Panismul este un concept geopolitic care a luat naștere la începutul secolului trecut. I se

atribuie geopoliticianului german Karl Haushofer (1869-1946) meritul de a fi primul care l-a

folosit și definit, vorbind de panideen=panidei, în lucrarea sa Geopolitica panideilor, publicată

în 1931.

În realitate, ideea este mai veche, fiind lansată de diplomatul austriac Coudenhove-Kalergi în

cartea “Paneuropa” (1923), în care a militat pentru “crearea unei organizații europene care să

umple golul creat de anarhia europeană”. În acest scop a organizat două congrese (Viena,

1926 și Berlin, 1930), pledând pentru formarea Statelor Unite ale Europei în scopul depășirii

situației de instabilitate politică din Europa interbelică și realizarea unității economice și

politice a continentului. Putem împinge chiar și mai înainte originea panismului, respectiv în

“marile unități cultural-organice” de care vorbea Friedrich Ratzel, care l-au inspirat pe

Haushofer în organizarea pe mari capitole a “Revistei de Geopolitică”, încă de la primul

număr din 1924, respectiv trei mari diviziuni ale planetei: Paneuropa, Panamerica si Panasia.

Panismele sunt, în fapt, proiecte geopolitice care invocă motivul unei comunități: etnice sau

de sânge – Panismul etnic, cele mai numeroase; confesionale (religioase) – Panismul religios;

de unitate civilizational-teritorială, cel mai adesea continentală – Panisme continentale sau

civilizațional-teritoriale.

Panismele etno-lingvistice la randul lor sunt subdivizate în mai multe categorii:

Panturcismul - Născut din înfrângerea Imperiului Otoman în 1918, vrea să adune toate

popoarele turcești ale continentului euroasiatic de la Marea Mediterană. De la căderea Zidului

Berlinului, panturcismul are, pentru moment, sprijinul Statelor Unite și Israelului. Își extinde

influența în Balcani (inclusiv în Kosovo) și Ciprul de Nord. Se urmărește, de asemenea,

pentru a lega republicile turcice din Asia Centrală să se beneficieze de trecerea de conducte de

petrol și gaze, în parteneriat cu Statele Unite, în detrimentul Rusiei.

Panarabismul - Mișcare politică și culturală vizând unitatea țărilor arabe. După Primul

Război Mondiala s-a adoptat o atitudine de opoziție față de colonialismul franco-britanic și

față de cultura occidentală, exacerbînd valorile fundamental religioase și lingvistice. În 1945,

pentru sprijinirea luptei arabilor, a luat ființă Liga Țărilor Arabe.

Pangermanismul - Mișcare politică și culturală în vederea unirii tuturor popoarelor

germanice într-un stat, apărută la începutul sec. 19 și promovată de Ernst Moritz Arndt. Liga

Pangermanică a fost organizată de Ernst Hasse (1894). În sec. 20, prin conotații rasiste și de

asigurare a unui „spațiu vital”, dezvoltate de Germania nazistă, s-a ajuns la al doilea război

mondial.

Panslavismul - Curent politic, apărut în Rusia, în sec. 19, care preconiza unirea tuturor

popoarelor slave într-un singur stat; ansamblul teoriilor și al mișcărilor politico-culturale care

au urmărit unificarea tuturor popoarelor slave într-o singură entitate politică (sub protecția

Rusiei). S-a conturat în sec. 19, în special în țările Europei Centrale, supuse dominării

austriece. În 1848, a avut loc, la Praga, Congresul Naționalităților Slave, sub președinția lui F.

Palacky, care urmărea realizarea unei federații. Constituirea Imperiului Austro-Ungar (1867)

a frustrat însă așteptările mișcării. Către sfârșitul sec. 19, s-a manifestat și un partid democrat

în jurul lui M. Bakunin, care relua, în parte, idealul unitar al decembriștilor.

Panismele religioase

Panismul religios este cel mai dinamic. Scopul său este de a unifica lumea musulmană. Între

mai multele tipuri de panism (bazate pe comunitatea etnică, regională, continentală, ş.a.) se

înscrie şi cel religios, fondat pe unitatea confesională, făcând, de regulă, referire la un trecut

care o favorizează. Cele mai reprezentative de acest fel sunt, în prezent, panislamismul şi

panortodoxismul.

Panislamismul, numit în mod curent pur şi simplu islamism, vizează refacerea şi unitatea

lumii musulmane. Are o arie mai largă decât panarabismul, care este fondat pe principiul

comunităţii etnice. Or, după cum se ştie, islamismul este astăzi a doua religie din lume ca

număr de adepţi, după creştinism, la aceasta contribuind şi adepţii săi din ţările nearabe,

exemple concludente fiind Indonezia (87% din cei 225 milioane de locuitori ai ţării), Pakistan

(96% din cei aproape 160 milioane de locuitori), Bangladesh (88% din cei peste 140 milioane

de locuitori), Nigeria (50% din 137 milioane de locuitori), Iran (99% din cei aproape 70

milioane de locuitori), Turcia (97% din cei, de asemenea, aproape 70 milioane de locuitori).

Panortodoxismul (unitatea tuturor ortodocșilor din lume, în principal din Europa) este

vehiculat mai ales de Rusia, ţara cu cel mai mare număr de credincioşi, şi de Serbia, în

virtutea meritelor istorice pe care şi le arogă, şi anume de a fi stopat o vreme expansiunea

islamismului otoman. Dacă luăm în consideraţie datele referitoare la confesiunile religioase

de la ultimele recensăminte din cele mai populate ţări ortodoxe, Rusia şi Ucraina, rămânem

dezamăgiţi de numărul celor care s-au declarat ortodoxi: 35 milioane în Rusia (după alte surse

chiar mai puţin) şi 15,5 milioane în Ucraina. Este posibil ca numărul real să fie mai mare

având în vedere că ultimul recensământ în cele două ţări a fost efectuat în perioada comunistă

(1989), când mulţi cetăţeni se declarau atei, fără să fie în realitate. Ca urmare, în mod

paradoxal, a doua ţară din lume ca număr de ortodoxi nu este una europeană, ci una africană,

respectiv Etiopia: Bioserica Ortodoxă Etiopiană are aproape 34 milioane de adepţi (jumătate

din populaţia totală de 67,8 milioane de locuitori). A treia ţară este România, cu 19,8 milioane

de credincioşi la recensământul din 1992 (86,8% din cei 22,81 milioane de locuitori). Unii

analişti apreciază că, în baza religiei, Rusia se consideră, nici mai mult nici mai puţin, decât

moştenitoarea Imperiului Bizantin, ale cărui frontiere doreşte să le refacă.

Panismul continental

Panismul continental urmărește unificarea continentului și promovarea apariției unei unități

politice și economice, Uniunea Europeană este un exemplu de panism continental. Acest

lucru este în contradicție cu istoria Franței (în urmă cu 1517 de ani de la botezul lui Clovis în

496, Franța fiind construită pe baza independenței și suveranității național politice și refuzînd

de a vedea apariția unui imperiu European și de a institui dreptul său în organizarea internă

Franceză). Dorința de a crea un sistem unificat de America de Nord în bloc (Statele Unite ale

Americii, Canada și Mexic), cu o monedă unică, înlocuirea dolarului american, dolarul

canadian și peso mexican este un alt exemplu de panism continental. Această ambiție este

încurajată de către Consiliul pentru Relații Externe (CFR) care formulează politica externă a

SUA.

Geopolitica, având o existenţă de ceva mai mult de o sută de ani, a minimizat multă vreme

factorul religios și aceasta în ciuda faptului că, dacă ne întoarcem în timp, găsim suficiente

puncte de sprijin pentru a dovedi importanţa factorului religios în cucerirea, stăpânirea şi

dirijarea Lumii sau a anumitor regiuni ale ei.

Panislamismul, numit în mod curent pur și simplu, islamism, vizează refacerea și unitatea

lumii musulmane. După cum se știe islamismul este astăzi a doua religie din lume ca număr

de adepți, după creștinism, la aceasta contribuind și adepți din țări precum: Indonezia ( 87%),

Pakistan (96%) Bangladesh (88%), Nigeria (50%), Iran( 99%), Turcia(97%). Islamismul este

religia monoteistă întemeiată de Mahomed. Termenul derivă din arabul Islam, care semnifică

"abandon, supunere, credință în Dumnezeu". Complexitatea problemelor cu care se confrunta

în prezent lumea musulmană sunt pe de-o parte rezultatul unei evoluții istorice, iar pe de altă

parte consecința numeroaselor transformări în spiritul modernității. Schimbările sociale,

apariția noilor ideologii politico-religioase aflate în divergență cu conservatorismul

ortodoxiilor tradiționale, decalajul economic generat de abundența în anumite zone a

resurselor petroliere și influențele străine divergente, sunt numai câteva din multitudinea

cauzelor contradicțiilor contemporane. Astfel, harta geopolitică a lumii indică prezența unei

arii geopolitice, configurată de o comunitate istorică bine definita, într-un câmp socio-cultural

bine delimitat, care reprezintă aproximativ un sfert din populația globului.

Scurt istoric – Evoluția lumii islamice

Istoria lumii islamice se desfășoară de mai mult de paisprezece secole și indică prezența a trei

cicluri de evoluție social-culturală și politico-economică. Primul ciclu, cunoscut și ca “vârsta

de aur” a civilizației islamice s-a desfășurat între secolele VII- XII și a fost marcată de un

permanent progres în diferite domenii și de inovații tehnico-științifice( de exemplu:

descoperirea prafui de pușcă, a hârtiei sau a busolei). Al doilea ciclu este reprezentat de un

puternic regres al civilizatiei musulmane și se desfașoară din a doua jumatate a secolului al

XII-lea până în secolul al XVIII-lea. Fragmentarea lumii musulmane datorită extinderii mari

în spațiu (din Extremul Orient până în sudul Spaniei), expansiunea otomana în lumea arabă,

dezvoltarea civilizației europene vor genera un mediu care va stopa inovația culturală și

tehnico-științifică și va izola islamismul. Al treilea ciclu subliniază renașterea lumii islamice

și durează din secolul al XVIII-lea și până la începutul secolului al-XIX-lea. Această perioadă

este marcată de o trezire a conștiinței musulmane, care își va găsi expansiunea în reinvestirea

și reactualizarea vechilor repere culturale și în promovarea unor noi valori în acord cu ordinea

tradițională musulmană, care vor genera progres și dezvoltare în Islam. Dacă până în secolul

al XIV-lea lumea islamică păstrează un avans față de lumea europeană, o data cu începutul

secolului al XV-lea, Europa, câștigă teren datorită marilor descoperiri geografice și a noilor

idei renascentiste. Acesta este momentul în care se conturează un conflict între cele doua

lumi, urmând ca și în secolele urmatoare, inclusiv în secolul XX, să existe păreri

contradictorii. Secolul XX, marcat de numeroase contacte între cele două civilizații, va avea

ca principală caracteristică o continua și din ce în ce mai acută accentuare a contradicțiilor

între culturi și civilizații pe fondul unei încordări generale a situației internaționale. Astfel

încă din primul deceniu al secolului XX, lumea musulmană se afla sub dominație colonială,

iar țările islamului cunosc o puternică criză de identitate datorită noului val al

expansionismului marilor puteri. În 1907 are loc împărțirea Iranului în zone de influență, în

urma unui acord anglo-rus, Italia anexează Tripolitania ( Libia – în zilele noastre), iar

Marocul intră sub protectorat francez și spaniol. Un alt moment important al relațiilor dintre

cele două lumi este reprezentat de expansiunea sionismului, materializată prin presiuni tot mai

puternice asupra Puteriilor Occidentale privind revendicările teritoriale asupra Palestinei.

Declarația Balfour reprezintă poate cea mai bună demonstrație a susținerii idealului sionist

prin care Marea Britanie se angaja să asigure un cămin național pentru poporul evreu din

Palestina. Crearea statului Israel în 1948 marchează începutul unor lupte continue antievriști

și antioccidentaliști. Sfârșitul Primului Război Mondial marchează prăbușirea spațiului

Islamic, toate țările musulmane, cu excepția Turciei și a câtorva provincii, pierzându-și practic

independența. Decolonizarea acestor popoare va începe practic după terminarea celui de-al

Doilea Război Mondial, când o nouă modifcare a ordinii mondiale va genera un puternic

proces de eliberare în spațiul islamic și astfel multe din țările musulmane aflate sub dominație

colonială reușesc să își câștige ușor, ușor indepdendența. Procesul de decolonizare începe în

Indonezia, fiind urmată de Siria, Liban, Iordania, Pakistan, Maroc, Sudan, Malaysia și multe

alte țări. Perioada postcolonială 1950-1970 surprinde o remodelare a profilului politic,

economic și socio-cultural al lumii islamice, iar participarea noilor state musulmane la viața

internațională prin intermediul unor diferite organizații cu responsabilități globale sau

regionale precum: ONU, UNESCO, Liga Statelor Arabe, Organizația Țărilor Exportatoare de

Petrol sau Organizația Conferinței Islamice vor reprezenta un puternic semnal al afirmării

identității comunitățiilor islamice. Tot din punct de vedere politic putem observa că multe din

țările musulmane (Egipt, Tunisia, Iran, Irak, Iemen, Libia, Afganistan) au înlăturat regimurile

monarhice anterioare și au optat pentru republică, ca nouă formă de guvernare. Opțiunea

socialistă este o tendință politică ce caracterizează țările muslmane. Arabismul, alt current

ideologic naționalist marchează reafirmarea civilizației islamice. El exprimă apartenența la un

anumit spațiu, în care limba tradițiilor, religia, cultura sunt reprezentate ca valori proprii unei

civilizații.

Numeroase contradicții din interiorul lumii islamice își vor găsi în ultimele decenii ale

secolului al XX-lea ecoul într-un nou curent, cel al mișcărilor islamiste. Dacă termenul islam

definește o mare cultură și civilizație, prin islamism trebuie înteles un ideal declarat,

materializat într-un demers politic, care se revendică din islam și urmărește să apere cu orice

preț valorile tradiționale ale acestuia, marcat de o concepție antioccidentală. Islamul

transformă religia în ideologie politico-militară, transformând valorile credinței islamice în

idealuri extremiste. Momentul cheie al intensificării curentului islamist este atribuit revoluției

din Iran din 1979, când prin preluarea puterii de către imamul Komeyni, forme extreme,

fundamentaliste au deschis un nou orizont naționalist. Astfel fundamentalismul nu devine

doar un fenomen islamic, ci un fenomen la nivel global. Fundamentalismul islamic se bazează

pe o învățătură islamică despre universalism, pe care o politizează și o dezvoltă, dându-i o

orientare doctrinată.

Pan-Islamismul este o mișcare politică care promovează unitatea musulmanilor sub un singur

stat islamic - de multe ori un califat - sau o organizație internațională similară cu o Uniune

Europeană, dar cu principii islamice. Această ideologie are sursa în iudaism, care a pătruns în

Islam prin intermediul interpreților de tradiții evreiești ( Isra iliyyát ). Spre deosebire de Islam,

Iudaismul este o religie națională, religia evreilor. În Vechiul Testament, Domnul este

Dumnezeul evreilor, abia mai târziu, în ultimele Cărți ( Isaia , David și Maleahi ) a devenit

Dumnezeul tuturor oamenilor. Caracterul etnic sau național al iudaismului este evident în mod

special în faptul că dacă un om nu este născut evreu este extrem de dificil de a adopta religia

iudaică, în timp ce pentru a deveni musulman este suficient să ai credință.

Ca formă de naționalism religios, Pan-Islamismul se diferențiază de alte ideologii pan-

naționaliste, de exemplu Pan-Arabismul, prin excluderea culturii și etniei, ca factori primari

față de unificare. Într-o strânsă legatură cu ideile pan-islamice sunt „mujahedini”, luptători

islamiști voluntari. Mujahedini pot veni din toată lumea islamică pentru a asista la un conflict

pe care îl consideră important din punct de vedere religios. Mujahedini ( în traducere "oameni

care fac jihad") este un termen pe care musulmanii îl folosesc pentru a-i descrie pe cei care

luptă pe calea lui Alah (cuvântul este din aceeași rădăcină arabă ca jihad: "lupta"). În ultimii

ani, Mujahideen a fost asociat islamismului radical, cuprinzând mai multe grupuri militante și

luptele.

Modelul Pan-Islamismului îl reprezintă primii ani ai Islamului- domnia lui Mahomed și

primul Califat- când lumea musulmană a fost concepută într-un stat unit, puternic,

indistructibil. În epoca modernă Pan-Islamismul a fost promovat de Jamal al-Din al-Afghani,

care i-a îndrumat pe musulmani să rămână uniți și să reziste în fața ocupațiilor coloniale din

statele musulmane. Deși uneori caracterizat ca fiind „liberal”, Afghani nu a susținut guvernul

constituțional, ci și-a dorit îndepărtarea conducătorilor care erau subordonați străinilor și

înlocuirea acestora cu oameni puternici, patrioți. Potrivit articolelor sale din baza de la Paris,

acesta nu a favorizat în niciun fel democarația politică sau „parlamentarismul”. În timp ce

interesul lui Afghani față de legea islamică și teologie a fost insuficient, mai târziu, Pan-

Islamismul în lumea post-coloniala a fost puternic asociat cu islamismul. Islamiștii de

conducere, cum ar fi Sayyid Qutb, Abul Ala Maududi și Ayatollah Khomeini au susținut

ideea că o revenire la legea tradițională din Sharia ar face Islamul puternic și unit din nou.

În perioada de decolonialism următoare celui de-al Doilea Război Mondial, naționalismul

arab a umbrit islamismul. În lumea arabă, părțile pan-arabe – Baas și Nasserist – au avut

ramificații în aproape fiecare țară arabă și au preluat puterea în Egipt, Libia, Irak și Siria. În

această perioadă, islamiștii au suferit o represiune severă, conducătorul lor major, Sayyid

Qutb, fiind întemnițat, torturat și executat mai tarziu.

În urma înfrângerii armatelor arabe în Războiul de Șase Zile, Islamismul și Pan-Islamismul au

inversat poziția lor relativă de popularitate cu naționalismul și Pan-Arabismul. În 1979,

revoluția iraniană a dus la îndepărtarea lui Shah Mohammad Reza Pahlavi de la putere, iar

zece ani mai târziu musulmanii mujahedini, cu un sprijin important din partea Statele Unite,

au forțat cu succes retragerea Uniunii Sovietice din Afganistan. Aceste evenimente au atras

atenția islamiștilor din întreaga lume și a sporit popularitatea lor printre publicul musulman.

De-a lungul timpului, Orientul Mijlociu și în special Egiptul, diferitele ramuri ale Frăției

Musulmane au contestat în mod semnificativ guvernele musulmane naționaliste sau

monarhice.

În Pakistan, Jamaat-e-Islami s-a bucurat de sprijinul populației mai ales la formarea MMA și

în Algeria s-a asteptat ca FIS să câștige alegerile anulate în 1992. De la căderea Uniunii

Sovietice, Hizb-ut-Tahrir a reprezentat o adevarată forță Pan-Islamistă în Asia Centrală și în

ultimii cinci ani a obținut un oarecare sprijin din lumea arabă.

Apărătorul mai recent al Pan – Islamismului a fost prim-ministrul turc și fondatorul mișcarii

Milli Gorus, Necmettin Erbakan. Acesta a militat pentru ideea Uniunii Pan-Islamice și a luat

măsuri în guvernul său pentru îndeplinirea acestui obiectiv în 8 țări în curs de dezvoltare în

1996: Turcia, Egipt, Iran, Pakistan, Indonezia, Malaezia, Nigeria și Bangladesh. Viziunea lui

a însemnat o unitate treptată a națiunilor musulmane prin colaborare economică și tehnologică

(similar cu UE), cu o unitate monetară unică (dinari), o politica aerospațială și proiecte de

apărare comune, dezvoltarea tehnologiei petrochimice și dezvoltarea unei rețele regionale

aviației civile. Deși organizația sa a avut întâlniri la nivel prezidențial și proiectele de

colaborare continuă până în prezent, ritmul a fost instantaneu pierdut din cauza așa numitei

lovituri de stat post - moderne din 28 februarie 1997, care a dat jos guvernul Erbakan.

Susţinătorii contemporani ai Pan-Islamismului

În lumea islamică de astăzi există cel puțin trei tipuri de Pan-Islamism și există motive să se

creadă că acest număr va crește în viitor.

Pan–Islamismul Arab are ca principii islamice mentalități tipic arabe, care în cea mai mare

parte sunt de origine pre-islamică și nu au nici o temelie în Coran sau în comunitatea islamică.

Acesta urmărește să difuzeze o anumită mentalitate și concepție care se pretinde a fi

mentalitatea islamică. În același mod în care se prezintă un anumit model de guvernare ca

fiind idealul islamic, aceast tip de Pan-Islamism face eforturi pentru a-i elimina pe ceilalți,

pentru ca toate sistemele guvernamentale din țările islamice să fie supuse la acest

pseudo-ideal. Sub numele Islam se predică un naționalism care vizează depășirea loialității

părților și naționalității existente în scopul de a substitui supunerea la un neo-naționalism şi

promovarea convingerii că acesta va fi în centrul Islamului. De fapt, această politică însăși

este profund legată de propria etnie și provine dintr-un curent politic actual profund periculos

pentru Islam și toate popoarele musulmane.

Pan - Islamismul Persan are Iranul în centrul său dar la care s-a alăturat și Libia pentru a face

o axă iranian - libiană. Această axă atacă Pan – Islamismul Arab pe o bază etnică și religioasă

comună, acuzând adeptul său de șovinism, de faptul că nu a fost civilizat de Islam, că au

regresat la păgânismul de preislamic și în cele din urmă de a fi confundat complet cultura

islamică cu cea Arabness. Pan - Islamismul Persan prezintă modelul iranian ca formă ideală

de guvernare și încearcă să-l exporte în țările vecine. El se pretinde a fi revoluționar, acuzând

alte regimuri de o atitudine reacționară și de susținere a imperialismului. Numeroase mișcări

islamice aspiră la ziua în care vor imita modelul său și vor prelua puterea prin manifestări în

masă, iar visul liderilor lor în ceea ce privește acest tip de guvernare clerical se va îndeplini.

La nivel religios, Pan – Islamismul Persan încearcă să răspândească doctrina șiită, considerată

ca singura credința autentică. Aceasta ar pretinde să ofere calea cea dreaptă suniților, care s-au

rătăcit de la moartea Profetului.

În ciuda a importanțe divergențe doctrinare care au separat Sunismul de Șiism, anumite

grupuri islamice, în special în Egipt, au fost puternic influențate de anumite concepții

specifice șiiților: Mitul lui Mesia - care va reveni pentru a umple lumea cu dreptate după ce a

fost umplută cu nedreptate -, grupuri secrete, de atribuirea infailibilității de facto liderului lor

și integrarea sistemului politic în dogma religioasă.

Pan-Islamismul African, aflat încă la început, s-a format în Statele Unite, în condițiile

existenţei unei populații de culoare neagră. Acest tip de Pan-Islamism nu este încă bine

definit, aflându-se în căutarea identității sale corespunzătoare. Practic, acesta reflectă dorința

negrilor de a avea o identitate distinctă de cea a altor americani, în afara civilizației

occidentale. Ei au simțit că au găsit asta în rădăcinile lor africane, dar cărora nu le-a fost

permis să se afirme în contextul american. Sub forma sa contemporană de naționalism politic,

islamul le-a oferit exact ce le lipsea și anume o ideologie naționalistă, devenind astfel

musulmani. Caracterul politic al acestui Pan-Islamism este și mai clar decât în cazul celor

două modele prezentate anterior. Acești musulmani au doar o idee vagă și superficială a

Islamului, iar practica lor este limitată la un ritual formal. Astfel, pentru ei, Islamul este în

primul rând o armă în lupta împotriva naționalismului american.

Pan – Islamismul Arab și Persan încercă să preia controlul modelului african, în special prin

acordarea de sprijin financiar, în scopul de a stabili o sferă de influență în inima Statelor

Unite. Ei sunt ajutați în acest sens de faptul că, prin natură, Pan–Islamismul îşi îndeamnă

adepții să înlocuiască credința din țara natală cu loialitatea faţă de centrele de Pan – Islamism

și de a se considera mai aproape de frații lor îndepărtaţi musulmani decât de cei cu care

împărtășesc viața de zi cu zi.

Din cauza aceastei reduceri naționaliste care caracterizează astăzi Islamul s-a pierdut

dimensiunea sa universală, umanistă şi tolerantă. Din acest motiv, islamismului contemporan

îi lipsește unitatea în scop și acțiune, limitându-se la o serie de mișcări disperate, fără metodă

clară sau proiect. Grupurile formate nu sunt de încredere sau sunt pur și simplu manifestări

ostile faţă de alte grupuri. Ele sunt caracterizate de violenţă, persecuție și superioritate

complexă. De exemplu, Islamul și Egiptul sunt în pericol: Islamul este deformat și politizat

sub pretextul de naționalism, și sub acest nume, Egiptul este pe cale de a-şi vedea istoria

ștearsă, iar copiii aparţinând unei alte naționalităţi. Unii oameni lucrează în acest scop în mod

clar și deschis, fie că sunt adepți ai noului naționalism, conștienți de ceea ce se întâmplă, sau

în căutarea de recompensă de la puterile care sunt dispuse să-şi risipească banii.

Este de datoria națională a Egiptului să îndrepte această situaţie şi de a lucra cu toată puterea

să restabilească adevărata esență a Islamului ca religie generală, tolerantă și universală, fără

șovinism fanatic, rasism și înapoiere tribală. Islamul, care poate fi o lumină pentru umanitate

și un model de civilizație nu divide, ci unește, nu pune în pericol, dar protejează, nu

înstrăineză și respinge, dar îmbrățișează. Aceasta este esenţa Islamulului, care străbate inima

fiecărui individ, făcând-o tot mai mare.

Bibliografie

1. Azmi Özcan, Pan-Islamism: Indian Muslims, the Ottomans and Britain, 1877-1924

2. http://jamaat.org/beta/site/index/;

3. http://sam.gov.tr/wp-content/uploads/2012/01/Abdul-Rauf.pdf;

4. http://www.jstor.org/discover/10.2307/4283774?

uid=18488&uid=3738920&uid=18486&uid=2&uid=3&uid=67&uid=5910200&uid=6

2&sid=21102965070061;

5. http://www.patheos.com/Library/Islam.html;

6. http://www.islamreligion.com/;

7. http://www.crestinul.ro/islamul.htm.