Upload
claudia-cojocaru
View
262
Download
0
Embed Size (px)
DESCRIPTION
Aspecte privind evenimentele care au provocat începutul Războiului Rece reflectate în opera autorilor Jean-Baptiste Duroselle şi Andre Kaspi, „Istoria relaţiilor internaţionale, 1948 până în zilele noastre”, vol. II tradus şi apărut la Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti
Citation preview
REFERAT
Aspecte privind evenimentele care au provocat începutul Războiului Rece
reflectate în opera autorilor Jean-Baptiste Duroselle şi Andre Kaspi, „Istoria
relaţiilor internaţionale, 1948 până în zilele noastre”,
vol. II tradus şi apărut la Editura Ştiinţelor Sociale şi Politice, Bucureşti
Jean-Baptiste Duroselle a fost un mare om de ştiinţă şi un reputat profesor
de istoria relaţiilor internaţionale la prestigioasa universitate din Paris, respectiv
la Sorbona.
El a lăsat posterităţii două volume referitoare la istoria diplomatică din
1919 până în zilele noastre, adică până în anul 1993, cu un an înaintea morţii sale.
Volumul al doilea se opreşte asupra războiului rece şi conflictelor localizate din
anii 1948 până în 1989 divizat în două părţi. A doua perioadă postbelică (1948-
1962) şi a doua parte denumită de autor „ Destinderea fragilă” 1962-1985,
abordează problematica relaţiilor internaţionale de fapt până la evenimentele din
anii 1989. Partea a treia a acestui volum care se opreşte asupra factorilor
internaţionali care au schimbat în fapt lumea postbelică după 1989 nu a mai văzut
lumina tiparului până la moartea lui Jean-Baptiste Duroselle şi această sarcină a
revenit istoricului Andre Kaspi şi el profesor la Sorbona care a continuat opera
predecesorului său la rugămintea şi cu încuviinţarea soţiei lui Duraselle, doamna
Christiane Duraselle.
În acest referat încercăm să punem în evidenţă părerile, concepţiile si
reflexiile lui Jean-Baptiste Duraselle asupra evenimentelor care au dus la
începerea şi continuarea războiului rece, cu consecinţe atât de păgubitoare pentru
întreaga omenire.
Page 1
Jean-Baptiste Duraselle relevă că în noiembrie-decembrie 1947 a avut loc
conferinţa miniştrilor de externe ai celor patru puteri aliate care au luptat
împotriva Germaniei naziste în cel de al doliea război mondial: Anglia, Franţa,
S.U.A. Şi U.R.S.S, reuniune denumită de cei mai mulţi analişti „conferinţa
ultimei şanse” s-a desfăşurat la Londra.
Din păcate, această reuniune ca şi cele care vor urma în anii imediat
următori vor marca o răcire şi apoi o tensionare a relaţiilor dintre marii aliaţi
marcând începutul „războiului rece”, destrămarea imperiilor coloniale,
expansiunea economică a ţărilor industrializate, sărăcia crescândă a ceea ce se va
numi „lumea a treia”, înmulţirea conflictelor şi „eşecul global al Organizaţiei
Naţiunilor Unite în calitate de garant al păcii..”1.
Neînţelegerile in problemele Germaniei între Marile Puteri Occidentale şi
U.R.S.S. au generat împărţirea Europei în două entităţi distincte – cea a „Lumii
Libere” şi cea a numitului „Lagăr socialist”.
După terminarea celui de-al doilea război mondial a început de fapt
Războiul Rece, în care se înfruntau Statele Unite şi Uniunea Sovietică. Fiecare
dintre aceste două superputeri au adunat în jurul lor adepţi şi prozeliţi. Curând a
apărut o a treia forţă, China, care a încercat să se delimiteze faţă de cei doi poli
principali.
Care sunt originile războiului rece? Cum se explică faptul că, deşi izbucnesc
conflicte pe toate continentele, acestea îşi păstrează caracterul local (sau regional)
şi nu generează într-un război planetar, care putea produce mai multe pagube decât
utilizarea armelor nucleare? Cum au evitat marile puteri o confruntare directă? Ce
politici ar putea să elaboreze şi să aplice celelalte naţiuni? Acestea sunt aspectele
cărora Duraselle încearcă să le găsească un răspuns.
Prin dispariţia Uniunii Sovietice totul s-a schimbat. Pe coperta acestui volum
sunt câteva concluzii care pot fi puse în încheierea acestui referat, însă am socotit
că este bine să le punem chiar la început. În timp ce Rusia, China şi Uniunea
Europeană continuă să deţină un loc important în viaţa internaţională, doar Statele
Unite şi-au păstrat statutul de superputere politică, diplomatică, economică,
Page 2
tehnologică, militară şi culturală. Există vreo garanţie că pacea va triumfa? Care
sunt riscurile unei conflagraţii mondiale? În ce zone ar putea izbucni conflicte?
Care sunt consecinţele atentatelor de la 11 septembrie? ... Cum a devenit Rusia
moştenitoarea Uniunii Sovietice? Care au fost consecinţele dezmembrării
imperiului sovietic şi ale căderii zidului Berlinului?... Consecinţele mondializării,
ale expansiunii islamului sunt doar câteva dintre problemele la care se pot oferi
răspunsuri.
După eşecul conferinţei „ultimei şanse” de la Londra, la care au participat
cei patru miniştri de externe, în noiembrie şi decembrie 1947 (Anglia, Franţa,
S.U.A. Şi U.R.S.S.) n.n. şi constituirea bizonei de către anglo-saxoni, părea
limpede că nici un acord nu era posibil într-un viitor previzibil, cu U.R.S.S.
Începând din ianuarie 1949, s-a impus principiul unei conferinţe in trei,
referitoare la Germania (S.U.A., Anglia şi Franţa) n.n. Această conferinţă s-a
întrunit la Londra la 23 februarie 1949, în ciuda protestelor sovietice.
În replică o reuniune a miniştrilor afacerilor externe ai U.R.S.S.,
Cehoslovaciei, Poloniei şi Iugoslaviei a avut loc la Praga şi participanţi au
condamnat negocierile separate de la Londra ale puterilor occidentale şi S.U.A. în
problema germană.
Ca urmare, la 20 martie 1949, mareşalul Sokolovski, reprezentat sovietic în
Consiliul interaliat de la Berlin şi preşedinte în acea etapă a acestui organism, i-a
suspendat lucrările şi, drept urmare, toate organismele cvadripartite de la Berlin
au încetat să mai funcţioneze.
Reprezentanţii unor state occidentale şi ai S.U.A. au discutat şi au ajuns la
un acord privind statutul celor trei zone occidentale ale Berlinului şi au constituit
un Oficiu militar de securitate separat. Drept urmare U.R.S.S. a decis să
controleze din punct de vedere militar relaţiile zonelor occidentale ale Berlinului
şi să supravegheze Vestul Germaniei controlat de S.U.A., Anglia şi Franţa.
Comandanţii occidentali ai zonei Berlinului de Vest, generalii Clay,
Robertson şi Koenig au hotărât să pună în circulaţie în spaţiul lor de ocupaţie o
monedă nouă „Deutsche Mark” şi au creat o Bancă de Stat unică pentru cele trei
Page 3
zone occidentale ale Berlinului.
La rândul său mareşalul sovietic Sokolovski, a anunţat şi el pe 22 iunie
1949 o reformă monetară în zona răsăriteană a Berlinului şi a închis şi ultimul
organism cvadripartit care mai funcţiona „Komandatura” din Berlin, instituind o
blocadă totală a zonelor occidentale din sectoarele vestice ale capitalei germane.
Drept urmare a acestei blocade a Berlinului, occidentalii au organizat
aprovizionarea sectorului lor printr-un „pod aerian” şi au adus problema
Berlinului în dezbaterea Consiliului de securitate al O.N.U., dar nu s-a putut
ajunge la un acord deoarece U.R.S.S. a uzat de dreptul de veto şi din acest
moment, septembrie 1949, putem spune că a început „Războiul Rece”.
O problemă care a preocupat liderii puterilor occidentale, Churchill, Blum,
Spaak şi de Gasperi a fost cea privind crearea unei Mişcări europene, care a
cuprins la început, în anul 1948 prin Pactul de la Bruxelles, Franţa, Regatul Unit
al Marii Britanii, Belgia, Olanda şi Luxemburg, ţări care au decis în ianuarie 1949
crearea Consiliului Europei la care au aderat zece state: Franţa, Marea Britanie,
Italia, Belgia, Olanda, Suedia, Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Luxemburg. Au
mai fost invitate să adere la acest organism Turcia, Grecia şi Islanda.
Problema germană a preocupat în continuare guvernele occidentale şi
U.R.S.S. Acestea au purtat tratative îndelungi în anii 1948-1949, dar fără un
rezultat concret. Ca urmare, în mai 1948 a fost adoptată de către Consiliul
parlamentar al părţii de vest a Germaniei „legea fundamentală de la Bonn”, în
fapt Constituţia noului stat federal. În august 1949 au fost organizate primele
alegeri libere din Germania Federală. La 14 septembrie 1949 a fost ales
preşedinte al noului stat Republica Federală Germană, Theodor Heuss, iar pe 15
septembrie 1949, Konrad Adenauer a devenit cancelar al Germaniei de Vest.
Ca urmare a acestor evenimente, U.R.S.S., cu sprijinul comuniştilor
germani, a convocat la 7 octombrie 1949, Consiliul poporului care a hotărât
crearea, în partea răsăriteană a Germaniei, un al doilea stat german, Republica
Democrată Germană având ministru-preşedinte pe Otto Grotewohl. Administraţia
Page 4
militară sovietică a fost desfiinţată pe 10 octombrie 1949 în partea răsăriteană a
Germaniei, dar practic deciziile în această zonă aparţineau Moscovei.
În mai 1951, în urma unor tratative îndelungi, Germania Federală a fost
primită ca „membru participant” în Consiliul Europei. În perioada care a urmat
S.U.A., Marea Britanie şi Franţa au acceptat ca Republica Federală Germană să
reia relaţiile diplomatice cu alte state.
La rândul său, Republica Democrată Germană a încheiat un acord cu
Polonia privind graniţa dintre cele două state pe linia Oder-Neisse şi un alt
document care reglementa graniţa cu Cehoslovacia.
Statele occidentale au reuşit în 1951 să rezolve problemele regiunii Saar şi
să pună capăt, măcar formal, disputei franco-germane în această problemă.
O problemă viu disputată în cercurile politice şi militare occidentale a fost
aceea a constituirii unei armate europene, la care să participe, în condiţii acceptate
şi de către Franţa şi unele contingente germane, plan susţinut şi de către generalul
american Eisenhower la sesiunea Consiliului Atlantic de la Roma, desfăşurată în
noiembrie 1951.
Ruptura care s-a produs între U.R.S.S. şi puterile occidentale, îndeosebi
după 1947, a determinat factorii politici şi militari ai puterilor Europei
Occidentale şi ai S.U.A. să recurgă la un nou sistem de alianţe politice şi militare,
fapt parafat la Conferinţa de la Bruxelles din martie 1948 a ţărilor din Benelux,
când s-a semnat Tratatul din capitala Belgiei pe o perioadă de cincizeci de ani.
Urma ca în această alianţă defensivă să participe principala putere economică şi
militară a lumii, Statele Unite ale Americii, statele Uniunii de la Bruxelles şi
Canada. La 18 martie 1949 a fost dat publicităţii textul „Pactului Atlantic”, care
îşi propunea să apere regimul democratic de tip occidental şi statul de drept şi se
angaja să amelioreze situaţia economică şi socială a popoarelor care aderau la
această alianţă. Cea mai importantă parte a noului pact se referea însă la clauze
militare. Se sublinia în acest document că el este în acord cu Carta Naţiunilor
Page 5
Unite şi este îndreptat numai şi numai împotriva oricărei agresiuni.
Pactul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949 în sala
Departamental Auditorium a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale
Americii şi a intrat în vigoare la 24 august 1949 după ratificarea lui de către
Parlamentele celor 12 state membre. Statele Unite ale Americii au acordat un
ajutor militar rapid statelor americane semnatare ale Pactului de la Rio de Janeiro
şi Canadei, Greciei, Turciei, Iranului, Coreei, Filipinelor şi statelor europene
membre ale pactului Atlantic, în paralel cu ajutorul economic acordat prin planul
Marshall.
La Organizaţia tratatului Atlanticului de Nord (N.A.T.O. - North Atlantic
Treaty Organisation) au aderat statele europene membre ale tratatului de la
Bruxelles, Statele Unite ale Americii şi Canada. La 15 martie 1949 au fost
invitate să adere la Pactul Nord Atlantic, Norvegia, Danemarca, Islanda,
Portugalia şi Italia, care la Conferinţa de la Lisabona din februarie 1952 au fost
primite în N.A.T.O.
Reacţia U.R.S.S. şi a ţărilor satelite la constituirea N.A.T.O. nu s-a lăsat
aşteptată prea mult. Acest organism a fost caracterizat drept agresiv, îndreptat
împotriva Uniunii Sovietice fiind în contradicţie cu tratatul de ajutorare şi
prietenie din 1942 dintre U.R.S.S. Şi Marea Britanie, cu tratatul franco-sovietic
de ajutorare şi prietenie din 1944 şi cu toate acordurile şi tratatele semnate între
U.R.S.S., S.U.A. şi Marea Britanie, la Yalta, Potsdam şi în alte părţi2.
U.R.S.S. a instituit asupra Europei răsăritene o adevărată zonă de ocupaţie
care cuprindea în primăvara anului 1948: Germania de Est, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria, Albania şi România. Unele din
aceste ţări erau legate de U.R.S.S., prin tratate cu caracter politic, dintre care
primele au fost semnate chiar din perioada celui de-al doilea război mondial
(Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia) documente care erau îndreptate împotriva
Germaniei naziste.
Page 6
Aceste ţări au încheiat, îndeosebi în anii 1948-1949 o serie de tratate
bilaterale pe durate care mergeau până la 20 de ani, fiind în general tratate
referitoare la probleme economice, dar şi politice şi militare.
Deşi câştigaseră alegerile libere din mai 1946, cu 38% din voturi,
comuniştii cehoslovaci conduşi de Gottwald au adoptat, la presiunea U.R.S.S., o
poziţie tot mai dură faţă de aliaţii cu care guvernau şi au realizat o lovitură de stat
în februarie 1948, preluând frâiele puterii şi tensionând şi mai mult relaţiile cu
occidentul. Aceste evenimente, ca şi blocada Berlinului „ au împins războiul rece
într-o fază nemaiîntâlnită până atunci, fapt care a grăbit în fapt constituirea
Pactului Atlanticului de Nord (NATO)3.
În acest context au intervenit şi neînţelegerile conducerii sovietice cu
Iugoslavia, Iosif Broz Tito împotrivindu-se politicii lui Stalin de subordonare a
ţării sale ruşilor.
După o perioadă de timp în care pe plan internaţional au avut loc
evenimente deosebite, printre care preluarea puterii în China de către comuniştii
chinezi conduşi de Mao Tzedun, cu consecinţe imprevizibvile în acesa vreme, au
apărut problema Israelului şi războiul din Palestina, crizele din Orientul Mijlociu,
problemele din Africa de Nord, emanciparea Asiei de Sud-Est, obţinerea
independenţei de către India, Birmania, Filipine şi Indonezia, au izbucnit
conflicte militare în diferite zone ale lumii, care au amplificat „Războiul Rece” şi
au intensificat cursa înarmărilor.
O problemă care a inflamat lumea prin consecinţele sale a fost aceea a
războaielor din Indochina şi Peninsula Coreea în care au fost antrenate marile
puteri, Franţa, S.U.A., U.R.S.S., China şi Marea Britanie şi care au făcut ca
„Războiul Rece” să fie şi mai mult amplificat.
În anii 1958-1961 a intervenit din nou criza Berlinului. Statutul Berlinului,
aşa cum am revelat mai înainte data din 1945, de la acordurile de la Potsdam,
capitala fostei Germanii fiind împărţită în zone de ocupaţie engleză, americană,
franceză şi sovietică. Exodul germanilor din Est spre Republica Federală
Page 7
Germană nu a putut fi împiedicat încât numai în perioada 1952-1961, circa
2.245.000 de refugiaţi au plecat din R.D.G.
La 12-13 august 1961 linia dintre sectorul sovietic şi cele trei sectoare
occidentale ale Berlinului a fost barată şi autorităţile R.D.G. au început
construirea zidului Berlinului, ceea ce implica oprirea oricărei călătorii a
berlinezilor din Est spre Vest, acţiune care a făcut ca „Războiul Rece” să se
amplifice şi mai mult, aducând pentru moment suspendarea oricărui contact între
cele două state germane.
Evident, sunt şi alte evenimente pe planul relaţiilor dintre marii aliaţi din
timpul celui de-al doilea război mondial care au contribuit la amplificarea
„Războiului Rece”, care a durat, aşa cum se cunoaşte, până în anii 1988-1992,
când au avut loc importantele schimbări care au determinat în mare parte triumful
principiilor democratice în relaţiile internaţionale şi s-a pus capăt, în linii mari,
confruntării între marile puteri.
În legătură cu această perioadă, Andre Kaspi face următoarele remarci, care
sunt de fapt o concluzie a acestui referat: „ Anii nouăzeci au transformat profund
relaţiile internaţionale. Uniunea Sovietică s-a scufundat cu totul în cotloanele
uitate ale istoriei. Doar Statele Unite şi-au păstrat statutul de supraputere. Mai
mult chiar, S.U.A. ocupă un loc pe care nici un stat nu l-a ocupat vreodată în
trecut. Uniunea Europeană îşi continuă şontâc-şontâc, mersul înainte. China îşi
face o intrare zgomotoasă în contextul internaţional, menţinând însă – pentru cât
timp încă – un regim inspirat din marxism-leninism. Focare de incendiu se aprind,
se sting, recapătă vigoare, se deplasează. Noile tehnici de informaţie, globalizarea
economică şi mondializarea ameninţărilor metamorfozează legăturile dintre
indivizi, dintre popoare, dintre state”4.
Putem remarca în încheierea acesuti referat că „Războiul Rece”, care are
cauze adânci în relaţiile internaşionale, provocat şi întreţinut de marile puteri, a
adus prejudicii imense popoarelor de pe întregul glob, cu consecinţe care
marchează şi astăzi situaţia economică şi socială a multor ţări şi popoare.
Page 8
Bibliografie:1. Jean-Baptiste Duraselle, Andre Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948- până în zilele noastre, vol. II, Editura Ştiinţelor Sociale şi politice, pag. 112. Ibidem, pag. 283. Ibidem4. Op. Cit., Andre Kaspi, în capitolul „Avertisment”, vol. II, pag. 5-6
Page 9