Religiile lumii

De la începuturile omenirii, fiinţa umană a crezut în “ceva” supranatural, superior naturii vizibile. Omul a încercat să explice unele mistere, cum ar fi naşterea, moartea, originea lumii….

Religiile: credinţe şi practici

Încă din preistorie, primii oameni îşi îngroapă morţii cu diverse arme, podoabe, obiecte uzuale, ca şi cum ar trebui să le folosească în altă viaţă, accea pe care se consideră că ar trăi-o după moarte. Foarte de timpuriu, de asemenea, omul pare să-şi fi pus întrebări despre originile naturii, despre cauza uor fenomene pe care nu şi le putea explica: trăsnetul, fulgerul, tunetul, vânturile, ziua şi noaptea, revenirea ciclică a anotimpurilor etc. El a atribuit toate acestea unuia sau mai multor zei atotputernici. În fine, se pare că oamenii au dorit ditotdeauna să intre în contact cu zeii pentru a-I îndupleca în favoarea lor. Tot ceea ce oamenii cred şi fac în cinstea puterilor supranaturale constituie religia.

Rolul religiei în societate

În toate societăţile străvechi, religia a deţinut un rol esenţial. Primele opere de artă au fost realizate din motive religioase, religia justifica organizarea socială, viaţa familială şi tot ea ritma actele de zi cu zi. A nu pratica nici o religie era ceva de neconceput, şi rar se întâmpla ca în aceeaşi ţară să existe religii diferite, fără ca acest lucru să nu provoace războaie sau persecuţii. Astăzi, unele state dau dovadă de toleranţă: pot coexista mai multe religii, fiecare individ poate să practice religia pe care o doreşte sau să nu practice nici o religie. Însă există şi ţări în care toate legile se întemeiază pe o religie şi în care cei care au opinii sau credinţe diferite sunt persecutaţi.

Credinţele şi sacralitatea, fundament al crediţelor

Religiile sunt alcătuite dintr-un ansamblu de credinţe: animiştii consideră că natura este însufleţită de spirite nenumărate şi invizibile; politeiştii cred în mai mulţi zei; monoteiştii nu au decât un singur Dumnezeu. Totuşi, politeiştii, la fel ca animiştii, recunosc adesea că un zeu principal se află la originea întregii creaţii, asemănător monoteiştilor. Pentru toţi, divinitatea este în afara lumii obişnuite, ea este sacră, adică inspiră un respect foarte profund. În legătură cu zeii lor, credincioşii îşi transmit, oral sau în scris, tot felul de povestiri, miturile, al căror ansamblu formează mitologia. Aceste mituri sunt extrem de variate, însă unele dintre ele se regăsesc în mai multe religii: mitul paradisului terestru, cel al creării primului om, mitul potopului….În unele religii, credincioşii socotesc că Dumnezeu se adresează nemijlocit oamenilor; este vorba despre “religiile relevate”. Există şi persoane care nu cred în existenţa lui Dumnezeu şi nici a unei alte divinităţi: ateii, adică “cei fără Dumnezeu”. Alţii consideră că omul nu poate şti nimic despre originea Universului sau despre destinul său: se spune că aceşti indivizi sunt agnostici, indiferenţi faţă de orice credinţă.

Practicile: ceea ce trebuie făcut pentru divinitate

Se numesc “credincioşi” indivizii care practică o religie, împlinindu-I preceptele. Mulţi dintre aceştia afirmă că aparţin unei religii, fără a face însă tot ceea ce impune ea: sunt credicioşi, dar nu practicanţi. Într-adevăr, în toate religiile, credincioşii săvârşesc acte precise, care,spun ei,sunt cerute de Dumnezeu. Cultul reprezintă acţiunea de a aduce omagiu unui zeu(sau mai multor zei): el cuprinde ceremonii, adică

sărbători cu caracter sacru, care marchează diferitele momente ale vieţii sau ale anului, şi rugăciuni, de cerere sau de mulţumire. Ceremoniile şi rugăciunile pot fi organizate potrivit unor reguli precise, ritualurile. În majoritatea religiilor, anumite persoane sunt însărcinate cu interpretarea textelor religioase şi veghează la buna organizare a cultului. Aceste persoane, cel mai adesea preoţi, alcătuiesc clerul. Se întâlnesc totuşi şi religii fără cler, unde nu există un intermediar între om şi zeul(sau zeii) în care acesta crede. Unii credincioşi consideră că există cuvinte sau acte, în general secrete, care pot constrânge forţele naturii să facă tot ceea ce vor ei. Este ceea ce se numeşte magie, utilizată pentru a obţine o vindecare, pentru a avea noroc, pentru a prevedea viitorul sau pentru a face rău unui duşman. Toţi cei care nu cred în practicile magice, consideră că acestea sunt superstiţii.

Mitul potopului

Religiile au puncte comune, cum ar fi mitul potopului, care traduce poate teama oamenilor din vremurile unor inundaţii străvechi. Noe, spune Biblia, a fost singurul om salvat de la potopul trimis de Dumnezeu cu intenţia de a-I pedepsi pe oameni pentru răutatea lor. El a construit o navă, arca, pe care a pus să se urce câte o pereche din fiecare specie animală. Ploaia a căzut timp de 40 de zile şi 40 de nopţi, după care arca lui Noe a eşuat pe un munte. Un mit mesopotamian a inspirat, fără doar şi poate, povestirea biblică: zeul Ea îl povăţuieşte pe primul om, Utnapiştim, să făurească o corabie pentru a scăpa de potop. În Grecia antică, Zeus trimite un potop, însă îi salvează pe Deukalion şi pe Pyrrha, care construiesc o arcă.

Dicţionar Cult – omagiu adus unui zeu sau unei divinităţi; ceremonie prin care este adus

acest omagiu. Mit – povestire fabuloasă care caută să explice originea omului şi a lumii. Rugăciune – gând pe care îl adresăm lui Dumnezeu sau text pe care îl recităm

adresându-ne lui Dumnezeu. Ritual – totalitatea practicilor şi a ceremoniilor religioase pe care oamenii le

săvârşesc în cadrul unei credinţe sau a unei religii. Superstiţie – credinţă în lucruri misterioase, care nu pot fi explicate prin raţiune şi

care sunt considerate drept semne putând aduce fericire sau nenorocire. Toleranţă – însuşire în virtutea căreia sunt admise şi respectate opiniile şi modurile

de a acţiona ale oamenilor.

E greu de afirmat că oamenii din preistorie practicau o religie. Descoperirile arheologice ne dau posibilitatea să credem că primele societăţi omeneşti împărtăşeau anumite credinţe.

Primele credinţe

S-a dat numele de “preistorie” perioadei în care oamenii nu cunoşteau scrierea. Istoria începe abia în anul 3000 î.Hr., o dată cu inventarea scrisului. Cunoaştem anumite ritualuri şi practici religioase ale oamenilor preistorici datorită picturilor şi osemintelor descoperite în peşteri.

Primele morminte

Simplul fapt de a îngropa morţii este deja un act religios, din moment ce presupune că trupul omenesc are şi alte nevoi decât cele ale vieţii cotidiene. Cele mai vechi urme de credinţe religioase sunt nişte resturi omeneşti înconjurate sau acoperite de obiecte puse în gropi. Aceste gropi, care pot fi considerate drept primele morminte, datează

din epoca omului de Neaderthal, care a trăit acum 80 000 ani; ele au fost descoperite în Europa şi în Orientul Mijlociu. Mai târziu, între 40 000 şi 10 000 î.Hr., pe vremea lui Homo sapiens sapiens, strămoşul nostru, mormintele se înmulţesc. Morţii sunt îngropaţi în nişte gropi cu pereţii acoperiţi adesea cu un fel de argilă roşie numită “ocru roşu”. Ei sunt împodobiţi cu bijuteriile lor, cu mărgele, scoici sau pandantive din fildeş, şi sunt înconjuraţi de tot felul de obiecte: arme, unelte din piatră sau din os. Semnificaţia exactă a toturor acestor practici rămâne necunoscută, însă tratamentul special rezervat morţilor dezvăluie o preocupare pentru ceea ce se petrece după moarte.

Sculpturile şi grotele împodobite

În aceeaşi epocă, începând cu anul 30 000 î.Hr., apar primele forme de artă; aestea par a avea semnificaţii religioase. Este vorba despre sculpturi realizate din os şi din piatră, statuete de femei cu pieptul, fesele, organele sexuale îngroşate exagerat. Ele reprezintă poate zeiţe ale fecundităţii. În fine, în Europa occidentală s-au descoperit, datând din această epocă, aprox. 150 de peşteri împodobite cu picturi sau gravuri reprezentând figuri geometrice, mâini şi mai ales animale. Oamenii au desenat cai, bizoni, cerbi, mamuţi şi rinoceri. Semnificaţia acestor picturi rămâne misterioasă. Putem doar constata că, într-o vreme când vânătoarea juca un rol esenţial, animalul, temut sau căutat, era un element important al credinţelor oamenilor. În plus, accesul în aceste peşteri era adesea anevoios, se poate considera că ele nu erau folosite drept locuinţă, ci aveau o funcţie religioasă.

Dolmene şi menhire

Începând din anul 8000 î.Hr., modul de viaţă al oamenilor se schimbă. Aceştia se grupează în sate, nu mai trăiesc doar din vânătoare şi cules, începând să practice agricultura şi creşterea animalelor. Această perioadă se numeşte neolitic. Transformarea obiceiurilor de viaţă ale acestor oameni atrage după sine schimbări importante în credinţele şi practicile lor religioase. S-au găsit, datând din această perioadă, multiple statuete feminine care par destinate cultului Pămâtului, al Soarelui, al ciclului anotimpurilor, cu scopul de a favoriza abundenţa recoltelor. Cam peste tot în lume, dar mai ales în Europa occidentală, se costruiesc acum nişte monumente numite megaliţi, din blocuri de piatră enorme. Se dă numele de dolmene megaliţilor dispuşi în formă de masă uriaşă. Este vorba despre sepulturi colective protejate de mormane de pietre numite cairne, sau de pământ numite tumuli. Menhirii sunt nişte pietre împlântate vertical în sol. Ei sunt izolaţi, aliniaţi sau dispuşi în cerc, ca la Stonehange, în Marea Britanie sau la Carnac, în Franţa.

Ansamblul de la Stonehange

Acest monument a fost edificat între 2000-1500 î.Hr., la finalul neoliticului, deci. Pietrele înfipte în sol alcătuiesc două cercuri concentrice, cel mai mare având diametrul de 32 m. În interior, două ovale în formă de potcoavă înconjoară o piatră mare, care era şi ea, fără îndoială, ridicată. Această piatră indică punctul de orizont unde răsare soarele în timpul solstiţiului de vară; două pietre mai mici, la SE şi NE, marchează răsăritul soarelui, în timpul solstiţiului de iarnă. Istoricii presupun că Stonehange a slujit cultului unui zeu soare. Sanctuarul a continuat a fi folosit până în anul 800 î.Hr. Majoritatea menhirilor s-au prăbuşit de-a lungul veacurilor, dar au fost înălţaţi din nou în sec. XX, iar vârfurile lor au fost acoperite cu lespezi transversale.

Dicţionar Cairn – morman de pietre care acoperă dolmenele.

Dolmen – de la bretonul dol, taol (masă) şi men (piatră); monument preistoric construit dintr-o dală orizontală susţinută de mai multe pietre ridicate vertical.

Fecunditate – faptul de a se putea reproduce, de a putea avea copii. În vechile crdinţe religioase fecunditatea pământului era comparată cu fecunditatea femeii.

Megalit – monument preistoric alcătuit dintr-unul sau din mai multe blocuri mari de piatră. Principalii megaliţi sunt dolmenele şi menhirii.

Menhir - de la bretonul men (piatră) şi hir(lung); monument priestoric construit dintr-un singur bloc de piatră vertical.

Sepultură – loc unde este îngropat un mort. Tumul – movilă făcută dintr-un morman de pământ, care era înălţată deasupra

unei sepulturi.

Religia Mesopotamiei este cea mai veche religie cunoscută. Arheologii au descoperit tăbliţe de argilă pe care mesopotamienii îşi gravaseră istoria zeilor lor.

Între 3000-300 î.Hr., în Mesopotamia, o regiune ce corespunde aprox. cu Iranul de astăzi, se dezvoltă şi înfloresc oraşe precum Ur, Sumer, Akkad, Babilon. Aici oamenii au inventat scrisul, prin anul 3000 î.Hr. Ne-a parvenit un mare număr de texte, care ne informează despre credinţele şi practicile religioase ale acestor popoare. La origine, fiecare cetate din Mesopotamia îşi avea proprii ei zei protectori. Apoi, de-a lungul timpului, zeii celor mai puternice cetăţi s-au impus în întreaga regiune.

Zeii şi Zeiţele

Zeii din Mesopotamia sunt numeroşi, iar fiecare joacă un rol în organizarea Universului. Zeul An sau Anu este creatorul cerului şi al Universului, însă el a încredinţat puterea fiului său, Enlil, care este stăpânul vântului şi zeul suveran al Universului. Zeul apelor, Enki sau Ea, este înzestrat cu o mare inteligenţă. De aceea zeii şi oamenii apelează la el în momente dificile. Aceşti trei zei, cei mai importanţi, sunt înconjuraţi de multe alte divinităţi, cum ar fi Adad, zeul furtunii, sau Şamaş, zeul-Soare. Prin anul 2000 î.Hr., la Babilon, Enlil cedează puterea fiului său, Marduk, un zeu mai tânăr, dar atotputernic. Zeiţele sunt aproape la fel de numeroase ca şi zeii. Cea mai puternică este Innana-Iştar, zeiţa dragostei şi a fecundităţii, dar şi a războiului. Oamenii cred că zeii le seamănă; ei au chip omenesc, mănâncă, beau, iubesc, se căsătoresc. Se ceartă, mint şi uneori se bat. Însă sunt nemuritori, atotputernici, iar inteligenţa lor este mult deasupra celei a oamenilor, pe care I-au creat pentru a fi slujiţi de ei.

Crearea omului

Un poem mesopotamian gravat pe tăbliţe de argilă povesteşte cum zeii au hotărât să creeze oamenii. Într-o epocă foarte îndepărtată, lumea zeilor era alcătuită din numeroşi Annunaku şi Igugu. Annuanaku nu făceau nimic, iar Igugu munceau pentru a-I hrăni. Într-o bună zi, aceştia din urmă s-au răzvrătit şi au refuzat să mai muncească. Atunci zeii au decis să-I creeze pe oameni, meniţi să-I slujească şi să le procure tot ceea ce le era necesar şi plăcut. Această legendă arată că pentru mesopotamieni, zeii sunt stăpânii destiului oamenilor. Nenorocirile, precum războiul, foametea sau bolile, sunt manifestări ale mâniei lor. De aceea oamenii încearcă să-I înduplece în favoarea lor, înălţând temple şi închinându-le un cult.

Ziguratul şi preoţii

Pentru a cinsti pe zei, mesopotamenii au construit numeroase temple numite zigurate. Acestea sunt un fel de turnuri, cu mai multe etaje. Ziguratele cuprind toate o scară monumentală care simbolizează rolul lor: asigură legătura dintre cer şi pământ. În vârf se află o capelă care adăposteşte statuia zeului. Cele mai vechi zigurate datează de la începutul mileniului II î.Hr. Clădite în general din cărămizi, adesea nu au dăinuit. Preoţii sunt nişte învăţaţi, deseori scribi, însărcinaţi cu supravegherea desfăşurării cultului. Zilnic, ei depun la picioarele statuii ofrandele pe care le-au adus locuitorii ţinutului: hrană, parfumuri, veşminte preţioase şi bijuterii.

Divinaţie şi astrologie

Preoţii mesopotamieni învaţă şi practică divinaţia, adică arta de a ghici voinţa zeilor. Pentru aceasta ei tălmăcesc anumite evenimente neobişnuite, precum boala, naşterea unui copil cu malformaţii… Astrologia, născută în Mesopotamia, este un mijloc de a cunoaşte hotărârile divine. Orice schimbare în aspectul obişnuit al stelelor este considerată ca un mesaj trimis oamenilor de către zei.

De-a lungul întregului Nil se înalţă şi astăzi templele pe care vechii egipteni le-au clădit pentru a-şi cinsti zeii. Ei au construit piramide, unde odihensc mumiile faraonilor.

Religia Egiptului

Vreme de 3000 de ani (3200-30 î.Hr), civilizaţia egipteană înfloreşte într-un ţinut deşertic, pârjolit de soare. În valea îngustă pe care creşterea apelor Nilului o face foarte mănoasă, oraşe puternice sunt unite sub autoritatea unui rege, faraonul. Printre numeroşii zei cărora egiptenii se închină figurează şi faraonul, pe care aceştia îl consideră zeu viu. Preoţi aflaţi în slujba sa se ocupă de zei în fiecare templu. Aceştia dirigiuiesc, de asemenea, ceremoniile pentru morţi, care deţin un loc însemnat în religie.

Zeii egipteni

Fiecare regiune, fiecare oraş cinsteşte zei diferiţi. Totuşi, principalii zei sunt recunoscuţi de toţi.

Amon-Ra, zeul Soarelui, este unul dintre cei mai importanţi zei. Purtând pe cap discul solar, el naşte în fiecare dimineaţă şi dispare în fiecare seară. Pe tot timpul zilei, navighează în barca sa de aur pe oceanul cerului. Osiris este, potrivit legendei, primul rege al Egiptului. Fratele său, Seth, îl asasinează şi îi taie trupul în 14 bucăţi, pe care le împrăştie în tot egiptul. Isis, soţia lui Osiris, găseşte rând pe rând bucăţile, reconstituie trupul, îl înfăşoară în fâşii de pânză şi îşi învie soţul. Osiris este astfel prima mumie şi devine zeul morţilor. Isis este o vrăjitoare, zeiţă a vieţii şi mamă ideală. Horus este fiul lui Osiris şi al lui Isis. El îşi răzbună tatăl, smulgându-i lui Seth tronul Egiptului. El este zeul-şoim, protector al faraonului. Prin anul 1360 î.Hr., faraonul Amenhotep IV încearcă să impună un zeu unic, pe Aton, zeu al Soarelui. El însuşi îşi schimbă numele în Akenaton (adorator al Soarelui). După moartea sa, se revine la vechea religie, căci egiptenii rămân ataşaţi de zeii lor tradiţionali.

Faraonul

Faraonul, rege al egiptului, este considerat deopotrivă preotul suprem şu zeu viu printre oameni. Din acest motiv, el nu trebuie privit în faţă. Egiptenii cred că el este un urmaş al primului rege legendar al Egiptului, Osiris, şi reîncarnarea lui Horus pe pământ. După moarte, el se va întoarce în lumea zeilor. Faraonul este cel care

garantează ordinea lumii. Graţie lui, se reproduce anual ciclul creşterii apelor Nilului şi al recoltelor. Faronul este căpetenia religioasă. În principiu, el trebuie să fie singurul care să se roage la zei, în templu. Însă el îi împuterniceşte pe preoţi să facă acest lucru, pentru că nu poate fi prezent zilnic în toate templele din regat.

Templele

Templele sunt locuinţe ale zeilor. Sunt construite pe malul nilului, iar faţada lor este întotdeauna paralelă cu fluviul. O lungă alee de sfincşi duce la intrarea monumentală. În interior se deschide curtea unde poporul are dreptul să ia loc doar cu ocazia unor mari sărbători. Din fundul curţii, se intră într-o sală cu coloane unde se oferă sacrificii în timpul ceremoniilor. Într-o altă sală, se găseşte barca pe care este instalată statuia zeului cu prilejul procesiunilor pe Nil. În fundul templului, într-o săliţă splendid decorată, se află sălaşul zeului, naosul, în care este închisă statuia. Numai faraonul şi preoţii au voie să pătrundă aici.

Preoţii

În fiecare templu, există mai mulţi preoţi, conduşi de un mare preot. Preoţii trebuie să ştie să citescă şi să scrie. Funcţia lor se transmite din tată în fiu. Ei alcătuiesc un grup social bogat şi puternic, căci percep birurile cuvenite zeilor. Preoţii trebuie să fie raşi şi să poarte un veşmânt lung. Ei au grijă de zeul căruia îi este închinat templul. Întrucât se consideră că zeul sălăşluieşte în statuia care îl întruchipează, în fiecare dimineaţă preoţii trezesc această statuie. O spală, o înmiresmează, o îmbracă şi o hrănesc, după care depun ofrandele la picioarele ei.

Zeul BesPitic diform, Bes este foarte urât, dar tocmai această urâţenie îl face folositor

oamenilor. Chipul lui schimonosit alungă răul. Egiptenii îl apreciază mult pe acest zeu a cărui statuie o fixează pe uşile caselor.

Egiptul străvechiCu cât faraonii sunt mai puternici, cu atât imperiul lor se întinde mai mult spre

sud, către Nubia.

Viaţa de după moartePentru egipteni, omul continuă să trăiască după moarte. Trecerea din împărăţia

celor vii în împărăţia morţilor este periculoasă şi, de aceea, morţii sunt ocrotiţi prin tot felul de ritualuri şi rugăciuni. Mormintele sunt concepute ca nişte adevărate locuinţe, în care sunt depozitate toate mobilele şi obiectele necesare defunctului în noua sa viaţă. Însă, înainte, el va trebui să iasă învingător din încercarea redutabilă a judecăţii lui Osiris.

Ritualurile funerareMortul poate cunoaşte o altă viaţă în lumea de dincolo, cu condiţia ca trupul său

să fie conservat. În acest scop, trupul trebuie îmbălsămat pentru a fi transformat în mumie. O mască pictată după chipul mortului îi acoperă faţa. Mumia este aşezată apoi în trei sarcofage care se încastrează unele în altele. Acestea au forma trupului mortului, iar ultimul este zugrăvit după chipul său. Lângă sarcofag sunt plasate toate lucrurile trebuincioase vieţii cotidiene, îndeosebi hrană, obiecte de toaletă, bijuterii şi arme. Nişte statuete sau “shauabtis”, care reprezintă slujitorii, vor munci în locul mortului în lumea de dincolo. Defuncţii înstăriţi iau cu ei până la 365 de shauabtis, astfel încât să aibă câte un servitor pentru fiecare zi a anului.

Mormintele Pentru a-şi proteja trupul şi bogăţiile pe care le iau cu ei în lumea de dincolo,

faraonii pun să li se clădească nişte morminte uriaşe pe malul vestic al Nilului. Acest mal era considerat drept malul morţilor, fiindcă soarele apune pe această parte a fluviului. Mormintele primilor faraoni, numite mastaba, sunt nişte mari edificii joase, rectangulare. În mastaba se află un puţ adânc care duce la încăperea unde odihneşte mortul. Deasupra se află camera ofrandelor. Când faraonii hotărăsc să-şi construiască piramide, aceste mastaba devin morminte ale înalţilor demnitari ai regatului. Piramidele erau iniţial cu trepte, cum este cea a regelui Djoser, de la Saqquarah, simbolizând o scară gigantică pentru a urca în sălaşul zeilor. Apoi, cele patru pante ale lor devin netede şi simbolizează o rază de soare, cum sunt cele ale piramidei lui Kheops. În interior, o largă galerie în pantă duce la un adevărat apartment alcătuit din mai multe încăperi despărţite prin uşi sigilate, care înconjoară camera unde se află sarcofagul şi unde se găsesc bogăţiile regelui defunct. Un sistem de galerii şi de camere goale are rolul de a-I păcăli pe hoţi, însă aproape toate mormintele au fost jefuite în vremea faraonilor. Prin anul 1500 î.Hr, faronii preferă să pună să li se sape mormintele (hipogee) în pereţii abrupţi ai muntelui din faţa oraşului Teba, în Valea Regilor. Ca şi vechile mastaba, hipogeele sunt alcătuite dintr-o încăpere de cult care cuprinde mai multe săli foarte mari, ornate cu basoreliefuri şi cu picturi. Un puţ tainic duce la camera sracofagului. Mormintele mai modeste sunt niţte puţuri adânci de 5 m, în fundul cărora se află o încăpere strict dimesionată pentru a găzdui sicriul, în care mortul nu este mumificat. Căt despre săraci, aceştia sunt înfăşuraţi într-o rogojină şi îngropaţi direct în nisip, cu câteva obiecte familiare.

Judecata lui OsirisDupă moarte, defunctul începe o lungă călătorie până în împărăţia lui Osiris (sau

împărăţia morţilor), trebuind să apară în faţa unui tribunal. Cartea morţilor, culegere de formule magice care a fost aşezată în sarcofag, se presupune că îl poate ajuta pe defunct, care trebuie să răspundă la interogatoriul lui Osiris despre faptele din viaţă. Apoi sufletul defunctului este cântărit: inima lui este pusă pe unul din talerele balanţei, iar pe celălalt se află o pană. Dacă talerele sunt în echilibru, mortul intră în împărăţia lui Osiris. În caz contrar, este devorat de un monstru şi dispare pentru totdeauna.

Cântărirea inimiiDupă moarte, defunctul, înveşmântat în alb, pleacă în împărăţia morţilor. El va fi

judecat în faţa unui tribunal pentru faptele, bune sau rele, pe care le-a săvârşit în timpul vieţii. Inima sa este cântărită pe talerele unei balanţe: dacă este prea grea, defunctul va fi devorat de monstrul infernului; dacă este uşoară, defunctul va rămâne veşnic în împăraţia morţilor. Tribunalul este alcătuit din zeii Horus, Anubis – zeul şacal şi Thot, zeul ibis, care ţine socotelile. Tribunalul este prezidat adesea de zeul Osiris, figurat în culoare verziuie.

MumificareaTrupul defunctului este mai întâi golit de măruntaie, apoi pus să se macereze

timp de 40 de zile într-o sare care îl usucă, natronul. Preotul îmbălsămător îl umple apoi cu răşini şi ierburi aromatice. După aceea, trupul, frecat cu uleiuri şi alifii, este învelit într-un giulgiu mare şi înfăşat în nişte fâşii fine de pânză de in, în timp ce preotul citeşte rugăciuni. Se pot suprapune astfel mai multe giulgiuri. În interiorul giulgiului, sunt aşezate obiecte în locuri precise, pentru a asigura o ocrotire magică. Chipul este fardat şi uneori I se pun ochi din email, care îi dau o înfăţişare vie.

Un vas funerarMăruntaiele scoase din trupul defunctului, precum şi creierul acestuia,

considerate necesare pentru supravieţuirea lui, sunt puse în nişte vase funerare care îl

însoţesc pe mort în mormânt. Capacul reprezintă în general, capul unuia dintre cei patru fii ai lui Horus.

Piramidele din GisehSe găsesc în apropiere de Cairo. Sunt cele ale faraonilor Kheops, Khefren şi

Mikerinos. Sunt cele mai ari care au fost construite vreodată. Ele sunt precedate de cele trei piramide ale reginelor.

Dicţionar A îmbălsăma – a trata un cadavru cu nişte subsatnţe (arome, răşini), care

împiedică descompunerea Mastaba – mormânt în formă rectangulară al primilor faraoni, apoi al înalţilor

demnitari din Egipt. Mumie – cadavru conservat după ce a fost îmbălsămat şi înfăşurat în fâşii de

pânză. Faraon – rege al Egiptului antic, considerat drept zeu Piramidă – monument mare, care servea drept mormânt pentru faraoni. Prima

piramidă egipteană a fost construită prin anul 2600 î.Hr, la Saqqurah Reîncanare – faptul de a trăi după moarte în alt trup Sacrificiu – ofrandă adusăunei divinităţi, în special jertfind animale. Sarcofag – sicriu în care egiptenii puneau mumia Sfinx – monstru cu trup de leu şi cap de om, însărcinat cu paza monumentelor

religioase

Popoarele nomade în EuropaNumeroase popoare războinice trăiesc în timpul grecilor şi romanilor. Este

vorba, îndeosebi, se scişi, celţi, vechii germani şi slavi.

Cunoaştem popoarele din Europa de nord şi Europa centrală prin intermediul relatărilor grecilor, ale romanilor şi ale scriitorilor creştini din Evul Mediu. Într-adevăr, aceste popare nu au lăsat mărturii scrise, căci cultura lor se transmitea prin vorbire. Avem, de asemenea, câteva informaţii despre religiile pe care le practicau datorită unor obiecte descoperite prin săpături arheologice; acestea ne aduc lămuriri în special despre riturile lor funerare.

SciţiiSe consideră că poporul scit s-a stabilit între Dunăre şi Don, în sudul Rusiei actuale,

începând cu sec. IIIî.HR.. în cursul sec. III, sciţii, alungaţi de alte triburi nomade, se aşază pe malul Mării Negre. Călăreţi şi războinici redutabili, sciţii străbat stepele pe caii lor mici. Fiind nomazi, ei se deplasează cu trumele în ăutarea unor păşuni bogate. N-au altare, temple sau statui pentru a-şi cinsti zeii, dintre care principalii sunt cerul-tată, Papa, căsătorit cu pământul-mamă, Api. Ei venerează de asemenea zeiţa focului, Tabiti, şi pe zeul Războiului, reprezentat printr-o sabie împlântată într-un morman de mărăcinişuir. Zeilor le sunt oferite ca sacrificiu diferite animale, îndeosebi cai. Sciţii cred că oamenii au suflet, care continuă să trăiască şi după moartea lor. Pentru funeraliile căpeteniilor lor de război organizează ceremonii grandioase. Şeful tribului este îngropat cu caii lui. Mormântul este o adevărată cameră construită din lemn, unde se pun lângă mort arme şi bijuterii din aur, precum şi carne şi vin pentru ultima lui călătorie. Mormântul este acoperit cu o enormă movilă de pământ, numită “tumul”.

Celţii

Originari în cea mai mare parte din sudul Germaniei, celţii se instalează în toată Europa de vest, în cursul mileniului I î.Hr, în Balcani şi în Asia Mică. Dar, între sec. III –I

î.Hr, vechii germani, iar apoi romanii îi fac să se retragă. Nu se mai păstrează decât regatele din Irlanda, unde celţii s-au aşezat încă din sec. V î.Hr. Celţii cred în nenumăraţi zei, care adesea alcătuiesc familii. Zeii celţilor din Galia şi cei ai celţilor din Irlanda se aseamănă, însă poartă uneori nume diferite. Astefl, zeul care reprezintă deopotrivă lumina, aerul, viaţa şi moartea se numeşte Taranis, în Galia, şi Dadga, în Irlanada. Brigitte, care înseamnă “strălucitoarea”, zeiţa celţilor din Irlanda, fiica lui dagda, corespunde la celţii din Galia cu Epona, zeiţa războiului şi a înţelepciunii, reprezentată călare. În fine, un loc special le este rezervat lui Lug, zeul suprem, şi lui Cernunnos, zeul care ţine în mână nişte coarne de cerb, simbol al fecundităţii. Ritualurile religioase sunt asigurate de druizi, deopotrivă preoţi, învăţaţi, tămăduitori, dascăli şi ghicitori. Învăţătura lor se transmite graţie unor poeme lungi, pe care le învaţă pe de rost.

Vechii germani

Plecaţi din sudul Scandinaviei, vechii germani se stabilesc în sec. I şi II d.HR în centrul şi nordul continentului. Credinţele lor sunt cunoscute datorită istoricului roman Tacit (sec I) şi prin legendele din Evul Mediu. Sacndinavii sau vikingii urmaşi ai vechilor germani din nordul Europei, cred în aceeaşi zei. Aceştia au puncte comune cu zeii celţi. Popoarele germanice deosebesc două grupuri de divinităţi: Asenii, zeii suverani şi războinici, şi Vanii, zeii fecundităţii şi producţiei. Zeul cel mai puternic este Odin sau Wotan (care înseamnă “furie”), zeu al războiului şi al poeziei, care face parte din familia Asenilor. Thor sau Donar (înseamnă “tunet”), este zeul trăsnetului, înarmat cu un ciocan. Zeul Tyr reprezintă justiţia. Soţia lui Odin, Frigga, face parte fin Vani, este zeiţa căsătoriei şi a meternităţii. Toţi zeii sălăşluiesc în Asgard, un munte în centrul Universului. Ei sunt înfăţişaţi alcătuind un tribunal la picioarele unui mare arbore, frasinul Yggdrasil, care susţine lumea. Cu prilejul sărbătorilor, vechii germani îşi celebrează zeii prin mari ospeţe şi prin ofrande. Nu există preoţi; aedesea, şeful tribului este cel care organizează şi conduce jertfele.

Slavii

Slavii sunt împărţiţi în diferite grupuri. Originari din Polonia şi din Rusia, ei se răspândesc în Europa răsăriteană în secolul I d.Hr. Cultul naturii şi cel al morţilor par a fi temelia vieţii lor religioase. Religia slavilor este organizată în jurul unr zei bine definiţi: Perun, zeul Tunetului şi Fulgerelor la ruşi, Stantevit la slavii occidentali. Slavii populaeză natura cu numeroase spirite care intervin în viaţa cotidiană.

Popoarele nomade din EuropaÎn Europa de vest şi în Europa de nord, trăiau popoare războinice, care au migrat în

perioada Antichităţii.

Carul din TrundholmFabricat în 1650 î.Hr, acest car germanic din bronz placat cuaur s-a conservat bine

datorită turbei în care a stat afundat. Un cal de 20 cm trage discul solar. Acest lucru dovedeşte existenţa unui cult solar la vechii germani.

Dicţionar Altar – masă, suprafaţă pe care se pune ceea ce se oferă zeilor, unde se fac

sacrificiile. Ghicitor – persoană care afirmă că este capabilă să desluşească viitorul, să

practice divinaţia. Druid – la celţi, preot care avea totodată funcţia de educator, de judecător,

de arbitru între popoare şi, uneori, de ghicitor. În fiecare an, druizii culegeau

vâscul sacru de pe stejari. Druizii nu erau prea numeroşi şi se bucurau de un prestigiu imens.

Fecunditate – capacitate de a se reproduce, de a avea copii. În vechile credinţe religioase, fecunditatea pământului eset comparată cu cea a femeii.

Nomad – care nu are o locuinţă fixă şi care se deplaseazădintr-un loc în altul. Ofrandă – dar adus unei divinităţi. Acesta poate consta din hrană, parfumuri,

obiecte, bijuterii… Ritual funerar – totalitatea practicilor şi a ceremoniilor religioase săvârşite

în onoarea morţilor. Sacrificiu – ofrandă adusă unei divinităţi, îndeosebi prin omorârea de

animale.

Mayaşii, aztecii şi incaşiiAu lăsat în America Centrală şi în America de Sud numeroase

monumente religioase care permit evaluarea importanţei olului religiei la aceste popoare.

Se numesc precolumbiene civilizaţiile care existau în America mult înainte de venirea lui Cristofor Columb, în 1492. Cele mai însemnate prim bogăţiile şi vastitatea conoştinţelor lor s-au dezvoltata în America Centrală şi în Anzi. Principalele imperii sunt cele ale mayaşilor, ale aztecilor şi ale incaşilor. În secolul XVI, aceste civilizaţii dispar o dată cu cucerirea spaniolă.

Obiceiurile şi credinţele acestor trei popoare, care trăiesc din agricultură, au trăsături comune. Sunt onorate principalele forţe ale naturii, cum ar fi soarele, luna, ploaia şi joacă un rol important, întrucât deţin învăţătura; ei cunosc matematica, astronomia, astrologia şi medicina. Stabilesc calendare foarte precise. Conduc ceremoniile în temple înălţate în cetăţi. În fine, supravieţuirea sufletului după moarte este o credinţă comună acestor popoare, care se tem de morţii lor şi îi respectă.

MayaşiiCea mai veche civilizaţie precolumbiană este cea a mayaşilor, din secolul III

până în sec X. teritoriul lor se întinde iniţial pe o mare parte a Americii Centrale: ceea ce corespunde în prezent cu Pen. Yucatan, Guatemala şi Honduras. Mayaşii sunt organizaţi în cetăţi independente şi nu au creat imperii mari ca aztecii şi incaşii. Se ştie puţin despre religia lor. Se cunoaşte totuşi că zeii mayaşi sunt numeroşi şi că au legătură cu toate fenomenele naturii. Reprezentaţi sub o înfăţişare jumătate-omenească, jumătate – animală, ei sunt binefăcători sau răufăcători. Divinităţile principale sunt Hunabku, tatăl zeilor, Itzamna, regele cerului, zeu principal al preoţilor, care a adus oamenilor scrisul şi calendarul, precum şi soaţa sa Ixchel, zeiţa mamă.

AzteciiSunt vechi nomazi veniţi din nord-vestul mexican. În secolul XII, se instalează în

Valea Mexicului, unde îşi întemeiază, în sec. XIV, capitala, Tenochititlan (astăzi Mexico). Cuceresc poparele vecine şi fondează un vast imperiu. Principalii zei azteci sunt Quetzalcoatl, zeul luminii, care aduce oamenilor civilizaţia: Tezcatlipoca, zeul Nopţii, al iernii şi al morţii; Huitzilopochtli, zeu-soare, zeu al Războiului; Tlazolteotl, zeiţa dragostei; Tlaloc, zeul ploii şi al tunetului; Chicomecoatl, zeiţa porumbului. Azteciicred că universul creat de zei se distruge încetul cu încetul, o dată cu trecerea timpului. Pentru a împiedica o nouă dispariţie a lumii şi pentru ca soarele să răsară în fiece zi, ei consideră necesar să ofere zeilor sângele oamenilor. Astfel, sacrficiul uman se află la baza religiei aztecilor. Ei poartă războaie necontenite cu popoarele vecine. În felul acesta, obţin mulţi prizonieri, cărora le smulg de vii inima pentru a o oferi zeilor.

Incaşii

În sec. XIII, în America de Sud, pe platourile înalte din Peru, poporul incaş cucereşte poparele vecine şi domneşte asupraunui imens teritoriu. La începutul sec. XVI, Imperiul incaş este un stat foarte organizat, cu un şef atotputernic, împăratul, numit “Inca”, socotit drept fiul zeului Soarelui, Inti, şi el însuşi zeu. Inaşii îl situează pe Inti în centrul religiei lor şi impun cultul acestuia populaţiilor cucerite. Încoronarea şi moartea împăratului dau prilejul unor mari ceremonii care implică ofrande, libaţii, jertfe de lame şi uneori chiar copii. În fine, inacşii acordă un loc special cultului strămoşilor.

Zeul QuetzalcoatlAcest zeu aztec era deopotrivă om, şarpe şi pasăre. Când au venit cuceritorii

spanioli, purtând pe cap coifuri cupene, aztecii i-au luat drept reâncarnări ale lui Quetzalcoatl.

PrecolumbieniiImperiile precolumbiene s-au dezvoltat în America Centrală (aztecii, mayaşii) şi

pe platourile înalte ale munţilor Anzi (incaşii).

Dicţionar Astrologie – practică ce constă în studierea onfluenţei poziţiei atrelor

asupar evenimentelor terestre, asupra comportamentului şi destinului oamenilor.

Astronomie – studiul Universului şi al alcătuirii lui, precum şi al poziţiei, al mişcării şi al naturii astrelor

Cetate – mic stat independent, alcătuit dintr-un oraş şi ţinutul înconjurător. Fiecare cetate îşi are propriile sale legi.

Libaţie – ofrandă adusă unei difinităţi printr-un lichid care era vărsat pe jos sau pe un altar

Religia grecilor

Numeroase povestiri întocmite de grecii antici îi descriu pe zeii în care credeau. Pentru a-I venera, grecii se adunau în sanctuare vaste unde organizau mari sărbători.

Începând cu anul 600 î.Hr., Grecia este constituită din cetăţi independente şi rivale: Atena, Sparta, etc. În ciuda certurilor care le învrăjbesc, diferitele cetăţi împărtăşesc aceleaşi credinţe. Acestea constau dintr-un ansamblu de povestiri miraculoase, miturile, care explică originea lumii şi a oamenilor şi narează aventurile zeilor şi ale zeiţelor.

Miturile şi textele

La origine, miturile nu sunt scrise. Nişte povestitori, aezii, învaţă aceste povestiri pe de rost, apoi le cântă în faţa publicului, acompaniindu-se la ţiteră. Se consideră că poetul Homer, prin sec. IX sau VIII î.Hr, ar fi fost primul care a aşternut în scris legendele străvechi. Lui îi sunt atribuite două texte celebre: Iliada şi Odiseea, care ne furnizează informaţii bogate despre credinţele grecilor. Iliada povesteşte războiul în care grecii se înfruntă cu oraşul Troia(se crede că acesta este situat în Turcia actuală). În timpul acestui război, unii zei iau partea grecilor, iar alţii iau partea troienilor. Ei se ceartă astfel prin intermediul oamenilor, iar soarta acestora depinde de voinţa lor. Odiseea povesteşte întoarcerea eroului grec Ulise în patria sa,după războiul troian. Persecutat de unii zei, protejat de zeiţa Atena, lui Ulise îi trebuiesc 10 ani pentru a

ajunge acasă, după numeroase peripeţii, în timpul cărora îl întâlneşte pe ciclopul Polifem, pe vrăjitoarea Circe, sirenele, nimfa Calipso, frumoasa Nausica.

Crearea lumii

Grecii explică naşterea lumii prin acţiunea zeilor. La origine, Haosul dă viaţă Geei, Pământul, din care se nasc munţii şi cerul, Uranos. Apoi Geea se uneşte cu Uranos şi dă naştere primilor uriaşi, titanii, care sunt primii stăpâni ai universului. Unul dintre ei, Cronos, işi înghite toţi copiii, în afară de ultimul, Zeus, salvat de mama sa. Ajuns adult, Zeus se răzvrăteşte împotriva tatălui său, îl obligă să-I dea afară pe fraţii şi surorile sale şi împreună luptă toţi împotriva titanilor. Ies învingătoari, iar Zeus devine regele zeilor. Potrivit unui alt mit, se consideră ca un titan, Prometeu, ar fi creat omul din lut şi apă.

Zeii din Olimp

Cei 12 zei principali locuiesc în Olimp, cel mai înalt munte din Grecia. Ei locuiesc în familie, sub autoritatea lui Zeus, stăpânul cerului. Alături de el trăiesc soţia sa, Hera, zeiţa căsătoriei, şi numeroşii lor copii: Atena, zeiţa Înţelepciunii, a Artelor şi a Ştiinţelor, care a ieşit gata înarmată din fruntea lui Zeus; Apollo, zeul Soarelui; Afrodita, zeiţa Dragostei; Ares, zeul războiului; Artemis, zeiţa vânătorii; Hermes, mesagerul zeilor. Mai sunt şi alţi zei în Olimp: fraţii şi surorile lui Zeus, precum Hefaistos, zeul focului şi făurar divin, Poseidon, zeul Oceanului, care locuieşte în adâncul mărilor; Hades, zeul infernului şi al morţii, care trăieşte sub pământ. Grecii cred că zeii au o înfăţişare omenească. Ei venerează statuile lor. Le atribuie totodată pasiunile, calităţile şi defectele fiinţelor umane. Zeii se ceartă adesea, dar fac şi mari banchete în timpul cărora beau ambrozie şi nectar, licori care îi fac nemuritori. Într-adevăr, spre deosebire de oameni, zeii sunt nemuritori şi atotputernici. Ei intervin permanent în viaţa oamenilor.

Eroii

Eroii sunt adesea fii ai unui zeu şi ai unei fiinţe omeneştişi săvârşesc fapte vitejeşti extraordinare cu ajutorul zeilor. Cel mai faimos erou este Heracles(Hercule), fiul lui Zeus şi al unei muritoare, care are o forţă supraomenească şi săvârşeşte 12 fapte vitejeşti (cele 12 munci), în principiu imposibil de realizat.

Grecia antică – Lumea greacă este mai întinsă decât Grecia propriu-zisă: cuprinde cetăţile din Asia Mică şi numeroasele colonii întemeiate în jurul Mediteranei, începând cu sec. VIII î. Hr.

Marile sanctuare şi sărbătorile

Religia grecilor constă din practici şi ritualuri care însoţesc toate faptele importante din viaţa publică şi din viaţa privată. Rugăciunile, ofrandele, libaţiile, jertfele de animale, procesiunile, întrecerile artistice sau sportive sunt pentru greci multiple modalităţi de a obţine ajutorul zeilorşi de a le mulţumi pentru protecţia lor.

Cult public, cult privat

Fiecare cetate îşi onorează zeul protector căruia îi este închinat un templu: este ceea ce se numeşte cultul public. Nişte cetăţeni aleşi sau traşi la sorţi îndeplinesc funcţia de preot. Orice cetăţean poate fi preot, nefiind necesară nici un fel de pregătire specială. Preotul care răspunde de cultul public organizează sărbătorile şi ceremoiile.

Acestea din urmă se desfăşoară întotdeauna în exterior, în jurul templului. Acolo, preotul jertfeşte boi, purceluşi sau iezi împodobiţi cu coarne, arzând o parte din carnea animalelor pe altar. Cultul privat se practică în interiorul fiecărei case, pe un mic altar unde focul sacru nu trebuie să se stingă niciodată. În fiecare dimineaţă, tatăl familei face libaţii: recitând rugăciuni, el varsă pe jos câteva picături de vin, de lapte sau de miere. La începutul fiecărei mese, oferă pâine, fructe, legume sau prăjituri Hestiei, zeiţa casei. Ea este cea căreia soţul îi prezintă soţia cu care s-a însurat, pe orice nou născut sau sclav.

Marile sanctuare

La origine, sanctuarele sunt nişte mici temple pe care grecii le înalţă pe locurile pe care le consideră sacre. Poate fi vorba despre un izvor în care se scaldă o zeiţă, de o pădure unde se odihneşte un zeu. De-a lungul timpului, graţie ofrandelor aduse de credincioşi, edificiul se măreşte, noi temple sunt construite în apropiere. Uneori, ca la Epidaur, se clădeşte un teatru, unde se dau spectacole în cinstea zeilor; grecii sunt cei care au inventat reprezentaţiile teatrale: tragediile şi comediile. Acestea sunt finanţate de cetăţenii bogaţi. În sanctuare, se desfăşoară sărbători la date fixe, iar grecii din diferite cetăţi se adună aici. Ei vin din toate regiunile în Olimpia, pentru a-l cinsti pe Zeus, la Delfi pentru a-l celebra pe Apollo, sau la Epidaur pentru a se ruga zeului tămăduitor Asclepios, fiul lui Apollo. În timpul sărbătorilor, au loc concursuri cu cântece şi poezie, ca la Delphi, precum şi întreceri sportive.

Jocurile Olimpice

La Olimpia, din 776 î.Hr., la fiecare patru ani, timp de 7 zile, se desfăşoară, în cinstea lui Zeus şi a soţiei lui, Hera, un fel de concursuri sportive, care cuprind şi concursuri muzicale şi literare. Femeile nu aveau dreptul să asiste sau să participe la aceste jocuri. Cu o lună înainte de începerea jocurilor, se proclama armistiţiu olimpic, în timpul căruia domnea pacea între cetăţi. Astfel, atleţii puteau merge la olimpiadă fără nici unfel de risc. Stadionul găzduia o mulţime imensă, evaluată la 20 000 spectatori. Întrecerile sportive erau în număr de 10 pentru adulţi (alergări, lupte, pugilat, adică luptă cu pumii goi, pentatlon, curse de care, etc) şi în număr de trei pentru copii: alergări, lupte şi pugilat. Învingătorii erau recompensaţi printr-o coroană de ramuri de măslin şi erau întâmpinaţi cu multe onoruri la întoarcerea în cetate.

Panateneele

Zeiţa protectoare a Atenei este Atena, cea care a dat numele oraşului şi a cărei statuie se înalţă în cel mai mare templu din cetate, Partenonul, situat pe Acropole (o colină unde sunt situate toate templele). În fiecare an, în iulie, şi, în mod mai solemn, din 4 în 4 ani, toată populaţia o celebrează pe Atena cu ocazia Panateneelor. Cu aceste prilej, nişte fetiţe cu vârste cuprinse între 7 şi 12 ani ţes timp de 9 luni o tunică (peplosul), pentru a îmbrăca statuia Atenei. Apoi, Peplosul este purtat într-o procesiune din cetate în cetate până în vârful Acropolei, unde se află templul zeiţei. În fruntea cortegiului păşesc magistraţii şi preoţii, apoi bătrânii ţiând ramuri de măslin. Femeile vin în urmă, ducând coşuri cu ofrande. Marşul este încheiat de cavalerie. Sărbătoare se termină printr-o mare jertfă de animale.

Pitia din Delphi

Grecii se duc la Delphi pentru a-l celebrape zeul Apollo şi pentru a-I cere sfatul. Răspunsul său, oarcolul, este dat de o femeie, Pitia. Aşezată pe un trepied, aceasta

răspunde întrebărilor consultanţilor, scoţând ţipete sau rostind cuvinte lipsite de sens. Preoţii înterpretează răspunsul Pitiei.

Jertfirea unui porc

Jertfa este actul care îi leagă pe oameni de zei. Ofrana constă din carne de abator, care în Grecia este rară. O parte din carne, arsă complet, seveşte drept hrană zeilor, cealaltă, friptă, este pentru credincioşi.

Cursă de atleţi

La palestră, loc public întâlnit în toate cetăţile greceşti, cetăţenii se antrenează la exerciţiile sportive practicate în cinstea zeilor. Ei sunt îmbrăcaţi foarte sumar: “gimnastică” vine din cuvântul grecesc Gymnos, care înseamnă gol.

Dicţionar Acropolă – partea cea mai înaltă a cetăţilor din Grecia antică. Celebră între toate

este acropola din Atena, pe care au fost construite temple splendide, în sec Vi î.Hr. Altar – masă, suprafaţă pe care se depun ofrandele zeilor şi se fac sacrificiile. Cetate – mic stat independent alcătuit dintr-un oraş şi din ţinutul înconjurător.

Fiecare cetate avea propriile sale legi. Erou – personaj mitologic căruia I se atribuie fapte spectaculoase. Libaţie – ofrandă adusă unei divinităţi, sub forma unui lichid care era vărsat pe jos

sau pe un altar. Pentatlon – ansamblu de cinci probe sportive. Sanctuar – edificiu consacrat ceremoniilor religioase; loc sfânt.

Religia romanilorReligia tradiţională a romanilor se centrează iniţial pe familie şi cultul

strămoşilor. Însă, în contact cu popoarele cucerite, îndeosebi cu grecii, credinţele romanilor se transformă şi se îmbogăţesc.

În sec. VIII î.Hr., când a fost creată, Roma nu era decât un sat. apoi, ea devine un oraş puternic care, între sec. II-I î.Hr., cucereşte Grecia, Asia Mică, Iudeea, Spania, Gallia. Roma devine atunci un imens imperiu care dăinuie până la năvălirile barbarilor din sec.V d. Hr. Religia romană se răspândeşte în rândul popoarelor cucerite, însă totodată împrumută mult de la ele.

Cultul domestic

Primii zei veneraţi de către romani au fost zeii familiei. Astfel, fiecare familie cinsteşte zeităţile casei şi săvârşeşte alături de tatăl familiei, considerat drept preot, numeroase ritualuri în faţa altarului domestic numit larariu. Zilnic sunt depuse pe altar ofrande aduse divinităţii protectoare a casei, numită lar: un pic de vin, pâine şi câteva fructe. În ajunul căsătoriei, fetele îi oferă păpuşile, în semn că acum copilăria lor a lut sfârşit. Penaţii veghează asupra mobilierului şi a cămării, în timp ce un geniu îl ocroteşte pe tatăl familiei, ale cărui rugăciuni şi ofrande sunt menite să alunge hoţii şi ghinioanele. Manii, reprezentând spiritele strămoşilor, fac şi ei obiectul unui cult.

Zeii romani şi zeii greci

Ajunşi stăpâni ai Greciei, romanii stabilesc corespondenţe între zeii lor şi cei ai grecilor, schimbându-le numele şi modificându-le, uneori funcţiile. Principalii zei romani sunt: Jupiter ( Zeus), Junona (Hera), Neptun (Poseidon), Venus (Afrodita),

Minerva (Atena), Mercur (Hermes), Vulcan (Hefaistos), Ceres (Demeter), Bacchus (Dionysos), Apollo (Apollo), Marte (Ares), Diana (Artemis).

Cultul imperial

În sec I î.Hr., o dată cu împăratul Augustus, persoana împăratului devine sacră, fiindu-I adus un cult în tot Imperiul Roman. Luna august (Augustus) îi este închinată, iar în prima zi a acestei luni se desfăşoară mari sărbători. Împăratul este celebrat înălţându-se temple şi sculptându-se statui care-l reprezentau. La moartea sa, Senatul, care răspudea de legi, îi deifică. De acum înainte, numele împăratului era asociat cu cel al lui Jupiter. Începând din a doua jumătate a sec.I d.Hr., împaraţii urmăresc să fie cosideraţi zei încă din viaţă: Nero se identifică cu Apollo, Commodus cu Hercule. În tot Imperiul Roman sunt înălţate statui cu “Roma şi Augustus”, iar toţi cetăţenii sunt obligaţi să practice cultul imperial.

Preoţii

Toţi preoţii se află sub ordinul Marelui Pontif, titlu rezervat împăratului, începând cu Augustus. Desemnat pe viaţă, acesta fixează calendarul sărbătorilor în timpul cărora au loc curse de care şi lupte de gladiatori. El stabileşte zilele faste, în care este permis să se lucreze, şi zilele nefaste, în timpul cărora zeii interzic orice activitate. Unele femei joacă un rol important: acestea sunt vestalele. La Roma, într-un templu închinat zeiţei Vesta, păzitoare a focului sacru, vestalele au sarcina de a menţine focul aprins. Recrutate de la vârsta de 10 ani, ele trebuie să-şi îndeplinească funcţiile vreme de 30 ani şi nu au voie să se mărite.

Înainte de a întreprinde orice acţiune importantă, romanii încearcă să afle voinţa zeilor. În acest scop, ghicitorii, numiţi Haruspicii, cercetează măruntaiele anumalelor jertfite. Anumiţi preoţi, augurii, studiază zborul păsărilor pe cer, forma norilor sau apetitul puilor sacri: tot atâtea pieze pe care au sarcina să le tălmăcească.

Etruscii stăpâneau Italia centrală înainte de romani. Au transmis acestora arta de a ghici voinţa zeilor. Pentru ei, morţii contiună să ducă o viaţă liniştită şi tihnită. Soţii sunt înmormântaţi uneori împreună.

În sec. III î.Hr., Imperiul Roman se întindea înjurul Mediteranei.

Dicţionar Augur – preot care tălmăceşte piezele, cum ar fi zborul păsărilor sau apetitul puilor

sacri, pentru a cunoaşte voinţa zeilor. A deifica – a considera drept zeu. Ghicitor – persoană care pretinde că este capabilă să desluşească viitorul, să facă

divinaţie. Geniu – divinitate protectoare proprie fiecărui individ. Haruspiciu – preot care cercetează măruntaiele animalelor, îndeosebi ficatul,

pentru a afla voinţa zeilor. Larariu – altar care se afla în casă şi era închinat cultului larilor. Lar – zeu protector al casei şi al familiei. Există şi lari ocrotitori ai răscrucilor de

drumuri. Penaţi – divinităţi protectoare al casei, mai ales a mobilierului şi cămării. Mani – sufletele celor morţi, considerate ca divinităţi. Piază – semn prevestitor despre care se crede că anunţă voiţa zeilor sau viitorul.

Cele trei religii ale cărţii

Iudaismul, creştinismul şi islamismul sunt cele trei mari religii monoteiste ale lumii actuale. Credincioşii lor cred într-un Dumenzeu unic, al cărui cuvânt a fost revelat oamenilor şi transcris într-o carte.

Cele trei religii monoteiste au apărut în epoci diferite în străvechiul Orient Mijlociu: iudaismul, cu Avraam, Isaac şi Iacov, în sec. XIX î. Hr. în ţara Canaanului; creştinismul, cu Iisus Hristos şi cei doisprezece apostoli, în secolul I al erei creştine, în Iudeea şi în Galileea; islamul, cu Muhammad (Mahomed), în 622 d. Hr, în Arabia.

Biblia, Evanghelia, CoranulCele trei religii îşi atribuie menirea de a-l face cunoscut pe tot pământul pe

Dumenezeul unic. Propovăduiesc învăţătura că el grăieşte prin intermediul profeţilor, al înţelepţilor şi uneori al mesagerilor (îngerilor). Cuvintele lui Dumenezeu sunt scrise în cărţile sfinte: Biblia, pentru evrei, Biblia completată cu Evangheliile, pentru creştini, şi Coranul, pentru musulmani.

Biblia este istoria vieţii şi a speranţei poporului evreu; este totodată povestirea revelaţiei Dumenzeului unic, care se face cunocut oamenilor dezvăluindu-şi Numele („Eu sunt”) şi dându-şi „poruncile”. Primul om care a crezut în revelaţia Dumenzeului unic este Avraam.

Patriarhul AvraamBiblia spune că, prin veacul XIX î.Hr, la Ur, în Mesopotamia, Avraam aude aceste

cuvinte ale lui Dumnezeu: „Ieşi din ţara ta şi du-te în ţara pe care ţi-o voi arăta”.Supunându-se cuvântului divin, el pleacă în ţara Canaanului, care se va numi

pământul lui Israel. Acolo, Dumnezeu face un legământ cu Avraam şi îi făgăduieşte nenumăraţi urmaşi, fiindcă a crezut în El. În Coran, Avraam pleacă din Babilon în Siria-Palestina. Astăzi, evrei, creştini şi musulmani se recunosc toţi ca urmaşi ai lui Avraam, întrucât crezul lor, ca şi cel al lui Avraam, este într-un Dumnezeu unic.

Proba credinţei, în BiblieEpisodul cel mai cunoscut din istoria lui Avraam, potrivit Bibliei, este „sacrificiul lui

Isaac”. Patriarhul avea un prim fiu, Ismael, cu slujnica sa Agar, soţia sa Sara neavând copii. Or, Dumenzeu dăruieşte bătrânei perechi un fium pe Isaac, şi îl pune pe Avraam „la încercare”, cerându-i să-i aducă spre jertfă pe fiul său. Avraam nu pregetă, însă Dumezeu îi opreşte braţul cu care se pregătea să-l omoare pe Isaac şi înlocuieşte victima printr-un berbec. Sunt date mai multe semnificaţii acestui episod (bunăoară, în acea perioadă când oamenii erau aduşi spre jertfă zeilor, întâmplarea arată că Dumnezeu interzice aceste omoruri). Însă toate interpretările fac din Avraam pilda omului care a crezut în Dumenzeu, mai presus de orice: de aceea se spune că el este „părintele credincioşilor”.

Interpretarea acestei încercăriAcest episod a căpătat un sens propriu, foarte diferit pentru fiecare dintre cele trei

trei religii monoteiste. Pentru evrei, este o „încercare divină”, care se produce pe muntele Moria, situat, potrivit tradiţiei, la Ierusalim, unde regele Solomon va ridica templul lui Dumnezeu, loc al „Prezenţei” sale. Pentru creştini, jertfa lui Isaac o anunţă pe cea a lui Iisus, care va muri pe cruce pentru a-i salva pe oameni. Pentru musulmani, victima este Ismael (considerat drept strămoşul poporului arab, apoi al musulmanilor); fratele său, Isaac, se va naşte, ca răsplată a acestui „sacrificiu”; pentru mulţi, sacrificiul are loc în Arabia, pe drumul spre Mecca, unde, deja, Ibrahim (Avraam) venea să-l cinstească pe Dumnezeu. Aceste interpretări divergente vor provoca dispute violente de-a lungul istoriei.

Numele lui Dumenzeu

Credincioşii celor trei religii îl cinstesc pe Dumnezeul unic, însă îi numesc diferit. La evrei, este vorba de patru litere care, din respect, nu sunt rostite: IHWH (se scrie Iahve, adăugând nişte vocale, însă când se citeşte se înlocuieşte cu Adonai, Stăpânul). La creştini, este Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La musulmani, este Allah. Pentru toţi, este vorba de Cel milostiv. Numele său – sub toate formele care i se atribuie – înseamnă că El este izvorul întregii existenţe.

Adam şi EvaCele trei religii ale Cărţii recunosc în Adam şi Eva pe strămoşii omenirii. Aceştia

trăiau într-o grădină ideală, paradisul terestru. Însă, într-o bună zi, şarpele, simbol al răului, îi îmbie să mănânce un fruct interzis. Adam şi Eva se lasă ademeniţi şi muşcă din mărul întins de şarpe. Pentru a-i pedepsi, Dumenzeu îi alungă atunci din rai.

Iudaismul

Iudaismul este religia poporului evreu. Este , totodată, istoria, cultura, modul lui de viaţă. Este prima religie care a afirmat existenţa unui Dumenzeu unic. Ea se întemeiază pe textele Bibliei ebraice.

După epoca biblică şi timp de aproape 2000 de ani, poporul evreu a trăit dispersat prin diferitele ţări ale lumii, unti prin credinţa şi speranţa sa în vremuri mai bune pentru el şi pentru întreaga omenire.

Avraam, Isaac şi IacovÎstoria vechilor evrei, aşa cum este ea povestită în biblie, începe când Avraam (cu 1700 de ani î. Hr)

pleacă din cetatea Ur, aflată în Caldeea (azi Irak), în ţara Canaanului, pe care Dumnezeu făgăduieşte să o dăruiască urmaşilor lui. Avraam se anajează să se supună Dumnezeului unic şi face cu el un „legământ”, al cărui semn este circumcizia. Credinţa lui Avraam sporeşte prin încercările pe care i le trimite Dumnezeu, cum ar fi cea a „jertfei” fiului său Isaac (vezi p. 33). Iacov, fiul lui Isaac primeşte numele de Israel. Din cauza foametei, urmaşii lui Avraam sunt nevoiţi să se refugieze în egipt, unde rămân în robie vreme de patru veacuri.

MoiseDumnezeu îl alege pe moise pentru a-i scoate pe evrei din Egipt (este Paştele sau „saltul” spre libertate) şi

a-i călăuzi prin deşert până în Ţara Făgăduinţei (şara Canaanului). Pe muntele Sinai, Moise primeşte de la Dumnezeu „cele 10 porunci” (sau „zece cuvinte”), care vor fi săpate pe două table de piatră, „Tablele legii” şi purtate într-un chivot, „Chivotul legii”. Toţi evreii (copiii lui Israel) îmbrăţişează aceste Legământ, acceptând Cele 10 porunci. Timp de 40 de ani, ei supravieţuiesc în pustiu graţie ocrotirii divine. Împreună cu Iosua, succesorul lui Moise, ei pornesc întru cucerirea Ţării Făgăduinţei.

Regii şi profeţiiLa sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.Hr, vechii evrei hotărăsc să-şi numească un rege. Profetul Samuel

îl alege iniţial pe Saul, apoi pe David (1015-975 î.Hr), care face din Ierusalim capitala regatului. Fiul lui David, Solomon, construieşte aici, pentru a adăposti Chivotul legământului, un templu care va fi centrul vieţii religioase din Israel. Regatul este apoi împărţit: la nord, Israel; la sud, Iudeea.

Atunci a fost vremea profeţilor, adesea simpli păstori sau agricultori, insuflaţi de simpli păstori sau agricultori, insuflaţi de dumnezeu, care îndeamnă regii şi poporul să respecte poruncile.

Exilul la Bablion şi întoarcereaRegatul Israelului opune o slabă rezistenţă cotropitorilor, care îl cuceresc în 722 î.Hr; în 587 î. Hr, regele

Babilonului, Nabucodonosor, invadează regatul Iudeii, distruge templul şi deportează la Babilon o mare parte dintre locuitorii Iudeii, numiţi de atunci înainte evrei. Prin anul 538 î. Hr, aceştia revin în ţara lor, înalţă la loc templul şi organizează din nou viaţa religioasă. Însă grecii, iar apoi romanii, ocupă curând regiunea.

DiasporaÎn anul 70 d. Hr., după o răscoală a evreilor, romanii dau foc Ierusalimului. Nu se mai păstrează din

Templu decât Zidul de apus (sau Zidul Plângerii). Numeroşi evrei pleacă în Egipt, Magrhreb, Europa sau Babilonia. Istoria diasporei este marcată de persecuţiile suferite de evreii din Europa în Evul Mediu. Ei sunt siliţi adesea să trăiască în ghetouri. Sunt expluzaţi din Anglia în 1290, din Franţa în !394 şi din Spania în 1492. În toată această perioadă, continuă să-şi aprofundeze gândirea religioasă. La sfârşitul sec. XIX, se dezvoltă antisemitismul, curent care propovăduieşte ura împotriva evreilor şi îi consideră inferiori şi periculoşi. În Rusia ţaristă, evreii fug de pogromuri (masacre). În timpul celui de-al dolea război mondial, aproximativ 6 milioane de evrei (bărbaţi, femei, copii) sunt exterminaţi metodic. Este vorba de Shoah

(„catastrofă”, în ebraică), cea mai cumplită persecuţie antisemită din istorie, organizată de Hitler şi de regimul nazist în Germania şi în toate ţările Europei. În 1948 este creat statul Israel, unde evreii sunt acum în

număr de peste 4 milioane. Aproape 6 milioane de evrei trăiesc în Statele Unite; în Europa sunt aproximativ 4,5 milioane.

MenoraEste candelabrul de aur cu cu şapte braţe care strălucea tot timul Templul lui Solomon. Acest candelabru

a fost luat de romani după distrugerea templului, în anul 70 î. Hr. A devenit simbolul Templului dispărut.

Migraţiunile vechilor evreiSe presupune că Avram, venit din Ur, a urmat itinerarele caravanelor care străbăteau deşertul. La exodul

dingipt, se crede că Moise şi vechii evrei ar fi înconjurat Ţara Făgăduinţei pentru a intra în ea pe la răsărit.

Bibila, Talmudul şi mesajul lor Religia iudaică se bazează pe o carte, Bibila, şi pe alte scrieri care o comentează cum ar fi Talmudul.

Bibila afirmă existenţa unui Dumnezeu unic, care a încheiat un legământ cu poporul lui Israel.

BibliaBibila (din grecescul Biblos, care înseamnă „carte”) este baza întregii gândiri iudaice. Ea eset alcătuită

din 24 de cărţi scrise în ebraică şi repartizate în trei grupe: TORA, NEBIIM şi KETUVIM (de unde şi denumirea de TANAKH). Tora este o învăţătură, o cale de urmat (este sensul acestui cuvânt în ebraică). Ea cuprinde 5 părţi (PEUNATEUH, în grecească): Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii, Deuteronomul. Se găsesc, aici, povestirea despre originile lumii, evenimetele întemeietoare ale Israelului (legământului lui Dumnezeu cu Avraam), apoi încercările poporului lui Israel, călăuzit de Moise. Însă Tora este mai mult decât o istorie şi mai mult decât o Lege, cu numeroasele ei învăţături care au drept punct central Cele 10 Purunci şi preceptele iubirii de Dumnezeu şi ale iubirii aproapelui. Tora este partea fundamentală a Bibliei. Este citită la sinagogă, în ebraică, în fiecare dimineaţă de sabat şi de sărbătoare de pe un sul de pergaent pe care a fost copiată de mână. În Nebiim sau „Profeţii”, se disting „profeţii cei vechi”şi „profeţii cei noi”. „Porfeţii cei vechi” povestesc istoria Ierusalimului de la cucerirea Canaanului până la distrugerea primului Templu din Ierusalim. Povestirea lor, inspirată nemijlocit de Dumnezeu, afirmă că prezenţa divină se manifestă pe toată perioada istoriei. „Profeţii cei noi”, dintre care trei „mari” (Isaia, Ieremia, Iezechiel) şi doisprezece „mici” (dintre care Amos şi Iona), insistă asupra conţinutului moral al mesajului divin. Cuvintele lor, ca şi cele din întreaga Biblia, suntt destinate în primul rând lui Israel, însă prin intermediul lui se adresează tuturor oamenilor. Ketuvim sau „Scrierile” sunt foarte variate: psalmi, proverbe, cronici, cugetări despre problemele vieţii, ale morţii, suferinţei. Întreaga Bibile este numită, de asemenea, „Tora scrisă”.

TalmudulAcest cuvânt înseamnă „învăţătură”. Biblia eset un mesaj viu, iar înţelepţii au avut – şi au în continuare –

sarcina de a interpreta ceea ce este scris. În Talmud, ei au formulat legi precise care permit aplicarea poruncilor Bibliei în orice împrejurare din viaţă. Aceste învăţături, mai întâi orale, au fost apoi aşternute în scris: ele alcătuiesc o adevărată enciclopedie a Legii şi a gândirii iudaice.

Unitatea lui DumnezeuDumnezeu este Unul. Este afirmaţia fundamentală a Bibliei şi a iudaismului, proclamată în pasajul din

Tora numit „Shema Israel”. Este totodată profesiunea de credinţă iudaică, recitată la sculare şi la culcare în fiecare zi din viaţă. Dumnezeu i s-a revelat lui Moise sub „Numele” format din patru litere ebraice IHWH, care înseamnă „Cel care este, a fost şi va fi”. În rugăciune, acest nume este pornunţat „ADONAI”; se traduce prin „Stăpânul” sau „Eternul”. Dumnezeu este invocat sub numele de „Tatăl nostru” sau „Împăratul nostru”. El este creatorul lumii, Dumnezeu cel milostiv şi drept care intervine în istorie. El l-a „scos pe Israel din robia în Egipt”, ceea ce dovedeşte că este aproape de cei mai năpăstuiţi.

Legământul şi AlegereaDumnezeu i-a dăruit lui Israel Tora pentru ca, dându-i ascultare, acesta să devină „un popor de profeţi şi

o semniţie sfântă”. Israel este ales pentru a măsturisi despre dragostea Creatorului pentru toţi oamenii. Legământul este o responsabilitate şi nu un privilegiu.

Mesia şi mesianismul

Pentru evrei, a crede în venirea Mesiei înseaqmnă a nădăjdui că va veni o zi când pacea, dreptatea şi fraternitatea vor domni pentru toate naţiunile; poporul lui Israel se va aduna atunci pe pământul strămoşilor lui, iar încercările grele vor lua sfârşit. De aceea, viaţa trebuie trăită după învăţăturile Torei, iar Dumnezeu va ridica pe un om, Mesia, din neamul lui David, „pătruns de spiritul înţelepciunii, al iubirii şi al Fricii de Dumnezeu...”

Ulcior conţinând manuscrisele de la Marea MoartăÎn 1948, s-au descoperit în nişte peşteri, din apropierea Mării Moarte, ulcioarele în care erau închise nişte

manuscrise. Unele din ele conţinapasaje din Biblie, scrise în ebraică sau aramaică (limbă vorbită în Orientul Apropiat în timpul Antichităţii) şi datând din secolul II î. Hr. Este vorba despre cele mai vechi manuscrise biblice cunoscute, cele mai apropiate de perioada în care Biblia a fost întocmită (se crede că a fost scrisă, în ebraică şi în arameică, intre sec. XIII-III î. Hr). Până la această descoperire, cele mai vechi texte care ne-au parvenit erau scrise în greacă, după o traducere din ebraică. Biblia este tradusă astăzi în 1435 de limbi şi citită de sute de milioane de oameni.

Dulăpiorul sfânt din sinagogăSinagoga (în ebraică bet ha- knessef) este locul de adunare a comunităţii evreieşti pentru rugăciunea

comună şi pentru studiu. Este orientată spre oraşul Ierusalim, unde se înălţa Templul înainte de a fi distrus.Două sau trei mobile constituie obiectele de cult. Mobila principală este dulăpiorul sfânt, în care sunt

închise sulurile Torei şi în faţa căruia arde o lumină veşnică. Mai există, de asemenea, o tribună uşor înălţată pe care se aşează Tora, din care se citesc textele cu glas tare. În faţa acestei tribune, o masă mai joasă este destinată membrului comunităţii care oficiază slujba.

Dicţionar Apostol – din greceşte „trimis”, nume dat celor doisprezece însoţitori pe care

Iisus Hristos i-a ales pentru a transmite în lume învăţătura Lui. Creştin – persoană care crede în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Circumcizie – operaţie care constă în tăierea împrejur a prepuţului la copiii

de sex masculin Diaspora – cuvânt grecesc care înseamnă „împrăştiere”. Diaspora este

împăştierea evreilor în afara Palestinei. Înseamnă, de asemenea, totalitatea evreilor care trăiesc actualmente în afara statului Israel.

Ghetou – într-un oraş, cartier separat în care evreii sunt siliţi să trăiască Sinagogă – edificiu unde se celebrează cultul israelit Poruncă – regulă, lege care trebuie urmată. Moise a primit de la Dumnezeu

cele zece porunci pe care le-a trasnmis poporului evreu.

Crez – credinţă în Dumnezeu Vechii evrei- popor din Orientul antic, a cărui istorie este relatată în Biblie.

Vechii evrei sunt strămoşii evreilor. Evreu – persoană care aparţine comunităţii religioase şi culturale israelite. Monoteist – care nu admite decât existenţa unui Dumnezeu unic. Musulman- persoană care aparţine credinţei islamice. Patriarh- în Biblie, şef de familie sau de trib care a trăit foarte mult timp în

vremuri foarte îndepărtate Profet – om care a fost chemat de Dumnezeu, care a auzit această chemare

şi care otransmite oamenilor prin cuvintele sale, prin fapte, prin tăceri uneori. Revelaţie – manifestare a lui Dumnezeu pentru a le face cunoscută

oamenilor existenţa lui. Sacrificiu – uciderea unei fiinţe vii ca ofrandă adusă unui zeu.

La începutul erei nostre se naşte Iisus Hristos, care, potrivit ucenicilor săi, este Mesia sau Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care şi-a dat viaţa pentru a-I salva pe oameni şi a înviat din morţi. Creştinismul se întemeiază pe această credinţă.

Creştinismul

Apare pe pământul Israelului, ocupat pe atunci de romani. Un evreu din Nazaret, pe nume Iisus, este recunoscut de ucenicii săi drept Mesia cel anunţat de Biblie şi Fiul lui Dumnezeu. El spune că a fost trimis pe pământ pentru a răspândi în toată omenirea legământul încheiat între Iahve şi poporul evreu. Dumnezeu care, în Vechiul Testament,vorbise prin intermediul profeţilor, vorbeşte de acum înainte prin Fiul Său, Iisus, Hristosul. Credinţa în Iisus este cea care îi desparte pe creştini de evrei, care îl aşteaptă în continuare pe Mesia. Viaţa şi învăţătura lui Iisus sunt cunoscute din texte care, pentru creştini alcătuiesc cea de-a doua parte a Bibliei, Noul Testament.

Viaţa lui Iisus

Viaţa lui Iisus este povestită în patru cărţi scurte, Evangheliile (din grecă, “Vestirea cea bună”), scrise între anii 65-100 d.Hr., de către Matei, Marcu, Luca, Ioan. Potrivit relatării lui Luca, îngerul Domnului vesteşte Mariei, logodnica lui Iosif, că prin intervenţia Duhului Sfânt, va avea un copil care va fi Fiul Lui Dumnezeu. Iisus se naşte la Betleem, în Iudeea, şi creşte la Nazaret, în Galileea. În jurul vârstei de 33 ani a fost botezat de către Ioan Botezătorul. Îşi alege apoi 12 apostoli: Petru, Andrei, Iacov cel bătrân, Ioan, Filip, Bartolomeu, Matei, Toma, Iacov cel tânăr, Simion, Iuda zisTadeu, Iuda. Timp de trei ani, apostolii străbat ţara împreună cu Iisus, pentru a proclama Vestirea cea Bună. Iiisus este alături de cei sărmani. Mesajul său, însoţit uneori de minuni, este primit cu entuziasm de către mulţime. Însă loveşte în îndrumătorii religioşi şi în şefii politici: arestat în momentul Paştelui, Iisus este dus în faţa Sanhedrinului (tribunalul evreiesc), iar apoi predat guvernatorului roman, Pilat din Pont. Este condamnat la moarte prin răstignire pe cruce, ca sclavii, şi este pus într-un mormânt. Trei zile mai târziu, mormântul său a fost găsit gol. Apostolii afirmă că l-au văzut pe Iisus înviat şi că a rămas 40 de zile printre ei, înainte de a se sui la ceruri. Înainte de a-I părăsi, Iisus făgăduieşte venirea Duhului lui Dumnezeu şi îşi trimite apostolii să vestească tuturor naţiunilor Evanghelia.

Mesajul lui Iisus Hristos

Este că Dumnezeu este iubire, că El este un Părinte pentru toţi oamenii, că îi iubeşte atât de mult încât li-l dăruieşte pe Fiul Său. Acesta se jertfeşte, acceptă să moară pentru ca toţi oamenii să fie salvaţi, adică pentru ca ei să poată avea viaţă veşnică după moarte. El îndeamnă pe fiecare om “să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi ”, aşa cum şi el, Iisus, I-a iubit pe oameni. Dumnezeu cere oamenilor să se convertească şi le iartă păcatele, greşeli pe care oamenii le săvârtşesc când nu respectă poruncile divine.

Monograma lui HristosSimbol al creştinismului, monograma lui Hristos este formată din primele trei litere

ale cuvântului Hristos în greacă: X(Hi) şi P (ro), corepunzătoare literelor Hr.

Bunul păstorIisus se compară uneori cu un cioban(păstor), care veghează asupra turmei sale,

dar şi asupra oiţei rătăcite. Primii creştini îl înfăţişează adesea pe Iisus ca pe un păstor. Mielul, asociat cu puritatea şi nevinovăţia, este un alt simbol al lui Iisus.

Biserica din primul mileniu

În greceşte, la biserică se spune ecclesia, “sobor”; biserica primilor creştini se organizează la Ierusalim, în jurul apostolilor. După Praznicul Cinzecimii (trimiterea Duhului promis de Iisus), aceştia pleacă să proclame noua înviere a lui Hristos. Ei întemeiază biserici în tot bazinul Mării Mediterane (aflat pe atunci sub stăpâire romană) – în Asia Mică, Grecia şi chiar la Roma – în Arabia şi Siria.

Răspândirea creştinismului

Apostolul Pavel (născut prin anul 15 d.Hr., mort prin 67) afirmă că nu e necesar să fii evreu pentru a deveni creştin. Prin anul 48, adepţii noii religii încetează practicarea ritualurilor iudaice. Ei au fost exculşi din comunitatea evreiască. Sunt numiţi pentru prima oară creştini la Antiohia, în Siria. Religia care se naşte se adresează tuturor, conform cuvintelor lui Iisus: “Din toate popoarele faceţi ucenici ”. După Ierusalim, Constantinopol, Roma, Antiohia, Alexandria, comunităţi creştine se dezvoltă pe drumurile comerciale din bazinul mediteranean. Creştinismul devine religia oficială a Imperiului Roman în 393 d.Hr., în timpul împăratului Teodosie.

Primii creştini şi catacombele

Contrar a ceea ce s-a crezut multă vreme, catacombele, cimitire subterane, n-au servit niciodată drept loc de celebrare a ceremoniilor secrete. Primii creştini se adunau aici în jurul mormintelor martirilor (de la grecescul “martur”, care înseamnă “martor”). Se numeau astfel cei care muriseră fiindcă refuzaseră să renunţe la religia lor: cinstind un Dumnezeu unic, ei nu aduceau nici un cult împăratului roman, fiind schingiuiţi şi ucişi din acest motiv. Unii împăraţi porunceau ca aceştia să fie răstigniţi sau aruncaţi pradă fiarelor într-un circ. Acceptând asemenea suferinţe, aceşti creştini mărturiseau credinţa lor.

Primele sioade ale Bisericii

Episcopii, şefii comunităţilor creştine, se întrunesc în sinoade. Este vorba despre nişte adunări în care fiecare raportează despre situaţia din provicia sa, iar când aproape toţi cad de acord în privinţa unei hotărâri, aceasta se impune în mod “universal” (sau ecumenic, de la u cuvânt grecesc care însemna “Pământul locuit” ). Şapte mari sinoade – Ierusalim, Niceea I şi II, Efes şi Calchedon – stabilesc pentru

totdeauna credinţa Bisericii într-un anumit Crez (de la latinescul Credo - cred): la ce trebuie să aderi pentru a fi creştin. Ele definesc totodată nişte adevăruri fundamentale numite dogme. Cei care resping dogmele sau încearcă să le modifice, sunt consideraţi eretici, adică “acei care faco alegere greşită”. Aceştia sunt excluşi din comunitate şi aspru pedepsiţi. Începând cu acestă perioadă, creştinii venerează sfinţi, adică persoane care au dus o viaţă exemplară, conformă cu voinţa lui Dumnezeu. O autoritate specială îi este recunoscută episcopului Romei, fiindcă Biserica sa a fost întemeiată de apostolii Petru şi Pavel şi fiindcă este considerat succesorul Sfântului Petru.

Primii călugări

Din sec.IV, diverşi călugări pleacă în deşerturile din Egipt şi Siria pentru a trăi în sărăcie, rugăciune şi muncă: marea mişcare a monahismului creştin se naşte în Orient, o dată cu Sfântul Vasile (329-379), iar în Apus, o dată cu Sfântul Benedict ( 480-547).

Sărbătorile

În fiecare an, câteva sărbători comemorează marile evenimente ale vieţii lui Iisus. Unele sărbători vin din iudaism, dar capătă un sens nou. Sărbătoarea Crăciunului evocă naşterea lui Iisus. Boboteza reaminteşte de închiarea magilor, personaje importante venite din Orient pentru a-I aduce un omagiu lui Iisus, la scurt timp după naşterea sa.

Precedat de post (40 de zile de privaţiuni), Paştele este cea mai importantă sărbătoare, întrucât celebrează Învierea lui Hristos. Înălţarea, la 40 de zile după Paşte, celebrează urcarea lui Iisus la cer, adică întoarcerea sa la Dumnezeu Tatăl. La 10 zile după înălţare, Rusaliile comemorează ziua în care Sfântul Duh a pogorât sub forma unor limbi de foc asupra apostolilor adunaţi, dându-le facultatea de a se face înţeleşi în toate limbile, pentru a răspândi credinţa creştină.

Tainele Bisericeşti (Sacramentele)

Sunt nişte semne, gesturi vizibile care îl fac pe creştin să intre în viaţa divină. Principalele taine sunt:

- botezul cu apă, care îl introduce pe noul credincios în Biserică;- botezul cu Duh Sfânt, în cursul căruia Duhul Sfânt pătrunde în sufletul

creştinului, ca la Rusalii;- euharistia sau împărtăşania, care este cel mai important momentdin viaţa

creştinilor: ei primesc trupul şi sângele lui Hristos sub formă de pâine şi vin;- spovedania (mărturisirea şi dezlegarea păcatelor),care aduce iertarea Bisericii

celui care se căieşte pentru păcatele lui;- căsătoria;- hirotonisirea, care dă preoţilor puterea de a celebra sacramentele;- ungerea cu mir a bolnavilor, care îl pregăteşte pe creştin pentru moarte.

Simbolul peştelui

Primii creştini au ales imaginea peştelui pentru a-l simboliza pe Iisus Hristos. “Iisus Hristos , Fiul Lui Dumnezeu, Mântuitorul” se scrie în greceşte Ieus Christos Theu Uios Soter, iar primele litere ale acestor cuvinte formează “Ichtus”,care înseamnă peşte în limba greacă.

Împărtăşania

Este taina prin care creştinul reînnoieşte jertfa lui Iisus. Omul se împărtăşeşte în picioare sau în genunchi.

Biserica se măreşte şi se scindează

Din sec. V, barbarii îşi împart partea de apus a Imperiului Roman, care se prăbuşeşte în anul 476. Ei întemeiază un mare număr de regate rivale. Creştinismul este singura legătură care le va uni, sub autoritatea bisericii de la Roma. Limba folosită în Occident este latina. Partea de est a Imperiului Roman îşi păstrează uitatea până în 1453. I se dă numele de Imperiul Bizantin, deoarece capitala sa, Constantinopol, se numea odinioară Bizanţ. Aici se vorbeşte greceşte. O cultură creştină strălucitoare se dezvoltă atunci în jurul Mediteranei, rivalizând cu islamul, începând din 650.

În Răsărit, Biserica Ortodoxă

Această lungă evoluţie politică şi religioasă duce la schisma(despărţirea) Bisericii. În 1054, intervine o dispută între papa de la Roma, Leon IX, şi patriarhul de la Constantinopol, Mihail Cerularie. Ruptura devine definitivă în urma jefuirii Constantinopolului în timpul celei de-a patra cruciade, în 1204. Pe de o parte Biserica Ortodoxă(“păstrătoarea adevăratei doctrine ” a celor 7 sinoade), care refuză modificarea textului Crezului făcută de Biserica din Occident şi nu recunoaşte autoritatea universală a papei. De cealaltă parte, Biserica romano-catolică (“păstrătoarea universului în unitate”), în care papa joacă un rol din ce în ce mai împortant. Abia în 1964, papa Paul VI şi patriarhul Athenagoras I să restabilească dialogul între cele două biserici.

cEcumenismul

Abia la sfârşitul sec. XX Bisericile creştine despărţite au început un dialog de apropiere, numit “mişcare ecumenică”. Această mişcare, creată de protestanţi, s-a dezvoltat după conciliul Vatican II(catolic), care a avut loc din 1962 până în 1965. Specialişti, dar şi numeroşi credincioşi, se întâlnesc astfel pentru a căuta căile unităţii pierdute.

InchiziţiaEste un tribunal bisericesc creat în 1229 pentru a-I căuta şi judeca pe eretici. Ea a

fost instituită de călugării dominicani.

Jean Calvin (1509-1564)

Se naşte la Noyon, unde tatăl său lucra pentru episcop. Studiază latina, greaca, ebraica. În 1533, se converteşte la ideile lui Luther şi trebuie să părăsească Franţa. Fuge de Inchiziţie şi propovădiueşte Reforma. Refugiat în Elveţia, reformează Geneva, din care face un oraş model, unde domneşte o morală religioasă severă şi unde jocurile de cărţi, romanele şi balurile sunt interzise. Calvin, care a publicat în 1533 Instituţia religiei creştine, crede, ca şi Luther, că numai Biblia deţine autoritatea în materie de religie. El crede în predestinare: din cauza păcatului, firea omenească este rea; numai Dumnezeu hotărăşte să salveze pe anumiţi oameni, să la asigure viaţa

veşnică; toate faptele bune pe care le săvârşim nu au nici un efect în acest sens. Găndirea lui Calvin este la originea curentului calvinist.

Ortodocşii

Creştinii ortodocşi sunt în jur de 170 de milioane. Ei insistă asupra continuităţii cu Biserica începuturilor creştinismului, cea a martirilor şi a celor 7 sinoade (soboruri ale tuturor episcopilor) care au formulat credinţa. Textul Crezului, care fundamentează credinţa creştinilor, nu este întru totul acelaşi pentru ortodocşi şi pentru catolici. Ortodocşii nu recunosc autoritatea universală a papei, şeful suprem al Bisericii catolice. Credinţa ortodoxă subliniază acţiunea Duhului Sfânt (a treia persoană a Treimii), a cărui forţă pătrunde nu numai în sufletul credinciosului, ci şi în însăşi materia trupului său şi, prin asta, în materia lumii.

Ritualuri şi sărbătoriBiserica ortodoxă celebrează în mod cu totul special anumite sărbători, cum ar fi

Boboteaza, Paştele şi schimbarea la faţă (episod din viaţa lui Iisus când se face auzită vocea lui Dumnezeu).

Bisericile orientale au păstrat calendarul iulian, bazat pe fazele lunii, în timp ce Biserica Romei a adoptat calendarul gregorian, definit cu prilejul reformei papei Grigore XIII, în 1582; de aceea datele sărbătorilor ortodoxe şi catolice sunt diferite. Taina botezului cu apă (când credinciosul este cufundat în apă), a botezului cu Duh Sfânt şi a împărtăşaniei se primeşte simultan. Acestea permit participarea, în cursul unei ceremonii solemne, la „Taina Tainelor”, euharistia (împărtăşania din Trupul şi Săngele lui Cristos ). Acest sacrament (ortodocşii folosesc cu precădere cuvântul „taină”) se dă sub dubla formă a pâinii şi a vinului.

Credincioşii le venerează şi aprind lumânări în faţa lor. Icoanele sunt totodată o învăţătură în imagini, pe pereţii bisericii, pe catapeteasmă (perete care, în bisericile ortodoxe, îi desparte pe credincioşi de locul unde se găseşte altarul) şi în case, unde ele cheamă la rugăciune. Ca şi călugării, oamenii din popor rostesc o rugăciune simplă, în care este murmurat numele lui Iisus ,numită „rugăciunea inimii”.

Diferitele Biserici ortodoxeComunitatea ortodoxă este constituită din mai multe Biserici legate între ele, dar

care au fiecare conducătorul lor, patriarhul, Bisericile cele mai vechi s-au format din patriarhatul. Bisericile cele mai vechi s-au format din patriarhatele orientale ale Imperiului Roman: Antiohia, Alexandria, Ierusalim şi Constantinopol. Bisericile ortodoxe se administraeză singure, sunt „autocefale”. Ele corespund, în general, unei ţări: bisericile din Rusia (cea mai importantă ca număr), din România, din Serbia, din Grecia, din Bulgaria, din Cipru, din SUA. De aceste biserici depind nemijlocit ortodocşii răspândiţi în lume, precum şi de alte comunităţi: Bisericile din Finlanda, din Creta, din Africa, etc..

Organizarea Bisericilor ortodoxeViaţa monastică ocupă un loc important în lumea ortodoxă; Muntele Athos, în

nordul Greciei, este cea mai vastă mănăstire a creştinătăţii. Începâd din sec. VI, dintre călugări se aleg episcopii, care rămân celibatari. Preoţii ortodocşi, în schimb, se pot căsători.

Icoană a TreimiiIcoanele sunt pictate potrivit unor regului precise, pe un fond (adesea aurit) care nu

are lumină şi nici umbră. Acestea reprezintă cele trei persoane ale Treimii (Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt), care alcătuiesc pentru creştini, un singur Dumenzeu. Icoanele pot înfăţişa, de asemenea, sfinţi.

Fecioara cu PrunculPentru ortodocşi, ca şi pentru catolici, Fecioara Maria este „Maica Domnului” şi a

oamenilor, căci Hristos pe cruce i-a spus lui Ioan; „Fiule, iat-o pe maica ta.”

Credincioşii din OrientCâteva Biserici creştine au adoptat ritualuri şi uneori credinţe diferite de cle ale

majorităţii credincioşilor. Unele dintre ele s-au raliat în cele din urmă Bisericii catolice, altele Bisericii ortodoxe, altele au rămas independente. Dintre acestea, Biserica din Etiopia, care numără 14 000 000 de credincioşi, este cea mai importantă. Această Biserică rămasă mai multe veacuri fără nici un contact cu celelalte comunităţi creştine, şi-a păstrat totuşi credinţa. Însă practicile ei ua evoluat în mod original. Datorită prezenţei unei importante minorităţi evreieşti, ritualurile ei sunt foarte marcate de iudaism.

ProtestanţiiNăscut în sec XVI în Europa Reformei întreprinse de Martin Luther, protestantismul,

care numără aproape 400 milioane de credincioşi, este foarte divers. Luther n-a fost singurul reformator, de aceea protestantismul comportă multiple Biserici şi mişcări foarte numerose, care sunt totuşi unite prin aceleaşi cuvinte de ordine: Dumenzeu singur, Scriptura singură, Graţia singură. Dumnezeu singur: protestanţii consideră că numai credinţa în Iisus Hristos poate da omului mântuirea, adică viaţa veşnică. Scriptura singură: pentru protestanţi, Dumenzeu se face cunoscut fiecărui credincios prin Biblie, fără intermedierea preoţilor sau a unei Biserici. Graţia singură: se numeşte „Graţia” voinţa binevoitoare a lui Dumenzeu. Doar prin voinţa sa Dumenzeu dă omului credinţa care îl slvează şi îi aduce viaţa veşnică. Asta înseamnă că omul nu este salvat prin faptele sale bune pe care le săvârşeşte, ci întâi de toate prin intervenţia graţiei divine. Spre deosebire de catolici şi de ortodocşi, Bisericile protestante nu au dogme şi nici sisitem ierarhic.

Biserica şi cultul Credincioşii se duc la bisercă în fiecare duminică, pentru ceremonia cultului. Tot

aici ei celebrează şi marile evenimente din viaţă. Biserca este un loc de rugăciune şi de adunare, şi nu un loc sacru unde Dumenzeu ar fi mai prezent decât în late părţi. Fără statui şi fără imagini, Biserica are drept singur ornament o cruce goală (sau, la lutherani, un crucifix cu Hristos chinuit) şi o tribună, de unde biblia este citită şi comentată în timpul unei predici care reprezintă momentul cel mai important al cultului. Ritualurile sunt sobre şi lipsite de fast. Însă cântul religios, în special cantatele lui bach, permit credincioşilor să participe activ la cult. Protestanţii consideră că singur Dumenzeu poate face obiectul rugăciunii sau al veneraţiei. Ei nu practică nici cultul sfinţilor sau al Fecioarei Maria. Sunt celebrate, mai ales, trei mari sărbători: Crăciunul, Paştele şi Rusaliile.

Sacramentele şi pietateaProtestanţii nu recunosc decât cele două sacramente menţionate în Evanghelii:

botezul, semn al Legământului lui Dumenzeu (nu este obligatoriu chiar de la naştere); Cina (sau euharistia), comemorarea ultimei mese a lui hristos, în timpul căreia credincioşii se împărtăşesc. Protestantismul încurajează o pietate colectivă şi familială centrată în jurul Bibliei. În afara învăţăturii religioase pe care o primesc în sânul familiei, copiii frecventează, începând de la vârsta de 6 ani, şcoala bisericii, numită odinioară „şcoala dumunicală”, unde studiază Vechiul şi Noul Testament.

Rolul pastorului

La protestanţi, nu este necesar nici un intermediar între Dumnezeu şi om. Funcţa celui ce ste numit pastor nu are aşadar un caracter sacru, ca aceea a preotului catolic. Pastorul este un credincios, care, la fel ca toţi credincioşii pregătiţi pentru aşa ceva, predă mesajul biblic şi dă sacramentele, semne ale graţiei divine. Însă studiile religioase pe care le-a făcut, îi permit să-i păstorească mai bine pe credincioşi (pastorul este „călăuza turmei”). Pastorii se pot căsători, iar femeile pot deveni pastori.

Organizarea Bisericlor protestanteUnele Biserici protestante sunt organizate în parohii, conduse de pastor şi de un

grup de credincioşi aleşi. Fiecare parohie îşi delegă reprezentanţi la „sinodul” regional, adunare alcătuită atât din credincioşi, cât şi din pastori, iar fiecare sinod regional, anual, îşi trimite delegaţi la sinodul naţional, unde se iau deciziile importnte ale fiecărei biserci naţionale.

Principalele componente ale protestantismuluiProtestantismul se compune din: - Biserici, care au particularităţile şi modul lor propriu de organizare. Cele mai

importante curente sunt luteranismul (70 000 000 credincioşi), calvinismul (Biserci reformate sau prezbiteriene, 55 000 000 credincioşi) şi anglicanismul (peste 60 000 000 credincioşi în Anglia şi în lume). Alte curente s-au dezvoltat în special în Statele Unite: menoniţii, baptiştii, metodiştii, quakerii, adventiştii, penticostalii;

- Mişcări de ajutorare a celor mai năpăstuiţi, cum este Armata Salvării. Consiliul ecumenic al Bisericilor a fost fondat de protestantism în 1948; este vorba de o structură care grupează, la Geneva, marea majoritate a Bisericilor protestante şi ortodoxe (adică aprox. 300 de Biserici şi 500 milioane de credincioşi).

Barbara HarrisÎn 1980, a fost hirotonisită episcop al Bisericii anglicane din SUA. Începând cu anul

1960, majoritatea Bisericilor reformate admit pastori femei. Anglicanii britanici le acceptă începând din anul 1962.

Biserica anglicanăRegina Angliei este conducătorul Bisericii anglicane fondate de regele Henric VIII

Tudor (1491-1547). Regina numeşte episcopii cu acordul arhiepiscopului de Canterbury.

Martin Luther KingFiu al unui pastor negru protestant, se naşte în 1929 în Atlanta, într-un stat sin

sudul SUA unde domneşte rasismul. Elev foarte bun, visează să ajungă avocat pentru a-i ajuta pe negri, intră la 15 ani la universitate, apoi, la 17 ani, se hotărăşte să devină pastor. Fondează „Asociaţia naţională pentru propăşirea oamenilor de culoare”, unde negrii şi albi, uniţi prin aceleşi ideal creştin, luptă paşnic pentru egalitate. Cere locuitorilor oraşului Montgomery, din Alabama, să nu utilizeze autobuzele oraşului, în care se alocau locuir diferite albilor şi negrilor. Închis de mai multe ori, este însă susţinut de preşedintele Kenedy. Moare asasinat în 1968.

Catolicii

Aşa cum este întrebuinţat în mod curent, cuvântul „catolic” desemnează, începând din sec. XVI, acea parte a Bisericii care recunoaşte autoritatea universală a papei, a cărui reşedinţă se află la Roma. Cu aproape un miliard de credincioşi, răspândiţi în este 40 de naţiuni, catolicismul constituie ramura cea mai importantă a creştinismului.

Catolicismul este masiv majoritar în America Latină (90 % din populaţie), majoritară în Europa occidentală (cca 60 %), minoritar în America de Nord (25 %) şi în Africa neagră (12 %), foarte slab în Asia (4 %), în Africa de Nord şi în Orientul Apropiat şi Mijlociu (2 %).

Mesa, celebrarea şi euharistiaPentru catolici, ca şi pentru ceilalţi creştini, Hristos înviat este cel care face legătura

dintre Dumenzeu şi oameni. Duminica, la mesă, catolicii celebrează împreună această credinţă. Mesa cuprinde două momente intense: citirea Bibliei (Vechiul şi Noul Testament) şi sacramentul euharistiei, pe care catolicii îl consideră bunul lor esenţial. Acest lucru reaminteşte de ultima masă a lui Iisus, în timpul căreia a stabilit Noul Legământ dintre Dumenzeu şi oameni. Este totodată, pentru catolici, ca şi pentru ortodocşi, misterul „prezenţei reale” a lui Hristos în pâine şi vin. Pâinea este dată de preot credincioşilor sub forma unei ostii (bucată de pâine nedospită, de formă rotundă), cu cuvintele: „iată trupul lui Hristos”. Astfel , credincioşii participă la sacrificiul lui Hristos, care şi-a dat viaţa pentru toţi oamenii.

Locul cultului: BisericaBiserica este locul unde catolicii se adună pentru a se ruga şi a-şi celebra cultul.

Este totodată, pentru ei, un loc sacru, unde Hristos este prezent în timpul sacramentului euharistiei. Bisericile, la origine, au un plan în formă de cruce. Preotul celebrează mesa pe altar, care este o masă din piatră sau din lemn, pe care sunt puse Biblia, crucea şi nişte lumânări. Lângă altar, se aprinde o lumânare în Ziua de Paşti şi la fiecare mare sărbătoare până la Rusalii. Tabernacolul este un dulăpior în care sunt închise uneori ostiile. În acest caz, o luminiţă roşie indică prezenţa divină. Bisericile sunt împodobite cu tablouri, vitralii şi sculpturi care povestesc viaţa lui Hristos, a Fecioarei Maria şi a Sfinţilor.

Ritualuri şi învăţământBiserica catolică recunoaşte aceleaşi sacramente ca şi Biserica ortodoxă; ea nu

îngăduie totuşi divorţul, în timp ce ortodocşii au voie să divorţeze odată în viaţă. Marele sărbători sunt, de asemenea, aceleaşi. Ca şi la ortodocşi, cea mai importantă sărbătoare este Paştele, sărbătoarea învierii lui Hristos, însă un accent deosebit este pus pe Crăciun. Un cult important este adus Fecioarei Maria, pe 15 august, când catolicii sărbătoresc Adormirea Maicii Domnului (urcarea la cer a Fecioarei). Ei celebrează, de asemenea, Sărbătoarea Tuturor Sfinţilor, pe 1 noiembrie („ziua morţilor”, în care lumea se roagă pentru defuncţii care aşteaptă învierea, este pe 2 noiembrie). Copilul este botezat chiar de la naştere: el intră în comunitatea creştină. Preotul îi toarnă apă pe cap în semn de puruficare şi îl atinge cu mir (ulei sfinţit). Copilu primeşte o educaţie religioasă numită „catehism”; el învaţă să se roage lui Dumnezeu şi să se comporte ca un creştin. Îşi face „prima împărtăşanie”, apoi „profesiunea de credinţă” (reînnoire a jurămintelor botezului) şi primeşte sacramentul confirmării (darul Duhului Sfânt).

Structura ierarhică a BisericiiÎn Biserica catolică, sarcina de a interpreta şi de a propovădui Cuvântul Domnului

(revelat în Biblie) este încredinţată tuturor episcopilor, sub autoritatea papei. Conciliul Vatican II (1965) a reamintit că papa este „vicarul lui Hristos” şi „păstorul întregii Biserici”: el are o putere supremă şi universală la care sunt asociaţi şi episcopii. Papa poate întruni concilii, adunări ale tuturor episcopilor din lume, care au puterea de a da şi de a modifica regulile de funcţionare a Bisericii. El poate , de asemenea, mai frecvent, să convoace sinoade, adunări mai restrânse, care nu pot emite decât opinii.

Episcopul este „cel care veghează”, în fruntea unei dioceze, adică a unei comunităţi regionale; el hirotonisteşte preoţii (sacramentul hirotonisirii). Purtând răspunderea

unei parohii, preoţii predică, predau învăţătura religiosă şi oferă sacramentele. Ei sunt celibatari, excepţie făcând căteva Biserici din Orient. Sunt ajutaţi de diaconi care, însă, se pot căsători. Conciliul Vatican II a dat multă importanţă laicilor (din greacă, „popor”), care sunt încurajaţi să ia parte la anumite sarcini religioase; aceste lucru s-a realizat, mai ales, în Bisericile din America Latină.

Ordinele şi congregaţiile religioase au un rol important pentru rugăciune, învăţământ şi ajutorare a celor mai năpăstuţi. Preoţii, călugării şi aâlaicii alcătuiesc Biserica.

Fecioara din CzestochowaFecioara Neagră din Czestochowa (Polonia), este ţinta pelerinajelor care adună

milioane de credincioşi.

Spovedania Potrivit Evangheliei, apostolii au primit puterea de a ierta păcatele (greşelile) în

numele lui Dumnezeu.

Papa Ioan Paul IIDin 1978, papă este Karol Wojtyla, născut în 1920 în Polonia. Episcop de Roma,

papa este considerat succesorul Sf. Petru, primul apostol al lui Iisus. El este ales de cardinali, cei mai înalţi demnitari ai clerului, prin vot secret.

HINDUISMUL este una dintre cele mai vechi religii din lume. A apărut prin anul 2000 î.Hr, în India, unde continuă să fie practicat în mod majoritar. Se bazează pe texte sacre. Credincioşii lui se numesc hinduşi.

Religia hindusă numără astăzi în lume aprox. 700 milioane de credincioşi. Este dominantă din plin în SE Asiei, îndeosebi în India şi Bali. Hinduismul se bazează pe mai multe categorii de texte. Se disting mai ales Vedele, care au fost compuse începând cu anul 1800 î.Hr, şi epopeile, alcătuite începând cu anul 700 î.Hr.

Textele sacre şi epopeileVedele povestesc originile lumii, viaţa zeilor şi propovăduiesc rugăciunile şi

ritualurile. Sunt alcătuite din patru lucrări, dintre care cea mai veche, RIG VEDA, conţine peste 1000 de imnuri adresate zeilor. Vedele au fost ulterior comentate de brahmani şi au dat naştere altor texte, îndeosebi UPANIŞADELE, BRAHMANA şi CODICELE lui MANU. În această ultimă culegere sunt expuse principiul castelor şi legea reîncarnării. Epopeile au fost compuse mai târziu decât VEDELE şi, în general, în versuri. Ele conţin viaţa zeilor şi explică originile lumii. Primele două sunt RAMAYANA şi MAHABARATA. Mahabarata, cel mai lung poem care a fost compus vreodată, povesteşte în 200 000 de versuri lupta dintre cele două familii princiare, cei 100 de KAURAVA şi verii lor, cei cinci fraţi PANDAVA. Zeii participă la aceste conflicte; zeul Krişna ia partea celor cinci fraţi şi îi ajută să câştige. Pe parcursul povestirii, Krişna îşi prezintă învăţătura într-un lung poem, BHAGAVADGITA, Cântecul celui Preafericit. Epopeea RAMAYANA povesteşte viaţa şi peripeţiile lui Rama, cea de-a şaptea încarnare sau cel de al şaptelea avatar al zeului VIŞNU.

O multitudine de zeiExistă câteva mii de zei în hinduism. Ei sunt toţi reprezentări ale unei Fiinţe unice

care există înainte de orice lucru şi se găseşte peste tot. În epoca în care au fost scrise VEDELE, Indra, stăpânul cerului, era unul dintre zeii principali. Trei zei au căpătat apoi mai multă importanţă: Brahma, Vişnu şi Şiva. Brahma creează lumea, are patru chipuri

şi patru braţe care îi permit să vadă şi să acţioneze peste tot. Vişnu păstrează lumea, având drept atribute un disc, simbol al energiei divine, o măciucă, semn al puterii, şi o scoică, ce reprezintă apa, fertilitatea şi bogăţia. Şiva distruge lumea pentru a o transforma; este deopotrivă cumplit şi binefăcător. El este înfăţişat adesea într-un cerc de foc, element distrugător, şi ţine o tobă mică, care a produs primul sunet, cel al creaţiei.

CasteleÎn India, societatea este împărţită în caste: în vârf, brahmanii, apoi ksatrya (nobili şi

militari), vaisya (negustori şi agricultori). În fine, sudra (slujitori ai celorlalte caste). Se consideră că acela care a dat naştere acestei organizări sociale este zeul Brahma, creatorul lumii, fiecare castă provenind dintr-o parte a trupului său. Din gura sa a ieşit cea mai pură,cea a brahmanilor, care studiază textele sacre; din braţele sale s-au născut ksatrya; din coapsa sa, vaisya, iar din picioare, sudra. Hinduşii care nu aparţin nicuneia dintre cele patru caste principale sunt consideraţi imprui. Ei se numesc paria. Sistemul castelor a fost suprimat oficial în 1947; totuşi, el continuă în unele regiuni.

Ciclul reîncarnărilorÎn hinduism, fiecare individ trăieşte de mai multe ori. Moartea este trecerea de la un

destin la latul. După moarte, sufletul, care este veşnic, se reîncarnează în alt trup, în funcţie de faptele săvârşite în viaţa care tocmai s-a încheiat. Această lege se numeşte Karma.

Zeul GaneşaLegenda povesteşte că Ganeşa stătea de pază în timp ce mama sa, zeiţa Parvati, se

scălda. Însă tatăl său, zeul Shiva, nu l-a recunoscut şi, gelos, a pus să i se taie capul. Pentru a-şi consola nevasta, Shiva i-a promis că avea să-i dea lui Ganeşa capul primului animal care avea să se ivească. Acesta a fost un elefant. Ganeşa este înfăţişat aşadar cu trup omenesc, având un pântec proeminent, cap de elefant şi patru braţe, în general de culoare roşie. Stă călare pe un şobolan, simbol al hoţilor. El este „stăpânul obstacolelor”, zeul Înţelepciunii, al Inteligenţei, al Artelor şi Negoţului. Acest zeu secundar este unul dintre cei mai populari zei ai hinduismului. Aniversarea sa este celebrată prin mari sărbători.

Ritualurile şi sărbătorilePentru hindus , toate actele vieţii au un caracter sacru. Liber de a se adresa zeului

pe care şi l-a alesdintre toate divinităţile hinduismului, el săvârşeşte zilnic acasă gesturile de rugăciune, de ofrandă şi îşi face abluţiuni. Se duce la templu unde preoţii înalţă un cult zeului. În fine, participă la sărbători şi pelerinaje, pentru a se apropia de zei şi pentru a obţine o reîncarnare mai bună în existenţa sa viitoare.

Rugăciuni şi ceremoniiFiecare acasă are un altar cu imaginile divinităţii care ocroteşte familia sa. Membrii

familiei se roagă în faţa acestui altar de două ori pe zi, la răsăritul şi la apusul soarelui. Aşezat turceşte fiecare recită textele sacre arzând beţigaşe de tămâie, apoi oferă zeului mâncare, flori, apă, grăunţe... Numeroase ritualuri de purificare ritmează ziua: clătirea gurii, stropirea capului. Acestea sunt însoţite de rugăciuni.

Credinciosul se duce la templu în cartierul sau în satul său, pentru a-i vizita pe zei, pentru a le aduce ofrande (lămpi sau lumânări aprinse, fructe, flori sau parfumuri) sau pentru a asculta recitarea Vedelor. Templul este lăcaşul unui zeu principal, Vishnu sau Shiva, înconjurat în general de toţi ceilalţi zei care îi sunt asociaţi. Imaginea sa, adesea o statuie, se găseşte într-o încăpere specială, unde veghează un preot al templului. În templele mari, preotul aparţine castei brahmanilor. În fiecare zi, el „trezeşte” zeul şi-i

aduce ofrandele, pentru ca acesta să fie binevoitor faţă de întrega comunitate a credincioşilor. Cântă imnuri şi organizează în onoarea sa spectacole de muzică şi dans.

Marile etape din viaţa unui credinciosChiar de la naştere, nou-născutul este prezentat zeilor. Cu acest prilej, un guru,

adică un maestru spiritual, se duce la domiciliul familiei şi introduce în gura pruncului un terci din miere şi unt topit. În a zecea zi, copilului i se dă un nume. La patru ani i se rade craniul, iar părul său este oferit zeului familiei. Părul care va creşte după aceea va fi semnul unei noi vieţi. În familiile care aparţin uneia din primele trei caste, băiatul, între 7 şi 10 ani, este supus ceremoniei de iniţiere (upanayana) care îl integrează în castă. Guruul ales de tată petrece în jurul braţului drept şi în jurul capului tânărului hindus cordonul sacru, care arată că de acum încolo acesta este „de două ori născut”. Ritualurile căsătoriei ţin mai multe zile. Soţia, condusă în noua ei locuinţă, aduce focul domestic, se aşează pe o piele de bou roşie, apoi împărtăşeşte cu soţul ei bucatele de ofrandă. Bărbatul însurat, ajuns cap de familie, are datoria de a procrea fii pentru a a sigura linia urmaşilor, de a veghea asupra căminului şi de a executa riturile domestice.

SărbătorileÎmbracă forme diferite de la o regiune la alta. Ele evocă adesea întâmplări din

marile epopei, Mahabharata şi Ramayana. În noiembrie-decembrie, Diwali, sau „sărbătoarea luminilor”, marchează anul nou în nordul ţării. Mii de lămpiţe ard la feresterle caselor, în jurul templelor şi la picioarele statuilor zeilor. În cinstea lui Vishnu, au loc focuri de artificii. Holi, în februarie-martie, celebrează venirea primăverii. Această sărbătoare veselă este închinată zeului Kama, zeul dragostei. Pe străzi, se aprind focuri de bucurie. În timp ce se perindă în procesiune, credincioşii se stropesc cu pulbere roşie şi cu apă colorată, ca semn al reînnoirii. În funcţie de loc se serbează şi Kali, zeiţa cu 10 braţe, Ganeşa, cel cu cap de elefant, sau Rama,eroul din Ramayana. În timpul procesiunilor care pleacă de la templu şi se întorc tot acolo, sunt plimbate pe care reprezentări uriaşe ale divinităţii. Majoritatea sărbătorilor se încheiei printr-o baie purificatoare, pentru a spăla pe zeu de impurităţile pe care i le-u transmis, poate, credincioşii.

GangeleEste fluviul sacru. Hinduşii cred că Ganga Mai, „maica noastră, Ganga”, a fost

trimisă pe pământ de zeul Brahma. Se crede că gangele ar izvorî din degetul mare de la piciorul lui Vishnu, sau că s-ar revărsa din părul lui Shiva. În tot lungul cursului său este jalonat de oraşe sfinte, cum ar fi Benares. Milioane de pelerini vin aici pentru a face baia rituală.

O cremaţiuneDupă moarte, defunctul este îmbrăcat cu haine noi şi dus cu alai pentru a fi

incinerat. Corpul său este pus pe un rug şi ars.

Templul KandaryaConstruit în 1002, este unul dintre cele mai frumoase edificii din complexul de la

Khajuraho, care numără trezeici de temple.

DicţionarAbluţiune – gest pe care îl fac adpţii unor religii pentru a se purifica, stropindu-şi

cu apă diferite părţi ale corpului.Atribut – ceea ce este specific pentru cineva sau ceva, ceea ce îl caracterizează.Avatar – nume dat diferitelor încarnări ale zeului Vişnu.

Guru – în India, înţelept considerat drept maestru spiritual; lui i se încredinţează educaţia spirituală a băieţilor care fac parte din castele superioare.

Karma – principiu potrivit căruia viţa unei fiinţe omeneşti nu este decât veriga unui lanţ de vieţi. Fericirea din fiecare viaţă depinde de faptele săvârşite în viaţa anterioară.

Jainismul şi sikhismul sunt două religii practicate în India de mai puţin de 3% din populaţie. Amândouă aceste religii se întemeiază pe învăţătura unui maestru, care duce o viaţă exemplară şi propovăduieşte credinţa.

Jainismul şi sikhismulJainismul şi sikhismul s-au născut ca reacţie împotriva hinduismului şi a sistemului

său de caste. Jainismul a fost întemeiat în sec V î.Hr, de către Mahavira, supranumit Jina, triumfătorul. Sikhismul a apărut mai târziu, la finele sec. XV, sub impulsul lui Guru Nanak.

Apariţia jainismuluiPrin anul 540 î.Hr, la vârsta de 28 de ani, mahavira îşi părăseşte familia şi vreme de

12 ani duce o viaţă de ascet, străbătând drumurile, trăind din pomeni şi meditând. La vârsta de 40 de ani el atinge iluminarea. De atunci şi până la moarte, Mahavira îşi dedică timpul propovăduirii învăţăturii sale. Fiecare ins este răspunzător, spune el, de mântuirea sa şi poate pune capăt ciclului renaşterilor succesive. La rândul lor, discipolii lui Mahavira vor merge să predice jainismul. Textele care fundamentează religia sunt fixate în scris mai târziu, în sec. V.

Mesajul jainismuluiPrincipilu fundamental al jainuismului este non-violenţa (ahimsa), care se manifestă

prin respectul faţă de orice formă de viaţă: uamnă, animală sau vegetală. Unii călugări poartă un văl în faţa figurii, alţii mătruă pământul în faţa lor mergând sau înainte de a se aşeza, pentru a evita să omoare şi cel mai mărunt animal. Toţi jainii sunt vegetarieni. Nu pot exercita anumite meserii, cum ar fi aceea de agricultori. Lucrând pământul, ar putea vătăma animale.

Călugării şi călugăriţele se grupează în comunităţi conduse de un maestru. Trăiesc din pomeni. Jură să trăiască în castitate şi sărăcie. Nu au voie să mintă şi să fure. Credinciosul merge la temple pentru a se ruga şi pentru a aduce ofrande de hrană, parfum , flori sau bani unor Jina (persoane care au atins perfecţiunea). El se aşează la picioarele statuii, recită imnuri i citeşte din Scripturi.

La fiecare 12 ani, jainii se adună la picioarele statuii lui Bahubali, un înţelept care şi-a încheiat ciclul reîncarnărilor.

Istoria sikhismuluiCând se naşte, la finele sec. XV, armatele turceşti stăpâneau India de două veacuri

şi au încercat să impună aici islamul. De aceea, sikhismul se inspiră din religia musulmană în credinţa sa într-un Dumnezeu unic, creator şi atotputernic. Întemeietorul sihismului, Guru Nanak, s-a născut în apropiere de Lahore, în Punjab, în 1469. după mai mulţi ani de meditaşie şi de viaţă rătăcitoare, primeşte într-o zi iluminarea. Se apucă atunci să predice credinţa sa într-un Dumnezeu suprem şi propovăduieşte calea pentru a scăpa de legile Kharmei prin eliberarea de ciclul reîncarnărilor. Disciolii săi sunt numiţi „sikhşi”, adică „cei care au învăţat”. La moartea sa, în 1539, este considerat guru, îndrumătorul spiritual al noii religii. După el, se succed nouă guru, care îmbogăţesc sikhismul cu propriile lor învăţături. Totalitatea acestor texte care numără peste 1400 de pagini, constituie Granth Sahib, cartea sacră. În sec. XVIII, al zecelea guru, Govind Singh, transformă sikhismul într-o religie de războinici, cu un cod de disciplină. Această religie se numeşte „religia lui Kirpan”, adică a sabiei, şi se opune stăpânirii musulmane. Ea afirmă egalitatea tuturor, indiferent de casta de origine. Acest guru declară că după el autooritatea religioasă nu va mai veni de la un guru, ci va fi însăşi Cartea. Granth Sahib devine astfel Guru Granth Sahib.

Ritualurile şi sărbătorile sikhismuluiPatru ritualuri principale ritmează existenţa oricărui sikh: alegerea unui nume,

iniţierea în adolescenţă, căsătoria, şi, după moarte, cremaţiunea. Veşmintele şi accesoriile fac parte din ritual. Cei cinci K: barba şi părul netuns (Kesh) prins cu un pieptene (Kangha), brăţara de oţel (kara), pantalonii scurţi (Karsha) şi sabia (Kirpan) reprezintă deopotrivă unitatea şi fraternitatea comunităţii sikh. Aceaste elemente le reamintesc totodată credincioşilor că trebuie să-şi apere drepturile şi libertatea. Cartea sacră se află în centrul ritualului sikh. Fiecare casă are un exemplar. În temple Guru Granth Sahib sta pe un altar acoperit cu o stofă pentru a fi ferit de impurităţi. Credincioşii se duc la templu pentru a asculta formulele sacre şi imnurile.

Mazdeismul

Este o religie întemeiată în Persia (Iranul actual), în sec. V î.Hr, de către Zoroastru. În sec. IX, numeroşi mazdeeni se instalează în NV Indiei, unde sunt numiţi parsis (perşi). Zeul lor principal este Ahura-Mazda, al cărui simbol este focul. Există aproximativ 200 000 de parsis în India.

Dicţionar Ascet – persoană care îşi impune o viaţă foarte austeră şi care renunţă la

plăcerile trupeşti din motive morale sau religioase. Pomană – dar făcut celor săraci Castitate – abţinerea de la plăcerile sexuale. Cremaţiune – acţiune de ardere a morţilor Guru – în India, înţelept considerat drept maestru spiritual; lui i se încredinţa

educaţia religioasă a băieţilor care făceau parte din castele superioare. La sikhşi, guruul este principala autoritate religioasă.

Iluminare – faptul de a ajunge la înţelegerea totală a sufletului omenesc şi a lumii

Jina – personaj care a reuşit să se elbereze de lanţul reîncarnărilor Kharma – principiu potirvit căruia viaţa unei fiinţe omeneşti nu este decât

veriga unui lanţ de vieţi. Fericirea din fiecare viaţă depinde de faptele săvârşite în viaţa anterioară.

Vegetarian – persoană care nu mănâncă niciodată carne

Budismul a fost întemeiat în sec. V î.Hr. de către un înţelept numit Buddha şi s-a răspândit în toată Asia între sec. II şi XII. Această religie a fost influenţată de religiile ţărilor care au adopat-o.

Budismul Este astăzi uan dintre cele trei religii dominante din lume. El numără între 300 şi 400 milioane de credincioşi, care trăiesc mai ales în Asia de SE. Întemeietorul budismului, Buddha, se naşte în India, la finele sec. VI î.Hr. În această epocă, toţi indienii practicau hinduismul, pe care Buddha se bazează pentru a propovădui noua doctrină. E vorba mai mult de o înţelepciune, fără zei sau texte sacre, şi mai puţin de o adevărată religie.

Viaţa lui BuddhaPrinţul Siddharata Gautama se naşte prin anul 533 î.Hr. în oraşul Kapilavastru din N Indiei. Duce o existenţă foarte ocrotită în palatul părinţilor săi. Însă, la vârsta de 29 de ani, are patru întâlniri care îi răscolesc viaţa: se întâlneşte cu un bătrân, cu un om bolnav, cu un mort şi cu un călugăr care cerşeşte pentru a se hrăni. El descoperă astfel bătrâneşea, durerea, moartea şi sărăcia, punându-şi întrebări despre rostul existenţei. Se hotărăşte să plece pentru a trăi aidoma călugărilor

cerşetori şi pentru a medita. Sălăşluieşte în preajma asceţilor hinduşi, care îl învaţă să postească şi să se concentreze pentru a medita. Studiază apoi textele sacre ale hinduismului. Însă, negăsind răspuns la întrebările sale, se hotărăşte să caute el însuşi calea spre Adevăr şi spre propria lui eliberare.Legenda poveşteşte că Bodhgaya, aşezat la poalele unui smochin, copacul care simbolizează cunoaşterea (bodhi), a primit iluminarea, în urma unei meditaţii prelungite. Şi devine atunci Buddha, adică „trezitul” sau „luminatul”. La Benares, rosteşte primul discurs. Apoi, împreună cu discipolii săi, cutreieră N Indiei pentru a-şi propovădui doctrina. După lungi ani de viaţă rătăcitoare, moare foarte bătrân.

Mesajul lui BuddhaÎn faţa discipolilor săi, cu prilejul predicii de la Benares, Buddha expune cele patru

nobile adevăruri, care constituie baza doctrinei sale.El afirmă întâi că lumea este doar suferinţă (primul adevăr). Naşterea, boala,

bătrâneţea, moartea provoacă suferinţă. Durerea omului provine din ataşamentul său faţă de viaţă şi din dorinţa sa, care nu poate fi niciodată satisfăcută, de a avea fericirea (al doilea adevăr).

Pentru a opri suferinţa şi pentru a ajunge la împăcare, omul trebuie aşadar să se elibereze de dorinţă şi să o nimicească (al treilea adevăr), ducând o viaţă exemplară.(al patrulea adevăr). În acest al patrulea adevăr, Buddha dezvăluie calea pe care omul trenuie să o îmbrăţieze pentru a face să înceteze suferinţa şi pentru a cunoaşte nirvana. El defineşte nirvana ca o stare de beatitudine veşnică, în care dorinţa, ignoranţa, timpul şi suferinţa nu mai existaă. Cu nirvana ia sfârşit ciclul reîncarnărilor succesive. Budismul se adresează tuturor, fără excepţie: indiferent de sex sau de origine socială, toţi budiştii aparţin aceleiaşi comunităţi, sangha. Pentru a dobândi înţelepciunea, trebuie să meditezi îndelung, în fiecare zi, a cele patru adevăruri şi să urmezi principiile morale formulate de Buddha. În sec. III î.Hr, împăratul indian Ashoka se converteşte la budism, care devine religie oficială. Numeroşi călugări răspândesc mesajul budist în afara frontierelor. Budismul se propagă astefl în toată Asia, pătrunde în Sri Lanka, Birmania, China. Până în veacul VIII, această religie cunoaşte o expansiune foarte rapidă, înrădăcinându-se în Coreea, Japonia, Tibet, însă din sec V d.Hr, în India este practicată din ce în ce mai puţin.

Amprentele picioarelor lui BuddhaLa începuturile budusmului, nu se făceau picturi sau statui ale lui Buddha, căci

părea imposibil să poţi înfăţişa un personaj atât de extraordinar. Se utilizau, aşadar, simboluri, cum ar fi urmele lăsate în drumurile sale. În templul Haein, din Coreea, călugării păstrează peste 81 000 de bucăţi de lemn. Ele reprezintă amprenta paşilor lui Buddha şi sunt gravate cu texte sacre. Alte simboluri ale lui Buddha sunt roata, simbolul vieţii şi al cosmosului, parasolul şi tronul, semen ale autorităţii, lotusul, floare ce simbolizează puritatea, şi elefantul alb visat de mama lui Buddha înainte de naşterea copilului.

Dicţionar Bodhisattva – înţelept care face jurământul de a mântui toate fiinţele şi de

a-i ajuta pe cei care suferă, în loc să atingă nirvana. Moara cu rugăciuni – cilindru care conţine nişte formule sacre şi pe care

budiştii îl învârt cu ajutorul unui mâner. Nirvana – stare pe care omul o atinge atunci când, scăpând de ciclul

reîncarnărilor, nu mai simte nici o dorinţă şi prin urmare nici o suferinţă Predică – discurs cu caracter religios

Curentele budismului şi sărbătorile

Începând cu sec. III, budismul se împarte în două mari curente, care propun fiecare o cale (vehicul) diferită de a ajunge la nirvana: Hinayana (Micul Vehicul) şi Mahayana (Marele Vehicul). La origine, budismul nu comportă nici un cult şi nici ceremonii speciale. Însă, treptat, credincioşii au celebrat ritualuri şi sărbători.

Budismul hinayanaCurentul hinayana sau Micul Vehicul este practicat astăzi de 35 % dintre budişti. Este religia dominantă în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Cambodgia şi Laos. Credincioşii aplică cu stricteţe regula vieţii lui Buddha. Ei se angajează să-şi găsească refugiu în Buddha, în dharma (predicile lui Buddha) şi în sangha (comunitatea). Budismul hinayana este prin esenţă o regulă de viaţă monastică, fără o divinitate supremă. Credincioşii respectă interdicţiile: interdicţia de a ucide, de a fura, de a comite adulter (de a fi infidel), de a minţi, de a consuma băuturi care îmbată. Călugării aleg să se retragă din societate, pentru a medita şi se adună în comunitate. Nu iau decât o singură masă pe zi, trăiesc din pomeni; este vorba despre călugării cerşetori. Ei asigură educaţia copiilor, celebrează naşterile, căsătoriile şi înmormântările. În fiecare an se sărăbtoreşte întemeierea comunităţii (în februarie sau martie) şi momentul când călugării rămân la mănăstire pe timpul sezonului ploilor (iulie şi august).

Budismul mahayanaCurentul mahayana sau marele Vehicul întruneşte 60 % dintre budişti. Este practicat mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia şi Vietnam.Budiştii mahayana interpretează mai larg mesajul lui Buddha. Ei consacră în acelaşi timp un cult divinităţilor hinduse şi celor dintr-o altă religie, cum ar fi daoismul în China sau şintoismul în japonia. Venerează mai ales diferitele figuri ale lui Buddha, din care au făcut un zeu. Ei închină un cult şi unor bodhisattva, nişte oameni plini de înţelepciune care au hotărât să se dedice mântuirii celorlalţi. Cel mai venerat dintre aceştia este Avalokiteshvara, care are mai multe braţe şi numeroase capete, simbolizănd ajutorul infinit pe care îl aduce oamenilor. Cu prilejul ceremoniilor, călugării acoperă statuia lui Buddha cu stofe, aur şi bijuterii. Credincioşii le aduc ofrande sub formă de hrană, flori sau tămâie. Recită rugăciuni şi se aşează la picioarele lui Buddha pentru a medita.

Sărbătorile comuneToţi budiştii celebrează sărbătorile care amintesc de marile evenimente din viaţa lui Buddha. Pelerinajele atrag periodic mulţimi de credincioşi în locuirle în care a trăit Buddha: Kapilavastu, oraşul natal, Bodhgaya, unde a primit iluminarea; Benares, unde a predicat pentru prima oară, şi Kusinara, unde a murit. Acolo, în numeroase temple care au fost construite, pelerinii vin să se roage şi să se prosterneze în faţa imaginilor lui Buddha. Ansamblul ritualurilor diferă în funcţie de regiune şi de ţară: credinciosul poate să se aşeze pe jos, cu picioarele încruciate şi cu mâinile pe geninchi; poate să se prosterneze lungindu-se cu faţa la pământ; poate să numere mătăniile repetând rând pe rând nişte formule, sau mai paote utiliza moara cu rugăciuni. În aprilie se sărbătoreşte naşterea lui Buddha. În unele ţări, în temple se înalţă un altar cu flori pe care este pusă statuia lui Buddha copil, peste care se toarnă ceai îndulcit.În iulie, se comemorează moartea lui Buddha. În acea zi, budiştii onorează spiritele morţilor aprinzănd lămpiţe pe care le lansează pe apă. Sărbătorile sunt prilej de spectacole. Călugării poartă măşti şi se costumează pentru a mima evenimentul. Ei reiau nenumăratele poveştilegendare care au fost create pornind de la viaţa lui Buddha.

Budismul tibetanNumită şi „lamaism” (de la numele călugărilor, lama, care conduceau Tibetul), această formă de budism, provenită din curentul mahayana, s-a amestecat cu vechea religie locală. Dalai Lama este şeful spiritual al budismului tibetan. El este considerat ca o reîncarnare a lui Buddha. Palatul său din Lahasa (deasupra), în Tibet, atarge mereu numeroşi credincioşi. În prezent, Dalai Lama trăieşte în exil în India, deoarece ţara sa este ocupată de China din 1959. lamaiştii practică tot felul de ritualuri pentru a-şi invoca divinităţile şi pentru a alunga pe demoni. Ei folosesc frecvent morile cu rugăciuni, care sunt fixate uneori la intrarea în temple.

O stupă Adepţii budismului mahayana venerează rămăşiţele lui Buddha care au fost împărţite după moartea sa: oseminte, fire de păr, dinţi. Ei au înalţat nişte monumente, stupele, pentru a le păstra. Stupa comportă în general un dom. Potrivit legendei, Buddha însuşi ar fi indicat forma pe care trebuiau să o aibă stupele, răsturnând invers bolul pentru pomeni.Aceste edificii conţin, de asemenea, cenuşa unor bodhisattva şi textele sfinte. Credincioşii vin aici să aducă ofrande. În procesiune, ei se învârtesc în jurul stupei, cântând imnuri şi recitând formule sacre. Pe marea stupă din Bodnath, în Nepal, sunt reprezentaţi ochii lui Buddha. Semnul dintre ochi traduce legăturile lui Buddha cu divinitatea.

Templul BorobudurEste un important centru de pelerinaj, unde numeroşi călugări şi cerdincioşi budişti se duc să mediteze şi să se roage. Se află în insula Java şi a fost înălţat în sec. VIII d. Hr. Sanctuarul principal este un mandala, adică simbolizează cosmosul, Universul aşa cum şi-l reprezintă budiştii. Cele patru scări sunt orientate în funcţie de punctele cardinale. Primele cinci terase simbolizează viaţa pământească a lui Buddha, iar celelalte trei terase de deasupra lor reprezintă lumea spiritului. Deasupra, Buddha, o sculptură din peşterile din Ajanta, loc de pelerinaj în India.

Două mişcări religoase s-au născut în China în sec. Vi î. Hr, confucianismul şi daoismul. Primul a fost întemeiat de Confucius, al doilea de Lao Zi. Aceste două religii sau înţelepciuni s-au menţinut până în zilele noastre.

ConfucianismulÎnainte de apariţia confucianismului, în China existau alte credinţe. În sec. II î. Hr,

budismul a venit din India şi a fost adoptat de mulţi chinezi. Acestă religie a devenit ulterior la fel de importantă precum confucianismul şi daoismul. Pentru chinezi, aceste doctrine nu sunt contradictorii.

Cultul strămoşilorÎn China Antică, adică între secolele XXIII – Iiî.Hr, religia care predomină este cultul

strămoşilor. Se consideră că morţii sunt nişte spirite care întreţin legături foarte strânse cu urmaşii lor vii. Fiecare familie chineză îşi venerează strămoşii. În casă, pe un mic altar, sunt aşezat nişte tăbliţe pe care sunt înscrise numele morţilor. Aici se aprind beţigaşe de tămâie şi se aduc ofrande.

ConfucianismulÎn sec. VI î. Hr, un înţelept pe nume Confucius propovădiueşte o nouă doctrină.

Numele său chinezesc este Kong Fu-zi, adică „maestrul Kong”. Doctrina sa nu este cu adevărat o religie, ci mai degrabă o morală care trebuie să-l ajute pe om să se

desăvârşească. Cuvintele sale sunt adunate în cele Cinci Cărţi Clasice şi în Convorbirile care au fost întocmite de discipolii săi. Maestrul propovădiueşte respectarea ritualurilor şi pietatea filială, adică supunerea absolută faţă de tată, care este autoritatea supremă. Confucianismul stabileşte o regulă de viaţă socială, nu are preoţi, zei sau temple. Singurul cult pe care îl cunoaşte este cultul strămoşilor. Unul dintre ritualuri constă în drumul făcut la mormântul suveranului pentru a-i aduce un omagiu în calitatea lui de strămoş al comunităţii. Ideile lui Confucius se aplică, în mod deosebit relaţiilor dintre împărat şi supuşii săi, dintre stat şi popor. Aşa cum îl obligă pe fiu să asculte de tatăl lui, confucianismul recomandă şi supunerea faţă de suveran. Mandarinii şi funcţionarii care îl asistau pe împărat trebuiau să cinoască textele lui Confucius. De la sfârşitul imperiului, sub regimul comunist al lui Mao Tzedun, confucianismul a fost combătut. Cu tate acestea, numeroşi chinezi continuă să practice această religie.

DaoismulA fost întemeiat în sec. VI î.Hr, de către un filosof pe nume Lao Zi,care înseamnă

„bătrn maestru”. Lao Zi este autorul unei mici lucrări, Dao de Jing sau Cartea Căii şi a Virtuţii. Aceasta propovăduieşte daoismul sau doctrina căii (Tao sau dao în chineză). Două forţe se opun şi ritemază viaţa: Yin, care este rece, opac, feminin şi Yang, care este cald, luminos, masculin. Aceste două forţe complementare se echilibrează. Omul trebuie să-şi găsească propira dao, să-şi ocupe locul în sânul universului şi să nu distrugă armonia care domneşte în el. Daoiştii venerează zeii cerului, ai pământului, ai apelor, puterile vânturilor, ale fluviilor şi ale munţilor. Credincioşii sunt îndeosebi ţărani şi meşteşugari. Fiecare sat are un templu al zeului solului, ocrotitor al teritoriului şi al locuitorilor lui. În sec II, daoismul devine efectiv o religie, cu noi texte, locuir de cult şi preoţi. Reguli recomandă postul, meditaţia, blândeţea, puritatea...ş Credincioşii se duc în pelerinaj în locurile sfinte (munţi, insule...), acolo unde sălăşluieşte divinitatea, pentri a-i aduce ofrande şi pentru a-i obţine astefl favorurile. Pe drumul care duce în vârful muntelui Tai Shan, unul dintre cele cinci piscuri sacre ale daoismului, credincioşii ard beţigaşe de tămâie pe care le înfig în lungul cărării. Sub influenţa budismului, unii credincioşi se retrag şi întemeiază mănăstiri.

Unirea celor trei doctrineAlături de confucianism şi daoism, budismul s-a dezvoltat în Chian din sec II î. Hr.

Aceste trei religii s-au influenţat reciproc. În sec. XVI şi XVII, o mişcare a încercat chiar să reunească cele trei doctrine într-una singură. Majoritatea chinezilor parctică astăzi aceste trei religii. Astfel, Buddha, Confucius, Lao Zi pot fi văzuţi uneori reprezentaţi împreună.

Legenda povesteşte că Lao Zi şi Confucius s-ar fi întâlnit în timpul vieţii. Indiferent dacă sunt confucianişti, daoişti sau budişti, chinezii se duc la Tai Shan, unul dintre munţii sacri, pe versantul căruia au fost înălţate multe temple.

Dicţionar Morală – totalitatea regulilor de comportare dintr-o societate, care se bazează pe

valorile binelui şi ale răului Tao sau dao – principiu de ordine care explică Universul. Tao înseamnă

„adevărata cale care duce la cer”

Şintoismul şi budismul sunt cele două religii principale din Japonia. Şintoismul s-a născut în Japonia, în timă ce budismul a venit aici în sec. VI şi s-a dezvoltat sub forme specifice.

Religiile din Japonia

Şintoismul este cea mia veche religie din Japonia. El asociază cultul strămoşilor cu venerarea naturii. Divinităţile lui sunt nişte spirite sau Kami. În sec VI, budismul se răspândeşte în înalza societate japoneză. Împăraţii continuă, totuşi să parctice ritualurile şintoiste; ei nu vor să jignească poporul, rămas în mare parte fidel credinţelor tradiţionale. În sec XIX, şintoismul este proclamat religie naţională. Astăzi, japonezii îmbină unele practici ale celor două religii.

ŞintoismulCuvântul „şinto” înseamnă „calea kami” – lor. La origine, Kami sunt sufletele

strămoşilor defuncţi care s-au refugiat în locuri naturale (cascad, valurile oceanului sau craterele vulcanilor). Ulterior, ele elementele care posedă o forţă extraordinară (soarele, luna, copacii sau vântul). Ele sunt binevoitoare sau malefice. Unelel legende, datând din sec. VIII, povestesc crearea lumii şi naşterea Kami-lor şi a Japoniei. Kami dispun de mesageri: vulpea este mesagerul lui Inari, care îi ocroteşte pe nefericiţi şi aduce bogăţie. Oamenii îi consultă pe kami cu orice prilej: înainte de o călătorie sau de un exemen, pentru a vindeca un bolnav, a blestema un duşman, a alunga ghinionul, a avea un copil, ...

Cultul şi sanctuarele şintiosteAcasă, în faţa micului altar închinat propriului kami al familiei, se depun amulete.

Acestea sunt adesea săgeţi de lemn sau fâşii de hârtie purtând numele unui sanctuar celebru. Sanctuarul este lăcaşul kami-lor dintr-un loc. Credinciosul care se duce să invoce un spirit trece mai întâi de marele portic. Torii, care marchează intrarea în spaţiul sacru. Apoi, el se purifică clătindu-şi gura şi spălându-şi mâinile într-un bazin sau un izvor natural situat în incinta sanctuarului. Pătrunde în sala de cult (haiden), însă nu poate intra în sala principală (honden), căci aceasta este lăcaşul Kami-ului. După ce a aruncat o monedă în cutia cu ofrande, sunp clopoţelul şi bate de trei ori din mâini pentru a-l înştiinţa pe kami de prezenţa lui. Înclinându-se, rosteşte rugăciunea.

Amidismul şi budismul zenVenit din China şi din Coreea, budismul s-a răspândit în Japonia la finele sec. VI şi a

zămislit diferite şcoli ieşite din curentul mahayana (Marele vehicul). Cel mai popular curent în Japonia este amidismul, cel care îi venerează pe Buddha Amida. Apărut în India, acest curent s-a răspândit în Japonia în sec. X. Buddha Amida este Buddha Luminii infinite. Este celebrat, repetând formule ca: „Slăvit fie Buddha Amida”.

Venit tot din China, budismul zen exercită şi el o mare influenţă. Se dezvoltă începând cu sec. XII. Budismul zen urmăreşte obţinerea iluminării graţie unei intense concentrări şi unei aspre discipline fizice. Astfle, practicarea artelor marţiale, conzemplarea unei grădini cu nisip sau meditaţia timp de mai multe ceasuri sunt metode ale acestei religii.

Spiritul zen se manifestă prin ceremonia ceaiului sau prin arta de a aranja buchetele de flori, numită „ikebana”.

Ceremonii, sărbători şi pelerinajeBudismul şi şintoismul sunt strâns legate. Sub influenţa budismului, kami devin zeii

protectori ai templului; sunt reprezentaţi sub trăsăturile unor bodhisattva. Călugării budişti particvipă la sărbătorile şintoiste. Japonezii se căsătoresc în sanctuarele şintoiste şi îşi celebrează funeraliile în mănăstirile budiste.

Pentru că au făcut un legământ sau pentru a asigura mântuirea lor sau pe cea a unui mort, japonezii efectuează pelerinajul la locurile sfinte unde sălăşluiesc divinităţile. Ei depun în sanctuar sau în faţa statuii ex-voto, pe care sunt înscrise numele şi dorinţele lor.

Pentru a invoca kami-ul munţilor sau pe cel al satului şi a obţine bunăvoinţa lui, japonezii organizează sărbători, cum ar fi cea a Primăverii, a Anului Nou... Acestea se

compară adesea cu spectacole de dans sau de lupte (sumo) şi concursuri de tragere cu arcul.

Ex-voto închinate lui InariEx-voto sunt nişte obiecte sau fâşii de hârtie pe care credincioşii la depun în

sanctuar pentru a-i mulţumi zeului sau pentru a-i cere să le îndeplinească o dorinţă.