Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Istoria şi Filosofie

              

Referat la tema:Araucanii                

 

Efectuat de: Digori Vasile

student în anul I, specialitatea

Istorie”Şt. ale Educ.”, gr.II

 Controlat de: Corobcean Andrei

Chişinău 2014

Anul și locul editării: București, 1964

Cartea lui Hani Goro, este după părerea mea o încercare reușită a autorului, de a reconstitui în

baza surselor disponibile, istoria poporului japonez dintre epocile antică și contemporană. Cartea

este compusă din 11 capitole și cuprinde 190 pagini. De la început, M. Augustin face o apreciere critică a ”Istoriei Poporului Jaonez”, care în opinia sa ”umple o lacună din literatura noastră”. Este și firesc ca pentru anii 60 ai sec. al XX-lea să fie scrisă aprecierea lui M. Augustin în spirit militant

comunist, acesta acordîndu-i operei ”merit și superioritate pe care orice analiză științifică, marxistă

și leninistă” le-ar avea față de lucrările istoriografiei de pînă atunci; că ”Istoria...” lui Hani Goro nu

ia ca ”erou” pe împărat sau pe shogun ci poporului ”în veșnica sa mișcare pentru libertate și și justiție socială” etc. Unele puncte slabe ale felului în care a fost prezentată informația în capitolele lucrării este la fel judecată de M. Augustin, din prisma marxism-leninismului ceea ce mă face să cred că opinia prezentată în începutul cărții nu este o apreciere total obiectivă.

În continuare vor fi analizate mai desfășurat capitolele lucrării care sunt relevante pentru

studierea și înțelegerea evului mediu în Japonia(III-VI) cu referințele de rigoare.Celelalte capitole vor fi pomenite pe scurt.

Capitolul III. Eliberarea Sclavilor. Reforma Taika. Sistemul Iobăgiei. Pentru început autorul își începe demersul său prin explicarea eliberării sclavilor în urma răscoalelor fregvente împotriva

exploatării de către posesorii lor. În rezultat sclavii au obținut libertăți limitate, autorul afirmînd că

ei au fost în același timp legați de pămînt, ”clasa dominantă urmărind să intensifice la maxim

exploatarea poporului, astfel încît acestuia să-i revină din recolta obținută o parte minimă, care nu-i ajungea decît ca să nu moară de foame.” Guvernul japonez a văzut că este nerentabil să supravegheze oamenii care căutau să scape de sclavie, în plus mortalitea lor fiind foarte mare, a preluat de la chinezi sistemul iobăgiei pe care ulterior la introdus pentru ca ”să-și prelungească

dominația sa.”Acesta este după cum constată autorul, esența reformei Taika. În afară de acest fapt

se mai dădeau în arendă loturi de pămînt numite ”țukuda”, incluse de ”soen”(moșia creată în urma

acestei reforme). Proprietarii moșiilor, punînd la dispoziția țăranilor semințe, îngrășăminte și alimente, îi impuneau să cultive loturile țukuda, însușindu-și întreaga recoltă; aceste relații de

producție amintesc de cele care folosesc munca forțată a sclavilor. În rezultat, relațiile de producție

ale orînduirii sclavagiste au continuat să existe și să se practice pe scară largă, atît înainte cît și după

reforma Taika. Reforma, se afirmă în continuare, a fost determinată de intesificarea mișcării poporului Japonez care cerea eliberarea de sclavie.

În acest capitol sunt prezentate și detalii privitoare la conținutul reformei Taika. Primul articol

al reformei Taika proclama desființarea sistemului existent pînă atunci, în care împăratul și aristocrația stăpîneau oamenii și loturile de pămînt. În realitate situația era alta. Împăratul, nobilii și templele continuau să stăpînească loturi mari de pămînt și oameni. În articolul al treilea din reformă

se introduceau registre pe gospodării ( koseyi și keitio) și proclama înzestrarea egală cu pămînt a

cetățenilor liberi ( komin) cu pămîntul obștilor. Însă oamenii erau legați de loturi mici de pămînt și erau forțați să plătească impozite ridicate și să presteze munci grele. Astfel, conchide autorul, ”s-a

realizat pe scara întregului stat transformarea japonezilor în adevărați iobagi”. După cum se costată

mai departe, situația țăranilor ”liberi” era foarte grea. După plata birurilor și după efectuarea

prestațiilor în muncă, nu le mai rămînea nici alimente, nici semințe și erau nevoiți să împrumute orz

plătind dobînzi de la 50 pînă la 100%. Țăranii erau nevoiți să împrumute acest orez numai din hambarele statului. Astfel, poporul era exploatat la maximum.

Forma principală de protest împotriva acestei exploatări era fuga țăranilor de pe lotul de

pămînt. Cu toate că fuga devine interzisă sub amenințarea unor mari pedepse, cu vremea acest

fonomen devine tot mai fregvent. Autorul prezintă mai mulți autori cunoscuți și necunoscuți pînă

azi, care descriu în cîntecele lor suferințele poporului din acea perioadă (sec.7-10). Despre

nemulțumirile populației din provincii vorbesc nu doar cîntecele populare ci și jalbele și protestele

pe care autorul pe scurt le exemplifică. Protestul populației se manifesta și contra registrelor pe

gospodării(articolul trei al reformei) care în realitate, după cum este scris, asigura legarea țăranilor de lotul de pămînt ca iobagi ori semi-sclavi.

În perioada Heian (dela sfîrșitul secolului al VIII-lea pînă în secolul al X-lea), un număr mare de

țărani care voiau să scape de plata birurilor și de prestația în muncă au fugit în interiorul țării. Din

secolul al X-lea cronicile nu mai menționează legea cu privire la loturi. Concluzia autorului la acest

final de capitol se rezuma la afirmația că fuga țăranilor și alte forme de protest în cele din urmă a subminat definitiv ”sistemul iobăgist-semisclavagist al statului imperial din perioada reformei Taika și a sistemului Rițuriosei”.

Capitolul al IV-lea. Feudalismul. Lupta pentru eliberarea de iobăgie. Apariția sistemului

republican de guvernămînt în orașele libere și declinul său. Acest capitol se începe de la ideea că

în epoca în care puterea imperială și aristocrația Japoniei antice au trecut de la dominația stăpînilor

de sclavi la dominația ”iobăgiștilor-semisclavagiști” au apărut și samuraii, aflați în slujba monarhiei

absolute și a aristocrației. Mai apoi, afirmă autorul, cînd puterea a trecut în întregime în mîinile

samurailor, aceștea au legat țăranii ca iobagi și le-au aruncat pe umeri povara birurilor și a

impozitelor. Astfel apare în Japonia societatea feudală. În pofida exploatării prin biruri și prestații în

muncă, țăranii au contribuit la dezvoltarea agriculturii și a negoțului. La început schimbul era realizat prin intermediul negustorilor care depindeau de marii feudali, de aceea se afirmă în continuare, corporațiile negustorilor și meșteșugarilor(așa numitele za) au apărtut de asemenea ca

organizații dependente de feudali. Mai apoi poporul a început să-și revendice drepturile de a

dispune liber de mărfurile produse și de a le vinde pe piață. Respectiv, acest fapt este reflectat de

apariția corporațiilor libere(racu-za) și a piețelor libere(raku-iki) care ca organizații libere se opuneau asupririi feudale.

Din cauza abuzurilor funcționarilor de pe moșii și și a impozitelor mari țăranii din diferite

provincii au organizat diferite răscoale în speranța de ași schimba situația spre bine. Astfel în acestă

lucrare, Hani Goro, oferă mai multe date cronologice ale răscoalelor cu explicații scurte despre

fiecare. În provinciile Harima și Kii, țăranii au proclamat lozinca ”Provincia trebuie să fie condusă

de țărani”. Autorul evidențiază răscoala declanșată în anul 1485, din provincia Yamashiro ca prevestitoare a răscoalei democratice din Japonia. ”În 1921, prof. Shuko Miura, vorbind despre răscoală, a subliniat că în cursul ei a fost creat parlamentul popular din epoca sengoku ”. Țăranii din

regiune sufereau din pricina impozitelor mari și a prestațiilor în muncă. Ei au încercat să se

autoadministreze și printr-o hotărîre a adunării întregii adunări a provinciei au fost alungați cu totul samuraii din provincia lor. În felul acesta, a fost posibil ca Adunarea poporului să conducă provincia timp de 7 ani. Ulterior sistemul s-a destrămat iar răscoala a fost înfrîntă. O completare la aceasta a autorului este că pretutindeni, în această perioadă, apăreau la sate adunări țărănești- așa

numitele întruniri yoriai și adunările sătești shukai sau so ”cu tendința de a deveni organizații democratice”. Pe măsura unirii forțelor țăranilor împotriva iobăgiei, feudalii de asemenea își uneau

forțele pentru a-și menține dominația lor.

La orașe cu tendița lor de a căpăta libertate, în secolul al XVI-lea, a apărut sistemul republican

guvernare care submina dominația feudalismului medieval. Acesta era un sistem de autoguvernare a

orașelor fără implicarea puterii feudalilor. Relevant aici este menționat orașul Sakai care în opinia

autorului s-a acoperit de glorie nepieritoare ca inițiator al democrației”. În secolul al XV-lea

populația acestui oraș a ajuns la 30000 pe fondul dezvoltării comerțului interior și exterior, precum

și a industriei. Populația orașului își alegea un consiliu orășenesc, alcătuit din 36 de membri, care servea rolul de organ reprezentativ. După cum se relatează în continuare, acest Consiliul se ocupa de toate problemele orașului, era și comandantul trupelor de mercenari folosite pentru apărarea

orașului. Așadar, la afirmația autorului, se observau și în Japonia germenii guvernării republicane caracteristice epocii moderne. Prin urmare, ne spune Hani Goro, pe măsura ce feudalismul-ca să combată mișcarea de eliberare pentru crearea sitemului republican de guvernămînt în orașele libere-

își reorganiza puterea, orașele de felul lui Sakai au rămas izolate. În interiorul lor s-au produs

sciziuni și ele au început să decadă. Din cauza înăbușirii mișcării de eliberare a poporului în stadiul

ei inițial(sfîrșitul sec. al XVI-lea), a fost frînată dezvoltarea economică și culturală a Japoniei.

Capitolul al V-lea. Reorganizarea puterii feudale și începutul revoluției antifeudale. De

la început autorul constată faptul că urmările politicii granițelor închise, poporul japonez a fost timp

de trei secole izolat de realizările civilizației mondiale, fiind silit să îndure cumplita asuprire feudală. Prin decretul ”katanagari”, emis de Hideyoshi, poporului i se ia dreptul de a mai purta arme. Din punct de vedere social, iobagii alcătuiau 90% din populația țării, 10%- erau samuraii- clasa marilor

feudali care țineau poporul în dependență. La baza dominației feudale a regiumului Tokugava se

află un sistem de legi în virtutea căruia majoritatea locuitorilor erau legați de pămînt ca iobagi și erau siliți să poarte povara grea a impozitelor. Se afirmă că astfel s-a instituit ”supravegherea

reciprocă bazată pe principiul răspunderii colective”, la fel ”un sistem polițienesc feudal”

întemeieată pe principiul ”dezbină și stăpînește” în care oamenii erau obligați să se denunțe uniipe

alții și ”care lipsea poporul de libertatea de întrunire și asociere” . Mai departe autorul critică acei

istorici susținători ai regimului Tokugava care considerau ”politica reacționară de izolare drept o

măsură necesară,care asigura pacea și fericirea Japoniei”. El susține faptul că opinia acestora este

greșită, că nu reflectă situația reală de atunci și că este regretabil că existau pe vremea sa japonezi

sub influiența acestui punct de vedere.

Hani Goro în continuare evidențiază situția grea a țăranilor care în condițiile dezbinării lor nu

puteau să-și creeze organizații care să le apere interesele. Pînă în secolul al XIX-lea, o treime a

pământului cultivat aparținea moșierilor, și de aceea, se afirmă că oamenii care erau nevoiți să

lucreze pămînturile moșierești luate în arendă au cerut ca pămîntul să fie dat țăranilor adică celor

care îl cultivau nemijlocit. Orașele japoneze depindeau încă mult de feudali. Producția capitalistă avea o dezvoltare neînsemnată. Au mai fost cîteva răscoale în a doua jumătate a sec.al XVII-lea care au demonstrat eroismul poporului contra feudalismului. După cum se estimează mai departe, în secolul următor, în fiecare an izbucneau în medie în diferite regiuni ale țării cîte 5 răscoale.

Răscoalele au continuat și pe parcursul secolului al XIX-lea, cele din 1866-1867 fiind catalogate de

autor că au zguduit regimul Tokugawa și au răsturnat feudalismul care dăinuise atîta vreme în Japonia.

În capitolul al VI-lea se face o caracterizare a reformelor Meiji, ce au consacrat trecerea de la feudalism la capitalism în istoria Japoniei. Capitolele VII-XI tratează istoria Japoniei pînă la sfîrșitul războiului celui de-al II-lea mondial.

Concluzii. După părerea mea ”Istoria poporului Japonez ” de Hani Goro este o tratare relativ obiectivă a istoriei Japoniei din antichitate și pînă în epoca contemporană. Dacă e să mă refer ca capitolele ce vizează strict evul mediu japonez pot spune că autorul creează un tablou sumbru în care se axează pe ideea suferințelor țăranilor sub asuprirea feudalilor și încercarea lor permanentă de

a se răscula, de obține libertăți și de a-și ușura jugul. De fapt tot materialul factologic care este

prezentat de autor susține ideea enunțată mai sus. În acest fel, în opinia mea, este o lacună a acestor

capitole că informația prezentată de autor se axează doar în jurul acestei probleme. Autorul nu se referă practic deloc alte aspecte ale istoriei medievale a japonezilor ce ar contribui crearea unui tablou de ansamblu al evenimentelor. Cu toate acestea, evenimentele descrise într-un fel s-au altul conturează drumul pe care l-a parcurs Japonia spre modernitate. În pofida la aceste frămîntări, naţia japoneză şi concetrat forţele în dezvoltarea unui specific al oamenilor săi: plin de caracter şi mereu împotriva jugului unor forţe imperialiste sau a duşmanilor din afară.