Upload
oana-dumitrescu
View
39
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
definitia familie, tipurile familie, functiile familie
Citation preview
FAMILIA. DEFINIŢII, TIPOLOGII ŞI FUNCŢII
I.1. Definirea familiei
Conceptul de familie provine din limba latină (din famulus-servitor) şi reprezintă
„ansamblul sclavilor şi servitorilor ce trăiesc sub acelaşi acoperiş” 1, iar apoi casa în întregime,
stăpânul pe de o parte, soţia, copiii şi servitorii de cealaltă parte. Extensia sensului de familie
poate cuprinde agnaţi (rudele pe linie paternă) şi cognaţi (rudele pe linie maternă), devenind
sinonom cu gens (comunitate formată din toate rudele de acelaşi sânge).
„Ceea ce uneşte familia antică este un fapt mult mai puternic decât naşterea, sentimentele
sau forţa fizică; este religia căminului şi a strămoşilor. Familia antică este o asociere religioasă ce
depăşeşte singura asociere potrivit naturii”2.
Istoria vieţii familiilor are atât continuitate, cât şi discontinuitate-prin conectarea
generaţională-iar schimbarea tinde să fie mai degrabă graduală decât dramatică; deşi modelele
familiale sunt diferite şi se schimbă de la o societate la alta, totuşi, instituţia familiei ramâne
stabilă.3
Majoritatea cercetătorilor admit că pe măsura evoluţiei societăţii, raporturile părinţi-copiii
sunt tot mai mult definite printr-o dimensiune emoţională şi că interesul părinţilor pentru
educaţia copiilor creşte.4
Există mai multe definiţii ale unor concepte fundamentale-cum ar fi familia, socializarea,
educaţia şi altele-deoarece sunt posibile mai multe perspective teoretice de definire a acestor
concepte.
Ioan Mihăilescu sesizeaza că familiile din societăţile contemporane au suportat în
ultimele decenii transformări profunde, atât de importante încât şi termenul de „familie” a
devenit tot mai ambiguu, el tinzând să acopere astăzi realităţi diferite de cele caracteristice
generaţiilor precedente.5
1 Dicţionar Etimologic al Limbii Latine, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003.2 Poulange, apud C.G. Mândrilă, Familii problemă şi mijloace de intervenţie socială, lucrare de doctorat, 2004, p. 20.3 A Baran-Pescaru, Familia azi. O perspectiva sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p. 83.4 E. Stanciulescu, Sociologia educatiei familiale, Vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp.51-52.5 I. Mihailescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucuresti, 1999, p.42.
Dinamismul structurii şi funcţiilor familiei poate părea multora surprinzator. Opinia
curentă, preluată şi în discursul politic şi ştiinţific, afirmă că familia este cea mai fidelă
păstrătoare a tradiţiilor, a valorilor naţionale. Contrar acestor opinii, familia este mai puţin
„depozitară” şi mai curând un „barometru” al schimbărilor sociale.
Definiţiile date familiei au încercat să pună în evidenţa o serie de aspecte de ordin
structural şi funcţional6:
familia este un grup care îşi are originea în căsătorie, fiind alcătuit din soţ, soţie şi
copiii născuţi din unirea lor (grup căruia i se pot adăuga şi alte rude) pe care îi
unesc drepturile şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale - Cl.
Levi Strauss;
familia constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri,
care respectă anumite tradiţii, chiar inconstient, care aplică anumite reguli de
educaţie, care creează o atmosferă - R. Vincent;
familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc
împreună, cu o gospodărie casnică în comun, sunt legaţi prin anumite relaţii
natural-biologice, psihologice, morale şi juridice - O. Badina, Fr. Mahler.
Familia apare ca elementul natural şi fundamental al societăţii, una dintre verigile sociale
cele mai vechi şi mai specifice în asigurarea continuităţii şi afirmării fiinţei umane.7
Familia, în sens larg reprezintă un grup social ai cărui membrii sunt legaţi prin raporturi
de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au
grijă de copii; în sens restrâns reprezintă un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
acestuia.8
Familiile se diferenţiază după anumite criterii, între care: gradul de cuprindere a grupului
familial; modul de exercitare a autorităţii în cadrul familiei; modul de stabilire a rezidenţei. În
raport cu gradul de cuprindere, se deosebesc: familia extinsă- care poate cuprinde un număr mare
de rude de sânge, mai multe generaţii (specifică societăţilor tradiţionale); familia nucleară - care
cuprinde soţ, soţie şi copiii minori (specifică societăţilor moderne şi contemporane). Se consideră
că, în evoluţia contemporană a familiei a aparut un tip de familie denumită „familia de trecere”
6 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1991, pp. 141-145.7 Ibidem, p. 141.8 C. Zamfir , L. Vlăsceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie. Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 238-239.
deoarece realizează efectiv trecerea de la „familia comunitară”, a trecutului - caracterizată prin
acte impuse de norme şi obiceiuri sancţionate de tradiţie, sentimente modelate de tradiţie- la
„familia societală”, a viitorului ce se caracterizează prin reducerea afectivităţii şi predominarea
deciziilor reflectate, calculate.
Trecerea apare generată mai ales de activitatea bărbatului (bazată mai mult pe decizii
reflectate) şi grabită de activitatea femeii (întemeiata mai mult pe dorinţa de afirmare socială). O
asemenea evoluţie (poate) duce la ruperea echilibrului, a unităţii şi coerenţei familiale.9
Termenul de familie acoperă astăzi o realitate diversă, transgresând caracteristicle
tradiţionale. În ultimele decenii, tot mai des se vorbeşte despre stiluri alternative la viaţa de
familie, incluzând aici de la celibat până la coabitarea consensuală.10
I.2. Tipuri de familie
Despre tipurile de familii se vorbeşte încă din secolele XVI-XVII, de când familia
nucleară a devenit o trăsătură pronunţată a Vestului Europei. Emergenţa industrializării şi a
capitalismului timpuriu a făcut ca familia nucleară să devină viabilă din punct de vedere
financiar şi social. După cel de-al doilea război mondial Statele Unite ale Americii au experenţiat
construcţia familiei unite, care a devenit un simbol al securităţii şi al redării rolurilor de gen,
tradiţionale.
Abordarea structurii familiei – afirmă Chipea – presupune stabilirea dimensiunilor
acesteia, făcându-se referire, pe de o parte, la componenţa numerică şi generaţională, iar pe de
alta, la relaţiile care se stabilesc între membrii ei.11
În aceeaşi manieră, Kiff subliniază că structura familiei se referă la diferitele aspecte ale
acesteia, la modalităţile de organizare, la relaţiile de putere din interiorul grupului, la numărul
membrilor familiei etc. Când vorbim de tipologii familiale ne gândim la structurile de idei sau
norme în baza cărora acestea se constituie. Numeroşi sociologi, istorici şi antropologi au încercat
să descrie şi să explice variaţiile şi schimbările familiei de-a lungul timpurilor. Astfel, ni se
prezintă „familia burgheză” – tip de familie întâlnit în Europa secolelor XVI-XVII centrată pe
9 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, pp. 91-97.10 I. Bădescu, Familia în lumina sociologiei creştine, Revista „Sociologie românească”, Volumul III, Editura Polirom, 2005, p.17.11 F. Chipea, Familia contemporană. Tendinţe globale şi configuraţii locale, Editura Expert, Bucureşti, 2001, p.21.
mariajul dintre un bărbat şi o femeie cu roluri de gen bine definite. Filozofii şi psihiatrii ne
prezintă familia patriarhală, constituită din soţ, soţie şi copii, care avea ca scop perpetuarea
impunerea autorităţii în societate şi transmiterea proprietăţii. În acest tip de familie se cultiva
supunerea şi ascultarea, iar reprimarea fizică şi socială erau considerate valori dezirabile.12
I. Mitrofan şi C. Ciupercă au stabilit următoarele tipologii de familii:
După exercitarea autorităţii, se disting familii patriarhale, familii matriarhale şi
familii egalitare.
Familia patriarhală este acel tip de familie în care bărbatul cel mai vârstnic conduce, ca în
familia extinsă, sau soţul, ca în familia nucleară.
Familia matriarhală este condusă de femeia cea mai în vârstă, în cazul familiei extinse, sau
de soţie, în cazul cuplului.
În familiile egalitare are loc o distribuire a autorităţii între cei doi soţi.
După gradul de extindere asupra grupului familial, se disting familia nucleară,
formată din soţ, soţie, copii şi familia extinsă, în care în afara cuplului pot trăi
rude ce aparţin altor generaţii;
După tipul de relaţii care se stabilesc între membrii familiei, există familii
consangvine, cum este cazul familiei de origine, din care provine individul, şi
familii provenite din rudenie (căsătorie), cum este familia de procreare.13
În societatile (post)moderne se regasesc o pluralitate de structuri/configuraţii familiale,
între care14: cuplul fără descendenţi; concubinajul; familia monoparentală- ce poate apărea în
urma decesului unui părinte, divorţului sau abandonului familial, a adopţiei sau a creşterii
copiilor în afara căsătoriei; căsătoria deschisă-care permite schimbarea partenerului dacă aceasta
este în interesul fiecăruia şi al cuplului; familia reconstituită-în care partenerii au mai fost
căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele anterioare, la aceştia putându-se adăuga proprii
descendenţi; familia reorganizată-alcătuită fie din doi parteneri divorţaţi sau văduvi fără copii, fie
din parteneri dintre care (doar) unul are descendenţi din mariaj(e) anterioar(e); celibatul-menaj în
care individualitatea se manifestă ca persoană singură, autonomă. Pe lânga aceste configuraţii
familiale, în societăţile (post)moderne se proliferează şi alte experimente neofamiliale.
12 J. Kiff, (2010), „Family Structure”, online la http://psychology.wikia.com/wiki.13 I. Mitrofan , C. Ciupercă, Psihologia relaţiilor dintre sexe: mutaţii şi alternative, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p.22.14 Ibidem, pp. 160-168.
I.2.1. Familia nucleu
Familia nucleu, numită şi familia nucleară, este formată din soţ, soţie şi eventual copii.
Familia nucleară conţine adeseori un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinţii unor copii biologici
sau adoptaţi; toţi membrii locuiesc în acelaşi cămin, împreună. Acest tip de familie este
considerată de cercetători „familia intactă”, semnificând faptul că familia nu a trecut printr-un
divorţ, o separare sau o moarte a unui membru.
De-a lungul istoriei, forma de familie nucleară a apărut frecvent, de la societăţile istorice
până în prezent. Există mai multe mituri ale familiei, dintre care ne vom referi la cel al „familiei
tradiţionale”, conform căruia oamenii îşi imaginează familia ca fiind mai unită şi mai stabilă în
trecut decât în prezent.
De aceea, preiau obiceiuri din trecutul apropiat, le declară ca fiind „tradiţionale” şi le
valorizează mai mult decât au fost apreciate şi valorizate pe vremea lor.15
I.2.2. Familia extinsă
Familia extinsă sau familia unită (joint family) cuprinde pe lângă nucleul familial şi alte
rude şi generaţii: părinţi, fraţi, surori ai/ale soţului/soţiei, bunici, unchi, mătuşi etc.16
De regulă, în familia extinsă se regăsesc trei generaţii. Întâlnită preponderent în
societăţile nonindustriale, familia extinsă este considerată tradiţională, o structură de tip autoritar,
condusă de un pater familias.17 În familiile extinse, membrii convieţuiesc laolaltă, diviziunea
muncii şi rolurile sunt bine stabilite. Alegerea este făcută de părinţi pe baza statusului economic
şi social. Mitrofan şi Ciupercă subliniază că familia extinsă include relaţii relative şi nonrelative
între membrii care locuiesc împreună în acelaşi spaţiu, reprezintă două, trei generaţii reunite şi
uneori colaterale. În familiile extinse sistemul de reguli şi norme se perpetuează de la o generaţie
la alta, conservatorismul fiind caracteristica principală.18
Sistemul de valori culturale, religioase, etice are un grad mare de inerţie şi
transmisibilitate. Stilurile educaţionale şi practicile de creştere a copiilor sunt mai rigide. Familia
extinsă „acţionează ca o modalitate instituţională ce se bizuie pe solidaritate mutuală elementară,
asumându-şi trecutul şi garantând viitorul”.19 Un alt avantaj al acestui tip de familie este existenţa
15 A. Baran-Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis, Bucureşti, 2004, p.46.16 P. Iluţ, Familia. Cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1995, p.24.17 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de la A la Z, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 52.18 I. Mitrofan, C. Ciupercă, Psihologia vieţii de cuplu, Editura Sper, Bucureşti, 2002, p 45.19 Ibidem, p.46
unui număr mai mare de membri ce contribuie la rezolvarea problemelor de ordin material. De
asemenea, oferă mai multe modele de comportament. Marele dezavantaj rezidă în faptul că
trebuie să-şi asume mai multe cheltuieli pentru satisfacerea nevoilor de bază.20
Familia extinsă se aseamănă cu o mică comunitate: copiii petrec mai mult timp în
compania adulţilor, fapt ce ar putea influenţa în sens pozitiv dezvoltarea lor. Femeile însă, stau
acasă şi fac menajul pentru întreaga familie, fiind responsabile şi de educaţia copiilor, de
însuşirea limbii materne sau a bunelor maniere. În multe culturi (Africa, Coreea, India, Estul
Asiei) familia extinsă constituie baza comunităţii.
În acest tip de familie pot fi incluse trei subtipuri:
Familia extinsă pe verticală- soţ, soţie, copii, părinţii unuia dintre soţi;
Familia extinsă pe orizontală- soţ, soţie, copii, fraţii unuia dintre soţi;
Familia extinsă pe orizontală şi verticală- soţ, soţie, copii, părinţii unuia dintre soţi
şi fraţii unuia dintre soţi.
Întrucât relaţiile şi configuraţiile familiale au devenit mai complexe datorită divorţului şi
recăsătoriilor, familia extinsă cuprinde în prezent toate rudele biologice, adoptive, vitrege.
Familiile extinsă sunt specifice mai multor comunităţi. Mai multe societăţi tradiţionale
europene au fost caracterizate de un tip de familie tulpină care încă mai există şi astăzi în lume.
Pe parcursul secolului al XX- lea, familia extinsă a scăzut în preponderenţă. Această
scădere este asociată în special, cu creşterea mobilităţii, în ceea ce priveşte locuinţa, şi cu
diminuarea responsabilităţii financiare a copiilor faţă de părinţii care îmbătrânesc, pentru că
pensiile şi susţinerile financiare din partea statului au devenit un lucru cât se poate de normal.
I.2.3. Familia monoparentală
Când o familie a trecut printr-un divorţ sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un
singur părinte responsabil pentru creşterea copiilor, ea a devenit monoparentală.
Trebuie subliniat caracterul alternativ al familiilor monoparentale care nu sunt percepute
ca făcand parte dintr-un tip „deviant” sau „anormal”, monoparentalitatea devenind „normală” în
condiţiile în care înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în societăţile
actuale. Creşterea ratei divorţalităţii, a fertilităţii ilegitime, schimbările valorice de mentalitate
din ultimele decenii au făcut ca acest tip de famlie să cunoască o răspandire deosebita.
20 J. Kiff, (2010), „Family Structure”, online la http://psychology.wikia.com/wiki.
Din punct de vedere sociologic, familia monoparentală poate fi definită ca un grup social,
constituit pe baza relaţiilor de rudenie între unul dintre părinţi (părinte singur) şi copilul său sau
copii săi, grup caracterizat prin stări afective, aspiraţii şi valori comune, cu alte cuvinte, familia
monoparentală este un grup primar, iar membrii săi întreţin relaţii directe, informale.21
Familia monoparentală întampină în primul rând, dificultăţi de ordin material, apoi
disfuncţionalităţi de factură biologică şi nu în ultimul rând deficienţe afective, determinate de
absenţa paternului adult, a dragostei conjugale şi de apariţia unor frustrări legate de rolurile
extinse, de neconcordanţă cu resursele, inclusiv cele sufleteşti.
În analizele referitoare la familia monoparentală, un accent deosebit este pus pe
consecinţele asupra evoluţiei copiilor: stare de sănătate, succes, eşec sau abandon şcolar,
deviantă, stabilitate în familie.
Părintele unic munceşte adesea mai mult pentru a susţine economic familia, rezolvă mai
greu şi într-un timp mai îndelungat treburile administrativ-gospadăreşti, este solicitat mai mult în
sprijinirea copiilor etc.
În general, structura familiei are două semnificaţii: componenta numerică (structură pe
generaţii, precum şi setul de statusuri şi roluri aferente) şi o componentă ce ţine de diviziunea
rolurilor în interiorul familiei şi exercitarea autorităţii.
Familia monoparentală prezintă o structură aparte, rezultată dintr-o asimetrie între
membriii ei, în sensul că apare inevitabil o proeminenţă ierarhică, determinată de statutul de
susţinător şi ocrotitor al părintelui şi acela de dependent şi, în mare măsură, de neajutorat al
copilului.22
Din punct de vedere cantitativ, familia monoparentală, poate fi compusă din părinte şi
unul sau mai mulţi copii. Aceştia pot constitui un menaj autonom sau pot coabita cu alte rude:
bunici, unchi, mătuşi, verişori etc. În ultimul caz, vorbim de familia extinsă.
Din punct de vedere caliatativ, adică legat de modul de distribuire a rolurilor şi cel în care
se exercită autoritatea, familia monoparentală poate gravita în jurul autorităţii incontenstabile a
adultului sau poate îmbrăca forme democratice, egalitare, în care adultul apare ca prieten al
copilului, împărţind cu acesta o parte din treburile curente şi conferindu-i o anumită autoritate
decizională, mai ales în cazul copiilor mari.
21 C. Stefan, Familia monoparentală: o abordare politică , Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.43.22 M. Voinea, Psihologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucuresti, 1996, p.79.
Experienţa de a fi părinte singur este un tip aparte. Femeile şi bărbaţii părinţi se confruntă
cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor profesionale şi parentale. Găsirea
soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psihoafectiv personal şi al familiei sunt direct
proporţionale cu nivelul de educaţie. Persoanele cu studii superioare fac mai bine faţă
solicitărilore. Ca tendinţe generale, părinţii singuri permit mai multă independenta copiilor lor.23
I.2.4. Concubinajul
Concubinajul reprezintă relaţia existentă între un bărbat şi o femeie, asemănătoare sub
anumite aspecte cu relaţia conjugală, dar care nu are ocrotire legală, întrucât nu s-a încheiat cu
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la încheierea căsătoriei.
Concubinajul ridică o serie de probleme de natură psihologică, morală şi educativă.
Stabilitatea şi durabilitatea relaţiei dintre concubini este în mare pericol deoarece aceştia,
conştient sau inconştient, au sentimentul unei mai mari independenţe în raport cu celălalt.
Spre deosebire de relaţia conjugală autentică, relaţia dintre concubini, în general, are un
caracter mai restrâns, fiind orientată în direcţia satisfacerii unor trebuinţe personale, în special de
natură sexuală.
De cele mai multe ori, întrucât nu este bazată pe legătura profundă dintre parteneri, relaţia
de concubinaj se destramă uşor, fără ca „urmele” lăsate partenerilor să fie atât de marcante ca în
cazul destrămării relaţiei şi vieţii conjugale.24
I.2.5. Familia reîntregită
Familia reîntregită, sau familia vitregă se întâlneşte în cazul în care, după ce se pune
capăt unei căsătorii, fiecare dintre foştii parteneri hotărăsc să întemeieze o altă familie, intrând
într-o nouă căsnicie.
Al doilea soţ devine părintele vitreg al copilului din căsătoria anterioară. În familia nou
formată, copiii fiecărui partener din mariajul anterior, devin fraţi vitregi. Familia vitregă este
creată printr-un nou mariaj al părintelui unic.
Familiile vitrege se formau de obicei datorită morţii unuia dintre părinţi, dar azi se
formează în special din cauza divorţului şi a recăsătoririi.
23 I. Mitrofan, C. Ciupercă, Psihologia relatiilor intre sexe, Editura Alternative, Bucureşti, 1997, p.41.24 Ibidem, p.190.
Membrii familiei vitrege tind să prezinte niveluiri mai scăzute de funcţionare în ceea ce
priveşte majoritatea dimensiunilor, incluzând coeziunea, flexibilitatea, deschiderea, capacitatea
de interacţiune, capacitatea de a rezolva probleme şi reacţii afective.
Formarea familiei vitrege presupune parcurgerea a trei etape:
1. Prima este intrarea într-o nouă relaţie şi planificarea unei căsătorii
2. A doua se referă la întemeierea unei noi familii prin recăsătorie
3. A treia reprezintă reconstituirea vieţii familiale.25
I.3. Funcţiile familiei
Indiferent de timpul sau structura familie, aceasta va înteplinii întotdeauna aceleaşi
funcţii.
Conceptul de funcţie în sociologie s-a dezvoltat prelucrând o schemă funcţionalistă mai
generală, formulată în cunoaşterea comună şi în filosofia socială şi inspirată mai mult de
particularităţile acţiunilor umane, individuale şi colective decât de cele ale organizmelor
biologice.26
Din perspectiva funcţiilor sale, familia se diferenţiază de celelalte grupuri sociale, având
un rol decisiv atât pentru individ, cât şi pentru societate. În literatura de specialitate există opinii
diferite privitoare la această problemă.
Plecând de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, Murdock precizează
că familia îndeplineşte trei funcţii27:
1. Funcţia biologică a familiei;
2. Funcţia economică;
3. Funcţia pedagogică, educativă şi morală a familiei.
În raport cu realizarea/nerealizarea acestor funcţii, familiile sunt clasificate ca funcţionale
sau disfuncţionale; această clasificare este relativă deoarece anumite configuraţii familiale, în
anumite etape, minimalizează unele funcţii şi maximalizează altele.28
25 A., Băran-Pescaru, op.cit. p.33.26 C. Zanfir, L. Vlăsceanu (coord), Dicţionar de sociologie, Ed. Babei, Bucureşti, 1998, pp.257-260.27 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 60.28 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 202.
În societatea contemporană, funcţiile ce revin familiei apar astfel: funcţia biologic-
sexuală; funcţia de procreare- care asigură continuitatea speciei; funcţia economică-asigurarea
unor condiţii de ordin material ale familiei; funcăia psihoafectivă sau de solidaritate a familiei-
un climat familial pozitiv care asigură membrilor săi posibilitatea recreării şi reconfortării;
funcţia educaţională- pe care părinţii o exercită prin influenţă directă (acţiuni mai mult sau mai
puţin organizate, dirijate, cu metode educative) sau prin influenţă indirectă (modele de conduită,
climatul psihosocial familial).29
I.3.1. Funcţia biologică a familiei
Funcţia social biologică include trei subfuncţii:
1. Sexuală
2. Reproductivă
3. De protecţie fizică.
Pentru asigurarea unei stabilităţi a societăţii umane, a fost necesar ca sexualitatea să fie
regelementată într-o manieră acceptată de societate.
Deşi până nu demult sexualitatea a fost legată strâns de căsătorie şi familie, în prezent ea
este acceptată şi în afara căsătoriei, coincizând adesea cu relaţiile intime ale unei perechi înainte
de căsătorie, cunoscută sub denumirea de coabitare.
Al doilea rol al funcţiei biologice a familiei îl constituie funcţia de reproducere, de
procreere a copiilor sau funcţia demografică.
Funcţia biologică îndeplineşte şi subfuncţia de îngrijire sau protecţie fizică, constând în
esenţă, în asigurarea cerinţelor de igienă şi sănătate pentru toţi membrii familiei.
I.3.2. Funcţia economică a familiei
Funcţia economică a familiei reprezintă indicatorul principal de echilibru în cadrul unei
familii întrucât rezolvarea problemelor de ordin economic contribuie implicit, la menşinerea unei
familii organizate, cu posibilităţi reale de rezolvare a tuturor obilgaţiilor atât faţă de ea însăşi, cât
şi faţă de societate.
29 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vietii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1991, p. 156-157
Stănoiu şi Voinea au apreciat că funcţia economică a familiei prezintă trei aspecte de
bază, şi anume aspectul productiv, pregătirea profesională a tinerilor şi latura financiară
contabilă.
Latura productivă se referă la obţinerea de venituri din activităţi din cadrul familiei şi
evitarea de cheltuieli prin acoperirea unor necesităţi ale membrilor familiei în interiorul său.
Această latură este caracteristică, cu precădere, familiilor rurale tradiţionale.
Cel de-al doilea aspect legat de funcţia economică a familiei îl reprezintă cadrul necesar
pentru pregătirea profesională a tinerilor, respectiv de însuşirea profesiei de bază şi este
caracteristică aceloraşi tipuri de familii tradiţionale.
Aspectul financiar contabil al funcţiei îndeplinite de familie constă în administrarea unui
buget comun de venituri şi cheltuieli, indiferent dacă veniturile provin din munca în gospodărie
sau din unele activităţi prestate în afara acesteia.
I.3.3. Funcţia pedagogică, educativă şi morală a familiei
Familia, ca unitate primară a oricărei organizări sociale umane, este chemată, împreună
cu ceilalţi factori sociali, să contribuie la realizarea obiectivelor acţiunii educaţional formative,
desfăşurate cu copiii, ea reprezentând „cureaua de transmitere a normelor culturale din generaţie
în generaţie”.
În cadrul funcţiei educaţionale a familiei- se pot decela anumite dimensiuni:
instructional-formativă; psihosocială; social- integrativă; cultural- formativă.
În acelaşi context, Durkheim, defineşte educaţia ca fiind „acţiunea exercitată de
generaţiile adulte asupra celor tinere, în vederea creării, în aceata, a fiinţei sociale”.30
Valorile educaţionale sunt transmise, după cum subliniază Melvin L. Kohn, în funcţie de
statutul ocupaţional şi în acelaşi mod diferanţiat copiilor, motiv pentru care se poate vorbi despre
sindromul reuşitei şcolare, diferenţiat în funcţie de clasele sociale.
A fi părinte înseamnă a transmite, respectiv a acţiona ca intermediar între societate şi
copii. A fi copil înseamnă a primi mesajul pe care îl transmite părintele. Familia constituie un
cadru propice transmiterii unor valori, norme şi atitudini educative.
30 E. Durkheim, Educaţie şi Sociologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, pp. 90-93;
Funcţia educativă este exercitată uneori şi de către familia lărgită. Modelul tradiţional al
familiei lărgite implică o coabitare a mai multor generaţii, ceea ce favorizează apariţia unei
relaţii afective puternice între bunici şi nepoţi, implicând un rol educativ din partea acestora.31
În tratatul de sociologie din anul 1982, Herseni considera că „familia ca instituţie socială
organizată şi sancţionată prin regului colective, cuprinse în obiceiuri sau legi, are cel puţin în
societăţile primitive sau arhaice, dar în mare parte până azi, mai ales două funcţii: creşterea
copiilor şi completarea social economică a celor două sexe, pentru a forma împreună o unitate
socială eficientă”.32
În opinia unor autori33 funcţia socializatoare a urmat, în timp, o traiectorie descendentă,
deoarece societatea a dezvoltat un sistem de gradiniţe, şcoli care au preluat această
responsabilitate. Alţi autori34 consideră că, pe măsura evoluţiei societăţii, interesul părinţilor
pentru educaţia copiilor creşte.
Considerată în raport cu educaţia copiilor, familia este definită ca „unitate socială
constituită din adulţi şi copii, între care există relaţii de filiaţie- naturală (de sânge) sau socială-
indiferent de orice alte considerente”. O astfel de definiţie este apreciată ca uzuală în cercetările
privind raporturile familiei cu educaţia, chiar dacă este o definiţie nesatisfăcătoare din
perspectiva teoriei sociologice-care insistă asupra caracterului contextual- istoric al oricărei
definiţii, asupra utilizării pluralului „familii”, vizând tipuri de familii.35
În ceea ce priveste conceptul de socializare, poate fi definit ca proces psihosocial de
transmiterea şi asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor de comportament
specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adaptării sau integrării sociale a unei
persoane. În acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunând dubla
considerare a dezvoltării individuale şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de
receptare şi interpretare a mesajelor sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului
influenţelor sociale.
Socializarea presupune învaţarea socială ca mecanism fundamental de realizare,
finalizându-se prin asimilarea indivizilor în grupuri.
31 M. Voinea, A. Stănoiu, op.cit., p.67;32 Herseni apud C. Mândrilă, Familii problemă şi mijloace de intervenţie socială, lucrare de doctorat, 2004, p. 78.33 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare si disolutie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 205-206.34 E. Stănciulescu, Sociologia educatiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 51-52.35 Ibidem, p. 26.
Prin combinaţii teoretice se pot individualiza şi caracteriza diverse tipuri de socializare;
tinându-se seamă de finalităţi şi de efecte se distinge între: socializarea adaptativă, integrativă
(conduce la configurarea acelor caracteristici, capacităţi personale care facilitează integrarea,
participarea şi realizarea socială într-un cadru instituţional dat); socializarea anticipatoare (constă
în asimilarea acelor norme, valori şi modele de comportare care facilitează adaptarea sau
integrarea într-un cadru instituţional viitor). Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau
în perioadele de tranziţie de la un stadiu de viaţă la altul (preadolescenţa, adolescenţa), dar
continua de-a lungul întregii vieţi a unei persoane. Din păcate, au fost realizate mai ales studii
transversale ale socializarii si prea putine studii longitudinale, care ar fi mai relevante. 36
Ioan Mihăilescu defineşte socializarea ca un proces de interacţiune socială prin care
individul dobândeşte cunostinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare pentru participarea
efectivă la viaţa socială. Prin intermediul socializării, societatea se reproduce în configuraţia
atitudinală şi comportamentală a membrilor săi. Socializarea este modalitatea prin care un
individ biologic este transformat într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu alţii. Fără
socializare, nici individul, nici societatea nu ar supravieţui.37
Studiile ştiinţifice privind socializarea au urmărit să pună în evidenţă factorii, agenţii şi
mecanismele socializării - şi au condus la elaborarea unor teorii diferite ale socializării. Factorii
principali care condiţionează dezvoltarea/socializarea copilului sunt consideraţi: mostenirea
biologică, mediul fizic, cultură, experienţă de grup, experienţă personală.38
Agenţii socializării cei mai importanţi sunt: familia, grupurile de similitudine (de egali),
şcoală, mass-media. Familia este primul şi principalul agent al socializării, realizează
socializarea primară. Socializarea în familie are anumite componente/dimensiuni comune:
normativă (prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale); cognitivă (prin
care copilul dobândeşte cunoştinte şi deprinderi); creativă (prin care se dezvoltă gândirea
creatoare pentru a da răspunsuri adecvate la situaţii noi); psihoafective (prin care se dezvoltă
afectivitatea necesară relaţionarii cu parintii, cu viitorul partener, cu proprii copii si cu alte
persoane). În realitate, apar diferenţe în modul în care fiecare familie îşi socializează copiii (între
categorii socioprofesionale sau rezidenţiale).39
36 C Zamfir, L. Vlasceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie. Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 555-556.37 I. Mihăilescu, Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2004, pp. 21-22.38 Ibidem, pp. 9-21.39 Ibidem, pp. 33-41.
Identificarea cu părinţii şi imitarea rolurilor se realizează mai uşor în mediul rural
tradiţional (unde copilul trăieşte şi munceşte mai mult alături de părinţi) decât în mediul urban
modern (unde copilul are contacte cu mai multe modele socio-culturale). Cercetarile relevă că în
societăţile moderne şi contemporane familia a pierdut o parte din importanţa sa socializatoare
tradiţională.40
Mecanismele de socializare constau, în principal, în socializarea statusurilor şi învăţarea
rolurilor. În familiile tradiţionale, rolul mamei constă mai ales, în dimensiunea
emoţională/expresivă a educaţiei (care răspunde nevoii de afecţiune a copilului); rolul tatălui
constă, mai ales, în dimensiunea instrumentală (de a orienta copilul spre lumea socială,
exterioară familiei). În societăţile (post)moderne apare o tendinţă de apropiere/combinare a
dimensiunilor rolurilor parentale.41
În evoluţia lor istorică, rolurile conjugale ale bărbatului şi femeii, rolurile parentale ale
tatălui şi mamei, devin tot mai ambigue, iar această ambiguitate poate rupe echilibrul şi
funcţionalitatea familiei. Se pune problema de a combina diferenţa şi egalitatea rolurilor socio-
familiale pentru a salva familia, ca instituţie socială, în viitor.42
Bernstein considera că socializarea este „procesul în cursul căruia un copil dobândeşte o
identitate culturală determinată şi reacţionează, în acelasi timp, la această identitate”.43 Această
definiţie are meritul de a scoate în evidenţă faptul că socializarea implică şi o reacţie pozitivă din
partea copilului la valorile, concepţiile sau modelele de comportare transmise în vederea formării
şi integrării sociale. În societăţile tradiţionale există o unitate valorică mai mare, o „cultură
postfigurativă” în care „tinerii învaţă de la vârstnici”. În societăţile contemporane găsim forme
diferite de socializare, valori diferite, atitudini şi comportamente uneori contradictorii, datorită
unei „culturi prefigurative” în care „vârstnicii învaţă alături/de la tineri”.44
Modurile de a concepe educaţia sunt diferite. Educaţia este înţeleasă fie ca formare a
individului, conform normelor şi valorilor sociale existente, servind integrării şi ordinii sociale,
fie ca dezvoltare psihoindividuală conform potenţialului individului, înclinaţiilor şi aspiraţiilor
acestuia, servind stimulării creativităţii şi schimbării sociale. Un demers de reevaluare şi
40 Ibidem, p. 35.41 Ibidem, pp. 42-67.42 C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare şi disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 143.43 B. Bernstein, Studii de Sociologia educaţiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978, apud C. Ciupercă, Cuplul modern - între emancipare si disoluţie, Editura TIPOALEX, Alexandria, 2000, p. 7144 C. Ciupercă, op. cit., pp. 74-78.
interpretare contemporană a conceptului de educaţie relevă că „Teoriei după care educaţia este
un proces de formare i se opune ... teoria educaţiei ca proces de dezvoltare” şi că educaţia poate
fi definită ca „un proces organizat de socializare şi individualizare a fiinţei umane în drumul său
spre umanizare”.45
Din perspectiva sociologică, educaţia este definită ca ansamblul de acţiuni sociale de
transmitere a culturii, organizare şi conducere a învăţării individuale sau colective. În functie de
gradul de organizare, se deosebeşte între educaţia formală (şcolară), educaţia nonformală (în
afara sistemului de învăţământ, ca răspuns la cerinţele sociale şi nevoile individuale de
permanentizare a învăţării - cluburi, case de cultură etc.), educaţia informală (procesul permanent
de asimilare voluntară sau involuntară de valori, atitudini, modele de comportament sau
cunoştinte vehiculate în relaţiile şi interacţiunile sociale din mediul de viaţă, din familie, mass-
media etc.).46
Din perspectiva evoluţiei teoriilor explicative ale socialului, se redefineste educaţia ca
„proces neîntrerupt de producere şi actualizare a Sinelui, înţeles ca unitate tensionată şi proteică
a unei componente reproductive (eul social) şi a alteia creatoare (eul individual). Acest proces
are ca finalitate atât socializarea, cât şi individualizarea, atât identificarea cât şi diferenţierea
subiectului şi presupune interacţiune, cunoaştere, comunicare, sisteme simbolice (culturale)
etc.”.47 Noţiunea pedagogică „clasică” de educaţie - care se referă la formele şi mijloacele
organizate, sistematice, mai mult sau mai puţin instituţionalizate prin care societatea/statul
intervine în evoluţia psihosocială a individului, cu alte cuvinte noţiunea clasică de intervenţie
educativă devine o specie particulară a conceptului de construcţie a Sinelui.
De asemenea, noţiunea sociologiei „clasice” de socializare înţeleasă ca proces de creare a
individului mijlociu, generic al grupului, prin transmitere intergeneraţională şi interiorizare a
unui sistem de valori, norme, reguli, adică prin identificarea cu un model, devine şi ea o specie
particulară a conceptului de construcţie a Sinelui. Educaţia poate fi un proces constient, organizat
mai mult sau mai puţin institutionalizat-educaţie intenţională, „pedagogie explicită” sau un
proces realizat în experienţa cotidiană practică a subiectului-educaţie spontană, „pedagogie
45 I. Gh. Stanciu, Continuitate şi reevaluare în interpretarea contemporană a conceptului de educaţie, în Revista depedagogie nr. 10/1991, pp. 5-8.46 C. Zamfir , L. Vlăsceanu, (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, pp. 202-207.47 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 26.
implicită”. În primul caz, rolurile de educator şi de educat sunt precizate, în cel de al doilea,
rolurile sunt interşanjabile între participanţii la interacţiune.48
Conceptul de educaţie familială şi-a lărgit treptat sfera, fără să afecteze prioritatea
acordată raporturilor părinţi-copii, spre înţelesul actual de „Ansamblul funcţionării familiale în
raport cu educaţia”. În sens larg, ca practică socială şi câmp al cunoaşterii, conceptul de educaţie
familială se referă la: activitatea desfăşurată de părinţi în vederea educării copiilor lor; activitatea
de intervenţie socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinţilor în activitatea
lor de educare a copiilor; activitatea de cercetare ştiinţifică şi de învăţământ având ca obiect
educaţia familială. 49 În accepţiunea restrânsă, principală în stadiul actual al cunoaşterii, educaţia
familială vizează „ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează copilul în
şi prin familia sa de origine; cu alte cuvinte, procesul de (auto)identificare şi (auto)diferenţiere a
copiilor în raporturile lor cu părinţii, fraţii, precum şi cu familia considerată ca unitate
intergeneraţională (în particular, ca unitate de viaţă cotidiană)”.50
Pedagogii, psihologii şi specialiştii în intervenţie socială utilizează termenul de „educaţie
familială”, însă sociologii preferă să vorbească despre „strategii educative ale familiilor” pentru a
pune în evidenţă caracterul regulat, sistemic, coerent, orientat al acţiunii care are aparenţa unui
demers raţional, conştient (în care actorii urmăresc un scop, aleg mijloacele adecvate, evaluează
rezultatele). Agenţii sociali acţionează sistematic, fără a urmări însă în realitatea practică proiecte
coerente. La nivelul cunoaşterii comune, ideea de „strategie” creează individului iluzia că este un
subiect în raport cu constrângerile instituţionale.
Conceptul „strategii educative ale familiilor" permite dezvăluirea finalităţilor,
continuturilor (valori, atitudini), metodele proceselor educative care îi au ca actori pe membrii
familiei (părinţi şi copii) în condiţiile în care educaţia familială se realizează preponderent ca
„pedagogie implicită” şi nu ca „pedagogie explicită”. Sociologii au în vedere pluralismul
„modelelor familiale” şi al „modelelor educative”. Nu există un „model” unic, ideal (dar, nici
toate „modelele” nu au aceeaşi valoare). Expresii ca „modele educative” nu exprimă altceva
decât clase de regularităţi pe care cercetătorii le pun în evidenţă observând configuraţiile
conduitelor unor familii aflate în situaţii particulare.51
48E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 20-25. 49 Ibidem, p. 27.50 E. Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, Volumul. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p. 21.51 E. Stănciulescu, op. cit., p. 29.
Educaţia în familie reprezintă ansamblul de influenţe exercitate, în cadrul familiei, asupra
copiilor în vederea formării lor pentru viaţă. Dimensiunile/obiectivele educaţiei în familie sunt:
dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică
domestică- menajeră, sexuală.
Educaţia părinţilor se ocupă cu pregătirea psihopedagogică a părinţilor în vederea
abilitării acestora pentru a organiza şi desfăşura în mod eficient activitatea de educare şi de
formare a copiilor. Educaţia părinţilor cuprinde două aspecte: informarea şi formarea părinţilor
pentru a organiza activitatea educativă cu copiii, respectarea unor reguli, norme „generale” care
s-au conturat în urma cercetărilor şi a practicilor educaţionale şi care asigură un climat
educaţional pozitiv (să dai copilului sentimentul de securitate, sentimentul că este dorit şi iubit;
să-l înveţi pe copil cu independenţă şi asumarea responsabilităţii; să eviţi conflictele, să ştii să le
depăşeşti; să respecţi sentimentele, nevoile, datoriile copilului; să te interesezi de ceea ce face
copilul, să tratezi dificultăţile lui; să favorizeze creşterea, dezvoltarea, mai curând decât
perfecţiunea); informarea şi abilitarea părinţilor pentru a asigura învăţarea în familie a
„profesiunii” de soţ şi de părinte. Comportamentul părinţilor trebuie să fie adaptabil la situaţiile
de interacţiune cu copiii. 52
Intervenţia socio-educaţională este definită ca un complex de măsuri care sprijină familia
şi intervine în mecanismele care favorizează relaţiile intrafamiliale în sensul educaţiei familiei şi
a educării copilului. Intervenţiile socio-educaţionale sunt în principal: de educaţie- a familiei, a
părinţilor; de consiliere- a familiei, a părinţilor.53
52 I. Mitrofan, N. Mitrofan, Familia de A la Z, Mic dicţionar al vieţii de familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1991, pp. 127-128.53 E.A. Vrasmas, Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti, 2002, p. 30.