Revista Bucurestiul meu drag

septembrie 2012 - “Bucureștiul meu drag” 1

memoria vizuală a Bucureștiului - www.orasul.ro

septembrie 2012nr. 9

un produs:

Expoziția Ultimul EtajExpoziția Ultimul Etaj

2 “Bucureștiul meu drag” - septembrie 2012

Merită să descoperim pentru noi toţi şi pentru copiii noştri farmecul locului, oamenii şi tradiţiile care l-au construit, care i-au defi nit spiritul şi care într-un fel sau altul interferează zilnic cu prezentul nostru.


La mulți ani, bucureșteni!

Cine este Orașul? Băcănia din colț, mall-ul din Militari, arcul de triumf, garnitura de metrou “Orhideea”?

Și ele sunt dar în principal Orașul suntem Noi, locuitorii lui, nu putem detașa orașul de locuitorii lui.

S-au împlinit 553 de ani de la prima atestare documentară, nu contează dacă este mult sau puțin, contează că avem ce sărbătorii și că trebuie să o facem.

Asociația Bucureștiul meu drag a început sărbătorirea pe 13 septembrie (Sfântul Cornel și Ziua Pompierilor) prin vernisajul expoziției Trecut-au anii ajunsă la ediția a V-a.

Uitându-mă în albumele expozițiilor Trecut-au anii mă bucur că avem mai multă vegetație, câteodată copacii au crescut așa de mult că nu mai poți identifi ca locul.

În secolul trecut Bucureștiul a trecut de la zbuciumul anilor interbelici cu stăzi pline de oameni, mașini și reclame la “liniștea” anilor ‘60, cu spații mari și străzi pustii la anii ‘90 cu reapariția reclamelor, mașinilor și a străzilor aglomerate.

Ce va urma nu știm dar viitorul orașului este în mâinile noastre.

La mulți ani Bucureștiul meu drag!

De Andrei Bîrsanwww.orasul.ro

EDITORIAL Septembrie 2012

Piața Palatului - 2012, foto Andrei Bîrsan

Piața Palatului - 2009, foto Mihai Anton

Piața Palatului - anii ‘60


Bucureștiul meu drag

SUMAR3 La mulți ani, bucureșteni!

6 Cronica lunii august 2012 Asociația Bucureștiul meu drag

8 Canon 650D

14 Ger în arșița verii

19 Trecut-au anii

26 Cărțile Bucureștiului

27 Biserica Sf. Fanurie

30 Expoziţia Naţională din 1906

62 Ultimul Etaj

82 Momentul “Adevărului”

98 Eli Driu - fotograf ABMD

120 meșteșugarii Bucureștiului

128 Fotohaiku

130 Cu bicicleta prin București

138 Plimbare prin Cimitirul Bellu

148 Argentic

150 Mozaic

Coperta: fotografi e din expoziția “Ultimul Etaj” de Ștefan Tuchilă

Redactor Șef: Andrei BîrsanRedactori: Sidonia Teodorescu Dan MoruzanConsilier documentare: Emanuel BădescuRevista a fost realizată cu Adobe Creative Suite.Revista Bucureștiul meu drag este editată de Asociația Bucureștiul meu drag ®[email protected], www.orasul.ro, Telefon: 0743.076.255

Nici un material din această publicație online nu poate fi reprodus parțial, integral sau modifi cat fără permisiunea anterioară explicită, prin acord scris cu revista BMD. Drepturile de autor asupra textelor și imaginilor din această publicație aparțin autorilor lor. Răspunderea pentru conținutul materialelor publicate aparține semnatarilor articolelor respective. ©2012 Asociația Bucureștiul meu drag

memoria vizuală a orașului



Ocnele Mari, Târgu Jiu, Brâncuși si Transalpina - 4-5 august 2012http://www.orasul.ro/excursiifoto/view/transalpina.htmlTrans-alpina

CRONICA LUNIIAugust 2012

La 41 de grade la umbra (61 la nivelul solului) Constanța Boroneanț ne-a invitat să descoperim ce înseamnă să fi i meteorologhttp://www.orasul.ro/excursiifoto/view/administratia-nationala-de-meteorologie.html

Administrația Națională de Meteorologie

foto: Alexandru Dinu-Șerban

foto: Cristian Tole



Canon 650DDe Eli Driu

la pas prin centrul vechi al Bucureștiului

Canon 650Dla pas prin centrul vechi al Bucureștiului



Ultima zi de vară, un gadget nou şi fotografi e de stradă au fost ingrediente pentru o după-amiază în mijlocul Bucureştiului, oraş agitat de fel şi încă încins după canicula acestei veri.

Împreună cu recent lansatul aparat foto Canon EOS 650D echipat cu un obiectiv “prăjiturica” cu focala de 40 mm, am pornit la o plimbare foto în Centrul Vechi.

Era ora 5 şi soarele arunca scântei de lumină printre străduţele aglomerate, înguste şi parţial umbrite. Am strâmbat din nas. Orice fotograf, fi e el şi fără experienţă, ştie cât de complicat poate fi să măsori corect expunerea pentru o fotografi e în care se regăsesc simultan zone luminate direct de razele soarelui şi zone întunecate de umbra unor clădiri. Trebuie să recunosc că am fost sceptică iniţial în privinţa reuşitei unor fotografi i în astfel de condiţii de iluminare, dat fi ind aparatul, un DSLR entry-level. Am ales să amplasez subiectul în zonele luminoase pentru a-l putea scoate mai bine în evidenţă faţa de restul cadrului mai întunecat.Temerea mea principală a fost viteza de declanşare a aparatului. Orice fracţiune de secundă întârziere ar fi

scos subiectul din raza de acţiune a spotului de lumină vizat şi, implicit, ratarea scenei. Cu aparatul setat pe măsurare spot, focalizare automată şi prioritate diafragma am început testele. Dar viteza de declanşare a fost surprinzător de mare. Atât de mare încât am uitat repede de teama de a rata momente. Am început liniştită să mă concentrez pe ceea ce se petrecea în cadru şi să am grijă ca scena surprinsă să îmi redea atent viaţa străzii cu emoţiile ei fugare şi mesajele ei care se pierd în aglomeraţie.

Timpul a început să zboare, iar eu şi aparatul foto ne-am strecurat lejer printre trecători şi consumatorii de la terase. M-am amuzat de câteva ori când am fost întrebată în engleză sau franceză din ce ţară sunt. Prin mulţime mi-aş fi dorit să trec neobservată, dar totuşi aparatul nu are nişte dimensiuni neglijabile ca un aparat de buzunar. Mă bucur totuşi că am putut fi confundată cu o turistă.

Soarele dintre străduţe a dispărut, dar scenele de stradă nu. Declanşare după declanşare, m-am abandonat în freamătul străzii, încercând în acelaşi timp diverse


funcţii ale aparatului acesta aşa de rapid şi îndrăzneţ pentru clasa lui. La un moment dat am realizat că s-au aprins becurile la stâlpii de iluminat stradal. Se lăsase noaptea şi era momentul să testez o altă limită a oricărui obiectiv şi apărat foto: focalizarea în lumină redusă şi zgomotul de imagine. Obiectivul m-a ajutat în acest sens, fi ind unul luminos cu diafragmă 2.8. Zgomotul de imagine există, dar până la ISO 3200 este unul redus şi poate fi înlăturat uşor cu un program de prelucrare foto.

Centrul vechi e parcă şi mai animat după lăsarea întunericului, găsind astfel la tot pasul scene de stradă care să merite a fi surprinse în fotografi i. Dar elanul mi-a fost tăiat subit odată cu descărcarea bateriei

aparatului foto. Deşi era deja ora 9 şi jumătate, mie îmi părea rău că nu am economisit mai bine capacitatea bateriilor, evitând, de exemplu, folosirea ocazională a Live View-ului. Trebuie să recunosc că nu am rezistat tentaţiei folosirii unui ecran rabatabil, facilitate pe care o consider foarte utilă şi care îmi lipseşte la aparatele personale.

Am plecat acasă uşor dezamăgită că s-a terminat plimbarea mea foto cu 650D-ul, dar cu aproape 300 de fotografi i şi cu o prejudecată lipsă pentru că da, se pot face fotografi i de stradă cu un aparat foto DSLR entry-level şi nu doar în condiţii blânde de iluminare, ci în cele care se regăsesc frecvent pe străzi: contraste puternice, umbre dure, surse de lumină slabă sau foarte puternică!



Bucureştiului toropit de canicula ultimelor săptămâni i s-a oferit un strop de răcoare, prin imaginile prezentate în expoziţia “Ger în arşiţa verii”, organizată de Asociaţia de fotografi “Bucureştiul meu drag”, şi care se afl a la a doua ediţie în acest an.

Zilele pline de zăpadă, doar o amintire în imagini acum, au fost surprinse de către 22 fotografi : Adrian Baicea, Alina Ramona Anghel, Andreia Bârsan, Andreea Nanciu, Andreea Radu, Andrei Bârsan, Bogdan Tudose, Codrin Buzdugan, Cornel Hlupina, Cristina Ivan, Eli Driu, Elisei Noata, Gabi Costea, Ion Pirvu, Julia Kretsch, Mirela Bichigeanu, Mirela Momanu, Mishu Vass, Nick Costandache, Nicu Buculei, Radu Neagu, Roberto Iosupescu.

Expoziţia continanand fotografi i în alb şi negru ale zilelor geroase de iarnă, a debutat cu un vernisaj vineri 10 august 2012, orele 18:00. Cele 33 imagini prezentate în expoziţie pot fi în continuare vizionate, în perioada 10-26 august 2012, pe gardul Muzeului Municipiului Bucureşti, în piaţa Universităţii, unde vă invităm să le vizionaţi, să vă amintiţi de zilele răcoroase şi să uitaţi pentru un moment de canicula acestor zile.

“Bulgăraş de gheaţă rece, iarna vine, vara trece...”

Mirela MomanuCoordonator expozitii Asociatia “Bucurestiul meu drag”

Expoziția de fotografi e “Ger în arșița verii”







RâuriDâmbovița - 24,2 kmColentina - 33,0 km

AltitudiniMinime - 52,9 m, balta ColentinaMaxime - 87,5 str. Uranus colț cu calea 13 septembrie

Populația - 1.236.908 din care591.461 bărbați645.447 femei

Lungimea conductelor de apă - 814,3 km

Lungime traseetramvai - 251,8 kmautobus - 234,5 kmtroleibus - 21,3 km

TRECUT-AU ANII...Bucureștiul la 500 de ani de la prima atestare documentară


Lupoaica, perioada interbelica, arhiva muzeului municipiului București

Lupoaica, 2009, fotograf Constanța Boroneanț


Piața Romană, perioada interbelică, arhiva muzeului municipiului București

Piața Romană, 2009, fotograf Cornel Popescu


Bd. Elisabeta, anii interbelici, arhiva muzeului municipiului București

Bd. Elisabeta, 2009, fotograf Corneliu Munteanu


Str. Șelari, anii interbelici, arhiva muzeului municipiului București

Str. Șelari, 2009, fotograf Costina Gherasim




Catherine Durandin, Bucureşti: amintiri şi plimbări, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2004, 168 p.

O carte despre Bucureştiul de azi şi cel din perioada comunistă se impunea cu atât mai mult, cu cât istoricii români nu s-au grăbit să o scrie. Cronologia este inversă, de la prezent, al Bucureştiului actual, spre trecut. De altfel, prima parte a cărţii este cea mai reuşită deoarece cuprinde impresiile autoarei asupra Bucureştiului, în perioada postcomunistă.. Cea de-a doua parte a cărţii nu mai reprezintă nici amintirile şi nici impresiile autoarei în urma plimbărilor ei prin Bucuresti, ci istorie.

Cronologia continuă să fi e inversă, căci de la şocul prezentului autoarea trece la Bucureştiul comunist.

Fără să intre în detalii, Catherine Durandin, prin trecerea în revistă doar a câtorva aspecte ale evenimentelor de la fi nele lui decembrie 1989, dă de înteles cititorilor că prăbuşirea dictaturii ceauşiste a fost rezultatul unei lovituri de stat şi nu a unei revoluţii populare. “Amestec complex de conspiraţie şi improvizaţie, de manipulare bine dirijată şi de grabă isterică”, scrie Catherine Durandin. În câteva cuvinte autoarea a reuşit să caracterizeze magistral evenimentele de la fi nele lui decembrie 1989, denumite ofi cial, “Revoluţia Română”

Recomandate de Filica Drăghici, bibliotecar BCU

Alex Axinte, Cristi Borcan, Evacuarea fantomei. Arhitecturi ale Supravieţuirii, Centrul de Introspecţie Vizuală, Bucureşti, 2010, 240 p.

Pornind de la un fenomen specifi c, adică relaţia între naţionalizare, retrocedare şi evacuare, cartea analizează propunerile legislative ale ultimilor 20 de ani şi consecinţele acestora pentru spaţiul public şi populaţia sa. Astfel, studiul analizează formele de locuire la care s-a ajuns în urma acestui fenomen, precum abuzurile şi violenţa care s-au născut ca urmare a unor acte juridice.

Începând cu 1950, o mare parte din populaţia urbană a României a fost evacuată, mutată, repartizată sau relocată din locuinţe de către statul comunist. Statutul proprietăţii a devenit volatil şi incert, iar locuitorii marilor oraşe din ce în ce mai mobili, afl aţi mereu în căutarea unei locuinţe.

Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, 348 p

Autoarea prezintă mediul şi societatea tipic bucureşteană din urmă cu câteva generaţii, prin care caută să redescopere şi să facă cunoştiinţă cititorului atât cu faţa negativă a unei bucăţi de istorie, cât şi cu adevratele valori ce s-au afi rmat între cele două Războaie Mondiale.

Cartea, tratată cu un oarecare realism, prezintă şi note de umor subtil dar sufi cient pentru a-l ajuta pe cititor să se integreze mai uţor în existenţa personajelor .

Ioana Pârvulescu dă dreptul la replica unor vremuri pe care istoria le condamnase să se repete, mecanic, aceiaşi oameni rigizi, urcaţi pe scenă, aceleaşi locuri perfecte, marii bucurii sau tragedii impresionante.

CARTILE BUCURESTIULUI

)

, ,


Parohia Mihai Bravu, Biserica Sf. Fanurie

Hram: Sf. Cuvioasă Parascheva şi Sf. Treime

Ctitorită: 1948, de Justinian Patriarhul

Str. Cerceluş nr. 18, sector 3

Cristina Vlăsceanuhttp://vlasceanu.multiply.com/

ORTODOXIE




De Cezar Petre Buiumaci

Expoziţia Naţională din 1906Expoziţia Naţională din 1906



Anul jubiliar 1906A avut o însemnătate aparte în istoria românilor: se împlineau, 40 ani de domnie a lui Carol I şi 25 ani de la proclamarea Regatului României dar şi 1800 ani de la cucerirea Daciei de către împăratul Traian. Comemorarea celor patru decenii de domniei ai regelui a fost ilustrată de numeroase manifestări ce au avut ca trăsătură comună participarea reprezentativă a românilor din Regat şi din celelalte provincii româneşti, din afara hotarelor, capitala căpătând atributul de centru al românismului (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, „Expoziţiunea Generală Română din Bucureşti – consideraţii după nouă decenii” în Muzeul Naţional, nr. IX, MNIR, Bucureşti, 1997, p. 145).

Carol Eitel-Friedrich-Zephyrinus Ludwig, membru al familiei regale a Prusiei, cel de-al doilea fi u al Principelui Carol Anton de Hohenzolern, (n. 1839 Sigmaringen – d. 1914 Sinaia), acceptă preluarea domniei României în urma abdicării lui Cuza şi va depune jurământul în faţa Parlamentului la 10/22 mai 1866, devenind rege al României în 1881 tot la 10 mai (Familia Regală: o istorie în imagini, MNIR, Târgovişte, Cetatea de Scaun, 2009, p. 11).

Pentru a marca un astfel de eveniment s-a luat hotărârea organizării unei expoziţii naţionale în

Bucureşti. Au fost luate în calcul mai multe locaţii precum Cotroceni sau şoseaua Kiseleff (Magdalena Dorojan, „Azi – Parcul Carol I, Bucureşti” în Materiale de istorie şi muzeografi e, nr. XXI, Bucureşti, 2007, p. 248), însă decizia a fost luată pornind de la idee mai veche, din 1894, de transformare a câmpiei mlăştinoase a Filaretului – numit Câmpul Libertăţii în 1848 – într-un parc naţional care să găzduiască expoziţia aniversară (Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, „Expoziţia Generală Română din 1906. 90 ani de la organizare” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 115).

Expoziţiune NaţionalăLa 3 mai 1905 Adunarea Deputaţilor şi la 5 mai 1905 Senatul au votat proiectul de lege ce autoriza Guvernul să organizeze în Bucureşti o „Expoziţiune Naţională – expoziţie la care sub anumite condiţiuni şi din anumite considerente au fost invitate să participe şi unele naţiuni străine” (Magdalena Dorojan, Op.cit.).

Comisarul General al Expoziţiei a fost numit Dr. Constantin I. Istrati, membru al Academiei, profesor la Universitatea din Bucureşti, senator şi fost ministru (Ibidem). Lucrările au demarat la 15 mai 1905, iar fundaţiile pentru Palatul Artelor la 16 august 1905 (Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 116).

Cezar Petre Buiumacihttp://orasulluibucur.blogspot.ro

„Cu adâncă bucurie intimă salut întâia noastră Expoziţie naţională, adevarată sărbătoare a muncii româneşti” ... „îndemnul meu a fost şi este să mergem pe totdeauna pe căi sigure către neatârnarea noastră economică”.

Carol I, Regele României



Întârziată de ploi torenţiale, inaugurarea Expoziţiei s-a făcut marţi, 6 iunie 1906, la orele 10, de către regele Carol I, alături de care se afl a regina Elisabeta, principele Ferdinand şi principesa Maria. 100 de trambiţaşi au sunat primirea, iar tunurile de la bateria Calafat au tras 21 lovituri.

InaugurareaInaugurarea solemnă a avut loc Arenele Romane unde regele a fost întâmpinat de membrii Guvernului, preşedinţii Camerelor, primarul capitalei, delegaţi ai Comisiei Europene a Dunării, iar ca invitaţi de onoare se afl au şi membrii corpului diplomatic, oaspeţi străini, excepţie făcând ambasadorul Turciei, Kiazim Bey, absent ca urmare a prezentării în Expoziţie a bateriei Calafat din Războiul de Independenţă (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., pp. 146 – 147) şi a diferitelor trofee capturate cu această ocazie.

Efortul organizării în 11 luni al expoziţiei a fost arătat în discursul de inaugurare rostit de ministrul Agriculturii, Industriei, Comerţului şi Domeniilor, Ion Lahovari: „am tăiat dealuri, am secat bălţi, am umplut o vale, am săpat un lac mare şi în mai puţin de un an am scos la lumină parcul şi grădina expoziţiei. Suprafaţa totală a expoziţiei: 41 ha, pământ mutat 575.000 m3, construcţii defi nitive şi provizorii 35.000 m2, plantaţii de copaci mari 4.000, brazi şi copaci mici 90.000” (Ibidem, p. 147).

Poarta de la intrarea în parc era în formă de arc de triumf, iar pe aceasta stătea scris: „credinţă, prevedere, muncă, economie, ştiinţă, pricepere, voinţă, cultură” (Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p.115), iar sub formă de arc „Expoziţiunea Generală: 106; 1866 – 1906 Domnie Glorioasă” (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 146).

Numeroasele pavilioane, circa 165, erau destinate a prezenta evoluţia României, în plan economic, politic, militar şi cultural în perioada 1866 – 1906.

Au fost construite pavilioane ce reprezentau Primaria, Camera de Comerţ, Palatul de Industrie, Lucrărilor Publice, Pavilionul de Agricultură, Industria Casnică, Minele, Carierele şi Domeniile, Pavilionul Poştei ş.a., arhitectura clădirilor fi ind inspirată din diferite monumente arhitecturale reprezentative ale culturii şi istoriei românilor. Astfel, Pavilionul Regal a avut ca model mănăstirea Cozia, iar Pavilionul Penitenciarelor un castru roman ce amintea de latinitatea românilor.

Biserica Cuţitul de Argint a fost construită ca o copie a bisericii ieşene Sf. Nicolae, ctitorită de Ştefan cel Mare la 1491 (Ibidem, p. 148). A fost reconstituită mănăstirea Hurezu din Vâlcea şi Cula (casa-fortăreaţă construită de către boieri pentru a se apăra de atacurile turcilor şi tătărilor), copiată după cula familiei Greceanu din acelaşi judeţ (Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249).

Centrul expoziţiei îl reprezenta Palatul Artelor, numit şi „Muzeul Trecutului Nostru” şi devenit Muzeul Militar. În spatele Palatului Artelor a fost reconstituită Casa de la Poradim, în care a locuit Carol I în timpul războiului din 1877 – 1878 (Ibidem, p. 250), despre care Ion Lahovari spunea: „din căsuţa din gard şi lut a ieşit edifi ciul măreţ al României de sine stătătoare şi al Regatului Român” (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 147).

Din motive politice au fost atribuie pavilioane unor ţări străine precum Italia, Elveţia, Franţa, Germania, dar şi Comisiei Europene a Dunării, care găzduia o hartă în relief a Dunării ce prezentă lucrările executate la gurile Dunării în 50 ani de existenţă a Comisiei (Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118).

Pavilionul Austriei era asezat în faţa celui al Ungariei şi „încorpora” ca o anexă Pavilionul Bucovinei (construit în forma bisericii din Rădăuţi), urmând pavilioanele românilor din Transilvania şi Ungaria, din Basarabia, Macedonia şi Banat (Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 250).

De asemenea a fost construit un lac, insule, o cascadă, o peşteră şi diferite statui şi ansabluri statuare, un cinematograf, o grădină zoologică, tobogan etc. (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 150). Au existat totodată şi pavilioane ale unor intreprinderi private româneşti şi străine. Trebuie remarcate Turnul lui Vlad Ţepes, un turn de apă, construit după modelul castelului de la Cheia Argeşului (Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 249). A fost reconstituită şi o moschee cu altarul îndreptat spre Mecca (mutată astăzi în zona Pieptănari).

Viceprimarul Romei, şeful delegaţiei Primăriei Romane, a dăruit oraşului Bucureşti o copie a Lupoaicei Capitoline, ce a fost amplasată în Palatul Artelor şi care ulterior a avut diferite locaţii - astăzi ea se afl ă în Piaţa Romei (Ibidem, p. 251).

Printre oaspeţii sosiţi la inaugurare a fost şi o delegaţie a consiliului comunal al Vienei condusă de primarul Carol



Lueger, care a declarat: „Am venit în România spre a cunoaşte acest popor pentru care nutresc de mulţi ani cele mai mari simpatii. Vă mulţumesc pentru această primire prietenească, care mă onorează foarte mult şi de la care nu m-am aşteptat. Trăiască poporul român!” (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 151).

Ca simplii vizitatori sau ca participanţi la acţiunile culturale, au venit români atât din Regat cât şi din afara graniţelor, din Bucovina, Transilvania, Banat, dar şi românii macedoneni. Singurii care nu au putut participa au fost românii basarabeni (Ibidem, p. 153), ei neprimind aprobarea puterii ţariste (Maria Ioniţă, „Bucureştii în ajunul jubileului din anul 1906” în Muzeul Naţional, nr.X, MNIR, Bucureşti, 1998, p. 107).

În Pavilionul Transilvaniei au fost prezentate, printre altele, tablouri istorice prezentând marea adunare de la Blaj din 1848, fruntaşii Memorandumului, un grafi c cu situaţia demografi că preponderent românescă, acestea fi ind şi motivele pentru care ofi cialităţile ungare s-au opus până în ultimul moment la participarea românilor din Transilvania la expoziţie (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 148). „Veneau zilnic reprezentanţii românimii nelibere, primiţi cu o fanatică iubire la gară şi întovărăşiţi de o nebună bucurie când cetele lor cu mândre costume de acasă defi lau pe Calea Victoriei, în ciuda celor de la Budapesta şi poate a multora din Viena, care n-aveau ce face când un suveran aliat îşi organiza serbarea cuvenită şi astfel, simulau că nu văd nimic” scria Nicolae Iorga (Ibidem, pp. 151 – 152).

La 23 noiembrie a fost închisă ofi cial prima mare expoziţie naţională dar de nivel internaţional, ce se înscria în şirul expoziţiilor universale din acea perioadă, precum Paris, Liege etc. (Cornelia Apostol, Mariana Neguţu, Op.cit., p. 118). Cheltuielile se ridicau la 6.600.000 lei, veniturile la 1.500.000 lei la care se adăugau 3.000.000 lei parcul, dar şi o mişcare comercială foarte vie ce s-a resimţit în sporul resurselor indirecte (Eleonora Cofas, Carmen Constantinescu, Op.cit., p. 154).

Bucureştii anului 1906 „deveniseră, în adevăr, capitala poporului românesc” scria Nicolae Iorga (Magdalena Dorojan, Op.cit., p. 252).

Cu ocazia acestei manifestări au fost emise şi o serie de piese de ordin numismatic precum medalii sau monede şi mentionez aici seria de monede de 1, 5, 12.5, 25, 50

si 100 lei, din aur şi argint, pe faţetele unora dintre ele fi ind gravate portretele lui Carol I la 1866 şi 1906.

Odată cu schimbarea de regim politic, realizată între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, a fost declanşată o acţiune de represiune asupra fostelor elite politice cât şi de rescriere a istoriei. Toate elementele care aminteau de fostul sistem erau incomode conducerii comuniste a României, redenumită Republică Populară, trebuiau să dispară, astfel că s-a acţionat în vederea desfi inţării acestora în paralel cu o reconfi gurare a respectivelor zone. Către sfârşitul anilor ’50 Parcul Carol, care între timp devenise Parcul Libertăţii încă din 1947, este sistematizat şi dispar majoritatea monumentelor. Rămân Arenele Romane în incinta parcului, iar câteva pavilioane primesc alte funcţiuni şi nu mai fac parte din parc, aşa cum este Turnul lui Vlad Ţepeş, ce a avut iniţial destinaţia de turn de apa pentru alimentarea Expoziţiei. Între monumentele mutate amintesc geamia, care a fost demolată şi refăcută pe baza proiectului iniţial în imediata apropiere a Pieţei Eroilor Martiri (B-dul Pieptănari), Nimfa adormită, parte a ansamblui „Giganţii”, mutată la mijlocul aleei principale a Parcului Herastrău. Aleea principală a fost largită, iar Palatul Artelor, devenit între timp Muzeul Militar, a fost demolat şi pe locul acestuia s-a ridicat un mausoleu dedicat liderilor comunişti şi denumit de catre conducerea acelor vremuri „Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism”. Un alt monument ce a căzut victimă a strămutării este cel al Eroului Necunoscut ridicat în 1923 în Parcul Carol, mutat în 1958 la Mausoleul de la Mărăşeşti de unde a fost readus în anii ’90 şi reaşezat în vechea sa locaţie în 2006.

La mijlocul deceniului trecut, pe când se căutau soluţii pentru amplasarea Catedralei Neamului, una dintre locaţiile propuse a fost chiar Parcul Carol.



























De Ștefan Tuchilă

Ultimul EtajUltimul Etaj



Au urmat ani întregi de negocieri, discuții, totul pentru a putea urca până la ultimul etaj al clădirilor înalte descoperite în oraș. Am reușit astfel să fotografi ez Bucureștiul din bănci, hoteluri, apartamente particulare, clădiri abandonate, șantiere, terase de bloc și cabinete medicale.

În ciuda unui țesut urban de o înălțime relativ scăzută, peisajul acoperișurilor bucureștene văzut de la înălțime este spectaculos. Fiecare întâlnire între două epoci a dat naștere unei falii, unui ciocniri, unei situații speciale, relațiile fi ind aproape intotdeauna confl ictuale. De la blocurile moderniste ce se ridică amenințător peste căsuțe cu un nivel, trecând prin suprapunerea absurdă a tramei comuniste peste cea a țesutului vechi și ajungând la goana după înălțime începută în anii 2000, aproape nimic nu poate fi defi nit ca „ tranziție armonioasă” în topografi a urbană a Bucureștiului. Imaginea acestui oraș nu prezintă nicio regulă, niciun element repetitiv. Chiar și cartierele de blocuri, deplânse ca triste si uniforme au fost puternic modifi cate de intervențiile locuitorilor si se integrează încet în imaginea fragmentată a orașului.

E foarte greu să nu fi i fascinat de imaginea Bucureștiului văzut de la înălțime. De fi ecare dată când reușesc să găsesc un „ultim etaj”, dupa căutari, negocieri și dezamăgiri, imaginea orașului se dezvăluie într-o nouă perspectivă, întotdeauna diferită. Diversitatea și bogăția

vizuală a țesutului urban bucureștean face ca fi ecare punct de perspectivă să creeze surpriza. Afi rmația este valabilă atunci când vizitezi cartiere diferite dar și pentru clădiri afl ate la sute de metrii distanță. Uneori vei descoperi zone mascate de „pereții” de blocuri ce se înșiruie de-a lungul bulevardelor. Altadată vei vedea o suprapunere de obiecte ce nu o remarcasei înainte sau o bucațică dintr-un cartier pe care nu îl cunoșteai decât văzut de la sol. De multe ori mi s-a întâmplat să descopăr clădiri pe care nu le remarcasem de la sol, clădiri ce vor deveni ulterior parte din proiect.

Un lucru este sigur dupa vizitarea a circa 100 de clădiri: daca Bucureștiul este un oraș haotic, Bucureștiul este și un oraș verde. În ciuda pierderii unei suprafețe imense de parcuri și grădini în ultimii ani, orașul văzut de sus este inundat de vegetație. Vedem acest lucru cand îi parcurgem străzile, există cel putin un copac în fi ecare curte din oraș. De la înălțime însa, toate aceste elemente punctuale se transformă într-o textură verde ce se amestecă cu spațiul construit.

Încercând o clasifi care pur tehnică, proiectul este împărțit în două parți: imagini panoramice la 180/360° și imagini de detaliu, fotografi i realizate pentru a captura anumite detalii, relații, obiecte sau situații deosebite. Cele două componente se completează în descrierea cât mai fi delă a țesutului urban, permițând

Proiectul „Ultimul Etaj” s-a născut acum 8 ani, în timpul vizitei unei clădiri înalte din centrul orașului. Am intrat fascinat de bogăția mozaicului din holul de acces, am ieșit uimit de viziunea unică asupra unei părți de oraș văzută până atunci ca banală.

Ștefan Tuchilăwww.archiphotos.com


o imagine amplă, generală dar și un cadru strans, echivalentul fotografi c al unui comentariu critic.

Asistăm în ultimii zeci de ani la o alterare profundă a identității orașului. Arhiva creată în cadrul proiectului este deci crucială pentru a putea reconstitui această identitate dar mai ales pentru a putea identifi ca și preconiza viitorul și tendințele de transformare a cadrului urban bucureștean. Mai mult decât un album fotografi c, baza de imagini constituie un instrument adecvat evoluției radicale a Bucureștiului.

„Ultimult etaj” s-a constituit astfel într-un efort de a înregistra memoria orașului și schimbarea sa continuă. Început în perioada de vârf a exploziei imobiliare bucureștene, proiectul a dorit să păstreze o urmă din trecut, din patrimoniul urban bucureștean, termen deschis și extins pentru a include nu doar obiectele ci și imaginea generală a orașului. De altfel, un element nou al proiectului, introdus începând cu anul 2010, este revenirea în aceeași locație, pentru a captura exact aceași imagine și sublinia diferențele. Iar aceste diferențe sunt întotdeauna acolo, Bucureștiul continuându-și eterna modifi care.

În ciuda faptului că am început să colecționez aceste imagini acum 8 ani consider că proiectul „Ultimul Etaj” este doar la început. Urmează să continui maparea Bucurestiului pe durata următorilor zeci de ani, cu speranța de a putea captura evoluția unică și particulară

a orașului în care niciun acoperiș nu se aseamănă sau se aliniază cu cel de alături.

“Ultimul Etaj”Un proiect marca Zeppelin (http://zeppelin-magazine.net). Proiect realizat cu sprijinul AFCN.

Expoziția “Ultimul Etaj”poate fi vizitată între 11-30 Octombrie la ultimul etaj al MNAC București. Vernisajul expoziției va avea loc pe 11 Octombrie, detaliile vor fi anunțate pe pagina www.facebook.com/UltimulEtaj

Situl www.ultimul-etaj.ro(acum în varianta “beta”, situl va fi lansat pe 10 Octombrie) recensează o mică parte din imaginile realizate în ultimii 8 ani. Munca continuă însă pentru a putea transpune întreaga baza de date (câteva zeci de mii de imagini și aproximativ 100 de clădiri / puncte de observație) într-o formă accesibilă on-line.

Ștefan TuchilăEste un tînar arhitect / fotograf român ce lucrează la Paris și își petrece majoritatea vacanțelor în București, subiectul lui preferat, sursa mai multor proiecte și expozitii de fotografi e în țară sau în străinate. Corespondent în Franța al revistei Zeppelin, colaborează ca fotograf în România / Franța cu o serie de reviste și fi rme de arhitectură. www.archiphotos.com


Bloc Locuințe - Strada Maica Domnului



Bucharest Financial Plaza



Bucharest Tower center



Cathedral plaza



Millenium Center



Sky Tower



Bloc Locuințe - Bulevardul Iuliu Maniu



Turnul IFMA



Momentul “Adevărului”De: Petre Mărgineanu

Momentul “Adevărului”



Bucureşti, metropolă, oraş european.Vestigiile istorice îl însoţesc pe călătorul iubitor al trecutului unui aşezământ care mai păstreză încă reminescenţele unei civilizaţii existente, civilizaţie care emoţionează dar care în acelaşi timp conţine o doză de revoltă împotriva celor ce au dat uitării clădiri monumentale, importante prin frumusetea lor cât şi prin semnifi caţia lor de odinioară.

Cine trece pe Sărindar (actualmente Constantin Mille) poate vedea locaţia care odinioară atrăgea atenţia vizitatorilor; este un palat care în perioada dintre cele două confl agraţii mondiale, aparţinea presei. Astăzi este o ruină şi acest lucru doare cumplit.

În perioada comunistă, palatul “Adevărul”, căci despre el este vorba, a găzduit tipografi a “Luceafărul”. După anii 90, tipografi a s-a privatizat, iar cei care au cumpărat-o nu s-au hotărât ce întrebuinţare să-i dea clădirii.

Iniţial, gazetarii ziarului “Adevărul” lucrau într-o mică redacţie în pasajul Băncii Naţionale. În anul 1898, s-au mutat într-un veritabil “palat”, clădirea fi ind proiectată de arhitectul Ştefan Ciocârlan, după modelul palatului “Figaro” din Paris.

Pe un lot năpădit de buruieni s-a ridicat acest palat care a servit redacţiei ziarului “Adevarul”.

Ruinele palatului încă mai păstrează în interior urmele şterse ale exploziei de culori fascinante pe holul central, care odinioară era tapetat cu ilustraţiiale unor reprezentanţi de seamă ai culturii universale: Vermont, Toulouse-Lautrec, Mucha etc. Puteau fi admirate obiecte de interior, covoare, mobilier elegant, plante exotice, săli pentru redactori, pentru secretari, pentru conducerea redacţiei, biblioteci ce conţineau cărti şi publicaţii româneşti şi străine, salonul de recepţie al ziarului, depozitul de hârtie şi sălile ce adăposteau partea tehnică a redacţiei: sala de maşini, unde se tipărea ziarul, sala unde se împărţeau publicaţiile vânzătorilor ambulanţi, cantina, sălile unde se executau desenele şi picturile, sala ce adăpostea arhiva cu fotografi i şi clişee, sala de expediţie, de unde plecau trăsurile către gară, încărcate cu ziare. Peste tot domnea luxul și ordinea.

În broşura retrospectivă “25 de ani de acţiune. Adevărul (1888-1913)” apare următoarea apreciere: “Azi, Adevărul posedă unul dintre cele mai vaste şi mai moderne stabilimente grafi ce şi localul său este un adevărat palat al Presei şi al Artei - care face admiraţia tuturor celor ce îl vizitează”.

Petre Mărgineanuhttp://locuriuitate.blogspot.com/


Vasta redacţie a Adevărului putea oferi fi ecărui redactor un birou separat unde în linişte puteau să-şi exprime ideile, puteau lucra, puteau alcătui fraze fără a fi deranjaţi de gălăgia caracteristică unei redacţii.

Această fericită stare de lucruri a stârnit invidia redactorilor de la alte publicaţii care lucrau în redacţii unde domnea hărmălaia.

În timp, redacţia s-a dezvoltat; astfel din anul 1904 a început redactarea ziarului „Dimineaţa”. La preţul de 200.000 de lei (aur), proprietarul redacţiei, Constantin Mille, cumpăra localul fabricii de saci Saint-Freres, din apropierea redacţiei. Cele două clădiri se unifi că şi ceea ce este foarte important, sunt instalate pentru prima oara în presa românească linotipurile.

Îndrazneţele proiecte ale lui Constantin Mille sunt zădărnicite, deoarece izbucneşte războiul, iar clădirea este ocupată de comandamentul german, care redactează publicaţia “Bukarester Tagelelatt”

După război, Constantin Mille vinde ziarele „Adevărul” şi “Dimineaţa” bancherului Aristide Blank, iar directorul redacţiei va hotărî să cumpere o clădire învecinată care servise odinioară drept tipografi e. Vechea clădire este demolată şi se construieşte o alta din beton armat, ulterior unifi cându-se cele trei faţade.

Acest fericit eveniment, această fructuoasă realizare este consemnată în 1933 într-un număr festiv al ziarului “Dimineaţa”; se sărbătorea “inaugurarea lăcăşului, restaurat şi mărit”.

Pe prima pagină a ziarului a apărut un desen de Vermont ce înfaţişa faţada redacţiei, acum unifi cată. Palatul Adevărul adăpostea ziarele, revistele, publicaţiile care apăreau în editură.

Prin extinderea redacţiei funcţionau cinci maşini rotative ce imprimau “Dimineaţa” şi „Adevărul”, birouri administrative, birouri pentru publicitate, pentru abonamente, secretariatele redacţionale, legătoria de cărţi şi depozitul de cărţi.

A fost o perioadă de glorie în istoria “Adevărului”. Palatul adăpostea redacţiile ziarelor “Adevărul“ şi ”Dimineaţa” şi alte şase publicaţii săptămânale.

Povestea “Adevărului” are un sfârşit trist. Tristă şi îngândurată este şi clădirea pe care o puteţi vedea dacă paşii vă poartă pe fosta stradă “Sărindar”, astăzi Constantin Mille, după numele fostului director care mulţi ani a condus redacţia ziarului “Adevărul”.

Dacă iubiţi istoria acestui oraş, mergeţi pe străduţa mică, situată între Cercul Militar Naţional şi Hotelul “Capitol”. Imaginea dureroasă a acestei clădiri fastuoasă în trecut, poate vă va da putere cuvintelor şi veţi reuşi să înfi eraţi neglijenţa celor care sunt preocupaţi de mărirea averilor personale şi uită că oraşul nostru conţine averi inestimabile ce respiră istorie.

Palatul ”Adevărul” cu care se mândrea oraşul nostru odinioară a devenit o gaură neagră şi hidoasă, dărăpănată, fără geamuri, o clădire din care cade zi de zi tencuiala, o clădire care moare.













2012, Bucureștiul văzut de pe clădirea Adevarul


FOTOGRAFII ABMD

Eli DriuEli Driu


Eli Driu

Cum ai început să fotografi ezi?Cu un Smena Symbol, de prin clasa a V-a. Deși nu știam o boabă de rusă și nu cunoșteam pe nimeni care să-mi explice ce înseamnă cifrele alea înșirate în cerc pe “vizor”, mulți ani Smena a fost nelipsit de la orice eveniment “important” din viața mea (tabere, excursii.. mai târziu petreceri și alte distracții). Mă fascina ideea de a “salva” acele clipe frumoase despre care credeam că nu trebuie uitate niciodată, deși “operațiunea de salvare” mă costa aproape toți banii de buzunar. Dar acum mă amuz când îmi găsesc “amprenta” în albumele de familie ale rudelor și prietenilor.

Ce tip de fotografi e îț i place?Fotografi a cu fi ințe vii, de preferat cu sânge cald, adică iepurași,pisicuțe.... Glumesc! Fotografi a cu oameni, desigur! Cu trăirile, gesturile și faptele lor care, dacă se poate, prefer să fi e surprinse într-o manieră cât mai spontană și într-un context cât mai natural. Iubesc fotografi ile care “vorbesc”, care “respiră”, care “trăiesc”. Pentru ca nicio artă nu poate egala viața! Îmi doresc să fi u un fotoreporter al realității sufl etelor celor pe care îi fotografi ez.

Cum ai afl at de Asociaț ia Bucureș tiul meu drag?De la un prieten, Răzvan, membru mai vechi al asociației, care mi-a făcut “ritualul de inițiere” în cadrul unei excursii la Cimitirul Bellu. Era o duminică toridă de august, în vara lui 2010. Entuziasmul, amabilitatea și buna dispoziție a membrilor asociației au fost mai presus de atmosfera apăsatoare specifi că locului, iar căldura lunii lui cuptor a fost astfel mai ușor de îndurat.

Ce te atrage să participi la acț iunile asociaț iei?Pentru că-mi place varietatea și detest șabloanele. Greu poți găsi la un loc oameni diferiți din foarte multe puncte de vedere (vârstă, sex, profesie, educație, venituri, temperament, obiceiuri, mentalități ș.a.) și totuși uniți de o singură dorință comună, voluntară, necondiționată material și totuși destul de puternică! Fotografi a este pentru aceștia un liant solid, iar ABDM este catalizatorul formulei magice care îi aduce împreună unii cu

ceilalți. Pâna să cunosc asociația nu aș fi crezut ca așa ceva ar putea fi posibil. Îmi plac de asemenea și activitățile întreprinse împreună, activități la fel de variate și de neconvenționale.

Ce activită ț i ale asociaț iei îț i plac cel mai mult?În primul rând nu e nimic care să-mi displacă sau care să mă deranjeze, motiv pentru care mi-e greu să aleg ceva care să-mi placă cel mai mult. Dar totusi cred că cel mai mult îmi place contribuția pe care ABMD o aduce în fotografi a românească prin comunicarea mai facilă, ocaziile de fotografi ere create, expozițiile realizate, concursurile organizate. Sunt acte de educație și cultură fotografi că pe care membrii, dar și publicul larg le primesc cu plăcere și interes.

Ce loc din Bucureș ti îț i place cel mai mult?Acela pe care nu il cunosc încă și, din păcate, sunt încă multe astfel de locuri. Îmi mai plac cartierele marginașe pentru efervescența lor, zona centrală pentru combinația dintre istorie și infl uențele moderne și parcurile pentru ca pot fi un refugiu din calea asfaltului din oraș.

Ce îț i place în Bucureș ti?Pentru mine ca fotograf contează să simt pulsul general al orașului, să empatizez cu viața străzii și să ajung cât mai aproape de oameni. Din acest punct de vedere, Bucureștiul este un oraș foarte generos. Este mare, aglomerat și foarte diversifi cat. Are un potențialului fotografi c uriaș.

Ce nu îț i place în Bucureș ti?Din punct de vedere fotografi c nu ma deranjează nimic în mod deosebit. Există doar subiecte care nu ma inspiră sau nu se potrivesc preferințelor mele. Dar cu sigurață mi-aș dori să găsesc mai des pe străzile orașului oameni veseli, optimiști sau măcar mai relaxați.

Defi neş te Bucureş tiul în câteva cuvinteAtractiv Bizar Mare Dinamic

http

://w

ww

.ora

sul.

ro/u

sers

/pub

licpr

ofi le

/ios

elly



Angels Massage



Ce vor femeile



Experiențe noi



I Love Coca COla



Oare cine e de vină?



Sărutul albastru



Siestă la bulivard



Somn ecologic



Street Delivery




Marian Olteanureparații instrumente muzica

De Cosmin Andrei foto: Cosmin Andrei, Alexandru Roșu


le


Una dintre zonele în care am tot căutat ateliere a fost cea a Buzeştilor- Pieţei Matache. Într-unele din ele am intrat facil, am făcut câteva poze din prima, în altele a trebuit să ducem puţină muncă de convingere şi să revenim de câteva ori iar în altele pur şi simplu nu am fost primiţi.

Meseriaşii sunt şi ei de multe feluri, unii fac treaba asta de o viaţă şi sunt mândri de ea chiar dacă, poate, le-ar prii un atelier modern utilat, ordonat, nişte scule de precizie etc, se descurcă şi prin diverse cămăruţe prăfuite şi cu scule bătrane şi nu se bucură să explice atunci când apare cineva curios prin preajma. Alţii sunt mult mai morocănoşi sau bănuitori, au avut slujbe mai “bine” califi cate pe vremea cealaltă, au lucrat in ditai întreprinderile, pe linii mari de asamblare ba chiar au ocupat vreun post de inginer şi au avut maiştrii şi muncitori în subordine şi acum, te privesc oarecum ruşinaţi din postura unui meşter care se pricepe foarte bine la ceva dar e departe de rezultatele măreţe de altă dată.

Astăzi vă povestesc despre dl. Marian Olteanu; de atelierul dânsului am dat într-o dup-amiază, după ce îmi încercasem norocul fără cine ştie ce rezultat pe la alte ateliere din zonă. Am văzut nişte instrumente muzicale într-o vitrină peste drum de ceea ce a fost odată, de mult, cinematograful CFR. Am intrat şi am cunoscut un domn care nu repara instrumente, nu, dânsul era

lăcătuş mecanic, făcea replici de chei. Îl întreb despre instrumente şi-mi dă un număr de telefon; sun şi îl găsesc pe celălalt locatar temporar al atelierului, domnul Olteanu.

Bineînţeles, iarăşi am rămas cu gura căscata văzând in faţa mea un instrument cu coarde, renascentist vechi de jumătate de mileniu, prăfuit dar reparat, acordat şi deci pe cât se poate, funcţional, mânuit fără nicio grija de dl. Olteanu şi fără urmă de preţiozitate. E drept, vorbim de un om care termina cursurile la UCECOM în Timişoara în 1968 însă făcea ucenicie într-un atelier de reparat instrumente încă din 1965 deci de vreo 40 de ani alături de uneltele muzicii.

A urmat o scurtă vizită alături, într-un magazin de pantofi , acolo mi-a arătat o pianină şi a acordat-o puţin.

Atelierul domnului Olteanu era singurul deschis pentru public. Mai exista in Bucureşti meseriaşi califi caţi în domeniul acesta însă ei lucrează exclusiv pentru fi larmonica, opera sau orchestra radio. Sigur că şi meseriaşul nostru lucra pentru ei, mie, de exemplu, mi-a arătat un set de tobe pe care le făcea pentru un teatru şi mi-a povestit cum a lucrat cot la cot cu maestrul care se ocupă de Filarmonica la un moment dat. Ce s-a mai întâmplat cu atelierul său? Nu ştiu să vă spun dar sper că noile “cosmetizări” din zona Buzeştilor nu l-au atins, sper...

Dacă v-aş ruga să-mi daţi un exemplu de meşteşug, la ce v-aţi gândi? Poate că la pantofari sau poate la croitori, nu? Vă las un rând răgaz.

Andrei Cosminzilele.blogspot.com

Alexandru Roșuwww.alexandrurosu.ro

De Cosmin Andrei foto: Cosmin Andrei, Alexandru Roșu

MESTESUGURI







Fotohaiku



Cu bicicletaprin Bucureștitext&foto: Andrei Vocurek

Universitate - Dorobanţi - Tei Toboc - Parcul Circului. Oraş fără maşini. La plimbare pe două roţi, pe străduţele din Bucureşti, la sfârşit de săptămână, o plimbare de relaxare, uşoară, singuri, în doi sau alături de prieteni.



Bucureşti. Parcuri. Lacuri. Biciclete. Străzi şi oameni. Locuri şi cartiere. Bonaparte. Dorobanţi. Tei - Toboc. Plumbuita. Clădiri vechi. Moara lui Assan. Poduri. O insulă. Tură cu bicicleta printr-un oraş fără maşini, o plimbare pe biciclete, pe străzile din Bucureşti, la sfârşit de săptămână, o plimbare frumoasă, uşoară, aşa cum îţi place, în doi sau alături de prieteni, chiar şi pe timp ploios.

Plimbarea cu bicicleta prin Bucureşti începe din Piaţa Universităţii, din centrul oraşului, spre Piaţa Victoriei, şi se termină în Parcul Circului, după aproximativ 15 kilometri de pedalare uşoară. Dacă ai propria bicicleta e foarte bine, dar dacă nu

ai bicicleta ta poţi lua una de la centrele de închirieri de biciclete din oraş. Bicicleta trebuie să fi e în stare bună de funcţionare, cu frâne reglate şi cauciucurile umfl ate corespunzător, iar tu trebuie să ai mare atenţie în trafi c şi să respecţi regulile de circulaţie pe drumurile publice.

Din Piaţa Universităţii se merge pe Bulevardul Nicolae Bălcescu - Magheru spre Piaţa Romana, apoi spre Piaţa Victoriei pe Bulevardul Lascar Catargiu.

În Piaţa Victoriei sunt de văzut Muzeul Naţional de Istorie Naturală Grigore Antipa, Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi Muzeul de Geologie. Trecând pe lângă

Andrei Vocurektrasee-cu-bicicleta.kerucov.ro

Bonaparte. Dorobanţi. Tei - Toboc. Plumbuita. Clădiri vechi. Moara lui Assan. Poduri


Palatul Victoriei, se face dreapta pe Strada Duiliu Zamfi rescu şi se continuă pe Strada Pariş, trecând prin Piaţa Quito şi Piaţa Napoleon III, până în Piaţa Dorobanţi.

Din Piaţa Dorobanţi, se merge puţin pe Calea Dorobanţi, apoi se intra pe Strada Locotenent Aviator Radu Beller, către Cartierul Floreasca, pe Bulevardul Mircea Eliade şi apoi pe Strada Ceaikovski până la intersecţia cu Bulevardul Barbu Văcărescu.

Pe Bulevardul Barbu Văcărescu se pedalează către Bulevardul Lacul Tei, apoi, cu atenţie la trafi cul auto, se virează stânga pe Bulevardul Lacul Tei, cu Parcul Circului pe partea dreaptă, intrând în Cartierul Tei. Se trece pe lângă Universitatea de Construcţii Bucureşti şi se ajunge la Parcul Lacul Tei.

Din Parcul Lacul Tei, se pedalează aproape pe malul apei şi se poate ieşi direct la Palatul Ghika, închis publicului însă, apoi traseul continuă prin Parcul Plumbuita în Colentina.

Se revine pe Şoseaua Coletina, spre Strada Maşina de Pâine, prin spatele blocurilor, pe lângă Policlinica Maşina de Pâine, apoi pe Strada Irimicului, loc de unde se poate vedea Moară lui Assan, ce a mai rămas din Moară lui Assan.

Se iese în Şoseaua Ştefan cel Mare şi se continuă spre Parcul Circului, spre lac, punctul fi nal al traseului cu bicicleta prin Bucureşti.






Plimbare prinCimitirul BelluFoto: Mihaela Moțăianu











ARGENTIC


Piața Vergului 1984

Foto: Andrei Bîrsan

Piața Vergului 1984


TVR CulturalFoto: Gabriela Mihăilă

TVR Cultural


TVR Cultural a încetat să mai emită din 15 septembrie 2012.Pe totemul de la intrarea TVR încă se mai gasește sigla lui.

MOZAIC


Capacul de canalFoto: Andrei Bîrsan

Capacul de canal


Mitropolia Munteniei și Dobrogei a cerut autorităţilor locale din Bucureşti să înlocuiască toate capacele de canalizare cu stema oraşului, care conţine mai multe simboluri religioase, inclusiv crucea creştină deoarece simbolul religios venerat de majoritatea populaţiei României este călcat la propriu în picioare de trecători.Semnul Crucii apare de două ori pe stema Bucureştiului, în ciocul acvilei şi în mâna Sfântului Dimitrie.

MOZAIC


Căldură mareFoto: Ileana Buruianu

Căldură mare


B-Fit StreetFoto: Nicu Buculei

B-Fit Street


Plimbare prin BucureștiFoto: Andreia Bîrsan


Plimbare în jurul Palatului Cotroceni


Ziua PompierilorFoto: Andrei Bîrsan

Ziua Pompierilor


Maestrul Radu Beligan vorbind de Ziua Pompierilor


Bucureștiului 3DFoto: Șerban Vornicu


Hotelul Intercontinental văzut din grădina palatului Șuțu


Cabluri de București

Foto: Dan Moruzan

Cabluri de București


Piața Operei - in rețea



www.bucurestiivechisinoi.ro

Despre noi

Cultura este ceea ce rămâne după ce ai uitat ce-ai învăţat. Selma Ottiliana Lovisa Lagerlof

…

şi încă ceva…

… „Pentru www.bucurestiivechisinoi.ro, mediul cultural creat online a însemnat un spaţiu destinat socializării, cunoaşterii şi autocunoaşterii, al dezvoltării, rememorării, al semnelor de întrebare şi, în special, al documentării continue. Din momentul lansării, în luna septembrie a anului 2009, proiectul a reuşit să culeagă roadele propriilor performanţe”, Andrei Slavuteanu, fondatorul proiectului.

În doar un an, www.bucurestiivechisinoi.ro a decis

regândirea întregului portal pentru a surprinde aspecte extrem de interesante pentru istoria, cultura si arta unui oraş îndrăgit şi respectat. În acest timp, echipa editorială a adunat peste 30 de oameni talentaţi, expresivi, pasionaţi de tot ceea ce reprezintă Bucureştii vechi şi noi.

Povestea scriiturii lor a fost continuată printr-un proiect extrem de curajos, cunoscut sub numele de Joia de la Capşa, unde, într-un mediu specifi c (Braseria Capşa) s-au născut poveşti de viaţă, istorisiri desprinse de pe aleile vechiului oraş şi ale noii capitale. Întâlnirea bilunară şi ideea socializării, a schimbului specializat de idei a însemnat, de atâtea ori, deschiderea unor noi direcţii ale proiectului www.bucurestiivechisinoi.ro.

S-au născut parteneriate si proiecte importante cu instituţii culturale, asociaţii, fundaţii, reprezentanţi media, edituri, website-uri ce împărtăşeau aceleaşi valori socio-culturale (bloguri), s-au alăturat iniţiativelor marca Bucureştii vechi şi noi oameni simplii, pasionaţi de istoria oraşului ce îi adăposteşte.

Sufl ul modernităţii nu a trecut nepăsător pe lângă tot ceea ce înseamnă www.bucurestiivechisinoi.ro, ci a „acceptat” tentaţia propusă de reţelele de socializare (Facebook) prin personalizarea unei pagini atent urmărită de aproape 2.000 de membri.

Redeschidem invitaţia la bucureştit!


Documents

Revista Bucurestiul meu drag