UNIVERSITATEA DIN PITEŞTIFACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SFÂNTA MUCENIŢĂ FILOTEEASECŢIA PASTORALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ PREOTUL – PĂSTOR DE SUFLETE

ÎNDRUMĂTOR: ABSOLVENT:Pr. Prof. Univ. Dr. Surugiu Mădălin

- Cristinel

PITEŞTI1999

PREOTUL – PĂSTOR DE SUFLETE

- CUPRINS –

I INTRODUCERE:

Sfânta Taină a Preoţiei, rolul şi importanţa ei în viaţa creştinilor

II. Pregatirea viitorilor preoti:

a) Pregătirea intelectuală

b) Pregătirea morală

c) Pregătirea spirituală

III. Activitatea pastorală:

a) Preotul în familie

b) Preotul în parohie,

c) Preotul în şcoli

d) Preotul în penitenciare

e) Preotul in Biserică

f) Preotul în scaunul spovedaniei

Importanţa si definiţia Sfintei Taine a Preoţiei

Spre deosebire de celelalte Taine în care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte

credincioşilor prin preot în calitate de săvârşitor al acestora, preoţia sau hirotonia este

Taina prin care o persoana este consacrata în scopul de a savârşi toate celelalte taine, ca

reprezentant văzut al lui Hristos, adevăratul săvârşitor al tuturor Tainelor. Aşadar, “Preoţia

sau hirotonia este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului şi prin rugăciune, harul

divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi aşezandu-l într-o

treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învaţa cuvântul lui

Dumnezeu, de a săvârşi lucrarile sfinte si de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii”. 1

Instituirea Tainei : Taina Preoţiei a fost instituita de Mântuitorul Hristos după

Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-se Apostolilor, le-a zis:”Pace vouă! Precum

M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-

a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate si cărora le veţi ţine, vor fi

ţinute” (Ioan 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi

diaconi, transmitându-le acelaşi har, iar episcopii au primit de la Apostoli porunci şi

îndrumări privitoare la modul şi condiţiile în care şi ei, la rândul lor, vor putea hirotoni

episcopi, preoţi şi diaconi. Despre toate acestea găsim mărturie în Sfânta Scriptură la I

Tim 4,14; II Tim 1,6; Fapte 6,6; 14,23; I Tim 3, 2-15; Tit 1,5.

Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este numai episcopul. Acest fapt reyultă foarte clar

din îndrumările date de Sf. Ap. Pavel celor doi ucenci ai săi, Timotei şi Tit: “Nu-ţi pune

mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstreayă-te curat!” (I

Tim. 5, 22) şi ”Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi şi să aşezi preoţi prin

cetăţi precum ţi-am rânduit…..” (Tit 1, 5). Taina Hirotoniei se săvârşeşte în cadrul Sfintei 1 Teologie Digmatica “Taina Sfintei Preotii” – Manual pentru uz intern, pag. 278.

Liturgii prin punerea mâinilor episcopului pe capul celui ce se Hirotoneşte “prin rostirea

rugaciunii: < Dumnezeiescul har pe care pe cele nepuntincioase le vindecă şi pe cele cu

lipsă le împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon, diacon, preot (N) în diacon, preot,

episcop. Să ne rugăm dar pentru dânsul ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh.”2

Primitorul Tainei este o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă, care

îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în

acest sens. În Biserica Ortodoxa şi cea Romano-Catolică nu sunt admise femeile la

hirotonie, pe temeiuri biblice şi patristice. În ultima vreme însă, în numeroase ramuri ale

protestantismului femeile sunt admise la slujirea preoţească. La sinodul VI ec. S-a hotarât

ca episcopii să fie necăsătoriţi, în timp ce clerul din celelalte trepte avînd dreptul la

căsătorie. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot, diacon, plenitudinea harului sau

a puterii preoţeşti primind-o episcopul. Preoţia trebuie să aibă continuitate directă şi

neântreruptă de la Sfinţii Apostoli şi până în zilele noastre.

Chiar dacă nu face obiectul lucrării de faţă, doresc să reamintesc şi să subliniez

(pentru a avea o viziune cât mai clară) următorul lucru: spre deosebire de Biserica

Ortodoxă, Romano-Catolică, Bisericile Vechi Orientale şi în parte de Biserica Anglicană,

care învaţă că ridicarea la demnitatea sau slujirea preoţească se face printr-o Taină specială,

anume Preoţia sau Hirotonia, protestanţii şi unele denominaţiuni creştine susţin că nu

există o Taină a preoţiei. Ei susţin acest lucru deoarece consideră că toţi creştinii sunt

preoţi şi deci oricare dintre ei poate fi desemnat de comunitate să îndeplinească slujirea

preoţească, acestă sarcină fiind revocabilă.

Aşadar, ca membrii ai Bisericii, toţi creştinii sunt de un singur fel, între preoţi şi

creştini nefiind nici o deosebire.

Protestanţii şi denominaţiunile creştine, în deplin acord cu vechiul protestantism,

care a proclamat deosebirea dintre “sacerdotium” (preoţie) şi “ministerium” (slujire

preoţească) afirmă despre cei dintâi (sacerdoţium) că aparţine de drept divin tuturor

2 Idem, pag. 279.

credincioşilor, în timp ce cea de-a doua (ministerium) este numai de drept uman. De aceea

ei resping preoţia ca Taină. Ei se bazează pe textele de la:

I Petru 2,5 “Şi voi înşivă…făceţi-vă pe voi casă duhovnicească, preoţie sfântă, ca să

aduceţi jertfe duhovniceşti…”

I Petru 2,9 “Voi sunteţi seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor

agonsit de Dumnezeu, ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v-a chemat…”

Apocalipsa 1,6 “Şi ne-a făcut pe noi împărăţie, preoţi ai lui Dumnezeu şi Tatăl

Său…”

Apocalipsa 5,10 “Şi i-a făcut Dumnezeului nostru împărăţie şi preoţi şi vor împăraţi

pe pământ”

Toţi protestanţii şi celelalte denominaţiuni sunt adepţii conceăţiei despre preoţia

universală care prin botez aparţine de drept divin tuturor, dar de drept uman slujirea

preoţească este încredinţată de comunitate anumitor persoane (bărbaţi şi chiar femei) fără a

fi nevoie de o Sfântă Taină ci de o simplă ceremonie.

O astfel de concepţie este greşită, deoarece e clar că Mântuitorul şi-a ales 12

Apostoli, apoi 70 de ucenici, de asemenea Apostolii au instituit în locul lui Iuda pe Matia,

precum că au ales şi hirotonit pe cei 7 diaconi şi a aşezat în cetăţi preoţi şi episcopi. De aici

rezultă că în Biserică de la început unii au fost păstori iar alţii păstoriţi.

Sf.Apostol Pavel întreabă pe Corinteni: “Au doară toţi sunt apostoli? Au doară toţi

sunt prooroci? Au doară toţi sunt învăţători? (I, Cor., 12,29).

După cum s-a observat protestanţii nu fac deosebire între preoţia sacramentală şi cea

universală. Pentru a demonta această concepţie greşită invocăm următorul text sau temei:

“Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună – preot…păstoriţi turma lui

Dumnezeu…” (I. Petru 5, 1-2).

Din acest text rezultă, fără îndoială, că nu toţi creştinii sunt preoţi în sens propriu, ci

numai aceia ce au o peoţie asemenea Sf.Ap. Petru, cu care el este “împreună preot”.

Caracterul de Taină l preoţiei sacramentale îl dovedesc şi textele:

I Tim. 4, 14 “Nu fi nepăsător faţă de harul care este întru tine, care ţi s-a dat prin

proorocie, cu punerea mâinilor mai marilor preoţilor”.

II Tim. 1,6 “Din această pricină îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui

Dumnezeu care este în tine, prin punerea mâinilor mele”.

Fapte 20,28 “Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul

Sfânt v-a pus pe voi episcopi, ca să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu

însăţi sângele Său”.

De asemenea şi textele de la Evrei 5, 1-10; Cor.12, 28-29; Ef.4, 11-12; Rom.12, 6-8;

I Petru 4,10 etc. Sfânta Trataţie se pronunţă şi ea cu tărie în favoarea distincţiei preoţiei

sacramentale faţă de cea universală. Vocea ei se face cunoscută şi acum prin lucrările

“Despre fugă” – Sf.Grigorie Teologul; “Tratat despre Preoţie” – Sf.Ioan Gură de Aur; “De

oftiens ministrorum” – Sf.Ambrozie de Milan; “Cartea regulilor pastorale” – Sf.Grigorie

cel Mare; “Despre ierarhia bisericească” – Sf.Dionisie Areopagitul.

Respingând preoţia sacramentală şi rupându-se de această preoţie, legată de ierarhie

prin succesiune apostolică, protestantismul nu mai posedă capacitatea de a săvârşi Tainele,

cu excepţia Botezului.

Pentru a înţelege şi mai bine importanţa Sfintei Taine a Preoţiei, doresc să închei

capitolul cu următorul citat al teologului S.Bulgakov. “Suprimarea ierarhiei a deposedat

lumea protestantă de darurile Cincizecimii, communicate în Tainele şi cultul Bisericii prin

ierarhie, care a primit şi de la Apostoli şi de la urmaţii lor. Lumea protestantă din această

cauză devine asemănătoare creştinilor care, deşi sunt botezaţi în numele Mântuitorului

Iisus, n-au primit Duhul Sfânt, pe care mâinile Apostolilor îl transmiteau de sus”

(Ortodoxia, trad.rom. de N.Grossu, pag.55)3

3 Idem, pg.281-282.

PREGĂTIREA VIITORILOR PREOŢI

a) spirituală

b) morală

c) intelectuală

METODE ŞI MIJLOACE PENTRU ÎNTREŢINEREA ŞI PROMOVAREA

VIEŢII SPIRITUALE A PREOTULUI

În capitolul anterior am explicat şi am definit Sfânta Taină a Preoţiei, am arătat de

asemeni şi importanţa acesteia pentru creştini. În mod cert, activitatea preotului – ca păstor

de suflete – începe în primul rând cu propria sa persoană. “Ca repezentant şi propăvăduitor

al unei doctrine religioase, care afirmă valoarea spiritului în fiinţa omenească şi în cultura

universală, preotul trebuie să se distingă faţă de restul credincioşilor lui nu numai printr-o

intensă trăire lăuntrică spirituală”4. Aici este bineînţeles vorba de cultivarea spiritului, a

acelei părţi superioare din fiinţa noastră, care constituie “chipul lui Dumnezeu” în om şi

prin care suntem orientaţi spre El şi spre cer. Prin însăşi menirea şi instituirea ei, preoţimea

alcătuieşte o “aristocraţie a duhului”5. Aşadar, candidatul la preoţie trebuie să posede

anumite însuşiri sufleteşti, morale, intelectuale. Aceste însuşiri contribuie la conturarea

personalităţii preotului şi atunci putem vorbi de vocaţie. Despre vocaţie Sf.Grigorie de

Noziaus spune că este o alegere dumnezeiască, binecuvântată şi o stăruitoare chemare de

sus până în adâncul fiinţei celui chemat pentru realizări spirituale înalte constructive şi

durabile. “Vocaţia preoţească e alcătuită din toate forţele dumnezeieşti şi omeneşti unite în

cel chemat, pentru a-l face vrednic de înfricoşătoarea taină a preoţiei. Dacă preoţia e o

taină, adică o ardoare a Duhului Sfânt în cel sfinţit preot, vocaţia sa este o chemare

luminoasă şi sfântă spre această ardoare.”6

Despre importanţa prezenţei unor calităţi morale, spirituale şi intelectuale la preot ne

vorbeşte Sf. Grigorie de Noziaus. “Mi-a fost ruşine să fiu alături de ceilalţi preoţi care cu

nimic mai buni decât gloata, ba poate chiar mult mai răi intră în locurile cele prea sfinte cu

mâini nespălate, cum se spune, şi cu sufletele necurate”7. Pentru a face diferenţa dintre

preot şi restul oamenilor, diferenţă care rezultă din însăşi misiunea preotească von analiza

sau discuta mai pe larg despre aceste calităţi.

Calităţile morale ale preotului

4 Pr.Prof.Ene Branişte, Viaţa interioară şi trăirea religioasă a preotului, în B.O.R., 1981 nr.7-8, pag.1515 Prof T.M.Popescu, Colaboratorii preotului în B.O.R. 73, 1955 nr.7, pag.6276 Pr.Prof.Ioan G.Coman, Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie în S.T. VI (1954) nr.5+6, pag.2397 Sf.Grigorie de Noziaus, Apologia, Migne III P.G.tom.35, col.416B; vezi şi Pr.Prof. D Fecioru Sf.Grigorie de Noziaus – Despre preoţie în B.O.R. LXXXVI (1968) cap.8, pag.131

Pentru a-şi aduce la bun sfârşit misiunea, preotul trebuie să se impună prin viaţa sa

morală pentru că altfel “cum ar putea preotul să păstreze sănătos şi nepieritor acest trup al

lui Hristos, Biserica, de nu ar şti să-şi vindece răul din suflet şi să se ridice la o virtute cu

adevărat mai presus decât omenească”8.

Creştinismul s-a răspândit în toată lumea prin forţa sa morală iar “învăţătura creştină

nu ar fi avut mare răsunet fără trăirea ei şi fără lupta continuă şi fără sacrificiul de sine în

numele marilor principii morale ale Evangheliei”9. Preotul trebuie să fie curat atât

sufleteşte cât şi trupeşte şi să-şi facă slujba pe deplin, apoi să fie smerit şi înduhovnicit.

Moralitatea ireproşabilă a vieţii îi este impusă mai întâi de caracterul sfânt al slujbelor sale,

apoi de situaţia sa faţă de credincioşii săi, cărora trebuie să le fie pildă, învăţător şi model

de virtute pentru a putea fi urmat. Câteva din calităţile morale ale preotului le găsimîn

Sfinta Scriptură: “Se cuvine dar, ca episcopul să fie fără prihană, treaz, cuminte,

cuviincios, primitor de străini, destoinic, să înveţe pe alţii, nebeţiv, nebătăuş, neagonisitor

de câştig urât ci blând, paşnic, neiubitor de argint”. (I Tim.III, 2-4). Despre aceste virtuţi

Sf.Grigore de Noziaus spune: “Esenţialul acestor porunci este ca să fie atât de deosebiţi în

ce priveşte virtutea, aşa de simpli şi de măsuraţi şi ca să spun pe scurt atât de cereşti, încât

Evanghelia să se răspândească datorită purtării lor nu mai puţin decât decât cuvântul lor”10.

Stăpânirea de sine este una din calităţile cele mai importante care se cer preotului.

Cea mai mare piatră de încercare cu care are de luptat preotul este transformarea lui însuşi.

“Nu-i mică primejdia dacă primeşti să păstoreşti suflete sau să fii mijlocitor între

Dumnezeu şi oameni”11. Preotul trebuie să aibă stăpânire de sine astfel putând controla

orice situaţie.

Înţelepciunea este o altă virtute esenţială cu care trebuie să fie împodobită

personalitatea preotului, tactul şi prudenţa fiind roadele unei maturităţi de cugetare, sau a

unei îndelungate experienţe.

8 Sf.Grigorie de Noziaus, op.cit. P.G.48, col 681A9 Prof. Ioan G.Coman, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţii Părinţi ai primelor 4 secole, în M.O. XXIV 1972 nr.1-2, p.1110 Sf.Grigorie de Noziaus, col. 477C11 Sf.Grigorie de Noziaus, op.cit., col 494B

Mântuitorul ne sfătuieşte: “Iată, Eu vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor,

faţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovai ca porumbeii” (Mt. 10, 16). Înţelepciunea împreună

cu tactul şi prudenţa să corecteze excesul de idealism care l-ar putea împinge la greşeli de

tactică pastorală şi la acte necugetate.

Ţinuta şi comportarea preotului constituie de asemenea trăsături de mare importanţă

pentru chipul unui adevărat preot. Este obligatoriu pentru preot să îşi supravegheze cu

atenţie comportarea în viaţa civilă, socială şi familială. Ţinuta şi comportarea preotului

trebuie să fie caracterizate de seriozitate şi demnitate izvorâte din fiinţa lui, adică cu

naturaleţe. “În primul rând preotul trebuie sp fie întocmai ca argintul şi aurul, să nu sune

niciodată fals, să nu aibă sunet de aramă, oriunde s-ar găsi, în orice împrejurare de viaţă şi

treburi ar fi, să nu aibă vreun gând sau vreo faptă rea”12.

Calităţile spirituale ale preotului

Dragostea. Preotul trebuie să fie un om plin de dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de

semenii săi. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este prin definiţie

răspânditorul dragostei. Exemplu de netăgăduit este dragostea supremă a Mântuitorului

care s-a întrupat pentru mântuirea oamenilor din dragoste faţă de ei. “Această dragoste pe

care a avut-o Mântuitorul faţă de oameni trebuie să o aibă şi preotul faţă de enoriaşii săi,

pentru că a fost dată ca învăţătură nouă de către Dumnezeu”13.

Credinţa Una din cele mai mari virtuţi pe care trebuie să le aibă preotul este credinţa.

“Să evităm tot ce este vătămător…şi să rămânem în hotarele dreptei credinţe”14, zice Sf.

Grigorie de Noziaus adresându-se preoţilor. Preotul care nu este pătruns de credinţă nu va

putea convinge pe altul de puterea ei.

Sfinţenia. Preotul este obiectul special al harului Sfântului Duh fiindcă prin hirotonie

el capătă plinătatea harurilor pe care le împarte prin Sfintele Taine. Preoţia impune o

12 Ibidem, col.422A13 Ibidem, col.433C14 Ibidem, col.455A

purificare şi o desăvârşire a vieţii preotului după modelul Mântuitorului. În acest sens

Sf.Grigorie de Noziaus spune: “lucrul cel mai mare pentru noi este să ne cunoaştem şi sp

ne vindecăm propriile noastre patimi şi păcate”15.

Modestia este o altă virtute cerută preotului. Sf.Apostol Petru îndeamnă “Supuneţi-

vă toţi unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie pentru că Dumnezeu celor mândri le

stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har” (I Petru V,5). Prin modestia sa preotul va da un

bun exemplu credincioşilor care vor lua aminte şi vor avea în faţa lor şi la îndemână un

exemplu pe care îl vor urma.

Instruc ţia sau cultura preotului

Creştinismul cuprnde adevăruri şi învăţături pentru pătrunderea cărora preotul are

nevoie de o pregătire temeinică. Misiunea de învăţător şi de păstor îl obligă pe preot să-şi

însuşească numeroase şi variate cunoştinţe din care să împărtăşească diferitelor categorii de

credincioşi, după nevoie, pentru că unor credincioşi cu o cultură mai limitată va trebui să le

dea învăţături mai temeinice şi amănunţite. Sf. Grigorie de Noziaus spune: “nu este un

lucru la îndemâna minţii oricui predicarea cuvântului adică a învăţăturii celei dumnezeieşti

şi înalte”16. Fără o cultură intensă şi o pregătire asiduă preotul îşi ratează misiunea, nu

poate să conducă sufletele care i s-au încredinţat spre mântuire. Sf.Grigorie de Noziaus

caracterizează conducerea pastorală a sufletelor drept “arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor”.

Până aici am vorbit de calităţile morale, spirituale şi intelectuale care preotului îi

sunt indispensabile, dar trebuie să amintim şi mijloacele prin care se întreţin şi se

promovează aceste calităţi.

Rugăciunea este convorbire cu Dumnezeu. Ea este hrana şi respiraţia sufletului

creştin fprp de care nu se poate concepe viaţă spirituală, pentru că prin ea se întreţine

legătura noastră cu cerul17.

15 Ibidem, col.436B16 Ibidem, col.444A17 Diac.Prof.Em.Vasilescu, Rugăciunea centrul vieţii religioase în M.O.8, 1956, nr.1-3, pag.39-47.

Este de la sine înţeles că orice bun creştin trebuie să se roage. Dar cu deosebire

preotul este şi trebuie să fie prin excelenţă un om al rugăciunii, un maestru al rugăciunii18.

În rugăciune el poate mărturisi lui Dumnezeu ca unui tată şi stăpân, respectul şi iubirea sa

pentru El, dorinţele şi năzuinţele sale pentru mântuirea credincioşilor, slăbiciunile, lipsurile

şi căderile sale, nevoile şi durerile, precum şi necazurile sale în împlinirea misiunii sale.

Prin rugăciune primeşte ajutor de la Dumnezeu şi se întăreşte cu putere dumnezeiască.

Mărturisirea şi Împărtăşirea

Acestea sunt tainele de bază ale vieţii religioase şi izvoarele de căpetenie ale

spiritualităţii creştine, cele mai des practicate şi repetate în viaţa creştinilor. Preotul trebuie

să se spovedească mai întâi ca om supus greşelilor dar şi ca slujitor a celor sfinte cerându-i-

se un grad mai mare de curaţie trupească şi sufletească. Preotul trebuie să se spovedească

neapărat pentru orice păcat pentru ca sufletul să fie necontenit curat.

Culmea şi coroana vieţii spirituale al creştinului ortodox o reprezintă unirea deplină

cu Hristos – Domnul prein împărtăşirea cu Sfântul său sânge şi trup. Pentru a ne împărtăşi

cu trupul şi sângele Domnului, ni se cere o strădanie personală de purificare, de curăţire

prin post, rugăciune, fapte bune.

Lectura religioasă.

Un factor important în pastoraţie este cultura preotului. Aceasta trebuie să fie variată

şi în pas cu vremurile pentru a putea face faţă întrebărilor şi a putea da sfaturi folositoare.

Din biblioteca preotului nu trebuie să lipsească: Sfânta Scriptură, Scrierile Sfinţilor Părinţi

(P.S.B.), cărţi de istorie, pastorală, sectologie, etc.

Reculegerea (Meditaţia şi examenul de conştiinţă)

Un alt mijloc de promovare şi dezvoltare a vieţii noastre duhovniceşti este

reculegerea, adică retragerea în noi înşine prin meditaţie şi prin examene de conştiinţă.

Clipele de reculegere sunt oaze de singurătate interioară şi de linişte în zgomotul cotidian.

Această reculegere şi regăsire a sinelui prin autoanaliza noastră ne va face să ne corectăm

deciziile şi acţiunile adâncind şi redescoperind adevărurile divine.

18 Pr.Prof.Ene Branişte Viaţa lăuntrică şi trăirea religioasă a preotului, în B.O.R. 1981 nr.7-8, pg.755

PREOTUL ÎN FAMILIESAU

FAMILIA PREOTULUI

Un mediu important în care îşi petrece preotul o parte din timpul său este propria sa

familie. Despre rolul familiei preotului în activitatea sa pastorală şi despre rolul preotului

implicit vom discuta în cele ce urmează. În Sf.Scriptură găsim sfat în ceea ce priveşte

căsătoria clerului.

Se cuvine dar ca episcopul să fie fără prihană, bărbat al unei singure femei…”

(I Tim.3, 2). Dacă familia preotului este o piedică sau nu în calea misiunii sale preoţeşti,

voi încerca să arăt în cele ce voi expune de aici încolo. Este adevărat că viaţa de familie

creează preotului căsătorit o serie de probleme, greutăţi şi sarcini cărora trebuie să le facă

faţă. Atât soţia cât şi copiii trebuie să fie înconjuraţi cu atenţie, cu dragostea necesară şi cu

grijă. Grija pentru întreţinerea familiei, pentru educarea şi creşterea copiilor este o

preocupare foarte importantă a preotului. Reprezintă toate acestea dezavantaje?

Dimpotrivă. “Noi credem şi am constatat din proprie experienţă că preotul căsătorit ese

mai apt, mai capabil şi mai destoinic pentru îndeplinirea misiunii sale de păstor decât cel

necăsătorit”19. Este îndeajuns de cunoscută importanţa familiei pentru viaţa sexuală şi

pentru progresul omenirii. Atmosfera de cămin constituie şi pentru preot o fortăreaţă

personală şi intimă. Aici între membrii familiei sale el găseşte modul cel mai potrivit în

care-şi poate descreţi fruntea, pentru a uita măcar o clipă greutăţile, necazurile şi

obstacolele sale în lupta sa cu lumea. În familie îşi reîmprospătează puterile de luptă în

împlinirea datoriei. Pe de altă parte statutul de familist îi serveşte ca o “şcoală creştină şi un

auxiliar preţios în pastoraţie”20. Preotul fiind un educator social, el este dator să cunoască

pe cât se poate mai deplin societatea. Preotul ca şi profesorul nu numai creşte copiii dar îi

şi educă. A avea familie înseamnă a avea în casă o mică şcoală precum putem spune că

familia este o societate în miniatură.

Prin urmare familia este pentru preot un preţios teren de experienţă şi de aplicare a

artei sale de educator şi de păstor. În familie îşi exercită calitatea şi autoritatea naturală de

părinte a copiilor săi, conducător al unei familii. Avem deci o familie care poate fi numită

“parohie în miniatură”21 unde preotul poate aplica cu înţelepciune arta pedagogică şi

iscusinţa pastorală. Familia preoului este un model oferit parohiei şi lumii. Se poate spune

de asemeni că familia preotului constituie pentru el un factor de legătură între el şi parohie,

un mijloc de întărire a raporturilor sale cu enoriaşii, mai ales cu cei care nu frecventează

biserica. Atât prin soţie cât şi prin copii, preotul îşi menţine relaţiile sale de la om la om

prin legăturile personale ale soţiei cât şi a legăturilor cu colegii copiilor săi, astfel ajungând

la părinţii acestora. Preoteasa poate polariza în jurul ei simpatia şi bunăvoinţa femeilor din

19 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, “Familia preotului”, pg.3620 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.3821 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.39

parohie atunci când ea este o femeie înţeleaptă, chibzuită, sociabilă şi vrednică de stimă.

“Ea poate declanşa şi pune astfel în mişcare măcar o parte din resursele infinite ale

apostolatului laic care pot fi puse în slujba Bisericii”22. Prin familie, preotul se intregrează

deci mai adânc şi mai trainic în viaţa socială a parohiei.

Fără îndoială, nu putem nega că există din nefericire şi cazuri izolate, în care, fie din

cauza nedestoiniciei preotului însuşi, fie din pricina lipsei de înţelegere a soţiei lui, ori

pentru alte motive, familia preotului constituie un exemplu negativ. Aceste insuficienţe îi

provoacă preotului probleme car îl fac uneori să utie de ţelul fundamental al misiunii sale.

În aceste cazuri preotul este silit să pună grija pentru familia sa mai presus de grija faţă de

turma pe care o păstoreşte şi interesele majore ale Bisericii.

Grija faţă de turma sa şi faţă de familie trebuie să meargă mână în mână. Un preot

care îşi cunoaşte cu adevărat misiunea şi datoria sa, nu neglijează pe nici una în

detrimentul celeilalte ci păstrează în echilibru just.

Nu poate fi un bun păstor acela care îşi neglijează propria sa familie. “Căci dacă nu

ştie cineva să-şi rânduiască a sa casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”

(I Tim III, 5). După cum am văzut rolul preotului în familia sa este foarte important şi de

aceea conduita sa în familie este deosebit de importantă. Prin familia sa preotul ajunge mai

uşor la problemele sociale ale parohienilor săi. Preotul este dator ca să păstreze în casa sa o

atmosferă caldă, liniştită, relaxată şi agreabilă. Relaţiile preotului cu soţia trebuie să fie

bazate pe respect, dragoste, înţelegere şi comunicare. Împreună cu preoteasa să se ocupe cu

mare grijă de educaţia copiilor cu care Dumnezeu i-a binecuvântat. Să-i educe în spirit

ortodox, cu frica lui Dumnezeu, să le imprime dragostea de Dumnezeu, Biserică, dreptate

şi bineînţeles de semenii şi aproapele lor. Un preot care nu reuşeşte să-şi controleze propria

sa familie, să stea în fruntea ei cu autoritate părintească nu va putea sta nici în fruntea unei

parohii. Sunt cazuri de familii de preoţi destrămate, în divorţ sau pe cale de a se destrăma,

se renunţă la soţii şi se abandonează chiar copiii şi educaţia lor. Toate acestea duc la

desfigurarea completă a preotului şi, mai grav, a Bisericii.

22 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula Curs de pastorală, pag.40

“Cum poate un asemenea preot să oficieze Taina Cununiei şi să spună…îngrijiţi-vă

de familiile voastre şi de copiii voştri, păstraţi unitatea familiei?”23

Un astfel de preot nu poate nici spovedi. “Cine s-ar duce să se spovedească la un

asemenea preot? Spovedania ar deveni un act formal”.24

În concluzie, rolul pe care-l joacă preotul în familia sa este hotărâtor pentru soarta

familiei sale, a sa, a copiilor lui şi a parohiei pe care o păstoreşte. Exemple de copii de

preoţi care au ajuns personalităţi marcante ale poporului nostru datorită educaţiei primite,

putem aminti: ep.cărturar Melchisedec Ştefănescu al Romanului (membru fondator al

Academiei Române), mari poeţi ardeleni ca G.Coşbuc şi O.Goga, scriitorul şi filosoful

Lucian Blaga, D-rul Petru Groza (primul şef al unui guvern de democraţie popularăde după

23 august 1944), doctorul I.Agârbiceanu, Prof.dr.Chiricuţă de la Cluj (oncolog de renume

mondial), Ciprian Porumbescu şi George Enescu (muzicieni).

Cinste lor şi părinţilor acestora care pe lângă faptul că şi-au edcat copiii în spirit

ortodox şi românesc. Faptul că ei au avut asemenea copii este o dovadă sau o mărturie că şi

parohiile acestora au fost lipsite de purtarea de grijă a unor preoţi vrednici.

23 Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, pag.4024 Antonie Plămădeală, Preotul în Biserică, în lume, acasă, pag.41

PREOTUL ÎN PAROHIE

Parohia este unitatea de bază a Bisericii locale, punctul de plecare şi de sosire al

vieţii creştine şi al misiunii preoţeşti, locul unde se exercită cele trei mari slujiri ale

mirenilor şi ale clericilor. “Comunitatea parohială este Biserica în unic, de aceea structura

ei nu se poate înţelege fără o clară viziune ecleziologică”25. Când vorbim de parohie trebuie

să avem în vedere sensurile care se pot da cuvântului care exprimă această noţiune.

Etimologic cuvântul sau termenul de parohie vine din limba elină. El provine de la

cuvântul παροíκα care înseamnă sau se traduce prin “şedere sau stabilire în ţară străină”.

La rândul său cuvântul derivă din verbul παροικεω care înseamnă a locui pe lângă, a fi

vecin cu sau a locui în mijlocul sau printre, a locui într-o ţară ca străin26. Termenul aceste a

fost întrebuinţat pentru prima oară de către evreii împrăştiaţi în lume după cucerirea şi

dărâmarea Ierusalimului de către romani. Prin acest cuvânt erau desemnate comunităţile

25 Ion Bria, Ecleziologia pastorală, în S.T. XXXI (1979) nr.1-4, pag.316-32326 Pr.Prof.Dr. Nicolae D.Necula, Parohia, spaţiu de activitate patoral-misionară a preotului, în Curs de Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Bucureşti.

evreieţti sau cartierele lor, în ţările în care erau răspândiţi. De aici termenul a trecut şi la

primele comunităţi creştine care, ca şi evreii în ţară străină sau printre păgâni, erau socotiţi

drept comunităţi străine de modul de viaţă, credinţa şi mentalitatea marii majorităţi a

populaţiei. “Parohia este comunitatea bisericească a credincioşilor clerici şi mireni, de

religie creştină ortodoxă, aşezaţi pe un anume teritoriu, sub conducerea unui preot paroh”27.

Un alt sens pe care-l exprimă noţiunea de parohie este cel geografic. Ea desemnează

o comunitate sau obşte creştină condusă de preot, situată într-un anume loc, zonă sau

teritoriu, la oraş sau la sat, la munte sau la câmpie. Din acest punct de vedere, parohia

respectivă poartă amprenta mediului în care se află, ceea ce impune şi metode şi căi de

passtoraţie adecvate acestor realităţi. În funcţie de populaţia care trăieşte în aceste parohii,

de nivelul de cultură, de starea materială, de tradiţii şi de poosibilităţile financiare,

pastoraţia se deosebeşte de la o zonă la alta, de la unn mediu la altul.

Cel de-al treilea sens pe care îl are noţiunea de parohie şi în acelaşi timp cel mai

important pentru misiunea preoţească este cel duhivnicesc soterilogic. Din acest punct de

vedere parohia este aşa cum a fost concepută şi înţeleasă în decursul istoriei vieţii creştine,

“comunitatea sau obştea credincioşilor grupaţi în jurul unuia şi aceluiaşi altar sau biserici,

în jurul unuia şi aceluiaşi preot slujitor al Tainelor sau al cultului în general şi conducător

al sufletelor spre mântuire”28.

Într-o parohie ortodoxă, preotul este elementul central, factorul cel mai de seamă şi

fără de care nu se poate concepe activitatea pastorală. El este cel care mijloceşte legătura

dintre credincioşi şi Mântuitorul prin intermediul cultului şi în special al Sfintei Liturghii.

În calitatea sa de păstor, preotul îndeplineşte în parohie misiunea întreitei slujiri de

învăţător al credincioşilor, de sfinţitor al vieţii lor şi de îndrumător al lor pe calea mântuirii.

Pentru a-şi putea îndeplini misiunea preotul trebuie să-şi cunoască foarte bine parohia.

Cunoaşterea temeinică, exactă şi obiectivă a parohiei este necesară deoarece oferă o

imagine de ansamblu şi astfel preotul va şti cum să acţioneze. Viaţa şi configuraţia parohiei

trebuie cunoscută nu numai din punct de vedere moral-religios dar şi cultural, social, 27 Legăturile B.O.R., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti 1953, pg.1528 Pr.Prof.Dr.Petre Vintilescu, Parohia ca teren de dezvoltare a spiritualităţii creştine, Bucureşti 1937

material-economic şi sanitar. Bineînţeles că ne interesează în primul rând viaţa religios-

morală a parohiei. Ca să ştie ce are de făcut preotul trebuie să ştie în primul rând în ce

măsură cunosc enoriaşii săi adevărurile de credinţă şi principiile morale creştine şi în ce

măsură le aplică în viaţa lor. Este foarte important să cunoaştem ce rezultate au obţinut

predecesorii în acea parohie. Dacă credincioşii se află într-un grad de cunoaştere avansat a

învăţăturilor ortodoxe, atunci preotul va continua să avanseze în această educaţie

religioasă, iar în caz contrar, preotul va începe cu alfabetul catehismului. De asemenea

trebuie verificat dacă educaţia religioasă a enoriaşilor este sau nu influenţată de obiceiuri

păgâne, superstiţii, eresuri, care trebuie imediat combătute şi eliminate. “Trebuie să

cunoaştem apoi nivelul general al parohiei”29, care sunt virtuţile credincioşilor noştri şi mai

ales care sunt păcatele şi viciile cele mai frecvente, care rod şi destramă sănătatea morală şi

sufletească a parohianilor (beţia, curvia, trândăvia, furturile, desfrâul, certurile, scandalurile

etc). Preotul trebuie să studieze cauzele care favorizează răspândirea unor asemenea păcate

şi trebuie să refleceze la mijloacele şi metodele cele mai potrivite pentru combaterea lor.

Termometrul vieţii religioase din parohie este frecvenţa credincioşilor la slujbele sfinte

săvârşite în biserică. De mare interes pentru preot este cunoaşterea manifestărilor folclorice

ale parohiei (datini, credinţe, obiceiuri etc.) care influenţează viaţa religioasă propriu-zisă.

Foarte importantă pentru preot este cunoaşterea stării culturale a parohiei. Ca

învăţător al poporului, preotul trebuie să ştie cui se adresează, pentru a adapta conţinutul,

forma şi nivelul predicilor al catehezelor şi al diferitelor cuvântări la nivelul şi puterea de

înţelegere a credincioşilor săi.

Cunoaşterea material-economică şi sanitară a parohiei este de asemenea de mare

folos preotului. Această cunoaştere nu trebuie să ne slujească ca scop ci ca mijloc pentru

activitatea pastorală. Este necesară această cunoaştere în parte a fiecărui enoriaş, fiindcă

aceasta influenţează mai tot timpul viaţa religios morală. Preotul este dator să cunoască

foarte bine situaţia materială a enoriaşilor, să aibă o statistică cu cei în stare de enişerie,

şomeri, bolnavi, sinistraţi, etc. Cunoaşterea tuturor acestor situaţii este necesară în primul

29 Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Cunoaşterea parohiei – curs de Pastorală.

rând pentru organizarea asistenţei sociale ca expresie a milei şi a iubirii creştine precum şi

pentru fixarea planului şi a activităţii pastorale care se cere adaptată situaţiei, nevoi şi

împrejurări. În parohiile cu posibilităţi materiale mai mari, preotul poate implica enoriaşii

în înfăptuirea de opere mai costisitoare. De exemplu: construcţii de noi biserici şi capele,

înzestrarea cu odoare scumpe, capele mortuare, clădiri dedicate asistenţei sociale,

ajutorarea altor parohii etc.

Toate acestea împreună cu cele ce urmează sunt prilejuri şi metode prin care preotul

îşi va îndeplini misiunea sa de păstor.

Un ajutor în cunoaşterea parohiei îl putem primi de la alţii, adică printr-o cunoaştere

indirectă. Predecesorul în acea parohie ne poate oferi informaţiile dorite, de aceea trebuie

păstrată o legătură cât se poate de strânsă cu acesta. În cazul în care predecesorul a decedat

informaţii utile putem primi în parte de la membrii familiei respectivului predecesor. În

parohiile cu mai mulţi preoţi, aceştia sunt de un real folos în oferirea de informaţii şi sfaturi

pastorale. Protoiereul locului, cu care preotul este dator să ia legătura tot timpul, poate

furniza informaţii oficiale despre parohie mai ales din punct de vedere administrativ şi

statistic. Preoţii din parohiile învecinate în lipsă de alte surse, pot oferi informaţii despre

starea parohiei. Organele reprezentative ale parohiei (cântăreţul, epitropii, consilierii) ne

pot procura informaţii şi îndrumări preţioase mai ales în primii ani de activitate pastorală.

De asemeni de un real folos ne pot fi monografiile alcătuite de predecesorii noştri, acolo

unde există, fiindcă ne oferă o imagine de ansamblu a parohiei.

Preotul bineînţeles că de la un moment dat va lua contact direct cu parohia şi cu

enoriaşii săi printr-o cunoaştere directă. Această cunoaştere poate începe încă de dinainte

de instalarea preotului în parohie printr-o vizită de recunoaştere a parohiei imediat după

numire. Este vorba de o vizită cu caracter neoficial, discret şi intim fără prea multă

publicitate30. Dat fiind importanţa primelor impresii pe care ni le facem despre cineva,

preotul trebuie să se preocupe în mod special de primul contact cu enoriaşii săi. Impresia,

bună sau rea, plăcută sau neplăcută, care se face cu acest prilej, va fi decisivă pentru

30 Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei, curs de pastorală

asigurarea succesului sau insuccesului în activitatea pastorală. De aceea întreaga înfăţişare

trebuie atent supravegheată pentru a le câştiga enoriaşilor de la început inima, dragostea,

respectul. Prin această înfăţişare se înţelege tact pastoral, înţelepciune, bunătate şi măsură

pentru Biserică precum şi un aspect fizic îngrijit. Cunoaşterea directă a parohiei se va face

în chip metodic şi sistematic prin observaţie permanentă şi studiu personal. Toate acestea

vor fi de un real folos şi ajutor preotului dacă se va ţine cont de ele.

Contactul direct cu enoriaşii este înlesnit în primul rând precum şi de cele mai multe

ori de serviciile divine săvârşite în biserică. Cei dintre enoriaşi pe care preotul are

posibilitatea să-i cunoască mai bine şi mai cu uşurinţă sunt cei care frecventează sfântul

lăcaş. Pe aceştia preotul va face tot posibilul să-i cunoască în toate amănuntele şi sub toate

laturile vieţii lor. Aceştia sunt cei mai preţioşi misionari şi colaboratori ai preotului, ei

alcătuind acea elită religioasă a parohiei, prin care preotul poate utiliza apostolatul laic ca

un auxiliar preţios în cunoaşterea parohiei şi în activitatea sa.

Un alt prilej în cunoaşterea mai adecvată a unora dintre enoriaşi ni-l oferă mai ales

ierurgiile şi toate serviciile divine, săvârşite în afara bisericii, în casele credincioşilor,

mersul cu icoana de Bobotează, sfeştaniile făcute în casă, înmormântările, parastasele,

pomenirile, maslurale săvârşite la casele celor bolnavi, botezurile, logodnele şi cununiile,

în general orice slujbă care intră în cadrul asistenţei religioase solicitate de credincioşi.

Acestea constituie pentru preot momentele cele mai fireşti şi potrivite pentru îndeplinirea

misiunii de păstor de suflete. Astfle preotul va cunoaşte casa, gospodăria, familia şi nivelul

de trai, posibilităţile materiale, sufleteşti, calităţile şi defectele, nevoile, lipsurile şi

necazurile enoriaşilor.

Prilejurile de contact direct cu enoriaşii trebuie căutate şi în afara bisericii şi a

serviciilor religioase, adică în viaţa socială. Atât în biserică cât şi în afara ei păstorul de

suflete trebuie să se comporte faţă de enoriaşii săi nu ca un funcţionar-formalist, rece,

distant, ci ca un părinte şi duhovnic, intim, apropiat şi familiar. Preotul trebuie să caute de

fiecare dată să pătrundă cât mai adânc în intimitatea sufletului lor, silindu-se să le câştige

încrederea şi să devină pentru ei prietenul şi sfetnicul cel mai apropiat, cât mai iubit şi mai

căutat de fiecare dintre ei. “Preotul va folosi în acest scop orice prilej de întâlnire,

întâmplătoare sau provocată cu enoriaşii săi”31. Când se întâlneşte cu enoriaşi nu trebuie sp

se mulţumească doar salutându-se reciproc ci să încerce dialoguri cât mai degajate, sincere

şi potrivite cu acel moment.

Preotul trebuie să profite de orice formă de relaţie socială sau cetăţenească în care el

poate veni în legătură cu enoriaşii ca de exemplu: legăturile de rudenie sau prietenie, vizite

de curtoazie la aniversări şi onomastici familiare, participarea la manifestări cu caracter

obştesc, serbări, alegeri, şedinţe, etc.

La nevoie şi în măsura posibilităţilor preotul poate recurge la cercetarea intenţionată

a parohiei în scopul cunoaşterii şi mai rapide dar şi mai depline. Pentru aceasta el se poate

folosi de vizite pastorale, fie sistematic fie după un plan sau program dinainte stabilit.

În toată activitatea sa preotul este purtătorul preoţiei Domnului nostru Iisus Hristos.

El e învestit cu puterea de a învăţa, a sfinţi şi a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii;

acestea sunt cele trei laturi ale misiunii preotului în parohie şi toate preocupările sale

trebuie să tindă în aceste trei direcţii. Aceasta este pornirea Mântuitorului pe care a dat-o

Sfinţilor Apostoli: “Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” (Matei

28, 19-20).

Păstorul de suflete este chemat să slujească cele sfinte. Mai ales în această funcţie de

liturghisitor, prin care devine organul sfinţitor al vieţii credincioşilor, preotului i se cere cu

sfinţenie: “Când invocă pe Duhul Sfânt şi săvârşeşte înfricoşata jertfă – spune Sf.Ioan

Hrisostom – cînd mâinile sale ţin pe Stăpânul a toată firea, te întreb: în ce rang îl vom

pune? Ce curăţenie, ce pietate n-avem dreptul să cerem de la el?”32. “Preotul trebuie să fie

curat ca şi cu ar fi deja în cer printre puterile spirituale, să fie un templu viu al Duhului

Sfânt”33. Dat fiind că prin săvârşirea Sfintelor Taine, îndeosebi prin Sfânta Taină a

Euharistiei invocă pe Duhul Sfânt şi ţine în mâinile sale Timpul şi Sângele Mântuitorului,

31 Pr.Prof.Dr.N.D.Necula, Mijloace pentru cunoaşterea parohiei32 Sf.Ioan Gură de Aur, Despre preoţie VI, 4 în B.O.R. LXXIV (1957) nr.10, pg.98633 Ibidem III, 4, pg.946

viaţa lui trebuie să fie fără de prihană. El trebuie să se pregătească, să-şi facă totdeauna

canonul şi niciodată să nu aibă asupra sa ceva care l-ar face nevrednic de slujirea celor

sfinte.

Unul dintre aspectele cele mai însemnate ale misiunii preoţeşti este slujirea

învăţătorească. Sf. Grigorie cel Mare începe lucrarea sa tocmai cu precizări referitoare la

faptul că nimeni nu poate învăţa pe alţii dacă nu este mai întâi el un bun cunoscător al

învăţăturilor sfinte.

Cel care doreşte preoţia trebuie să fie bine pregătit, gata în orice clipă să înveţe pe

alţii. Sf.Grigorie cel Mare condamnă pe cei care “vor să înveţe pe alţii ceea ce ei înşişi nu

ştiu”. Aceştia sunt “superficiali în toate, socotesc răspunderea slujbei de învăţător cu atât

mai uşoară cu cât mai puţin cunosc valoarea şi măreţia nemăsurată a acesteia”34. Primirea

harului preoţiei este un act de mare responsabilitate. A fi preot nu este un privilegiu ci o

chemare spre slujire, iar neglijarea îndatoririlor pe care le impune preoţia înseamnă

iresponsabilitate. “De aceea, nu există loc în slujba cea înaltă a învăţăturii pentru cei

neănvăţaţi şi pentru cei iresponsabili”35 spune Sf.Grigorie cel Mare. A învăţa pe alţii

adevărurile despre Dumnezeu presupune o cunoaştere temeinică a Sfintei Scripturi, izvorul

nesecat al învăţăturii de credinţă ortodoxă. Dar pentru a-şi putea însuşi aceste adevăruri

este necesar ca preotul să aibă o cultură teologică bogată, bazată pe studierea operelor

Sfinţilor Părinţi care prin viaţa lor curată şi prin meditaţie creştină au reuşit să surprindă în

scrierile lor sensurile cele mai profunde ale învăţăturii creştine. Prin aceasta Sfinţii Părinţi

sunt modelele cele mai vrednice de urmat în misiunea sfântă de a învăţa preoţii.

“Căci nu este bine să înveţi pe alţii vreun meşteşug înainte de a-l fi învăţat tu însuţi

printr-o deprindere atentă şi îndelungată”36. Un deosebit accent pune Sf.Grigorie cel Mare

pe felul cum trebuie să înveţe preotul. “Trebuie reţinut că nu pentru toţi credincioşii se

potriveşte aceeaşi îndrumare, fiindcă nu există o metodă pastorală care să poată fi adoptată

şi aplicată la toţi. O singur metodă pentru toţi este exclusă şi pentru faptul că nu toţi pot

34 Sf.Grigorie cel Mare, Cartea regulei patorale, partea I, în Mitropolia Ardealului XXII (1977) cap.I pg.113-11435 Ibidem36 Ibidem, pg.113

avea aceeaşi educaţie. De multe ori ceea ce unuia îi este de folos, altuia îi este spre

pagubă”37. Preotul trebuie să ştie cum să vorbească unor oameni mai puţin învăţaţi, cum

trebuie să vorbească unor tineri, cum să povăţuiască pe cei suferinzi şi pe cei mai păcătoşi

etc. Deci preotul trebuie să fie un bun psiholog.

Smerenia îi dă preotului echilibru şi putere sufletească, îl ajută să progreseze el

însuşi pe calea binelui şi a desăvârşirii sale. Lipsa omeniei, dimpotrivă, îl poate duce la

mândrie deşartă. Preotul trebuie să-şi ducă la bun sfârşit misiunea nu pentru a căpăta

diferite merite, ci pentru a învăţa tainele şi valorile creştinătăţii. Este aproape inutil să mai

vorbim de importanţa legăturilor dintre preot şi credincioşi în pastoraţie şi în viaţa

Bisericii. Biserică sau parohie înseamnă de fapt o comunitate de credincioşi strâns uniţi în

jurul păstorului lor sufletesc. Cu cât această legătură dintre păstori şi turmă este mai vie,

mai reală şi mai puternică, cu atât ecourile ei în viaţa religioasă şi socială a credincioşilor

vor fi mai puternice şi cu urmări mai fericite. “Legătura credinciosului cu preotul este de

fapt expresia şi semnul legăturii lui cu Biserica, al apartenenţei lui la o parohie”38. Preotul

trebuie să se străduiască, pe de o parte – a-şi crea, meţine şi întări cât mai mult legăturile

sale sufleteşti cu credincioşii, pentru a-i ţine strâns uniţi în jurul său, iar pe de alta să se

ferească de tot ceea ce ar putea contribui la slăbirea, întreruperea şi compromiterea acestor

legături, care reprezintă fundamentul şi condiţia de căpetenie a succesului activităţii

pastorale. Aceasta presupune însă din partea preotului un ataşament sincer şi profund

pentru parohia sa, iar din partea credincioşilor încredere desăvârşită în preot. Fără îndoială,

situaţiile sunt astăzi mult deosebite faţă de cele din trecut, fără să justifice însă întru totul

transferarea neîncetată a preoţilor, dintr-o parohie într-alta, căci instabilitateapăstorului în

parohie este spre paguba Bisericii. Legătura strânsă a preotului cu păstoriţii şi prezenţa sa

neîncetată a lui în parohie reprezintă un mijloc pentru apărarea unităţii de credinţă, o

stavilă împotriva propagandei sectare şi o măsură practică pentru preîntâmpinarea ruperii

enoriaşilor de preot şi de parohie. Înţelepciunea şi simţul realităţii ne ajută să prevedem în

programul de activitate pastorală tot ceea ce poate contribui la atingerea scopurilor indicate 37 Ibidem, partea a III-a, prolog., în revista Mitropolia Ardealului XXIV 1979, nr.46, pg.38438 Pr.Prof.Ene Branişte, Legăturile preotului cu credincioşii, în B.O.R. nr.3-4 / 1972 pg.352

de misiunea preoţească, ne indică măsurile, mijloacele şi metodele cele mai potrivite

pentru îndeplinirea datoriilor sacerdotale şi ajută totodată să ne alegem momentul cel mai

nimerit pentru a acţiona. Tactul şi prudenţa ne învaţă că în lupta cu realităţile, trebuie să ne

mulţumim uneori cu mai puţin dar sigur, cu biruinţe, succese mai mici, dar din a căror

sumă se fac lucruri mari. Înţelepciunea, tactul şi prudenţa îi sunt necesare preotului în

relaţiile sale de toate zilele cu oamenii. El vine în contact cu fel de fel de oameni,

temperamente, firi şi caractere din cele mai diverse. Sufletul fiecărui om în parte reprezintă

o lume proprie deosebită de a altora. Preotul trebuie să fie deci un bun psiholog, un

cunoscător de suflete. El este dator să cunoască pe oameni în toate manifestările şi cutele

lor sufleteşti, să prevată, să evite şi să îndrepte înclinările rele ale credincioşilor săi sau

atitudinile lor determinate de neştiinţă, de pasiuni sau de interese meschine.

Preotul înzestrat cu tact, înţelepciune şi simţ psihologic nu tratează pe toţi

credincioşii la fel, ci procedează ca grădinarul care ştie că unei plante îi trebuie mai mult

soare, alta are nevoie de umbră, alta se dezvoltă la umiditate, sau alteia îi prieşte un teren

uscat.

PREOTUL ÎN ŞCOALĂ

Şcoala este după familie cel mai important factor social, educativ, moral. Ea are o

mare influenţă asupra omenirii, iar acest adevăr ese recunoscut de toată lumea şi de aceea

se depun eforturi uriaşe de către toţi pe toate căile pentru perfecţionarea ei. “Patrimoniul

spiritual al dreptei credinţe îşi descoperă comorile, idealurile şi minunatele-i frumuseţi,

numai în măsura în care preotul “iconom al tainelor lui Dumnezeu” (I Cor 4,1) le scoate la

lumină, le afirmă cu cuvântul, cu fapta şi cu adevărul şi le pune în valoare”39. Aici

observăm cât de important este rolul preotului în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu.

“Toate rezultatele ştiinţei sunt puse în slujba creşterii copiilor, spre a face ca omul

viitorului să fie cât mai bine înarmat pentru lupta vieţii”40. Această ofensivă a dat rezultate

bune în ceea ce priveşte ştiinţa, dar nu a prosperat în ceea ce priveşte credinţa, morala, nici

chiar acum la început de mileniu trei. Programele oficiale de învăţământ în unele state au

exclus cu totul religia, iar în altele au redus la minimum importanţa ei, scoţând-o dintre

obiectele de studiu şi înlocuind-o cu altele. Mai bine de jumătate de secol şi la noi în ţară,

religia a fost interzisă în şcoală. Aşa se explică “lipsa aproape totală a culturii religioase”41,

unii tineri alunecând spre imoralitate. Niciodată ştiinţa, oricât de profundă ar fi, nu va putea

înlocui morala şi credinţa. Dacă paralel cu cultivarea raţiunii nu se face şi cultivarea

sufletului omului, a caracterului, a inimii, omul nu numai că nu se îndreaptă dar devine

chiar mai rău, mai stricat şi mai periculos. Educaţia este singurul mijloc de regenerare, ea

nu poate exista fără morală, nu există morală fără religie.

39 Prof. N.Grossu, Preotul, binevestitor al evangheliei mântuitoare”, în B.O.R. nr.5-6 / 1979, pg.665.40 Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.8541 Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.90

Aşadar predarea învăţământului religios în şcolile de toate gradele este de cea mai

mare importanţă pentru moralizarea omenirii. Obligaţia aceasta revine mai ales preoţilor.

“Influenţa religiei asupra sufletului copilului este profundă. Acesta este un adevăr aşa de

elementar, că nu nimeni nu ar trebui să cugete altfel”42.

Preotul este chemat de către Stat şi Biserică să predea în şcoli învăţământul religios

şi moral iar preotul cu adevărat vrednic va putea influenţa tineretul să îmbrăţişeze calea

virtuţilor. Spre a ajunge însă la acest rezultat este necesar ca preotul să posede pe lângă

cultură teologică, pedagogică, şi suflet, “suflet curat şi blând ca roua câmpului”43, care să îl

transpună oarecum cu totul în fiinţa copiilor spre a o înţelege şi a o pătrunde. În şcoala

românească s-a făcut în ultimul deceniu instrucţie religioasă, dar nu s-a făcut educaţie

religioasă. Metoda modernă de învăţământ nu poate admite ca învăţământul religios să se

predea prin: învăţarea pe de rost a rugăciunilor, neînţelese; prin recitarea unor lungi lecţii

de catehism al căror sens nu a fost adaptat la mintea copilului; prin neglijarea formării unei

adevărate simţiri religioase. Această simţire religioasă se realizează numai prin relaţia

afectivă, pe de o parte prin dragostea şi blândeţea preotului faţă de copii iar pe de altă parte

prin trezirea sentimentelor nobile omeneşti.

Învăţământul trebuie să fie, mai ales cel primar, intuitiv, inductiv, afectiv.44 Toată

greutatea se va pune de către preot pe educaţia morală a elevilor şi în al doilea rând pe

instrucţie. Menirea şcolii primare şi a celei secundare nu este de a crea teologi ci creştini

evlavioşi care să cunoască principiile fundamentale ale moralei şi religiei creştine. “Scopul

catehezei este să-l facă pe creştin un laic religios, un om moral, care are pe Dumnezeu de

tată şi Biserica de mamă, de prietenă şi mângâietoare, care-l învaţă să fie un om cult dar

fără îndoieli şi aroganţă, care-l învaţă să se roage fără să fie constrâns, să trăiască fără

descurajări şi să moară fără să fie disperat şi nepregătit”45. Preotul trebuie să fie blând

cucernic, să iubească elevii şi să le dea pildă de urmat însăşi viaţa lui. Toată ştiinţa să şi-o

pună pentru a întări şi spori credinţa în sufletele elevilor, altfel educaţia religioasă nu-şi 42 C-tin Asiminei, Religia şi sufletul copiilor, pg.2143 Pr.Teodor Bodnar, Rolul preotului în educaţia enoriaşilor săi, pg.63.44 Dr.Gr.Gh.Comşa, Tineretul României, pg.8545 G.G.Antonescu, Pedagogia generală VII, Educaţia religioasă, pg.542

atinge scopul. Preotul trebuie să iubească elevii, pentru că temeiul iubirii se sprijină tot pe

Sfânta Scriptură. Când elevii sunt instruiţi şi educaţi cu dragoste şi căldură, în aşa fel încât

ei să simtă cea mai mare plăcere pentru ora de religie, atunci elevii asimilează tot ceea ce

este bun şi “religia rămâne să-i călăuzească în chip fericit toată viaţa”46. De aceea catedra

trebuie să fie atât pentru profesor cât şi pentru elev, ora în care se săvârşeşte cea mai înaltă

slujbă pentru înălţarea sufletelor. În vechime nu erau şcoli publice şi speciale ca astăzi, dar

era şcoala primitivă din pridvorul casei parohiale, şcoala duhului naţional şi religios în faţa

căruia ne aplecăm capetele cu smerenie. Astăzi lipseşte forţa credinţei şi de aceea lumea

este dezorientată. Preotul trebuie să-şi dea toată silinţa pentru a creşte generaţii

credincioase şi morale. Este necesar să colaboreze cât mai strâns cu autorităţile şcolare,

căci numai aşa se va putea ajunge la rezultate mulţumitoare. Nu ar trebui niciodată ca din

cauza unor neînţelegeri să se tulbure colaborarea frăţească dintre preot şi învăţător care au

o mare misiune de a conlucra în “cea mai perfectă armonie şi cel mai ideal raport de

prietenie şi de bunăvoinţă”47. Felul cum se predau ştiinţele naturale, care adoptă teoria

evoluţionistă şi explică toate fenomenele pe cale naturală negând orice putere supranaturală

sau revelaţie este o mare problemă cu care se confruntă preotul.

Lecţiile trebuie să fie scurte, atrăgătoare şi bine pregătite. Este necesar să se pună un

deosebit accent pe partea morală ce rezultă din diferite pilde şi istorioare biblice, precum şi

aplicarea lor în viaţa practică.

Dintre lecţiile de cateheză, atenţie deosebită trebuie să se dea acelora prin care se

arată datoriile copiilor faţă de părinţii lor. Păstorul sufletesc trebuie să arate importanţa

respectării poruncilor din Decalog. Să le recomande şi să le pună la dispoziţie cărţi

religioase în care vor găsi învăţături morale şi practice. Pe de altă parte preotul trebuie să

combată cu toată vehemenţa dar cu înţelepciune copiii care necinstesc, dispreţuiesc, înjură

sau sunt nemulţumiţi.

Pentru toate acestea preotul trebuie să dea dovadă de răbdare, înţelepciune şi

dragoste părintească.46 Dr.Sp.Cândea, Hristos şi mântuirea sufletească a orăşenilor, pg.14947 Pr.D.V.Oniga, Activitatea pastorală a preotului în parohie, pg.30

PREOTUL ÎN PENITENCIAR

Închisoarea a fost cunoscută omului din cele mai vechi timpuri. Chinezii au

cunoscut-o cu două mii de ani înainte de Hristos ca şi babilonienii, evreii, egiptenii, grecii,

romanii. Închisoarea a fost până în timpurile moderne mijloc de pedeapsă pentru o crimă şi

pentru acest motiv se căuta ca să se înrăutăţească tot mai mult condiţiile de viaţă de acolo48.

În majoritatea cazurilor, închisorile erau în subteranele primăriilor, castelelor etc. În

ele mujloacele sanitare erau dintre cele mai rele: camere umede, întunecoase, joase încât

deţinutul abia se putea mişca. Deţinuţii dormeau pe paie, fără să fie scoşi la aer curat

săptămâni întregi. Hrana nu era de ajuns iar ca pedeapsa să fie şi mai mare, condamnaţii

erau legaţi cu lanţuri prinse în pereţi sau în podele. Datorită acestor condiţii atât de grele

închisorile erau locuri de boli trupeşti şi mintale iar statul nu se interesa de închisori, pentru

a căror întreţinere nu prevedea nici o sumă din buget. În această situaţie nu se putea vorbi

de o renaştere şi de o educaţie morală a deţinuţilor, şi nimeni nu se gândea la rolul religiei

şi al mijloacelor moralo-educative în această vale a suspinelor. Pe lângă toate acestea

închisorile erau lipsite de orice sprijin moral, deţinuţii mureau în majoritatea cazurilor

nespovediţi şi neîmpărtăşiţi. Ideea educaţiei deţinuţilor pe cale religioasă s-a realizat pentru

prima dată în secolul al XVI-lea, în Olanda, la Amsterdam. Închisoarea locală avea un

pastor şi un profesor însărcinaţi cu educaţia deţinuţilor, prin slujbe, conferinţe, scris, citit.

Grija era atât de mare încât a fost tipărită o carte specială cu titlul: “Pildele lui Solomon şi

al păşti de V.T. şi N.T., tipărite pentru uzul închisorii din Amsterdam”. În Franţa preotul

Mabillon din ordinul Benedictinilor (sec.XVII) a făcut primele începuturi de educaţie a

deţinuţilor scriind o lucrare: “Reflexions sur les prisons des ordres religieux” editată la

1724, după moartea lui. Mijloacele preconizate de Mabillon pentru educarea deţinuţilor, el

se referea mai mult la clerici, erau: munca, tăcerea, rugăciunea şi meditaţia. Ideea de

48 Lotoţki, Gh.Dr., Importanţa religiei în opera de educaţie morală a deţinuţilor, în B.O.R. nr.7-8 / 1939 pg.458

educaţie a deţinuţilor în America s-a realizat în 1776 când în oraşul Philadelphia a apărut o

asociaţie pentru educarea deţinuţilor. Această asociaţie a întocmit un sistem de educaţie

morală, rămas cunoscut sub numele de “filadelfic” care a avut un mare succes în întreaga

Americă.

La sfârşitul secolului XVIII sub influenţa umanismului s-a îmbunătăţit simţitor

soarta deţinuţilor. Montesquieu cu “Esprit des lois”, Beccaria cu “Dei delittie delle pene”

au avut rolul lor în educaţia deţinuţilor. Dar în rezolvarea problemei care ne preocupă a

jucat un rol de frunte John Howard prin lucrarea sa “State of prisons in England and

Walles”, apărută în 177749.

J.Howard a descris cel mai bine situaţia din închisorile vremii, ceea ce a influenţat

foarte puternic asupra contemporanilor lui, care au luat măsurile necesare pentru

îmbunătăţirea soartei deţinuţilor. Howard este considerat ca un mare reformator – in acest

sens – al timpurilor. El a fost primul care a atras atenţia lumii asupra rolului religiei în

educaţia deţinuţilor şi a operei lor de moralizare. De aceea preconiza o reeducare a

deţinutului şi o adaptare a lui la o nouă viaţă prin religie. Pentru acest scop era necesar ca

pe lângă fiecare închisoare să existe o biserică deservită de preoţi necesari educaţiei

religioase şi morale a deţinuţilor. Howard a influenţat o serie întreagă de învăţaţi care au

scris lucrări în sensul ideii preconizate de el. Ideea lui cuprinde întreaga Europă pentru ca

în anul 1846 să se ţină primul congres internaţional pentru educaţia deţinuţilor, la

Frankfurt. Alte congrese s-au ţinut în acest scop la Bruxelles (1847), Frankfurt (1857),

Londra (1872), Stockholm (1878), Roma (1885), Petrograd (1890), Paris (1895), Bruxelles

(1900), Budapesta (1905), Washington (1910), Londra (1925), Praga (1930), Berlin (1935)

etc. Din cele expuse se vede rolul religiei şi al preotului în opera de educaţie morală şi

religioasă a deţinuţilor. Alinarea suferinţelor celor închişi, întărirea lor spirituală pentru a fi

iarăşi folositori societăţii şi salvarea lor, o poate face numai Biserica, prin slujitorii ei, în

numele lui Iisus Hristos. Pocăinţa de păcatele săvârşite a multora dintre ei dovedeşte cu

prisosinţă acest lucru. Credinţa noastră ortodoxă ne apropie profund nu numai de divinitate

49 Latoţki Gh.Dr. Importanţa religiei în opera de educaţie morală a deţinuţilor, în B.O.R. 7-8/1939 pg.459.

ci şi de toţi semenii noştri, de întreaga umanitate. După evenimentele din 1989 Biserica

Ortodoxă a fost repusă în drepturile sale fireşti, în cadrul segmentului din societatea

românească – aşezămintele private de libertate, unde îşi aduce o contribuţie de deamă în

acţiunea de redresare morală a persoanelor aflate în executarea pedepselor cu închisoarea,

fiind stabilite măsuri concrete pentru asigurarea asistenţei religioase a deţinuţilor şi

minorilor infractori. Astfel, statul român s-a înscris în reglementările internaţionale în

domeniu, s-au realizat paşi importanţi pentru reînnodarea tradiţiei lor existente în sistemul

penitenciar înainte de 194550. Pentru a da mai mare consistenţă şi un caracter organizat

programului de asistenţă religioasă în penitenciare şi în centrele de reeducare s-au înfiinţat

posturi de preoţi, încadrate pe baza recomandărilor făcute de eparhiile locale şi s-a început

acţiunea de construire sau amenajare a lăcaşurilor de cult în interiorul locurilor de deţinere.

Revenirea după 45 de ani de interdicţie la sistemul de acordare a asistenţei religioase în

locurile de deţinere nu a fost uşor de realizat, dar s-a bazat şi pe faptul că în sistemul

penitenciar tradiţional românesc acesta a reprezentat o latură esenţială a activităţii de

reabilitare morală a condamnaţilor şi în acelaşi timp un sprijin spiritual în depăşirea

perioadei de executare a pedepsei. “Regulamentul general al penitenciarelor centrale din

anul 1874 conţinea un capitol destinat privind activitatea religioasă care prevede că: …

pentru îndrumarea morală a condamnaţilor şi internaţilor, se fac lecturi cu subiect exclusiv

moral şi religios, având drept scop sădirea de fapte bune sau deşteptarea asupra religiei

creştine…”51. În toate regulamentele de funcţionare a închisorilor (din anii 1864, 1876,

1929, 1938) era prevăzută exercitarea serviciilor religioase. Serviciul religios în penitenciar

era asigurat de preot. Funcţiile acestuia erau cu totul spirituale el ocupându-se exclusiv de

partea religioasă, dispunând de cel mai puternic mijloc de îndreptare a sufletelor pierdute

în întunericul neştiinţei şi al răului. De asemenea preotul se străduia să afle caracterul

individului, să însenineze pe cei mai îndărătnici precum şi să-i cunoască pe cei cu vicii

deosebite. Prezenţa preotului în penitenciar a încetat o dată cu instalarea regimului totalitar

comunist în România. Tot ceea ce se construise cu migală şi cu rbdare a fost distrus. 50 General de brigadă Ioan Chiş, Credinţă şi reformă, pg.851 Col.Mircea Surugiu, Preotul de penitenciar, între tradiţie şi actualitate, pg.16

Începând cu 1990, colaborarea B.O.R. cu Direcţia Generală a Penitenciarelor s-a reânnodat

şi astfel s-a ajuns la semnarea unui protocol în anul 1993 care prevede ca deţinuţii să

beneficieze de asistenţă religioasă.

Cunoaşterea stării psihologice a deţinutului constituie prima grijă a păstorului faţă de

cel întemniţat. Este imposibil pentru acela care nu are experienţa personală a închisorii să

simtă ceea ce simte deţinutul cu interdicţii şi marginalizat de societate în celula sa. Privarea

de libertate aduce după sine lipsa de bunuri pe care omul liber le posedă. În afară de aceast

deţinutul trăieşte realitatea îngrozitoare că este individul care nu se bucură de încrederea

semenilor săi. Măsurile de securitate ale închisorii (chei, garduri înalte, geamuri asigurate

cu fier, paznici înarmaţi) îi amintesc mereu realitatea. Sentimentul că semenii săi îl

consideră o fiară sălbatică îl conduce la prăbuşirea spirituală.

Scrisorile şi darurile trimise către deţinuţi constituie mulţumiri care întrerup

monotonia închisorii, îi asigură că sunt iubiţi şi nu au fost uitaţi, ajutându-i să păstreze o

legătură socială. Comuniunea este o necesitate a sufletului omenesc. Din cauza acestei

nevoi întemniţatul respins de societate îşi formează în închisoare o comunitate proprie, care

este un înlocuitor al societăţii libere. Păstorul celor întemniţaţi tămăduieşte rănile sufleteşti

ale deţinutului, iar când încrederea devine reciprocă, preotul devine “părinte”. Pentru

aducerea deţinuţilor la mărturisire, păstorul celor întemniţaţi este obligat să ţină seama pe

lângă de starea sa psihologică şi de pedeapsa lor, de sentimentul lor religios, de starea lor

de spirit, de mentalitatea li de voinţa lor. Lucrarea de pregătire spre îndreptare şi sfinţire

ţine seama de mai multe aspecte sau stări sufleteşti ale celui condamnat: simţirea stării de

păcat, teama de pedeapsa dreptăţii divine, aversiunea faţă de păcat, dorinţa de cunoaştere a

adevărului deplin şi mai ales dorinţa de a se împărtăşi de mila lui Dumnezeu. Biserica

sprijină şi ajută pe creştini în drumul spre mântuire cu Sfintele Taine, Sfânta Liturghie şi

ierurgii. O slujbă pătrunzătoare, o predică rostită cu duh apostolic, o căutare clară şi

frumoasă însoţită de evlavie, smerenie colectivă pot aduce deţinuţilor un folos duhovnicesc

real şi deplin.

“Morala creştin-ortodoxă constituie un îndreptar moral ce indică cordonatele

esenţiale ale unei personalităţi corect structurate”52. Cele 10 porunci Dumnezeieşti pe lângă

valoarea lor morală în sine constituie în acelaşi timp şi obiective extrem de pertinente

pentru programele educaţionale desfăşurate cu oersoanele private de libertate. Astfel,

programele ce vizează educaţia bunului cetăţean, educaţia pentru timpul liber, educaţia

pentru autocunoaştere în vederea dezvoltării pozitive a personalităţii pornesc de la aceste

porunci biblice. Evidenţierea păcatelor strigătoare la cer (uciderea de prunci, păcate

asemănătoare cu cele făcute de cei din Sodoma şi Gomora, asuprirea văduvelor şi a

orfanilor, asuprirea femeilor, batjocorirea părinţilor) precum şi cele de căpetenie (mândria,

desfrânarea, lăcomia, invidia, mânia, lenea), explicarea lor şi oferirea de sfaturi pentru

lupta împotriva acestora pot contribui la educarea deţinuţilor.

Preotul poate antrena în opera sa de educare a deţinuţilor şi pe angajaţii

penitenciarelor. Aceştia pot contribui în limita posibilităţilor, cu haine, hrană, sfaturi,

asistenţă medicală etc. În acest fel deţinuţii vor înţelege că sunt acolo (în penitenciar) din

cauza lor şi că de fapt cei care îi supraveghează vor să-i ajute şi nu să-i marginalizeze.

Metodele cele mai bune pentru înlăturarea păcatului (a viciului) sunt credinţa şi faptele

bune. Atât în societate cât şi în penitenciar, un vicios are nevoie în primul rând de o

lepădare a păcatelor, a obiceiului păcătos. Astfel, mijloacele cele mai potrivite pe care le

are deţinutul la îndemână pentru schimbarea firii vicioase sunt:

Rugăciunea: “Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu intraţi în ispită” (Lc.22,46)

Lupta cu curaj: “Staţi împotriva diavolului şi va fugi de voi” (Iacov 4,7)

Privegherea: - împotriva ispitelor: “Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru,

diavolul, umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5,8).

Spovedania este un mijloc foarte important şi foarte intim in care preotul poate face

pastoraţie şi poate da sfaturi deţinuţilor. Preotul trebuie să pună accentul pe consecinţele

păcatului şi anume că dezbină oamenii între ei, că este împotriva firii, că îndepărtează pe

om de virtute şi de Dumnezeu. Faptele bune se pot manifesta între deţinuţi prin milostenie, 52 Col.Mircea Surugiu, Mr.George Vasilescu, Dreptul la informare al deţinuţilor, dreptul la asistenţă religiosă şi prozelitismul în penitenciare, pg.22

împărţirea bunurilor (puţine) cu ceilalţi. Preotul trebuie să arate şi rolul postului în viaţa

creştinului făcând o înfrânare de bunăvoie de la plăcerile vieţii pentru curăţirea sufletească

şi trupească, jertfă adusă lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. Preotul de

asemeni este obligat să explice Sfintele Taine şi rolul lor, Sfânta Liturghie precum să şi

explice rolul Bisericii în viaţa oamenilor.

Toate acestea preotul trebuie să le facă cu multă grijă, pentru că sufletul deţinutului

este răvăşit şi dezorientat. Pentru preot deţinutul este ca un copil care trebuie educat şi

integrat în societate. O conlucrare dintre preot şi celelalte instituţii care vizează educarea

deţinuţilor va duce la îndeplinirea cu succes a celor 4 obiective care interesează pe toţi:

1. Reinserţia familială

2. Reinserţia profesională

3. Reinserţia comportamentală

4. Reinserţia socială.

PREOTUL ÎN BISERICĂ

Păstorirea “turmei lui Dumnezeu” dată în paza noastră – după cuvântul Sf.Ap.Petru

– presupune desigur, şi nu în al doilea rând săvârşirea celor sfinte, a Sfintei Liturghii, a

Sfintei Taine şi a Sfintei ierurgii prin care slujitorii bisericeşti se fac mijlocitori ai

credincioşilor către Părintele luminilor pentru a-i ajuta în urcuşul lor duhovnicesc pentru a

le sfinţi viaţa, munca, strădaniile lor bune. O rugăciune cuprinsă în Liturghier care se

rosteşte înainte de Heruvie, exprimă negreşit de bine această înaltă şi importantă latură a

lucrării preoţeşti: “Primeşte, Dumnezeule, rugăciunea noastră, fă-ne să fim vrednici a-ţi

aduce rugăciuni cereri şi jertfe fără sânge pentru poporul Tău şi ne învredniceşte pe noi, pe

care ne-ai pus întru această slujbă a Ta, cu puterea Duhului Tău celui Sfânt, ca fără de

osândă şi fără sminteală întru mărturia curată a cugetului nostru, să te chemăm pe Tine în

toată vremea şi în tot locul”. Această latură de liturghisitori se cere din partea păstorilor,

conştiinţă vie, mereu trează, aptitudini, însuşiri şi calităţi deosebite. Acest lucru se arată şi

la începutul rugăciunii care se rosteşte în timpul căutării Heruvimului: “Nimeni din cei

legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească

Ţie, Împărate al măririi căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru Puterile

cereşti”. Este firesc să fie aşa, din moment ce electricitatea nu se propagă prin orice corp,

din moment ce în probleme chiar şi mai mărunte, nu trimitem pe oricine să ne reprezinte ci

trimitem oameni cu însuşiri cât mai alese, aşa şi preoţii trebuie să fie capabili şi pregătiţi să

slujească în faţa altarului. Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Ca şi cum ar fi tatăl tuturor

oamenilor, aşa se apropie preotul de Dumnezeu, rugându-se să se stingă războaiele de

pretutindeni, să înceteze tulburările şi cerând, atât în rugăciunile de acasă cât şi în

rugăciunile de la biserică, pace, an îmbelşugat, izbăvire grabnică din toate necazurile care

supără pe fiecare”. Aşadar, calitatea de liturghisitor aşează pe preoţi într-o ipostază pe care

Sfinţii Părinţi o consideră mai înaltă decât a îngerilor53.

Prin această latură a slujirii, preoţii vin în legătură directă şi concretă, vin în contact

nemijlocit cu Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Încă din Vechiul Testament, se arată că

“blestemat este tot cel care săvârşeşte lucrul Domnului cu nepăsare” (Ier 48,10), cei doi fii

53 Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, cartea a şasea cap.IV, traducere de Pr.D.Fecioru în B.O.R. nr.10/1957.

ai lui Aaron, Nadab şi Abind, fiind arşi de vii pentru că au adus jertfă nevrednici fiind,

întâmplare pe care Moise o tălmăceşte prin cuvintele: “Iată ce a voit să spună Domnul când

a zis: Vreau să fiu sfinit prin cei ce se vor apropia de mine şi înaintea adunării a tot poporul

preamărit” (Levitic, 10,1-3). Sf.Ioan Gură de Aur spune: “Socoteşti oare că mai eşti printre

oameni şi mai stai pe pământ când vezi că Domnul stă jertfit pe Sfânta Masă”, astfel aşează

Sf.Ioan Gură de Aur pe preot în calitatea sa de liturghisitor la altar, mai presus de oricine şi

orice pe pământ. Tot Sf.Ioan Gură de Aur se întreabă : “Ce fel de om trebuie să fie cel care

se roagă pentru toată cetatea, dar pentru ce spun pentru toată cetatea? Pentru toată lumea,

care să se roagă să facă pe Dumnezeu îndrumător faţă de păcatele tuturor, nu numai ale

celor vii ci şi ale celor morţi?”54 Cuvinte ca cele ale Sfântului Simion arhiepiscopul

Tesalonicului, se cuvine deci să le avem mereu în faţa ochilor noştri sufleteşti şi să ni le

spunem cât mai des cu putinţă şi anume:

“Prin taina preoţiei am devenit stătători înaintea lui Dumnezeu şi organe prin care

alţii sunt în legătură cu Creatorul, am devenit calea şi povăţuitorii altora. Prin taina preoţiei

noi suntem deţinători şi ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Prin taina preoţiei noi suntem

îngerii care liturghisesc pe pământ Liturghia pe care îngerii o slujesc în ceruri. Căci prin

noi care suntem din firea cea căzută ia loc în lume cel ce toate le cuprinde şi El însuşi este

necuprins. Prin noi se vede şi se pipăie cel nevăzut, se pricepe cel neajuns de minte. Deci

noi preoţii suntem mântuitori şi ziditori de suflete şi povăţuitori către cer şi lumină şi viaţă

şi părinţi şi păstori şi păzitori, cărora ne-a dat să avem pe pământ puterea Lui cea

cerească”55.

Conştiinţa trează trebuie să se dovedească şi în această latură a activităţii pastorale,

străduindu-ne să pătrundem şi să trăim înţelesul slujbei ce se săvârşeşte, căci numai

înţelegând-o putem s-o săvârşim cu tot cutremurul nostru sufletesc, cu toată convingerea şi

toată căldura inimii noastre. Se spune despre I.S.Bach că atunci când compunea lucrările

sale despre viaţa Mântuitorului Hristos, încât cei ce trăiau în preajmă îl vedeau transpus,

54 Ibidem, cartea III cap.IX şi cartea VI cap.IV.55 Sf.Simeon, arhip.Tesalonicului, Cuvânt despre preoţie, la Pr.prof.dr.Spiridon Cândea, Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în Mitropolia Ardealului, nr.1-3/1961 pg.104-105.

transfigurat în totul, rupt parcă de contextul fizic în care trăia. “Avea în priviri o expresie

care mă umplea de fiorii admiraţiei…în clipele acelea el nu dorea să se destăinuiască decât

Creatorului său”56.

Spre o asemenea tensiune sau trăire sufletească sinceră şi curată trebuie să tindem şi

noi când ne aflăm la Sfântul Altar sau la orice slujbă pe care o vom oficia. Numai în felul

acesta slujbele noastre îşi vor atinge ţelurile lor de uşurare sufletească pe care trebuie s-o

simtă credincioşii noştri, de apropiere şi înfrăţire a lor, de îmboldire la rugăciune, la

muncă, la cinste, la tot ce este bun, frumos şi înălţător. Este verificat – credincioşii

mărturisesc adesea acest lucru că după o slujbă frumoasă, caldă, săvârşită după toată buna

rânduială, după o predică luminată, credincioşii ies din biserică odihniţi sau mai aşezaţi

sufleteşte, mai buni, mai calzi, mai încrezători în viaţă, mai gata să ierte unii altora, să se

deschidă sufleteşte unii altora, pregătiţi să pornească din nou la treburile şi grijile zilnice.

“Ba, mai mult după Sfânta Liturghie, săvârşită cu toată participarea noastră şi noi slujitorii

ne simţim mai aşezaţi lăuntric, ne simţim mereu proaspeţi, mereu cu fiorul sfânt pe care l-

am avut în clipele hirotonirii”57.

“Îndeplinirea mecanică, formală a slujirii, săvârşirea cultului fără participarea

sufletească, fără căldură, fără adeziune interioară, fără fior sfânt, fără sentimente de evlavie

şi emoţie, de înălţare care fac din cult o rugăciune, adică gând şi simţire îndreptate spre

Dumnezeu”58 reprezintă o profanare, o ofensă adusă lui Dumnezeu şi credincioşilor pentru

care şi în numele cărora vom sluji, elemente care trebuie să fie total străine slujitorului

Bisericii noastre. Ce trebuie să facem deci pentru ca acest nepreţuit tezaur care este cultul

ortodox să fie cu adevărat un mijloc eficace de pastoraţie colectivă, pentru ca el să exercite

asupra sufletelor credincioşilor toată înrâurirea sa educativă, de care e capabil?

Mai întâi trebuie să îl cunoaştem bine, să-l iubim noi înşine, fiind conştienţi de

marea sa valoare. Preoţii sunt cei dintâi datori să cunoască valoarea, frumuseţea şi

superioritatea cultului nostru, să-l înţeleagă, să-l pătrundă, să-l trăiască ei înşişi când îl

56 Scurtă cronică a Anei Magdalena Bach, Bucureşti 1965.57 Arhid.Gheorghe Papuc, Despre misiunea preoţească în Revista B.O.R. nr.3-4/1981 pg.30158 Prof.Teodor M.Popescu, Sfinţenia şi răspândirea preoţiei, în S.T. nr.3-4/1952 pg.164

oficiază pentru ca la rândul lor să-l poată explica credincioşilor şi să le transmită şi lor

ataşamentul pentru el. Preotul trebuie să fie convins înainte de toate că principala lui

chemare în cadrul misiunii preoţeşti e aceea care-l leagă de altar – datoria de liturghisitor –

de săvârşitor al cultului, de mijlocitor al Harului şi sfinţitor al lumii. “Trebuie redată

sfintelor altare şi locaşurilor de rugăciune dreptul şi onaorea e centru şi pivot al activităţii

noastre preoţeşti, încredinţaţi fiind că n-avem la îndemână un alt mijloc de lucru mai

eficace şi mai sublim pentru reîncreştinarea lumii decât cultul divin”59. Să nu socotim

oficierea slujbelor drept o simplă obligaţie profesională, pe care o îndeplinim cu sila, de

meserie sau din rutină, ci să o socotim cea mai înaltă cinste cu care a învrednicit Dumnezeu

pe om. Trebuie deci să o îndeplinim cu toată osârdia, cuminţenia şi dragostea, dar numai

cunoscând bine structura, esenţa, scopul, formele cultului îl vom înţelege mai bine. Cu cât

îl vom cunoaşte mai bine, cu atât vom şti să-l preţuim mai mult, cu atât îl vom iubi şi îl

vom săvârşi mai cu drag. Instrucţia teoretică şi pregătirea practică în domeniul liturgic

trebuie deci continuată şi adâncită mereu după terminarea studiilor prin lectura atentă şi

asiduă a articolelor, studiilor şi îndrumărilor cu caracter liturgic din reviste şi publicaţii de

specialitate.

În al doilea rând trebuie să ne îngrijim din ce în ce mai mult de felul cum slujim.

“Sublim în sine însuşi, această superbă creaţie a pietăţii şi a geniului liturgic bizantin

depinde în practică de felul cum o interpretăm noi preoţii, cum o prezentăm prin felul

nostru de slujire”60. Preotul nu este numai săvârşitor al cultului ci şi interpretul lui. Pentru

ca să fie pusă în adevărata lor lumină valorile cultului, trebuie ca preotul să fie un bun

interpret, altfel cultul nostru rămâne un simplu tezaur mort şi îngropat după cum şi o piesă

genială de teatru, pare o parodie sau o caricatură când e interpretat de artişti slabi sau

mediocri. Putem pune în evidenţă bogăţia, splendoarea formelor noastre de cult printr-o

slujire demnă, prin săvârşirea lor corectă. Pentru aceasta ar fi de dorit ca toţi sfinţii slujitori

să fie buni, bisericoşi, să aibă vocaţie şi dragoste pentru liturghie. Calităţile înnăscute,

talentele naturale necesare pentru îndeplinirea ideală a laturii liturgice, adică: voce plăcută 59 Pr.prof.dr.Nicolae D.Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Pastorală, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Bucureşti.60 Ibidem

şi caldă, ureche şi cultură muzicală, prestanţă fizică, eleganţă în gesturi şi mişcări, etc.

formează un întreg. Dacă toate acestea lipsesc, pot fi compensate măcar prin pietate sau

evlavie care nu trebuie să lipsească nici unui cleric. Alte calităţi care se pot câştiga prin

effort şi educaţie, ca de exemplu: slujirea corectă şi conştiincioasă, fără grabă, interpretare

(citire şi rostire) corectă a rugăciunilor şi cântărilor, dicţie, convingere şi pătrundere,

credinţă şi evlavie, demnitate şi prestanţă desăvârşesc lucrarea liturgică a preotului.

Trebuie să ne ferim de păcatul rutinei, de formalism şi automatism în săvârşirea celor

sfinte. Pătrunşi de sfinţenia şi sublimitatea celor ce săvârşim să punem suflet şi căldură în

cele ce rostim şi cântăm la sfintele slujbe, să le simţim, să le trăim participând la ele cu

intensitate şi dându-le viaţă din viaţa noastră, care se va comunica astfle şi credincioşilor.

În al treilea rând trebuie “să ne silim a păstra neatinsă integritatea şi caracterul

adevărat, unitatea şi uniformitatea cultului nostru impunându-ne o severă disciplină în

exerciţiul funcţiunii de liturghisitori, să respectăm adică, cu stricteţe rânduiala exactă şi

corectă a slujbelor, ferindu-ne de orice abatere de la regulile tipicului, de adaose sau

omisiuni, de inovaţii personale în textul şi ritualul liturgic”61. Să apărăm cultul autentic

împotriva acelor practici şi rituri superstiţioase şi păgâneşti care desfigurează peitatea

populară şi care compromit cultul mai ales în faţa credincioşilor conştienţi şi iluminaţi, sp

înţelegem Sfânta Liturghie în adevăratul ei sens. Trebuie să-i acordăm Sfintei Liturghii

locul central şi fundamental în viaţa noastră religioasă şi spirituală socotind-o temelie şi

centru al cultului divin public, adevărat izvor al spiritualităţii sau evlavie creştine. Să-i dăm

sensul ei eclesiologic şi comunitar, practicând-o ca pe rugăciunea colectivă a Bisercii; să

reactualizăm sensul şi caracterul ei primordial de jertfă, la a cărui aducere să contribuie nu

numai preoţii ci şi credincioşii62.

În al patrulea rând, trebuie urmărită sporirea frecvenţei la biserică, să ne străduim a

atrage pe credincioşi la biserică, să o cerceteze cât mai mulţi şi cât mai des participând la

sfintele slujbe. “Măsura şi felul în care credincioşii cercetează biserica, participă la sfânta

slujbă şi la viaţa harică a sfintelor taine este unul dintre cele dintâi semne prin care se 61 Despre inovaţii în săvârşirea serviciilor divine, în S.T. nr.3-4, 1953, pg279-303.62 Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, Bucureşti 1949, pg.23-34 (extras din B.O.R.).

recunoaşte o parohie vie”63. Acesta este şi criteriul cel mai sigur după care putem măsura şi

vrednicia preotului şi nivelul vieţii religioase din parohie. Credincioşii care simt nevoia să

cerceteze sfânta biserică sunt pe cale să devină mădularele uscate ale trupului Bisericii, iar

preotul care se mulţumeşte şi se complace cu biserica goală de credincioşi este păstorul

ameninţat să rămână fără turmă. Mai ales spre aceste oi rătăcite să se îndrepte atenţia

preotului şi să le facă cunoscute foloasele participării lor la manifestările cultice. Odată

rezolvată problema frecvenţei la biserică ceea ce trebuie să urmărim în continuare în

activitatea noastră sacramentală este “să realizăm o participare reală, efectivă şi activă a

credincioşilor noştri la slujbele divine”64. Ce alte cuvinte trebuie să ne străduim nu numai

să atragem lumea la biserică şi să avem biserica plină în zilele de sărbătoare ci să-i facem

pe credincioşi să vină de drag la biserică şi să le susţinem atenţia şi interesul în timpul

serviciului divin. De asemeni să educăm şi să disciplinăm poporul în biserică acolo unde e

nevoie, făcându-l să păstreze în tot timpul atitudinea de perfectă cuviinţă şi respect, liniştea

şi ordinea necesară desfăşurării sfintelor slujbe.

Trebuie să explicăm în predicile şi cuvântările noastre înţelesul şi rostul celor ce se

săvârşesc la sfintele slujbe. Să intreprindem deci o serioasă operă de catehizare

mistagogică a poporului, de iniţiere a lui în adâncul atâtor lucruri, pe care el nu le înţelege

în cultul nostru (rânduiala liturghiei, simbolismul botezului, al sfântului lăcaş şi al

obiectelor liturgice etc.) . Pe lângă predicile cu caracter biblic, dogmatic sau moral, trebuie

abordate deci din ce în ce mai mult predici şi cateheze cu teme liturgice precum să le

punem la îndemână cărţi şi broşuri cu caracter liturgic. Să luptăm împotriva formalismului

ritualist şi a bigotismului de esenţă păgână, a falsei pietăţi, superstiţiilor păgâne şi riturile

magiei care se mai manifestă pe alocuri.

Să formăm în credincioşii noştri conştiinţa şi ambiţia de membrii vii, activi ai

Bisericii rugătoare prin participarea efectivă la cântările bisericeşti (cultivarea cântării în

cor în biserică) şi la fertfa euharistică (prin aducerea darurilor de pâine şi vin necesare

63 Pr.V.Coman, Viaţa parohiei, în rev. “Mitropolia Ardealului” nr.1-2/1958,pg.123-124.64 Pr.Ene Branişte, Participarea la Liturghie şi metode pentru realizarea ei, în S.T. nr.7-8/1949.

Sfintei Jertfe) ca şi la roadele acestei jertfe (prin împărtăşirea lor cât mai aleasă cu Trup şi

Sânge).

Să luptăm împotriva pasivităţii credincioşilor la serviciul divin făcându-i să fie

active prin ascultatea cu atenţie la cele ce se rostesc şi se cântă sau prin participarea la

cântarea omofonă alături de cântăreţii de la strană precum şi prin îndeplinirea unor atribuţii

ce li se poate da în timpul sfintelor slujbe (utilizarea copiilor la sfântul altar, a bătrânilor

pentru supraveghere, a femeilor pentru curăţenie, a unora pentru rostirea crezului etc.).

Sporirea frecvenţei la biserică şi participarea activă a credincioşilor la sfintele slujbe

sunt cele două obiective de căpătâi pe care trebuie să le urmărească preoţii65, în activitatea

lor pastoral-liturgică. Trebuie să atragem pe credincioşi la biserică, să le susţinem interesul

şi atenţia în timpul sfintelor slujbe pentru a face să le înţeleagă, să le trăiască şi să le simtă

nevoia, frecventându-le în mod regulat cu dragoste şi cu folos pentru creşterea şi adâncirea

vieţii lor religios-morale. Acesta este cel mai sigur mijloc de a-i ţine pe păstoriţii noştri

strâns uniţi în jurul bisericii şi al slujitorilor ei. Să nu uităm că dintre credincioşii noştri cei

mai uşor ademeniţi de sectari, cei care cad mai uşor ăn mrejele propagandei sectare ale

indiferenţei religioase şi ale necredinţei, sunt tocmai cei ce au rupt legătura cu sfântul altar,

cei care s-au înstrăinat de biserică. “O datorie elementară de urmat în activitatea noastră

liturgică, pentru sporirea puterii de atracţie a cultului este grija pentru aparatul extern sau

fenomenal al cultului”66. Grijă pentru ţinuta fizică şi vestimentară a preotului slujitor,

pentru curăţenia şi împodobirea sfântului lăcaş, pentru calitatea veşmintelor cu care

slujeşte şi a obiectelor sacre, pentru înfrumuseţarea cântării bisericeşti.

Un alt ţel de urmărit în activitatea noastră pastoral-liturgică este reînvierea şi

valorificarea unora din comorile cultului uitate astăzi, cultivarea tuturor tradiţiilor şi

datinilor vechi şi bune în legătură cu cultul: participarea la Vecernie, înmulţirea slujbelor

de seară, Acatiste, Privegheri, slujbe de binecuvântare a caselor, fântânilor, grădinilor etc.

În sfârşit, grija pentru alegerea şi educarea colaboratorilor noştri, cei mai apropiaţi în

latura sacramentală; cântăreţi şi paracliseri care prin calităţile şi prin felul cum îşi 65 Pr.Prof.N.D.Necula, Pastoraţia colectivă prin cult, curs de Teologie Pastorală, Facultatea de Teologie Bucureşti.66 Ibidem

îndeplinesc misiunea, pot să favorizeze activitatea noastră sau să o stânjenească şi să o

îngreuneze. Prin toate aceste mijloace şi prin altele care ne pot sta la îndemână, să ţintim a

face din cultul ortodox public, mijloc de atracţie a credincioşilor noştri în jurul sfântului

altar, de ridicare a nivelului vieţii lor religios-morale, de sfinţire şi de mântuire a lor şi a

noastră. Dacă vom izbuti să facem aceastea, vom putea spune împreună cu Sfântul Pavel că

suntem cu adevărat nişte buni “iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor IV,1).

Sfinţenia bisericii se va respecta şi prin abţinerea de la discuţii nepotrivite, de la

glume nelalocul lor. Mitropolitul Nicolae Colan a redactat şi în această privinţă altă serie

de porunci pe care preotul să le respecte la sfintele slujbe:

1. Sfânta Masă să fie curată, iar lucrurile de pe ea să fie aşezate în bună rânduială.

2. Să ai (preotule) ţinută cuvioasă şi veşnic trează.

3. Nu te răzima cu spatele pe Sfânta Masă.

4. Fii cu gândul la rugăciune, nu altundeva.

5. În decursul slujbelor nu te lăsa tulburat de nimeni.

6. Lasă-ţi glasul cu răsunetul ei firesc şi nu-l sili şi nici nu face cu el cotituri prea

îndrăzneţe.

7. Slujba să nu-ţi fie nici grăbită nici zăbavnică.

Se impune aşadar să avem mereu fiorul sfânt al lucrului pe care îl săvârşim, să fim

permanent atenţi la ţinuta noastră, la gesturile noastre, la privirile noastre, la cuvintele

noastre având în vedere şi aceea că după spusele Sfântului Ioan Gură de Aur Biserica “nu

este frizerie, nici dugheană cu mirodenii sau vreo altă prăvălie din târg, ci loc al îngerilor,

loc al arhanghelilor, palatul lui Dumnezeu, însuşi Cerul”67. Pentru nimic în lume deci nu

vom face din biserică tarabă pentru interese meschine, josnice, materiale, ceea ce a dus pe

Însuşi Mântuitorul să împletească bici din frânghie, avertizându-ne cu dumnezeiasca

poruncă: “Nu faceţi casa Tatălui Meu, casă de neguţătorie” (Ioan 2, 17).

67 Sf.Ioan Gură de Aur, Omilia XXXVI la ep.I către Corinteni.

PREOTUL CA DUHOVNIC

După cum bine ştim nu există pe acest pământ nici un om care să trăiască şi să nu

păcătuiască cu voie sau fără voie şi din această cauză Mântuitorul Hristos a instituit Taina

Pocăinţei sau a mărturisirii sau a spovedaniei, în vederea iertării păcatelor săvârşite de

oameni după botez. Această Taină necesară iertării păcatelor şi redobândirii sănătăţii

sufleteşti precum şi a reaşezării creştinului în starea harică din care căzuse, a fost mai întâi

făgăduită de Mântuitorul, Apostolilor Săi. „Amin grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe

pământ, vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer”

(Mt 18,18). După învierea Sa a fost instituită ca taină, când s-a arătat Apostolilor şi a suflat

asupra lor zicând: Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le

veţi ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23). Taina spovedaniei sau a mărturisirii poate face în

acelaşi timp şi obiectul Dogmaticii precum şi al Liturgicii. Aici ne vom opri însă asupra

spovedaniei din punctul de vedere al activităţii pastorale a preotului, adică al rolului său de

cârmuitor sau de îndrumător al sufletelor. Fără îndoială spovedania este în esenţa ei şi

înainte de orice o taină a Bisericii mai exact taina prin care se împărtăşeşte harul iertării şi

al împăcării cu Dumnezeu, adică al reintegrării în har a creştinului pocăit. Taina

mărturisirii spală de toată murdăria sufletului, curăţă şi îndepărtează toate petele păcatelor,

înviorează şi înnoieşte sufleteşte pe fiecare credincios. De aceea taina spovedaniei este tot

atât de necesară şi de indispensabilă vieţii noastre spirituale precum este apa, lumina, aerul

şi căldura pentru viaţa noastră cea trupească. „Apa este elementul natural care spală, care

curăţă, care înviorează întreaga viaţă naturală”68 sau viaţa cea trupească sau viaţa sub

aspect fizic.

Fără mărturisirea păcatelor, fără curăţirea sufletului în lava celui de-al doilea botez

nu poate să existe o împărtăşire cu vrednicie, cu sfintele taine. Iar fără asemenea

împărtăşire nu există mântuire. „Trebuie să subliniem că scopul Tainei Spovedaniei este

mărturisirea”69. Deci scopul spovedaniei este unul soteriologic dar şi educativ prin sfaturile

şi canoanele sau epistemiile pe care le dă duhovnicul. Între aceste două scopuri există o

relaţie de interdependenţă. În actul mărturisirii sunt prezenţi penitentul, preotul duhovnic şi

Hristos. Penitentul vine cu părere de rău pentru păcatele săvârşite, duhovnicul ca purtător

al lor, şi martor sau prieten al penitentului, iar Hristos în chip nevăzut iartă prin mâna

duhovnicului. „Pocăinţa este un proces sufletesc. Ea constă nu numai într-o plângere sau

68 Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în Mitropolia Olteniei, anul VIII nr.6-7, Craiova, 1956, pg.31669 Preot Nicodim Belea, Funcţionarea soterilogică şi educativă a Tainei Spovedaniei, în rev.B.O.R., An C, nr.5-6, 1982 pg.480

părere de rău pentru păcatul săvârşit (căinţă) ci şi în hotărârea de a nu mai greşi

(pocăinţă)”70. Căinţa sau părerea de rău este un sentient de mai lungă sau mai scurtă durata

care nu mişcă conştiinţa decât pentru moment fără hotărâre de prelungire sau exteriorizare

decât prin fapte. Pocăinţa însă nu se reduce la o părere de rău de tip platonic, subiectiv, ci

se manifestă prin acte exterioare obiective prin înfrânare, rugăciune cu alte cuvinte prin

antrenarea întregii fiinţe a omului spre o viaţă nouă, spre viaţa în Hristos. După cum se

vede din cele de mai sus, duhovnicul are de a face su sufletul penitentului. Taina aceasta

mare şi binefăcătoare o îndeplinesc în lume preoţii duhovnici, care trebuie să fie înzestraţi

cu însuşiri alese şi împodobiţi cu multe virtuţi spre a o îndeplini cu vrednicie. „Slujitorii

jeţului duhovnicesc al Bisericii şi servitorii lespezelor sale vii sunt duhovnicii”71. Slujba

duhovnicului fiind una dintre lucrările cele mai grele şi mai pline de răspundere ale

preoţiei, cere duhovnicului însuşiri, calităţi şi aptitudini speciale. Fără asemenea însuşiri

duhovnicul nu va fi în stare să deschidă cetatea zăvorâtă a sufletului omenesc spre a face

primenirea şi curăţenia necesară în interiorul ei, după fiecare caz în parte.

În ceea ce priveşte aceste însuşiri putem spune că fiecare preot trebuie să se

învrednicească de acestea pentru ca în timpul misiunii sale de păstor de suflete şi mai ales

ca duhovnic să fie capabil de a păstori, sfătui şi conduce spre mântuire pe credincioşi.

a) Sfinţenia vieţii; moralitatea exemplară este cea dintâi condiţie a oricărui

duhovnic72.

Penitentul nu va avea încredere în puterile şi posibilităţile de ajutorare ale

duhovnicului decât atunci când el face dovadă prin propria sa viaţă că este cu adevărat un

om al lui Dumnezeu, un reprezentant real al lui Iisus Hristos în mijlocul credincioşilor. Un

om profund credincios, sincer, curat sufleteşte, curios şi cucernic. În faţa unui astfel de

duhovnic penitentul îngenunchează cu încredere deplină, îşi deschide toate porţile

sufletului, îşi mărturiseşte toate păcatele, îşi descarcă toate poverile şi îşi plânge toate

păcatele. Penitentul se va ridica de sub epitrahilul unui astfel de preot şi în urma unei astfel 70 Pr.Prof.C.Sârbu, Duhovnicul cunoscător de suflete, în rev.Mitropoliei Olteniei, an.IX, nr.3-4, Craiova, 1957, pg.13971 Firmilian, Mitropolitul Olteniei, Duhovnicul, în rev.Mitropoliei Olteniei an VIII, 1956, nr.1-3, pg.472 Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O. an VIII, nr.6-7 Craiova, 1956, pg.317

de mărturisiri, ca o făptură nou, ca un om care a primit har şi putere dumnezeiască precum

şi iertare deplină mulţumire sufletească necesare pentru fericirea şi mântuirea lui. Din

această cauză, „duhovnicii cu viaţă exemplară, duhovnicii împodobiţi cu insignele

sfinţeniei sunt mai căutaţi decât pietrele scumpe, mai poftiţi decât privirea cea caldă, mai

doriţi decât covoarele de aur, mai preţuiţi decât orice tezaur al lumii trecătoare”73. De aceea

pentru credincioşi nici o jertfă nu este prea mare, nici o osteneală nu este prea grea, nici o

distanţă nu este de nestrăbătut şi nici o piedică de neînvins când este vorba de a ajunge în

faţa unui duhovnic, care prin viaţa lui dovedeşte sfinţenia şi desăvârşirea sa morală.

Credincioşii caută şi aleargă spre un astfel de duhovnic ca spre un izvor cu apă limpede şi

rece, ca spre un râu cu lapte şi miere pentru a-şi înviora şi îndulci viaţa plină de ispite,

păcate şi clipe amare prin care încearcă să răzbată.

b) O a doua cerinţă a duhovnicului este ştiinţa, cultura74.

În întreaga sa activitate preotul este şi trebuie să fie un dascăl şi un învăţător iscusit

dar mai ales în taina spovedaniei duhovnicul trebuie să fie prin excelenţă un învăţător

neîntrecut care să fi în stare oricând să rezolve toate problemele pe care i le pun în faţă

diferitele categorii de credincioşi. Duhovnicul trebuie să cunoască foarte bine diferitele

practici şi obiceiuri care preocupă şi stăpânesc viaţa credincioşilor. Duhovnicul trebuie să

susţină, să cultive, să îmbogăţească şi să întărească tot ceea ce este bun, ceea ce este

pozitiv, sănătos şi folositor credincioşilor săi. „În acelaşi timp însă, duhovnicul trebuie

asemenea unui grădinar harnic şi iscusit să plivească, să dezrădăcineze şi să stârpească din

grădina sufletului tot ceea ce este vătămător dreptei credinţe, tot ceea ce este primejdios

pentru mântuirea sufletească a credincioşilor”75. Învăţăturile ortodoxe, credinţele deşarte,

magiile, superstiţiile şi toate buruienile otrăvitoare din grădina dreptei credinţe trebuie

combătute, distruse pentru ca în locul lor să crească şi să se dezvolte învăţătura şi credinţa

ortodoxă. Această lucrare grea şi complicată nu poate fi îndeplinită în condiţii pe deplin

satisfăcătoare decât de duhovnicul care stăpâneşte şi posedă cunoştinţele timpului său şi

73 Ibidem, pg.317-31874 Ibidem, pg.31875 Ibidem pg.319

care se cultivă neîntrerupt prin studii şi lectură, luminat şi împodobit cu cultura şi

obiceiurile epocii sale în care îşi desfăşoară activitatea pastorală. Din această cauză unui

duhovnic bin nu-i este suficientă numai cultura specifică, numai cunoaşterea disciplinelor

teologice, ci să încerce să fie mereu la curent cu progresul artelor, literaturii sau în două

cuvinte cultura laică. Numai un duhovnic împodobit cu asemenea cunoştinţe va fi în stare

să lămurească, să înveţe, să povăţuiască şi să ferească pe credincioşii săi de tot felul de

rătăciri. Un duhovnic cult şi deplin stăpân pe problemele care frământă viaţa credincioşilor

are posibilitatea să rezolve toate nedumeririle şi zbuciumările credincioşilor săi, din

scaunul spovedaniei. La aceasta va contribui şi cunoştinţele dobândite în timpul şi din

experienţa vieţii duhovnicului.

Duhovnicul trebuie să fie deci un om instruit, un om de cultură, un om cu orientări

largi în toate problemele vieţii şi cu om cu experienţă bogată.

c) Tactul pastoral şi prudenţa necesară duhovnicului

Tactul pastoral este o însuşire necesară duhoivnicului, mai bine spus unui bun

duhovnic, în toate lucrările sau activităţile preotului. Tactul pastoral îl face pe fiecare

preot-duhovnic să nu fie pripit, să nu se grăbească în atitudinile şi hotărârile sale, ci să

cumpănească şi să cântărească bine lucrurile pentru ca apoi să dea cele mai bune şi

înţelepte sfaturi şi îndemnuri. Nici una din lucrările preoţiei nu cere preotului mai multă

linişte, seninătate, dragoste, răbdare şi indulgenţă ca sau decât duhovnicia. „Aici preotul

trebuie să fie prin excelenţă, părinte adevărat, plin de iubire faţă de fiii săi duhovniceşti şi

interesat în gradul cel mai înalt posibil de mântuirea lor”76. Liniştea sufletească şi

seninătatea duhovnicului creează o atmosferă de intimitate, apropiere între părinte şi fiul

duhovnicesc care este indispensabilă unei mărturisiri bune şi complete. Această intimitate

dă naştere la un contact de ordin sufletesc, încredere totală, urmată de o destăinuire şi o

mărturisire fără rezerve. Răbdarea, bunătatea şi indulgenţa duhovnicului trebuie sp fie fără

sau peste măsură încât cuvintele, gesturile, privirile, mimica feţei să nu trădeze neliniştea,

supărarea, mirarea sau enervarea preotului care sunt putem spune fatale. Duhovnicul

76 Ibidem, pg.319

trebuie să dea dovadă tot timpul de prudenţă şi precauţie pentru ca să nu supere sau să

ofenseze sau să jignească pe nimeni. De asemenea trebuie avut în vedere că cel ce vine să

se mărturisească este de o sensibilitate deosebită şi orice intervenţie mai dură sau atitudine

greşită poate fi interpretată de penitent ca o jignire sau o încercare de a umili persoana sa.

Numai un duhovnic care s-a învrednicit cu asemenea virtuţi, pe care le-am arătat mai sus

poate să facă din scaunul mărturisirii sau al spovedaniei o adevărată baie spirituală din care

cei care se mărturisesc ies curăţiţi, tămăduiţi, îndreptaţi şi împăcaţi cu Hristos, care mai

apoi îi inalţă sufleteşte şi-i pregăteşte ca în zilele ce vor urma să fie înţelepţi, curaţi

sufleteşte, fără gânduri rele şi oricând gata să lupte cu păcatul şi ispitele.

Până aici am încercat să arăt importanţa pe care o are în această misiune, însuşirile

cu care duhovnicul trebuie să se împodobească, tocmai pentru a putea îndeplini cu precizie

şi cu responsabilitate deplină calitatea sau demnitatea sa de duhovnic. Un rol foarte

important pentru ca spovedania să se îndeplinească în condiţii cât mai bune şi spre folosul

real al tuturor îl are şi locul dar şi timpul în care aceasta se petrece.

„Condiţiile de decor sau de aspect exterior ale scaunului de spovedanie nu sunt

lucruri de neglijat. El trebuie pe deoparte să corespundă caracterului religios al mărturisirii

şi să fie propriu a facilita psohologiceşte întoarcerea penitentului, împăcarea şi unirea lui

din nou cu Dumnezeu. Aceste condiţii privesc îndeosebi locul şi timpul mărturisirii”77.

Locul cel mai potrivit şi mai îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este

biserica sau „casa lui Dumnezeu” pentru că aici vine omul să se întâlnească cu El şi să se

împărtăşească de harurile şi datoriile sale. Aici credincioşii îl caută şi-l găsesc pe

Dumnezeu într-un cadru vrednic de maiestatea Lui, pentru a-i cădea înainte şi a-i cere

iertare pentru păcate şi ajutor în tot ceea ce fac. „Deci în chip obişnuit mărturisirea

păcatelor trebuie primită în biserică, într-un loc, într-o strană, într-un sediu sau o catedră

anume amenajată”78. De asemeni în cazuri excepţionale scaunul spovedaniei poate fi aşezat

şi într-o casă cinstită, curată şi liniştită sau cancelaria parohială unde să existe şi icoana

Mântuitorului Hristos. Preotul trebuie să fie îmbrăcat în toate veşmintele sau în caz 77 Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia, 1995, pg.5978 Ibidem, pg.60

excepţional cel puţin cu epitrofil şi felon. Atunci când situaţia o cere, preotul trebuie să

răspundă fără ezitare chemării credincioşilor lor aflaţi în nevoi ca: bolnave, pe patul de

moarte sau în imposibilitate de a se deplasa la biserică. În ceea ce priveşte timpul

spovedaniei se ştie că preotul va spovedi oricând penitentul o cere dar cu o pregătire

prealabilă. Nu este recomandată situaţia când penitentul se află sub influenţa unor factori

ce denaturează valoarea spovedaniei sau efectiv nu este posibilă administrarea acestei taine

(cazuri în care „penitentul” se află sub influenţa alcoolului, stupefiante, etc sau când nu

este convins de valoarea acestei taine sau nu îşi dă acceptul deplin). După ce preotul s-a

îngrijit ca toate acestea să fie realizate şi după ce se face toată rânduiala specifică, urmează

spovedania sau mărturisirea efectivă a credinciosului.

Datoria cea dintâi a duhovnicului în scaunul mărturisirii este aceea „de a interoga, de

a pune întrebări penitentului spre a se edifica pe deplin asupra poziţiei morale, asupra

gradului de vinovăţie asupra păcatelor săvârşite de penitent”79. Fiecare credincios va şti din

învăţătura, pregătirea şi predicile preotului – că duhovnicul nu pune aceste întrebări dintr-o

curiozitate bolnăvicioasă sau interese personale. Duhovnicul pune aceste întrebări pentru a

cunoaşte amănunţit gradul de vinovăţie al fiecărui penitent, de îmbolnăvire spirituală când

acesta vine să se spovedească. Este lucru ştiut că numai atunci când duhovnicul cunoaşte

amănunţit toate abaterile, căderile şi patimile care au pus stăpânire pe viaţa penitentului,

este în măsură să judece şi să aprecieze ce anume trebuie făcut pentru îndreptarea morală a

acestuia. Unii teologi au asemănat această obligaţie a duhovnicului cu lucrarea medicului

care trebuie să se intereseze în amănunt de evoluţia bolii pacientului. Astfel duhovnicul nu

poate să prescrie reţeta tămăduirilor sufleteşti decât atunci când a ajuns să cunoască

temeinic şi sigur boala penitentului. Din această cauză duhovnicul nu trebuie să se

mulţumească cu o spovedanie sumară a penitentului. Duhovnicul adevărat pune întrebări şi

trece fără grabă la analizarea întregii vieţi sufleteşti a penitentului. În această privinţă

preotul trebuie să ţină cont de cultură, de gen, de stare civilă, de vârstă, de sensibilitatea

individuală a fiecăruia etc. Într-un fel va interoga duhovnicul un intelectual şi altfel va 79 Pr.Prof.Sp.Cândea, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O.an VIII, nr.6-7, Craiova, 1956, pag.319.

interoga pe un ţăran,într-un fel pe o femeie căsătorită şi în alt fel pe o tânără necăsătorită, şi

în alt fel pe un copil. Limbajul pe care-l foloseşte şi întrebările pe care le pune trebuie să se

potrivească cu statutul fiecărui credincios în parte. Preotul care administrează această taină

nu trebuie să se grăbească sau să fie neatent la ceea ce spune credinciosul fiindcă aceste

lucruri denaturează valoarea spovedaniei.

O a doua fază în taina mărturisirii este aceea a „trezirii regretului în sufletul

penitentului pentru păcatele săvârşite”80.

După ce prin mărturisire, prin întrebări şi răspunsuri s-a ajuns la arătarea tuturor

abaterilor, la cunoaşterea tuturor păcatelor, duhovnicul va trece la sublinierea gravităţii

acestor păcate. Duhovnicul trebuie să arate penitentului măsura în care el a jignit

maiestatea lui Dumnezeu, măsura în care a greşit faţă de Biserică, măsura în care a

nedreptăţit sau pricinuit dureri aproapelui său, sau măsura în care s-a greşit faţă de sine

însuşi prin încălcarea poruncilor dumnezeieşti sau poruncilor bisericeşti etc. Toate aceste

sublinieri trebuie făcute cu scopul ca penitentul să aibă ştiinţă şi conştiinţă clară asupra

gravităţii păcatelor. Din această conştientizare se va naşte apoi regretul sincer şi profund

pentru toate păcatele săvârşite. „Regretul profund, căinţa amară, părerea de rău sinceră,

choar lacrimile de durere pentru păcatele săvârşite alcătuiesc o condiţie esenţială pentru

dobândirea absolvirii, a dezlegării penitentului”81. Duhovnicul n-are dreptul să acorde

dezlegare în taina mărturisirii înainte de a constata existenţa acestui regret sincer şi profund

în sufletul penitentului. „În cumpăna iertării divine nu apasă nimic atât de greu ca durerea

profundă, care nu mai lasă credinciosului nici o linişte, nici o mulţumire, nici o odihnă

până nu dobândeşte iertarea după care însetează sufletul său.”82

O a treia fază în taina mărturisirii este aceea a „hotărârii şi promisiunii de a nu mai

săvârşi păcatele mărturisite”.83

Regretul pentru păcatele săvârşite trebuie să dea naştere totdeauna la hotărârea

fermă, dorinţa curată, voinţa neclintită de a nu mai repeta greşelile săvârşite. În acest sens 80 Ibidem, pg.32081 Ibidem82 Pr.Sp.Cândea, Contribuţii la conducerea pastorală a credincioşilor din oraşe, Sibiu, 1936, pg.249-25083 Idem, Taina Sfintei Mărturisiri, ca mijloc de pastoraţie individuală, în M.O.an VIII, nr.6-7, Craiova, 1956, pag.321.

penitentul trebuie să facă promisiuni sincere că începând cu ceasul acela va lupta cu toate

forţele sufletului împotriva tuturor ispitelor. Dacă nu există această intenţie, dorinţă sau

hotărâre, eficacitatea mărturisirii se micşorează iar harul lui Dumnezeu nu copleşeşte

întreaga fiinţă a penitentului.

Următorul pas în desfăşurarea acestei taine se face prin fixarea canonului sau a

epistimiilor. Scopul acestor epistimii prescrise în scaunul de spovedanie nu este ispăşitor,

adică pentru a satisface justiţia divină aşa cum învaţă B.R-C. ci este spre îndreptarea

penitentului. „În scopul de spovedanie se urmăreşte ca scop final regenerarea sufletului”.84

Proporţionarea şi dozarea canonului trebuie sp ţină cont de:

1. Însuşirile naturale ale temperamentului şi ale stării sufleteşti a penitentului sau cu

alte cuvinte individualitatea lui, mai ales în raport cu păcatul85.

„După cum nu tuturor corpurilor li se prescrie aceeaşi doctorie sau dietă ci când una

când alta, după gradul şi natura bolii, tot aşa de variate sunt şi leacurile şi procedeele

pentru vindecarea sufletelor”86.

Prin urmare canonul trebuie aplicat de la individ la individ sau adaptat diferit în

funcţie penitent.

2. De asemenea trebuie să se ţină seama de „nivelul moral”87 adică de gradul de

virtute şi de perfecţiune a penitentului venit la spovedanie. „Celor pioşi sau cucernici de

exemplu li se vor recomanda de preferinţă canoane cu caracter spiritual: meditaţii

religioase, rugăciuni, lecturi pioase, etc”88.

3. Canonul trebuie prescris în raport cu „puterile penitentului”89. În această situaţie

nu se vor impune mătănii unui penitent slab sau bolnav ci se va înlocui cu un alt fel de

canon potrivit cu puterea şi starea în care se află penitentul.

84 Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia 1995, pg.229.85 Ibidem, pg.230.86 Sf.Grigorie cel Mare, Recular pastoralis liber, col.49C87 Pr.Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Alba Iulia 1995, pg.23288 Ibidem.89 Ibidem.

4. Se va ţine cont şi de „posibilităţile de viaţă şi relaţiile personale ale

penitentului”90. Pentru ca epitimia să poată fi îndeplinită ea trebuie să fie în concordanţă cu

condiţiile de viaţă. Nu se poate prescrie ca şi canon rugăciunea zilnică îndelungată unui

penitent care prin ocupaţia sa nu poate săvârşi canonul.

5. Canonul prescris trebuie să fie posibil în mentalitatea personală a penitentului şi a

timpului actual. Canonul nu este potrivit de pildă dacă vrând să trezeacă ura şi sila faţă de

păcat coboară personalitatea omenească în proprii ochi ai penitentului91.

6. La fixarea canonului se va avea în vedere felul, natura şi gravitatea păcatului

precum şi dispoziţia de îndreptare a penitentului92.

De aici desprindem faptul că pentru un păcat greu trebuie să se dea un canon pe

măsură, iar pentru unul uşor, de asemeni. Aici se vor analiza împrejurările care hotărăsc

gravitatea păcatului şi se vor avea în vedere în general, poziţia socială şi familială, vârsta,

gradcul de publicitate al păcatului săvârşit, gravitatea şi însuşirile păcatului, motivul sau

intenţia, momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii precum şi de momentul şi

împrejurările generale ale păcătuirii sau condiţiile înainte şi după păcat93.

Sub presiunea greşelilor morale, conştiinţa creştinului este neliniştită, tulburată.

Creştinul îşi dă seama că s-a abătut din drumul desăvârşirii morale întrucât a nesocotit

învăţătura Mântuitorului, îşi dă seama că între el şi Hristos s-a interpus păcatul care

dezorganizează viaţa harică necesară pentru dobândirea mântuirii. De aici vine dorinţa

fierbinte de a se elibera de cătuşele morale ale păcatului ,de a-şi recâştiga curăţia morală şi

de a se apropia din nou de Mântuitorul. Pentru a-i ajuta pe credincioşi să se apropie de

Mântuitorul preotul trebuie să fie pregătit şi să respecte aceste norme sau sfaturi pe care

înaintaşii noştri le-au lăsat în urma lor spre folosul şi binele nostru.

90 Ibidem.91 Ibidem.92 Ibidem.93 Ibidem., pg.236-238.