetă mai atent, îşi spuse: “Gata, m-am săturat de asta!” îl puse pe podea şi deschise cufărul. Cerule, ce morman de aur era acolo! Cu el putea să cumpere întregul oraş, şi toţi purceluşii de zahăr, toţi soldăţeii de plumb, biciuştile şi căluţii de lemn din întreaga lume. Acum aruncă toţi banii de argint cu care îşi îndesase buzunarele şi raniţa şi le umplu, în schimb, cu aur – da, toate buzunarele, raniţa, boneta, chiar şi cizmele, încât abia putea să meargă. Acum era cu adevărat bogat. Puse câinele înapoi pe cufăr, închise uşa şi strigă dinăuntrul copacului:             - Acum trage-mă sus, vrăjitoare bătrână!

- Ai luat şi cutia de iască? întrebă vrăjitoarea.- Fir-ar să fie! spuse soldatul. Am uitat de tot de ea!

Apoi se întoarse şi o luă.Vrăjitoarea îl trase sus, şi el ajunse iarăşi pe şosea, cu buzunarele, raniţa, boneta şi cizmele pline

cu aur.- Ce vrei să faci cu cutia de iască? întrebă soldatul.- Asta nu e treaba ta, răspunse vrăjitoarea. Tu ţi-ai luat banii, mie dă-mi cutia de iască.- Vom vedea! spuse soldatul. Spune-mi imediat ce vrei să faci cu ea, altfel îmi iau sabia şi îţi tai

capul!- Nu! ţipă vrăjitoarea.Soldatul îi tăie capul pe loc. Ăsta fu sfârşitul vrăjitoarei! Iar el legă tot aurul în şorţul ei, îl aruncă

pe umăr ca pe o boccea, băgă în buzunar cutia de iască şi porni către oraş.Era un oraş minunat! El trase la cel mai grozav han, ceru cea mai bună cameră şi comandă

mâncarea lui preferată; căci acum avea atâţia bani încât era cu adevărat bogat.

Fireşte că servitorului care trebuia să-i cureţe cizmele i se păru ciudat că ele erau atât de vechi pentru un om bogat. Dar asta numai pentru că soldatul nu avusese încă timp să-şi cumpere unele noi; a doua zi, el apăru în cizme respectabile şi în haine frumoase. Ei bine, în locul unui soldat de rând devenise acum un domn nobil, iar oamenii îi povestiră despre toate lucrurile importante din oraş şi despre rege, şi ce prinţesă frumoasă era fiica lui.

- Cum poate cineva s-o vadă cineva? întrebă soladtul.- Ea nu poate fi văzută deloc! îi răspunseră ei. Trăieşte într-un mare castel de aramă, înconjurat de

multe ziduri şi turnuri. Nimeni, în afară de rege, nu poate intra sau ieşi, căci i-au prezis că se va mărita cu un soldat de rând, iar regele nu admite acest lucru.

“Tare mi-ar plăcea s-o văd!” se gândi soldatul, însă nu primi permisiunea.Ei bine, el trăia în mare veselie, mergea la teatru, se plimba prin grădinile regelui şi le dădea o

grămadă de bani celor săraci, ceea ce era foarte frumos din partea lui; pe vremuri ştiuse şi el ce greu era să n-ai nimic pe lume. Acum era bogat, purta haine frumoase şi avea mulţi prieteni, care îi spuneau toţi că era un om excelent, un adevărat nobil. Iar soldatului îi plăcea asta. Dar cum el cheltuia întruna bani şi nu făcea alţii la loc, în cele din urmă sosi ziua în care nu-i mai rămăseseră decât doi şilingi şi fu nevoit să părăsească încăperile frumoase în care trăia şi să se mute într-o mică mansardă sub acoperiş şi să-şi cureţe singur cizmele, ba şi să le cârpească. Nici unul din prietenii lui nu venea să-l viziteze acolo, căci erau prea multe trepte de urcat.

Era o seară întunecoasă, şi el nu putea să-şi cumpere nici măcar o lampă. Dar deodată îşi aduse aminte că era un căpeţel de iască în cutia de iască pe care o luase din copacul găunos în care îl ajutase vrăjitoarea să coboare. Găsi cutia cu iască în ea; dar tocmai când aprindea iasca, uşa se deschise la perete, şi câinele cu ochii cât farfurioarele, pe care îl văzuse jos în copac, se opri în faţa lui şi spuse:

- Ce porunceşte stăpânul meu?- Ce înseamnă asta? exclamă soldatul. Ăsta-i un tip grozav de cutie de iască, dacă pot obţine ce

vreau în felul ăsta. Adu-mi bani, şi repede! îi strigă el câinelui.Cîinele dispăru şi se întoarse, ţinând în gură o pungă plină cu bani.Acum soldatul ştia ce valoare avea cutia de iască. Dacă o freca o dată, apărea câinele care stătea

pe cufărul cu banii de aramă; dacă o freca de două ori, venea câinele care păzea cufărul cu banii de argint; iar dacă o freca de trei ori, apărea cel ce păzea aurul. Acum soldatul se întoarse în camerele frumoase şi apăru iarăşi îmbrăcat în haine scumpe. Toţi prietenii îl recunoscură imediat şi începură să se dea bine pe lângă el.

Într-o zi, soldatul îşi zise: “E foarte ciudat că nimeni nu poate ajunge s-o vadă pe prinţesă. Toţi spun că e foarte frumoasă, dar la ce-i foloseşte dacă trebuie să stea veşnic în marele castel de aramă cu toate turnurile alea? Oare nu reuşesc eu cumva s-o văd? Unde îmi este cutia de iască?” Şi astfel aprinse o scânteie şi, hopa!, apăru câinele cu ochii cât farfurioarele.

Soldatul spuse:- Ştiu, e miezul nopţii, dar tare aş vrea s-o văd o clipă pe prinţesă.Câinele era deja la uşă şi nici nu apucă soldatul să se uite în jur, că el şi apăru cu prinţesa. Ea

dormea culcată pe spatele câinelui şi era atât de frumoasă încât oricine putea să îşi dea seama că era prinţesă adevărată.

Soldatul nu se putu abţine să o sărute – doar era soldat până-n vârful unghiilor! Apoi câinele fugi înapoi cu prinţesa. Dar când se făcu dimineaţă, şi regele şi regina erau la ceai, prinţesa le spuse că în noaptea aceea avusese un vis foarte ciudat cu un câine şi un soldat; ea mersese pe spatele câinelui, iar soldatul o sărutase.

- Asta e, cu siguranţă, o poveste frumoasă, spuse regina.Însă, în noaptea următoare, una din doamnele de la castel trebuia s-o vegheze pe prinţesă în timp

ce dormea, ca să vadă dacă fusese doar un vis, sau chiar se întâmplase.Soldatul tânjea nespus s-o revadă pe prinţesă, şi astfel câinele se duse la miezul nopţii şi o luă ,

fugind cât putu de repede. Dar doamna care o păzea se luă după ei. Când îi văzu dispărând într-o casă mare, îşi zise în sinea ei: “Acum ştiu unde este!”  Şi făcu o cruce mare pe uşă cu o bucată de cretă. Apoi se duse acasă şi se culcă, iar câinele se întoarse şi el, cu prinţesa. Însă când câinele văzu că pe uşa casei

unde locuia soldatul fusese făcută o cruce, luă şi el o bucată de cretă şi făcu cruci pe toate uşile din oraş; iar asta fu un lucru foarte inteligent, căci acum doamna de la castel nu mai putea să găsească uşa care o interesa.

Dimineaţa următoare, devreme, regele, regina, doamnele de onoare şi ofiţerii se duseră să vadă unde fusese prinţesa.

- Asta este! spuse regele când văzu prima uşă cu cruce pe ea.- Ba nu, asta este, dragul meu! spuse regina când văzu şi ea o uşă cu o cruce.- Dar aici este una, şi acolo este alta! exclamară cu toţii; oriunde se uitau era o cruce pe uşă.

Atunci îşi dădură seama că semnul nu avea să-i ajute deloc.Însă regina era o femeie extrem de inteligentă, aşa că luă un foarfece mare de aur, tăie o bucată de

mătase şi făcu din ea o punguţă drăguţă. Umplu punguţa cu cele mai fine boabe de hrişcă şi o legă la gâtul prinţesei; după aceea, făcu o găurică în punguţă, astfel încât boabele aveau să se împrăştie pe tot drumul pe care îl făcea prinţesa.

Noaptea, câinele veni din nou, o luă în spinare pe prinţesă şi fugi cu ea la soldat, care era foarte îndrăgostit de ea şi i-ar fi plăcut să fi fost prinţ ca s-o poată lua de soţie. Câinele nu observă boabele împrăştiindu-se de la castel până la uşa soldatului, unde el intră cu prinţesa.

Dimineaţa, regele şi regina văzură clar unde fusese fiica lor şi îl luară pe soldat şi îl băgară la închisoare.

Oh, ce întuneric şi trist era acolo! Iar ei îi spuseră:- Mâine dimineaţă ai să fii spânzurat!Lucrul acesta nu-l înveseli deloc, iar cutia de iască şi-o lăsase la han.Dimineaţa următoare, văzu printre gratiile de la ferestruica lui cum oamenii ieşeau în grabă din

oraş spre locul unde el avea să fie spânzurat. Auzi tobele şi văzu soldaţii mărşăluind. Oamenii alergau de colo-colo. Chiar sub fereastra lui era un ucenic de pantofar, cu şorţ de piele şi pantofi; sărea atât de vesel pe drum încât unul din pantofi îi zbură din picior şi căzu lângă zid, chiar unde stătea soldatul şi se uita printre gratiile de fier.

- Oh, băiete, n-ai de ce să te grăbeşti aşa! îi spuse soldatul. Nu se întâmplă nimic până nu sosesc eu. Dar dacă vrei să alergi până la casa unde locuiesc eu şi să-mi aduci cutia de iască, îţi voi da patru şilingi. Însă trebuie să fugi de să-ţi sfârâie călcâiele.

Ucenicul de pantofar abia aştepta să câştige patru şilingi, aşa că se duse în grabă şi luă cutia de iască, i-o dădu soldatului şi … acum să auziţi!

În afara oraşului fusese înălţat un eşafod mare, şi în jurul lui stăteau soldaţii şi sute de mii de oameni. Regele şi regina stăteau pe un tron magnific peste drum de judecători şi de întregul consiliu.

Soldatul era aşezat în vârful scării; însă când voiră să-i pună funia de gât, el spuse că întotdeauna unui biet infractor i se îndeplinea o ultimă dorinţă înainte de moarte, aşa că el ceru voie să fumeze o pipă. Regele nu-i putu refuza acest lucru, aşa că soldatul îşi scoase cutia de iască şi o frecă o dată, de două ori, de trei ori. Şi, ce să vezi! Din senin apărură toţi cei trei câini – cel cu ochii cât farfurioarele, al doilea cu ochii cât pietrele de moară şi al treilea cu ochii cât Turnul Rotund din Copenhaga.

- Ajutaţi-mă ca să nu fiu spânzurat! strigă soldatul.

La care câinii tăbărâră pe judecători şi pe întregul consiliu, îi apucară pe unii de picioare, pe alţii de nas şi îi aruncară sus în aer, de unde căzură şi se făcură fărâme.

- N-am să permit asta! strigă regele.Dar câinele cel mai mare îl apucă şi pe el, precum şi pe regină şi îi azvârli şi pe ei după ceilalţi.

Acest lucru îi înspăimântă pe soldaţi, şi toţi oamenii începură să strige:- Bunule soldat, tu să fii regele nostru şi să te însori cu frumoasa prinţesă!Apoi îl aşezară pe soldat în caleaşca regelui, iar cei trei câini dansau în faţă, strigând “ Ura!”. Iar

băieţii fluierau şi soldaţii prezentau armele.Prinţesa ieşi din castelul de aramp şi deveni regină; iar asta îi plăcu foarte mult.Petrecerea de nuntă ţinu opt zile, iar câinii stătură şi ei la masă ca nişte oaspeţi de seamă.

__________________________________________________* iască – nume dat mai multor ciuperci parazite în formă de copită de cal, uscate şi tari, care cresc pe trunchiul arborilor şi care, tratate special, erau folosite, în trecut, la aprins focul sau în medicina populară

Poveste populara suedeza

Hermod şi Hadvor

         A FOST ODATĂ ca niciodată un rege, care avea o regină şi o singură fiică, pe nume Hadvor, o blondă frumoasă şi moştenitoarea regatului. Regele şi regina mai aveau însă un fiu adoptiv, care era cam de aceeaşi vârstă cu Hadvor; un copil destoinic şi chipeş. Pe el îl chema Hermod. Hadvor şi Hermod se jucau adesea împreună copii fiind, şi se plăceau atât de mult încât, pe când erau foarte tineri, îşi făgăduiră unul altuia să se căsătorească.         Cu timpul, regina se îmbolnăvi şi, simţind că i se apropie sfârşitul, îl chemă pe rege la ea. Când regele veni, ea îi spuse că nu avea mult de trăit şi de aceea dorea să-l roage un singur lucru, şi anume: dacă se însura cu altă femeie, aceasta nu trebuia să fie decât regina Hetlandului. Regele îi promise, iar la scurt timp, regina muri.

         Vremea trecu, şi regele se plictisi să mai trăiască singur, aşa că îşi echipă corabia şi porni pe mare. În timp ce naviga, iată că se abătu asupra lui o ceaţă atât de deasă încât pierdu de tot direcţia, dar după lungi necazuri găsi pământul. Îşi lăsă corabia la mal şi urcă singur pe ţărm. După ce merse un timp, ajunse într-o pădure şi se opri să se odihnească. Atunci auzi o muzică dulce de harpă şi merse în direcţia sunetelor până ajunse la un luminiş, iar acolo văzu trei femei, dintre care una şedea pe un scaun de aur şi era frumoasă şi îmbrăcată cu măreţie; ea ţinea în mână o harpă, şi era foarte îndurerată. A doua era şi ea frumos îmbrăcată, dar mai tânără la înfăţişare şi stătea şi ea pe un scaun, însă nu atât de măreţ ca cel al primei femei. A treia stătea lângă ele şi era foarte drăguţă la vedere; peste celelalte haine avea o mantie verde şi era lesne de înţeles că era servitoarea celor două.          După ce regele se uită puţin la ele, înaintă şi le salută. Cea care stătea pe scaunul de aur îl întrebă cine era şi unde merge; iar el îi spuse toată povestea: că era rege, că îşi pierduse regina, iar acum era în drum spre Hetland, ca s-o ceară în căsătorie pe regina acelei ţări. Ea răspunse că soarta aranjase minunat asta, căci piraţii devastaseră Hetlandul şi îl omorâseră pe rege, iar ea fugise cuprinsă de groază din acea ţară şi ajunsese aici după multe peripeţii, şi era chiar persoana pe care o căuta el, iar celelalte două erau fiica şi servitoarea ei. Regele îi ceru mâna imediat; ea îi primi cu bucurie cererea în căsătorie. Se suiră pe corabie şi se întoarseră în ţara regelui.         Hermod şi Hadvor nu le prea băgau în seamă pe regină şi pe fiica ei, dar, pe de altă parte, Hadvor şi servitoarea reginei, pe care o chema Olof, erau foarte bune prietene, şi Olof venea deseori în vizită la Hadvor în castelul ei. Nu trecu mult şi regele plecă la război, şi imediat după plecarea lui, regina se duse la Hermod şi îi spuse că ea voia ca el să se însoare cu fiica ei. Hermod îi spuse că nu voia să facă aşa ceva, la care regina se mânie teribil, şi îi spuse că în cazul ăsta nu o va avea nici pe Hadvor, căci ea o să-l blesteme să plece pe o insulă pustie, şi acolo să fie ziua leu, iar noaptea om. De asemenea, el se va gândi mereu la Hadvor, ceea ce îi provoca şi mai multă durere, iar de vraja asta nu va scăpa până când Hadvor va arde pielea leului, însă acest lucru nu se va întâmpla prea curând.         De îndată ce regina termină de vorbit, Hermod îi răspunse că şi el aruncă o vrajă asupra ei, şi anume, de îndată ce el era eliberat de vrăjile ei, ea avea să se transforme în şobolan, iar fata ei în şoarece, iar el le va omorî cu sabia.         După asta, Hermod dispăru şi nimeni nu ştia ce se întâmplase cu el; regina puse să fie căutat, dar el nu fu de găsit nicăieri. Odată, pe când Olof era în castel cu Hadvor, o întrebă pe prinţesă dacă ştia unde plecase Hermod. Hadvor devenise foarte tristă şi răspunse că nu ştia.         - Atunci am să-ţi spun eu, căci ştiu totul despre asta, spuse Olof. Hermod a dispărut prin vrăjile ticăloase ale reginei, căci ea este vrăjitoare, şi fiica ei la fel, deşi şi-au luat înfăţişările astea frumoase. Pentru că Hermod nu a vrut să facă jocul reginei şi să se însoare cu fiica ei, ea l-a vrăjit să se ducă pe o insulă şi să fie ziua leu, şi noaptea bărbat, şi să nu fie eliberat de vrajă până când tu nu vei arde pielea

leului. Pe lângă asta, ţi-a căutat şi ţie o pereche; are un frate în infern, un uriaş cu trei capete, pe care îl va preface într-un prinţ frumos ca să-l însoare cu tine. Acest lucru nu e ceva nou pentru regină; ea m-a luat din casa părinţilor mei şi m-a obligat s-o slujesc; însă nu mi-a făcut niciodată vreun rău, căci mantia verde pe care o port mă apără de toate relele.         Acum Hadvor se întristă şi mai tare ca înainte, la gândul căsătoriei care i se pregătea şi o imploră pe Olof să găsească un plan care să o salveze.          Olof răspunse:         - Eu cred că peţitorul tău va veni la tine prin podeaua castelului, aşa că atunci când vei auzi zgomot, şi podeaua va începe să se deschidă, să ai pregătită nişte smoală fierbinte pe care s-o torni din belşug în deschizătură. Asta îi va veni de hac.         Cam acum se întoarse şi regele de la război şi fu pentru el o mare lovitură să afle că nimeni nu ştia ce se întâmplase cu Hermod; dar regina îl consolă cât de bine putu, şi după un timp regele se gândi mai puţin la fiul lui.         Hadvor rămase în castelul ei şi se pregăti să-şi primească peţitorul când acesta avea să vină. Într-o noapte, nu mult după aceea, sub castel se auziră un zgomot puternic şi bubuituri. Hadvor ghici de îndată ce era şi le spuse servitoarelor ei să o ajute. Zgomotul şi bubuiturile deveniră tot mai puternice, până când podeaua începu să se deschidă; Hadvor le puse pe servitoare să ia cazanul cu smoală şi să-l verse în deschizătură. Cu asta zgomotele deveniră din ce în ce mai slabe, până când, în cele din urmă, încetară de tot.         În dimineaţa următoare, regina se sculă devreme şi se duse la poarta palatului, şi acolo îl găsi pe uriaş, fratele ei, zăcând mort. Regina îi spuse:         - Rostesc această vrajă, ca să devii un prinţ frumos, şi ca Hadvor să nu poată spune nimic împotriva acuzaţiilor pe care am să i le aduc.         Cadavrul uriaşului se prefăcu acum într-un prinţ frumos, şi regina intră din nou în palat.         Ea îi spuse regelui:         - Eu nu cred că fata ta e atât de bună cum se spune că este. Fratele meu a venit şi i-a cerut mâna, iar ea a pus să fie omorât. Tocmai i-am găsit cadavrul la poarta palatului.         Regele se duse cu regina să vadă cadavrul, şi totul i se păru foarte ciudat; aşa un tânăr frumos, spuse el, ar fi fost o pereche bună pentru Hadvor, şi el ar fi consimţit de îndată la căsătoria lor. Regina îi ceru permisiunea de a hotărî ea ce pedeapsă să primească Hadvor, iar regele i-o acordă pe loc, ca să nu fie nevoit să-şi pedepsească propria fiică.         Regina hotărî ca regele să-i facă fratelui ei un cavou mare şi s-o bage şi pe Hadvor înăuntru.         Olof ştia toate planurile reginei şi se duse să-i spună prinţesei; prinţesa o imploră să-i spună ce să facă.         - Primul şi cel mai important lucru, spuse Olof, este că trebuie să faci rost de o mantie largă pe care s-o porţi peste veşminte când eşti băgată în cavou. Stafia uriaşului va umbla după tine, când veţi rămâne singuri acolo, şi va avea cu ea doi câini. Ea îţi va cere să îi tai bucăţi din picioare şi să le dai câinilor, dar tu trebuie să nu-i promiţi că vei face asta decât dacă îţi spune unde a plecat Hermod şi cum să-l găseşti. Atunci ea te va lăsa să te urci pe umerii ei ca să ieşi din cavou; totuşi ea va căuta să te înşele şi te va prinde de mantie ca să te tragă înapoi; însă tu trebuie să ai grijă să laşi mantia liberă pe umeri, astfel încât ea să rămână numai cu mantia în mâini.         De acum cavoul era gata, şi uriaşul fu pus în el, şi tot aşa şi Hadvor, fără să i se fi dat voie să se apere. După ce amândoi fură lăsaţi acolo, totul se întâmplă exact aşa cum spusese Olof. Prinţul se prefăcu iar în uriaş şi îi ceru lui Hadvor să îi taie bucăţi din picioarele lui pentru câini; însă ea refuză până când el îi spuse că Hermod se afla pe o insulă pustie, la care ea nu putea să ajungă decât dacă îşi jupuia pielea de pe tălpi şi îşi făcea pantofi din ea; cu aceşti pantofi ea putea călători atât pe uscat, cât şi pe mare. Hadvor făcu asta, iar uriaşul o lăsă să se urce pe umerii lui ca să iasă din cavou. În timp ce ea sărea afară, el o prinse de mantie; dar fata avusese grijă s-o lase cât mai largă.         Acum se îndreptă către mare, spre locul unde ştia că era cea mai scurtă cale până la insula pe care era Hermod. Ajunse uşor acolo, căci pantofii o ţinură la suprafaţă. Când puse picioarele pe insulă, găsi o plajă cât ţinea marea, şi deasupra stânci înalte. Cum nu vedea nici un mod de a ajunge sus, cu inima tristă

şi obosită de călătoria lungă, se întinse pe nisip şi adormi. În timp ce dormea, visa că o femeie înaltă veni la ea şi îi spuse:         - Ştiu că eşti prinţesa Hadvor şi îl cauţi pe Hermod. El este pe insula asta; dar îţi va fi greu să ajungi la el, căci nu ai pe nimeni care să te ajute, şi nu poţi urca stâncile astea numai cu puterea ta. De aceea eu am să-ţi cobor o frânghie cu care vei putea să ajungi sus; şi cum insula este atât de mare încât n-ai să poţi găsi atît de uşor locuinţa lui Hermod, eu am să las ghemul ăsta de aţă lângă tine. Nu trebuie decât să ţii de capătul aţei, şi ghemul se va rostogoli în faţa ta şi îţi va arăta drumul. Mai las lângă tine şi centura asta ca să ţi-o pui când te trezeşti; ea te va împiedica să leşini de foame.         Femeia dispăru, şi Hadvor se trezi, şi văzu că tot ce visase era adevărat. Frânghia atârnă în josul stâncii, iar ghemul de aţă şi centura erau lângă ea. Hadvor îşi puse centura, frânghia o ajută să urce stânca, iar ghemul o conduse până la gura unei peşteri, care nu era prea mare. Intră în peşteră şi văzu acolo un divan scund, sub care se strecură.

         Când veni seara, auzi afară zgomot de paşi şi îşi dădu seama că leul venise la gura peşterii şi se scutura acolo, după care auzi un bărbat venind către divan. Ea era sigură că acesta era Hermod, pentru că îl auzi vorbind cu el însuşi despre situaţia lui şi despre Hadvor şi despre alte lucruri de odinioară. Hadvor nu scoase nici un sunet, ci aşteptă acolo până când el adormi, apoi se strecură afară şi arse pielea de leu pe care el o lăsase afară. Apoi se întoarse în peşteră şi îl trezi pe Hermod; cei doi avură o reîntâlnire plină de bucurie.         Dis-de-dimineaţă, erau în mare încurcătură, căci nu ştiau cum să facă să plece de pe insulă. Hadvor îi spuse lui Hermod despre visul ei şi adăugă că ea bănuia că pe insulă exista cineva care ar fi putut să-i ajute. Hermod spuse că ştia de existenţa unei vrăjitoare, care era mereu gata să ajute pe cineva, şi că singurul lucru pe care îl aveau de făcut era să se ducă la ea.         Ajunseră la peştera vrăjitoarei şi o găsiră acolo cu cei cincisprezece fii ai ei şi îi spuseră păsul.         - Există alte lucruri mai uşoare decât asta, căci trebuie să ştiţi că uriaşul care a fost îngropat, vă va aştepta şi vă va ataca pe drum, deoarece s-a prefăcut într-o balenă mare. Totuşi, eu am să vă împrumut o barcă şi, dacă vă întâlniţi cu balena şi consideraţi că viaţa vă este în primejdie, rostiţi-mi numele.         Ei îi mulţumiră foarte mult pentru sfat şi pentru ajutor şi plecară de pe insulă, dar pe drum văzură un peşte mare venind spre ei, împroşcând apa şi făcând valuri. Erau siguri ce era peştele, şi se gândiră că aveau un motiv foarte bun ca s-o strige pe vrăjitoare. În clipa următoare, văzură venind spre ei o altă balenă uriaşă, urmată de cincisprezece mai mici. Toate trecură înot pe lângă barcă şi merseră în întâmpinarea primei balene. Apoi se dădu o luptă crâncenă, şi marea deveni atât de zbuciumată încât cu greu reuşiră să menţină barca la suprafaţă. După ce lupta se sfârşi, ei văzură că marea era înroşită cu sânge; balena mare şi cele cincisprezece mai mici dispăruseră, iar ei ajunseră cu bine pe uscat.

         Acum să ne întoarcem la palatul regelui, unde între timp se îmtâmplaseră lucruri ciudate. Regina şi fiica ei dispăruseră, dar în holul palatului un şobolan şi un şoarece se luptau mereu. Mulţi încercaseră să-i gonească, dar nici unul nu reuşise. Şi astfel trecu câtva timp, şi regele aproape că îşi ieşise din minţi de durere pentru pierderea reginei lui şi de grijă că monştrii aceştia distrugeau totul prin casă.         Totuşi, într-o seară, în timp ce toţi stăteau amărâţi şi descurajaţi, intră Hermod cu o sabie la şold, îl salută pe rege, care îl primi cu nespusă bucurie de parcă se întorsese din morţi. Totuşi înainte de a se aşeza, Hermod se duse unde se luptau şobolanul şi şoarecele şi îi tăie în două cu sabia. Toţi rămaseră înmărmuriţi văzându-le pe cele două vrăjitoare zăcând moarte pe podea.         Apoi Hermod îi spuse regelui întreaga poveste, şi regele se bucură  foarte tare că scăpase de asemenea creaturi ticăloase. Hermod îi ceru apoi regelui mâna lui Hadvor, pe care acesta i-o dădu fără discuţie şi, fiind acum bătrân, le dădu şi regatul său; astfel Hermod deveni rege.

Poveste populara irlandeza

Munţii Albaştri

          AU  FOST  ODATĂ  un scoţian, un englez şi un irlandez, care făceau armata împreună şi cărora le-a intrat în cap să fugă cu prima ocazie pe care o aveau, mai exact, să dezerteze.         Merseră două zile printr-o pădure mare, fără mâncare sau băutură şi fără să dea de o singură casă, iar în fiecare noapte trebuiră să se caţere în copaci de teama fiarelor sălbatice. În a doua dimineaţă, scoţianul văzu din vârful copacului său un mare castel în depărtare. Îşi spuse în sinea sa că în mod sigur avea să moară dacă rămânea în pădure fără nimic de mâncat în afară de rădăcini şi iarbă, ceea ce nu l-ar fi ţinut prea mult în viaţă. Atunci, de îndată ce se dădu jos din copac, o porni către castel, fără să le spună tovarăşilor săi; poate că foamea şi lipsurile pe care le înduraseră le schimbase într-atât firea încât nici unuia nu-i păsa ce se întâmpla cu celălalt, dacă se putea salva pe sine. Scoţianul merse cea mai mare parte a zilei, astfel că atunci când ajunse la castel era foarte târziu şi, spre marea lui dezamăgire, nu găsi decât uşi închise şi nici urmă de fum ieşind pe coşuri. Atunci se gândi că nu-i mai rămânea decât să moară şi se întinse jos lângă un perete, când auzi că, deasupra lui, se deschidea o fereastră. Atunci se uită în sus şi văzu cea mai frumoasă femeie din viaţa lui.         - Oh, norocul mi te-a trimis, spuse el.         - Chiar aşa, spuse ea. De ce ai nevoie sau ce te-a adus aici?         - Nevoia, răspunse el. Mor de foame şi de sete.         - Atunci, vino înăuntru, spuse ea; aici găseşti din belşug şi mâncare, şi băutură.         El intră în castel, şi ea îi deschise o cameră mare, unde tânărul văzu nişte bărbaţi care dormeau. După aceea, ea îi puse mâncare dinainte şi, când termină de mâncat, îl conduse în camera unde erau ceilalţi. El se întinse pe un pat şi adormi buştean.

         În acest timp, cei doi care rămăseseră în pădure, mâncau ce puteau şi se suiau în copaci de teama sălbăticiunilor. Într-o zi, englezul s-a urcat din întâmplare în acelaşi copac în care se urcase scoţianul de unde zărise castelul; şi când se crăpă de ziuă, englezul se uită în cele patru zări; văzu castelul şi o şterse din loc fără să-i spună irlandezului, apoi i se întâmplă acelaşi lucru care i se întâmplase scoţianului.         Sărmanul irlandez era acum singur de tot şi nu ştia unde plecaseră ceilalţi doi; aşa că rămase exact unde era, foarte trist şi amărât. Nu trecu mult însă, văzu şi el castelul, şi porni într-acolo; dar când ajunse, nu zări nici un semn de viaţă în jur. Totuşi, nu trecu mult şi auzi fereastra deschizându-se deasupra capului său şi, ridicând privirea, dădu cu ochii de cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. El o întrebă dacă avea să-i dea de mâncare şi băutură, iar ea îi răspunse cu bunăvoinţă şi cu toată inima că da, numai că avea să intre în castel. Irlandezul nu mai stătu pe gânduri şi intră, iar ea îi puse dinainte mâncare şi băutură cum nu mai văzuse el în viaţa lui. În cameră era un pat cu baldachin, cu inele cu diamante atârnând la fiecare fald al draperiilor, şi totul din camera aceea era atât de uimitor încât el chiar uită de foame. Când ea văzu că el nu mânca deloc, îl întrebă ce voia totuşi, la care el răspunse că nu avea nici să mănânce, nici să bea până nu ştia cine era ea sau de unde venea sau cine o adusese acolo.          - Am să-ţi spun asta, zise ea. Sunt o prinţesă vrăjită, iar tatăl meu a promis că cel care mă va elibera de vrajă va primi o treime din regatul său, atâta timp cât trăieşte el, şi tot regatul după moartea lui, precum şi pe mine de soţie. Dacă am văzut vreodată un bărbat care ar fi în stare să facă asta, tu eşti acela. Mă aflu aici de şaisprezece ani, şi nimeni nu m-a întrebat cine sunt, în afară de tine. Toţi bărbaţii care au venit, de când sunt eu aici, dorm în camera mare de acolo jos.         Irlandezul spuse:         - Povesteşte-mi, atunci, care e vraja sub care te afli şi cum poţi fi eliberată de ea.         - Există aici o cămăruţă, spuse prinţesa. Dacă aş putea face un bărbat să stea în ea trei nopţi la rând de la ora zece până la miezul nopţii, la sfârşit, aş fi eliberată de vrajă.         - Atunci, eu sunt omul potrivit, spuse irlandezul. Mă prind să fac asta.         La auzul acestor vorbe, prinţesa îi aduse o pipă şi tutun, şi el se duse în cameră; dar nu trecu mult şi auzi în uşa de afară bubuituri şi ciocănituri şi i se spuse să deschidă.         În clipa următoare, uşa zbură din ţâţâni, iar cei de afară năvăliră în încăpere, lovindu-l cu picioarele şi strivindu-i trupul până sosi miezul nopţii; de îndată ce cocoşul cântă, dispărură cu toţii. Irlandezul abia dacă mai putea respira. Era zdrobit cu totul.         De îndată ce se lumină de ziuă, prinţesa veni şi îl găsi întins, cât era de lung, pe podea, mai mult mort decât viu. Ea luă o sticlă, îl frecă din cap până în picioare cu leacul din interior şi îndată el se înzdrăveni, însă după noaptea petrecută nu-i mai venea deloc să încerce şi a doua oară. Totuşi, prinţesa îl rugă să rămână, spunând că noaptea următoare nu mai avea să fie atât de rea, şi până la urmă el cedă şi rămase.         Când se apropie miezul nopţii, el auzi poruncindu-i să deschidă uşa, şi fiecare dintre cei care fuseseră în noaptea trecută avea alţi trei cu el. Tânărul nu făcu nici cea mai mică mişcare să iasă la ei sau să le deschidă uşa, dar nu trecu mult şi ei o sparseră şi năvăliră peste el. Puseră din nou mâna pe el, îl aruncară până în tavan şi săriră pe corpul lui ca pe nişte arcuri până cântă cocoşul, atunci dispărură cu toţii. Când se făcu ziuă, prinţesa se duse în cameră să vadă dacă mai era viu şi, luând sticla, i-o puse la nări, lucru care îl făcu să-şi revină curând. Atunci primul lucru pe care îl spuse fu că era un prost dacă va

continua să se lase omorât pentru cineva pe care abia dacă îl cunoştea, şi că era hotărât să plece. Când prinţesa îi află intenţia, îl imploră să rămână, amintindu-i că noaptea următoare avea să fie eliberată de vrajă.          - Pe lângă asta, spuse ea, dacă atunci când se luminează de ziuă va mai fi în tine o singură scânteie de viaţă, substanţa care se află în sticla asta te va face la fel de bine şi de sănătos cum ai fost mereu.         Auzind toate astea, irlandezul se hotărî să rămână; însă în noaptea aceea veniră de trei ori mai mulţi decât fuseseră în celelalte două nopţi, şi părea foarte puţin probabil că avea să mai rămână viu până dimineaţă. Când dădură zorile şi prinţesa veni să vadă dacă mai trăia, îl găsi întins pe podea ca şi mort. Ea încercă să vadă dacă mai avea răsuflare, însă nu-şi putu da seama. Apoi îi luă pulsul şi descoperi o bătaie slabă. Ca atare, ea turnă pe el ce era în sticlă şi nu trecu mult şi el se ridică în picioare, şi era bine şi sănătos ca întotdeauna.         Atunci prinţesa îi spuse că ea trebuie deocamdată să plece, însă avea să se întoarcă după el în câteva zile într-o caleaşcă trasă de patru cai suri.         El îi spuse să fie cuviincioasă şi să nu-i vorbească în felul acesta.          - Am plătit prea scump nopţile astea trei, dacă trebuie să mă despart acum de tine, spuse el.         Însă, cât ai clipi din ochi, ea şi dispăruse. Când el văzu că ea plecase, nu ştiu ce să facă, însă, înainte de a pleca, ea îi dăduse o mică baghetă cu care, dacă voia, putea să-i trezească din somn pe bărbaţii care dormeau acolo, unii din ei vreme de şaisprezece ani.         După ce fu lăsat singur, el intră în cameră şi se întinse pe trei scaune, când văzu intrând pe uşă un băieţaş cu părul blond.

- De unde ai venit, flăcăule? întrebă irlandezul.- Am venit să-ţi fac de mâncare, răspunse băiatul.- Cine ţi-a spus să faci asta? întrebă irlandezul.- Stăpâna mea, prinţesa vrăjită şi care acum este liberă.Irlandezul ştiu că ea îl trimisese pe flăcăiaş ca să-i fie sclav până vine ea. Băieţelul îi mai spuse şi

că stăpâna lui dorea ca el să fie pregătit pentru drum a doua zi dimineaţă la ora nouă când avea să vină după el cu caleaşca, după cum promisese. Auzind asta, irlandezul fu nespus de încântat, iar în dimineaţa următoare, când se apropia ora, se duse în grădină; însă flăcăiaşul cu părul blond scoase din buzunar un ac mare şi îl înfipse în spatele irlandezului fără ca acesta să observe, după care irlandezul căzu într-un somn adânc.

Nu trecu mult şi sosi prinţesa cu caleaşca şi cei patru cai şi îl întrebă pe flăcău dacă stăpânul lui se sculase. El îi răspunse că nu.

- Foarte rău din partea lui dacă nu-i ajunge noaptea să doarmă. Spune-i că, dacă nu se întâlneşte cu mine mâine la ora asta, n-o să mă mai vadă în viaţa lui.

De îndată ce ea plecă, flăcăul scoase acul din haina stăpânului său, iar acesta se trezi pe loc. Primele cuvinte pe care i le spuse flăcăului fuseră:

- Ai văzut-o?- Da, răspunse flăcăul. Iar ea mi-a poruncit să-ţi spun că, dacă nu te întâlneşti cu ea mâine la ora

nouă, n-ai s-o mai vezi niciodată.El se întristă când auzi asta şi nu înţelese cum de îl apucase somnul tocmai când venea ea. Totuşi,

se hotărî ca în seara aceea să se culce devreme pentru a se putea trezi la timp în dimineaţa următoare, ceea ce şi făcu. Când se apropie ora nouă, se duse să aştepte în grădină până venea ea, şi îl luă cu el şi pe flăcăul cel blond; însă de îndată ce prinse ocazia, flăcăul înfipse din nou acul în haina stăpânului său, iar acesta adormi ca şi înainte.

La ora nouă fix veni prinţesa cu caleaşca şi cu cei patru cai şi-l întrebă pe flăcău dacă stăpânul lui se sculase.

- Nu, răspunse flăcăul. Doarme, tot aşa cum dormea ieri.- Vai, vai! spuse prinţesa. Îmi pare rău pentru el. Nu i-a ajuns somnul din noaptea trecută? Spune-

i că nu mă mai va vedea niciodată aici; şi uite o sabie pe care să i-o dai în numele meu, şi o dată cu ea, binecuvântarea mea.

Apoi plecă şi imediat după aceea flăcăul scoase acul din haina stăpânului său, iar acesta se trezi pe loc. Primele sale cuvinte fuseră:

- Ai văzut-o?Flăcăul îi răspunse că o văzuse şi că avea o sabie pentru el lăsată de ea. Irlandezul fu gata să-l

omoare pe flăcău de mânie, dar, când se uită peste umăr, nici urmă de flăcău blond. Rămas astfel singur, se gândi să se ducă în camera în care dormeau toţi ceilalţi bărbaţi şi printre ei

îi găsi şi pe cei doi tovarăşi ai săi. Atunci îşi aduse aminte ce îi spusese prinţesa, şi anume, că trebuie doar să-i atingă cu bagheta pe care i-o dăduse ea, şi ei aveau să se trezească. Iar primii pe care îi atinse fură tovarăşii lui. Ei se ridicară pe dată în picioare, iar când plecară, el le dădu atâta aur şi argint cât puteau duce. Avu mult de lucru până să-i trezească pe toţi ceilalţi, căci erau foarte mulţi.

Totuşi, pierderea prinţesei îl obseda zi şi noapte, până când, în cele din urmă, se gândi să plece în lume să vadă dacă putea găsi pe cineva care să-i dea veşti despre ea. Aşa că luă din grajd cel mai bun cal şi porni la drum. Trei ani petrecu el umblând prin păduri şi pustietăţi, dar nu găsi pe nimeni care să-i poată spune ceva despre prinţesă. În cele din urmă, îl cuprinse disperarea şi se gândi să-şi pună capăt vieţii, luă sabia pe care i-o dăduse prinţesa prin intermediul flăcăului blond; dar când o scoase din teacă, observă că pe o faţă a lamei era scris ceva. Se uită mai bine şi citi: “Mă vei găsi în Munţii Albaştri”. Asta îl făcu să prindă iar curaj şi renunţă la ideea de a se sinucide, pornind la drum şi încercând să dea de cineva care l-ar fi putut îndruma spre Munţii Albaştri.

După ce merse cale lungă fără să întâlnească pui de om, în cele din urmă zări în depărtare o lumină şi o luă direct într-acolo. Ajungând la ea, descoperi că venea de la o căsuţă, şi de îndată cel dinăuntru auzi zgomot de paşi şi ieşi să vadă cine era. Văzând un străin călare pe un cal, îl întrebă ce îl aduce acolo şi încotro mergea.

- Eu trăiesc aici de trei sute de ani şi în tot acest timp n-am văzut un singur om în afară de tine.Irlandezul răspunse:- Umblu de trei ani ca să văd dacă aş putea găsi pe cineva care să ştie să-mi spună unde sunt

Munţii Albaştri.- Intră înăuntru şi rămâi la mine peste noapte, spuse moşneagul. Am o carte care conţine istoria

lumii, pe care am s-o parcurg la noapte şi, dacă există astfel de loc precum Munţii Albaştri, îl vom afla.Irlandezul rămase acolo peste noapte, şi de îndată ce veni dimineaţa, se sculă şi se pregăti de

plecare. Moşneagul îi spuse că nu dormise toată noaptea căutând în carte, dar că nu găsise în ea nici un cuvânt despre Munţii Albaştri.

- Dar am să-ţi spun eu ce să faci. Dacă, totuşi, pe pământ există un astfel de loc, am un frate care trăieşte la nouă sute de mile de aici, şi el sigur ştie unde sunt munţii ăştia.

Irlandezul răspunse că n-ar putea merge în veci acele nouă sute de mile, căci calul lui deja nu mai rezista.

- Nu contează, spuse moşneagul. Rezolv eu asta. Nu trebuie decât să suflu în fluierul meu şi vei fi la casa fratelui meu înainte de căderea nopţii.

Aşa că suflă în fluier, şi irlandezul nici nu ştiu când se pomeni la uşa celuilalt moşneag, care şi el îi spuse că de trei sute de ani nu văzuse pe nimeni, şi îl întrebă încotro mergea.

- Mă duc să văd dacă pot să găsesc pe cineva care să ştie să-mi spună unde sunt Munţii Albaştri, răspunse irlandezul.

Atunci moşneagul îi spuse:- Dacă vei rămâne la mine peste noapte, am o carte a istoriei lumii, şi până la ziuă am să ştiu unde

sunt munţii aceia, dacă există cu adevărat.Irlandezul rămase acolo toată noaptea, însă nu află nici de data asta nimic despre Munţii Albaştri.

Văzându-l că era extrem de obosit, moşneagul îi spuse că avea un frate la nouă sute de mile depărtare, şi că numai el putea să ştie unde erau munţii, fireşte, dacă existau.

- Iar eu te voi ajuta să ajungi la casa în care trăieşte el până se face noapte, adăugă moşneagul.Aşa că suflă şi el în fluier, şi irlandezul ajunse la uşa celui de-al treilea frate înainte de căderea

nopţii. Când bătrânul îl văzu, îi spuse că nu văzuse un singur om în trei sute de ani, şi era tare mirat să întâlnească pe cineva venind la el acum.

- Încotro mergi? întrebă el.- Umblu prin lume întrebând de Munţii Albaştri, răspunse irlandezul.- Munţii Albaştri?- Da.- N-am auzit de numele ăsta; dar dacă ei chiar există, am să-i găsesc. Eu sunt stăpânul tuturor

păsărilor din lume şi nu trebuie decât să suflu în fluier şi toate vor veni la mine. Am s-o întreb pe fiecare din ele de unde vine şi dacă există vreo cale de a afla unde sunt Munţii Albaştri.

Aşa că suflă în fluier, şi atunci începură să se adune toate păsările din lume. Moşneagul le întrebă pe fiecare de unde vine, însă nici una nu venise din Munţii Albaştri. După ce le luă pe toate la rând, îşi dădu seama că lipsea un vultur, şi se întrebă de ce oare nu venise. Curând după aceea, văzu ceva mare venind înspre el, întunecând cerul. Cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea mai mare, şi cine altcineva putea fi dacă nu vulturul? Când sosi, moşneagul îl certă şi îl întrebă de ce întârziase atâta.

- N-am avut încotro, răspunse vulturul. Eu a trebuit să vin de douăzeci de ori de mai departe decât orice altă pasăre care a venit azi aici.

- De unde ai venit, aşadar? întrebă moşul.- Din Munţii Albaştri, răspunse vulturul.- Nu, zău! Şi ce se petrece acolo?- Chiar azi se fac pregătiri pentru căsătoria fiicei regelui Munţilor Albaştri. Se împlinesc trei ani

de când a tot refuzat să se mărite cu cine şi-ar fi dorit ea, însă acum a renunuţat să mai spere că cel care a eliberat-o de vrajă va mai vei vreodată. Nu mai poate aştepta, căci s-a înţeles cu tatăl ei să o lase trei ani fără să se mărite, iar acum timpul ăsta s-a scurs.

Irlandezul ştia că el era cel pe care ea îl aşteptase atât de mult, dar nu avea nici o speranţă să ajungă la Munţii Albaştri. Moşneagul îi observă întristarea şi îl întrebă pe vultur dacă voia să-l ducă pe omul ăsta în spate până în Munţii Albaştri.

Vulturul răspunse:- Trebuie să omorâţi şaizeci de vite, să le tăiaţi în sferturi şi de fiecare dată când am să mă uit

peste umăr el trebuie să-mi arunce unul în gură.De îndată ce irlandezul şi moşneagul îi auziră cererea, plecară la vânătoare de bivoli sălbatici, şi

până seara omorâră şaizeci. Îi tăiară în sferturi, după cum le spusese vulturul, apoi moşneagul îi spuse vulturului să se întindă la pământ ca ei să poată să încarce totul în spinarea lui. Totuşi, înainte de toate, trebuiră să facă rost de o scară cu patrusprezece trepte, ca să ajungă pe spatele vultururlui, apoi stivuiră carnea acolo cât de bine putură. După ce terminară, bătrânul îi spuse irlanezului să se urce pe vultur şi să nu uite să-i arunce în gură câte un sfert de bivol ori de câte ori acesta se uita înapoi. Irlandezul urcă, iar moşneagul îi porunci vulturului să-şi ia zborul, lucru pe care acesta îl făcu imediat; şi de fiecare dată când întorcea capul, irlandezul îi arunca în gură un sfert de bivol.

Totuşi, pe când se apropiau de hotarele regatului Munţilor Albaştri, carnea se termină, şi, când vulturul se uită peste umăr, irlandezul nu mai avu să-i arunce decât o piatră care se afla între coada şi gâtul lui. La asta, vulturul se supără foarte tare şi îl azvârli pe irlandez în mare, unde el căzu într-un golf care se afla chiar în faţa palatului regal. Din fericire, golful nu era deloc adânc, şi el reuşi să ajungă la ţărm.

Când sosi în oraş, toate străzile străluceau de lumini, şi nunta prinţesei tocmai era pe cale să înceapă. El intră în prima casă pe care o întâlni, şi acesta se întâmplă să fie casa femeii care avea grijă de găinile regelui. Irlandezul o întrebă pe bătrână ce era cu toată zarva aia şi cu luminile din oraş.

Bătrâna îi răspunse:

- Prinţesa se va mărita diseară împotriva voinţei ei, căci a aşteptat zi şi noapte să vină bărbatul care a eliberat-o de vrajă.

- Ia bănuţ de la mine şi du-te şi adu-o aici, spuse irlandezul.Bătrâna se duse şi în scurt timp se întoarse cu prinţesa. Ea şi irlandezul se recunoscuseră şi mult

se bucurară de reîntâlnire. Nunta avu loc, dar cu un mire multaşteptat şi multiubit.

Poveste populara din Ceylon/ Sri Lanka

Cum au ajuns pe cer soarele şi luna

           O  VĂDUVĂ  SĂRMANĂ vieţuia într-un sătuleţ din văile de miazăzi ale străvechiului ţinut Lanka. Soţul ei, un plugar plin de râvnă, fusese răpus de ghearele şi colţii unui tigru setos de sânge.         De-atunci se scurseseră cincisprezece ani, semănaţi cu nevoi şi lipsuri. Singura bucurie care-i mai lumina viaţa necăjită erau cei trei feciori ai săi. Creşteau înalţi şi sprinteni de ţi-era mai mare dragul să te uiţi la ei. Iar femeia îi sorbea din ochi şi nu mai ştia ce să facă pentru ei.         Într-o zi, când ajunseră şi ei flăcăi în toată legea, chipeşi, fură poftiţi la o nuntă. Mama le pregăti cămăşi lungi, albe. Le spălă la râu, până ţesătura părea aripă de fluture. Se lipsi de somn două nopţi la rând, ca să le brodeze pe margini flori migălite cu farmec nespus. Iar când totul fu gata, îi petrecu până dincolo de marginea satului, amintindu-le o seamă de cântece pe care le ştia de la bunica ei, numai bune să înveselească pe nuntaşi.         Trecu mult până ce fericita mamă izbuti să se culce, cu gândul dus la cei trei feciori plecaţi la voioasa serbare. Apoi puse capul pe perna ei şi adormi, legănată de vise luminoase. Toată lumea se minuna şi nu mai prididea cu laudele pentru chipul în care cântaseră şi jucaseră cei trei fraţi.         La ceasul când, în celelalte zile, îşi luau bruma de merinde şi porneau către ogoarele de orez, auzi pe poteca din faţa casei o larmă de glasuri tinereşti. Cei trei feciori, obosiţi de vânzoleala petrecerii şi iureşul jocurilor, glumeau între ei şi-şi povesteau cu ochii aprinşi cum se mai veseliseră.         Dar mama, ieşită să-i întâmpine, se simţi năpădită de tristeţe. Toţi trei se întorceau cu mâna goală … Şi totuşi, îl rugase pe fiecare în parte, ca măcar un dar umil, o amintire cât de măruntă, să-i aducă de la nunta aceea, pentru care se zbătuse atâta ca ei să strălucească.         Femeia nu-şi pierduse însă de tot nădejdea. Îi îmbrăţişă pe toţi trei şi apoi îl întrebă mai întâi pe cel mai mare:         - Fiule, tu ce te-ai gândit să-mi aduci, de la nunta unde aţi fost ospătaţi?         Cel mai mare fecior se încruntă. Dăcu din umeri şi se stropşi:         - Mamă, eu unul nu ţi-am adus nimic!         Văduva lăsă capul în jos şi-şi stăpâni cu mare caznă lacrimile. O apăsa inima. Dar nu era abătută – poate ceilalţi doi feciori ţinuseră minte mai bine rugămintea ei.         - Tu, mijlociule, ce mi-ai adus de la ospăţul de la nuntă unde aţi petrecut până la ziuă?

         Mijlociul se simţi mai ruşinat decât fratele său. Se scotoci prin toate cutele veşmântului. În cele din urmă, răsuflă uşurat şi strigă:         - Iată, mamă – fiindcă tu mi-eşti mai dragă decât însăţi lumina ochilor mei, ţi-am adus o torţă acoperită de scrum.         Bătrâna suspină încet şi puse deoparte torţa. Nu-i mai rămăsese decât o fărâmă de nădejde. Mezinul, negreşit că se gândise mai mult decât ceilalţi la cea care-l ocrotise ca să crească atât de chipeş …         - Tu, mezinule, de bună seamă că nu m-ai uitat de tot …         Feciorul cel mic desfăcu pumnul dreptul şi zise, sfios:         - Măicuţă, nu este ceea ce meriţi tu. Dar totul a mers atât de repede, că n-am avut vreme să-ţi opresc ce doream …         Şi îi întinsese zece boabe de orez, culese din prăjitura de nuntă. Mama îi zâmbi şi puse într-un blid boabele păstrate anume pentru ea. Şi – ce să vezi?         Boabele prinseră a se înmulţi, se făcură grămadă, umplură tot blidul, se revărsă şi pe jos. În mai puţină vreme cât ne trebuie nouă ca să depănăm povestea, boabele de orez aduse în dar de către mezin umplură întreaga colibă. Văduva ridică atunci capul spre cer şi strigă:         - O, voi, judecători cereşti, aţi văzut ce mi-a adus de la petrecerea de nuntă fiecare din cei trei feciori ai mei! Rogu-vă din suflet: daţi fiecăruia răsplata cuvenită, după gândul ce l-a avut fiecare pentru mine …         Răsună un bubuit înfundat şi minunea se împlini.         Feciorul cel mare, care nu adusese nimic mamei sale, se prefăcu în Dragonul Rahú, stăpân peste vârcolacii ce caută să înghită luna şi stelele de pe cer.

         Mijlociul îşi văzu torţa prefăcută într-o lumină veşnică, Soarele, şi i se încredinţă paza şi vegherea zilnică a acestei lumini, ca să fie împărţită după dreptate tuturor pământenilor.         Iar mezinul, care adusese o părticică din prăjitura de nuntă, fu înălţat stăpân peste lună şi boabele de orez fără număr se prefăcură în alaiul stelelor, care împânzesc bolta.         Aşa s-au născut, spun bătrânii din străvechea Lanka, soarele, luna şi stelele. 

Poveste populara argentiniana

Legenda lui Chouí Chouí

            SUB  BOLTA  CERULUI  de un albastru sidefat, pădurea îşi înălţa verdele aprins al plantelor. Un soare de foc pătrunde printre frunze, iar razele sale strălucitoare poleiesc poienile sau se sparg în mii de culori pe vreun vârf de stâncă ce se iveşte din pământul roşu, aproape acoperit de mantaua frunzelor uscate.

         Viorile greierilor scot sunete monotone. Fluieratul păsării Yasiyatere – ornic al bunicilor care îşi potolesc nepoţii neastâmpăraţi potrivind după el orele de odihnă – răsună în toate colţurile pădurii cu ecoul său caracteristic.         Pâraiele cristaline şi unduitoare murmură, mângâind bambuşii şi sălciile, care se adapă de pe malurile lor sau, brusc supărate, se grăbesc şi lovesc pietrele, care încearcă să le împiedice cursul, în timp ce bulbucii de apă îşi spun neliniştea.         Muntele răspândeşte o suflare călduţă, iar bătrânii copaci, cu frunzele căzute, moţăie în lenea lor somnoroasă.         Veveriţele zboară în salturi miraculoase din copac în copac, din liană în liană, scotocind prin scorburi, în căutarea delicioasei miere de Yete’i* sau rozând lacome nuci de cocos. Doar aceste mici vieţuitoare, neobosite şi zburdalnice, tulbură liniştea pădurii învăluită într-un gigantic şi vaporos abur.         Deodată, notele suave ale unui flaut se revarsă în sunete melodioase, gonind toropeala, care fuge urmărită de dulceaţa sunetelor. Trilurile a mii de păsări răspund flautului fermecat şi sosesc în zboruri grăbite la întâlnirea cu micul prieten indian. Pădurea, acum trezită la viaţă, este străbătută de o briză proaspătă, ce clatină copacii şi le agită uşor frunzele într-un salut cordial adresat lui Chouí, prietenul păsărilor.          Chouí e un mic indian care umblă gol pe cărările pădurii. Ochii lui negri, migdalaţi, adânci, străbat frunzişul ca nişte săgeţi, căutându-şi prietenii, iar când îi descoperă, îşi duce flautul la gură şi trilul său plăcut, care imită glasul păsărilor, desfată pădurea cu dulcea mângâiere a sunetelor.         Încet, încet, în trilul flautului sute de păsări îl urmează pe copil şi zarva mulţimii înaripate se împleteşte cu sunetele fermecate, întreaga pădure renăscând. Poteca se deschide într-o poiană largă, care îl primeşte bucuroasă pe micul indian înconjurat de prietenii săi. Aşezat pe un muşuroi de termite – furnici uriaşe – copilul le oferă păsărelelor, cu dărnicie, seminţele preferate. Păsările ciripesc bucuroase, ciugulindu-i din palmă hrana delicioasă.         Chouí este prietenul păsărilor, vorbeşte cu ele, a învăţat de foarte mic să le înţeleagă limba şi să le răspundă cu ajutorul flautului. Le cunoaşte secretele şi le vizitează cuiburile, care au mii şi mii de forme, fiind construite în cele mai ascunse locuri ale pădurii. De multe ori s-a urcat până în cel mai înalt pin, să pună în cuib un pui de porumbel căzut din nebăgarea de seamă a iubiţilor săi părinţi.         Câteodată, îi urmăreşte din umbră pe vânătorii tribului său, distrugându-le capcanele puse pentru a-i prinde pe micii lui prieteni. Şi nu de puţine ori a fost pedepsit aspru de cacique*. Plin de rănile pricinuite de loviturile de bici, legat de stâlpul unde îşi primea pedeapsa, doar păsările îi veneau în ajutor, aducând în cioc apa care să-i potolească setea şi balsamuri extrase din fel de fel de plante necunoscute, cu care să-şi oblojească rănile.         Chouí păstra, pentru păsări, grăunţe şi în fiecare zi le dădea porţia cuvenită. Prietenii săi îl răsplăteau pentru dar, ducându-l în locurile în care creşteau portocalii sălbatici sau unde albine Yete’i pregăteau fermecata lor miere. Chouí era pofticios, foarte pofticios! Portocalele şi mierea erau hrana lui preferată şi îi era uşor, ajutat de prieteni, să găsească aceste comori preţioase. Cât de fericit hălăduia prin pădure, unde era primit cu cea mai curată dragoste de blândele păsări!         Odată, Chouí cânta cea mai dulce melodie în cinstea lui Tupa*. Visa cu ochii deschişi şi îl ruga pe zeu să-l transforme prin cântecul său în pasăre, pentru a rămâne mereu printre prieteni. Păsările tăceau şi-i ascultau dulcea rugăminte, care plutea legănată de minunata curgere a notelor ce urcau spre cer. Când frumoasa muzică încetă, corul a mii de păsări continuă rugămintea micului indian.         Deodată, o pasăre se aşeză pe umărul lui Chouí şi-i ţipă în triluri disperate de mamă. Năpasta se abătuse asupra copacului în care îşi făcuse cuibul. Puişorii îi erau în pericol. Numai Chouí îi putea salva. Acesta alergă sprinten prin pădure, cerând păsărilor să-l urmeze şi să vină degrabă în ajutorul cuibului aflat în pericol, atacat de cumplitele furnici. Copacul era acoperit aproape în întregime de ele, dar Chouí se căţără, încercând să ajungă la cuib să salveze păsărelele care, îngrozite, piuiau disperate. Furnicile se năpustiră cu miile pe Chouí care era dezbrăcat, tăindu-i furioase carnea, cu mandibulele lor ascuţite. Băiatul ajunse la cuib în dureri groaznice; îl luă şi-l aruncă la distanţă cu puişorii lui, care căzură uşor pe iarba moale. După ce salvă cuibul, băiatul căută cu disperare să scape de crudele furnici, care tăbărâseră

pe el cu lăcomie. Deodată, îi alunecă piciorul şi căzu fulgerător, lovindu-se de ramurile care se rupeau sub el şi rămase nemişcat la pământ.         Mii de ciripituri de groază şi de plâns tulburară pădurea. Păsărelele se năpustiră asupra corpului neînsufleţit al micului indian; dar degeaba încercară să-l readucă la viaţă stropindu-l cu apă. Chouí  închise ochii pentru totdeauna, iar când au înţeles asta, au tăcut cufundate în durere.         Soarele începea să coboare la orizont. Ca un imens glob de foc se destrăma dispărând după munţii verzi, în timp ce pădurea tăcea învăluită în umbrele înserării.         Deodată, glasurile păsărelelor răsunară la unison, cântându-i lui Tupa, în minunate triluri, sublimul imn pe care îl intona cu flautul său Chouí înaintea morţii sale. Păsările îndurerate îl implorau pe zeu să le ajute.         - Chouí! … Chouí! … Chouí! … suspinau păsările.         - Chouí! … Chouí! … Chouí! … repeta ecoul care alerga pe potecile şi prin poienele pădurii.         - Chouí! … Chouí! … Chouí! … striga cu disperare mama lui, care aştepta zadarnic întoarcerea fiului.         Legenda spune că indienii au găsit apoi într-o văgăună a muntelui un morman de flori albastre şi, când scotociră prin el, o păsărică albastră se înălţă năvalnic spre ceruri strigând: Chouí!… Chouí! … Chouí! … Sute de păsări , ciripindu-şi bucuria, o însoţiră în zborul său şi, de atunci, au ştiut că Tupa îl transformase pe copil într-o pasăre care trăieşte azi în pădurea Misiones şi în Paraguay, mai ales în portocalii sălbatici. În minunatul său cântec îşi repetă numele: Chouí, Chouí. 

 _____________________________________________________* Yete’i – albină fără ac, ce produce o miere foarte gustoasăcacique – şef de tribTupa – zeul bun al tribului Guarani, trib de indieni din America de Sud

Poveste populara armeana

Cei trei fraţi

          A  FOST  ODATĂ  o foamete ca niciodată şi-un rege care tocmai atunci şi-a pierdut una dintre cămile. Slugile i-o căutară prin toată împărăţia. Au răscolit ţinutu-n lung şi-n lat, dar cămila n-au găsit-o. Supuşii împăratului mureau de foame şi se băteau  câte-o mie pentru o bucată de pâine. Şi după ce se băteau bine, bucata de pâine tot n-o găseau.

         În acea împărăţie vieţuia o biată femeie. Şi ea avea trei feciori: un plugar, un grădinar şi un ţesător. Aceşti trei fraţi prinseseră cămila care umbla fără stăpân prin părţile acelea şi o ascunseseră în grajdul lor. Ştiau că mama lor era mai săracă cu duhul şi se temeau să nu dea lumii de ştire ce făcuseră. Aşa că îi spuseră că trebuie să se îmbrace într-o zi de sărbătoare în haine de mireasă.         - O să invităm, i-au spus ei, toţi prietenii şi neamurile la petrecerea noastră. O să tăiem cămila şi vom avea cu toţii belşug de carne.         Cei trei fraţi tăiară cămila şi puseră carnea la păstrat în vase mari de lut, pe care le pitiră bine, căci ştiau ce li se putea întâmpla dacă ar fi fost descoperiţi, apoi fiecare se duse la munca sa.         Slugile regelui veniră mai întâi la casa plugarului să îl întrebe:         - Frate, l-au întrebat, ai văzut vreo cămilă alergând pe aici fără stăpân?         - Nu vedeţi că-mi ar pământul?         Voia ca slugile să-l socoată o ţâră neîntreg la minte.         - Ba vedem că-ţi ari pământul, dar noi te-am întrebat dacă n-ai văzut o cămilă!         - Apoi, depinde. Câteodată ar două pogoane pe zi, altă dată numai unul.         - Noi te-ntrebăm de-o cămilă, înţelegi? O cămilă! D-aia cu patru picioare, două urechi şi un gât lung şi încovoiat.

- Da … e tare mult de lucru înainte de a-mi putea aduna recolta: ar, semăn, cultiv, ud.- Să nu ne mai pierdem timpul cu trăznitul ăsta, mormăiră slugile regelui şi se duseră să-l întrebe

pe fratele său, grădinarul.Şi grădinarul se prefăcu a fi într-o ureche.- Nu cumva ţi s-a întâmplat să vezi pe-aici vreo cămilă?- Ce, sunteţi orbi, oameni buni? Nu vedeţi că culeg alune?- Noi te-ntrebăm de o cămilă. Ai văzut-o au ba? Doar atâta vrem să ştim.- Eh, preţul alunelor ba scade, ba creşte. E greu să vă spun cât aţi putea lua pe alunele voastre.- Te-ntrebăm despre o cămilă, înţelegi? O cămilă! Eşti surd? N-auzi?- Pomii cei mari sunt la celălalt capăt al livezii. Îi scutur mai târziu.Oamenii regelui socotiră că acest grădinar era şi mai smucit decât fratele său, aşa că se duseră să-l

întrebe pe ţesător.         - Căutăm o cămilă care s-a pierdut. Dacă ne spui unde s-o găsim, vei fi răsplătit.         Şi ţesătorul se prefăcu a fi buimac pe de-a-ntregul.         - D-apoi nu vedeţi că sunt ocupat cu ţesutul?

- Te-ntrebăm de o cămilă care aparţine regelui.- Ba bine că nu. Sunt zile în care ţes mai multă pânză ca-n altele.

         - Nu ne pasă câtă pânză ţeşi într-o zi sau în alta! Nu vrem să ştim altceva decât dacă ai văzut o cămilă.         - Preţul nu e fix. Câteodată iau un ban de-argint, câteodată doi, pentru aceeaşi măsură.         Slugile îşi spuseră una alteia:         - Tânărul ăsta-i şi mai nebun ca frate-su. Hai s-o întrebăm pe mama lor. S-ar putea să ne spună ea adevărul.         Pe mamă au găsit-o stând la colţul străzii cu rochia şi vălul ei de mireasă.         - Ai văzut o cămilă?         - Bine-nţeles. Au tăiat-o fiii mei.         - Când asta?        -Când m-am măritat.

         Slugile regelui înţeleseră că mama era cu adevărat cea mai nebună dintre toţi şi renunţară să mai caute, pierzând orice speranţă de a mai găsi cămila regelui. 

Poveste populara canadiana

Băiatul cel destoinic şi flamura fermecată

          A  FOST  ODATĂ,  demult, o văduvă care avea un singur fiu. Înainte de a închide ochii, tatăl i-a cerut băiatului s-o asculte pe maică-sa. Fiind foarte săraci, băiatul străbătea toată ziua străzile târgului natal, cerşind. Dar oamenii s-au plictisit de la o vreme să le tot dea de pomană. Drept care, într-o bună zi, băiatul i-a spus mamei sale:         - Trebuie să plecăm de aici, să ne mutăm în altă parte, într-un loc unde nu ne cunoaşte nimeni. Am putea să mai cerşim un timp până când voi fi destul de mare ca să-mi câştig singur pâinea.         Odată hotărârea luată, au pornit la drum. Au mers pe jos o zi întreagă şi seara au ajuns la un castel. L-au întrebat pe castelan dacă pot rămâne acolo peste noapte şi acesta s-a învoit, iar a doua zi dimineaţă i-a poftit la micul dejun. El le-a spus că aveau de mers toată ziua înainte de a ajunge la pădure, unde urmau s-o apuce pe drumul mare.         - Veţi merge toată ziua, le-a spus castelanul. O să vă ia o zi întreagă, ca să ajungeţi la drumul de lângă pădure, pentru că acolo se află tot felul de animale sălbatice şi uriaşi care pot să vă mănânce.         Ei i-au mulţumit castelanului pentru  tot şi au pornit-o la drum. Înainte de a ajunge la pădure, au trecut pe lângă un catarg înalt, cu o flamură* în vârf. Băiatului i-a plăcut mult steagul de îndată ce l-a văzut. În cele din urmă au ajuns la pădure – care nu se afla prea departe de catargul cu flamura – şi au făcut un foc în jurul căruia să înnopteze. Băiatul i-a spus mamei sale:         - Tu te vei odihni, iar eu o să stau de veghe şi apoi te trezesc şi mă culc eu până dimineaţa.         - E bine aşa, i-a răspuns mama.         După aceea, el a făcut un foc bun, pentru ca mama lui să doarmă bine. Femeia era foarte obosită după două zile de mers şi a adormit imediat. Îndată ce a văzut-o dormind buştean, băiatul a pornit-o înapoi către catarg, unde, odată ajuns, s-a căţărat şi a luat flamura din vârf. Apoi s-a dat jos, a înfăşurat flamura în jurul trupului şi a prins-o cu un ac mare. Când a terminat, se simţea cu totul altul. Avea atâta putere, că putea doborî orice i-ar fi ieşit în cale!         După aceea s-a întors la mama lui. Ea dormise ceva mai mult de o oră, aşa că el a trezit-o.         - Mamă, mai eşti obosită? a întrebat-o el.         - Ei, m-am odihnit bine şi acum mă simt în toate puterile, i-a răspuns ea.         - Atunci, să mergem mai departe.         Şi au pornit la drum. Au ajuns într-un loc cu dealuri frumoase şi, deodată, după un dâmb au văzut un uriaş venind spre ei.         - Vezi cine vine spre noi? a întrebat mama.         -  Da, dar nu-ţi face griji.         Uriaşul ajunse repede în dreptul lor.

         - Ah, năpârcă mică, îi spuse flăcăului. Mâine dmineaţă te mănânc la micul dejun.         Deodată, uriaşul încercă să-l înşface, dar băiatul îl lovi în frunte şi-l aruncă cât colo, între nişte butuci. Apoi îl apucă din nou de brâu şi-l aruncă în drum.         Ei bine, uriaşul, aflându-se într-un asemenea hal, şi-a spus: “Mai bine mă las păgubaş. Ăsta e-n stare să mă omoare.”         - Ei, fie, îi spuse el băiatului, tu şi mama ta veniţi cu mine. Ne-om simţi bine împreună.         Aşa că uriaşul i-a luat în castelul său. Fiind obosiţi, seara s-au culcat repede. Dimineaţa, uriaşul le-a dat de mâncare carne de ren. Băiatul n-a mâncat mult, că aşa îi era felul.         Uriaşul se ocupa cu desţelenirea pământului.         - Eu mă duc să desţelenesc pământul, le-a spus el. Vreau să mă fac fermier.         Ei îl numeau acum pe uriaş bunic.

- Bunicule, îi spuse băiatul, vrei să te însoţesc?- Bine, i-a răspuns uriaşul, poţi să vii cu mine, să vezi cum muncesc.Uriaşul scotea cireşii şi arţarii din rădăcini şi îi aşeza într-o grădină mare. Băiatul se uita la el cum

muncea. De îndată ce arunca un copac în grămadă, scotea altul, ca şi cum ar fi fost uşor ca un pai. Dar, încet-încet, începea să dea semne de oboseală.

- Bunicule, treaba ar merge mai repede dacă ţi-aş da o mână de ajutor.- Eşti prea mic pentru aşa ceva, i-a spus uriaşul. Dar poţi să apuci copacul de vârf şi eu îl apuc de

trunchi.De fiecare dată când băiatul apuca un copac, îl ridica pe uriaş o dată cu el! Şi aşa a trecut toată

ziua.Seara, când s-a întors acasă, uriaşul i-a spus bătrânei:- Trebuie să fie mulţi oameni puternici prin părţile voastre.- Ah, nu-i chiar aşa, a spus ea.Lucrul acesta a început să-l supere din ce în ce mai tare pe uriaş. După un timp i-a spus bătrânei:- Vreau să te prefaci că eşti bolnavă, după aceea îţi spun eu ce-o mai fi.Şi bătrâna s-a învoit să-i facă pe plac uriaşului, dar ea nu ştia ce i se pregăteşte băiatului.Aşadar, a doua zi dimineaţă, bătrâna s-a plâns că îi este rău. Când s-a sculat, băiatul a întrebat-o

pe maică-sa:- Ce-i cu tine, mamă?- Mi-e tare rău. Du-te la bunicul şi te sfătuieşte el ce să faci.Aşa că merse la uriaş şi-i spuse:- Mama este bolnavă. Ce să fac?- Păi, numai un măr de aur o poate salva, spuse uriaşul.- Măr de aur? Cum aşa?- Ascultă. Vino aici. Vezi drumul de colo? Mergi pe el şi vei ajunge la castelul unde se află mărul

de aur.Băiatul porni la drum şi merse toată ziua şi o parte din noapte. Chiar înainte de a ajunge la castel,

dădu peste o mică aşezare, unde se opri pentru a-şi trage sufletul. Acolo întâlni un om bătrân de peste o sută de ani.

Când îl văzu pe băiat intrând în casă, îi spuse:

- Băiete, încotro mergi?- Merg să iau mărul de aur pentru mama care e bolnavă, răspunse băiatul.- Da, mărul de aur. E tare greu să-l capeţi. Mulţi au trecut pe-aici, dar nimeni nu s-a sfătuit cu

mine. S-au dus şi au încercat, dar tot atâţia au murit. Nimeni n-a reuşit să-l aibă. Ei, ai face bine să te odihneşti un pic şi mâine dimineaţă îţi voi spune ce să faci.

Băiatul ascultă povaţa şi s-a dus la culcare. La revărsarea zorilor, bătrânul l-a trezit.- Dacă ajungi la castel tocmai când se îmbăiază prinţesa şi dacă te stropeşti cu apa aruncată de ea

în afara zidurilor castelului, poţi obţine mărul imediat; dacă nu, vei avea multe încercări de trecut.- Ei bine, voi încerca, spuse băiatul.A alergat deci cât a putut de repede. Dar când a ajuns la castel, prinţesa tocmai aruncase apa şi el

n-a mai apucat nici un strop.A intrat atunci în castel şi a dat peste o prinţesă minunată.- Bună ziua, băiete. Cu ce treburi ai venit? l-a întrebat ea.- Am venit să iau mărul de aur pentru mama, care este foarte bolnavă, a răspuns băiatul.- Da, mărul de aur se află aici, dar va trebui să treci prin mai multe încercări înainte de a-l căpăta.- Ce trebuie să fac? întrebă băiatul.- Îţi voi spune deseară ce va trebui să faci mâine dimineaţă, penru a căpăta mărul de aur.Băiatul şi-a petrecut ziua la castel, iar seara, la ora şase, ea i-a dat cheile castelului şi i-a spus:- Mâine dimineaţă, la şase, trebuie să-mi dai cheile castelului înapoi.El a luat cheile şi le-a pus în buzunar, iar prinţesa a plecat.Ceva mai târziu a venit şi bătrânul la castel. El purta pe cap o pălărie care îl făcea nevăzut. Când a

intrat, băiatul şedea într-un fotoliu.- Ei, ce ţi-a dat de făcut prinţesa? îl întrebă bătrânul.- Mi-a dat cheile castelului, pe care trebuie să i le înapoiez mâine dimineaţă, la ora şase, a spus

băiatul.- O să poţi să i le dai?- O să încerc.Toropit de somn, băiatul a adormit. La şase fără un sfert se iscă zarvă mare şi cine intră? Balaurul

însuşi. Venise să ia cheile castelului de la băiat, dar bătrânul, mai iute ca el, şi puse mâna pe chei.Când bătu ora şase, bătrânul îl trezi pe băiat şi îi spuse:- Ai cheile castelului, ca să i le înapoiezi prinţesei? Ia caută-le unde le-ai pus!Băiatul se căută prin buzunar, dar nu mai găsi cheile. Ah, şi ce trist deveni, de nu mai putu scoate

un cuvânt! Dar bătrânul băgă mâna în buzunar şi scoase cheile.- Uite-le. Dă-i-le înapoi.Când sosi prinţesa, îl întrebă cu asprime pe băiat:- Ai cheile castelului?- Da, spuse el dându-i-le înapoi.- Bine, te-ai descurcat de data asta, dar mai ai de trecut prin două încercări.Ei îşi petrecură ziua stând la taifas. Seara, la ora şapte, ea îi dădu băiatului o farfurioară de aur,

spunându-i:

- Mâine dimineaţă, la ora şapte, să-mi dai farfurioara înapoi.El a luat farfurioara şi a pus-o în sân.După plecarea prinţesei, apăru din nou bătrânul, care îl întrebă pe băiat ce i-a cerut de astă dată

prinţesa. Băiatul îi spuse toată povestea, după care adormi. Bătrânul rămase de veghe toată noaptea. La şapte fără un sfert dimineaţa, balaurul veni din nou cu zarvă mare, pentru a pune mâna pe farfurioara de aur.

Bătrânul îl trezi pe băiat şi îl întrebă dacă mai are farfurioara. Acesta îşi băgă mâna în sân şi nu mai găsi farfurioara. Văzând asta, fu cuprins de o mare mâhnire. Dar bătrânul scoase farfurioara din buzunar şi i-o dădu băiatului.

- Uite, dă-i-o prinţesei.- Până acum te-ai descurcat bine, dar încercarea cea mare abia acum vine, zise prinţesa.Ziua trecu repede şi la opt seara prinţesa veni şi-i spuse băiatului:- Mă duc la casa balaurului. Mâine dimineaţă, la opt, vreau să-mi pui capul balaurului în poală.După care se duse să se pregătească de drum.Îndată apăru bătrânul care îl întrebă pe băiat ce i-a cerut prinţesa să facă. Când află despre ce este

vorba, îi spuse băiatului:- Da, e o treabă grea. Crezi c-ai s-o poţi face?- Nu ştiu, răspunse băiatul.- Voi face tot ce îmi stă în puteri ca să te ajut, îl încurajă bătrânul.Nu mult după aceea, prinţesa deschise uşa şi îi spuse:- Eu plec de-acum.Bătrânul se luă imediat după ea; crezând c-o urmăreşte cineva, ea se uită în spate, dar nu văzu

nimic.         Străbătu o pădure şi în cele din urmă ajunse la o căsuţă. “Eu intru aici”, spuse ea.“Eu stau afară”, îşi spuse el, postându-se lângă uşă.         Era o noapte frumoasă, cu lună.         După miezul nopţii, prinţesa ieşi afară. Balaurul, care se ascunsese în casă, scoase şi el capul pe uşă. Bătrânul, aflat după uşă, puse mâna pe capul lui şi i-l răsuci până când i-l luă de pe umeri.         “Eu plec acum”, spuse ea. “Plec şi eu cu capul balaurului”, îşi spuse bătrânul. Ea se întoarse şi spuse: “Sunt singură”. “Nu, suntem doi”, îşi spuse el.         La şapte şi jumătate dimineaţa ajunseră înapoi la palat.         Bătrânul se duse la băiat şi-l trezi.         - Ai capul balaurului ca să-l dai prinţesei?         - Nu-l am, spuse el trist.         - Ah, atunci eşti pierdut! Dar mai o jumătate de oră. Du-te şi te spală.         După ce băiatul termină cu spălatul, bătrânul luă capul balaurului şi i-l dădu.         - Uite, ţine-l tu, că eşti mai puternic. Ea o să vină cu un şorţ de pânză galben, dar să nu i-l dai. O să se întoarcă cu un şorţ de aur, şi atunci poţi să arunci capul în el.         Totul se întâmplă întocmai. Prinţesa veni cu şorţul galben, dar băiatul nu voi să-i dea capul balaurului. Ea se duse şi-şi puse şorţul de aur. Când se întoarse, băiatul puse capul în şorţ. Acesta se zvârcoli un timp, după care căzu mort la pământ.         - Ah, spuse fata, ai câştigat. Voi fi soţia ta pentru totdeauna.         Ei au petrecut câteva luni la castel, dar băiatul se gândea tot timpul la mama lui.         - Mama este bolnavă. Trebuie să plec şi să-i duc mărul de aur.          Auzind acestea, prinţesa îi dădu mărul, îşi scoase inelul de pe deget, pe care îl rupse în două părţi egale, şi îi dădu băiatului o jumătate.         - Când cele două jumătăţi vor fi alăturate, înseamnă că m-ai găsit şi vom fi din nou împreună.          Băiatul merse acasă şi o găsi pe mama lui încă la pat. Îi dădu mărul de aur şi ea se făcu repede bine.         Când uriaşul văzu că băiatul a reuşit să facă rost de mărul de aur, îşi dădu seama unde stă puterea lui. Aşa că îi spuse bătrânei:

         - Bănuiesc că băiatul are flamura fermecată asupra lui. Încearcă să-l faci să ţi-o dea. Spune că vrei s-o speli. Apoi o întinzi la uscat, la soare.         “Dacă aş pune mâna pe flamură, aş fi din nou puternic”, gândea uriaşul.         Bătrânul uriaş plecă să taie copaci. Băiatul se simţea obosit şi voi să se odihnească puţin. Atunci mama lui îi spuse:         - Bunicul tău este plecat, aşa că dă-mi flamura să o spăl. Apoi o pun la uscat şi când este gata poţi s-o iei la loc.         Băiatul ascultă de sfatul mamei, neştiind că ea este pe cale să-l piardă fără voie. Spălă ea flamura şi-o întinse afară pe frânghie. Uriaşul, care se afla prin apropiere, înşfăcă flamura şi şi-o înfăşură în jurul mijlocului. Acum el era cel mai puternic.         Aşa că se duse la băiat şi-l trezi. Acum băiatul era uşor ca o frunză în palma uriaşului.

- Aha, ştiam eu că-i din cauza flamurii! Ia vino afară!Uriaşul îl duse pe băiat în pădurre şi-i scoase ochii, după care îl lăsă singur.Băiatul merse de la un copac la altul şi ajunse, într-un târziu, la ţărmul mării.Căpitanul unui vapor, ce naviga în apropiere, privea ţărmul printr-un ochean.Văzându-l pe băiat,

ordonă marinarilor să plece cu o barcă la mal, ca să-l aducă pe băiatul orb. Marinarii se duseră la ţărm şi-l aduseră pe băiat pe vapor.

Apoi căpitanul spuse echipajului:         - Nu suntem departe de casă, aşa că ne întoarcem. Cei de acasă vor avea grijă de băiatul acesta.         Zis şi făcut. Căpitanul, care de altfel era un prinţ, îl luă pe băiat acasă la el şi le spuse servitorilor să-l îngrijească până se întoarce.         Şi băiatul rămase la castel, în seama servitorilor. În fiecare zi avea grijă de el alt servitor, după rang. În cele din urmă veni rândul majordomului casei, care era chiar soţia băiatului. Aceasta, după plecarea lui, venise şi intrase în slujbă la curtea prinţului. Cei doi soţi stătură toată ziua de vorbă. Fetei îi veni deodată o idee. Îşi scoase jumătatea de inel şi şi-o puse în farfuria cu supă. La masă el găsi în lingura de supă jumătatea de inel. Atunci scoase şi el jumătatea lui de inel şi o împreună cu cealaltă.         Astfel ea a fost sigură.         - Tu eşti soţul meu. Cele două jumătăţi ale inelului s-au potrivit.         - Ei bine, nu trebuie să mai rămânem aici, chiar dacă sunt orb.         - Avem tot ce ne trebuie, aşa că putem să plecăm, a spus ea.         Odată luată hotărârea, s-au dus la soţia prinţului să-i vorbească de plecarea de la castel, lucru care a întristat-o mult pe aceasta.         În drum spre casa lor, au mers pe un drum care trecea pe lângă un izvor a cărui apă vindeca orice boală. Ajunşi la izvor, ea l-a rugat pe băiat să se spele pe ochi cu apă tămăduitoare. El i-a ascultat sfatul şi, după ce-şi spală bine ochii, îi reveni imediat vederea.         - Văd din nou bine! strigă băiatul.         - Mergem acasă şi o să trăim în bună pace împreună.         Şi au mers acasă şi au dus de atunci o viaţă plină de bucurii. Au avut şi trei copii, iar mai târziu o mulţime de nepoţi, împreună cu care au trăit fericiţi mulţi ani.________________________________________________________* flamură – steag, drapel

Poveste populara spaniola

Veinte şi regele

           FAMILIA despre care este vorba în această poveste era aceea a unui croitor dintre cei care cos la palat haine pentru toată armata. Avea croitorul nouăsprezece fete şi făcu întâmplarea că femeia lui rămase grea o dată şi mai născu o fată şi cu aceasta se făcură douăzeci, adică Veinte, şi chiar aşa îi puse numele. Femeia muri şi, cum se întâmplă în astfel de cazuri, copiii crescură la întâmplare, aşa că Veinte crescu

foarte repede, ajungând în scurt timp o fetişcană mai isteaţă decât toate surorile sale. Iar tatăl, bietul de el, neştiind cum s-o scoată la capăt cu atâtea fete, pentru că la palat nu era de lucru pentru atâtea mâini, nefiind bogat, se gândea cum va putea da de mâncare atâtor guri.

Într-o zi, el le spuse fetelor:- Dacă-aş avea aici o femeie pe care m-aş putea bizui, apoi aş lăsa-o în casă şi aş pleca departe, să

văd doar oi putea câştiga vreun ban mai mult, fiindcă la palat se câştigă foarte greu.Veinte îi zise atunci:- Pare de necrezut, tată, ca în faţa fetei tale Veinte să zici una ca asta. Poţi să pleci liniştit, căci de

va fi nevoie de croitori în acest palat, noi nu vom lipsi de la ce va fi de făcut. Dumneata poţi să închizi toate uşile şi să spui regelui să ne trimită în fiecare zi de mâncare, ca să nu mai ieşim. Te vei socoti cu regele şi el ne va trimite mâncarea.

Croitorul făcu întocmai. Iar regele îi spuse că va rămâne în grija lui să le trimită fetelor tot ceea ce aveau nevoie. Dar cum erau atâtea, tot ceea ce le trimitea regele de mâncare tot puţin pentru ele se afla. Tatăl nu le lăsase deschisă decât o fereastră foarte înaltă, care da în drum şi de unde ele aruncau o sforicică pentru a-şi urca mâncarea pe care de jos le trimitea regele. Mai aveau un balcon, care da spre palat, spre o grădină a regelui. Cam asta era totul.

Într-o zi, Veinte ieşi în balcon şi văzu craca mare a unui păr ce se apleca în jos, gata să se frângă de greutatea rodului şi se gândea că, dacă va găsi o scăriţă, va pune-o în grădină spijinind-o de balcon, va coborî şi va culege pere într-un coşuleţ.

Zis şi făcut. Găsi scara, începu să coboare în fiecare zi după pere, până ce grădinarul observă că perele se împuţinau din ce în ce, dar nu ştia cine le culege. Aşa că se duse la rege. Îi dădu cheia grădinii, zicându-i că el nu mai e vrednic a fi grădinar, fiindcă va veni şi ora când regele îi va cere un coş cu pere şi el nu va avea cu ce să-l umple, pentru că perele se furau mereu.

- Nu pleca de la palatul meu, îi zise regele, căci eu voi sta la pândă şi voi vedea cine este acela care-mi fură perele.

A doua zi, se aşeză sub păr. Simţi mişcare în pom, privi în sus şi o zări pe Veinte suită în vârful părului şi îi zise:

- Veinte, tu eşti cea care îmi furi perele?- Păi, să vedeţi, maiestatea voastră, să ne iertaţi, pentru că noi suntem nouăsprezece surori şi cu

mine douăzeci şi aici se prăpădesc perele de pomană şi, fiindcă măria ta are grijă să ne sature atunci când trimite mâncarea, ne va lăsa de asemenea să ne săturăm şi de pere.

Regele începu să-i vorbească despre alte lucruri. Dar Veinte zise:- Am aflat că are măria ta un porumbar, care e demn de privit, şi eu aş vrea să-l văd.- Atunci hai să-l vedem, îi zise el.Pleacă ei, dar lipsea grădinarul ca să le deschidă poarta. O deschise regele şi intră în porumbar. Ea

rămase la uşă. Aşteptă ca el să intre, trânti poarta şi, lăsându-l înăuntru, luă coşul şi la revedere.Când, târziu, sosi grădinarul pentru a da grăunţe porumbeilor, se miră că-l vede pe rege acolo.- Maiestatea voastră, aici, închis?Şi-i spuse regele că, pe când privea la porumbei, un val de aer îi închise poarta şi nu mai putuse s-

o deschidă. Însă ieşind de acolo, regele se gândi în sinea lui: “Îmi vei plăti tu totul.”În ziua următoare, Veinte era cocoţată în păr, în timp ce regele se plimba prin grădină.

- Cum, Veinte, după tot ce mi-ai făcut ieri, mai ai curajul să stai acolo?- Vezi, măria ta, răspunse Veinte, noi suntem nouăsprezece surori şi cu mine douăzeci. Ieri o

mare ceartă se auzea din casa noastră: “Veinte! Veinte! Veinte!” Am ieşit în fugă, poarta s-a trântit şi nu am mai avut ce face.

Regelui îi plăcură mult vorbele fetei.- Mi-au spus unii că măria ta are o moară de apă pe care merită să o vezi şi eu ţin mult să o văd. - Atunci, haide chiar acum.Şi s-au dus împreună să vadă moara. Intrară şi regele zise:- Păcat că nu-i aici grădinarul ca să înhame măgarul la roată şi să vezi cum vine apa. Totuşi am să

mă leg eu în locul lui. Tu ţine sfoara, iar eu voi da înconjur.Iar ea, când îl vede legat, ce face? Îi prinde capătul sforii ce-l ţinea în mână de un pom, ieşi,

închise poarta şi-l lăsă acolo.Când sosi grădinarul ca să dea drumul la apă, se miră din nou de ceea ce văzu. Regele îi zise că

bine că s-a prins de pom, căci de nu, cădea în apă.Cealaltă zi, la fel, Veinte suită în păr, iar regele pe jos, aşteptând-o:- Pare de necrezut că te afli din nou aici, după tot ceea ce ai făcut ieri cu mine.- Maiestatea sa trebuie să mă ierte neapărat, zise din nou Veinte, căci suntem nouăsprezece surori

şi cu mine douăzeci. Aşa că dacă mare gălăgie a fost alaltăieri, şi mai mare a fost cea de ieri: “Veinte! Veinte! Veinte! Veinte! Veinte!” Şi eu, repede să ies, dar întâmplarea a făcut de am legat pe măria ta de pom, căci de nu, ai fi căzut în apă.

Coborând ea din pom, îi zise regele că dacă vrea, el va veni la noapte la ea. Veinte zise că vrea şi întrebă la ce oră să-l aştepte. Rămaseră înţeleşi ca să urce regele cam pe la nouă seara.

- Eu, noaptea asta nu mă culc cu voi, le spuse Veinte fetelor.Şi, cum camera lor de culcare era lungă şi paturile se înşiruiau unul după altul până la al

douăzecilea, regele ştia locul lor şi unde îşi avea Veinte patul. Aşa că Veinte le spuse că, fiind gălăgioase, ea se va culca în noaptea aceea singură, într-o altă cameră.

- Fă ce vrei, îi răspunseră surorile.Atunci fata luă patul şi-l aranjă în cealaltă încăpere. Acolo îşi potrivi scara la fereastră, se încuie

pe dinăuntru şi, când regele urcă, cum el ştia unde dormea Veinte, începu să numere:- Unu, doi, trei, patru … până la nouăsprezece, dar nu dădu de al douăzecilea pat. Cred că am

greşit. Din nou începu să numere: “Unu, doi, trei, patru” … până la nouăsprezece.Asta se repetă de trei ori şi, de fiecare dată, ajungea numai la nouăsprezece. Şi iar se supără

regele.În acest timp, soseşte din călătorie, obosit de atâta muncă, tatăl celor douăzeci de fete şi le întrebă

cum s-au simţit în lipsa lui. Ele spun că bine, că nu le-a lipsit mâncarea, că şi-au făcut pe deplin datoria. Şi se duse croitorul la palat spre a-l saluta pe rege, cum era natural. Şi-i spuse regele că avea un costum pe care voia să i-l coasă el, dar să aibă grijă ca fiica lui, Veinte, să nu se atingă de costum, pentru că el cunoştea croiala şi cum cosea Veinte. Iar de nu va respecta porunca, îl va costa viaţa.

Sărmanul se întoarse acasă şi, cum era tare amărât, îl întrebă Veinte:- Tată, ce aduci acolo?Iar croitorul o întrebă de nu a făcut cumva vreo festă prinţului şi-i spuse ca de acel costum să nu

se atingă, fiindcă regele va cunoaşte că a fost lucrat de ea.- Că prost mai este, tată! Ca şi cum croiala şi împunsătura mea ar spune: “Veinte l-a făcut!” Şi

pentru când îl vrea gata?- Până-n trei zile.- Apoi, dă-mi-l mie, că am să-l fac eu.- Fato, pentru Dumnezeu, să vezi că mă omoară regele, zise bietul croitor.- Nu, nu te va omorî, zise Veinte.Îi luă costumul, se încuie în camera ei şi acolo croi nouăsprezece costumaşe. Când după trei zile

le scoase gata şi le aşeză în cutie, îi spuse că costumul prinţului era gata. Când croitorul sosi la rege, acesta se mai afla în pat.

            - Bine, lasă-l pe pat! Imediat am să mă uit la el, zise, bănuind că era vreun şiretlic de-al lui Veinte.Croitorul plecă. Şi când regele desfăcu cutia şi începu să scoată cele nouăsprezece costume, dădu

poruncă să fie chemat de îndată croitorul. Auzindu-se chemat, o întrebă tatăl pe Veinte de n-a făcut vreo drăcie costumului.

- Nu, tată! Du-te liniştit, nu te îngriji, că n-o să te omoare.Soseşte bătrânul şi-l întrebă pe rege ce doreşte.- Apoi, nimic mai mult decât că vreau să mă căsătoresc cu fiica dumitale, Veinte.- Vreţi să glumiţi cu mine?- Nu, nu vreau să-mi bat joc de dumneata. Vreau ca nunta să aibă loc de acum în trei zile.Ajunse bătrânul acasă foarte supărat:- Ce veste aduci, tată? întrebă fata.- Mi-a spus regele că vrea să te ia de nevastă.Iar Veinte:- Chiar acum, tată, du-te la casa tâmplarului şi spune-i să facă o păpuşă de mărimea fetei tale,

Veinte, cu un resort care să spună “da” şi altul “nu”, şi te vei duce la măcelar şi-mi vei aduce o burtă de vacă, puţin sânge şi nişte zahăr.

Sosi şi ziua nunţii.Când veni ora să se culce, regele ieşi din cameră să vadă dacă Veinte n-a mai pus ceva la cale şi

ea, cum avea păpuşa pregătită, o îmbrăcă cu cămaşa ei de noapte, iar în burta de vacă turnă zahăr şi apoi o umplu cu sânge şi o aşeză pe gâtul păpuşii, o culcă în pat şi ea se băgă sub pat şi aşteptă ca regele să intre.

Iar regele o întrebă:- Te-ai şi culcat?Păpuşa, cum avea un resort care zicea “da” şi “nu”, spuse că “da”.Dar regele:- Acum mi le vei plăti pe toate laolaltă. Îţi aminteşti când îmi furai perele din grădină?- Da!- Îţi aminteşti când m-ai lăsat închis în porumbar?- Da!- Îţi aminteşti când m-ai lăsat legat la moară, încât grădinarul m-a crezut nebun?- Da!- Dar când m-ai lăsat cu toate celelalte nouăsprezece surori ale tale şi ai fugit?- Da!- Şi când ţi-am trimis costumul şi i-am spus tatălui tău, fiindcă nu aveam încredere în tine, şi tu

mi-ai croit nouăsprezece costume pentru a le arunca?- Da!- Da?Şi scoase pumnalul şi i-l puse în gât. Şi cum sângele era dulce pentru că se făcuse sirop, îi căzură

câţiva stropi în gură.- Trădare, trădare! Am omorât-o pe Veinte, care până şi sângele îl avea dulce!- Te-ai supărat de pomană, fiindcă eu ştiam mai multe decât tine, zise Veinte, ieşind de sub pat.Iar regele o îmbrăţişă şi-i zise:- Atunci tu vei fi soţia mea şi nimeni alta.Şi trăiră fericiţi la palat şi veniră să locuiască acolo şi croitorul şi cele nouăsprezece fete ale sale. 

Poveste populara maghiara

Lúdas Matyi

           A FOST ODATĂ, ca niciodată, a fost o femeie săracă, ce avea un fiu destul de măricel. Băiatului îi spunea Lúdas Matyi, pentru că nu făcea altceva decât să păzească gâştele mamei.            Într-o zi, sărmana femeie se adresă feciorului ei:            - Du-te-n târg cu vreo şaisprezece gâşte. Dar nu cumva să vinzi cu mai puţin de doi mariaşi perechea, pentru că altfel nu va fi bine de tine.            Matyi merse la târg cu cele şaisprezece gâşte şi, imediat, veni moşierul, care-l întrebă:           - Cu cât vinzi perechea de gâşte, băiete?

           - Cu doi mariaşi, îi răspunse Matyi.           - Doi mariaşi?! Cred că-i suficient şi unul!           - Nu, deloc! spuse Matyi. Nici regelui nu i-aş vinde cu mai puţin de doi mariaşi.           Moşierul făcu semn pandurilor să mâne gâştele în curtea sa şi să-i aplice lui Matyi douăzeci şi cinci de lovituri cu nuiaua peste spate. Aşa şi făcură.            - Acum poţi pleca acasă, îi spuse moşierul băiatului.            - Dar banii? smiorcăi Matyi.            - Nu ţi-au ajuns? Mai daţi-i! porunci moşierul.            Matyi primi alte douăzeci şi cinci de lovituri. După ce le primi, porni spre casă, dar nu înainte să-l ameninţe pe moşier.            - Reţine, cucoane, că eu, Matyi, am să-ţi plătesc triplu pentru ce ai făcut!            Moşierul râse cu poftă. Nici nu luă-n considerare ameninţările băiatului.            Trecu ceva vreme, chiar câţiva ani. Matyi devenise flăcău destoinic, aproape nici nu l-ai recunoaşte.          La urechea lui ajunse zvonul că moşierul ar vrea să-şi construiască un castel. Ce gândi el? Se îmbrăcă aşa ca un meşter dulgher şi începu să măsoare, să verifice bârnele, scândurile, dând mereu din cap nemulţumit. Se apropie de moşier.            - Ce are lemnul? Nu e bun? îl întrebă acesta pe aşa-zisul meşter dulgher, nerecunoscându-l pe Matyi.           - Daţi-mi voie să mă prezint, zise Matyi, prefăcându-şi vocea. Sunt un meşter venit de prin alte părţi. Am umblat prin multe ţări. Am văzut multe case ridicându-se. Chiar eu am construit sute de case, una mai frumoasă ca alta, dar pot spune că lemnul acesta nu e potrivit pentru construirea castelului. E nevoie de un alt tip de lemn, de la alţi copaci.            - Dacă numai asta e problema, spuse moşierul, în pădurea mea sunt copaci frumoşi, care mai de care. Putem merge să alegem cei mai buni.

          Îndată fură chemaţi o sută de tăietori de lemne. Moţierul şi Matyi se suiră în trăsură şi plecară în pădure, să cerceteze fiecare arbore. Matyi arătă cu mâna spre un copac, apoi spre altul, cum că unii pot fi tăiaţi, alţii nu. Se apucară toţi tăietorii de-o treabă serioasă, de răsună întreaga pădure de zgomotul topoarelor şi ferăstraielor.           - Aici chiar că sunt copaci frumoşi, dar tot nu l-am văzut pe cel de care chiar avem nevoie, zise la un moment dat Matyi.            - Să mergem atunci mai departe, în adâncul pădurii, da' de-o să-l găsim.           Intrară cei doi în pădure, destul de departe de restul oamenilor, până nu se mai auzi niciun zgomot, nici măcar al copacilor tăiaţi. Matyi se opri în faţa unui arbore. Îl privi cu atenţie, îl studie şi se lovi cu palma peste frunte. Apoi încercă să cuprindă cu braţele trunchiul copacului.           - Cred că ăsta va fi bun, spuse el. Veniţi şi cuprindeţi-l!          Moşierul îl ascultă, cuprinzând copacul cu braţele. Atât îi trebui lui Matyi: repede legă mîinile moşierului, apoi îi "altoi" cincizeci de lovituri cu o nuia, numai bună pentru aşa ceva. După ce termină, zise râzând:

          - Să ştii, cucoane, că nu sunt dulgher aşa cum ai crezut. Eu sunt, Lúdas Matyi! Îţi mai aminteşti ce ţi-am promis? Nu uita că mai trebuie să-ţi ispăşeşti pedeapsa încă de două ori!           Cu asta îl lăsă acolo pe bietul şi plecă acasă.          Sărmanul moşier fu găsit numai spre seară. Acesta se îmbolnăvi aşa de tare din cauza pedepsei primite, încât nici doctorii nu mai ştiau ce să-i facă. Au fost chemaţi tot felul de doctori, de vraci din întreaga lume, dar nici unul nu reuşi să-l vindece.          Matyi auzi de ciudata boală a moşierului. Ce credeţi că făcu? Se îmbrăcă aşa ca un doctor. Se duse la castel şi se prezentă ca fiind un renumit doctor din străinătate, care, pentru bani grei, îl va vindeca pe bolnav. Toţi s-au bucurat şi l-au dus la pacient. Matyi îi spuse moşierului, bine-nţeles cu voca schimbată:          - Vă pot vindeca într-o singură zi. Oamenii dumitale, toţi câţi aveţi, să meargă în pădure. De acolo să culeagă tot felul de plante miraculoase, pe care să mi le-aducă. De restul, mă ocup eu.

            Moşierul îşi trimise numaidecât toţi oamenii, chiar şi pe copii. Nimeni nu mai rămăsese prin apropiere. Atât îi trebui lui Matyi. Luă nuiaua pregătită şi-l cotonogi pe bietul moşier ca la carte. Apoi îi zise:           - Eu nu sunt doctor, nici vraci, cucoane. Sunt Lúdas Matyi! Mai ţii minte ce ţi-am promis? A mai rămas numai o cotonogeală. Nu te teme, că mă voi scăpa şi de datoria asta!

           Trecu ceva vreme. Trecu un an, trecură doi, ba chiar mai mulţi, încât păţania moşierului începu să fie dată uitării. Până atunci, Lúdas Matyi nu se apropie nici măcar de împrejurimile oraşului.             Iată că, într-o zi, flăcăul nostru se duse la târgul de cai, dându-se drept un negustor. Se perindă ba pe la unul, ba pe la altul, văzu cum merg tocmelile, încercă şi el să facă nişte târguieli. La un moment dat, auzi că un om avea doi cai frumoşi, dar nu-i putea pentru că erau bolnăvicioşi. Matyi se duse direct la acest om şi spuse că vrea să-i cumpere caii cu o condiţie.            - Omule, eu îţi cumpăr caii, dar numai dacă, atunci când vine moşierul la târg, să strigi tare: "Eu sunt Lúdas Matyi!"           - Dacă numai atâta-mi ceri, o să-ţi îndeplinesc dorinţa cu multă plăcere, spuse omul.            Aşa încheiară afacerea, Matyi cumpărând caii. Iată că apăru şi moşierul, într-o trăsură.           - Uite, aici e moşierul, zise Matyi. Strigă ce te-am rugat. Dar apoi să fugi cât poţi de repede.           Se opri omul în faţa trăsurii şi strigă din răsputeri:           - Eu sunt Lúdas Matyi! apoi o luă la sănătoasa.           - Repede! Repede! strigă moşierul vizitiului şi pandurilor lui. Luaţi caii şi urmăriţi-l pe netrebnic!

              După ce omul începu să fie urmărit, lângă trăsură ... cine credeţi că îşi făcu apariţia? Nimeni altcineva decât Lúdas Matyi, care se achită şi de ultima sa datorie. Apoi fugi, strigându-i peste umăr moşierului:           - Eu sunt Lúdas Matyi, nu omul acela urmărit de oamenii tăi, cucoane! Aşa-i că mi-am respectat promisiunea şi de data asta? Şi a treia oară ţi-ai primit "răsplata" pentru gâşte.           Dacă Matyi l-ar mai fi cotonogit încă o dată pe moşier, şi povestea ar mai fi continuat.________________________________________________________mariaş = monedă veche de argint, din timpul dominaţiei austro-ungarepandur = soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din secolul al XVIII-lea

Poveste populara italiana

Patru fraţi năstruşnici

            AU FOST ODATĂ patru fraţi gemeni. Şi fiecare era înzestrat cu câte un har. Primul putea înghiţi toată apa mării. Al doilea avea un gât de fier. Pe la treilea nu-l putea arde focul. Al patrulea îşi putea ţine la nesfârşit respiraţia.

            Adesea, primul se ducea la mare şi se întorcea cu o plasă uriaşă plină de peşte. Câteodată mai vindea şi la târg, după ce-şi îndestula familia.            Într-o bună zi, un băieţaş îl rugă să-l ia şi pe el la pescuit. La început nu se lăsă înduplecat, dar băiatul atâta se rugă şi se încăpăţână, încât îi spuse:          - Ei bine, te iau cu mine la pescuit, dar cu o condiţie: orice ţi-oi spune să mă asculţi orbeşte.          - Aşa voi face, i-a răspuns băiatul.          A doua zi în zori, s-au dus împreună la pescuit. Şi cel ce avea puterea să înghită o mare îi spuse băieţaşului:         - Eu voi înghiţi marea şi tu vei pescui în voie cât vei crede. Dar în clipa în care eu îţi fac semn să revii la mal, mă asculţi orbeşte.          - Când îmi vei face semn să mă reîntorc la mal, te voi asculta orbeşte, repetă băieţaşul cuvintele auzite.           Zis şi făcut. Primul dintre cei patru fraţi năstruşnici înghiţi toată marea. Îşi umplu plasa lui de totdeauna cu peşti. Îşi umplea şi băieţaşul, deşi se cam îndepărtase oarecum de tovarăşul lui de pescuit. La un moment dat, i se face semn să se întoarcă la mal, dar băieţaşul nu-l ascultă, ci se avântă mai tare. A doua oară, primul dintre cei patru fraţi îi face semn să se întoarcă, dar băieţaşul nu-l ascultă. Şi tot aşa şi a treia oară. Simţi fratele care înghiţise marea că n-o mai putea ţine toată, obosise... şi încet, încet o lăsă să se reverse, strigând zadarnic băieţaşului să se întoarcă înapoi. Şi băieţaşul neascultător a fost înghiţit de mare.           De cum s-a întors singur în sat, bietul om a fost dat pe mâna legiuitorilor.         - Unde e băieţaşul cu care ai fost la pescuit? a fost întrebat. Şi degeaba a povestit omul din fir-a-păr totul cum s-a desfăşurat, cum băiatul a fost neascultător, că până la urmă tot l-au condamnat.           În ziua execuţiei, el rugă să-i fie ascultată o ultimă dorinţă:          - Îngăduiţi-mi să-mi iau rămas bun de la fraţii mei.          Şi i-a fost îngăduit. Dar, în locul lui, în faţa călăului, a doua zi a apărut al doilea frate, cel cu gâtul de fier. Şi când călăul a ridicat securea, ea a sărit cât colo, izbindu-se de gâtul de fier, încât s-au speriat toţi cei de faţă, chiar mai marele judecător şi au luat-o la fugă.           A doua zi, s-a hotărâtă i se aleagă o altă moarte. Să fie ars pe rug. Dar înainte de a fi ars, a cerut voie să-şi salute pentru ultima oară fraţii. Şi i s-a dat voie. În locul lui s-a întors cel ce putea trece prin foc nevătămat. Şi când a fost pus pe rug, a ieşit neatins de pe tăciunii stinşi. Şi lumea iar s-a speriat şi a rămas şi de astă dată încremenită pe loc.           A treia zi, judecătorul a hotărât ca vinovatul să moară sufocat. Şi porunca a fost aceea de a fi azvârlit în cea mai îndepărtată şi întunecată dintre încăperile temniţei, nu mai mare de o jumătate de metru, cât să stea vinovatul în genunchi şi să-şi aştepte ceasul cel din urmă. Îngrozit de ce avea să-l aştepte, vinovatul a cerut voie să-şi salute fraţii. Şi i s-a dat voie. Dar în locul lui

s-a întors fratele care-şi putea ţine răsuflarea şi şapte zile. Şi după ce a fost azvârlit în încăperea aceea fără aer, s-au dus paznicii a doua zi, din prdinul judecătorului, să vadă dacă murise condamnatul, dar l-au găsit mai îmbujorat şi mai zdravăn ca oricând.          - Preaînalte judecător, a vorbit cel mai înţelept din sat. Dacă nicio moarte nu-l atinge, eo dovadă că bietul om n-a fost vinovat şi, prin urmare, nu avem dreptul să mai încercăm să îi luăm viaţa.            - Drept vorbeşti, i-a răspuns judecătorul.             Şi cum nimeni nu s-a gândit că cei patru fraţi gemeni s-au sluijt de asemănarea lor pentru a-l salva pe cel mai mare dintre ei, toată lumea a strigat:            - Eliberaţi-l, eliberaţi-l, e nevinovat!            Şi cei patru fraţi au trăit de atunci liniştiţi şi mulţumiţi.

Poveste populara norvegiana

Sperietoarea din Dovre

            A FOST ODATĂ un bătrânel ce locuia într-un sat din Norvegia.          Într-o bună zi, când era la vânătoare, prinse un cogeamite urs şi pe dată se hotărî să meargă la regele Danemarcei, să i-l arate. Porni el la drum lung şi anevoios.        Merse el ce merse, până ce, în ajunul Anului Nou, ajunse la poalele muntelui Dovre. Se uită el de jur-împrejur cu luare-aminte şi, în cele din urmă, zări o colibă. Îngheţat şi înfometat, se îndreptă iute într-acolo.             În căsuţă, locuia un om pe nume Halvor. Bătrânelul ciocăni la uşă şi îl întrebă pe omul din colibă dacă n-ar putea să-i găzduiască pe el şi pe ursul lui până a doua zi.            - O, Doamne fereşte! spuse Halvor. Nu te pot găzdui, om bun, pentru că întotdeauna, în ajunul Anului Nou, vin troll-ii şi precis vă vor da afară, de-o să rămâneţi, în toiul nopţii, fără acoperiş deasupra capului şi tu şi ursul tău.           - A, fii pe pace, Halvor, răsupunse atunci bătrânelul. În grija asta poţi să mă găzduieşti liniştit, ursul meu poate să se ascundă în cuptor, iar eu în cămară.            Atât de mult îl rugă bătrânelul pe Halvor să-l găzduiască, măcar pentru o noapte, încât, mai de nevoi, omul din colibă îl primi. Intrară ei în căsuţă şi acolo ce să vezi? Totul era aranjat pentru trolli: masa era acoperită cu o pânză subţire şi albă ca neaua, brodată cu multă măiestrie,

iar pe ea, numai bunătăţi - morun, cârnăciori şi vin din belşug - tot ce putea fi mai bun pentru un ospăţ de zile mari.

            Dar de-abia apucă bătrânelul să privească în jur, când, din depărtare se auziră troll-ii venind. Intrară pe rând pe uşă. Unii erau înalţi şi voinici, alţii mai mititei, unii aveau cozi lungi, alţii doar un ciot de coadă, iar unii aveau nasuri lungi ca nişte trompete, cu care mâncau, beau şi adulmecau totul în jur.          Un troll mititel şi cam neastâmpărat, tot învârtindu-se prin odaie, zări ursul ascuns în cuptor şi ce se gândi el? Luă o bucată de cârnat, mare şi rumenă, o puse în frigăruie şi începu să o perpelească drept sub nasul ursului.            - Spune, n-ai vrea şi tu o bucăţică? îl întrebă troll-ul pe urs ca să-l necăjească niţel.           Trezit din amorţeală, ursul se sculă şi ieşi din cuptor. La vederea lui, toţi troll-ii, cu mic cu mare, dădură buzna pe uşă afară, înspăimântaţi.            A două zi, bătrânelul plecă mai departe cu ursul lui, spre regele Danemarcei.           Un an mai târziu, tot în ajunul Anului Nou, Halvor merse pe la amiază în pădure. Şi mergând aşa, se tot gândea că sărbătoarea de sfârşit de an îi va aduce din nou pe troll-ii nepoftiţi în căsuţa lui.            Deodată, se auziră strigăte din pădure:             - Halvor! Halvor!            Era un troll.           - Mai ai şi acum în casă sperietoarea aceea pe care ai avut-o şi anul trecut? îl întrebă, de la distanţă, pe Halvor.             - A, da, stă frumos în cuptor, spuse Halvor, şi e mai mare şi mai rotofeie. Ba-i chiar şi mai sprintenă.             - Atunci nu mai venim niciodată la tine! strigă troll-ul şi-o zbughi în pădure.            De atunci, nici urmă de troll în căsuţa lui Halvor, care putu, în sfârşit, să guste liniştit din bucatele sale în ajun de sărbătoarea Anului Nou.

________________________________________________

troll = fiinţă supranaturală (întâlnită în poveştile populare norvegiene), cu diferite întrupări, înfăţişată adesea ca având mai multe capete, trăind în munţi, în ape sau în păduri.

Poveste populara ucraineana

Inelul prinţesei

           AU FOST ODATĂ un rege şi oregină, care aveau o fată foarte frumoasă. Când a venit timpul să-şi mărite copila, regele a dat veste în toată ţara că prinţesa va lua de bărbat pe acela care va putea să-i scoată inelul de pe deget.           Toţi tinerii din regat au încercat să găsească un mod de a scoate inelul de pe degetul prinţesei, dar nu au reuşit. Nu puteau pentru că regele nu-şi scăpa fiica din priviri, avea grijă de ea ca de ochii din cap.            Într-o zi, un meşteşugar, pe nume Fedko, se înfăţişă regelui.                   - Maiestatea-voastră, cred că eu pot să scot inelul de pe degetul prinţesei, zise el.                   - Dacă reuşeşti, am să-ţi dau mâna fiicei mele.           Fedko al nostru muncea întotdeauna cu unchiul său, care era tot tâmplar. Aşa că s-a dus să-i ceară sfatul.                  - Aş vrea să mă ajuţi să găsesc o cale să scot inelul de pe degetul prinţesei, spuse el. Nu este uşor, pentru că regele o ţine închisă.             Unchiul se gândi o zi, se gândi două, iar a treia zi îi spuse:                   - Trebuie să facem un ceas mare cât un dulap. Te închidem în el, iar tu ai să cânţi din fluier. Când te va auzi, cu siguranţă că prinţesa va veni să vadă cât e ceasul.             Cei doi se puseră de îndată pe lucru. În mai puţin de o săptămână, ceasul a fost gata. Fedko şi-a luat fluierul şi s-a vârât în ceas, iar unchiul său l-a încuiat şi a plecat cu el la târg. În ziua aceea, regele şi fiica lui au mers, de asemenea, la târg. Atunci când prinţesa s-a apropiat de ceasornic, Fedko, care putea să o vadă printr-o crăpătură din cutie,a început să cânte din fluier.                   - Ce muzică frumoasă! Te rog, tată, cumpără-mi ceasul ăsta! spuse prinţesa.             Prinţesa era atât de încântată de cadou, că a stat toată ziua să privească ceasul. Iar Fedko, dinăuntru, nu s-a oprit din cântat. Dar, când fata a adormit, el a ieşit afară din ceas, s-a strecurat lângă ea şi i-a furat inelul de pe deget. Apoi s-a ascuns din nou în ceas.             A doua zi, Fedko a început să cânte iar din fluier. Dar era prea flămând, aşa că n-a cântat prea mult şi, la un moment dat, s-a oprit. Prinţesa s-a dus în fugă şi s-a plâns tatălui:                  - S-a întâmplat ceva cu ceasul, nu mai cântă! spuse ea cu ochii în lacrimi.                  - Am să trimit după meşteşugarul care l-a făcut, o să-l repare! zise regele.             Servitorii regelui l-au chemat pe unchiul lui Fedko. El a venit, a luat ceasul acasă şi l-a eliberat pe Fedko, care era aproape leşinat de foame. Apoi a reparat ceasornicul şi l-a făcut în aşa fel încât să cânte, chiar dacă nu era nimeni înăuntru lui.              Într-o zi, regele observă că fata lui nu mai are inelul şi a întrebat-o ce a făcut cu el.                  - Nimic, tătucă, cred că l-a luat cineva, răspunse prinţesa.

            Regele a fost atât de mirat că a dat veste în tot regatul ca acela care a luat inelul de pe degetul prinţesei să vină de îndată la palat ca să se însoare cu ea.            Fedko a venit la palat şi s-a făcut nuntă mare.

Opt zile nunta a durat.                                                           Şi tot nu s-a terminat.Şi-am încălecat pe-o căpşunăŞi v-am spus o mare şi gogonată minciună.

Poveste populara albaneza

Păstorul şi hoţul

          AU FOST ODATĂ un hoţ şi un păstor.         Într-o noapte, pe când păstorul îşi veghea turma, i se păru că aude un zgomot neobişnuit. Şi, într-adevăr, repezindu-se să vadă cine dăduse iama prin oile lui, nu mică-i fu mirarea, dând nas în nas cu un om străin. Cum luna stătea pitită pe după un nor, păstorul nu izbuti să-i desluşească faţa.       Şi a doua seară, hoţul încercă să pătrundă în gospodăria ciobanului şi să-i fure câteva mioare, dar zadarnică-i fu strădania, deoarece dacă ziua păstorul era cu ochii în patru după oile sale, noaptea le veghea cu mii de ochi.            Şi atunci, ce-i dădu prin minte hoţului? Îşi cumpără o piele veche de lup, o umplu bine cu paie şi o duse cu el, seara, având grijă s-o aşeze în aşa fel încât s-o poată descoperi păstorul.            Convins că înşelătoria lui nu avea să dea greş, se duse ţintă la păstor şi-i spuse:                - Uite ce e, păstorule, cred că ai văzut că umblă un lup prin părţile astea. În numele lui îţi cer două mioare pentru cină, ca să ai un trai bun cu el şi să nu dea iama prin toate!            Speriat, păstorul, care dădu cu ochii de lupul împăiat şi-l crezuse aievea, se grăbi să-i dea omului pe cele mai grase dintre oile sale, numai să scape de duşman.

          - Du-i-le cât mai repede şi spune-i că-i sunt dator că s-a mulţumit numai cu două. Spune-i de asemenea că nu mă voi împotrivi dorinţei lui şi că-l salut cu toată supunerea.            Nici nu se aşteptă bine hoţul să-şi termine vorba păstorul şii o zbughi cu cele două oi grase, uitând cu desăvârşire de lupul cel împăiat. După asemenea izbândă, nu pregetă să repete păcăleala şi în seara următoare. Dar care nu i-a fost uimirea când păstorul, la cerinţa lui, îi răspunse cu o ploaie de ciomege, cu totul neaşteptate. Abia mai răsuflând hoţul, de ploaia de ciomege potopite pe spinarea lui, îl întrebă cu totul nedumerit:               - Dar bine, omule, nu te temi deloc de furia lupului care-ţi va fura toate oile într-o singură seară?              - De ce să mă mai tem de un lup care se lasă hărţuit şi chiar sfâşiat de un biet iepuraş! Şi asta în timp ce o cioară îl ciugulea în cap! În faţa unei asemenea lipse de respect din partea animalelor şi a păsărilor, de ce să mă mai tem eu?!             Şi vorbindu-i astfel, îi arătă lupul împăiat făcut ferfeniţă, alături.

Poveste populara africana

Pasărea Fady

           TRĂIA ODATĂ în Madagascar un om pe nume Rafimini. Era fericit, căci avea o nevastă tânără, patru fii şi o gospodărie îmbelşugată.            La strânsul recoltei, sătenii trebuiau să ducă argintul la vistieria regelui; când veni rândul lui Rafimini să ducă dările, el a părăsit satul de cum s-a ivit o geană de lumină şi a mers o zi întreagă până la oraş. Acolo a depus argintul, a dormit puţin şi la cântatul cocoşilor, a pornit înapoi spre casă. Soarele îl urmărea, înălţându-se tot mai sus: încingea văzduhul, înfierbânta nisipul, îi usca gâtlejul de călător prin deşert. Pe bietul Rafimini îl chinuia o sete cumplită. Deşi îi era teamă să nu se rătăcească, zărind un tufiş, el părăsi cărarea. În umbra tufişului era, într-adevăr, un ochi de apă; însă alături, într-o adâncitură în mâl, stătea la pândă un crocodil. Rafimini se aplecă spre ochiul de apă, sorbi cu nesaţ, dar nu mai apucă să se ridice şi să pornească mai departe: crocodilul îşi înfipse colţii în pulpa omului. În zadar încercă Rafimini să scape de strânsoare; crocodilul reuşi să-l tragă în adâncuri.

            Un  singur martor urmărise lupta: o pasăre micuţă, care îşi făcea cuibul între liane; penajul ei o face nevăzută multora, în timp ce ea vede tot ce se întâmplă. Pasărea urmări crocodilul uriaş, îl văzu mai târziu ieşind din apă purtând în bot corpul omului acoperit de mâl. Crocodilul are obiceiul să-şi lase pe mal prada omorâtă; abia după câteva zile, când nu mai poate răbda de foame, el sfâşie victima.            De îndată ce crocodilul se retrase în culcuşul lui, pasărea zbură pe deasupra ramurilor, se aşeză chiar pe cadavru şi ascultă, aşa cum fac păsările la trunchiurile copacilor; inima omului încă nu încetase să bată. Rafimini nu era decât adormit, fără simţire. Atunci, micuţa pasăre, fără a pierde nici o clipă, începu să cânte la urechea înecatului ca să-l trezească; voia să-l salveze de fălcile crocodilului, pentru că vieţuitoarele înaripate le dispreţuiesc pe cele care se târăsc; iar pe omul malgaş, ele îl iubesc, căci trudeşte cu sârg pentru ai săi. Păsărica prinse a fluiera. Fluieră de la amiază până la asfinţitul soarelui. Trilurile ei urcau parcă din ce în ce mai sus, pe măsură ce soarele cobora şi nu mai pârjolea văzduhul. Omul rămânea însă neclintit, cufundat în mâl. "Rafimini! Rafimini!" - ţipa tot mai ascuţit micuţa pasăre - "Trezeşte-te şi fugi! Burta crocodilului nu este pentru tine!" - ţipa într-una, până când reuşi să sfâşie somnul şi pleoapele omului se ridicară cu greu. În sfârşit, Rafimini şi-a revenit; se uită în jur, mirat de larma pe care o făcea micuţa pasăre. ea nu voia ca uriaşul crocodil să-l simtă pe Rafimini că fugea, şi de aceea cânta în neştire, aproape să-şi piardă respiraţia. Omul rănit se depărta tot mai mult...        Rafimini a ajuns acasă înaintea zorilor. Nevasta şi fiii lui îl aşteptau îngrijoraţi. După ce el povesti întâmplarea, adăugă:               - Cât timp vor trăi urmaşii mei şi vor fi în stare să se bucure de viaţă, nimeni din familia mea nu se va atinge de această pasăre, care m-a salvat de crocodil. Cu trilurile ei m-a smuls din moarte, de aceea viaţa acestei păsărele să fie sacră.            Şi din noaptea aceea, micuţei păsărele i se spune Fady - ceea ce înseamnă sacru.            În lăstărişul de pe malul apelor, Fady este ca o căpetenie a păsărilor, căci - deşi este cea mai micuţă - trilurile ei sunt atât de pătrunzătoare, încât amintesc că străbunul ei a salvat un om.

Poveste populara ruseasca

Ţăranul şi ursul

            UN ŢĂRAN SE DUSE pe ogorul lui să semene napi. În vreme ce era el de zor, iată că-i iese înainte o namilă de urs.                 - Măi omule, am să-ţi frâng oasele! îi spuse ursul.                 - Nu-mi frânge oasele, Martine, că-i păcat, mai bine urează-mi spor la semănat, ca să te alegi şi tu cu un câştig la toamnă. Uite, când or creşte napii mari, mie mi-oi lua rădăcinile, iar ţie ţi-oi da vârfurile.             - Fie precum zici, se învoi ursul. Dar nu cumva să mă păcăleşti, c-apoi cu mine o păţeşti. Nici pe departe să nu te apropii atunci de pădure!           Şi spunând asta se făcu nevăzut în marginea dumbrăvii.           Napii crescură mari ca nicicând anul acela. Când le veni sorocul la cules, se duse ţăranul pe ogor. Dar, cum veni, pe loc se pomeni că-i iese înainte ursul din dumbravă şi-i spune:                - Ei, acum să facem împărţeala, precum ne-a fost învoiala. Dă-mi partea ce mi se cuvine!                - Bine, Martine, să-ţi dau vârfurile şi mie să-mi iau rădăcinile, că aşa ne-am învoit.           Zis şi făcut: îi dădu ţăranul ursului toate frunzele napilor, iar rădăcinile le încărcă în căruţă şi porni cu ele la târg, ca să le vândă. Şi cum cobora aşa pe o vale, iarăşi îi iese ursul în cale:              - Da' încotro te-ai pornit, măi, omule?              - Iaca, mă duc şi eu la târg să vând rădăcinile astea.              - Ia pofteşte de-mi dă şi mie o rădăcină, s-o văd cum e la gust.           Ţăranul îi dete un nap, iar ursul se-apucă cu labele de cap:              - Care va să zică aşa, m-ai tras pe sfoară?! Ia te uită ce buni îs la gust... Acu' de te voi prinde în pădure la mine, s-a isprăvit cu tine! Nici să nu te mai încumeţi a mai da pe-acolo!         În anul următor, în primăvară, semăna ţăranul nostru pe acelaşi ogor secară. După ce se făcu secara mare, de părea aur curat, se duse omul nostru la secerat. Ursul îl şi aştepta în cale:               - De data asta n-ai să mă mai păcăleşti! Dă-mi partea ce mi se cuvine!       - Bine, Martine. Ia-ţi tu rădăcinile, iar mie lasă-mi vârfurile.          Zicând asta, ţăranul se-apucă de seceră secara, îi dădu ursului rădăcinile, iar spicele le încărcă în căruţă şi se întoarse acasă.

 

          Se chinui ce se chinui bietul urs cu rădăcinile, dar până la urmă tot nu făcu nimic cu ele. Amarnic se mai mânie el pe ţăran. Şi se spune că de-atunci mare vrajbă se iscă între ţăranul acela isteţ şi ursul nătăfleţ.

Poveste populara tadjika (Tadjikistan)

Cămila şi măgarul

         ODATĂ, O CĂMILĂ şi un măgar au rămas în urma caravanei. Şi găsiră necuvântătoarele noastre o poiană înflorită pe care începută să pască.              - Hai, cămilă, să ne împrietenim, zise măgarul. Vom putea astfel să ne scăpăm unul pe celălalt de greutatea încărcăturilor şi vom paşte în  libertate, atâta cât vom pofti.          Şi cămila încuviinţă.          Zi şi noapte prietenii păscură în poiană. Nu peste multă vreme însă, măgarul ajunse gras şi rotund. Şi cu câtă plăcere se rostogolea acum pe pământ! Tot răsturnându-se, sărind şi alergând, străbătu întreaga poiană.              - Vai, prietenă cămilă, grăi odată măgarul, mă simt aşa, de parcă aş fi beat. Aşa poftă am să cânt!             - Dar cum aşa ceva, prietene măgar! se sperie cămila. N-ai voie să cânţi acum! Lasă gândurile astea. Ştii că nu suntem departe de drum! Să nu ne audă cei ce mână caravanele, că vor veni iute aici, ne vor prinde şi din nou ne vor obliga să cărăm poveri.             - Inima mi se rupe de dorinţa de a cânta! mai zise măgarul. Nu pot răbda şi pace. Indiferent ce s-ar întâmpla, eu trebuie să cânt!           Şi ridicându-şi capul, măgarul scoase un răget asurzitor. O mai făcu încă de câteva ori. Răgetul măgarului răsună până departe şi ajunse la urechile celor ce mânau o caravană.             - Dar ce caută un măgar pe-aici? se întrebară oamenii. Se pare că prin apropiere nu e nicio casă.

            Şi ei îl trimiseră pe un om să caute. Acesta găsi repede şi măgarul şi cămila. Aşa că omul încălecă măgarul, îl îndreptă spre caravană, iar pe cămilă o trăgea după el, ţinând-o de căpăstru. Cei cu caravana descărcară poverile din spatele cămilelor obosite de drum lung şi le puseră pe spinarea celor doi prieteni odihniţi.             - Nu ţi-am spus oare că din cauza cântecului tău vom ajunge la nenorocire? Aşa s-a şi îmtâmplat, zise cămila măgarului, de-abia mişcându-şi picioarele de greutăţile din spate.           Dar măgarul tăcea. Nici el nu se mişca mai repede. Dintr-o dată se prăbuşi în colbul drumului, începu să se tăvălească şi îşi aruncă încărcătura din spate. Şi oamenii începură să-l lovească, dar el se prefăcu bolnav şi nu vru să se ridice.              - Se pare că s-a îmbolnăvit, sărmanul măgar, ziseră oamenii. Nu trebuie să întârziem cu caravana din pricina lui.           Şi îl urcară pe măgar pe cocoaşa cămilei, deasupra încărcăturii. Iar măgarul era foarte mulţumit acum.           Tocmai atunci caravana trecea pe o potecă îngustă de munte, pe marginea unei prăpăstii adânci de mii de săbii. Ridicând capul, cămila zise:               - Hei, măgar! Acum sunt şi eu beată. Aşa am poftă să joc! Ce-ai de zis?               - Oare e timpul să joci? se sperie măgarul. Lasă gândurile astea acum.             - Mi-am adus aminte de cântecul tău şi sufletul mi se topeşte de pfta de a juca, zise cămila şi, pornind să joace, se schimbă de pe un picior pe altul, înfocat.            Măgarul se prăbuşi de pe cămilă, se izbi de marginea prăpastiei şi zbură în gol.

Poveste populara turca

Imamul şi mâncarea de dovlecei

           ÎNTR-UN SAT se statornicise, odată, un imam care, nici mai mult, nici mai puţin, cerea de la binecredincioşii musulmani să-l hrănească cu rândul. Într-o zi de vineri, urcat la amvonul geamiei, imamul, în predica sa, îi povăţui aşa:              - Trebuie să ne stăvilim pornirile noastre prea pământeşti spre lăcomie, fraţilor. Să nu nesocotim prin dispreţul nostru nimic din câte se află pe lumea asta pentru a ne îndestula foamea. Ia, de plidă, dovlecelul. Şi el e o legumă ce se tz'rage direct din rai. A-l mânca nescârbit e-o faptă bună de credinţă...              Atât le-a trebuit sătenilor, sătui să-l tot hrănească cu bunătăţi pe imam. Fiecare dintre ei, cum le venea rândul, îi duceau acestuia pe tipsie mâmcare de dovlecei.           Aşa azi, mâine aşa, imamul se sătură până peste cap să tot înghită acelaşi şi acelaşi fel de legumă şi le grăi:             - Ei, binecredincioşilor, care-mi aduceţi în fiecare zi mâncare de dovlecei. Vă spuneam eu mai zilele trecute că dovlecelul e o legumă a raiului, că a-l mânca e o faptă de bună credinţă... Da, dar luaţi aminte: tocmai pentru că-i o legumă ce se trage din rai, a te înfrupta din ea fără rost,

zi de zi, ajunge să fie un păcat. Căci ce e venit din rai pe pământ, nu se cade a fi folosit ca un lucru obişnuit. Chiar eu, de pildă, mă mulţumesc şi cu o mâncare mai puţin sfântă, cum ar fi, să zicem, o biată găină de prin preapământeana voastră ogradă...

             - Noi nu vrem să nesocotim o faţă cinstită ca a ta, om al raiului, strigară în cor ţăranii. La un om sfânt se potriveşte o mâncare la fel de sfântă. Iar dovlecelul, precum spuseseşi mai deunăzi, e-o astfel de legumă. Dac-ar mânca-o zilnic nişte oameni păcătoşi ca noi, atuncea da, ar fi un păcat. Dar pentru un om sfânt ca tine, e taman mâncarea care trebuieşte...            Să mai zică ceva imamul? După alte câteva zile, când văzu că numai de dovlecel are parte, îşi luă frumuşel tălpăşiţa şi se strămută într-alt sat, spre mulţumirea ţăranilor noştri, bucuroşi c-au scăpat de un trândav şi un făţarnic.___________________________________________________imam = preot musulmanamvon = mic balcon, într-o biserică, de un se spune predicageamie = locaş de cult la musulmanifăţarnic = ipocrit, (persoană) lipsită de sinceritate

Poveste populara scotiana

Vulpea şi corbul

            CÂNDVA, DEMULT DE TOT, o vulpe îşi avea vizuina lângă scorbura unui copac, în vârful căruia îşi făcuse cuibul un corb puternic şi isteţ.            Câtăva vreme, fiecare şi-a văzut de propria sa viaţă, făr să-i pese de vecini. Niciodată nu-i trecuse prin minte corbului să afle cumm o ducea vulpea, cu ce anume se hrănea ea, după cum şi cumătra vulpe, găsind destule de-ale gurii în pădurea în care trăia, nu mai avea de ce să se gândească la corbul din vârful copacului. Când vulpea îşi îngrămădea proviziile în scorbură, aproape că şi uita de vecinul ei, corbul.            Şi-au dus-o astfel multă vreme, până când, într-o bună zi, adică rea pentru vulpe, se întoarse acasă frântă de oboseală şi lihnită de foame. Nu înhăţase nicio pradă. Ajunsă în vizuina ei, toată noaptea se frământase în fel şi chip cum să-şi facă rost de hrană. Şi iată că o

străfulgerare a minţii ei agere îi veni în ajutor! Corbul! Vecinul ei! Ce-i drept, în lumea animalelor i se dusese vestea de isteţ, dar oare ea, vulpea, nu avea renume de mare şireată? O atrăgea întrecerea cu corbul, aşa că trecu dis-de-dimineaţă la faptă.             - Cumetre corb, începu ea să intre în vorbă, trăim de atâta timp în dulce vecinătate, şi totuşi, până acum, nu ne-am împrietenit. Măcar de-acum încolo am pute-o face.               - Cumătră, tare ademenitoare eşti cu glasu-ţi mieros, dar după atâtea păţanii prin câte au trecut cei din neamul meu, care s-au ciocnit mereu cu cei de neamul tău, mă cam îndoiesc de sinceritatea ta. Prea suntem deosebiţi ca să putem lega o prietenie. Prin urmare...               - Nu înseamnă că dacă suntem două fiinţe diferite, nu putem fi totuşi prieteni. Cine ar fi crezut vreodată că un purice ar putea fi prietenul unui şoricel? Îi cunosc pe amândoi şi ştiu ce bine o duc împreună în casa unui bogătaş, ajutându-se unul pe altul. Când bogătaşul are un caş în mână, puricele îl înţeapă; şi când bogătaşul lasă caşul ca să caute puricele, şoricelul îi ia caşul, şi aşa mai departe. Deşi sunt atât de diferiţi, iată că trăiesc într-o bună prietenie şi înţelegere.                - Nu mă ândoiesc că putinţa de a se ajuta o au toate vieţuitoarele. Totul este să vrei să faci bine şi să gândeşti curat. Dar firea ta, cumătră vulpe, o cam ştie toată lumea. Nu prea s-a dovedit sinceră şi nici prea darnică, din câte ştiu eu. Tare mi-e teamă că nu prea ţi-a mers bine în ultimele zile şi acum te gîndeşti la vreun şiretlic...                - Mă crezi deci o vicleană şi atât! Dar tu greşeşti, deoarece şi un uliu de-ai fi fost, tot aş fi ţinut să ne împrietenim, mai încercă vulpea.                 - Şi ai fi făcut rău, deoarece cine face ceva la întâmplare, riscă să păţească cum a păţit pasărea cea îngâmfată.                 - Odată, o pasăre îngâmfată, zburând deasupra unei turme, văzu un uliu cum îşi înfige ghearele într-un miel şi cum zboară cu el în văzduh. Crezând că şi ea era în stare de aşa ceva, îşi încercă puterea. Dar gheruţele ei rămaseră încâlcite în spinarea mielului pe care-l ochise drept pradă şi păstorului nu i-a fost greu s-o prindă şi s-o mănânce friptă. Ca să nu-ţi mai amintesc de câţi strămoşi de-ai mei s-au lăsat păcăliţi de strămoşii tăi. Aşa că tu să-ţi cauţi alţi prieteni, fiindcă eu ştiu prea multe despre cei din neamul tău şi ştiu să mă feresc.           Luându-şi coada la spinare, vulpea nu-şi putu stăpâni un scrâşnet de necaz, dându-se de gol.                  - Cumătră vulpe, numai pentru că nu ţi-am încredinţat prietenia mea, scrâşneşti atât de duşmănos? răbufni corbul.                  - Scrâşnesc, da, de necaz c-am dat de un corb mai deştept ca o vulpe!            Şi vulpea se pierdu în desişul pădurii, roasă mai mult de ciudă, decât de foame. 

Poveste populara greaca

Cocoşul, soarele şi luna

            CU MII ŞI MII DE ANI în urmă, cocoşul, soarele şi luna trăiau în împărăţia cerului ca trei fraţi. Cel mai vese era cocoşul. Cânta de dimineaţă până seara. Nici soarele nu era un posomorât. Mohorâtă şi îmbufnată era numai luna...

            Într-o zi, se înfurie pe bietul cocoş, fiindcă, spunea ea, nu cânta precum îi era ei voia, şi nici una, nici două, îl lovi atât de tare, de-l rostogoli din cer pe pământ. Când răsări soarele şi auzi cele petrecute, se gândi să-l răzbune pe bietul cocoş, lipsind-o pe luna cea rea de prietenia lui.                - Uite ce e, lună-nebună, tu care eşti urâcioasă, neliniştită şi nemulţumită, şi pentru un fleac, l-ai alungat pe veselul cocoş de lângă noi, stricându-ne prietenia, să ştii că nici cu mine nu vei mai trăi alături de azi încolo, strigă soarele.                - Îmi pare ăru, începu luna a se tângui, recunosc că am fost prea aspră. Dar acum ce să fac? Pe el l-am pierdut, dar tu, veşnic strălucitor de căldură şi bunătate, cu sufletul tău de aur, nu mă pedepsi, lipsindu-mă de lumina ta, mult mai sclipitoare şi mai caldă decât a mea.

                 - Nu mă mai amăgi cu tot felul de cuvinte linguşitoare. De azi înainte, tu vei domni peste noapte, iar eu, peste zi. Nu vom mai trăi unul lângă altul ca până acum. Drumurile noastre se vor despărţi pe vecie. Şi cocoşul va şti aceasta şi va cânta de bucurie şi va bate din aripi o dată cu sosirea mea în zori, şi se va ascunde apoi în grabă, la venirea ta.             Şi luna a amuţit şi s-a întristat tare că şi-a pierdut pe cei doi prieteni deodată. Dar aşa a rămas de atunci şi până azi. Cocoşul, de câte ori simte apropierea soarelui, trâmbiţează zorile, iar când presimte apropierea lunii, nu mai ştie cum să se ascundă mai repede în culcuş.       

Poveste populara germana

Orbul şi şchiopul

            A FOST ODATĂ un om care avea o livadă cu mere. Om mai iscusit ca el, în lume, nu era.            "Ce paznici mai potriviţi aş putea găsi ca să-mi păzească merele, decât un orb care să nu le vadă cât sunt de roşii şi de pârguite şi un şchiop care să nu se poată căţăra la ele, chiar dacă le vede cât sunt de ispititoare?" Aşa se gândea iscusitul stăpân al livezii, făcându-şi socotelile cât

avea să câştige în anul acela de pe urma merelor. Şi făcu întocmai. Paznici ai livezii izbuti să tocmească un orb şi un şchiop.           Şi, într-o bună zi, şchiopul se opri în faţa unor pomi, admirându-le fructele atât de frumoase şi de ademenitoare.               - Nicicând n-am mai văzut aşa mere frumoase! Ce-ar fi să luăm şi noi vreo câteva? îl ispiti el pe orb.             - De ce-mi vorbeşti de frumuseţea lor, când ştii prea bine că eu nu am să le admir? Eu nu le pot vedea şi de aceea nici nu mă ispitesc.              - Nu ştii ce vorbeşti! Ia adulmecă aroma acestui măr! Şi şchiopul întinse mai întâi mâna spre un măr crescut pe o creangă mai joasă, şi apoi i-l puse orbului sub nas. Am o idee năstruşnică. Ascultă-mă! Tu mă iei în cârcă şi mergi cu mine după cum te îndemn eu. Eu întind mâna şi culeg un sac de mere. Pe urmă, facem dreapta împărţeală. Că doar n-o sărăci stăpânul nostru dintr-atât! Vrei să faci precum îţi spun?               - Mai e vorbă?!          Şi şchiopul sări în cârca orbului şi începu să culeagă mere. Prinzând gustul, ei repetară mai multe seri la rând povestea, până cândstăpânul observă că-i sărăciseră crengile merilor. Nebănuind deloc adevărul, el se aşeză la pândă într-o seară. Văzând că înşişi paznicii erau hoţii, încremeni. Revenindu-şi, nu se putu abţine să nu se minuneze cu glas tare:            "Uite că iscusinţa a fost biruită de viclenie! Şi eu care mă credeam cel mai iscusit din lume, iată-mă dus de nas de paznicii aleşi chiar de mine!"           Stăpânul livezii nu era chiar atât de avar, încât să nu râdă de întâmplare: "Un şchiop merge pe picioarele unui orb, iar orbul vede cu ochii unui şchiop!"