Revista Perspective Istorice Nr 5

ASOCIAŢIA PROFESORILOR DE ISTORIE DIN ROMÂNIA ”CLIO” – FILIALA HUNEDOARA

1

INTERVIU Istoricul MIHAI MANEA este preşedinte al Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România „Clio”, expert în educaţie istorică al Consiliului Europei, membru al World Historical Association-USA şi The Historical Association-UK, membru al ENIUGH, autor al multor cărţi şi manuale de istorie, inspector şcolar de specialitate al Municipiului Bucureşti. 1. Domnule profesor, suntem onoraţi că aţi acceptat să ne răspundeţi câtorva întrebări. Vă rugăm să ne spuneţi, în primul rând, cum s-a născut pasiunea dumneavoastră pentru istorie? Datorez această pasiune mamei mele, care în clasa a IV-a mi-a pus în mână o culegere de povestiri istorice. Apoi, am învățat vreme de 14 ani pe malurile Tamisei, ceea ce mi-a consolidat dragostea și interesul pentru istorie. Lectura zilnica întreține flacăra acestei pasiuni. 2. Sunteţi preşedintele Asociaţiei Profesorilor de Istorie din România. În această calitate, ne puteţi face un scurt istoric al APIR „Clio”? Asociaţia Profesorilor de Istorie din Romania (APIR-Clio) este o asociaţie ştiinţifică si profesionala, apolitica a profesorilor de istorie si nu se constituie ca o contrapondere la alte asociaţii similare din tara si străinătate. Asociaţia s-a înfiinţat în decembrie 2003 la Bucureşti, constituirea sa a fost posibila in cadrul proiectului Predarea istoriei si educaţia pentru cetăţenie democratica in Romania a Centrului Educaţia 2000+ și EUROCLIO, în cadrul Programului MATRA al Ministerului de Externe al Regatului Țărilor de Jos. 3. Ne puteţi aminti câteva dintre activităţile APIR şi care au avut cel mai mare impact la nivel naţional? Asociația noastră a urmărit neabătut îndeplinirea obiectivelor propuse:

• Iniţierea, dezvoltarea şi furnizarea de activităţi de formare profesionala în rândul cadrelor didactice specializate in domeniul istoriei; • Editarea de publicaţii în domeniul educaţional; • Elaborarea de resurse şi de materiale didactice; • Constituirea de centre de documentare şi informare pentru cadrele didactice specializate în domeniul istoriei; • Organizarea de seminarii, simpozioane, reuniuni ştiinţifice, mese rotunde, alte acţiuni specifice, în vederea promovării istoriei şi a învăţământului de istorie; • Colaborarea cu ministerul de resort în scopul reactualizării permanente a poziţiei istoriei în planurile de învăţământ preuniversitar şi în realizarea de curricula pentru istorie; • Susţinerea profesională şi ştiinţifică a cadrelor didactice şi a instituţiilor de învăţământ prin mijloace specifice; • Promovarea istoriei si susţinerea activităţilor de performanta în rândul elevilor şi tinerilor; • Colaborarea cu alte asociaţii, fundaţii, organizaţii ştiinţifice, federaţii si consorţii din tara si străinătate in domeniul educaţional; • Participarea la constituirea unor federaţii si consorţii împreună cu alte asociaţii profesionale ale căror obiective sunt compatibile cu scopurile APIR-CLIO; • Afilierea la asociaţiile şi organizaţiile de profil naţionale internaţionale; • Organizarea de călătorii de documentare ştiinţifică în ţară şi străinătate;

2

PERSPECTIVE ISTORICE

• Participarea la organizarea si realizarea schimburilor intre profesori pe plan internaţional; • Înfiinţarea de societăţi comerciale cu respectarea prevederilor legale, ale căror dividende se utilizează pentru realizarea obiectivelor asociaţiei; • Alte activităţi specifice care răspund scopului APIR-CLIO. 4. În perspectivă, cum vedeţi activitatea APIR şi a profesorului de istorie în general? Asociațiile profesionale, deci și APIR „Clio” pot constitui un partener de seamă al MECTS în realizarea unei reforme eficiente și radicale a sistemului de învățământ românesc. 5. Sunteţi autor al multor manuale de istorie. Care credeţi că ar trebui să fie rolul şi poziţia istoriei în şcoală, văzută ca disciplină formatoare? Prin specificul şi natura sa, istoria trezeşte şi cultivă sentimente, creează unele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru a trai şi a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele societăţii. Această disciplină de învăţământ îndeplineşte, mai presus de orice, un important rol educativ, accentul punându-l pe formarea convingerilor, cultivarea sentimentelor, cultivarea acelor disponibilităţi pe care orice elev trebuie sa le aibă, ca un bun cetăţean. Studierea istoriei în scoală nu constă doar în transmiterea de cunoştinţe elevilor, în informarea lor cu date, lucruri, fapte, evenimente şi persoane istorice. Are rolul de a forma capacităţii de interpretare, de înţelegere şi de acţiune. Datorită resurselor de care dispune, istoria contribuie la integrarea unitară a cunoştinţelor, la dezvoltarea capacitaţilor elevilor de a interpreta fapte şi evenimente, de a stabili relaţii de cauzalitate între ele, de a pătrunde în esenţa proceselor istorice, de a genera

atitudini şi de a forma gândirea istorica a elevilor, transformarea conştiinţei lor în convingeri şi a acestora în spirit civic. Istoria românilor este un inestimabil tezaur pe care elevii trebuie să-l cunoască şi să adauge propria lor contribuţie la cunoaşterea lăsată de înaintaşi. Prin cunoaşterea istoriei naţionale, se conştientizează propria origine, apartenenţa la o etnie, la un neam, ataşamentul faţă de locurile natale şi se cultivă respectul faţă de valorile patrimoniului naţional. Cunoscând istoria, elevii învaţă să respecte trecutul, învaţă să preţuiască realizările prezentului, învaţă să se pregătească temeinic pentru a reuşi la rândul lor să se angajeze conştient în uriaşul efort de consolidare a societăţii româneşti contem-porane. 6. Dar în afara şcolii? Istoria ca obiect de studiu în școală ne ajută să-l pregătim pe elev, pe tânăr, în general, pentru societate, pentru o lume a democrației plurivalente. 7. Cum consideraţi că am putea să îi atragem pe tineri înspre studiul istoriei, fiind bine ştiut faptul că cine nu îşi cunoaşte istoria, riscă să o repete? Ca profesori averm o singură cale – realizând ore atractive, de calitate și eficiente, în care accentul să fie pe elev și nu pe profesor, care este doar un mijlocitor al dialogului didactic. 8. În final, vă rugăm să transmiteţi câteva gânduri pentru cititorii revistei noastre, majoritatea cadre didactice de istorie. Revista PERSPECTIVE ISTORICE este una din cele mai de seamă reviste ale APIR Clio, care e publicată de o echipă de oameni inimoși și dedicați. Va doresc sa o țineți tot așa! Iar, cititorii dumneavoastră să aibă parte mereu de materiale cât mai interesante și provo-catoare. Vă mulţumim mult şi vă aşteptăm cu drag la activităţile APIR din judeţul nostru.


3

„Elite Masonice Maghiare. Loja Unio din Cluj’’ Prof.Dr. Jula Raluca Diana, Liceul ,,Sigismund Toduţă’’ Deva

„Elite Masonice Maghiare. Loja Unio din Cluj, 1886-1926 în documente inedite” scrisă de Attila Varga, a apărut la Cluj Napoca sub egida Academiei Române şi Institutului de Istorie ,,George Bariţiu’’ editată de editura Argonaut. În volumul de faţă, Attila Varga, continuă demersul de-a oferi publicului o istorie adevărată, bazată pe acte şi documente de arhivă, a masoneriei transilvănene. Cartea se bazează pe un număr incredibil de mare de documente de arhivă, aduse în atenţia publicului pentru întâia dată. Având la bază surse documentare inedite, cartea se dovedeşte un demers profesionalist şi elegant de-a selecţiona doar acele date, din noianul de documente, care să ofere o imagine reală a celei mai puternice Loje transilvănene, ,,Unio’’. Excursul documentar se întinde pe perioada 14 noiembrie 1886 (data înfiinţării

Lojii) şi până în anul 1926, după care firul evenimentelor nu mai este susţinut de documente, în mare parte acestea pierzănduse. În cele cinci capitole cu titluri absolut nonconformiste, dintre care citez: ,,În căutarea simbolului pierdut’’, ,,Fii văduvei în lanţul uniunii’’, ,,Sub coloanele armoniei’’, şi anexa, însumând un mumăr de 157 de pagini, se oferă cititorului o imagine complexă a funcţionării şi rolul lojii în dezvoltarea economică şi culturală a Clujului în secolul al XIX-lea. Fiecare pagină a cărţii se dovedeşte o bogată sursă documentară, atăt ca text căt şi ca note bibliografice, în marea lor majoritate documente de arhivă. Astfel, cartea debutează cu actul de înfiinţare al Lojii ,,Unio’’, statutul acesteia, membrii fondatori, principii călăuzitoare, sediul, importanţa contextului politic, inter şi extern, relaţiile cu alte luji masonice din europa, mai cu seamă cea maghiară, etc. Deducem câteva trăsături caracteristice ale funcţionării lojii, printre care, elitismul şi naţionalismul, o lojă exclusivă a elitelor maghiare; implicărea acesteia în viaţa clujenilor; caracterul laic al acesteia şi militantismul pentru modernizare. Deasemenea cartea are o anexă, un tablou sinoptic, cu date inedite a membrilor, de la nume şi prenume, statut social şi în cadrul lojii, funcţia ocupată, data admiterii în lojă, data la care a devenit maestru, localitatea de provenienţă. Fără a fi un ,,action’’ plin de suspans, volumul se adresează publicului cu adevărat intereat de istoria masoneriei. Au fost omise astfel cu bună ştiinţă ritualurile lojei sau scandalurile, care ar face deliciul unui public diletant. Cartea prin conţinut şi surse documentare contribuie la întregirea istoriei masoneriei din Transilvania.

4

PERSPECTIVE ISTORICE

Pătrunderea şi răspândirea creştinismului în Scythia Minor

– repere istorico-ecleziastice – Prof. Ovidiu-Nicolae Moldovan, Colegiul Tehnic „Transilvania” din Deva

Tomisul este una dintre cele mai vechi aşezări de pe ţărmul vestic al Pontului Euxin, fiind întemeiat prin secolele VII sau VI î.Hr. de către colonişti greci veniţi din Milet, înfloritor centru cultural şi economic ionian. La începutul său, Tomisul a fost o modestă aşezare comercială, fiind dependent de marile colonii greceşti din apropiere: Histria, la nord şi Callatis, la sud. În timp însă, importanţa Tomisului a crescut devenind un puternic centru cultural şi economic, bătându-şi monedă proprie şi încheind legături cu băştinaşii din apropiere. Teritoriul dintre Dunăre şi Mare a intrat între anii 72-61 î.Hr. sub dependenţa romană, fiind încorporat în provincia Macedonia, ca “civitas foederata”. În jurul anului 60 î.Hr., Tomisul şi celelalte cetăţi greceşti din Dobrogea, a intrat în conflict cu geţii conduşi de către Burebista, rămânând sub dominaţia lor până la moartea conducătorului geto-dac (44 î.Hr.). După anul 28 î.Hr., cetăţile dobrogene au acceptat protectoratul roman. În 46 d.Hr., întreaga Dobroge a fost cucerită de romani fiind anexată provinciei Moesia. În timpului împăratului Diocleţian (284-305), Dobrogea a fost dezlipită de Moesia şi transformată în provincie aparte, sub numele de Scythia Minor. Din acest moment, Tomisul se dezvoltă foarte mult, atât economic cât şi politic, cultural şi religios, devenind centrul “comunităţii pontice”, o uniune de cinci cetăţi (Pentapolis): Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis şi Odessos, la care se adaugă şi Mesembria (devenită Hexapolis). Aici îşi avea reşedinţa pentarhul, adică cârmuitorul acestei confederaţii1. Cu toate că făcea parte din imperiul roman, Tomisul şi-a păstrat autonomia în 1 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, p. 142.

sensul că şi-a menţinut vechile instituţii tradiţionale greceşti şi dreptul de a bate monedă proprie, de asemenea întreţinea relaţii economice şi culturale cu marile centre ale lumii greceşti. În sec. II şi prima jumătate a sec. III, datorită dezvoltării sale, a primit numele de “Metropolă a Pontului”, apoi a decăzut pentru a revenii la sfârşitul sec. III devenind noua capitală a provinciei Scythia Minor, în urma reorganizării administrative din timpul lui Diocleţian (297). Renumele său şi bogăţia sa au atras numeroase populaţii migratoare, goţi şi huni. În sec. VI Tomisul renaşte sub împăratul Iustinian (527-565) a cărui politică se resimte şi în zona pontică dar în secolul următor cade sub stăpânirea avarilor, pustiindu-se cu timpul. În secolele X-XI pe locul fostei metropole s-a înfiripat o modestă aşezare de pescari. După anul 971 Dobrogea a intrat sub stăpânire bizantină iar două secole mai târziu sub stăpânirea conducătorilor locali de neam român. Tot prin secolul al X-lea vechiul nume de Tomis a fost schimbat cu Constanţa2, nume ce-l poartă şi astăzi. La sfărşitul veacului al XIV-lea a ajuns în stăpânirea lui Mircea cel Bătrân care spre sfârşitul domniei pierde aceste teritorii pontice în favoarea turcilor. În 1878 a revenit sub stăpânire românescă devenind cel mai mare port maritim românesc si un însemnat centru economic şi cultural. În perioada sa de maximă înflorire economică, Tomisul a cunoscut şi noua învăţătură adusă în lume de Iisus Hristos. Creştinismul a fost adus în Scythia Minor chiar de către unii dintre Sfinţii Apostoli şi anume Andrei, aşa cum reiese din Istoria bisericească a lui Eusebiu de Caesarea, lucrare unanim recunoscută de exegeţi pentru cunoaşterea 2 Emilian Popescu, Constantina. Un probleme de geographie historique de la Scythia

Mineure, în «Byzantinische Zeitschrift», vol. 66, 1973, p. 359-382.


5

creştinismului timpuriu. Conform acesteia, după Sinodul de la Ierusalim (49-50), apostolii şi-au partajat “toată lumea locuită pe atunci” astfel : “După Tradiţie, lui Toma i-a căzut soarta să meargă în Parţia, lui Andrei în Sciţia, lui Ioan în Asia, unde a şi petrecut vreme mai îndelungată murind în oraşul Efes, Petru pare a fi predicat la început între iudeii împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Bitinia, Capadochia şi Asia …” 3 , aceste informaţii au fost preluate de Eusebiu din cartea a III-a a Comentariilor la cartea Facerii a lui Origen, lucrare pierdută care se păstrează doar secvenţial la istoricul bisericesc mai sus menţionat. Unii istorici mai noi ca J. Zeiller şi C. Auner, consideră ca fiind “ambiguu” pasajul scriitorului bisericesc, au admis doar “ca o simplă posibilitate” propovăduirea Evangheliei de către Apostolul Andrei în zona Gurilor Dunării, respectiv în viitoarea provincie Scythia Minor4. Mai mulţi istorici şi teologi străini şi români opinează că ştirea lui Eusebiu de Cezareea este ecoul unei tradiţii care circula demult în mediul universal al creştinismului, formulată în Epistola către Coloseni (3,11) – “Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici scit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”.

3 Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, III, 1,1-3 trad. Teodor Bodogae, în col.

„Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 13, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 99.

4 Nelu Zugravu, Geneza creştinismului popular al românilor, col.Bibliotheca

Thracologica, XVIII, Bucureşti, p. 143.

Un alt Apostol în al cărui itinerar misionar întâlnim Scythia este Filip, prima menţiune despre el, în acest sens, o găsim în Calendarul gotic, el fiind alcătuit la sfârşitul secolului IV sau începutul secolului următor, undeva în Thracia, unde goţii se refugiaseră din cauza hunilor, importantă pentru noi fiind corelaţia lui Filip cu Andrei, ambii având ziua de sărbătoare pe data de 29 noiembrie. Alte documente importante în acest sens sunt: Historia certaminis apostolici, lucrare în limba latină atribuită lui Abdias, scrisă în secolul VI în Galia, în care se precizeaeză că activitatea Sfântului Apostol Filip în Scythia s-a desfăşurat timp de 20 de ani, el fiind prins de autoritatea romană şi obligat să aducă jertfă zeului Marte. În acel moment s-a produs o minune: de sub statuia zeului a ieşit un demon (şarpe), care a ucis pe fiul preotului sacrificator şi pe doi tribuni, vinovaţi că dăduseră ordin să fie arestat Sfântul, iar alţii din cei de faţă au fost loviţi de suferinţe din cauza suflării otrăvite a demonului. Sfântul Filip a cerut atunci distrugerea statuii zeului şi punerea în locul ei a Crucii Mântuitorului, l-a gonit pe demon într-un loc pustiu şi apoi a înviat pe cei morţi şi a vindecat pe cei suferinzi. Minunea a impresionat mulţimea, care a primit apoi învăţătura creştină, botezându-se multe mii de oameni; în timpul cât Sfântul Filip a rămas acolo, a propovăduit şi hirotonit un episcop, preoţi şi diaconi, întemeind multe comunităţi5. Chiar dacă această relatare conţine şi o oarecare parte de ficţiune totuşi nu putem să nu distingem şi multe lucruri reale cum ar fi menţionarea autorităţii romane care indică prezenţa armatei romane în Dobrogea, ceea ce pentru a doua jumătate a secolului I este o realitate, sau cultul zeului Marte căruia Traian i-a ridicat cel mai însemnat monument din Dobrogea – Trofeul de la Adamclisi iar cele aprox. 700 de inscripţii descoperite la Tomis ne permit constatarea unui complex religios

5 Nicolae Dănilă, A predicat apostolul Filip în Scythia Minor?, în rev. “Unirea”, Serie

nouă, Blaj, an. VII, 1996, nr. 5, p. 5.


6

foarte mozaicat cu divinităţi atât autohtone şi mai ales străine6.

Alte menţiuni despre Apostolul Filip în Scythia Minor găsim în Martirologiul lui Adon, alcătuit între 855-860 la Lyon sau Viena, bazat pe unele mai vechi şi unde la ziua de 1 mai găsim: “Naşterea a Sfinţilor Apostoli Filip şi Iacob, dintre care Filip, după ce a convertit la credinţa în Hristos aproape întreaga Sciţie şi a aşezat acolo diaconi, preoţi şi episcop, s-a întors în Asia…” şi în Martirologiul lui Usuard, început prin 845-850 şi terminat în 865 scris la Mănăstirea Saint Germain-des-Près, de lângă Paris consemnează tot la 1 mai : “De asemenea se face cinstirea fericiţilor Filip şi Iacob, dintre care Filip după ce a convertit la credinţa creştină aproape întreaga Sciţie, a avut un frumos sfârşit în cetatea Hieropolis” 7 . În concluzie este imposibil de crezut că aceşti doi Apostoli care au încreştinat “aproape întreaga Sciţie” n-au întemeiat o puternică comunitate creştină şi în cunoscuta cetate Tomis.

Un alt factor important, pe care logica istorică îl impune, este numărul mare al coloniştilor şi soldaţilor romani aduşi din Orient şi Grecia şi care, probabil, mulţi dintre ei erau creştini sau cel puţin nu erau cu totul neştiutori cu privire la credinţa în Hristos. Un exemplu în acest sens îl constituie aducerea legiunii V Macedonica, spre sfârşitul secolului I, din Palestina şi aşezată la Troesmis (azi Igliţa)8. Spre sfârşitul sec. al III-lea, este cunoscut un soldat creştin, pentru Nordul Scythiei şi anume Aurelius Gaius, originar din Phrigia9. Un alt moment în procesul de încreştinare a populaţiei dunărene îl reprezintă mijlocul secolului III, atunci când par să fi venit creştini la nord de Dunăre, aduşi ca prizonieri de goţii care au atacat provincia de la sudul Dunării în

6 Nicolae Mitru, Cultele religioase din Tomis, în rev. “Studii Teologice”, Bucureşti, nr. 5-

6/1971, p. 400. 7 Emilian Popescu, Sfântul Apostol Filip – misionar pe pământ românesc, în vol. Logos.

Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura

Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 395-398. 8 M. Păcurariu, op.cit., p. 142.

9 Andrei Aricescu, Armata în Dobrogea romană, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.

32-37.

jurul anului 250. Este vorba de goţii conduşi de regele Cniva care au întreprins incursiuni în Moesia Inferior, Thracia şi Illyricum, cu acest prilej fiind prădate multe sate şi oraşe şi fiind luaţi mulţi prizonieri printre care şi creştini. În timpul acestor lupte este ucis şi împăratul Decius, un prigonitor al creştinilor. Rolul pe care l-au avut prizonierii creştini în convertirea goţilor este subliniat de către istoricul bisericesc Filostorgius (368 – 425) a cărui Istorie eclesiastică se păstrează, din păcate, doar parţial şi aceasta numai în excerptele patriarhului Fotie (sec. IX). Filostorgius ne relatează că în timpul împăratului Valerian (253 – 260) şi a fiului său Gallienus (253 – 268), goţii de la Dunăre au trecut în imperiul roman ajungând până în Capadocia, de unde au luat mulţi prizonieri, printre alţii şi clerici, şi s-au întors acasă cu multă pradă. Din numărul acelor prizonieri, care i-au convins pe mulţi goţi să îmbrăţişeze credinţa creştină, au făcut parte şi strămoşii lui Ulfila, capadocieni născuţi aproape de oraşul Parnassus10.

Importante pentru susţinerea vechimii creştine, a teritoriului cuprins între Dunăre şi Marea Neagră, sunt şi descoperirile arheologice din acest spaţiu. De reţinut sunt gema (descoperită la Constanţa în a doua jumătate a secolului XIX) ajunsă în British Museum din Londra şi care este datată de unii istorici ca aparţinând sec.IV iar de alţii fiind chiar din sec.II. Aceasta are gravat pe Hristos răstignit pe cruce, având pe fiecare parte a Sa câte şase apostoli, iar deasupra cuvântul ίχθυς11 şi bazilicile construite începând cu al

doilea deceniu al secolului al IV-lea din care au fost descoperite şase, unele având cripte pentru păstrarea moaştelor martirilor, aşa cum este basilica mare a oraşului Tomis (48,10 mx23,45 m), aflată în parcul amenajat pe teritoriul fostei gări, cu o criptă de mari proporţii, în care au fost construite şapte

10 Emilian Popescu, Creştinismul pe teritoriul României până în secolul al VII-lea, în

lumina noilor cercetări, în rev. “Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. XXXVII, nr.

4/1987, p. 37-38.

11 M. Păcurariu, op. cit., p. 143.


7

încăperi pentru adăpostirea trupurilor întregi ale unor martiri12.

O altă dovadă indubitabilă, care atestă vechimea şi puterea creştinismului în această parte a ţării, este numărul mare al martirilor primelor secole, din martirologii şi alte documente, inclusiv descoperiri arheologice, cunoaştem aprox. 180 de martiri dobrogeni dintre care, în jur de 30, au pătimit pentru Hristos în cetatea Tomisului doar în timpul persecuţiilor comandate de Iulian Apostatul (361-363). Persecuţii au fost şi sub Decius (249-251), Diocleţian (284-305), Galerius (305-311) şi Licinius (308-324). Un rol major l-au avut şi misionarii, misionarismul individual şi spontan a fost completat, după Edictul din anul 313, de

misionarismul sprijinit politic, când Biserica a devenit aliata statului şi era “îndreptat către popoarele barbare, care trebuiau liniştite, pacificate, pe această cale, integrate în politica externă a Imperiului”13.

Dacă facem abstracţie de informaţiile

întâlnite în lucrarea atribuită lui Abdias şi în Martirologiile lui Adon şi Usuard, prima ştire referitoare la un episcop la Tomis este cea legată de martiriul Sfinţilor Epictet şi Astion, sfinţi originari din Asia Mică, ce au pătimit în cetatea Halmyris pe la anul 290, după unii puţin mai târziu dar tot în timpul lui Diocleţian. În acest Act martiric se precizează: “După ce au trecut patruzeci de zile de şedere a lor în acel

12 Emilian Popescu, Martiri şi Sfinţi în Dobrogea (I), în rev. “Studii Teologice”,

Bucureşti, Seria a II-a, an. 41, 1nr. 3/1989, p. 55.

13 Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creştinismului la români. Mărturii

arheologice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 109.

ţinut şi Evangelicus, episcopul lui Hristos, a venit în cetatea almiridenşilor, Vigilantius luându-i împreună cu sfinţitul preot Bonosus, i-a condus la Evangelicus”. Acest text îl găsim în De SS Epicteto Presb, et Astione Monacho, martyribus Almiridensibus in Scythia14. Actul martiric ni se păstrează într-o copie din secolul al XV-lea aflată în arhiva Bisericii Mântuitorului din Utrecht, ea fiind publicată în anul 1615 de învăţatul iezuit Herbert Rosweyde, dar privită cu rezerve pentru motivul că ştirile din ea nu sunt confirmate de documente mai vechi, în primul rând “Martyrologium Hieronimyanum”. Confirmarea vine în anul 1921 din partea învăţatului benedictin Dom Germain Morin care descoperea în Martyrologium Hieronymianum, la ziua de 23 mai, pomenirea Sfinţilor Epictet şi Astion. Peste câţiva ani şi specialistul în hagiografie, Hyppolite Delehaye, a confirmat această descoperire, mai mult chiar considera că Sfinţii în cauză erau menţionaţi pentru prima dată în “Martirologiul oriental” din care s-a inspirit “Martyrologiul hieronymi15.“ Martyrologium Hieronymianum” mai consemnează nume de episcopi, martiri din Tomis, aşezaţi pe zile. Astfel, la 15 septembrie este consemnată sărbătoarea “Sfinţilor Straton, Valerius, Macrobiu şi Gordian episcopul”. Ultimii trei au fost identificaţi cu Valerian, Macrobiu şi Gordian, menţionaţi şi la 13 septembrie; deosebirea este făcută de menţiunea că ultimul a fost episcop, deşi despre el se ştie că a fost în slujba lui Licinius, lucrând la palatal imperial, dar nu este cu totul imposibil să fi devenit episcop în timpul exilului la Tomis. La 2 ianuarie creştinii din Tomis îi sărbătoreau pe fraţii Argeu, Narcis şi Marcelin care au pătimit pentru credinţa în Hristos tot în timpul lui Liciniu, aceşti tineri au refuzat înrolarea în armată, pentru aceasta au fost bătuţi, aruncaţi în închisoare şi chinuiţi după care primii doi au fost ucişi cu sabia iar Marcelin aruncat în mare. În unele martirologii 14 Nestor Vornicescu, One of the First Writings of the Early Romanian Literature: The

Passion of Saint Epictetus and Astion (from the turn of the 3rd to the 4th centuries),

Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990, p. 240.

15 Em. Popescu, op. cit., p. 47.


8

acest Marcelin apare ca fiind fiul unui episcop (filii episcopi) pe nume Philus sau Titus care ar fi murit tot ca martir tot sub Liciniu prin 319-320. Acest episcop sărbătorit la Tomis, mai este amintit şi la data de 3 ianuarie în acelaşi martirologiu16.

Această informaţie a fost demonstrată, în anul 1968, prin descoperirea la Tomis a unei plăci fragmentare având următorul text : “Aici zace martirul (lui Hristos) şi episcopul Titus (?) Philon (?)17. La 7 martie se face pomenirea episcopului Efrem (Ephraem) de Tomis care potrivit unei tradiţii ar fi ajuns în părţile noastre ca trimis al episcopului Hermon de Ierusalim în al 16-lea an al domniei împăratului Diocleţian (aprox. 300)18, ca să îndrume în credinţa creştină pe locuitorii Sciţiei “şi acolo propovăduind, pe mulţi i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri şi osteneli, ce le-a suferit întru buna vestire a lui Hristos, cu sabia i s-a tăiat capul întru a 7-a zi a lunii martie”. În secolul al XVII–lea patriarhul Dositei al Ierusalimului (1669-1707) se referea la episcopul Efrem de Tomis şi-l considera una dintre primele dovezi ale legăturii religioase dintre Ţara Sfântă şi teritoriul României19. La 9 iulie în cetatea Tomis erau sărbătoriţi Sfinţii: Zenon, Minia, Vitalis, Rufinus (Rufina), Evangelus, Ursiu, Agnes şi Secunda, Chiril episcopul. Despre acest episcop Chiril, Martyrologiul hieronimian ne spune că a fost ars de viu la Tomis, alături de Zenon, cercetătorii s-au gândit că ar putea fi Sfântul Chiril, episcopul Gorthynei din insula Creta, sau sfântul Chiril, martir la Axiopolis, însă nu trebuie exclusă cu totul posibilitatea de a fi fost chiar episcop de Tomis.

16 Em. Popescu, op. cit., p. 57-58.

17 I. Barnea, Inscripţii paleocreştine inedited din Tomis, în „Pontica”, Constanţa, an. 7,

1974, p. 378. 18 Niculae Şerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie documentară despre

existenţa episcopiei Tomisului, în rev. “Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an 87

(1969), nr. 9-10, p. 994. În schimb, alţi învăţaţi, între care şi Ion Rămureanu (cf. Sfinţi

şi martiri la Tomis-Constanţa, în “Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, nr. 7-

8/1974, p. 980 – 981), consideră că Efrem n-ar fi activat în Dobrogea, la Tomis, ci în

Sciţia Mare, la Chersonez, adică în Crimeea.

19 Em. Popescu , op. cit., p. 58.

Un alt episcop, probabil din Tomis, este consemnat ca participant la Sinodul I ecumenic de la Niceea, prezenţa sa chiar dacă nu este nominală este importantă pentru creştinismul românesc. Această informaţie o găsim la Eusebiu al Cezareei, în lucrarea sa “Despre viaţa împăratului Constantin” (cartea III, cap. 7), care afirma că “nici schitanul nu lipsea din ceată”, adică dintre participanţii la sinod, fiind aşezat la enumerare, între episcopul persan şi episcopii din Pont, Galatia, Capadocia şi Asia. Nume ca acelea ale lui Titus sau Marcus20 nu sunt suficient impuse în contextul actual al momentului, pentru a putea fi luate ca sigure. Din nefericire actele oficiale ale Sinodului I ecumenic au dispărut, astfel nu putem şti cu precizie numele sau alte date în legătură cu acest episcop.

Primul episcp de Tomis, a cărui existenţă nu poate fi pusă la îndoială, este Bretanion (Vetranion), întâlnit în scaunul episcopal în anul 369, cu prilejul unui conflict avut cu împăratul Valens (364-378). Acest împărat a desfăşurat o amplă campanie împotriva goţilor pe care i-a învins, încheind cu ei pace la Noviodunum în vara anului 369. În drumul spre Constantinopol a trecut pe la Tomis încercând să-l determine pe episcopul Vetranion să treacă la arianism, episcopul a refuzat să facă acest lucru, ba dimpotrivă, printr-o cuvântare ţinută în faţa împăratului şi a tuturor credincioşilor aflaţi la biserică, a apărat învăţătura şi hotărârile sinodului de la Niceea, după care împreună cu credincioşii a părăsit respectiva biserică mergând în alta şi lăsându-l singur pe Valens. Acest episod, relatat de istoricul bisericesc Sozomen (sec.V) în Istoria bisericească21 nu l-a lăsat indiferent pe împărat, poruncind exilarea episcopului, dar acest exil nu a durat mult, căci Valens s-a temut de o răscoală a sciţilor, nemulţumiţi de îndepărtarea păstorului lor, îngăduindu-i episcopului să revină la păstoriţii săi.

20 Ioan G. Coman, Spiritualitate patristică în Scythia Minor – Ortodoxia credinţei, în

rev. “Ortodoxia”, Bucureşti, an. XXIX, nr. 2/1977, p. 164.

21 Sozomenus, Historia ecclesiastica, VI, 21, 2.


9

Cuvinte frumoase la adresa lui Vetranion a avut şi Theodoret de Cyr, care ne scrie despre episcopul tomitan că “strălucea prin tot felul de virtuţi, şi-a înflăcărat inima de zel combătând stricarea învăţăturilor şi nelegiuirilor lui Valens împotriva sfinţilor”22. Fiind capadocian de origine, Vetranion avut relaţii strânse cu Iunius Soranus, guvernatorul Scythiei (dux Scytiae), şi cu Sfântul Vasile cel Mare, toţi fiind interesaţi de soarta misionarilor (din Cappadocia, Phrigia etc.) veniţi în zona dunăreană, în special în regiunile goţilor23. O dovadă ce confirmă acest lucru îl constituie şi scrisorile (155, 164 şi 165) trimise de Sfântul Vasile cel Mare guvernatorului Sciţiei, pentru trimiterea moaştelor Sfântului Sava Gotul în Capadocia, iar dacă ipoteza lui J. Zeiller asupra destinatarului ultimelor două scrisori este probabilă, în sensul că ele nu au fost adresate episcopului Ascholius al Tesalonicului al cărui nume figurează totuşi în manuscrise, ci episcopului Vetranion de Tomis24, confirmă încă o dată privilegiul de care se bucura tomitanul.

După Vetranion, imediat sau la puţin timp, scaunul de Tomis a fost ocupat de Gerontius (Terentius - după cum reiese dintr-o listă sinodală siriacă) şi el o personalitate teologică remarcantă. Acesta a participat la Sinodul al II-lea ecumenic (Constantinopol 381) condamnând alături de ceilalţi erezia lui Macedonie, distingându-se în şedinţele sinodale, fapt ce-i atrage stima participanţilor şi a împăratului Theodosie cel Mare. Acesta din urmă îl menţionează într-un decret25 din 30 iulie 381 printre primele zece personalităţi religioase ale Imperiului, care trebuiau să garanteze respectarea şi aplicarea hotărârilor sinodale. Alături de Gerontius apar Nectarie,

22 Theodoretus, Hist. eccl., IV, 35, 1, trad. Vasile Sibiescu, în col. „Părinţi şi Scriitori

Bisericeşti”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

vol. 44, Bucureşti, 1995, p. 197.

23 Emilian Popescu, Monahismul timpuriu pe teritoriul României, în “Analele ştiinţifice

ale Universităţii Al. I. Cuza”, Iaşi, tom. I. Editura Universităţii, Iaşi, 1994, p. 101-102.

24 Jacques Zeiller, Les origins chrétiennes dans les provinces danubiennes de l`Empire

Romain, Paris, 1918, p. 431 ş.u.

25 Codex Theod., XVI, 1, 3.

episcopul capitalei, Heladius, episcopul Cezareei Capadociei, Grigorie, episcopul Nyssei, iar din regiunile apropiate nouă, Martyrius sau Marmarius, episcop al oraşului Marcianopolis din nord-estul Bulgariei. Toţi episcopii din Imperiu erau obligaţi să se afle în comuniune spirituală cu aceste zece personalităţi.

Un succesor a lui Gerontius a fost Teotim I, şi el o figură glorioasă a Bisericii Tomisului, care şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul secolului al IV-lea, probabil între 390 şi 407 şi pe care biserica ortodoxă îl prăznuieşte la 20 aprilie. Despre el, Sozomen ne spune că era de neam “scit”, adică un localnic nu un roman sau grec venit din altă parte. Tot de la acest istoric aflăm că Teotim I purta părul lung, fiind un “comates” aparţinând clasei comate a daco-geţilor, sau poate acest termen se referea la faptul că moda de-a purta părul lung aparţinea celor care se ocupau cu filosofia, iar Teotim a fost un bărbat “crescut în dragoste de înţelepciune”26, acest lucru semnificând învăţă-tura şi viaţa monahală (monastica philosophia), de unde şi concluzia că episcopul în cauză ar fi putut purta părul lung odată cu intrarea lui în monahism. Ipoteza aceasta este întărită tot de Sozomen care referindu-se la Teotim scria că acesta ducea o viaţă modestă şi cumpătată: “timpul cinei şi-l fixa nu la aceeaşi oră, ci când îi era foame sau sete…căci cred că era faptă de filosof să nu cedeze necesităţilor firii, după bunul plac, ci după nevoi”27.

Acelaşi episcop s-a făcut remarcat şi ca un mare misionar printre barbari, goţi şi mai ales huni, căpătând în faţa acestora prestigiul de: “zeu al romanilor”28. Teotim a căutat să-i îmblânzească pe barbari şi să-i atragă la credinţa în Hristos, chiar folosind anumite daruri care au dat impresia hunilor că este foarte bogat, drept pentru care unul dintre huni a căutat să-l ia prizonier dar episcopul a scăpat prin darul facerii de minuni. Una dintre minunile săvârşite de acest sfânt, şi relatată de 26 Sozomenus, Historia ecclesiastica, VII, 12.

27 Ibidem, VII, 26, 6. 28 Ibidem, VII, 26, 9.


10

Sozomen, ne spune că într-una din zile, mergând cu tovarăşii săi de misiune pe lângă Dunăre au întâlnit pe drum o ceată de huni care mergeau spre Tomis. Însoţitorilor săi le-a fost frică că vor pieri fiind prinşi de barbari, dar în acel moment Teotim a descălecat şi s-a rugat încât barbarii au trecut, pe alături, mai departe, fără să-i vadă29.

În acest misionarism, Teotim a fost ajutat şi de Sfântul Vasile cel Mare şi mai ales de Sfântul Ioan Gură de Aur, cu acesta din urmă a legat o prietenie datorită activităţii comune privind încreştinarea populaţiilor barbare. Theodoret al Cyrului ne spune că prin anul 399, Sf. Ioan Gură de Aur a trimis misionari pentru creştinarea “sciţilor nomazi de la Istru”30, prin care la acea vreme, trebuie să înţelegem pe huni. Probabil acest lucru a fost făcut la rugămintea lui Teotim. La cimentarea relaţiei dintre cei doi au condus şi viaţa curată, principiile morale apărate împreună şi convergenţa de idei pe probleme teologice.

Episcopul de Tomis l-a susţinut pe patriarhul Constantinopolului în problema origenistă, luând parte la un sinod local, ţinut la Constantinopol în anul 400, Teotim fiind menţionat pe primul loc între cei 22 de ierarhi, ceea ce ne arată stima personală de care se bucura printre episcopii de atunci. Controversa cu privire la opera lui Origen, mort ca martir în 253, i-a avut în prim plan pe Teofil al Alexandriei şi Epifaniu al Salaminei, care condamnau opera origenistă, susţinând că ar conţine idei eretice, dar Sf. Ioan Gură de Aur a adoptat o atitudine rezervată în această problemă, fiind chiar acuzat într-un sinod din 403 (de la Stejari, Asia Mică) că ar fi primit unii monahi izgoniţi din Alexandria de către Teofil.

Aflat la Constantinopol cu prilejul acestei probleme, la cererea lui Epifaniu al Salaminei de a adera la condamnarea lui Origen, Teotim a răspuns : “Eu, Epifanie, nu vreau să necinstesc pe acela care a adormit de

29 Em. Popescu, op. cit., p. 62.

30 Theodoretus, op. cit., V. 31, 1, p. 237.

mult atât de frumos (adică în credinţă şi ca martir) şi nu îndrăznesc să săvârşesc un lucru nelegiuit condamnând lucruri, pe care cei dinaintea noastră nu le-au înlăturat, mai ales că ştiu că în cărţile lui Origen nu se află nici o învăţătură rea” 31 . De aici nu trebuie să înţelegem că episcopul dobrogean era origenist sau că încuraja ereziile, ci faptul că mare parte din scrierile lui Origen puteau fi valorificate şi totodată nu i se părea corectă condamnarea unei persoane care a murit, în condiţiile cunoscute. Episcopul Teotim de Tomis s-a aplecat şi spre scris, de la el ne sunt cunoscute unele lucrări “în formă de dialog şi în stilul vechii elocinţe, opera scurte şi comatice”32 iar de la Sfântul Ioan Damaschin rezultă că a scris o omilie la cuvintele din Evanghelia lui Mathei (5,23) : “Când va fi să-ţi aduci darul tău la altar”, o lucrare cu caracter duhovnicesc33.

La cumpăna dintre secolul IV şi secolul

V, statutul eparhiei Tomisului s-a schimbat, din episcopie dependentă jurisdicţional de Heracleea Traciei devine arhiepiscopie autocefală dependentă direct de Constantinopol, lucru rezultat din “Notitiae episcopatuum”. Acestea erau înregistrările oficiale ale scaunelor episcopale din Imperiu şi aveau scopul de a ţine o evidenţă a lor, apoi tot ele fixau rangul pentru fiecare ierarh în

31 Em. Popescu, op. cit., p. 63. 32 Idem, Monahismul timpuriu..., p. 102.

33 Ioan Damaschin, Sacra Parallela, P.G., 96, col. 525 A apud Ioan G. Coman, Scriitori

bisericeşti din epoca străromână, Editura Institutuşui Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1979, p. 191-192.


11

parte, necesar a se cunoaşte la sinoade, la mesele împărăteşti sau la alte ocazii de protocol. Pentru alcătuirea unei notitia avea loc o reglementare pe bază de lege dată de împărat şi patriarh34. O Notitiae se compune din patru părţi: cea dintâi cuprinde patriarhatele, a II-a mitropoliile, a III-a arhiepiscopiile autocefale şi a IV-a mitropoliile cu episcopiile sufragane. Tomisul apare în patru astfel de Notitiae la rubrica arhiepiscopiilor autocefale, ca făcând parte din Eparhia Scythia. Tomisul ocupă locul doi între arhiepiscopiile autocefale, după Odessos (Varna)35.

Cu privire la vechimea şi autorii acestor Notitiae, cercetătorii au emis diferite ipoteze, cea mai plauzibilă este aceea că autorul prim ar fi Epifanius de Salamina (începutul sec. IV), apoi a fost completată de împăraţii Theodosie cel Mare şi Theodosie al II-lea şi s-a consfinţit cu prilejul Sinodului IV ecumenic iar ultimele contribuţii au fost aduse de împăraţii Justinian şi Heraclius. Cei mai importanţi cercetători care s-au ocupat de studierea acestor Notitiae au fost: Heinrich Gezler, Ernst Gerland, Gerasimos I. Konidaris, Carl de Boor 36 , Snegarov, G. Ostrogorsky, Jean Darrouzes.

Cel dintâi titular al arhiepiscopiei Tomisului a fost Timotei (Thimotheos) 37 . Despre el ştim că a participat la Sinodul III ecumenic, de la Efes din 431, semnând şi el cele “12 anatematisme” ale Sfântului Chiril al Alexandriei precum şi sentinţa de condamnare a lui Nestorie, care a fost întocmită, citită şi semnată chiar din prima şedinţă a sinodului, Timotei fiind al 170-lea semnatar: “Thimotheos

34 Emilian Popescu, Începuturile îndepărtate ale autocefaliei Bisericii Ortodoxe

Române: Tomis-ul. Arhiepiscopie autocefală, în vol. Centenarul autocefaliei Bisericii

Ortodoxe Române 1885-1985, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 327. 35 Jean Darrouzes, Notitiae episcppatuum Ecclesiae Constantinopolitanae. Texte

critique, introduction et notes, Paris, 1981, p. 176. 36 Carl de Boor, Nachträge zu den Notitiae episcopatuum, II, în rev. „Zeitschrift für

Kirchen-Geschichte”, XII, 1891.

37 I. Gh. Coman, op. cit., p. 302-303.

episcopul eparhiei Scythia din cetatea Tomis am subscris”38.

Urmaşul său imediat, după câte se pare, a fost episcopul Ioan, întâlnit înainte de anul 448 şi care a participat activ la disputele teologice ale timpului. El a fost elogiat de scriitorul latin Marius Mercator, care a trăit şi la Constantinopol, acesta scria despre Ioan că era “unul din cei mai buni teologi ai timpului” şi unul din “cei mai aprigi adversari ai nestorianismului şi eutihianismului”39. În anul 448 a participat şi la un sinod local de la Constantinopol. Alexandru a fost următorul ierarh al Tomisului, păstorind într-o perioadă frământată din cauza ereziei lui Eutihie, în plan general, şi a incursiunilor hunilor în eparhia sa, în particular. A participat în 449 la un sinod local din capitala Imperiului, convocat la intervenţia lui Eutihie pe lângă Theodosie al II-lea pentru revizuirea hotărărilor luate în sinodul din 448. Sinodul schimbă hotărârile celui dintâi, pe Alexandru îl găsim ca al şaptelea semnatar “Alexander, reveren-dissimus epis-copus Tomitanorum civitas provinciae Scythiae”40. La Sinodul IV ecumenic, ţinut la Calcedon în 451, Alexandru de Tomis nu a participat din cauza invaziei hunilor41, dar a semnat toate actele sinodului în anul următor (452) cu prilejul unei călătorii la Constantinopol făcută tocmai cu acest scop.

Din anul 458 scaunul tomitan a fost ocupat de către episcopul Teotim II. Acesta apare tot în legătură cu frământările provocate de monofizitism, acestea nefiind potolite cu totul nici după Sinodul IV, ba mai mult la Alexandria fusese ales patriarh Timotei Elur, un monofizit, fapt ce la determinat pe împăratul Leon I (457-474) să trimită o scrisoare deschisă

38 Acta Conciliorum Qemenicorum, tom I, vol. I, pars VI, De Gruyter, Berlin, 1928, p.

116. 39 Textul citat din Marius Mercator a fost descoperit de Dom Germain Morin şi

publicat în The Journal of Theological Studies, 1905, p. 74-77; este reprodus de R.

Netzhammer, Die altchristliche Altertümer der Dobrudscha, Bukarest, 1918, p. 49-50.

40 M. Păcurariu, op. cit., p. 147. 41 V. Laurent, Asistat-a Arhiepiscopul de Tomis la sinodul din Calcedon (451) ?, în

Revista Istorică, vol. XXXI, nr. 1-2, p. 26-27.


12

tuturor ierarhilor din Imperiul Bizantin, cerându-le să-şi expună în scris părerile lor cu privire asupra hotărârilor luate la Calcedon şi asupra alegerii de la Alexandria. În răspunsul său, Teotim II îşi exprimă adeziunea faţă de învăţătura formulată la sinod: “Noi nu ştim ceva mai mult decât cele ce Sfântul Duh a învăţat prin gura atâtor părinţi … eu şi toată Biserica lui Dumnezeu aşa înţelegem şi, cu consimţământul nostru, confirmăm prin credinţă şi mărturisirea noastră evlavioasă hotărârile Sfinţilor Părinţi”42.

Multă vreme ignorat în istoriografia noastră, arhiepiscopul Petrus (aprox. 470-496), este amintit de către Dionisie Exiguus în prefaţa traducerii latine a Epistolei sinodale, scrisă de Chiril al Alexandriei contra lui Nestorie. Celebrul canonist, originar din Scythia, i-a purtat acestui ierarh dragoste şi recunoştinţă, deoarece în copilărie îi fusese îndrumător apropiat43.

Din actele sinodului electiv din 520 de la Constantinopol, aflăm că ierarhul Tomisului a fost Paternus (aprox. 498-520), acest lucru rezultând din faptul că numele său se regăseşte la poziţia a şaptea, între ierarhii ce au semnat epistola sinodadă adresată papei Horrmisdas (514-523), prin care acesta era informat de alegerea lui Epiphanios (520-535) ca proaspăt ales ca patriarh de Constantinopol. Semnătura în cauză era formulată în felul următor: “Paternus, misericordia Dei, episco-pus provinciae Scythiae metro-politanus”, de aici rezultând existenţa mai multor scaune e-piscopale în provincia Scythia, sufragane Tomi-sului, mitropolit fiind Paternus44. Mitropolia Scythiei avea în subordine, la acea dată 14 scaune episcopale, aşa cum reiese din Notitia Episcopatuum cercetată şi publicată de Carl de Boor, iar mai aproape de noi de Jean Darrouzès, acestea fiind următoarele: Axiopolis (Hinog – Cernavodă),

42 Evagrie, Istoria bisericească, traducere de Iosif Gheorghian, Tipografia Cărţilor

bisericeşti, Bucureşti, 1899, p. 80-81. 43 Prefaţă la traducerea latinească a Epistolei sinodale a episcopului Chiril, trad. D.

Popescu, în rev. “Mitropolia Olteniei”, Craiova, an. 38, 1986, nr. 2, p. 117.

44 M. Păcurariu, op. cit., p. 147.

Capidava (între Axiopolis şi Troesmis), Carsium (Hîrşova), Callatis (Mangalia), Constantiana (probabil la nord de Histria), Histria (Istria), Tropaeum Traiani (Adamclisi), Troesmis (Igliţa), Noviodunum (Issacea), Aegyssus (Tulcea), Salsovia (Mahmudia), Halmyris (Dunavăţul de jos), Zaldapa (azi se pare Abtaat Kalessi) şi Dionysopolis (azi Balcic, în Bulgaria). Se crede că acestea au fost înfiinţate la începutul secolului VI, în timpul împăratului Anastatios I (491-518), înfiinţarea lor fiind legată de o lege din 480 a împăratului Zenon (474-491), prin care se acorda tuturor oraşelor cu gradul de polis dreptul de a avea un episcop şi un teritoriu. Acestea au dăinuit până la căderea limesului dunărean în 602. Numele lui Paternus este legat şi de o dispută hristologică a vremii, şi anume de problema theopasită (“unul din Sfânta Treime a pătimit în trup”), formulă învăţată de un grup de călugări sciţi45 şi privită cu rezerve de către ierarh. Ultimul episcop metropolitan al Tomisului a fost Valentinianus, menţionat în anii 550 şi 553, în legătură cu condamnarea “celor trei capitole” suspecte de nestorianism, semnul concesiei faţă de monofiziţi. În ciuda împotrivirilor ortodocşilor, împăratul Justinian a condamnat în 544 printr-un edict “Cele trei capitole”, măsură aprobată şi de mulţi ierarhi ai timpului. Papa Vigilius a fost chemat la Constantinopol şi forţat să condamne şi el “Cele trei capitole” fapt ce a nemulţumit mulţi clerici ai săi printre care erau şi diaconii Rusticus şi Sebastianus. Aceştia doi au trimis o scrisoare şi episcopului Valentinianus prin care îl informau de cele ce-a făcut papa. Valentinianus a scris o scrisoare adresată papei, aflat la Constantinopol, cerându-i desluşirea celor petrecute. La 18 martie 550 papa îi răspunde episcopului tomitan dezvinovăţindu-se, chemându-l la Constan-tinopol pentru a se convinge personal. Convins de scrisoare, Valentinianus nu a mai mers la Constantinopol, după câte se pare nu a

45 Un studiu amplu pe această problemă a fost făcut de Vasile Sibiescu (vezi Călugării

sciţi, în „Revista Teologică”, Sibiu, an. 26, 1936, nr. 5-6, Bucureşti, p. 182-205).


13

participat nici la lucrările Sinodului V ecumenic, întrunit la 5 mai 553 la Constantinopol, deşi numele său este pomenit de două ori la sinod. Cu Valentinianus se sfârşesc ştirile cu privire la Episcopia Tomisului. După plecarea trupelor bizantine de la Dunăre, în 602, frontiera dunăreană se prabuşeşte sub avari, slavi şi bulgari, pătrunderea lor în acest spaţiu dunărean ducând la ruralizarea multor oraşe şi dispariţia a numeroase episcopii. Totuşi au

urmat şi vremuri mai bune, iar Biserica lui Hristos din Dobrogea şi-a continuat existenţa. Din cele de mai sus vedem că spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră este un spaţiu vechi creştin, în care au activat doi dintre Apostolii lui Hristos, în care s-au jertfit mulţi creştini, cu o organizare bisericească veche sub formă de Episcopie încă de la sfârşitul secolului III, arhiepiscopie autocefală la începutul secolului V şi mitropolie după un secol.

Premisele aparitiei oraşului Olteniţa

Prof. Liliana Niculita, Grup Scolar” N. Balcescu” Oltenita, jud. Calarasi

Condiţiile care au dus la înfiinţarea oraşului Olteniţa sunt multiple si nu ne propunem sa le analizam pe toate aici, ci sa ne mulţumim sa enunţăm doar câteva. În primul rând, aşezarea favorabila la Dunăre, la un vad de trecerea al fluviului si la confluenta râului Argeş şi Dunărea, râu care străbate toata Muntenia din Munţii Carpaţi pana la Dunăre, a

fost factorul determinant. Cum mai toate cursurile de apa au fost încă din antichitate si drumuri de legătura intre comunităţile omeneşti si apoi drumuri comerciale, si pe râul Argeş a fost un astfel de drum comercial de o importanta economica deosebita. Acest drum a fost documentat arheologic pentru secolele IX-X d. Chr. El pornea de la vărsarea râului


14

Argeş in Dunăre si mergea pe cursul inferior al acestui râu in sus, continuând apoi pe râul Dâmboviţa pana la Bucureşti,de unde trecea pe valea Teleajenului şi a Drajnutei, pentru a urca apoi pe Carpaţi pe Plai, pana la piscul Tătaru. Acest drum continua apoi spre nor din Transilvania. Spre sud, prin vadul Dunării de la Olteniţa trecea in Peninsula Balcanica. Traseul acestui drum este foarte apropiat de un alt drum,cunoscut in documentele secolului al XVIII-lea si al XIX-lea. Drumul pornea de la Olteniţa,pe cursul inferior al râului Argeş, apoi pe cursul inferior al râului Dâmboviţa spre Bucureşti, trecea apoi prin Ploieşti, Văleni de Munte si traversa Munţii Carpaţi spre Buzăul Nemţesc pe acest traseu care transportau produse specifice zonelor de munte si de deal ca blănuri, miere, ceara, vite, fructe etc., dar mai ales sare de la ocnele din bazinul Teleajenului ca Săraru, Teişani, Slănic şi Telega. Tot pe acest drum se transportau cereale sau alte produse ale zonei de câmpie, care se îndreptau spre Imperiul Otoman, de unde erau aduse produse specifice Orientului Apropiat. În zona Dunării si a bălţilor ei, spre câmpie si spre zona de dealuri porneau. In secolul al XVIII-lea la Olteniţa se înfiripează si se dezvolta activitatea portuara. Portul in acea vreme se numea schela si se afla mai spre vest de locul unde este astăzi, pe râul Argeş, aproape de vărsarea acestuia in Dunăre, in locul numit ,,Gura Argeşului”, in dreptul pasarelei formata de conductele de apa care alimentează Uzina de Apa, cu apa adusa din Dunărică. Pentru trecerea mărfurilor prin schela Olteniţei se plătea vama. Punctul vamal de aici era dat de obicei in arenda. La Cascioarele exista un şantier naval unde se construiau saice, barcazuri si alte ambarcaţiuni, care navigau pe Dunăre,iar la Chirnogi pe Gârla Domnească ierna flota Tarii Româneşti. În secolul al XIX-lea, prin aplicarea prevederilor Tratatului de la Adrianopol din anul 1829, care a desfiinţat toate îngrădirile asupra comerţului exterior al Tarii Romane, activitatea schelei de la Olteniţa ia un avânt deosebit. În câţiva ani creste înzecit atât

importul, cat si exportul mărfurilor ce trec prin schela Olteniţei. Un alt factor care a contribuit la emanciparea Olteniţei a fost existenta unui târg. Documentele vremii din anii 1842-1843 menţionează ca la Olteniţa erau doua bâlciuri anuale, in care ţăranii clăcaşi erau liberi sa-si vândă produsele, in afara de cele oprite de monopol,pe care numai stăpânul moşiei avea dreptul sa le vândă. Monopolul feudal era pus pe blănuri, pâine, carne, produse de băcănie, vin, ţuica. In fiecare săptămâna, duminica, la Olteniţa era târg unde ţăranii din satele din împrejurimi îşi vindeau produsele. Taxele ce le încasau de la bâlciuri şi târguri reveneau arendaşului moşiei, la fel ca si veniturile realizate din băcanii, mori, cârciumi, si hanuri. Prezenta a numeroase care se transportau produsele la schela Olteniţa, mai ales sare si cereale, a determinat mulţi meşteşugari ca: fierari, rotari, tâmplari, dogari, cizmari, etc. sa se stabilească în Olteniţa. Olteniţa, in secolul al XIX-lea, mai era încă un sat de clăcaşi, pământul fiind proprietatea boierului. Negustorii sau meşteşugarii care se aşezau in sat, trebuia sa se învoiască cu arendaşul moşiei pentru plata locurilor ce le ocupau casele si împrejurimile lor, sa plătească dijma pentru activităţile ce le făceau, iar daca voiau sa-si pasca vitele trebuiau sa presteze zile de claca pe moşia proprietarului. Arendaşii moşiei se schimbau des si îşi măreau necontenit pretenţiile. Din aceasta cauza procesul de urbanizare a Olteniţei s-a desfăşurat lent si s-a cristalizat abia la mijlocul secolului al XIX-lea 1. a)Tranzacţia Ideea unui oraş la Olteniţa era mult mai veche. Ea a început să se cristalizeze după Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, când activitatea schelei (portului) Olteniţa cunoaşte o vie activitate. In timpul revoluţiei de la 1848, A. Poenaru, administratorul (prefectul) judeţului Ilfov, prezent la Olteniţa,solicita pe 21 iulie 1848 Ministrul din Launtru ca, în ,,satul

1 Jurnalul de Olteniţa, nr.24 din 1-7 martie 1, 1993, p.11

andrei

Text Box

, apud Done Şerbănescu, Momente din istoria Olteniţei, Editura Agora, Olteniţa, 2009, pp. 48-50.


15

Olteniţa, care cu vremea va deveni oraş” sa se înfiinţeze ,,o comisie municipala alcătuită din proprietarii de case, sau negustorii cei mai aleşi şezători din sat care sa îngrijească de tot ce priveşte la îndestularea şi curăţenia acestui sat”. Încurajaţi de faptul ca mai multe sate s-au emancipat si au devenit oraşe (Alexandria in anul 1834,Turnu Severin in anul 1836, Calafat in anul 1851 si Călăraşi în anul 1852) şi profitând de prezenta printului Ghica in tara, in luna august 1852 mai mulţi locuitorii din Olteniţa ,,si din mai multe sate,obraze din cele ce se îndeletnicesc cu comerţul si oameni de felurite meserii” au trimis o delegaţie la proprietarul moşiei Alexandru Ghica, căruia i-au explicat ca ar fi in avantajul ambelor parti, daca s-ar înfiinţa la Olteniţa ,,un oraş de negoţu slobod de orice dări anuale”. Membrii delegaţiiei se obligau sa-l despăgubească pe print ,,odată pentru totdeauna” pentru locurile ce li se vor da. Printul a manifestat receptivitate fata de o asemenea cerere deoarece si-a dat seama de importantele foloase materiale, pe care le obţine in urma vânzării unei părţi din moşie. În urma discuţiilor pentru încheierea tranzacţiei (actul de vânzare-cumpărare) s-au alcătuit doua epitropii(consilii de administratori), formate din cate trei membri fiecare. Epitropiile urmau sa trateze si sa reprezinte ,,cu dreapta cumpănire,interesele ambelor tari”. Pe data de 29 august 1852,cele doua epitropii au semnat tranzacţia (înţelegerea, actul de vânzare-cumpărare) care cuprinde opt puncte, pe care le rezumam mai jos. Printul ceda din moşia sa 600 de pogoane,situate in perimetrul cuprins intre hotarul care mergea de la magazia de sare(locul unde este situate astăzi silozul si stadionul de fotbal) se îndreaptă in jos spre Dunăre pe lângă râul Argeş. Din cele 600 de pogoane era desprinse 100 de pogoane,pe care urma sa construiască vatra viitorului oraş. Vatra oraşului urma sa fie parcelata in loturi de casa de cate 200 de stânjeni pătraţi fiecare. In funcţie de poziţia lor,locurile de casa urmau sa

fie împărţite în trei clase si se vindeau la preţul de doi, trei sau patru sfanţi stânjenul pătrat. Se mai ceda pe malul Argeşului, in zona portului locuri pentru magazii, pentru depozitarea mărfurilor de import sau export, însă fără dreptul de a clădi acolo cafenele, cârciumii băcanii etc. la preţul de 10 sfanţi stânjenul pătrat. După cum vedem, Ghica îşi păstrează dreptul de monopol in zona portului. Suma din vânzarea locurilor de casa, urma sa constituie plata pentru pământ şi despăgubirea pentru pierderea drepturilor de monopol al proprietăţii asupra vânzării produselor alimen-tare si băuturilor. Începând cu data de 23 aprilie 1853, viitorii orăşeni aveau dreptul sa-si desfacă produsele alimentare si băuturile, pe teritoriul oraşului fără nici o oprelişte. În perspectiva, principele se angajează să vândă noi locuri de casă, atunci când creşterea demografica a oraşului o va impune. Se promiteau încă 500 de pogoane, din care 100 de pogoane sa fie adăugate vetrei oraşului. Măsurarea moşiei, ce era cedata oraşului şi întocmirea planului viitorului oraş, urma să se facă cu cheltuiala Casei printului Ghica. Cei care cumpărau locuri de casa urmau sa primească acte de vânzare-cumpărare tipărite, semnate de cele doua epitropii si înregistrare la Tribunalul Comercial al judeţului Ilfov. In final se stipula, ca, tranzacţia nu va fi valabila daca nu se vor întruni măcar 250 de cumpărători de locuri de casa,care pana la 31 decembrie 1852 sa fi depus banii la Casa printului Ghica. Tranzacţia, care de fapt era un contract, a fost întocmita in doua exemplare, iar apoi, cele doua epitropii si-au înregistrat fiecare actul la Tribunalul Comercial Ilfov, Epitropia olteniţenilor era alcătuita din Protopopescu, pitar Dumitru Tratinescu şi Panaiotes Davidolu. In ani 1841-1848, pitarul Nicolae Protopopescu a fost arendasul mosiei subcârmuitorul plăşii Olteniţa, iar la 21 august 1853 este numit subcarmuitor al plasii Snagov (in acea epoca slujba de subcârmuitor de plasa se cumpăra cu 100 de galbeni, iar slujba de cârmuitor (prefect) de judeţ cu 1000 de galbeni). Panaiotes Davidoglu era un negustor


16

grec venit din Brăila. Pentru semnarea tranzacţiei, ei au primit împuternicirea a 70 de ţărani clăcaşii din satele Olteniţa, Mitreni, Ulmeni, Tausanca, Valea lui Soare, Chirnogi, Chiselet, Mănăstirea si Coconi, semnata in fata sfaturilor săteşti. Semnăturile au fost verificate de subcârmuirea plăşilor Olteniţa si Obileşti şi legalizate apoi de Tribunalul Comercial al judeţului Ilfov. Tranzacţie încheiata intre epitropia Casei printului Ghica si epirtopia viitorilor orăşeni, prin prevederile ei, are o importanta excepţionala,ea va constitui alături de celelalte documente ce le vom prezenta mai jos, un act important de fondare al oraşului Olteniţa 2. b) “Prea plecată jalbă” Aşa şi-autointitulat locuitorii Olteniţa si din satele apropiate cererea lor, care pe data de 15 octombrie, 1852, se afla pe masa de lucru a domnitorului Tarii Româneşti, Barbu Ştirbei (1849-1853). Ei încheiaseră cu succes tranzacţia cu printul Alexandru Ghica, proprietarul moşiei si satului Olteniţa, dar conform prevederilor Regulamentului Organic, pentru emanciparea necesara si aprobarea autorităţilor. În acest caz, fiind vorba de emanciparea unui teritoriu, pe care urma sa se întemeieze un oraş, era nevoie chiar de aprobarea domnitorului tarii. In jalba se arata ca o parte din locuitorii satului Olteniţa, proprietatea printului Alexandru Ghica, unii fiind statornici de la ,,părinţii si moşii noştri, iar alţii aşezaţi de câţiva ani” care se ocupa cu negoţul in portul Olteniţa,sunt siliţi la fiecare schimbare de arendaş sa facă o noua tocmeala, pentru plata locurilor pe care le sunt casele si împrejurimile lor. Unindu-se spun ei in jalba-diferiţi cunoscuţi din alte sate, negustori si meseriaşi, s-au hotărât să cumpere la aceasta schela locuri ohabnice (libere) si sa întemeieze ,,un oraş slobod de orice dare către proprietate”. După ce arata pe scurt conţinutul tranzacţiei încheiate cu proprietarul moşiei, 2 Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de interne- Comunele, 580/1852, dosar 112, pach.61,fila 37 şi 62.

printul Alexandru Ghica, spune: ,,pana acum ne-am putut aduna ca la vreo trei sute de doritori, încat sa putem asigura Casa printului Ghica cu un temei de începere a acestei tranzacţii….. ca sa putem primi pământul faăgăduit in stăpânire”. Ei cer încuviinţarea domniei ,,pentru a se aşeza pe pământul ce l-au dobândit” prin tranzacţie, cu scopul de a întemeia un oraş. In final, petiţionarii atrag atenţia domnitorului asupra importantei pe care o va avea schela (portul) pentru dezvoltarea tarii si îşi manifesta speranţa ca vor fi preţuiţi de domnitor, aşa cum aceasta a preţuit de curând schelele de la Calafat si Călăraşi, aprobându-le emanciparea. După cum vedem, jalba este înaintata spre aprobare in termenul cerut de Regulamentul Organic, adică cu şase luni înainte de Sf. Gheorghe. Prevederile Regulamentului Organic se menţin in Tara Românească pana in vremea înnoirilor legislative înfăptuite in timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În anul 1852, când nu se întrezărea încă posibilitatea desfiinţării resturilor anacronice feudale, cand se menţinea clăcăşia şi monopolul proprietarului moşiei, ca numai el sa aiba dreptul sa vândă băuturi, pâine, carne sau numai el sa aibă prăvălii, cârciumi, ham.., singura cale de a scăpa de clăcăşie, de a se dezvolta comerţul liber si meşteşugurile, intr-un cuvânt de dezvoltare a relaţiilor capitaliste car răscumpărarea, cale pe care au adoptat-o si olteniţenii. Aceasta acţiune de emancipare era in fond un protest împotriva sistemului feudal si a relaţiilor feudale perimate,care se mai menţineau încă in agricultura Tarii Româneşti, cu ajutorul Regulamentului Organic, impus de Rusia 3. c)Rezoluţia domnească Jalba locuitorilor din Olteniţa si din satele din jur de ,,a întemeia un oraş slobod de orice dare către proprietate” a dat de gândit domnitorul Barbu Ştirbei. El se temea in primul rând de o mişcare de amploare a ţăranilor,

3 Ibidem, fila 1-2

andrei

Text Box

,apud Done Şerbănescu, Op.cit., p. 234.

andrei

Text Box

Ibidem, fila 1-2, apud Done Şerbănescu, Op.cit., p. 234


17

care in dorinţa lor de a scăpa din clăcaşie vor pleca in număr mare de pe moşii. Moşiile fără clăcaşi ar fi rămas nelucrate, fapt ce ar fi nemulţumit pe proprietari si s-ar fi creat dezordini. Ca o consecinţă directa a înfrângerii Revoluţiei de la 1848 si a valului de nesupunere ce a urmat,domnul Barbu Ştirbei era in principiu împotriva oricărei emancipări. Dar si in aceasta situaţie, ca si în situaţia oraşelor Calafat si Călaraşi, a căror emancipare o aprobase de curand, domnul Barbu Stirbei a trebuit sa cedeze, deoarece si-a dat seama ca dezvoltarea economica si urbanizarea nu se putea face cu ţărani clacasi. Desi a avizat favorabil întemeierea orasului Olteniţa, domnitorul a pus conditii foarte grele, pe care nu le pusese la emanciparea oraselor Calafat si Călaraşi. Cu toate acestea, oltenitenii interesati in emancipare, dar si proprietarul mosiei, le-au îndeplinit. Conditiile de emancipare s-au conturat foarte bine prin noi si noi cerinte,in timpul celor sase luni premergatoare zilei de 23 aprilie 1853. Ele s-au concretizat in final intr-un document intitulat ,,Bazele de emancipare a satelor in orase” in care au fost incluse si conditiile inpuse oraselor Calafat si Calarasi,adica ,,Bazele ce au fost puse mai inainte “. Acest act a fost publicat in acelasi timp cu hrisovul de intemeiere a orasului Olteniţa,in Buletinul Official din 24 aprilie 1853 si va sta la baza emanciparii altor orase in viitor. Conditiile puse pentru emancipare erau insa atat de grele,incat nu vor putea fi indeplinite de alte localitati. Aceste baze vor fi insa abrogate de Alexandru Ghica, in timpul caimacamiei sale din anii 1856-1858. In primele randuri ale rezolutiei domnesti putem citi: ,,sa se pazeasca celor de atunci ivite imprejurari, cu ocazia unor asemenea vanzari partiale de pe mosia agai Iancu Ruset”. ,,Sa nu se piardă din vedere cele chibzuite de la Obsteasca Adunare din anul 1841”. Desigur domnitorul se refera la vanzarea unei parti din mosia lui Iancu Ruset de la Roseti de pe langa Calarasi, cand un numar mare de tarani au parasite mosiile, iar boierii din Obsteasca Adunare au cerut anularea actelor

de vânzare-cumpărăre încheiate intre ţăranii clăcaşi si proprietarul moşiei. Alexandru Ghica, care atunci era domn, a respins insa cererea Obstei Adunari. În continuare, Barbu Stirbei a cerut Departamentului de Lăuntru si cârmuitorilor de judete ,,la toate slugile” (toti functionarii) sa fie cu bagare de seama ,,de a se pazi neaparat aceasta oranduiala”. Cuvantul emancipatie, spune domnitorul in rezolutia sa,trece cu sine dreptul pentru fiecare de a vinde slobod vin, rachiu, paine, carne si orice”. Astfel, se desfiinta dreptul de monopol al stapanului medieval pe raza orasului. Una din conditiile cele mai grele inpuse la emanciparea Oltenitei si care nu fusese impusa oraselor Calafat si Calarasi, a fost specificarea suprafetei minime ce trebuia sa cuprinda islazul: ,,Intinderea locului destinat drept islaz nu poate fi niciodata mai mic de sapte sute de pogoane”pentru un oras cu vatra de o suta de pogoane.In cazul Oltenitei, domnitorul Barbu Stirbei face o concesie, admitand numai cinci sute de pogoane, ,,se va ingadui adaugirea a doua sute de pogoane,mai la urma, dupa fagaduiala”. In continuare se cerea ridicarea planului partii de mosie ce urma sa se emancipeze,in care sa fie trecuta suprafata islazului comunal al orasului,ce urma sa se acorde gratuit celor ce vor cumpara locuri de casa. Sa se incheie un act de hotarnicie,din care sa reiasa prin ce semen de hotar s-a despartit orasul intemeiat de mosia proprietarului. Vatra orasului sa se separe de islaz prin semen de hotar. Vanzarea locurilor de casa sa se faca in stanjeni patrati la preturi fixate in functie de situarea locului, central sau periferic. Vanzarea de locuri de casa sa se faca cu acte de vanzare-cumparare, inregistrate la Tribunalul Comercial al Judetului Ilfov. In acete sa se treaca suparafata, lungimea si latimea locului. Fiecare loc sa fie impietrit in patru sau mai multe colturi. In planul orasului ce urma sa se infiinteze, sa fie marcate locurile de casa sis a fie trasate strazile. Hotarnicia, Planului orasului, si Tranzactia sa fie intocminte in cate trei exemplare, din care un exemplar sa fie depus


18

la Arhivele Statului, un exemplar la primarie, iar cel de-al doilea exemplat sa fie trimis spre aprobare domnitorului. Numai dupa indeplinirea acestor forme, emanciparea orasului va fi cunoscuta si publicata, dupa care si intelegerea dintre cumparatori si proprietar va intra in vigoare. Prevederile rezolutiei domnesti au fost aduse la cunostinta epitropiei locuitorilor Oltenitei, pe data de 7 noiembrie 1852. Epitropia a cerut, iar printul Alexandru Ghica a acceptat, ca impozitul de unu la suta cuvenit statului, din sumele incasate din vanzarea locurilor de casa, sa fie platit de Alexandru Dimitrie Ghica ca proprietar 4. d)Primul plan al oraşului Olteniţa Una din prevederile rezolutiei domnesti, dar si a Tranzactiei incheiate cu printul Alexandru Ghica, era intocmirea planului viitorului oras Olteniţa. Alexandru Ghica se obligase sa angajeze un inginer, care sa masoare partea de mosie ce se emancipa si sa separe de suprafata islazului destinata orasenilor de vatra orasului. Pentru ridicarea planului a fost angajat inginerul Scarlat Popovici din Bucureşti, acelasi care, cu un in urma,intocmise planul orasului Calarasi. In luna decembrie 1852,subcarmuitorul plasii Olteniţa consemna intr-un raport ca inginerul Scarlat Popovici a intocmit planul de sistematizare. Subcarmuitorul plasii daduse dispozitii ca ,,ulitele orasului sa fie deosebite cu brazda si a insemnat locul in partea fiecarui comparator”. La inceputul lunii februarie, 1853, planul orasului a fost depus la Departamentul de Launtru. Construirea noului oras s-a facut nu numai dupa necesitatile locale si inspiratia autorului planului, ci si dupa dispozitiile Departamentului de Launtru, care a supravegheat ca in noua lacalitate ce s-a infiintat, sa se respecte ,,regulile orasenesti si infrumusetari ce trebuia a se urma din partea celor ce se vor statornici aici”. ,,Chipul cladirilor

4 . Jurnalul de Olteniţa, nr. 28 din 29 martie – 4 aprilie, 1993, p.1.

ce urmeaza a se pazi in oras dupa plan, adica a se construe in piete case cu doua caturi si prin mahalale si uliti numai cu un cat”. Magistratului i se cerea ca fiecare locuitor care construieste sau reface sa aiba autorizatie, iar cladirile sa fie aliniate dupa plan.” nimeni din cei ce vor dori a zidi in acest oras nu au voie a face intr-alt chip cladiri, ci numai dupa forma planului ce s-au intarit de acest department“. In autoriztia eliberata de magistratul (primar) orasului, se cerea celui ce cladeste casa,ca aceasta sa fie in alinierea ulitei dupa planul orasului si dupa regulile cladirii,adica fatada casei sa fie din zid,iar imprejurarea locului sa se faca cu uluci, ,,caci astfel va fi oprit”.Cu toate acestea,la inceput au existat si abateri. In luna iunie, 1853, Carmuirea judetului Ilfov informa Departamentul din Launtru ca locuitorii, ,,mai cu seama taranii au inceput cladirea caselor pe spatii neprevazute in plan”, ,,din pricina extraordinarelor innecaciuni” (inundatii). Intr-un alt raport din anul 1856, Administratia Districtului Ilfov arata ca in noul oras Olteniţa ,,persoanele ce au cumparatu locuri de clasa intaiu si al doilea au inceputu a face imprejmuiri de gard, iar cei de-al treilea clas au invelitu casele cu trestie si au facut imprejmuiri din nuiele”. Deoarece a consideratca ivelisurile si imprejmuirile ,,sunt suparatoare de foc, mai cu osebire la asemenea orasu au si luat masuri de nu se mai urma in viitoru”. Planul intocmit in anul 1852 a fost revizuit in anul 1858, cand vetrei orasului I s-au mai adaugat 100 de pogoane, dar cum arata acest plan nu stim, intrucat arhiva de atunci a orasului s-a pierdut. In continuare vom prezenta planul asa cum a aratat el initial, adica cel intocmit in anul 1852.In acest plan sunt plasate doua constructii mari, existente la acea data si anume: Carantina ce se afla pe malul stang al raului Argeş, unde era si portul la acea data (in spatele Uzinei de Apa, in dreptul pasarelei formate din conducta de apa ce traverseaza raul Argeş) si Magazia de sare. Magazia de sare se afla pe locul unde astazi este construit Silozul Olteniţa. Din mosia printului Ghica,care avea aproximativ 6000 de

andrei

Text Box

4. „Jurnalul de Olteniţa”, nr. 28 din 29 martie – 4 aprilie 1993, p. 1, apud Done Şerbănescu, Op.cit., pp. 60-61.


19

hectare,au fost separate 600 de pogoane,adica 300 de hectare, situate in zona de lunca. Hotarul despartitor de mosia printului Ghica mergea de la Magazia de sare in jos, pe raul Argeş, fara sa ajunga in port. Delimitarea sa facut cu movile in mijlocul carora au fost batuti pari. Masurarea s-a facut in stanjeni. Un stanjen avea 1,962 metri. Mosia constituita pentru oras avea forma unui patrulater, cu doua laturi paralele cu raul Argeş, care masurau 972 stanjeni lungime (adica 1907 m), iar laturile care constituiau inaltimea, perpendiculare pe raul Argeş, masurau cate 800 de stanjeni fiecare, adica 1577,6 m. Cu toate ca se hotarase ca vatra orasului sa aiba numai 100 de pogoane, din calculele efectuate reiese ca vatra orasului proiectata initial avea 140 de pogoane. Suntem convinsi ca aceasta marime a suprafetei vetrei orasului s-a facut tacit, cu gandul ca mai tarziu,cand vetrei orasului i se vor mai adauga 100 de pogoane, sa nu mai fie nevoie de modificari prea mari ale planului. Planul intocmit avea 11 strazi, din care sapte pe directia nord-sud si patru pe directia est-vest.Latimea strazilor centrale era de cate noua stanjeni, iar latimea strazilor periferice era de opt stanjeni. In plan era prevazut sa se construiasca trei piete,dar s-a construit doar o piata, cea existenta astazi de pe strada pescarilor (foststrada Alexandru Ghica). Piata prevazuta a se construe in fata Cinematografului ,,Flacara”, a fost transformata in parc, iar celei de-a treia piete, i-a ramas doar numele de Piata Mercur. Vatra orasului,dupa plan,cuprindea in total 648 locuri de casa,de cate 200 de stanjeni patrati fiecare loc de casa. Dupa pozitia lor locurile de casa au fost impartite in trei clase, reprezentate in culori diferite pe plan si numerotate fiecare incepand de la cifra unu in continuare. Locurile de clasa intai, marcate cu culoarea rosie erau in numar de 222 si se aflau pe strazile Argeş, Alexandru Iliescu si Bulevardul Tineretului, marginite lateral de strazile Mihai Eminescu si Piata Mercur. Aceste locuri situate central au fost vandute cu patru

sfanti stanjenul patrat, iar un loc de casa de clasa I costa 800 sfanti. Sfanticul era o moneda austriaca de argint ce cantarea 6,66g, cu titlul de 583 la mie. Deci atunci pe un loc de casa de clasa intai s-au platit o punga cu monede de argint in greutate de 5,328kg. Locurile de casa de clasa a doua, marcate in plan cu culoarea albastra,in numar de 224, erau situate pe strazile numite astazi Cuza Voda si Pescarilor. Un loc de casa de clasa a doua costa 600 de sfanti. Locurile de casa de clasa a treia, marcate in plan cu culoarea galbena, in numar de 202, erau situate pe strazile numite astazi Traian si Mihai Bravu. Un loc de casa din aceasta zona costa 400 sfanti. Referitor la pretul cu care s-au vandut aceste locuri, cineva a afirmat intr-un articol publicat in Jurnalul de Olteniţa ca ,,s-au vandut mai pe nimic”. Nu este chiar asa. Atunci societatea ramaneasca se afla la inceputul economiei de piata,iar banii erau destul de greu de agonisit.In realitate preturile au fost destul de ridicate.Chiar si astazi valoarea a peste 5 kg de argint reprezinta o suma insemnata. Trebuie avut insa in vedere ca acest pret reprezenta valoarea locului de casa, valoarea dreptului de monopol pe care il pierdea proprietarul si valoarea islazului care era cedat gratis, pagubele suferite prin plecarea clacasilor depe mosie si chiar rascumpararea libertatii individuale in cazul tuturor cumparatorilor, care proveneau din satul Olteniţa si satele din jur. In comparaţie cu preturile practice in alte localitati care s-au emancipat in vremea aceea, 200 lei stanjenul patrat la Targul Maicanesti, revandut cu 12-22 galbeni stanjenul patrat, suma platita de olteniteni a fost foarte mica. Iata inca un motiv pentru care printul Alexandru Ghica merita sa fie omagiat, pentru generozitate. Planul realizat de inginerul Scarlet Popovici a constituit inca un act in dosarul infiintarii orasului Olteniţa5.

5 . Ibidem, nr. 29 din 5-11 aprilie, 1993, p.12.

andrei

Text Box

5.Ibidem, nr. 29 din 5-11 aprilie 1993, p.12, apud Done Şerbănescu, Op.cit., pp. 63-66.


20

Zarandul vatră de spiritualitate ortodoxă Prof. Petric Călin Dorin, Şcoala Gimnazială “Ioan Buteanu” Buceş/Şcoala Gimnazială Luncoiu de Jos Religia creştină a fost introdusă în Dacia, încă înainte de cucerirea ei de către împăratul Traian. Scriitorul latin Tertulian, consemna în cei dintâi ani ai veacului al III-lea, că numele lui Hristos şi credinţa în el, au ajuns la toate neamurile, între care înşira pe britani, sciţi, sarmaţi, daci1. În secolul al VI-lea daco-romanii erau cu toţii creştini, viaţa religioasă consolidându-se tot mai mult în secolul următor, când se poate vorbi şi de o oarecare organizare bisericească. Dovada vechimii creştinismului la români ne-o atestă şi numeroşii termeni bisericeşti, de origine latină: Dumnezeu, cruce, creştin, biserică, preot, crez, botez, cuminecătură, altar, rugăciune, închinăciune, înger, etc2. Prin filieră bulgară, limba slavonă pătrunde şi în biserica românească. În secolele VIII – X, credinţa creştină îi însoţea pe români pretutindeni. Ea le dădea speranţa zilei de mâine, când Dumnezeu va risipi nenorocirile şi norul greu de barbari căzut asupra capetelor lor. În Transilvania, cucerirea maghiară, va aduce cu sine presiunea bisericii catolice asupra românilor şi a instituţiilor lor religioase, situaţie ce se accentuează, către mijlocul secolului al XIV-lea. Religia ortodoxă a românilor, era o piedică puternică în calea realizării planurilor papale de extindere a catolicismului spre est. La 14 noiembrie 1234, papa Grigore al IX-lea adresa o scrisoare regelui Ungariei, Bela al IV-lea, în care spunea următoarele: „Am înţeles că în episcopatul cumanilor, se află nişte popoare care se numesc români şi cu toate că se socotesc a fi creştini, totuşi au diferite rituri şi 1 Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Ardeal şi Ungaria până la 1700, vol. I, Arad, 1918, p. 3. 2 Henri Stahl, Ţările româneşti până în preajma timpurilor moderne, Bucureşti, 1922, p. 15.

datine, ce sunt contrare cu numele de creştin. Dispreţuiesc biserica romană, nu primesc tainele de la episcopul cumanilor din acea dieceză, ci de la nişte pseudo-episcopi de ritul grecilor şi mulţi unguri, teutoni şi alţii trec la dânşii, făcându-se un popor cu românii şi primind prescrisele taine de la ei”3.

Ortodocşii din Transilvania, consideraţi „schismatici”, devin obiectul persecuţiilor, atât din partea puterii de stat, cât şi a bisericii catolice. Ludovic de Anjou va ordona dregătorilor din comitate să prindă pe preoţii ortodocşi, împreună cu familiile lor şi să-i scoată din ţară4. Acelaşi rege, condiţionează dreptul de a avea pământ al cnezilor şi nobililor români de îmbrăţişarea catolicismului, prin diploma din 1366. După întemeierea Mitropoliilor Ţării Româneşti şi Moldovei, influenţa lor asupra

3 Ştefan Meteş, Op. cit., p. 36. 4 N. Dobrescu, Istoria bisericii române, Bucureşti, 1926, p. 14.


21

fraţilor de acelaşi sânge şi credinţă, din Transilvania, creşte, biserica de aici, ajungând dependentă de ele, situaţie care s-a păstrat, cu mici întreruperi, până la 17005. O serie de cnezi români ridică biserici din piatră, încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul secolului al XV-lea, între care îi amintim pe Bâlea din Crişcior, jupanii Vladislav şi Miclăuş din Ribiţa. Între bisericile ridicate în Zarand, amintim pe cele de la Crişcior, Ribiţa şi Hălmagiu, care au slujit nevoile spirituale ale creştinilor ortodocşi din satele apropiate. Spiritul înnoitor al Renaşterii se face simţit, cu toate contradicţiile şi tulburările sociale şi naţionale, şi în Transilvania. Există şi aici, ca în întreaga Europă, energii creatoare de valori culturale, reflectate prin înfiinţarea de şcoli săteşti, şcoli pe lângă mănăstirile mai importante, şcoli în limba latină, biserici, mănăstiri, tipărirea de cărţi în limba română. Bradul şi Zarandul, în ciuda condiţiilor sociale şi materiale extrem de vitrege, majoritatea populaţiei româneşti având condiţia de iobagi, nu vor rămâne în afara acestui val înnoitor. Aici, umanismul renascentist se manifestă prin construcţia de biserici (cele ortodoxe de la Crişcior şi Ribiţa), a mănăstirii din satul Vaca (azi Crişan), precum şi prin răspândirea de cărţi bisericeşti. Ambele biserici ortodoxe, amintite mai sus, sunt realizate în stil preponderent bizantin, cu deschideri spre goticul transilvănean. Silviu Dragomir analizează tablourile votive, din cele două biserici, într-o comunicare făcută la Academia Română6. În tabloul votiv de la Biserica din Crişcior, un bărbat în floarea vârstei, îmbrăcat în costum de cavaler, ţine în mâna dreaptă ctitoria, iar în mâna stângă, o femeie ce-şi întinde mâna spre modelul bisericuţei. Dedesubt, un copil, îmbrăcat tot în costum de cavaler, îşi îndreaptă

5 Ştefan Meteş, Op. cit., p. 38. 6 Silviu Dragomir, Vechile biserici din Zarand şi ctitorii lor în secolele XIV şi XV, Tipografia Cartea Româ-nească, Cluj, 1930, p. 22-32.

mâinile spre biserică. Deasupra tabloului, doi îngeri sunt zugrăviţi în aceeaşi atitudine.

Silviu Dragomir consideră că bărbatul din tabloul votiv este căpetenia familiei Bâlea: „O figură frumoasă, cu profilul lungăreţ, cu mustăţile subţiri, răsfrânte în jos, pentru a încadra barba”. Este cel mai vechi portret reprezentându-i pe românii din Ardeal, având multe trăsături ale ţăranilor de pe valea Crişului Alb. De altfel, inscripţia slavă aşezată deasupra cavalerului, în partea stângă, ne ajută să identificăm acest personaj: „Robul lui Dumnezeu, ctitorul jupanul Bâlea prezintă mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pururea fecioarei Maria”. Inscripţia aşezată deasupra persoanei feminine are următorul conţinut: „Roaba lui Dumnezeu jupâniţa Vişe”. De ansamblul tabloului votiv ţin şi cele două figuri de cavaleri, zugrăvite pe peretele de sud al naosului, pe care Silviu Dragomir le identifică ca fiind Iova, fiul lui Bâlea, şi Laslău, fiul lui Iova. Pe peretele sudic al naosului, în continuarea celor doi cavaleri, sunt zugrăvite trei chipuri de sfinţi, care reprezintă pe sfinţii patroni ai Ungariei, regii


22

Ştefan, Emeric şi Ladislau, canonizaţi de biserica latină. Aceasta reprezintă un omagiu pe care ctitorii îl aduc regelui în calitate de nobili ai regatului ungar. Din aceeaşi perioadă datează şi Biserica din Ribiţa. Puţine elemente din pictura originală au mai putut fi scoase la lumină de sub tencuielile şi zugrăvelile ulterioare. Nici tabloul votiv nu e complet. Ctitorii Vladislav şi Miclăuş închină biserica Sfântului Nicolae, care o primeşte, împărtăşindu-le binecuvântarea sa. Sub imaginea bisericuţei, e pictată, cu mâinile întinse, fiica lui Vladislav, ce poartă costumul românesc, cu o serie de motive specifice portului popular din zonă. Despre semnificaţiile în plan spiritual ale celor două biserici din Zarand7, s-a pronunţat şi Nicolae Iorga. El arată că oricâte măsuri s-ar fi luat din partea ierarhiei catolice pentru a-i împiedica pe românii ortodocşi de a-şi construi biserici, ele totuşi se înălţau de către jupanii români. Construite din piatră, ele se împodobeau cu pictură în stil oriental. Icoanele sfinţilor regi ai Ungariei, trebuie considerate ca un tribut ce-l datorau regalităţii ungare. Mutaţii în viaţa spirituală a Transilvaniei s-au produs şi ca urmare a reformei religioase, care s-a răspândit aici în a două jumătate a secolului al XVI-lea. În acest context, se constituie în Zarand, de către principele Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi I, un seniorat calvinesc de rit grecesc, purtând numele de protopopiatul Crişului, cum este amintit în Diploma de numire a episcopului Simion Ştefan din 10 octombrie 1643.8 Cu toate eforturile propagandei calvine, majoritatea populaţiei româneşti, mai ales ţărănimea, rămâne în tradiţia ortodoxă, convertindu-se la noua confesiune doar aristocraţia cnezială din Zarand, între care şi membrii familiilor Brady şi Ribyczei, precum şi unele elemente orăşeneşti, pentru a-şi păstra sau a obţine noi privilegii. 7 Nicolae Iorga, Cea mai veche ctitorie de nemeşi români din Ardeal (1408-1409), în AAR.MSI, Seria III, f. IV, Bucureşti, 1927. 8 Ştefan Meteş, Op. cit., p. 195.

Pentru combaterea propagandei calvine în rândul populaţiei române, ortodoxe, pe teritoriul Zarandului au circulat manuscrise de carte religioasă, realizate de copişti originari din aceste locuri, sau de peregrini de pe alte meleaguri, inclusiv din Ţara Românească. Diacul Alexandru Dumitraşcu Bălgrădeanu, peregrin originar din Bălgrad, a realizat în 1675 în satul Mihăleni, un „Miscelaneu”9, cuprin-zând texte ale Liturghierului cu ectenii slavone, se pare preluate după izvorul coresian, apoi texte ale Molitvelnicului, puţin cunoscute. Cel mai important manuscris, datorat copistului-cărturar Mihai Românul, rămâne însă, scrierea „Supunerea logicei creştineşti cu răspuns”, care a circulat pe întreaga vale a Crişului Alb. La sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea asupra românilor din Transilvania s-a abătut o nouă furtună, unirea cu biserica Romei. Uniaţia s-a făcut cu tunurile generalului austriac Bukow, care a distrus în jur de 200 de biserici şi mănăstiri10. În Zarand, sunt cunoscute cele două campanii de convertire forţată a românilor la catolicism, ale vicarului Bisericii Greco-Catolice de la Blaj, Petru Pavel Aron. În judeţul Zarand, nu s-a găsit nici măcar un singur ins, care să îmbrăţişeze de bună voie unirea. Cu toate acestea, în judeţ au rămas, pentru cei 97% ortodocşi 36 de preoţi, iar pentru cei 3% uniţi 38 de preoţi11. În aceeaşi perioadă, Protopopiatul Ortodox este nevoit să-şi mute reşedinţa din Baia de Criş la Brad. Actul unirii de la 1700 a provocat reacţii puternice în întreaga Transilvanie, care au luat forma unor manifestări de masă, aşa cum este mişcarea călugărului Sofronie de la Cioara, cu puternice rezonanţe în întregul Zarand. Sinodul convocat de Sofronie reprezintă triumful desăvârşit al ortodoxiei, care a reuşit să

9 Romulus Neag, Op. cit., p. 54. 10 Silviu Dragomir, Românii din Transilvania şi unirea cu Biserica Romei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj, 1990, p. 1-5. 11 Teodor V. Domşa, Biserica Greco-Catolică din România din perspectivă istorică, Editura de Vest, Timi-şoara, 1994, p. 98.


23

scuture lanţurile robiei, după şase decenii de suferinţe grele şi lupte necurmate. Pentru pacificarea Munţilor Apuseni a fost trimis generalul Buccow. În Zarand au fost anchetate 91 de comune şi nu s-a aflat nici un suflet care să îmbrăţişeze unirea. Între comunele curat ortodoxe sunt amintite: Hărţăgani, Bucureşci, Ormindea, Valea Bradului, Buceş, Brad, Mesteacăn, Vaca, Juncul, Dupăpiatră, Blăjeni, Bulzeşti, Ţebea, Râşculiţa12. Împăratul Iosif al II-lea (1780-1790) a voit să pună capăt tulburărilor religioase şi a emis Edictul de toleranţă, în 1783 îl numeşte pe Nichitici episcop al ortodocşilor, şi din 1786 se stabileşte o dare pentru fiecare familie constând din 1 – 2 feldere de cucuruz pentru a asigura existenţa preoţilor13. Pe baza informaţiilor lui Kozma Pal14, în Zarand existau în anul 1846 patru biserici romano-catolice: Baia de Criş; Crişcior, Băiţa şi Hălmagiu (aici exista numai o capelă, care aparţinea Episcopiei din Cenad). Existau apoi biserici greco-catolice în Hălmagiu, Baia de Criş şi Bucureşci, aparţinătoare Episcopiei de Făgăraş. Biserici reformate se găseau în Baia de Criş, Ribiţa, Brad şi Crişcior. Cum era şi firesc, majoritatea populaţiei fiind ortodoxă, existau în Zarand 64 de biserici ortodoxe, cu 102 comune parohiale, dintre care 28 aparţineau Episcopiei de Arad, iar 36 Episcopiei de Sibiu. În privinţa apartenenţei la confesiunile religioase, se înregistra atunci următoarea situaţie: romano-catolici – 1210, reformaţi – 376, luterani – 5, unitarieni – 6, greco-catolici – 345, greco-ortodocşi – 51 768, izraeliţi – 17, în total 53 727. Cam în această vreme sunt ridicate mai multe biserici pe raza comunei Buceş. În anul 1840 încep lucrările de construcţie, ale bisericii cu hramul „Sfântul Nicolae” din Stănija 15 . Conform istoricului său, biserica este o donaţie

12 Silviu Dragomir, Istoria dezrobirei religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. II, Sibiu, 1930, p. 277. 13 Ibidem, p. 292. 14 Romulus Neag, Op. cit., p. 164. 15 Istoricul Bisericii Ortodoxe Stănija.

din partea satului „Gura Stânjii”. În Buceş Sat, biserica existentă în timpul revoluţiei de la 1848 a fost incendiată, rămânând doar zidurile de piatră, care este posibil să fi fost ridicate încă în anii 1742-1745. Biserica din Buceş a fost refăcută în anul 1852 de către credincioşi, având însă şi un sprijin de 400 de florini din partea mitropolitului Andrei Şaguna16. Tot în secolul al XVIII-lea, respectiv în anul 1792, se plasează începuturile bisericii ce poartă hramul „Bunei Vestiri” din Stănija de Sus, care adăposteşte patru icoane pictate în ulei, pe lemn, de o valoare artistică şi istorică deosebită (Isus Hristos, Maica Domnului, Sf. Nicolae, Buna Vestire). În filia Corneţel s-a construit cea dintâi biserică din lemn, între anii 1855-186017, care a datat până în anul 1977, când a fost înlocuită cu o biserică nouă, din cărămidă, în altarul căreia se păstrează o evanghelie tipărită, în 1859, la Sibiu. Informaţii valoroase despre bisericile ortodoxe din Brad şi din Zarand, ne oferă preotul Virgil Perian într-o scurtă istorie a Protopopiatului Ortodox18. Dintr-o cronică a parohiei Trestia, alcătuită de preotul Petru Perian din perioada de la începutul secolului al XVII-lea, până la anul 1919, rezultă faptul că aici exista cel mai vechi sediu al Protopopiatului Zarand, deşi se găsea la periferia comitatului. Explicaţia este aceea că Trestia era un centru minier important, cu târg săptămânal. Aici era curtea nemeşească a grofului Gyulai, care a servit ca general în armata învingătoare a împăratului Leopold al Austriei, contra turcilor şi, drept răsplată pentru vitejie, a fost distins cu rangul de grof, dându-i dreptul de să poarte uniformă de general şi steagul leopoldin. Reîntors de pe front, a deschis mina de sub muntele Malus din Trestia şi, ca acţiunea să fie cu noroc, a invitat pe protopopul Iosif Perian (1749-1785) ca să sfinţească „baia” şi s-o boteze după numele împăratului, „Leopoldi”. Conform obiceiului, a 16 Istoricul Bisericii Ortodoxe Buceş. 17 Istoricul Biserici Ortodoxe Corneţel. 18 Virgil Perian, Condica protopopilor din tractul Zarandului, 1749-1970 (manuscris), Brad, 1971, p. 3


24

chemat un copil, pe care l-a culcat pe burtă, aplicându-i trei lovituri de nuia peste şezut, pentru care l-a cinstit cu trei galbeni, zicându-i: „Să ţii minte, copile, că baia aceasta a deschis-o groful Gyulai, stăpânul acestei comune şi a botezat-o pe numele împăratului, <<Leopoldi>>”. Le-a cerut oamenilor din sat, să se roage pentru succesul său şi, dacă într-adevăr acesta se confirmă, le va face o biserică frumoasă cu zid. Descoperind o mare cantitate de aur, groful şi-a ţinut cuvântul şi a zidit biserica, înzestrând-o cu două clopote şi cu steagul său19. Aşa cum confirmă N. Densuşianu în lucrarea „Răscoala lui Horea”, după moartea lui Iosif Perian, a urmat ca protopop Iosif Sânziana (1785-1800) tot din Trestia. Din timpul păstoririi lui, aflăm cum se făcea o vizită canonică în parohii de către episcopul de atunci, Ghedeon Nichitici, urmărindu-se modul cum erau ţinute evidenţele în biserică. Între 1783 – 1784, episcopul vizitează toate bisericile din zonă, inclusiv Crişcior, Zdrapţi, Buceş, Blăjeni, Stănija şi Mihăleni20. Din această evidenţă, se poate vedea faptul că o biserică serveşte un singur sat, două sau mai multe. De asemenea, concluzii importante despre vremea aceea, se pot desprinde din felul în care erau pedepsiţi preoţii care nu întocmeau corect evidenţele parohiei (protocoalele, registrele noilor născuţi). Ultimul protopop cu sediul în Trestia a fost Tovie Perian (1809-1839). O însemnare importantă, din cronica parohiei continuată de noul protopop, ne reţine în mod deosebit atenţia. Circulau aici două cărţi, cu ecou deosebit în conştiinţa românilor din zonă. Prima este o „Cazanie” de o sută de file, care cuprinde viaţa unor sfinţi şi iertăciuni la înmormântare, manuscris de la diaconul Alexandru la anul 1766, foarte importantă şi pentru însemnările făcute de diferiţi cititori pe

19 Ibidem. 20 Ibidem, p. 15.

marginile albe ale filelor, carte care a circulat din mână în mână de la Abrud, până pe Valea Mureşului. A doua carte rară despre care se menţionează că a circulat în zonă este „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, considerată de Tovie Perian atât de importantă, încât protopopul consemnează cu propria sa mână următoarea „afurisanie”: „Această istorie a Românilor este a protopopului Tovie Perian al vermegii (comitatului) Zărandului şi cine s-ar ispiti a o înstrăina să fie afurisit de cei 318 părinţi sfinţi ai săborului de la Niceia, şi să-l lovească bubele lui Gheesi. SS Tovie Perian”21. După moartea protopopului Tovie Perian, la dorinţa preoţilor, Protopopiatul s-a mutat mai în centru Zarandului, în satul Lunca, din apropiere de Baia de Criş, unde era preot Iosif Başa (1840-1866), care a fost ales protopop şi, care a jucat un rol important în înfiinţarea Gimnaziului din Brad, alături de Ioan Pipoş, Iosif Hodoş şi Amos Frâncu. După moartea lui Iosif Başa, ajunge, numai pentru un an, protopop Baziliu Pipoş din Hondol (1866-1867), dar, fiindcă locuia la prea mare distanţă şi s-a interesat în mică măsură de treburile comitatului şi ale gimnaziului, mitropolitul Şaguna l-a înlocuit cu Moise Lazăr (1867-1871), sub patronajul căruia a avut loc inaugurarea festivă a gimnaziului, devenind, în calitate de protopop, primul director. Urmează la conducerea Protopopiatului între anii 1871 – 1881, Nicolae Mihălţianu, cu strălucite studii în ţară şi străinătate22, care ocupă postul de director-profesor al Gimnaziului Greco Ortodox din Brad. De numele lui se leagă apariţia primului anuar al gimnaziului, un manual de limba română pentru clasele a III-a şi a IV-a, dar lucrarea cea mai importantă, care îl consacră cu unele contribuţii originale privind scrierea în limba română este „Cestiunea ortografiei române”, publicată în prima „Programă” a Gimnaziului 21 Ibidem, p. 16. 22 Romulus Neag, Monografia Liceului „Avram Iancu” din Brad (1869-1994), ediţia revăzută şi completată, Deva, 1994, p.92-96.


25

din anul şcolar 1876 – 1877. Mihălţianu consideră că „limba bisericii a fost ghidul, este şi cred că va fi şi în viitor, care a ţinut pe români compacţi şi tari în unitatea limbii”23. Între 1881 – 1884, a urmat ca administrator protopopesc, preotul-profesor George Părău, cu unele contribuţii, mai ales în domeniul învăţământului. Între anii 1884 – 1919, a urmat la conducerea Protopopiatului, Vasile Damian, eminentă personalitate a culturii române, înflăcărat patriot. Încă din timpul studenţiei la Viena, a luat parte la toate manifestările studenţilor români din capitala imperiului, în calitate de casier, apoi de preşedinte al Societăţii „România Jună” 24 , din care mai făcuseră parte Mihai Eminescu şi Ioan Slavici, precum şi Nicolae Oncu din Rişca – unul din ctitorii vestitei societăţi studenţeşti. Vasile Damian a fost profesor şi director la Gimnaziul din Brad şi, în acelaşi timp, paroh al Bradului şi protopop al Zarandului. „Preot între preoţi, luptător între luptători”, cum îl numeşte Nicolae Iorga, Vasile Damian se afirmă ca o mare personalitate a Zarandului, luptător pentru apărarea drepturilor românilor, ales în mai multe legislaturi în calitate de deputat în Parlamentul de la Budapesta. El nu a putut să rămână indiferent la acţiunea în forţă a lui Apponyi, ministrul maghiar al învăţământului, pentru deznaţionalizarea românilor, care scria într-o revistă pedagogică din Sopron: „Ar fi mai bine dacă copilul s-ar putea lua de la părinţi şi va putea fi dus într-un internat, unde să nu mai aibă contact decât cu ungurii. … învăţătorul să nu se ocupe de elevi numai câteva ceasuri, ci ziua întreagă, de dimineaţa până seara târziu, încât ei să nu mai audă limba lor maternă cu nici un preţ. ... În acest fel, copilul nemaghiar, vrând-nevrând trebuie să înveţe limba statului”. Replica lui Vasile Damian este hotărâtă şi plină de demnitate: „Crezul nostru este că tot

23 Virgil Perian, Op. cit., p. 13. 24 Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, p. 169.

poporul trăieşte în limba lui şi numai laşii nu au patrie. Noi vrem să existăm şi să trăim în limba noastră. Nouă ne trebuie patrie, acea patrie care am avut-o şi vom avea-o şi nu putem jertfi altceva decât în trecut viaţa, sângele nostru”25. Zona Bradului se înscrie în istoria naţională, şi pentru aceea că de aici au plecat şi s-au format mari personalităţi, care au ilustrat strălucit spiritualitatea românească. În domeniul teologiei, numele a două asemenea personalităţi va rămâne adânc întipărit în memoria timpului: monahul Arsenie Boca, unul din cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei, ctitor filocalic, şi preotul de mir Ilarion V. Felea, teologul dublat de profesorul cu o largă deschidere spre universalitate.

Părintele Arsenie Boca, cu numele de botez Zian, s-a născut în 1910 în Vaţa de Sus, unde studiază primele patru clase, apoi se înscrie Liceul „Avram Iancu” din Brad –

25 Idem, Monografia Liceului „Avram Iancu” din Brad (1869-1994), p. 98.


26

perioadă decisivă în formarea viitoarei sale personalităţi. Din perioada studiilor la Brad, există un fapt aproape uitat: stejarul din curtea liceului îi poartă numele – gorunul lui Zian, plantat în 1929 la celebrarea a zece ani de la Marea Unire din 1 decembrie 191826. Urmează Institutul Teologic din Sibiu, unde este extrem sârguincios şi studios, încât între colegi are aureola unui „sfânt”. Pentru înclinaţiile sale artistice, este trimis de Mitropolitul Nicolae Bălan cu o bursă la Institutul de Belle-Arte din Bucureşti, unde frecventează şi cursuri de medicină şi manifestă interes deosebit pentru prelegerile de mistică ale lui Nichifor Crainic. După un scurt stagiu în monahism la Muntele Athos, revine în ţară şi, în colaborare cu părintele Dumitru Stăniloaie, va contribui la realizarea în limba română a monumentalei lucrări „Filocalia”. Prin aceasta, dar mai ales prin „mişcarea” duhovnicească de la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie este considerat ctitor filocalic, „un fenomen în monahismul ortodox” 27. Devine stareţ, apoi duhovnic la Mănăstirea Prislop, unde îşi pune iarăşi pecetea de ziditor de suflete şi de aşezăminte. Au urmat însă anii de prigoană comunistă, culminând cu scoaterea din mănăstire şi „pribegia” în Bucureşti ca „muncitor-pictor”. Lasă însă posterităţii, din această perioadă, o capodoperă: pictura Bisericii Drăgăneşti, o filocalie în imagini, combinate cu text. I s-a publicat o lucrare unică în ortodoxie, „Cărarea Împărăţiei”. Preotul-profesor Ilarion V. Felea s-a născut în anul 1903, în satul Valea Bradului. După terminarea şcolii primare în satul natal, a urmat cursurile liceale la Brad şi Arad, iar

26 Idem, Părintele Arsenie Boca în Alma Mater Zarandensis, în Gândirea, seria nouă, anul VI, nr. 5-6/1997, p. 26-31. 27 Ioan Gânscă, Părintele Arsenie Boca, mare îndrumător de suflete din secolul XX, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 15-19.

studiile superioare la Academia Andreiană din Sibiu. Ulterior a absolvit şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie din Cluj, pentru ca în anul 1939 să-şi ia doctoratul în teologie cu teza „Pocăinţa, studiu de documentare teologică şi psihologică”. Cea mai importantă lucrare a sa este cartea de predici „Duhul Adevărului”, tipărită în 1942 şi premiată de Academia Română. Autorităţile comuniste l-au arestat şi condamnat în 1958, la 20 de ani de muncă silnică. A încetat din viaţă, în 1961, la penitenciarul din Aiud. În anul 2003 a fost declarat post-mortem Cetăţean de Onoare al Municipiului Brad28.

28 Romulus Neag, Monografia municipiului Brad, p. 255-256.


27

Cavalerii ioaniţi în Rodos şi Malta prof. dr. Doru Dumitrescu, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Cunoscuți în istorie mai ales sub numele de cavalerii ospitalieri, ioaniții sau de Malta, având din 1961 denumirea completă de Ordinul Militar Suveran Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim, de Rodos și de Malta, acest ordin militaro - călugăresc a lăsat urme adânci in istorie1.

Creat după tradiţie în secolul al XI-lea, la originile naşterii ordinului stau două teorii. Fără a insista asupra lor, prima ipoteză, având origini italiene, cea mi răspândită, este legată de interesele negustorilor din Amalfi, de locurile sfinte. Către 1050 aceștia au primit îngăduința de a construi o biserică la Ierusalim, pentru ca, în 1099 în acest loc să se constituie ordinul care avea ca patron pe Sfântul Ioan Botezătorul. Cea de-a doua ipoteză de sorginte franceză, mai puțin amintită, este legată de călătoriile pelerinilor francezi în Ţara Sfântă2. Cert este că la 15 februarie 1113 acest ordin creat de preafericitul Gérard Sasso a fost recunoscut de papa Pascal al II-lea(1099-1118). Ulterior întemeietorul ordinului avea să fie beatificat de către biserica catolică. Sarcina iniţială a ordinului, de a îngriji bolnavii în ospicii (de aici și unul din numele 1 Enciclopedia Britanica, vol 9, Editura Litera 2010, p 353 2 Simon Mercieca, Les chevaliers Saint Jean à Malte, Bonechi, 2010, p10

ordinului) şi de a proteja pelerinii ajunşi în locurile sfinte, a fost extinsă, ulterior, la intervenţia militară împotriva necredincioșilor, ioaniții ajungând, alături de templieri, o forţă redutabilă, în timpul cruciadelor din secolele XI- XII. Organizarea internă o ordinului, conform statutelor, cuprindea trei categorii distincte de membrii: 1.Cavalerii 2.Capelanii 3.Fraţii servitori sau sergenţii Prima categorie, cavalerii, proveneau din familiile nobile şi aveau rezervate funcţiile cele mai înalte, atât în administraţie, cât şi în armată. Cea de-a doua categorie, cu atribuţii exclusiv religioase, nu avea o origine socială reglementată. Ultima categorie, care provenea din oameni de rând, primea funcţiile inferioare în cadrul ordinului3. Membrii ordinului, care își aveau rădăcinile în diferite ţări ale Europei, au fost împărţiţi în 7 naţiuni (opt din secolul al XV-lea) și au fost denumite de Limbi. În cadrul Limbilor conduceau detaşat cei care proveneau din Franţa (în special din sudul acestei ţări) urmaţi de cei din Italia, Spania, Anglia şi Germania4. Fără a intra în amănunt şi sub acest aspect, amintim că fiecare limbă avea un cazarmă denumită generic han şi era condusă de bailli (judecător)5 sau pilliers cum îi numau ospilierii6. Ordinul, structurat după felul în care erau organizate ordinele monastice în Evul Mediu, avea ca şef suprem un general numit mare maestru. Primul maestru al Ordinului Ospitalierilor a fost conform tradiției Raymond 3 Anninna Valkana, Les chavaliers de Rhodos, Editions M. Toubis, 2005, p 28 4 Ibibem, p.30 5 Ibidem 6 Simon Mercieca, op.cit, p11

http://www.google.ro/imgres?q=crucea+malteza&um=1&hl=ro&sa=N&rlz=1W1ADBR_enRO287&biw=1536&bih=799&tbm=isch&tbnid=RMh2E0U3aQYf6M:&imgrefurl=http://www.motociclism.ro/forum/index.php?/topic/40802-crucea-maltezagermana/page__st__50&docid=Wel8fY9E2zRw5M&imgurl=http://www.motociclism.ro/forum/uploads/post-7907-1144420508_thumb.jpg&w=192&h=192&ei=l6IJT4udLsjwsgbRjLmCDw&zoom=1


28

du Puy(1120-1140)7, care a reorganizat ordinul dându-i un vădit caracter militar. Din conducerea ordinului mai făceau parte Marele Comandant, responsabil cu proprietăţile ordinului şi Mareşalul care avea în sarcină supravegherea forţelor din teritoriu 8. Semnul distinctiv al ordinului era crucea albă amalfitană ( cea ce vine în sprijinul originii italiene a ordinului) cu 4 brațe egale și 8 terminații brodată pe fond roșu și cusută pe o mantie neagră.

În urma căderii statelor cruciate, Ordinul ioaniţilor va fi oligat să părăsească locurile sfinte (1187) şi, după o scurt intermezzo în cetatea Akko și Cipru(către 1291), îşi vor îndrepta atenţia către insula Rodos. La această nouă patrie se va ajunge în urma discuţiilor purtate între piratul genovez Vignolo dei Vignoli cu marele maestru al ordinului Foulques de Villaret. Concluzia discuțiilor conducea la ideea ca, cele forțe reunite treaceau la cucerirea insulelor

7 Ibibem, p.12 8 Ibidem

Dodecanezului şi, odată ocupate, noile teritorii aveau să fie împărțite între aliați. Însă înțelegerea cădea căci, în drumul spre Roma unde delegaţia ioaniţilor se îndrepta pentru a cere acceptul papei Clement V pentru derularea acestui proiect, ospitalierii acostau în insula Rodos şi treceau la cucerirea insulei(1306). Beneficiind de condiţii prielnice şi de sprijinul marinarilor ciprioţi armata ordinului reuşea în 1308 să ocupe Rodosul.9 Stabilirea pe insula a cavalerilor se făcea abia din anul următor. Noii stăpâni ai Rodosului vor institui în insulă o guvernare liberală, respectând dreptul la proprietate și credința religioasă a localnicilor, făcând exceptării de la impozite și sarcini, încurajând economia aducătoare de venituri. Ca urmare, rezultatele nu vor întârzia să se vadă, Rodosul ajungând, în sec al XV-lea, unul dintre marile centre comerciale ale lumii. Alături de comerț mari câştiguri proveneau din industria locală, mai ales aceea a zahărului și a săpunului. Pentru a marca, pe de o parte măreția puterii lor, iar pe de altă parte pentru a descuraja pe oricine ar fi îndrăznit să îi atace, ioaniții au construit în Rodos o impozantă cetate, care din fericire s-a conservat intact. Întinzându-se pe 48 de ha, cuprinzând între zidurile sale o populație de 6000-7000 de locuitori cetatea era cu mult mai mică și mai puțin populată decât oraşul din antichitate10. Primele clădiri din cetate au fost construite de ioaniți între 1308/9-1480. Printre acestea cea mai importantă clădire a fost vechiul spital. A doua categorie de clădiri au fost acelea înalțate între 1480 și 1522. În această perioadă s-a refăcut și palatul marilor maeștri care se afla într-o clădire ridicată în secolul al XII-lea pe ruinele unei foste fortărețe bizantine. Pentru excursionistul contemporan care vizitează Rodosul aspectul de astăzi al palatului datează

9 Cronica Ilustrată a omenirii. Din Evul Mediu în Epoca Modernă (1204-1648), Editura Litera , 2011, p. 120 10 Annina Valkana, Op.cit., 42


29

din timpul stăpânirii italiene care l-a refăcut între 1937-194011. Fortificarea insulei a debutat în timpul marelui maestru Henri de Villeneuve care va ordona transformarea clădirilor bizantine din oraș. Acest proces va dura tot secolul al XV-lea. Lucrările defensive , cele mai importante , au fost realizate după 1480, în timpul marilor maeștri d ͗͗Aubusson , E. d ͗ Amboise (vestita poartă care îi poartă numele, construită în 1512) și F del Carretto. Venirea pe tronul Imperiului otoman a celui mai mare sultan, Soliman Kanunî (Legiuitorul), cunoscut în occident sub numele de Magnificul (1520-1566), va deschide, pentru o jumătate de secol, o epocă de mari încercări pentru lumea creștină. Inițiind politica numită dreptate și binefacere noul padișah de la Istanbul va iniția, alături de o serie de reforme interne, o politică externă agresivă pentru lărgirea granițelor imperiului. Printre cele 13 expediții conduse personal de către sultan se află și aceea de cucerire a insulei Rodos care a durat 7 luni și 13 zile între iunie 1522 și ianuarie 1523.12 În faţa unei puternice flote otomane formate din 300-400 de corăbii (aproximativ 65.000 de mi de oameni) apărătorii Rodosului nu opuneau decât 600 de cavaleri şi vreo 4500 de locuitori , majoritatea grecii şi o parte italieni. După un asediu care a durat din iulie până la sfârşitul lunii decembrie 1522, eroicii apărătorii ai insulei au cedat , neprimind nici un ajutor extern . Marele maestru Philipe de Villiers de l ͗Isle A dam a condiţionat predarea insulei de îndeplinirea a 5 condiţii, dintre care 4 pentru binele și folosul locuitorilor insulei, iar ultima pentru cavaleri. Acceptarea condiţiilor de către sultan va trece insula în mâinile otomanilor. În momentul predării insulei, impresionat de curajul şi eroismul acestui bătrân cavaler, sultanul Soliman ar fi

11 Ibidem 12 Pentru informații suplimentare privind domnia lui Soliman al II-lea Magnificul vezi D.Dumitrescu , M Manea, Personaje şi personalităţi istorice .Dicţionar istoric, EDP,2009, pp787-789

exclamat:“Nu pot sa nu fiu mâhnit că l-am scos din locul şi din patria sa pe ghiaurul acesta la vârsta asta”13. Mai mult pentru a se revanşa sultanul îi propunea marelui maestru o funcţie demnă de el, condiţionând oferta, de trecerea la islamism. Diplomat, invocând bătrâneţea şi neputinţa, cel din urmă refuza cu demnitate darul otrăvit al sultanului.14Ulterior cavalerii rămaşi au părăsit insula pe corăbii otomane şi s-au stabilit inițial în sudul Italiei și apoi în sudul Franței. Acest periplu a durat până în 1530. În acest ultim an Carol Quintul pe baza unei cereri a marelui maestru, făcută încă din anul 1523, autoriza ordinul să se stabilească în Malta. Aceeași danie a lui Carol Quintul cuprindea și Tripoli. Deși ospitalierii aveau autoritatea completă asupra insulei suveranitatea asupra acesteia aparținea în continuare împăratului15.

13 Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman, Editura Ştiinţifică şi Enciclopediică, Bucureşti, 1978, p 170 14 Ibidem 15 Simon Mercieca, op.cit. pp 22,23


30

Ca răspuns la bunăvoința împăratului ioaniții vor participa la campaniile antiotomane inițiate de Imperiul Romană German în anii 1531, 1532 și 1537 . Ulterior, ei vor respinge desele razii ale flotei otomane asupra insulei și zonei din jur din anii 1540, 1547, 1548, 1550 etc. Pe plan economic așezarea în Malta a fost urmată de mari necazuri financiare pentru cavaleri. Răspânirea reformei religioase avea ca efect pierderea posesiunilor ordinului din Germania, Anglia și nordul Europei, atinse de noul spirit religios. O preocupare a ioaniților Maltei a fost, ca și în Rodos, consolidarea sistemului defensiv al insulei. O primă etapă a consolidării zidurilor existente a durat până în 1541. În 1546 la propunerea unui arhitect italian avea să înceapă construcția unei noi cetăți care înainta curajos în mare. Noile construcții aveau să-și arate utilitatea în fața atacului flotei otomane din 1551 ce avea să fie respins cu succes. Pierderea orașului Tripoli și eșecul de a-l recucerii în 1552 i-a determinat pe ioaniții să treacă la inițierea unui nou plan de construcții, care trebuiau să reziste în fața unui eventual atac otoman de pe mare. Materializarea acestui demers avea să se producă odată cu alegerea, în 1557, ca mare maestru al ordinului a lui Jean Parisot de la Valette. Născut în 1495 în Franța, cu o tinerețe turbulentă și aventuroasă, remarcându-se în asediul Rodosului de către turci, unde fusese grav rănit, noul mare maestru va demara un nou program de fortificații pentru care va face apel și la sprijin financiar extern. Planul său avea să fie zădărnicit temporar de către marea invazie otomană din anul 1565. În condițiile în care cavalerii ospitalieri participau cu flota lor la campaniile antiotomane, insula lor fiind, în același timp, și un punct de sprijin pentru flota creștină, bătrânul sultan Soliman al II-lea lua decizia, în consiliul de război din 1564, să cucerească acest petec de pământ. Ca urmare, la sfârșitul lunii martie 1565 o imensă flotă otomană,

formată din 190 de vase, având la bord între 22.000 și 40.000 de soldați se îndrepta spre Malta spre a o cuceri. Forța pe care i-o opuneau cavalerii se ridica la numai 9000 de oameni. Lupta începută în mai 1565, care s-a manifestat atât sub forma de asalturi pe mare cât și a unui asediu prelungit pe uscat, s-a derulat până spre septembrie 1565. Rezistența asediaților și marile pierderi umane din rândurile asediatorilor a produs, spre sfârșitul lunii august, o mare deznădejde în rândurile armatei Profetului. Vestea că în sprijinul cavalerilor creștini avea să sosească o flotă creștină l-a determinat pe serdarul Mustafa- pașa, șeful trupelor de invazie, să ridice tabăra. La Istanbul actul său avea să-l coste numai funcția nu și capul. Victoria cavalerilor va avea ecou în întreaga lume creștină. După respingerea atacului otoman marele maestru La Valette renunța, pe plan extern, de a redobândi Rodosul și Tripoli. În schimb pe insulă șeful ordinului revenea la vechiul proiect de a construi un nou oraș. După un apel financiar la curțile europene și după strângerea fondurilor necesare care să permită demararea acestui proiect, în 1566 se punea piatra de temelie a noului oraș. Dar La Valette nu avea să să bucure prea mult de noua sa operă. În 1568 trecea la cele veșnice la venerabila vârstă, pe atunci, de 73 de ani. Ridicarea orașului nu erau însă abandonată, iar misiunea lui La Valette era preluată de noul mare maestru Pietro del Monte. De atlfel, în memoria lui La Valette, noul oraș avea să-i poarte numele16. Construcțiile civile și militare vor continua să se ridice și sub următorii mari maeștri, fiind finalizate spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Progresul economic al insulei ca urmare a unei agriculturii atent conduse (în special cultivarea portocalelor care în epoca erau fructe exotice) şi a comerţului a determinat în această perioadă şi un spor

16 Ibidem p 66


31

demografic semnificativ, populaţia crescând de la 15.000 în 1530 la 84.000 în 1798.17 Pe plan extern flota ioanită va participa la lupta de la Lepanto din 1571 unde va contribui la victoria creștinilor. În secolul al XVII-lea şi începutul celui următor flota malteză se va alătura Veneţiei care iniția o lungă confruntare cu Imperiul otoman, pentru deținerea Moreei. Tot la începutul secolului luminilor flota cavalerilor ospitalieri participa la cucerirea oraşului Oran (1706), ultima manifestare a flotei lor fiind în 1748 când participa la bombardarea Algerului aflat în stăpânirea corsarilor musulmani. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea situaţia patrimonială a ordinului ioanit, nu de puţine ori disputată, avea să fie din nou pusă în cumpănă. În 1792 în urma izbucnirii revoluţiei franceze în 1789, posesiunile ordinului din Franţa, care erau principala sursă de venit erau practic pierdute. Ca urmare, cavalerii îşi îndreptau speranţa spre preaortodoxul Paul I, ţarul al Rusiei care promitea ordinului sprijin material şi protecţie politică. Însă speranţele cavalerilor aveau să fie spulberate într-o dimineaţă de 9 iunie 1798, când flota franceză, în drum spre Egipt, debarca în Malta. Pentru că ordinul le refuza francezilor autorizația de a acosta, deoarece conform prevederilor tratatului de la Utrecht din 1713, pe timp de război nu erau admise în port decât 4 nave, Napoleon Bonaparte lua hotărârea să cucerească insula. Profitând de neînțelegerile dintre diferite facțiuni politice, precum și de presiunea făcută de burghezia malteză asupra marelui maestru Ferdinand von Hompesh de a cere armistițiu, după trei zile de negocieri cavalerii cedau Malta forțelor revoluționare franceze. După numai 6 zile însă, nemulțumită de stăpânirea franceză, populația malteză se va răzvrăti fiind sprijinită în revolta ei de către flota britanică și armata regelui Neapolelui. Consecința? Malta avea să-și schimbe stăpânul căci cu toate că pacea de la Amiens(1802)

17 Ibidem p85

recunoștea Malta cavalerilor ioaniți, Anglia, dându-și seama de importanța sa strategică, o va anexa prin tratatul de pace de la Paris din 1814. Următorii 20 de ani de la pierderea Maltei au dus și la grave tulburări în sânul ordinului o grupare separându-se și formând în Rusia o facțiune a ordinului. Cea mai mare parte a cavalerilor se vor stabili în 1834 la Roma unde se află și astăzi. Sediul ordinului, se numește, în amintirea vechii patrii, Stăreția din Malta. În zilele noastre ordinul are, ca principală misiune, activitatea caritatabilă inițiala, de ajutorare a bolnavilor și a celor nevoiasi, constituind un model pentru alte instituții internaționale de acest gen.

MARI MAESTRI AI ORDINULUI MILITAR SUVERAN OSPITALIER AL SFÂNTULUI IOAN DE

IERUSALIM, DE RODOS ŞI DE MALTA În lista de mai jos sunt cuprinşi numai marii maeştri, înlocuitori de mari maeştri sau pretendenți la acest titlu care au condus destinele ordinului în perioada în care acesta s-a aflat în Rodos şi Malta. Primul mare maestru care a fost a venit în Rodos (Foulques de Villaret) era cel de-al douăzeci şi cincilea mare maestru al ordinului, iar ultimul dintre maeştrii din această listă (Ferdinand von Hompesch zu Bolheim) care a părăsit Malta era cel de-al 71-lea maestru al ordinului: Foulques de Villaret 1305-1317 Depus /23 /Abdicat Maurice de Pugnac 1317-1319 Mare mestru ales Gerard des Pins 1317-1332 Înlocuitor al Marelui Maestru Helion de Villeneuve 1319-1346 Dieudonne de Gozon 1346-1353 Pierre de Corneillan 1353-1355 Roger de Pins 1355-1365 Raymond Bérenger


32

1365-1374 Jean Fernandez de Heredia 1374 Înlocuitor al Marelui Maestru Robert de Juilliac 1374-1376 Jean Fernandez de Heredia 1376-1396 Bertrand Flote 1378-1379 Înlocuitor al Marelui Maestru Ricardo Caracciolo 1383-1395 Pretendent la funcția Mare Maestru Boniface de Caramandra 1395-1405 Pretendent la funcția Mare Maestru Nicolas des Ursins 1405-1410 Pretendent la funcția Mare Maestru Philibert de Naillac 1396-1421 Antoine Fluvian de la Riviere 1421-1437 Jean de Lastic 1437-1454 Jacques de Milly 1454-1461 Pierre Raymond Zacosta 1461-1467 Jean-Baptiste Orsini 1467-1476 Pierre d'Aubusson Cardinal 1476-1503 Emery d'Amboise 1503-1512 Guy de Blanchefort 1512-1513 Fabrice del Carretto 1513-1521 Philippe Villiers de L'Isle-Adam 1521-1534 Pierre del Ponte 1534-1535 Didier de Saint-Jaille 1535-1536 Jean de Homedes 1536-1553 Claude de la Sengle 1553-1557 Jean de La Vallette-Parisot

1557-1568 Pierre del Monte 1568-1572 Jean L'Eveque de la Cassiere 1572-1582 Mathurin Lescat de Romegas 1581 Pretendent la funcția Mare Maestru Hugues Loubenx de Verdala Cardinal 1582-1595 Martin Garzez 1595-1601 Alof de Wignacourt 1601-1622 Louis Mendez de Vasconcellos 1622-1623 Antoine de Paule 1623-1636 Jean de Lascaris-Castellar 1636-1657 Martin de Redin 1657-1660 Annet de Clermont-Gessant 1660 Raphael Cotoner de Oleza 1660-1663 Nicolas Cotoner de Oleza 1663-1680 Gregoire Carafa 1680-1690 Adrien de Wignacourt 1690-1697 Raymond Perellos y Roccaful 1697-1720 Marc Antoine Zondadari 1720-1722 Antoine Manoel de Vilhena 1722-1736 Raymond Despuig 1736-1741 Manuel Pinto de Fonseta 1741-1773 Francis Ximenes de Texada 1773-1775 Emmanuel de Rohan-Polduc 1775-1797 Vachon de Belmont 1797 Înlocuitor al Marelui Maestru


33

Ferdinand von Hompesch zu Bolheim 1797-1798/9 Depus 1799/Abdicated

Dimensiunile cuvântului în lucrarea “VAKYAPADIA”( SENTENȚELE GRAMATICALE ) a lui Bhartrhari – marele gramatician indian

Prof. Irina Botici, Liceul Pedagogic “Sabin Drăgoi” Deva

Structura gramaticală și logica unei limbi, pentru indieni, a reprezentat o mare influență asupra felului în care filosofii înţeleg lumea. Din perspectiva filosofiei limbajului, trecerea de la limbile arhaice la cele evolutive a însemnat o creștere a valorii generalității semnificațiilor ca o scădere a valorii simbolice a ceea ce este semnificat, a ceea ce devine semnificatul pentru înțelegerea realității.

Procesul de conturare a structurii propoziționale a limbii evidenţiază elementele arhaice, cu structurile lor caracteristice, dezvăluind actul și energia sa imperativă, mai puțin conceptele și ideile despre modul de constituire a limbii sanscrite.

Scopul gramaticii indiene era purificarea limbajului, ea având o putere terapeutica asupra sufletului, gândirii, cunoașterii. Afirmând că gândirea gramaticală indiana poartă amprenta filosofiei, se poate constata și în preocupările privind reflexia asupra limbajului la diferite școli și orientări filosofice - Mimamsa-sutra si Nyaya-sutra. Prima problemă cu care s-au fost confruntat aceştia a fost aceea privitoare la raportul dintre gândire și limbaj. Cuvântul este considerat un important mijloc de cunoaștere a unei realități transcendentale. Adepţii orientării Mimamsa relevau - cuvântul exprimă lucrul natural. Ar exista, deci, o legătură necesara între sunet si sens. Filosofia Nyaya susţine teza naturii convenţionale a cuvântului precizând un raport între categoriile gnoseologice si cele gramaticale ale acestuia.

În urma marilor dezbateri privind știința limbajului, în India se va afirma în secolul al Vll-lea p.Ch. un mare interpret al sensului cuvîntului, Bhartrhari, autor al textului Vakyapadia (Sententele gramaticale), numit și

Brahmakanda (Stiința pe calea gramaticală a lui Brahma).

În acest text, gramaticianul indian realizează o sinteză în care sunt promovate toate semnificațiile filosofice ale substratului de idei vedice, care au fost transmise până în acea vreme de către învățații indieni. Intenția lui Bartrhari este de a surprinde în procesele formale ale gramaticii ceva mai profund.

Filosofia cuvântului cere ca – cuvântul – să fie înțeles nu doar ca un mecanism al vorbirii, ci ca regula a unei limbi ce își are rădăcinile în gândire. Sergiu Al-George considera Vakyapadia o "creaţie a unui spirit independent, atașat mai mult spiritului decât literei tradiției, ea poate fi privita drept expresia celei mai libere și personale încercări de a laiciza, fără să trădeze în esența ei, gândirea tradițională indiană. De aceea continutul acestei opere se poate integra mai ușor decât oricare alt moment al filosofiei indiene într-o perspectivă universală, găsindu-și, peste secole, consonanțe, cu unele din cele mai vii concepte actuale"1

1 Al-George, Sergiu, Limba și gândire în cultura Indiană, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p.177


34

Bhartrhari consacra o bună parte a lucrării analizei cuvântului frazei, el încearcă și o teorie a semnificației prin intermediul metaforei upacara - "singurul mijloc de trecere de la individual la universal, de la sensibil la inteligibil, indiferent de consistența ontologica care li se atribuie acestor planuri. "2

Metafora operează cu raportul dintre două planuri antinomice a multiplului (plan al discontinuului) și Unu (plan al unității). Sensul global dobândit prin metaforizare era considerat de Bartrhari lumina intuitivă care oglindește unitatea ființei.

Teoria gramaticii prezentate de Bartrhari reprezintă unica cale direct de pătrundere a esenței cuvântului, prin gramatică urmărindu-se atingerea esenței cuvântului, a Cuvântului Primordial ( Vac).

Limbajul în sens larg este o rațiune a cărui formă și energie surprinde Universul prin identificarea lui cu esența verbal:

“Acest Brahman este fără început și fără sfârșit, Cuvântul Primordial ( Vac). Fonem imperative Sphota care se manifestă sub forma de obiecte și din care apare lumea animală.

Acest Unul care conține în germene toate lucrurile și care se manifestă în multiplicitatea formelor; forma subiectului pe care-l cunoaște, al obiectului cunoscut și al Cunoștinței în ea însăși” 3

Conform celor afirmate Cuvântul Primordial (Vac) identificat cu Brahman este centru de unificare a fenomenalității și diversității generând ordinea cosmică prin raportarea principiului ontologic la formele sale de manifestare: “energie”, “putere” (Sakti). În starea supremă a Unului ce se relevă “esenței cuvântului”, Sakti se află în stare de potență. Prin manifestarea Unului în multiplu Saktiapare ca putere temporală, termen ce se reprezintă ca universal pentru Bartrhari, a cărui formă de manifestă.

2 Al-George, Sergiu, Arhaic si universal, Editura Eminescu, Bucuresti, 1981, p. 220 3 Morretta, A., Cuvântul si tăcerea, Editura Tehnica, Bucuresti, 1994, p95

M. Biradeau considera universal lui Bartrhari “genul” Jati a cărui realitate intangibilă este proprietatea comună a cunoașterii a cuvântului și a obiectului. Sakti, reprezentând puterea în act ce cuprinde diferențierea luminii care prin actul expresiv, devine puterea semnificativă.4

Pentru ca omul să aibă acces la realitatea supremă, unică, atemporală are nevoie să-și însușescă experiența lingvistică. Datorită acestui fapt, Bartrhari realizează pentru prima dată în filosofia indiană distincția dintre percepții, senzații și conținutul gândirii reflexive. Gândirea este cea care trebuie să se implice prin puterea ei de sinteză, pentru a putea păstra lumina rezultată în urma actului perceptiv, chiar dacă percepția nu mai este prezentată în momentul actului gândirii a rămas reprezentarea actului perceptiv. Potrivit celor spuse, un lucru devine cunoscut în momentul în care devine obiect al gândirii. Cu ajutorul cuvântului, noi putem cunoaște, putem gândi. Realismul lingvistic a lui Bartrhari, ce prezintă procesul de între-pătrundere între percepție și gândire, generând actul de cunoaștere. Prin sinteza dintre percepție, gândire, cunoaștere, cuvântul este evidențiat prin nivele diferențiate ale limbajului: - nivelul primar (vaikhari) - presupune o succesiune fonică datorita substratului material sonor și suflului material (prana); - nivelul mediu (madhyama) al limbajului interior care aduce în atenție succesiunile și diferențierea expresiei în cuvinte; - nivelul superior (psyanti) defineste starea suprema a limbajului; aici dispare orice diferențiere, succesiune, afirmîndu-se intuiția luminoasa (pratibha).

Noțiunea pratibha este importantă în sistemul gramatical a lui Bhartrhari, cu ajutorul ei se explicându-se esența cuvântului. Aceasta reprezintă forma originală care face posibilă activitatea lingvistică, aflându-se la

4 Biradeau, M., La philosophic de Mandana, Mistro, Paris, 1964.p293


35

originea formării oricarui act de expresie. Activitatea lingvistica este prezentă și în perceperea finală a actului de expresie, determinând emisia sau receptarea mesajului.

"Activitatea limbajului-gândirea începe și se sfârșește în intuiția unei forme originare a unei reprezentări virtuale identică cu realitatea absolută prin transcenderea Multiplului în Unul. Realitatea ultima, atât în subiectivitate, cât și în obiectivitate este Unul, ca imitare a potențelor pure, dincolo de manifestarea lor în act." 5

Bhartrhari explică, prin disticția pe care o realizează, între manifestare și virtualitate o relație sub forma predeterminărilor pe care Unul le conţine, determinărilor Multiplului. Astfel, Unul trece în Multiplu și se întoarce la sine, ilustrând prin aceasta sincronia intuiției ce aparţine Unului și diacronia actului discursiv ce aparţine Multiplului. Daca în actul limbaj –gândire discursivitatea dispare, el surprinde lumina intuitivă.

Alături de pratibha, un rol important îl are și notiunea Sphota, reprezentand conceptul central al sistemului gramatical și filosofico-lingvistic al lui Bhartrhari. Cuvântul Sphota, "din punct de vedere etimologic - precizeaza Sergiu Al-George - este un substantiv ce derivă de la rădăcina Sphut, greu de definit printr-un echivalent european, excepție făcând doar cuvântul francez eclater, al cărui sens este acela de "a izbucni", "a sparge", "a se deschide brusc", "a straluci." 6

Sphota este o intuiţie ce suprimă instantaneu orice succesiune, diferențiere a limbajului, oglindind aspectul "material sonor al cuvintelor." 7 Reprezintă acea substanță interna a exprimării eterne a cuvântului, surprinzând o unitate luminoasă atemporală a exprimării discursive a formelor. Este esența verbal care se manifestă prin sunete.

5 Al-George, Sergiu, Limba și gândire în cultura Indiană, Editura Univers, Bucuresti, 1976, p.180 6 Idem, p181 7 Morretta, A., Cuvântul si tăcerea, Editura Tehnica, Bucuresti, 1994, p.17

Teoria lui Sphota prezinta acel fundament ontologic al gândiri cât și al limbajului: "entitatea lingvistică abstractă, unitatea purtătoare de sens care trebuie recunoscută pentru înţelegerea prozei" 8 [12, p. 74].

Aceasta entitate este netemporală, putându-se manifesta într-una temporală. Acest fapt este posibil printr-o dublă particularizare a sunetului: în sunet fundamental, sunet secundar care este modificat de perceperea fiecărui subiect ce îl aude: "Sunetul fundamental este acela din care virtualmente se formează Sphota. Nefiind astfel manifestat, e perceput printr-o lungă sau scurtă durată, fără să fie înterupt.” 9 Prin această dualitate a sunetului, Bhartrhari prezintă sunetul ca fiind divizibil la infinit. Sunetul are părţi care, la rândul lor, sunt formate din alte părţi. Unele părti sunt reale, alte părţi sunt ireale. Părţile sunetului sunt reale când le percepem în afara unității lui Sphota și sunt ireale când le percepem doar unitatea. Sphota este un simbol semnificant de sine stătător ce stabileşte o imitate a gândirii. Bhartrhari va considera că sunetele ar putea fi divizate în atomi de sunete, de timp: "baza fiecărui sunet-cuvânt este spatiul (akasá) sau aerul făcut din atomi în care ea se manifestă din punct de vedere fizic" 10 . Fundamentele fiecărui sunet-cuvânt se pot desfășura datorită procesului de articulație care este în concordanță cu aşteptările celui care rostește lovind organele vocale de aer, iar eterul devenind cuvânt. Atomii ultimi ai cuvântului: prin manifestarea puterii specifice lor sunt puși în mișcare prin efortul de articulație.

Cuvântul nu mai este o realitate absolută, ci o forma ce se desfășoară în limbaj,

8 Ducrot, O., Noul dictionar enciclopedic al stiintelor limbajului, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1996, p74 9 Al-George, Sergiu, Limba și gândire în cultura Indiană, Editura Univers, Bucuresti, 1976,p.101 10 Idem, p140


36

el fiind legătura directă cu gândirea. Aceste afirmații aduc în atenție analiza puterii cuvântului raportat la procesul de exprimare: "puterea cuvântului se află în cuvinte și este singura susținere a acestui Univers. "11 Orice cunoaștere implică raportarea la cuvânt, a cărui putere, lumina relevă toate categoriile obiectelor. Lumina puterii cuvântului transpusă extensional este cea care alcătuieşte fundamentul oricărei științe, al oricărei arte si al oricărei forme de industrie si mulţumită ei, toate lucrurile sunt create si deci deosebite unele de altele. Referitor la stabilirea cuvintelor prin convenție, Bhartrhari arată că ele sunt relative întrucât acestea prezintă conceptul unui obiect, al unei ființe în raport cu conceptul altor obiecte sau ființe ce au fost fundamentate pe baza cuvântului ce lua rezultat în urma pătrunderii realității în scopul cunoașterii adevărate. In acest context, funcția de purificare a cuvântului "duce la realizarea Sinelui Suprem, cel care cunoaște principiul activității (originare), cuvântul ajunge la Brahma cel nemuritor . 12

Notiunea Sphota la care ne-am referit este lămuritoare în acest sens. Funcţia de purificare a cuvântului și comprehensiunea sa justă, apare foarte clară în diverse practici de mediație, de concentrare mentală, dezvoltându-se până în filosofia gramaticală. Gramatica a fost sistematizată pe baza funcției de purificare a cuvântului, dar înțelepţii, care au pătruns în adevărata natura a lucrurilor, au cunoscut și puterea cuvintelor, acea manifestare a lumii ce izvorăște din Unitatea Primordială, nu au avut nevoie de această funcție, pentru că divinul Cuvânt, afirma Bhartrhari, a fost deformat doar de cei care 1-au folosit fără nici o responsabilitate.

Gramatica reprezintă calea spre eliberare, fiind un adevărat remediu pentru impuritatea cuvântului. Toate acestea trebuie

11 Morretta, A., Cuvântul si tăcerea, Editura Tehnica, Bucuresti, 1994, p104 12 Idem , p106

explicate în spiritul unei soteriologii indiene, conform căreia desăvârșirea nu se dobândește prin rupere de experiența empirica, ci doar prin însușirea acesteia.

Drumul spre Unul presupune paradoxul angajării Multiplului și cucerirea acestuia printr-o experiență concretă. Nu trebuie uitat faptul că, sorgintea oricărei cunoașteri sunt Vedele, tradiția lor fiind moștenita prin semne, o data ce esența lucrurilor a fost întrepătrunsă. Cunoaşterea adevărată a naturii lucrurilor implică atingerea puterii cuvântului prin revelația căruia putem cunoaște manifestările lumii ce izvorăsc din Unitatea Primordială. Prin sistemul său gramatical, Bhartrhari deschide, o perspectivă, prin care conceptele gramaticale se articulează cu gândirea filosofică din textele vedice și în acelaşi timp cu marile probleme ale epistemologiei și ontologiei indiene.

Prin intermediul Vakyapadiei, Bhartrhari ofera o perspectivă asupra celor două curente aflate în contrast privind natura limbajului în general si a cuvântului în special: Mimamsa si Nyaya.

Gramatica lui Bhartrhari este ecoul transmis de aceste scoli. Între procesul de cunoaştere a lumii vizibile si cel al cunoașterii substratului intim al realităţii există un dualism continuu, care se dizolvă în momentul posibilității unei sinteze reprezentative, unde "lucrurile se repun la loc așa cum sunt" 13

După Bhartrhariexistă între cuvânt, semn, obiecte, lucruri existente în realitate respectiv sunete există un fel de corespondență prestabilită datorită stării emise de realitatea intrinsecă. Acest contact neîntrerupt originar, dă posibilitatea de desfășurare a actului acțiunii cunoașterii, a construirii și structurării logice. Conștiința umană pătrunde prin vibrația primordială a realității interioare în substratul intim al acesteia, numind-o revelație, iar prin numire realitatea devenind cunoscută: ”Această formă supremă a cuvântului în care orice diferențiere

13 Iblidem, p.90


37

dispare, acest astru pur se manifestă până la întunericul nostru. Această lumină respectată de cine a depășit planul de fenomen, unde se perindă forme și operațiuni diverse de cine a depășit claritatea și obscuritatea din lumea

aceasta”. Demersul cognitiv presupune un raport echilibrat între obiectul perceput și actul de percepere a acestuia adică a semnificantului.

Iisus – personaj istoric Prof. Minel – Dorin Răduți

„Eu sunt Pâinea vieții. Cine vine la Mine, nu va flămînzi niciodată și cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6. 35 ) Aceste vorbe au fost rostite acum aproape 2000 de ani undeva în Galileea Palestinei. Bărbatul evreu care le-a rostit, pe nume Ioșua sau în grecește Iisus, este considerat de sute de milioane de oameni întemeietorul credinței creștine, ba chiar Mântuitor, Fiul lui Dumnezeu, Cristos și Dumnezeu . Teologi, filologi și istorici încearcă să afle răspuns la întrebarea-a existat Iisus Cristos în realitate? și dacă da, cine a fos acesta și cum a ajuns să întruchipeze speranțele unei bune părți a omenirii? Principala noastră sursă despre Iisus (1) este cele patru Evanghelii. Dar problema e cum le lecturăm. Bisericile le consideră texte sacre date de Dumnezeu prin revelație. Pe de altă parte, de aproape 2000 de ani generații de filologi și istorici încearcă să le considere ca fiind texte concepute de mintea omului. În final cele două abordări, cea teologică și cea istorico-critică vor reconstitui fiecare un alt tip de Iisus. De exemplu circumstanțele nașterii lui Iisus deși la conceperea Lui mama sa a fost fecioară, după concepția evangheliștilor Matei(2) și Luca, Iisus s-ar trage după tatăl presupus, Iosif, din regele David. De asemenea el s-ar fi născut la Bethleem, orașul de baștină al lui David,deși părinții lui locuiau la Nazaret în Galileea. Lectura teologică explică toate aceste inadvertențe prin recurgerea la profețiile din Vechiul Testament, la Psalmi 132. 11 („Domnul a jurat lui David adevărul și nu se va întoarce de la ce a jurat), ( ”Voi pune pe scaunul tău de domnie un fiu din trupul tău”), la Ieremia 23.5

(„Vin zilele, zice Domnul, când voi ridica lui David o odraslă neprihănită. El va împărți, va lucra cu înțelepciune și va face dreptate”) și la Mica 5.2 („Și tu, Bethleeme Efrata, măcar că ești prea mic între cetățile de căpetenie ale lui Iuda, totuși din tine îmi va ieși cel ce va stătîni peste Israel, și a cărui obîrșie se suie pînă în vremuri stăvechi, pînă în zilele veciniciei”). Prin urmare,nașterea lui Iisus este înserată în teologia creștină în istoria salvării lui Israel și apoi a întregii omeniri. Iisus se naște și lucrează ca membru al tradiției ebraice, pe care o îndeplinește și ale cărei așteptări mesianice le împlinește prin venirea sa. Din punct de vedere creștin, Iisus este Domn al unui Israel spiritual ce trece peste apartenența etnică, domn a cărei ființă e premergătoare timpului. Lectura critică a Evangheliilor duce la alte rezultate. S-a observat de exemplu că Iisus are două genealogii, una la Matei alta la Luca și că ele sun diferite. După Luca „Iosif s-a suit și el în Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Bethleem pentru că era din casa și seminția lui David, să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată” (Luca 2.4-5). De fapt Evangheliile încercau să concilieze două realități, una teologico-simbolică în care Iisus este fiul lui David și s-a născut la Betleem și o alta, istorică, mai anostă, conform căreia Iisus este fiul lui Iosif tâmplarul și s-a născut la Nazaret. Atunci când Iisus începe activitatea publică avea 30 de ani(3). Se pune întrebarea de ce tocmai atât? Dacă dăm un răspuns în cheia interpretării simbolistice nu întîmplător a fost aleasă vârsta de 30 de ani. Vârsta de 30 de ani este considerată a fi vârsta maturității


38

depline, cînd un bărbat poate să-și îndepliească cu întreaga responsabilitate sarcinile în comunitate - era vârsta staturii depline a bărbatului duhovnicesc, când toate facultățile sale pot funcționa din plin. Așa să fi fost? Nu avem de unde ști! Lectura critică a Evangheliilor ne dă alte răspunsuri. După Marcu,Luca și Matei, activitatea publică a lui Iisus a durat un an, iar după Ioan activitatea publică a lui Iisus a durat trei ani. S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Vestea cea Bună ( Marcu 1 .15 ) Așa vorbea Iisus în sinagoga din Galileea. Mulți îl ascultau uimiți, destui credeau, iar câțiva au început să-l însoțească. Rabi Ioșua era o personalitate charismatică, un exorcist, un vindecător, dar mai ales un învățător. Dar, ce era Vestea cea Bună cu care el venise și ce era împărăția lui Dumnezeu pe care El o anunța? Prima predică a lui Iisus – după Luca - ar fi avut loc la Nazaret în sinagogă, acolo i s-a dat să citească un text- mai precis din cartea lui Isaia capitolul 61. 1 „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc vești bune celor nenorociți. El m-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia și prinșilor de război izbăvirea”. După ce a lecturat textul, Iisus a luat cuvântul și a zis „astăzi s-au împlinit cuvintele aceste din Scriptură pe care le-ați auzit”( Luca 4. 21) Ce voia să spună? Vroia să spună că El este Mesia, iar Evanghelia este Vestea cea Bună. Începând cu marele istoric al creștinismului, Albert Schweitzer, majoritatea experților în creștinism se îndoiau totuși că in mesajul inițial al lui Iisus acesta se referea la sine ca fiind Mesia. Ei cred că Iisus era mai degrabă un profet apocaliptic, care anunța sfârșitul lumii așa cum era ea și venirea domniei lui Dumnezeu pe pământ când toate relele aveau să dispară. De aici și semnificaţia rugăciunii Tatăl Nostru. Sosirea împărăției era iminentă „ vegheați dar, că nu știți când va veni stăpânul”. Credința și speranța că sfârșitul lumii era iminent era împărtășită și de discipolii lui Iisus, apostolii,

chiar și după moartea și învierea învățătorului lor.(4) Ei credeau că Iisus va veni a doua oară chiar în timpul vieții lor. Apoi după ce unii dintre ei au murit credeau că măcar unul dintre ei va apuca, în viață fiind, venirea împărăției lui Dumnezeu. După ce a murit și ultimul apostol, creștinii, care acum numărau mulți păgâni printre ei, susțineau că Iisus de fapt nu a promis un sfârșit iminent al lumii, ci unul îndepărtat. Împărăția lui Dumnezeu este lumea cea nouă, cea eschatologică, cerul nou și pământul nou de la sfârșitul veacurilor. Iar Vestea cea Bună, (Evanghelia în grecește), devine doar după câteva generații vestea morții și învierii lui Iisus, considerat acum Fiu al lui Dumnezeu și tot mai mult Dumnezeu el însuși după modelul mitologiilor păgâne. Consecințele practice sunt vădite când sfârșitul lumii este iminent - munca trudnică poate fi suspendată.” Priviți la crinii care cresc, nu torc și nici nu țes și zic vouă că nici Solomon în toată slava lui nu avea asemenea straie.” Obligațiile de familie devin neimportante.” Lasă morții să-și îngroape morții iar tu mergi de vestește împărăția lui Dumnezeu”. Eminenta împărăție, adică răsturnarea ordinii normale implică și răsturnarea ordinii sociale, adică cei de pe urmă vor fi cei dintâi. Ca urmare Iisus se asociază cu oameni marginali, lipsiți de învățătură. În societatea vremii apostolii sunt niște marginali opuși simbolic religiosului instituționalizat, mai precis formalismului religios. Ca și în alte spații spirituale, noua revelație se adresează unor asemene oameni liberi de conformism și de convențiile sociale. Iisus nu postește, așa cum făceau oamenii considerați sfinți, iar când mânca o făcea în compania unor oameni de o moralitate îndoielnică, (vameși - considerați un fel de colaboraționiști), ori femei de o moralitate îndoielnică. Explicația lui Iisus este „nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi”. Șoca prin gesturile lui o societate tradițională. Apoi modul său de a se adresa cu ajutorul pildelor șoca din nou prin conținutul de multe ori paradoxal, care sugera aceeași întrerupere a ordinii normale și inversare a


39

ierarhiilor. Aici putem aminti faimoasa parabolă a fiului risipitor sau a bobului de muștar. Purtător al unui mesaj radical, nu este de mirare că Iisus a ajuns în conflict cu elitele din vremea lui. Fariseii respectau cu strictețe Legea și tradițiile. Saducheii respectau doar legea scrisă - erau oameni cultivați, ocupau funcții înalte în Sinedriu și erau susținuți și de romani. Până la urmă Iisus a fost arestat, judecat și condamnat la moarte.(5) Biserica pune accent pe încălcarea de către Iisus cu bună știință a unor interdicții religioase - cu toate că acesta nu și –a propus încălcarea legii lui Moise - și a provocat reacția arhiereilor. Vina principală este de fapt că avea un mod aparte de a încălca Sabatul. De aici veneau și celelalte învinuiri. Minunile săvârșite de Iisus, se spunea în acuzare, erau săvârșite cu ajutorul diavolului și sunt de fapt vrăjitorie. De asemenea pentru că s-a pretins a fi fiul lui Dumnezeu, lucru de neconceput pentru acele vremuri,spusele Lui au fost considerate hulă, blasfemie sancționată cu pedeapsa capitală conform textului Vechiului Testament (Fie străin fie băștinaș să moară pentru că a hulit numele lui Dumnezeu”) Leviticul 24 . 16 Interpretare critico-istorică susține că El nu și-a propus să întemeieze o nouă religie. El se socotea trimis doar la oile pierdute din casa lui Israel, iar nu la celelalte neamuri si unei femei neevreice i-a răspuns cu duritate ”lasă mai întâi să se sature copiii, căci nu este bine să iei pâinea copiilor și să o arunci câinilor”. Iisus se referea la el cu formula Fiul Omului, ceea ce putea fi sinonim cu Mesia, Unsul Domnului. A te numi Unsul Domnului nu era în sine un delict pentru autoritățile evreiești. Lectura teologică a textului identifică în persoana lui Iisus pe Fiul lui Dumnezeu, pe Mesia, Împărat și proroc în același timp. Lectura critică nu e deloc sigură că Iisus se credea Fiu al lui Dumnezeu mai mult decât fiu spiritual. Mai mult, unii specialiști contestă că Iisus ar fi revendicat pentru sine titlul de Mesia. Textele evanghelice nu sunt unitare, ele au fost refăcute mult mai târziu în sens creștin.

(6) La întrebarea arhiereului Caiafa dacă el este Mesia, după Marcu el încuviințează, iar după Matei și Luca dă un răspuns ambiguu - „voi spuneți că eu sunt”. Arhiereii precum Caiafa erau îngroziți la gândul că romanii s-ar putea folosi de orice pretext pentru o represiune sângeroasă și de aceea au hotărât să-l elimine pe Iisus - „este mai de folos să moară un singur om pentru popor decât să moară tot neamul”.

Iisus este crucificat de către romani. Până în ultima clipă, Iisus a crezut că Împărăția lui Dumnezeu va veni. Dar ea a întârzia să vină și El a murit deznădăjduit. Eloi, Eloi, Lama Sabachtani? (Marcu 15.34) Mai departe istoria muțește, continuă numai credința.... Rezultatele la care ajung cele două tipuri de lectură sunt, se vede bine, divergente. Putem să o subordonăm una alteia, să le ierarhizăm. Credincioși sau nu, trebuie să recunoaștem că personalitatea lui Iisus este copleșitoare. În El ne punem speranța și


40

nădejdea. Cât despre Împărăția lui Dumnezeu, majoritatea dintre noi am renunțat a mai o aștepta. Dar nu ar fi de dorit ca ea sa vină? Note: 1. Fernard Comte, Marile figuri ale Bibliei, Humanitas, 1995, p133 2. Fernand Comte, Cărțile sfinte, Editura Enciclopedică, București, 1994, pp. 35 - 37

3. Mircea Eliade,Ioan P. Culianu, Dicționar al religiilor, Humanitas, București, 1993, p. 99 4. Jacques Schlosser, Isus din Nazaret, Corint, 2003, p. 124 5. Emil Ludwig, Fiul Omului. Viața lui Iisus, Editura Seculum I. O., București, 2000, p. 137

Biserica reformată din Hunedoara

Codrea Ionuţ Cosmin Codrea Camelia Elena

Istoria oraşului Hunedoara este vastă şi

se întinde de-a lungul multor secole, urmele arheologice dovedind faptul că este una dintre cele mai vechi vetre din această zonă. Încă de la început Hunedoara a fost centrul comitatului, ipoteză susţinută atât de faptul că începând cu 1265 este atestat aici un arhidiaconat dar şi faptul că s-a păstrat numele de-a lungul evului mediu şi transmis noului judeţ.1

1 R. Popa, La începuturile evului mediu românesc. Ţara Haţegului, Bucureşti, 1988, p. 255

O serie de personalităţi marcante şi-au lăsat amprenta asupra destinului acestei localităţi. Deşi atunci când spunem Hunedoara primul lucrul care ne apare în minte este castelul familiei Huniazilor, care este întradevăr un monument arhitectural extraordinar, nu trebuie lăsate la o parte edificiile ecleziastice care au avut un rol determinant în istoria localităţii şi care au reprezentat „oglinda” aşezării reflectând atât puterea materială cât şi evoluţia spirituală a locuitorilor.


41

Prima atestare documentară a oraşului Hunedoara în anul 1265, iar primele ştiri scrise referitoare la activităţi religioase le avem din 1332, într-un document în care este menţionat preotul Petru.2

În secolul al XV-lea Ioan de Hunedoara construieşte, în 1442, la poalele castelului, o mănăstire, iniţial destinată călugărilor augustini, dar care a fost dată de fiul acestuia, Matia, franciscanilor observanţi, în 1470. Aceştia au rămas aici până în 1553, până la răspândirea Reformei. Biserica mănăstirii a fost preluată pentru scurt tip în folosinţă de către Reformaţi. La începutul secolului al XVIII-lea, în 1710, când franciscanii au revenit ea era în ruină. Aceştia au reconstruit atât mănăstirea cât şi biserica acesteia. Biserica mănăstirii a fost demolată din cauza extinderii uzinei metalurgice.3

Primele semne ale Reformei apar foarte

devreme în Hunedoara. Gheorghe Scholz, comandantul cetăţii, trece la Reformă. În urma acestei situaţii, în 1526, capitlul de Alba însărcinează parohii din Deva, Hunedoara şi Pestiş să cerceteze aceste probleme deoarece mulţi hunedoreni înclinaseră spre noile învăţături.4

2 DIR, veacul XIV, C. Transilvania, vol. III, p. 128 3 Léstyán F., Megszentelt kövek. Gyulafehérvár, 2000, p. 58 4 Farago L., A reformatio kezdete Hunnyadmegzben, în HTRTE, 13, 1902, p. 53

Primul preot cunoscut, care era precis adept al Reformei este Benedek Benedeki, în anului 1560. Locul concret al slujirii acestuia nu este cunoscut, slujbele reformate des-făşurându-se ori în fosta biserică franciscană, ori în capela castelului.

În 1605 domeniul Hunedoarei a fost donat de Ştefan Bocskai, ca dar de nuntă, lui Gabriel Bethlen. Din acel moment Reforma devine religia „de stat”. Serviciul religios era realizat în capela castelului. Acesta, cât şi urmaşii săi au sprijinit financiar parohia.5

Biserica Reformată are plan rectangular, nava şi altarul poligonal nefiind separate printr-un decroş. De partea cealaltă, turnul, cu două nivele şi acoperiş baroc, este încorporat în partea de vest a navei. În interior atât nava cât şi altarul sunt tăvănite, lipsind orice element arhitectonic sau de decor. La exterior faţadele bisericii prezintă contrafoturi, care, dată fiind situaţia interioară a bisericii au doar un rol decorativ. Dintre toate compo-nentele arhitecturale ale lăcaşului de cult doar cele două nivele ale turnului păstrează elemente de decor specifice stilului neoclasic. Pe lângă contraforturi pereţii navei şi altarului sunt străpunşi de nouă ferestre: cinci pe faţada sudică, două pe laturile altarului şi alte două pe faţada nordică. Ferestrele pe latura sudică şi altar au închidere ogivală, o parte dintre ele păstrând şi o parte a profilaturii gotice, iar cele două de pe latura de nord sunt circulare. Tot pe latura de nord mai apare şi o intrare. Atât aceasta cât şi cea principală de pe faţada vestică au ancadramente Renascentiste.

Biserica, a fost renovată în stilul Renaşterii sub patronajul lui Petru Bethlen (nepotul lui Gabriel Bethlen) şi soţia acestuia Catherina Illésházi, în 1644. Informaţia ne este transmisă de inscripţiile ce însoţesc blazoanele celor două familii de deasupra intrărilor de nord şi de vest.6 Poarta de vest, care păstrează una dintre inscripţii, este realizată în stilul Renaşterii. Montanţii, decoraţi cu caneluri în 5 Léstyán F., op. cit., p. 58 6 Kovács A., Késõ reneszánsz építészet erdélyben 1541–1720, Budapest–Kolozsvár, 2003, p. 128


42

partea superioară sprijină, un lintel uşor profilat şi decorat cu volute, toate încununate de un fronton triunghiular. Acesta din urmă este împodobit cu blazonul familiei Bethlen. Într-un scut sunt reprezentate două lebede afrontate aşezate pe o coroană. Gâturile păsărilor sunt străpunse dinspre stânga de o săgeată. Deasupra scutului sunt reprezentate două flori de crin suprapuse. Toate aceste elemente sunt dispuse pe un fond decorat cu caneluri. Deasupra tuturor apar din nou animalele heraldice ale familiei: cele două lebede săgetate. Compoziţia de formă ovoidală este înconjurată de o bordură pe care apare textul: [PETRUS BETHL]EN DE IKTAR PERPET[UUS] SUPR[EMUS]. COM[ES]. CO[MI]T[A]TVVM HUNIAD AC MARAMAR[OS] HOC TEMPL[UM] FECIT 1644 VII.

Intrarea de pe latura de nord păstrează două inscripţii, una din 1644, iar cealaltă din 1677. Aceasta, de formă rectangulară, prezintă muluri tipic renascentiste. Deasupra apare o cornişă profilată. Între cornişă şi lintel apare inscripţia din 1677, care îl aminteşte pe preotul Ştefan Pértsi. În partea superioară a cornişei într-un cadru rectangular, de asemenea profilat, apare blazonul familiei Illésházi: o lebădă încoronată cu aripile desfăcute ce are gâtul săgetat. Blazonul este înconjurat de o bordură pe care apare inscripţia INSIGNIA COMITISSAE AC DOMI. DOMINAE CATHERINAE ILLESHAZI DE TRENCZENY 1644.

De asemenea în interiorul bisericii, pe peretele de sud al navei, pe o placă rectangulară, apare o inscripţie în care apare numele lui Petru Bethlen: HOC COMES ILLUSTRIS PETRUS BETHLEN PIETATIS / Lux si ciente Deum, corde paravit opus / Cum supra mille et sexcentos quatra salutis / Curreret annorum Marte furente Decas / O Deus in coelis dudum sibi santte paratam / Pro tali Posthae munere redde domum.7

7 Magyari H., Szántó T., A Hunyadi Református egyházmegye templomai, Odorheiul Secuiesc, 2010, p. 99

Petru Bethlen a donat bisericii şi un clopot în anul 1945 pe care era inscripţionat textul: PETRVS BETHLEN IKTAR PERPET COMES COMIT HVNIAD ET MARAMAROS A D 1645 IN GLORIAM DEI CVRARE FECIT.8

După moartea lui Bethlen, din cauza că acesta nu a avut urmaş pe linie masculină, domeniul şi cetatea au revenit surorii acestuia Catherina şi soţului ei David Zólyomi. După moartea lor domeniul a rămas fiului lor Nicolae Zólyomi. Despre el şi soţia lui, Klara Malith, ştim că au făcut o serie de donaţii bisericii, printre care şi un clopot, în 1659, a cărei inscripţie o cunoaştem datorită vizitaţiunii canonice din 1799: IN HONOREM IEHOVAE F: F: ME SAC. M. D: NICOLAUS ZOLIOMI DE ALBES. CELS. D: D: REG: TRAN: PRIN: INTIMUS CONSILIAR: AC COMITA HUNYAD SUPR. COMES AC PERPETUUS AN. 1754.9

Cele două clopote ale bisericii, al căror texte au fost prezentate mai sus, au fost topite în timpul primului război mondial. Ele au fost înlocuite în timp. Primul, de 175 Kg, a fost cumpărat în 1922, iar cel de-al doilea, de 754 Kg, în 1957.

Orga actuală, construită de Ştefan Kolonics, a fost cumpărată în 1910 de la biserica catolică.10

Biserica a suferit de-a lungul secolului al XVIII-lea o serie de intervenţii ce au fost consemnate în documentele ce redau vizitaţiunile canonice (vizitele episcopului). În vizita din 1774 se vorbeşte despre resursele consumate pentru „intervenţii asupra bisericii”, care la acea dată se pare că erau finalizate. În 1791, nevoia unei restaurări reapare în actualitate. Vivizitaţiunile canonice remarcă faptul că biserica este frumoasă dar se află într-o stare de degradare rapidă. Se remarcă de asemenea faptul că o intervenţie ar putea preveni o ruinare a acesteia, dar aceasta ar costa prea mult. Până în 1793, când

8 Buzogány D., Ősz S. E. A hunyad–zarándi református egyházközségek történeti kataszter. III. kötet. Kolozsvár, 2007, p. 476 9 Ibidem, p. 476 10 Magyari H., Szántó T., op. cit., p. 99


43

are loc o nou vizitaţiune, nu se schimbase nimic.

În 1795 se observă o îmbunătăţire generală a bisericii, semn că între timp a avut loc o restaurare, care a costat 240 forinţi. În 1799 se vorbeşte, din nou, despre biserica renovată, despre coloanele frumos reînnoite şi faptul că în exterior clădirea era văruită.11

Anul 1817 a adus intervenţii şi asupra turnului. Acesta a fost manşonat cu cărămidă şi i s-a schimbat lemnăria acoperişului piramidal.

În 1895 a fost solicitată asistenţa financiară a statului pentru o nouă restaurare. Lucrările au fost finalizate în 1898, bisericii dândui-se o nouă faţă, neo-clasică.

O nouă renovare a exteriorului a fost realizată în anii 1963-1964. Ultima restaurare la care a fost supusă biserica a fost executată în 1994.

Primele înmormântări, în jurul bisericii,

sunt ale preotului Ştefan Pértsi şi ale soţiei din 1677. Acestea sunt consemnate într-o inscripţie în latină, aflată la intrarea de nord. Din păcate, din 1677 şi până în 1774, documentele din arhiva parohie lipsesc, neavând din această perioadă nici o informaţie despre biserică. Mai târziu, în anii 1770,

11 Buzogány D., Ősz S. E., op. cit., p. 473

parohia a fost nevoită să plătească pentru îngroparea credincioşilor în vecinătatea bisericii, astfel că într-un final acestea au fost interzise. Acestea au fost reluate abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea.12 Cu această ocazie au fost făcute câteva sondaje arheologice, în 1977, de către Ioan Andriţoiu. Rezultatele săpăturii nu au fost publicate. Doar o mică parte a materialelor arheologice descoperite (astăzi păstrate în depozitul Muzeului Corvinilor din Hunedoara), cele preistorice, au fost publicate în ultimii ani.13

În documentele arhivei parohiei Reformate din Hunedoara sunt păstrate şi numele preoţilor ce au servit biserica de-alungul timpului: Benedek Benedeki (1559), Ştefan Szatmary (1586), Ştefan Császár (1620), Ioan Nagy Almási (1634), Ioan Molnár Enyedi (1665), Ioan Somosi (1668-?), Francisc Farczádi (1672-1676), Mate Patai (1676), Ştefan Pértsi (1676-1681), György P. Körtvélyesi (1684-1686), Ştefan Molnár Vásárhelyi (1687-1692), Samuel Jenei (1693-1702), Ştefan Sz. Várallyai (1703-1713), Petre B. Keresztúri (1713-1731), Mihai Baló (1740-1770), Nicolae Ioan Szentgyörgy (1772-1812), Ludovic Szabó (1813-1852), Iosif Balogh (1852-1854), Ştefan Dáné (1854-1855), Samuel Gál (1855-1903), Alexandru Kovács (1905-1930), Aron Bedő (1930-1931), Rudolf Spörl (1931-1964), Ioan Tóth (1965-1969), Endre Kiss (1970-2000), Ioan Zsargó (2000 -).14

În urma parcurgerii surselor docu-mentare şi artistice suntem de părere că biserica reformată din Hunedoara încă mai ascunde multe enigme ce aşteaptă să fie descoperite. Cea mai importantă ar fi cronologia acestui edificiu, care, deşi nu ne este cunoscut decât din secolul al XVII-lea poartă elemente artistice şi arhitecturale ce pot coborî datarea lui până în perioada medievală, gotică. Răspunsul la această

12 Ibidem, p. 443 13 Informaţie primită prin amabilitatea domnului dr. Cristi Roman arheolog în cadrul Muzeului Corvinilor din Hunedoara. 14 Magyari H., Szántó T., op. cit., p. 99


44

întrebare şi la altele nu se poate da decât în urma unor studii de parament sau arheologice.

Cetatea de Colţ (Suseni, comuna Râu de Mori) prof. Praporgescu Mioara

prof. Praporgescu Sergiu

Cetatea de Colţ a aparţinut vechii familii cneziale Cândea, familie menţionată pentru prima oară într-un document din anul 1359, potrivit căruia pe la anul 1300 exista un Nicolae, zis Cânde, din Râu de Mori1. Familia Cândea de Râu de Mori, apărută în lumina istoriei la sfârşitul secolului al XIII-lea, s-a remarcat ca familie cnezială care stăpânea un cnezat de vale din Ţara Haţegului şi până la mijlocul secolului al XVI-lea s-a impus ca una dintre cele mai puternice familii nobiliare din Transilvania2. Familia Cândea avea reşedinţa la Râu de Mori şi stăpânea cnezatul Râului Mare, care cuprindea, în anul 1359, satele Râu de Mori,

1 Motogna, Victor, Familia nobilă Cânde în documentele veacului al XIV-lea – al XV-lea, în Revista istorică, nr. 4 -6/1926, p. 69-77. 2 Ţiplic, Ioan, Marian, Repere ale reprezentării familiei Cândea de Râu de Mori în viaţa politică a Transilvaniei-sec. XIV-XVI, în Apulum, XXXVI, 1999, Alba Iulia, p. 273.

Sibişel şi Nucşoara. La acea dată Cândeştii deţineau şi alte posesiuni, considerate „pertinenţe” ale satelor menţionate, aşa cum este cazul satului Suseni, învecinat cu Râu de Mori, sat care apare ca posesiune distinctă abia în anul 14393. Documentele din prima jumătate a secolului al XV-lea arată faptul că în cnezatul Râului Mare erau cuprinse 14 aşezări4, sate şi părţi de sate (Râu de Mori, Sibişel, Nucşoara, Suseni, Valea Dâljii, Gureni, Ostrovel, Ohaba-Sibişel, Cârneşti, Păclişa, Reea, Sânpetru, Toteşti şi Unciuc), la care s-a adăugat târgul Sântămăria Orlea, întemeiat de colonişti străini 5 . În secolele XV-XVI Cândeştii şi-au sporit posesiunile fie prin danii regale şi voievodale, fie prin cumpărări de moşii şi au

3 Popa, Radu, La începuturile Evului Mediu românesc. Ţara Haţegului, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 166. 4 Ibidem, p. 167. 5 Ibidem.


45

avut acces la demnităţi importante printre care castelanatul Haţegului şi comitatul Maramureşului (Ioan Cândea de Râu de Mori era comite de Maramureş în anul 1449)6. În secolul al XV-lea Cândeştii apar constant ca juraţi în adunările cneziale, fapt care dovedeşte statutul de care se bucura familia Cândea în Ţara Haţegului. Integrarea familiei cneziale Cândea în rândurile nobilimii din regatul Ungariei este dovedită şi de schimbarea numelui în forma Kendeffy, nume sub care apare menţionată în documente începând de la sfârşitul secolului al XV-lea7.

La sfârşitul secolului al XV-lea familia Cândea s-a despărţit în două ramuri: Ladislau-

6 Rusu, Adrian, Andrei, Miscellanea Hatzegiana (Informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu) (I), în Sargetia, XX, 1986-1987, Deva, p. 187. 7 Rusu, Adrian, Andrei, Burnichioiu, Ileana, Monumente medievale din Ţara Haţegului, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2008.

Laţcu punea bazele familiei Kendeffy, iar fratele său Ioan Cândreş pe cele ale familiei Kenderessy. Ramura Kendeffy a păstrat posesiunile din Ţara Haţegului, în vreme ce familia Kenderessy şi-a constituit un domeniu nou în nord-vestul Transilvaniei şi în Ungaria, unde s-a şi stins pe la mijlocul secolului al XVI-lea8. În prima jumătate a secolului al XVI-lea Cândeştii au fost prezenţi în luptele politice pentru succesiunea la tronul Ungariei, dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg. Membrii familiei Kenderessy au avut poziţii diferite: în vreme ce Ioan Kenderessy a fost invitat să participe alături de fruntaşii partidei zapolyene, în 1526, la încoronarea lui Ioan Zapolya 9 , fratele său Ladislau Kenderessy susţinea partida lui Ferdinand de Habsburg, fapt pentru care a fost decapitat în 1530, iar moşiile sale au fost confiscate. În ceea ce priveşte ramura Kendeffy este remarcabilă politica abilă a lui Ioan Kendeffy care, pentru servicii credincioase, era răsplătit cu numeroase posesiuni în anul 1536 de către Ioan Zapolya şi în anul 1551 de către guvernatorul Transilvaniei, Gheorghe Martinuzzi, la îndemnul lui Ferdinand de Habsburg 10 . În timp ce Ioan Kendeffy îndeplinea slujbe pe lângă regele Ferdinand de Habsburg, Cetatea de Colţ a fost prădată şi Kendeffy a fost nevoit să plătească o importantă răscumpărare în bani pentru eliberarea mamei şi a soţiei sale, pe care atacatorii le luaseră în captivitate11. Cetatea de Colţ a fost ridicată la sfârşitul secolului al XIII-lea sau începutul secolului al XIV-lea12, dar ea este menţionată în

8 Ţiplic, Ioan, Marian, op. cit., p. 277. 9 Pop, Ioan, Aurel, Mărturii documentare privind nobilimea din Haţeg în conflictul dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand de Habsburg, în AIIA, Cluj-Napoca, XXVI, 1983-1984, p. 336. 10 Ibidem, p. 341. 11 Rusu, Adrian, Andrei, Miscellanea Hatzegiana (Informaţii şi reinterpretări privitoare la istoria Ţării Haţegului în Evul Mediu) (II), în Acta MN, XXIV-XXV, 1987-1988, Cluj-Napoca, p. 270. 12 Anghel, Gheorghe, Despre apariţia primelor donjoane de piatră din Transilvania, în Apulum, XVIII, 1980, Alba


46

documente abia în anul 1493 - „turris supra possesionem Malomwiz” 13 (turn de apărare care are stăpânire asupra [aşezării] Râu de Mori), apoi în anul 1499 - „Malomwyz vara”14 (cetatea Râu de Mori) şi în anul 1501 – „sub quodam turri Kolcz”15 (sub unul din turnurile Colţului). O relatare din anul 1519 precizează „domus Nicolai et Michaelis Kendeffy in Kolch habita”16(„Nicolae şi Mihail Kendeffy locuiesc în casa din Colţ”) şi „sultus castrum similiter Kolch… habita et adiocens”17(„şanţ de castru asemănător cu cel din Colţ… folosit şi adăugat mai târziu”) menţionând şanţul de apărare ce înconjura cetatea. Cetatea era încă în folosinţă în secolul al XVII-lea, în anul 1659 servind ca loc de refugiu pentru mai mulţi nobili din jur, speriaţi de turci18. Cetatea de Colţ nu a fost distrusă în urma vreunui conflict, ci s-a ruinat treptat în urma abandonării ei, în secolul al XVIII-lea, după construirea castelului reşedinţă de la Sântămărie-Orlea19.

Cetatea de Colţ a fost construită cu scopul de a apăra drumul de la poalele ei, drum care făcea legătura şi trecerea din Ţara Haţegului, peste Retezat, în Valea Jiului, la Câmpul lui Neag. Fortificaţia a fost ridicată în capătul de sus al satului Suseni, pe malul drept al Râuşorului, pe o stâncă ieşită în consolă, la aproximativ 300 de metri deasupra apei. Planul cetăţii este neregulat, fiind determinat de suprafaţa şi configuraţia stâncii pe care a fost clădită şi are o formă aproximativ triunghiulară. Laturile orientate spre nord, est şi vest sunt formate din ziduri puternice

Iulia, p. 202-203; Rusu, Adrian, Andrei, Castelarea carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 535. 13 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1986, p. 95. 14 Rusu, Adrian, Andrei, Castelarea carpatică, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2005, p. 535. 15 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 95. 16 Ibidem. 17 Ibidem. 18 Krauss, George, Cronica Transilvaniei(1608-1655), Bucureşti, 1965, p. 309. 19 Drăguţ, Vasile, Vechi monumente hunedorene, Editura Meridiane, Bucureşti, 1968, p. 25.

prevăzute cu turnuri, iar cea orientată spre sud e lipsită de ziduri, căci prăpastia adâncă şi dreaptă ce coboară până jos în fundul văii nu necesită nici o apărare artificială20. Cetatea apare astăzi într-o stare de ruină, dar pot fi, totuşi, cercetate o serie de obiective la suprafaţă.

Cel mai vechi element al cetăţii este

donjonul, construit în plan pătrat, cu laturile de 7,80 m, din piatră brută înecată în mortar, cu fundaţii puse direct pe stânca nativă, astfel încât colţul de sud-est este mai jos cu aproape 2 m faţă de cel de nord-vest, grosimea zidurilor fiind de 1,50 m pe laturile de vest şi de sud şi de 2,10 m pe laturile de est şi de nord21. Dimensiunile donjonului, forma şi plasamentul său au fost determinate de configuraţia terenului, donjonul ocupând punctul cel mai

20 Floca, Octavian, Şuiaga, Victor, Ghid al judeţului Hunedoara, Deva, 1936, p. 358-359. 21 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 95.


47

înalt din întregul complex, situaţie întâlnită şi în cazul altor donjoane 22 . În prezent se păstrează parterul şi două etaje ale donjonului, înălţimea actuală fiind de 12,70 m. Iniţial donjonul avea un parter şi trei etaje, sprijinite pe bârne groase de stejar şi este posibil să fi avut şi o terasă superioară de observare şi de luptă23. Intrarea în donjon era amenajată pe latura de vest, la o înălţime de aproximativ 2 m, unde exista o scară de lemn exterioară care ducea la primul etaj, iar la celelalte etaje se ajungea pe scări interioare. Zidurile donjonului erau tencuite atât în interior, cât şi în exterior, situaţie obişnuită pentru turnurile-locuinţă. Se pare că în Transilvania funcţia de locuinţă a donjoanelor a fost permanentă24, chiar dacă existau şi curţi nobiliare în vatra satelor. Se poate să fi existat şi o incintă în jurul donjonului, posibil o palisadă de lemn şi un şanţ de apărare săpat în stâncă25.

În faza imediat următoare a fost ridicată incinta de ziduri care închide o zonă triunghiulară şi este alcătuită din patru segmente inegale cu grosimi între 1,20 m şi 2 m şi înalte de 7-9 m. În a doua jumătate a secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea au fost ridicate trei construcţii interioare de pe latura de nord a cetăţii, dovedind tendinţa nobilimii din secolele XIV-XV de a-şi crea condiţii mai bune de locuire26. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea pe latura de vest au fost ridicate două turnuri poligonale. Bine păstrat este turnul bastionar din colţul de nord-vest, adosat incintei în exterior, ridicat la sfârşitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea27. Turnul

22 Anghel, Gheorghe, Consideraţii generale privind tipologia cetăţilor medievale din România din secolul al XIII-lea până la începutul secolului al XVI-lea, în Apulum, XIX, 1981, Alba Iulia, p. 153. 23 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 95-96. 24 Rusu, Adrian, Andrei, Donjoane din Transilvania, în Acta MN, XVII, 1980, Cluj-Napoca, p. 180. 25 Popa, Radu, op. cit., p. 222. 26 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 96-97. 27 Ibidem.

are ziduri de piatră şi fragmente de cărămidă legate cu mortar, zidurile având la bază un soclu taluzat gros de 1,60 m, dar se subţiază treptat şi la etajul al patrulea grosimea nu depăşeşte 0,80 m28. În colţul de sud-est a fost ridicat un alt turn bastionar, adosat incintei în exterior, aflat în prezent într-o stare avansată de ruină. Dintr-o fază de construcţie mai târzie datează două construcţii exterioare incintei, una pe latura de vest, între turnul bastionar şi incintă, şi alta pe latura de nord, aceasta din urmă putând fi o cameră de gardă, dat fiind faptul că este aşezată în apropierea porţii.

În faţa cetăţii, în partea de nord, se afla un şanţ sec, tăiat în stâncă, de formă neregulată, lat de 8-10 m şi adânc de 4-5 m29. Intrarea în cetate se face prin poarta aşezată în partea de nord30. Accesul spre aceasta era asigurat de către un pod mobil din lemn31, care trecea peste şanţ sprijinindu-se pe piloni tot din lemn şi care putea să permită sau să oprească accesul în interiorul cetăţii.

Deşi Cetatea de Colţ era încă folosită, se pare că la mijlocul secolului al XVI-lea rezidenţa Cândeştilor era la Râu de Mori unde a fost identificată o curte nobiliară fortificată, aflată la aproximativ 3 km de cetate. Complexul arhitectural32 din satul Râu de Mori cuprinde următoarele edificii şi elemente constructive: palatul nobiliar, construcţie cu două nivele, în formă de L, având un corp de clădire paralel cu râul, iar celălalt perpendicular; capela calvină a curţii; grajdul; clădirea anexă; biserica parohială, vechiul paraclis al primilor Cândeşti; zidul de incintă; zidul median al curţii interioare. Sub palat a fost identificată o pivniţă cu un gârlici aflat în

28 Ibidem. 29 Ibidem, p. 97. 30 Floca, Octavian, Şuiaga, Victor, op. cit., p. 358. 31 Drăguţ, Vasile, op. cit., p. 24. 32 Pinter, Karl, Zeno, Ţiplic, Ioan, Marian, Căstăian, Mihai, Râu de Mori, com. Râu de Mori, jud. Hunedoara,Reşedinţa nobiliară a Cândeştilor, în CCA, campania 1997(1998).


48

mijlocul faţadei de sud, intrarea în pivniţă având un portal gotic33.

Faţă în faţă cu cetatea, de cealaltă parte a râului, pe un mic tăpşan, lângă drumul care şerpuieşte spre adâncul Retezatului, se ridică o biserică cu aspect de fortăreaţă. Deşi părăsită o perioadă lungă de timp şi cu toate că zidurile ei originale nu se mai păstrează în întregime, totuşi, Biserica Colţ s-a conservat într-atât cât să ne poată face o imagine clară despre forma şi arhitectura ei de odinioară. Orientarea generală a bisericii (est-vest cu turnul şi altarul spre est) a fost determinată de forma micului platou pe care se află34. Biserica Cetăţii Colţ a fost construită din piatră brută legată cu mortar puternic amestecat cu cărămidă pisată şi a fost tencuită la exterior35. Biserica Colţ întruneşte caracteristici ale bisericilor romanice, biserica de tip sală fiind alcătuită dintr-o încăpere mai mare, de formă dreptunghiulară (naosul) şi alta mai mică, spre răsărit, boltită în semicilindru, tot dreptunghiulară (altarul). Intrarea se face pe latura de nord a naosului datorită faptului că în jurul celorlalte laturi terenul este accidentat36. Zidurile de est şi vest ale naosului se termină în câte un fronton triunghiular; cele laterale (de sud şi nord) în linie dreaptă. Zidurile altarului se ridică mult mai sus, dând naştere unui turn terminat într-un acoperiş în formă de piramidă. În exterior, altarul este prevăzut, spre est, cu două contraforturi 37 . Din naos trecerea în absidă se face printr-un arc triumfal, absida fiind despărţită de turn printr-o boltă semicilindrică 38 . În altar, proscomidiarul şi diaconiconul se întâlnesc sub forma unor firide săpate în pereţii de sud şi de nord. Tot în altar, la est şi sud se mai poate vedea câte o

33 Rusu, Adrian, Andrei, Ioan de Hunedoara şi românii din vremea sa. Studii, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 1999, p. 286. 34 Floca, Octavian, Şuiaga, Victor, op. cit., p. 355. 35 Drăguţ, Vasile, op. cit., p. 25. 36 Floca, Octavian, Şuiaga, Victor, op. cit., p. 355. 37 Ibidem. 38 Ibidem.

fereastră terminată sus în semicerc 39 . Ferestrele altarului prezintă ancadramente de piatră profilată, care indică prin formele simple şi arcul frânt o fază timpurie a goticului transilvănean40.

Altarul are o închidere rectangulară, fiind suprapus de un turn, cu ancadramente şi muluri fine de piatră, în stil gotic, care are acoperişul de forma unui coif piramidal din plăci de piatră41. Întărit spre vale cu două contraforturi aşezate pieziş pe colţuri, turnul altarului are două etaje la care se ajungea din exterior cu ajutorul unei scări mobile 42 . Gheorghe Anghel este de părere că accesul în turn se făcea direct la primul nivel, prin podul bisericii43. Primul etaj servea ca locuinţă în caz de nevoie sau ca loc de refugiu şi de rezistenţă, iar cel de-al doilea era în mod special destinat apărătorilor. Al doilea nivel posedă guri de tragere pentru arme de foc (deschideri crenelate) de forma unor găuri de cheie de broască răsturnate44. După cum este construit acest turn rezultă că biserica servea şi ca cetate de apărare, având rolul de a păzi partea dinspre răsărit, uşor accesibilă45.

Deşi cetatea şi biserica din imediata ei vecinătate, precum şi curtea nobiliară de la Râu de Mori, au fost destul de puţin cercetate, Cetatea de Colţ oferă date importante pentru istoria socială şi militară a Ţării Haţegului şi, în acelaşi timp, ilustrează diferite faze ale evoluţiei arhitecturii militare din Transilvania în secolele XIV-XVII.

39 Ibidem, p. 356. 40 Drăguţ, Vasile, op. cit., p. 25. 41 Rusu, Adrian, Andrei, Sabău ,Nicolae, Burnichioiu ,Ileana, Leb, Vasile, Lupescu, Ioan, Makó, Mária, Dicţionarul mănăstirilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş, Ed. Presa Universitară, Cluj-Napoca, 2000, p. 251. 42 Drăguţ, Vasile, op. cit., p. 25. 43 Anghel, Gheorghe, Fortificaţii medievale de piatră din secolele XIII-XVI, p. 98. 44 Rusu, Adrian, Andrei, Sabău, Nicolae, Burnichioiu, Ileana, Leb, Vasile, Lupescu, Ioan, Makó, Mária, op. cit., p.251. 45 Floca, Octavian, Şuiaga, Victor, op. cit., p. 354.


49

Evoluţia învăţămţntului Românesc din Orăştie

înaimte de Marea Unire Prof. Toma Elisabeta Mirela, Şcoala „Andrei Şaguna” Deva

O serie de documente atestă

existenţa unor şcoli organizate în spiritul vremii şi oferă suficiente date pentru studiul învăţământului din Transilvania. Fără îndoială că în condiţiile vitrege de atunci au lipsit şcoli în limba română de grad superior, dar au existat încă cu secole înainte şcoli de grad elementar în care se învăţa scrisul, cititul şi socotitul: „Primele menţiuni privind existenţa unor învăţători la sate şi a două şcoli săteşti în ţinutul Orăştiei, la care puteau participa şi fiii ţăranilor români, sunt semnalate în unele documentele oficiale din 1332 şi 1334.”1

Oraşul Orăştie este cunoscut şi ca vechi centru economic, în primul rând meşteşugăresc, ca cel mai important centru cultural românesc din comitatul Hunedoara dar şi un centru şcolar important. Structura populaţiei pe naţionalităţi atesta însă şi un procent mai ridicat decât în alte aşezări hunedorene a maghiarilor şi saşilor. Deşi ca număr populaţia românească era mai numeroasă, populaţia privilegiată, a fost cea săsească în unele perioade şi cea maghiară şi altele. Din acest motiv situaţia dezvoltării învăţământului românesc din Oraştie nu trebuie înţeleasă ca fiind ruptă de învăţământul naţionalităţilor conlocuitoare. Comparativ cu alte comitate din Transilvania, secolele XIV— XVIII au însemnat o dezvoltare mai lentă a învăţământului orientată numai pe câteva localităţi (Haţeg, Orăştie, Deva, etc.) zone întregi ale judeţului în special cele muntoase, Ţara Zărandului, Zona Pădurenilor şi a aşezărilor mocăneşti din Valea Jiului, beneficiind foarte puţin sau deloc de binefacerile culturii. Situaţia şcolară grea din aceste numeroase şi mici aşezări, trebuie explicată în primul rând prin condiţiile

1 C. Stoica, I. Frăţilă, O. Vlad şi N Wardegger, Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973, p. 23

materiale şi de viaţă deosebit de grele în care trăia ţărănimea românească în Evul Mediu. Interesul dovedit de către diverse culte religioase ca reformaţi, franciscani, romano-catolici, greco-catolici, pentru organizarea şi susţinerea de şcoli, se pare că nu trebuie explicat numai prin grija pentru ridicarea nivelului de cultură al maselor, ci şi prin preocuparea de a folosi şcoala ca unul din instrumentele principale ale muncii de propagandă desfăşurate cu scopul de a atrage cât mai mulţi adepţi la cultul religios respectiv. Marea majoritate a populaţiei româneşti din comitat nu a avut deci de câştigat de pe urma acestor lupte religioase, aceasta cu atât mai mult cu cât susţinerea materială, a şcolilor bisericeşti cădea mai ales în seama maselor populare.2

Şcoala cu cea mai mare continuitate la Orăştie a fost cea construită în secolul al XVII-lea la 1645, din ordinul lui Gheorghe Rakoczyi I, care a cumpărat un teren lângă biserica reformată şi a zidit o şcoală. Şcoala avea sprijinul principilor Transilvaniei, care duceau o politică de calvinizare în rândul populaţiei româneşti. La începuturi, şcoala funcţiona ca şi celelalte din acel timp doar cu trei clase, în cea dintâi se preda scrisul si cititul, în cea de-a doua limba latină, greaca, ebraica, în cea de-a treia matematica şi elemente de poetică. Mai târziu în timpul lui Gheorghe Rakoczyi al II-lea, Şcoala din Orăştie, s-a ridicat la şase clase, dându-se importanţă şi altor discipline (logica, psihologia, metafizica, retorica, algebra şi geometria). Principii Ardealului, nobilimea, au sprijinit cu multe donaţii această şcoală, se presupune că şi copiii românilor beneficiau de educaţie la această şcoală. Un moment

2 N. Albu, Istoria învăţământului din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 81


50

important din dezvoltarea şcolii reformate l-a constituit mijlocul sec. al XVII-lea când rector al şcolii era Mihail Halici, fiu de nobil român din Banat, personalitate de seamă a culturii umaniste din Transilvania.3

Iniţiativele ridicării prin cultură a românilor se interferează, începând din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cu anumite direcţii ale politicii şcolare oficiale, inspirate de concepţia reformismului terezian şi iosefin. În acest sens statul austriac considera şcoala o problemă politică şi se ocupa nemijlocit de organizarea, conducerea şi controlul învăţă-mântului de toate gradele. Împărăteasa Maria Tereza ordona, la 15 aprilie 1746, Camerei Aulice din Viena şi Guberniului transilvan, să fie ridicate şcoli, punând în vedere nobililor că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor opri copiii iobagilor români să le frecventeze. În acest context politic şi social sunt amintite şi şcolile româneşti din Orăştie.

În anul 1731 românii din oraş aduc pentru ei un dascăl renumit, pe Constantin care îndrumă o Şcoală primară ce „prin chiverniseala şi cheltuiala noastră s-au preţuit”.4 Această Şcoală primară, a funcţionat cu continuitate deşi a întâmpinat multe greutăţi materiale.

În anul 1772 existau la Orăştie trei şcoli: o şcoală veche reformată, una calvină şi una românească, care funcţiona pe lângă Biserica greacă-orientală, ca şcoală confesională şi avea 43 de elevi din Orăştie. Şcoala primară din Oraştie funcţiona şi în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, întrucât la 1774 este amintit dascălul Simion Diac „ce ţinea şcoala cu 43 de copii ai credincioşilor români din parohie”. 5

După intrarea şcolilor romaneşti ortodoxe şi greco-catolice sub jurisdicţia statului austriac, Curtea din Viena, hotăra ca pe lângă directorii confesionali, în organizarea

3 Petru Baciu: Liceul “Aurel Vlaicu” Oraştie, compendiu monografic. 1919-1994, Deva, 1994, pag. 10. 4 Istoria României, vol III, p. 516-517 5 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăştie - 750 ani, C.C.D., Deva, 1974, p. 76

conducerii şi controlului şcolii, să intre şi funcţionari administrativi. În funcţia de inspector sunt numiţi diferiţi funcţionari sau cetăţeni cu un anumit grad de cultură, fără să se facă deosebire de naţionalitate. La 1780 este amintit, pentru scaunul Oraştiei, inspectorul Michail Wagner. În anul 1786, guvernul autorizează înfiinţarea unui număr de 8 şcoli ”de stat ortodoxe subvenţionate din fonduri oficiale, între care una era la Orăştie.” Pentru aceste şcoli învăţătorii sunt pregătiţi la Şcoala Normală Ortodoxă din Sibiu.

În anul 1806, guvernul face o revizuire a Legii şcolare din anul 1777 şi noua lege apărută la Buda, însemna un nou regres pentru învăţământul primar al naţionalităţilor nemaghire. Legea impunea învăţarea limbii maghire începând din clasele primare. În perioada premergătoare revoluţiei de la 1848, şcoala înregistrează un vizibil regres. Doar pe pământul crăiesc, în regiunea grănicerească a Năsăudului şi în unele comunităţi ale scaunului Orăştiei mai existau „şcoli bune”. Districtul Orăştiei avea 14 şcoli, ceea ce era mult faţă de alte unităţi teritorial-administrative din Transilvania. În oraşul Orăştie funcţionau, pe lângă cele două şcoli româneşti şi şcoli pentru saşi şi secui. În Orăştie se menţin cele două şcoli ale comunităţii româneşti: Şcoala Unită din Orăştie, care activează şi la începutul sec. XX; Şcoala Ortodoxă este amintită în 1807, printre învăţătorii care s-au succedat: Vasile Romoşan, Ioan Beneai, Ioan Stoian.6

În preajma anului 1848, este amintit un învăţător pentru populaţia românească pe nume Gheorghe Popovici, poreclit Ghiţu-dascălul. Neavând clădire proprie el ţinea cursuri în diverse localuri închiriate şi astfel şcoala avea mai mult un aspect particular. ,,Acest obicei s-a continuat până pe la 1853 şi şcoala era cercetată de feciorii care se ocroteau în ea contra asintărilor (încorporărilor) fiindcă numai pe dieci, cum se numeau, îi scutea legea de atunci de (armată) care îl obliga pe cel asintat la 12 ani de serviciu.

6 Ibidem, p. 78


51

Titula de scutire era că ei învăţau diecitul, adeca buchile, slova (cetitul şi scrisul) şi glasurile bisericeşti. Mulţi din ei au ajuns cantori şi preoţi".7 Situaţia şcolară s-a agravat în timpul luptelor revoluţiei din Transilvania din 1848-1849, o serie de şcoli şi-au închis porţile iar imobilele au fost distruse sau rechiziţionate pentru revoluţionari. Şcolile din Orăştie şi-au încetat activitatatea în această perioadă. În toamna anului 1850, Şcoala ortodoxă şi-a reluat activitatea, dar nu avea un local de şcoală. Şcoala românilor din Orăştie, patronată de Biserica ortodoxă, se afla sub îndrumarea protopopului Nicolae Popovici şi a învăţătorului Nicolae Bârsan, a devenit una din cele mai cunoscute din S-V Transilvaniei, deoarece aici veneau elevi din comitatele Zarand şi Hunedoara. Şcoala avea 103 elevi grupaţi în 3 clase, era susţinută prin contribuţia populaţiei româneşti din oraş, impozite şcolare, bisericeşti, donaţii ale unor cetăţeni din oraş, ale băncii „Ardeleana”. Începând cu anul 1864 se ridică un nou local de şcoală, cu un parter compus din 2 încăperi, la care se adăuga, în 1866 locuinţa pentru învăţător.8 În anul şcolar 1855-1866, la şcolile din Orăştie s-au înscris 113 băieţi şi 109 fete, dar frecventau şcoala în semestrul I doar 42 băieţi şi 9 fete. Clasele de fete şi de băieţi erau separate. Pentru instrucţia fetelor a fost angajată o învăţătoare, Valeria Pop, în 1866, apoi Sofia Bârsan. Oraştie este exemplul cel mai edificator în istoria culturii şi conştiinţei tuturor românilor. La sfârşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea, activitatea românească deosebit de complexă, desfăşurată la Orăştie, era un semn al înaintării naţionale, în lupta de emancipare şi eliberare a românilor din monarhia austro-ungară.9

7 C. Stoica, I. Frăţilă, O. Vlad şi N Wardengger, Din istoria învăţământului hunedorean, Deva, 1973, p. 28.

8 N.Albu, Istoria şolilor româneşti din Transilvania între 1800-1867, Ed. Did. şi pedagogică,1971, p129 9 Anton Dörner, Ionaş Vasile, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian – op. cit., p. 220

Începând cu anul şcolar 1880-1881, Şcoala Primară ortodoxă din Orăştie primeşte din partea Consistoriului din Sibiu statutul de „Şcoală normală cu drept de publicitate, cu 3 posturi de învăţători.” Până la primul război mondial la Şcoala din Orăştie au funcţionat ca învăţători: Elie Miron Cristea, viitorul patriarh al României Mari, Ioan Dobre, devenit protopop al Devei, dr. Cornel Popescu, Constantin Baicu, Nicolae Herlea, Vasile Bologa. Şcoala de meserii, este înfiinţată în anul 1874, la propunerea lui Avram Tincu, de către „meseriaşii şi comercianţii” din Orăştie, care aveau nevoie de o şcoală de meserii. Intelectualii românii din oraş constataseră că tocmai clasa mijlocie, era pre puţin reprezentată şi au luat măsuri pentru încurajarea ei şi totodată a meşteşugurilor şi comerţului. În cadrul Universităţi săseşti din Sibiu din anul 1871, s-a votat ca 1000 fl. anual să fie destinaţi pentru susţinerea Şcolii de meserii din Orăştie. Şcoala cuprinde trei clase, prima dintre ele fiind pregătitoare iar în celelalte două clase pe lângă cunoştinţele de cultură generală, elevii învăţau materii de specialitate: chimia, mecanica, desenul, fizica, geometria, statistica. Toţi învăţăceii fără deosebire de religie şi naţionalitate, până ajungeau la statutul de calfe sau „sodoli” (muncitori calificaţi ), erau obligaţi a frecventa şcoala de meserii.10 Limba de predare era româna, dar unor elevi li se puteau da explicaţii suplimentare şi în germană şi maghiară. În primul an de activitate Şcoala de meserii din Orăştie a fost frecventată de 67 de elevi din care: 43 români, 15 germani, 5 maghiari, 3 cehi şi 1 israelit. În anul şcolar 1875-1876, numărul elevilor a crescut la 168, reprezentând 23 de meserii. Dintre ei numai 80 erau din oraş iar 88 erau străini. După naţionalitate 90 români, 53 maghiari, 23 germani, 2 evrei.11

Prin legea adoptată în anul 1884 limba 10 Ion Iliescu, Tiberiu Istrate, Orăştie - 750 ani, C.C.D., Deva, 1974, p. 133 11 Ibidem, p. 136

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Dorner.htm


52

de predare în şcolile de ucenici era maghiara. Conform unei statistici din anul 1912 în comitatul Hunedoarei erau 8 Şcoli de ucenici industriali, o Şcoală de ucenici comerciali. Pe lângă Şcoala de la Orăştie, mai existau Şcoli de ucenici la Brad, Haţeg, Petroşani, Simeria, Hunedoara, Deva. Şcoala civilă de fete, s-a înfiinţat la Orăştie în anul şcolar, 1894-1895. Şcoala civilă era susţinută de către întreaga comunitate, fără deosebire de religie. Şcoala avea 4 clase primare şi 2 superioare. Instrucţia elevilor din şcolile civile se făcea în limba maghiară. Aceste şcoli aveau un program şi un plan de învăţământ apropiat de cel al gimnaziilor. Trecerea de la şcoala civilă la gimnaziu se făcea prin susţinerea unui examen de diferenţă la limba latină. După Marea Unire, Şcoala civilă de fete, se va transforma în Gimnaziul de fete de la Orăştie. La Orăştie au mai funcţionat alte trei şcoli primare pentru saşi şi maghiari şi anume: Şcoala populară romano-catolică, Şcoala evanghelică reformată şi Şcoala evanghelică luterană. Pentru instruirea copiilor preşcolari au funcţionat azile de copii pentru români, maghiari şi germani. Înfiinţarea şi susţinerea acestor instituţii era impusă prin articolul în Legea XV din 1891. În grădiniţele de stat şi comunale instrucţia se făcea în limba maghiară. 12 Până în anul 1919, învăţământul mediu din Orăştie era reprezentat prin „Colegiul Reformat Kun”. Această instituţie era foarte bine organizată, cu o îndelungă activitate. Acesta provenea din Gimnaziul reformat maghiar din Orăştie, care din anul 1855, a primit numele de „Colegiul Reformat Kun” şi a funcţionat timp de 70 de ani.13 Gimnaziul era frecventat de către numeroşi elevi români. Până la instaurarea dualismului austro-ungar în anul 1867, limba de predare era germana pentru a fi impusă apoi maghiara, în cadrul

12 Ibidem, p. 138 13 P. Baciu, Liceul “Aurel Vlaicu” Orăştie. 1919-1969, Deva, 1969, p.44-45

politicii de maghiarizare forţată a naţionalităţilor. Foştii elevi ai gimnaziului au lăsat în memorii, numeroase ştiri despre activitatea în şcoală. Din anul şcolar 1865-1866, s-a trecut la completarea celor 8 clase ale gimnaziului, ceea ce a atras mai mulţi elevi români. A fost înfiinţată „Societatea de lectură” a elevilor români din acest gimnaziu, în anul 1867, de către Francisc Hossu Longin, unde era cultivată limba română. Societatea a activat până la 1870 deoarece s-a revenit la 6 clase, elevii din clasa a VII-a şi a VIII-a, fiind nevoiţi să se îndrepte spre alte şcoli. Reducerea celor 2 clase va diminua numărul elevilor români din gimnaziu. În anul 1880 se revine la gimnaziul mare de 8 clase dar tendinţele de maghiarizare a învăţământului naţionalităţilor va face ca românii să ocolească această şcoală. Cu toate acestea aici vor învăţa o serie de personalităţi precum: Aurel Vlaicu, Dr. Petru Groza, David Prodan, Vasile Necşa, Ioan Albu, M. Brânzeu, E. Pascu.14 Colegiul făcea parte dintre şcolile autonome ale reformaţilor, el avea autonomie limitată, statul implicându-se în activitatea sa. Din anul 1883, Legea XXX stabilea ca la sfârşitul clasei a VIII-a elevii urmau să susţină examenul de maturitate. Examenul consta în probe scrise şi orale. Limba maghiară era materia cea mai importantă a examenului scris, conform Legii XXX. Pe lângă limba maghiară examenele se dădeau din limba latină, greacă şi probleme de matematică. Examenul oral se susţinea din „limba şi literatura maghiară, limba şi literatura latină, istoria Ungariei, matematica şi fizica. În cadrul gimnaziului învăţau în anul 1912 un număr de 313 elevi din care 212 erau maghiari şi numai 52 erau de alte naţionalităţi. În acelaşi an colegiul avea un număr de 18 profesori ordinari la care se mai adaugă încă 4 de religie.15 După Marea Unire „Colegiul Reformat

14 Anton Dörner, Ionaş Vasile, Ioachim Lazăr, Mihai Căstăian - Orăştie 775 , Omnia, Deva, 1999, p. 228 15 C. Stoica, I. Frăţilă, O. Vlad şi N Wardengger, Din istoria învăţământului hunedorean, Deva,1973, p. 48

http://en.wikipedia.org/wiki/Or%C4%83%C5%9Ftie

http://www.history-cluj.ro/Istorie/cercet/Dorner.htm


53

Kun” a funcţionat cu un număr tot mai mic de elevi până în anul 1925. Actul de la 1 Decembrie 1918 constituie un moment culminant în procesul de formare a statului naţional român, care a creat condiţiile dezvoltării armonioase a economiei şi a potenţialului spiritual al întregului popor. Se continuau procesele de dezvoltare şi de modernizare sub raport economic, social, politic şi spiritual. Acestea impuneau eforturi la nivelul întregii ţări, a întregii naţiuni şi implicarea tuturor factorilor sociali. După Marea Unire a început o perioadă de transformări în sistemul de învăţământ din Transilvania unită cu România. Meritul creării cadrului administrativ şi legislativ revine Consiliului Dirigent, întâiul guvern românesc al Transilvaniei, prin Resortul de Culte şi

Instrucţiune Publică, în care îşi desfăşurau activitatea Vasile Goldiş şi Valeriu Branişte. Din anul 1919 elevii români se vor retrage din Colegiul Kun deoarece este înfiinţat primul liceu românesc de la Orăştie, care avea să poarte numele de Liceul de Stat “Aurel Vlaicu”. Acest aşezământ şcolar a constituit în perioada interbelică nu numai un centru de instrucţie şi educaţie şcolară, ci şi un focar de cultură locală pentru întreaga populaţie prin activităţi extraşcolare, culturale ale personalului didactic, elevilor şi societăţilor culturale literare şi ştiinţifice create de către aceştia. Învăţământul românesc din Orăştie s-a dezvoltat prin apariţia acestei instituţii noi, precum şi a Gimnaziul teoretic de fete al statului "Despina Doamna".

Învățământul hunedorean de la începuturi până în secolul al XIX -lea

Prof. Dr. Liviu Lazăr , Liceul Pedagogic „Sabin Drăgoi” Deva

Instruirea și educarea tinerilor a făcut parte din strategia tuturor formelor de organizare statală existente încă din antichitate și până în zilele noastre. Dacă ne referim la antichitate, instruirea copiilor era o problemă particulară care se rezolva prin învățători și profesori privați. Legat de descoperirile arheologice din spațiul județului nostru, trebuie să menționăm că la Micia și Germisara, copiii erau înfățișați pe monumentele funerare cu stili în mână1. Aceste instrumente de scris stau mărturie pentru practicarea învățării scrisului. Astfel, pe un mormânt funerar de la Micia este reprezentat un băiat în picioare, în fața părinților, ținând în mâna dreaptă adusă la piept, două instrumente de scris (stili), iar în stânga o pungă de piele. Același instrument de scris (stilus), îl ține în mână și un copil reprezentat pe un medalion care provine tot

1 Ioan-Aurel Pop, Thomas Nägler, Istoria Transilvaniei, vol. I, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 166.

de la Micia2. Reprezentarea unor instrumente de scris s-a descoperit și pe un alt monument funerar de la Germisara3. În evul mediu, în Transilvania, deci și în comitatul Hunedoarei, biserica ortodoxă a fost instituția care a concentrat multă vreme activitățile culturale, învățământul, preocupările literar - științifice și artistice ale populației românești. Într-o scrisoare a unui misionar catolic, Szekely, din 1456 se menționa că în ținutul Hațegului protopopul Petru ținea predici îndemnând credincioșii să rămână statornici religiei ortodoxe și îi învăța să scrie și să citească 4. În școlile bisericești învățământul se desfășura cam în felul următor: „preotul trecea de la liturghie la școală aproape pe nesimțite, pășea în ușa altarului și le citea cazania, punea pe urmă bărbații, femeile și

2 Ioan Andrițoiu, Necropolele Miciei, Ed. Excelsior Art, 2006, p. 142. 3 Octavian Floca, Wanda Wolky, Aedicula funerară în Dacia Romană, în BMI, 42, 1973, 3, p. 3-51. 4 Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, ed. II, vol. I, Sibiu, 1935, p. 64.


54

copiii să spună în colectiv rugăciunile, apoi îi învăța cântări bisericești. Scrisul și cititul, cerând prea mult timp și trudă, le învățau numai aceia care se hotărau a sluji bisericii în calitate de cantori și dieci”5. Pe lângă mănăstiri funcționau și școli, unde călugării predau rugăciunile, cititul și scrisul. Așa a fost mănăstirea Prislopului, unde, pe lângă un centru al pietății creștine a fost și un centru de învățământ. În chiliuțele ei se ținea „cea mai bună școală românească a vremii”, de aici ieșind doi episcopi ai Transilvaniei, Ioan III (1585-1602) sau Ioan de la Prislop fiind cel mai important 6. Această mănăstire a devenit unul din centrele religioase și cultural-educative cele mai cunoscute din Transilvania. Funcționând cu intermitențe, școala din chiliile mănăstirii a fost redeschisă în 1770 de episcopul Atanasie Rednic. Mănăstirea de la Prislop, precum și cea de la Plosca și Geoagiu au fost cunoscute spre sfârșitul secolului al XVIII-lea datorită faptului că aici „veneau atrași de călugări meșteri în arta zugrăvitului, tineri de la mari depărtări spre a învăța, pe lângă carte, pictura, desenul icoanelor, copierea de cărți și ilustrarea lor, ori sculptura de tâmplărie 7 ”. Iabob Radu, în lucrarea Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, apărută la Lugoj în 1913, menționa că în 1752 ieromonahul Varlaam din Toplița s-a oprit și pe la mănăstirea Prislop unde erau vestiții zugravi ai timpului Ion ot vel Ocna, Popa Simion ot Pitești și Mihail ucenicul. Tot la această școală de zugravi a lui Popa Simion ot Pitești – un luminat pribeag din Țara Românească – învață zugrăvitul Popa Nicolaie din Uricani, a cărui biserică a zugrăvit-o singur în anul 1771. După o inscripție de pe ușa împărătească a bisericii din Hațeg, se bănuiește că tot acesta a zugrăvit-o în anul 17778.

5 C. Stoica, I. Frățilă, O. Vlad, N. Wardegger, Din istoria învățământului hunedorean, Deva, 1973. 6 Nicolae Albu, Istoria învățământului românesc din Transilvania până la 1800, Blaj, 1944, p. 16. 7 Ibidem, p.144. 8 Ibidem.

Tot la mănăstirea Prislop a stat Vasile Sturza în perioada 1683-1695. Acesta a fost unul dintre cei mai harnici copiști ai vremii, remarcându-se însă și ca iconar, zugrav și dascăl. În răstimpul petrecut la Prislop, a scris un Octoih și un Ceaslov, îndeletnicindu-se în același timp și cu zugrăvitul, întrucât aici era o școală de zugravi cu tradiție9. În același cadru al învățământului mănăstiresc și bisericesc, există o referire despre existența la Căstău și Beriu începând cu 1334 a unor școli românești. În secolele XIV-XV, vor fi existat și alte școli mănăstirești fără a fi cunoscută atestarea lor documentară, așa cum, de exemplu, se pare a fi școala mănăstirii Strâmbava din Sibișelu vechi. De altfel, în multe localități ale județului, populația mai vârstnică denumește și astăzi anumite zone mai ridicate ca relief cu termenul de „Dealul mănăstirii”, fapt care sugerează că numărul mănăstirilor și bisericilor pe lângă care au funcționat și școli este mai mare decât cel pe care-l cunoaștem în prezent. În legătură cu învățământul mănăstiresc și bisericesc în limba română, semnalăm și activitatea desfășurată de copiști pe teritoriul Hunedoarei, întrucât este de presupus că majoritatea acestora erau călugări. Dat fiind faptul că numărul acestora era mare în Transilvania, mulți dintre ei colindau satele cu scopul principal de a contribui la multiplicarea cărților religioase. Acești copiști care se mutau din sat în sat, strângeau în timpul liber sau seara copii dornici de învățătură, pe care-i învățau carte. Lucrul acesta îl făceau pretutindeni unde poposeau, fără a înțelege prin aceasta că ei conduceau școli în sens de localuri proprii. Școli mai vechi au fost înființate de călugării franciscani așezați în Hațeg încă din secolul al XIV-lea având mănăstiri și în ele școli la Sântămăria-Orlea (luată ulterior de reformați), Râu de Mori și Nălați Vad10.

9 Ibidem, p.79. 10 Ibidem, p. 43.


55

Calvinismul, devenind confesiunea stăpânitorilor oficiali ai ţării, avea toate mijloacele necesare pentru a face ca noua lor religie să prindă rădăcini şi la românii din Transilvania. Pentru aceasta ei s-au folosit de tipăriturile în limba română, au înfiinţat o ierarhie calvină pentru români, punând în fruntea ei superintendenţi – episcopi români trecuţi la calvinism. Dintre aceștia, Mihail Tordași, a tradus în 1582, după textul unguresc al lui Heltai, într-o română frumoasă, lucrarea cunoscută sub numele de Palia de la Orăştie, care a fost tipărită cu ajutorul material al nobilului calvin Geszti Ferenc, şi al colaboratorilor lui Tordaşi. În timpul când se lucra la traducerea cărții, cu ajutorul aceluiași superintendent calvin Geszti Ferenc s-a înființat o școală pentru românii din Hațeg în care „se pregăteau predicatori iscusiți11.

Preocuparea principilor Transilvaniei pentru extinderea reformei religioase s-a materializat prin legea din 1624 a lui Gabriel Bethlen prin care copiii românilor au dreptul de a frecventa școlile, condiție în care scăpau și de iobăgie și de înrolarea la oaste. În acest context este amintită în documente și școala din Hațeg care servea interesele calvinismului. În timpul lui Gheorghe Rákoczy II (1648-1660), școala din Hațeg funcționa pentru localnicii calvinizați. Aceștia aveau în grijă întreținerea localului și plata dascălului, dar erau scutiți de cărăușie în caz de război. În școala calvină din Hațeg nu aveau dreptul să învețe decât fiii nemeșilor și ai nobilimii, ca „astfel să fie destoinici pentru funcțiile publice rezervate lor și urmașilor lor12. În secolul al XVIII-lea sunt atestate și alte școli mănăstirești, pe la 1750 la mănăstirea Vaca, iar pe la 1759 la mănăstirea Vaidei. O școală calvino-română a funcționat la mănăstirea Sântămăria Orlea, iar pe lângă biserica din Orăștie se ținea la 1774 o școală românească cu 43 de copii ai credincioșilor din

11 Ibidem, p. 28. 12 Ibidem, p. 43.

parohie, condusă de diaconul Simion13. O altă școală a fost amintită și la Hunedoara în 1725, pe lângă biserica Sfântul Nicolae, fiind susținută din banii meseriașilor și negustorilor români. Alta era la Orăștie, unde printr-un act din 1731, se menționa că preotul lor Constantin fusese adus de localnici ca dascăl cu mult înainte14. În Orăștie, școala cea mai importantă și cu cea mai mare continuitate a fost creată în 1663 ca școală reformată. În 1774, pe lângă biserica din Orăștie, un anume Simion diac ținea o școală românească cu cei 43 de copii ai credincioșilor din parohie15. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, învățământul românesc din comitatul Hunedoara s-a dezvoltat prin intermediul școlilor grănicerești în care în primele două clase se preda în limba română iar în următoarele două în germană. Din documente sunt cunoscute școlile din Ohaba (pentru satele din jurul Dobrei) și, mai ales cea din Hațeg. Astfel, într-un raport din 20 mai 1777 al regimentului I de graniță era lăudată școala calvină din Hațeg și cea de la Râul Alb unde grănicerii români aveau școala comună cu a calvinilor. Tot în acest raport se amintește de școala româno-germană de la Hațeg a lui Peter Dordowsky și Iacob Pop. Acesta din urmă avea 30 de elevi dintre care numai 12 știau scrie românește binișor. Nu peste mult timp, această școală a devenit foarte căutată de tineri din Deva, Hunedoara și Orăștie 16 . contextul răspândirii calvinismului. Acest gimnaziu a funcționat și în secolele XVII și XVIII17. La Hațeg a funcționat în secolul XVIII și o școală catolică, despre care vorbește un ordin al guvernului Transilvaniei care cerea

13 Cornel Stoica, Ion Frățilă, Ovidiu Vlad, Nicolae Wardegger, Istoria învățământului hunedorean, Deva, 1973, p.22. 14 N. Albu, op. cit, p.136. 15 Ibidem, p. 201. 16 Ibidem, p. 234. 17 C. Stoica, I. Frățilă, O. Vlad, N. Wardegger, op. cit, p. 25.


56

conducerii comitatului la 14 mai 1782 să construiască un nou local de școală iar populația catolică din Hațeg să contribuie cu materiale, iar restul cheltuielilor să le suporte comitatul. La această școală învăța un dascăl român cu numele Mihail Farcaș. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, episcopul unit Ioan Bob cerea curții imperiale de le Viena ridicarea unei școli primare care să contribuie la formarea intelectuală a clerului greco-catolic18. Alte școli din zona Hațegului care funcționau în această perioadă erau la Silvașul de Jos, în care funcționa ca dascăl Ianăș Costa și cea din Peșteana19.

În Deva, prima școală amintită a fost gimnaziul reformat menționat în 1593, care a funcționat și în secolele XVII-XVIII. Școala funcționa cu șase clase, în ultimele două studiindu-se sinteza și poezia, avea mai mulți profesori și era condusă de un rector20. După apariția cartierului bulgar din Deva la 1712, se înființează o școală amintită de Nicolae Iorga la anul 1766, care a fost organizată după modelul școlilor grecești larg răspândite în secolele XVII-XVIII în Țările Române sub influența neoelenismului și care erau departe de a fi exclusiv grecești. Școlile din Deva erau frecventate de tineri de diverse naționalități care locuiau în oraș, maghiari, germani și români21.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în comitatul Hunedoara, în spiritul despotismului luminat practicat de împăratul Iosif al II-lea, statul austriac a înființat școli germane la Hunedoara, Hațeg, Dobra, Băița, Certej, Săcărâmb, Baia de Criș. În proiectele guberniului Transilvaniei se preconiza, în jurul anului 1786, ridicarea unor școli asemănătoare la Ghelar, Brad și Deva. De asemenea, s-au înființat școli în centrele miniere din comitat în Țara Zarandului și în zona Hunedoara. Astfel, în centrele inspectoratului montanistic Zlatna,

18 N. Albu, op. cit, p. 234. 19 Ibidem. 20 C. Stoica, I. Frățilă, O. Vlad, N. Wardegger, op. cit, p. 24. 21 Ibidem, p. 25.

Săcărâmb, Certej, Băița se urmărea crearea unui învățământ practic-aplicativ legat de specificul acestor așezări. Intensificarea exploatării zăcămintelor subterane din comitatul Hunedoara a determinat sporirea intersului statului austriac pentru organizarea învățământului în centrele miniere. Astfel, în toamna anului 1789 comisarii guvernului Transilvaniei, Dimitrie Eustatievici, directorul școlilor ortodoxe și Francisc Rösler, secretarul inspectoratului superior montanistic din Zlatna au străbătut numeroase localități din zonele Zlatnei, Abrudului și Hunedoarei pentru a explica localnicilor necesitatea ca populația românească să contribuie material la construcția de școli prin cărăușie și muncă, precum și la salarizarea învățătorilor cu o contribuție bănească de 2/3 din salariul acestora. Asemenea școli montanistice au fost atestate documentar la Săcărâmb, Cetrej, Băița22.

Referitor la conținutul învățământului în secolele XIV-XVI, acesta se limita la studiul unor cărți bisericești de bază, al cântărilor religioase, dar și învățarea meseriei de zugrav ca în cazul mănăstirii Prislop. Evident că și în cazul celorlalte culte, învățământul din această prioadă pregătea copiii pentru deservirea acestora. În centrele miniere menționate se predau și elemente cu conținut practic-aplicativ pentru pregătirea și instruirea forței de muncă din zonă.

Rezultă, din cele prezentate că învățământul hunedorean în evul mediu s-a dezvoltat în special în jurul unor mănăstiri și biserici din zonele Hațeg, Orăștie și Deva, centre care se vor menține și în secolele următoare. Școlile din comitatul Hunedoarei reflectau și ele cu fidelitate situația confesională din Transilvania, supusă în evul mediu ofensivei catolice, apoi protestante și, mai ales, calvine. Românii hunedoareni au știut să se folosească și de aceste școli pentru

22 Lucia Protopopescu, Contribuții la istoria învățământului din Transilvania 1774-1805, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1966, p.71.


57

educația copiilor lor pentru a avea o soartă mai bună, a scăpa de iobăgie și de chemarea la oaste. Cu toate că mulți copii ai românilor au frecventat școli de altă confesiune, acest lucru

nu a modificat mult situația lor confesională, ei rămânând fideli pe mai departe credinței ortodoxe și limbii strămoșești.

Conflictul de 7 ani (1756-1763)

Prof. Mihai Manea, Preşedinte APIR Clio Evenimentele politico - militare

desfăşurate în Europa, în secolul al XVIII-lea, au dus la importante modificări ale raportului de forţe între Marile Puteri. Înfrângerea turcilor sub zidurile Vienei în 1683, a marcat începutul decăderii Imperiului Otoman şi deschiderea “crizei orientale”. Ca urmare a păcii semnate la Karlowitz (1699) Imperiul Otoman a pierdut numeroase teritorii-cheie pentru poziţiile sale strategice şi politice în Europa. Politica hegemonică a Rusiei şi Austriei, tendinţa evidentă a Franţei şi Marii Britanii de a menţine integritatea Imperiului Otomnan au transformat “criza orientală” într-un factor fundamental al echilibrului european, în cadrul căruia Principatele Române ocupau un loc deloc de neglijat. La retragerea devenită de acum înainte o constantă a puterii otomane, s-a adăugat, dispariţia Poloniei, în urma a trei împărţiri, avansul teritorial al Rusiei, politica de Mare Putere, care nu cedează deloc, a Franţei, afirmarea pronunţată a puterii coloniale şi economice britanice.

Rolul important al monarhului în Europa s-a păstrat şi a continuat să se afirme şi în secolul al XVIII-lea. Deşi conducătorul statului a manifestat preocupări dinastice de foarte multe ori, acestea ne le excludeau pe cele economice. De aceea, perioada menţionată a cunoscut numeroase conflicte dinastice, izbucnite din ambiţiile familiilor conducătoare europene, supravieţuire politică, conservarea puterii, extinderea puterii sau pentru a rezolva cursa colonială, începută între marii competitori, şi anume Marea Britanie şi Franţa, secondaţi de Spania, dar şi afirmarea unui obicei cu rădăcini străvechi în practica europeană - de a discuta relaţiile internaţionale în termeni religioşi. Politica

echilibrului de putere, dominantă până către jumătatea Secolului Luminilor, a luat sfârşit odată cu apariţia conflictului de tip colonial dintre Franţa şi Marea Britanie. Paralel, s-a născut un sistem internaţional de tip modern, care a încetăţenit conceptul de Mare Putere, ce desemna un stat, care prin posesia resurselor materiale şi umane şi capacitatea de a le mobiliza, se impunea pe scena diplomaţiei internationale.

Războiul de şapte ani (1756-1763)

poate fi considerat o etapă importantă în seria războaielor cu miza deopotrivă economică, politică şi colonială. În Canada şi în Marea Britanie, denumirea războiul de şapte ani este folosită pentru descrierea atât a conflictului din America de Nord, cât şi a celui din spaţiul european şi asiatic. Totuşi, în Canada Franceză se foloseşte, mai ales, termenul războiul de cucerire. Acelaşi conflict este menţionat în India drept al treilea război carnatic, în vreme ce luptele dintre Prusia şi Austria mai sunt denumite la unii autori germani şi al treilea război silezian. Pornind de la teatrele de operaţiuni militare conflictul a fost denumit deseori şi războiul pomeranian şi războiul


58

francez şi indian. Confruntarea militară a avut ca protagoniste principalele puteri din epocă: Prusia, Marea Britanie, la care se adaugă coloniile Coroanei britanice din America de Nord, Compania Indiilor Orientale Britanice şi Regatul Irlandei şi electoratul de Hanovra, fieful personal al familiei regale de la Londra, Prusia, pe de-o parte şi Austria, Franţa şi coloniile sale, Electoratul Saxoniei, Imperiul Rus, Suedia, pe de cealaltă parte. Spania şi Portugalia au fost atrase mai târziu în conflict, iar forţele olandeze, multă vreme neutre, au fost atacate în India.

Acest război a fost descris de Winston Churchill ca fiind primul război mondial, de vreme ce a fost primul conflict din istorie care –s-a desfăşurat pe tot globul şi în care cea mai mare parte a combatanţilor au fost ori naţiuni europene ori coloniile lor de peste mări. Acest tip de război mobil va câştiga mai târziu admiraţia lui Napoleon Bonaparte. Totodată, se poate aprecia că războiul de şapte ani a fost ultimul conflict militar major înainte de izbucnirea războaielor revoluţionare franceze şi a celor conduse de Napoleon Bonaparte. La nivelul lumii germane acest război poate fi apreciat drept un conflict în continuarea perfectă a războiului pentru succesiunea austriacă (1741-1748), în timpul căruia Frederic al II-lea, regele Prusiei a cucerit de la Habsburgi provincia Silezia. Împărăteasa Austriei, Maria Terezia a semnat tratatul de pace la Aachen (Aix-la-Chapelle) (1748) doar cu scopul de a avea posibilitatea să-şi reface forţa militară şi pentru a negocia noi alianţe diplomatice. Concomitent, drept rezultat al unor negocieri intense şi legături dinastice, harta politică a Europei a fost redesenată în câţiva ani, în perioada “revoluţiei diplomatice” din 1756, când Franţa, Austria şi Rusia, inamici vechi de un secol, au trecut peste inamicţia lor şi au constituit o alianţă împotriva Prusiei. În schimb, Prusia se bucura doar de sprijinul Marii Britanii. Alianţa celor două state consolida forţa lor militară: britanicii aveau deja cea mai importantă forţă navală, iar prusacii aveau cea mai puternică forţă terestră a continentului.

Voltaire remarca pe bună dreptate: "În vreme ce unele state au o armată, armata prusacă are un stat!"

Ostilităţile au fost declanşate ca urmare a capturării de flota engleză a unor corăbii franceze în Newfoundland, în America de Nord, în acelaşi timp trecându-se la alungarea coloniştilor francezi din Acadia de Vest. La începutul războiului, în 1756, regele Prusiei, Frederic al II-lea a atacat Saxonia, unul dintre aliaţi Habsburgilor. Armatele saxone erau total nepregătite să facă faţă atacului prusac, dar în ciuda faptului că în timpul bătăliei de la Lobositz prusacii au fost victorioşi, rezistenţa saxonilor a întârziat finalizarea campaniei lui Frederic. Luptele au izbucnit şi pe mare. Astfel, în Marea Mediterană francezii şi britanicii au luptat pentru controlul insulei Minorca. Încercarea flotei engleze de a cuceri insula a eşuat şi ca urmare, amiralul John Byng a fost judecat de o curte marţială, condamnat la moarte şi executat.

În primăvara anului 1757, Frederick a

preluat iniţiativa şi a atacat pe Habsburgi la Praga. Oraşul a fost asediat, dar regele Prusiei a fost nevoit să se retragă după ce a fost învins,


59

mai apoi, la Kolin. Ruşii au pătruns în Prusia Orientală, reuşind să învingă pe prusaci la Gross-Jägersdorf. Prin urmare, situaţia Prusiei era foarte dificilă. Geniul militar al lui Frederic al II-lea, dar şi fructificarea oportunităţilor pe teren, au avut ca rezultat, în timpul unei campanii, denumită "o capodoperă de manevrare a trupelor şi de dârzenie", două victorii ale Prusiei la Rossbach, împotriva francezilor şi respectiv, la Leuthen, contra Habsburgilor. La rândul lor, britanicii au preconizat o acţiune militară la Rochefort, pentru a surprinde flota franceză. Deşi a fost cucerită insula d'Aix, ca urmare a unui concurs de împrejurări şi mai ales, a condiţiilor atmosferice, expediţia britanică a abandonat planul şi a revenit la bază.

În ciuda eşecului acestei expediţii, primul ministru britanic, William Pitt Sr. s-a declarat pregătit pentru o nouă debarcare. Aşadar, s-a reunit o forţă militară sub comanda ducelui Charles Spencer Marlborough, adjunct fiind vicontele George Sackville. Conducerea forţei navale a fost încredinţată baronului George Anson şi contelui Richard Howe. Armata a debarcat pe 5 iunie 1758 în Golful Cancalle, s-a îndreptat către Saint-Malo şi a incendiat şantierul naval de acolo. Sosirea flotei franceze i-a făcut însă pe britanici să se reîmbarce. Atacul preconizat asupra zonei Havre de Grace a fost anulat, iar britanicii s-au îndreptat către Cherbourg. Expediţia a eşuat în condiţiile limitării resurselor şi vremii foarte nefavorabile navigaţiei maritime. Totuşi, trupele expediţionare s-au reîntors, reuşind să abordeze navele corsarilor francezi aflate în port. Britanicii au demonstrat eficenţa unor mici raiduri militare pe coastele franceze.

O nouă expediţie a avut acoperire navală suficientă, sub comanda amiralul Howe. Flota britanică a bombardat Cherbourgul, ceea ce a permis infanteriei să debarce pe coastă. Forţele terestre britanice au respins pe cele franceze trimise să împiedice debarcarea, au cucerit Cherbourgul, i-au distrus fortificaţiile, docurile şi şantierul naval. A urmat o nouă

debarcare pe 3 septembrie în Golful St. Lunaire din Peninsula Bretagne, de aici trebuind ca atacul să se îndrepte spre St. Malo, dar s-a renunţat ulterior la acţiune. Din cauza vremii nefavorabile nu s-a produs o confruntare directă între britanici şi francezi. Navele britanice s-au deplasat la St. Cast, în timp ce infanteriştii britanici au plecat în marş pe jos. Întârzierea reîmbarcării le-a permis celor 10.000 de francezi veniţi din Brest să-i ajungă din urmă pe britanici şi să-i atace în momentele reîmbarcării. Atacul francez a fost oprit pentru o vreme de ariergarda de condusă de generalul Drury, ceea ce a permis reîmbarcarea restului trupelor britanice.

În 1758, prusacii au invadat teritoriile stăpânite de Habsburgi. În acelaşi an, trupele franceze au fost înfrânte la Reichenberg şi la Krefeld, de armatele aflate aflate sub comanda prinţului Ferdinand de Braunschweig. În acelaşi an, la Zorndorf (Prusia), o forţă de 35.000 de ostaşi prusaci, aflaţi sub comanda regelui au luptat cu 43.000 de ruşi, comandaţi de contele Fermor. Rezultatul bătăliei a fost însă indecis. Pe 25 septembie s-a înregistrat un nou rezultat nedecis în timpul bătăliei de la Tornow, în timpul căreia suedezii au respins atacurile prusacilor. Pe 14 octombrie, austriecii l-au surprins pe Frederic la Hochkirch, regele prusac fiind nevoit să se retragă după ce pierduse cea mai mare parte a pieselor de artilerie. În 1759, în confruntarea de la Kay, contele Saltîkov în fruntea a 70.000 de ruşi a înfrânt armata prusacă de numai 26.000 de oameni, aflată sub comanda generalului von Wedel. Mai apoi, trupele franceze au fost învinse la Minden, mai ales de către trupele hanoveriene, iar, generalul austriac Leopold Josef von Daun a pus pe fugă un întreg corp de armată prusacă de 13.000 de oameni în bătălia de la Maxen. Însuşi Frederic şi-a pierdut jumătate din armată, datorită greşelilor în aprecierea forţei militare a ruşilor, în timpul luptei sângeroase de la Kunersdorf, probabil cea mai grea înfrângere din întreaga sa carieră militară. Ca atare, la Paris se făceau planuri


60

pentru invazia Marii Britanii. Flota franceză a suferit înfrângeri însă în încercările de debarcare de la Lagos şi în golful Quiberon.

Nu mai prost pentru Prusia a fost şi anul 1760. Armatele lui Frederic al II-lea au fost înfrânte la Landshut, francezii au cucerit Marburgul, iar suedezii au ocupat zone întinse din Pomerania. Deşi hanoverienii i-au surprins din nou pe francezi la Marburg, austriecii au cucerit Glatzul în Silezia. Totuşi, la Liegnitz, prusacii s-au impus în faţa unor forţe de trei ori mai numeroase. Cu toate acestea, trupele ruse comandate de Saltîkov şi cele austriece, conduse de contele de Franz von Lacy au ocupat pentru scurtă vreme Berlinul. La sfârşitul anului, Fredric al Ii-lea a câştigat lupta de la Torgau.

La 4 ianuarie 1761 Spania a declarat război Marii Britanii. În bătălia de la Villinghausen, prinţul Ferdinand de Braunschweig a înfrânt o armată de 92.000 de francezi. În acelaşi timp, trupele ruse, comandat de Cernîşev şi de Piotr Rumianţev au luat cu asalt oraşul Kolberg din Pomerania, iar austriecii au capturat Schweidnitzul. În consecinţă, Marea Britanie a ameninţat oprirea finanţării războiului, Prusia fiind puternic ameninţată. Doar evenimentele produse în Rusia l-au salvat pe Frederic al II-lea. Pe 5 ianuarie 1762, împărăteasa Elisabeta cea Mare a Rusiei a murit, iar succesorul ei, Petru al III-lea, adeptul unei orientări favorabilă prusacilor, a rechemat armatele ruse de pe teatrele de operaţiuni şi a mediat un armistiţiu între Prusia şi Suedia. Eliberat de una dintre marile ameninţări asupra sa, Frederic al II-lea i-a alungat pe Habsburgi din Silezia după bătălia de la Freiberg (29 octombrie 1762), după care a capturat oraşul Göttingen.

În colonii luptele s-au purtat în India, America de Nord şi insulele Caraibe, Filipine şi pe coastele Africii. Robert Clive a reuşit să-i alunge pe francezi din India, iar generalul Wolfe i-a învins pe francezii conduşi de generalul Montcalm în bătălia de la Câmpul lui Abraham, ceea ce a dus anul următor la predarea Quebecului în mâinile britanicilor.

Marea Britanie a pierdut insula Minorca din Marea Mediterană, dar a cucerit în schimb, de la francezi, colonia Senegal în 1758. În 1759-1760, englezii au ocupat Canada, iar in 1761 majoritatea posesiunilor franceze din India intrau, de asemenea, sub control britanic, fiind incheiat practic, procesul ocupării acestui imens teritoriu de către Anglia. Până în 1763, Marea Britanie a cucerit teritorii cu o suprafaţă enormă şi o uriaşă influenţă în dauna francezilor. Marina britanică a cucerit de la francezi Guadelupa (1759) şi Martinica (1762) şi oraşele Havana din Cuba şi respectiv, Manila din Filipine.

Războiul de şapte ani s-a încheiat cu semnarea tratatelor de la Hubertusburg si Paris, în 1763. Franţa a pierdut hegemonia continentală ca urmare a înfrângerii sale militare şi a problemelor interne. Prusiei i-a fost confirmat controlul asupra celei mai mari părţi a Sileziei prin Tratatul de la Hubertusburg (februarie 1763). Prin tratatul de la Paris, Franţa a cedat Louisiana Spaniei, în timp ce Marea Britanie a primit Florida spaniolă, Canada superioară şi mai multe teritorii ocupate de Franţa, de peste Oceanul Atlantic. Franţa a renunţat la orice pretenţie asupra Canadei, fiind nevoită să renunţe la insula Minorca, la malul stâng al fluviului Mississippi, la o parte din insulele Antile şi la Senegal (in Africa). Marea Britanie a devenit o mare putere colonială, marina franceză fiind puternic redusă ca forţă şi efective. Compania Indiilor de Est a cucerit cea mai importantă poziţie în India, devenită un important rezervor de resurse al englezilor. Tratatele din 1763 au asigurat supremaţia colonială şi maritimă a Marii Britanii, iar cele 13 colonii de pe litoralul atlantic al Americii de Nord au devenit mai puternice. Cincisprezece ani mai târziu, supărarea Franţei, ca urmare a pierderii unei mari părţi a imperiului său colonial, a contribuit la intervenţia direct a acestui stat, de partea coloniştilor, în cadrul Revoluţiei Americane.


61

Bibliografie -Lucien Bely,L’art de la paix en Europe, Naissance de la diplomatie moderne, XVI-XVIII siècles, Paris, PUF, 2007. -Jeremy Black, British Diplomats and Diplomacy,1688-1800, University of Exeter Press, 2001. -Jeremy Black, European International Relations 1648-1815, London, Palgrave, 2002. -H.V. Bowen, War and British Society 1688-1815, Cambridge, Cambridge University Press, 1998. -Julian Corbett, England in the Seven Years' War: A Study in Combined Strategy, London, 1918.

-John P. LeDonne, The Grand Strategy of the Russian Empire, 1650-1831, Oxford University Press, 2004. -Paul Kennedy, The Rise and Fall of British Naval Mastery, London, Penguin Books, 2004. -Paul Schroeder, The Transformation of European Politics 1763-1848, Oxford, Clarendon Press, 1994. -H.M. Scott, The Emergence of the Eastern Powers, 1756-1775, Cambridge University Press, 2001; -Adam Watson, The Evolution of International Society, London, Routledge, 1992. -Martin Wight, Politica de Putere, Bucureşti, Arc-CEU Press, 2001.

Asoecte ale istoriei francmasoneriei române

prof. drd. Simion Molnar

I. Momente ale evoluţiei francmasoneriei române Societate discretă, dar nu secretă, Masoneria a suscitat din toate timpurile, curiozitate, interes şi preocupare din partea celor dornici de a pătrunde în taine şi mistere ancestrale, sau pur şi simplu, de a şti ce se ascunde, ce este de nevăzut sau de nepătruns în filosofia acesteia.

Profund umanistă, cu ţeluri nobile, fără nicio tăgadă purtătoare de idealuri înalte, de moralitate şi dragoste faţă de semeni, doctrina masonică promovează înainte de orice altceva, cultul creaţiei şi al devenirii noastre viitoare.

Cine sunt masonii ? Aceşti oameni care se înconjoară de

secrete, enigmatici în ritualurile lor, uniţi în fraternităţi misterioase, pregătiţi să se ajute unul pe altul în orice împrejurare, ei îşi spun fraţi şi s-au vrut întotdeauna avantgarda umanismului şi a binelui.

În spiritul ideilor mai sus enunţate, de-a lungul timpurilor, francmasoneriei i s-au aliat regi, filosofi, oameni politici, militari, ingineri, medici. Este suficient să amintim doar câteva nume, pentru a putea vedea cât de importantă a fost această aliniere. Fără o anumită ordine, să cităm doar câţiva: Nicolae Bălcescu, Simon Bolivar, fraţii Brătianu, Dimitrie Cantemir, Jacques Chirac, Bill Clinton, Alexandru Ioan

Cuza, Carol I al României, Mihail Kogălniceanu, Constantin Mavrocordat, Nicolae Titulescu, George Washington, Tudor Vladimirescu, Vasile Alecsandri, Ludvig von Beethoven, Frantz Liszt, Titu Maiorescu, Octavian Goga, Mihail Sadoveanu, Alexandru Paleologu, Emille Zola, ş.a. Desigur că lista ar putea continua cu mii şi mii de nume.

Încă din 1723, scoţianul James Anderson stabilea printr-o „constituţie” îndatoririle esenţiale ale fraţilor masoni. Iar în 1737, cavalerul de Ramsay, într-o celebră oraţie, dezvăluia calităţile necesare pentru a deveni mason: „omenia, moralitatea, calitatea de a păstra secretul, precum şi gustul pentru arta de bună calitate”. Aceste cerinţe au rămas valabile şi pentru masonii de astăzi.

Referindu-ne la subiectul pe care dorim să îl dezbatem pe scurt, o bogată literatură de specialitate ne stă la dispoziţie şi, doar în câteva cuvinte, dorim să facem referire asupra unor lucrări elaborate de către autori români, cum ar fi: - Radu Comănescu, Emilian M. Dobrescu, „Istoria Franc-Masoneriei (926 – 1960)”, Bucureşti, 1992; - Paul Ştefănescu, „Francmasoneria”, Editura ALL, Bucureşti, 1996;


62

- Paul Ştefănescu, „Ritualul lojilor francmasonice albastre”, Editura Miracol, Bucureşti, 1998; - Paul Ştefănescu, „Istoria mondială a societăţilor secrete” Editura Miracol, Bucureşti, 1997; - Paul Ştefănescu, „Istoria francmasoneriei române” Editura Vestala, Bucureşti, 1999; - Teşu Solomovici, „România masonică”, Editura Teşu, 2005; - Tudor Sălăgean, Marius Eppel (coordonatori), „Masoneria în Transilvania”, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2009; - Varga Attila, „Biserică, stat şi francmasonerie în Banat şi Ungaria (1848 – 1889)”, Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2008. Făcând o scurtă introspecţie în istoricul francmasoneriei în România, putem să punctăm câteva momente ale istoriei acesteia. Prima personalitate română bănuită de a fi afiliat la o societate secretă, ar fi fost principele Dimitrie Cantemir, care, conform unor legende, ar fi devenit rozicrucian, iar capul lui ar fi fost luat după moarte şi ar fi fost îngropat într-un cimitir din Scoţia. Primele loji masonice s-au înfiinţat în Moldova, în prima jumătate a secolului al XVIII -lea, iniţiatorii lor fiind italieni, unul dintre aceştia fiind Del Chiaro, secretarul particular al domnitorului Constantin Mavrocordat. Numărul lojilor creşte în perioada fanarioţilor, dar ele nu se adresau, decât foarte puţin, românilor. Un alt moment îl reprezintă „Constituţia cărvunară” a lui Ionică Tăutu, din 1822, din Moldova, care este de inspiraţie francmasonică. În Ţara Românească, Tudor Vladimirescu poate fi bănuit de a fi în legătură cu masoneria, dar nu există surse certe. Veritabila întemeiere a francmasoneriei române porneşte de la Paris, unde o serie de fii de boieri trimişi la studii sunt iniţiaţi în loja „Ateneul străinilor”. Printre ei se aflau fraţii Golescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ghica, Vasile Alecsandri, fraţii Brătianu, C.A. Rosetti, Nicolae Bălcescu. Întorşi în ţară, ei fondează o serie de

loji masonice, cum ar fi: „Societatea filarmonică”, „Societatea literară”, „Frăţia”. În 1842 se înfiinţează la Bucureşti loja „Lumina”, iar la Iaşi, loja „Fraternitatea”.

Dealtfel, întreaga Revoluţie de la 1848 din Principate, se desfăşoară sub simbolistica masonice. După înfrângerea revoluţiei urmează o perioadă de exil pentru principalii lideri, iar mai apoi, după Războiul Crimeii şi crearea unor condiţii favorabile pentru români, renaşte şi mişcarea masonică. În 1859, prin stăruinţa fratelui Auguste Carance, apar trei loji româneşti de obedienţă franceză, cu acelaşi nume, „Steaua Dunării”, una la Bucureşti, una la Iaşi, iar a treia la Galaţi, avândul ca „venerabil”, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Unirea Principatelor Române, ca dealtfel şi domnia lui Cuza, va beneficia tot de un sprijin masonic, la fel cum şi conflictul dintre Cuza şi liberalii radicali, cărora li se adaugă şi conservatorii, dar având şi un substrat masonic, va duce la detronarea lui.


63

După detronarea acestuia, noul prinţ adus, Carol I, ce va deveni mai târziu Regele Carol I, va proveni tot dintr-o familie de masoni. În timpul domniei sale se creează noi loji la Bucureşti, Brăila, Piteşti, iar francmasonii români sprijină înfiinţarea francmasoneriei bulgare. Alături de lojile române aflate sub obedienţa „Marelui Orient al Franţei”, apar din 1869 şi loje sub obedienţa „Marelui Orient al Italiei”, desfiinţate în 1880.

Odată cu trecerea timpului se înmulţesc şi riturile, alături de cel francez apărând cel scoţian primitiv şi cel scoţian vechi şi acceptat.

La 8 septembrie 1880, se înfiinţează „Marea Lojă Naţională a României”, care va fi recunoscută de către masoneria inter-naţională, în 1882. Din nefericire, izbucnesc şi rivalităţi, dispute, care duc la reorganizarea masoneriei române în 1889. M.L.N.R. adoptă ritul scoţian şi recunoaşte pe teritoriul românesc şi ritul francez, lucru care duce la o liniştire a situaţiei, până la primul război mondial.

Un loc aparte în rândul francmasoneriei

române îl ocupă Societatea culturală „Junimea”. Fondată de către Titu Maiorescu, Petre Carp, Vasile Pogor, s-a manifestat în principal ca o societate literară, din rândul ei făcând parte Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, dar în cea mai mare parte a lor, fiind

membri ai masoneriei, făcând parte de loja Steaua României, apărută la Iaşi. În 1881, îşi abandonează principiile de societate pur literară şi intră în politică, iar Titu Maiorescu va deveni la un moment dat, chiar prim ministru.

După sfârşitul primului război mondial şi constituirea României Mari, urmează o perioadă interesantă pentru masoneria română, între cele două războaie mondiale. Se remarcă personalitatea controversată a lui Ioan Pangal, Suveran Mare Comandor al „Ordinului Masonic Român Independent”. Cu sprijinul „Marii Loje a Franţei”, a redeschis atelierele masonice române.

În 1923 se reînfiinţează „Marea Lojă din România de Rit Scoţian Antic şi Acceptat”.

În 1924 se formează „Marea Lojă a Ritului de York”, adusă din S.U.A.

După divizări, controverse şi încercări de reunificări, la 24 ianuarie 1934, masoneria română îşi realizează în fine unitatea, „Marea Lojă” şi uneşte „Marele Orient al României”, iar Jean Pangal redeschide cea mai prestigioasă lojă română, „L’ettoile de Danube”, sau „Steaua Dunării”.

Deşi aflat într-o relaţie de prietenie cu Regele Carol al II – lea, Jean Pangal este obligat, la presiunea extremei drepte, să înceteze activitatea masonică, iar Carol al II – lea, în 1937, o interzice.

După 23 August 1944, masoneria revine rapid şi, în mod cu totul interesant, în perioada 1945 – 1948, există o colaborare între masoneria română şi regimul comunist. Un număr de comunişti sau simpatizanţi comunişti, sunt iniţiaţi în masonerie, iar masoni de o mare prestanţă, ca savantul Horia Hulubei, scriitorii Mihail Sadoveanu, Mihai Ralea, Victor Eftimiu, colaborează activ cu regimul.

În 1948, în mod tacit, fără măsuri punitive, dar la sugestia comuniştilor, lojele sunt închise şi o parte din documente şi arhive sunt scoase în străinătate. Ulterior, o serie de francmasoni necomunişti, vor cunoaşte sistemul închisorilor şi represiunii, fiind eliberaţi abia după 1964, când se renunţă în


64

mod declarativ la termenul de „deţinut politic”. II. Repere ale evoluţiei masoneriei în Transilvania, Banat şi Ungaria

Titlul ne-a fost sugerat de apariţia a două lucrări de excepţie, cea coordonată de Tudor Sălăgean şi Marius Eppel - „Masoneria în Transilvania”, apărută în Editura Argonaut, la Cluj Napoca, în anul 2009 şi cea a lui Varga Attila, sub egida Academiei Române, „Biserică, stat şi francmasonerie în Banat şi Ungaria (1848 – 1889)” (Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2008). În ceea ce priveşte prima lucrare, ideea a plecat de la organizarea, în toamna anului 2007, de către Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj Napoca, în colaborare cu Muzeul Naţional Bruckenthal din Sibiu, C.N.S.A.S., Biblioteca Filialei Cluj a Academiei Române şi Marele Orient al României, a expoziţiei Masoneria în Transilvania, care a prezentat publicului un număr important de obiecte şi documente masonice inedite. Au fost expuse piese reprezentative pentru istoria francmasoneriei sibiene şi braşovene. Deasemenea, au fost prezentate documente inedite referitoare la activitatea francmasonică a marelui om politic român Alexandru Vaida Voievod, precum şi documente prezentate de către C.N.S.A.S. ilustrând persecuţiile la care au fost supuşi masonii din România în anii regimului comunist, de la „Procesul francmasonilor” din 1953, până la dosarul „Oculta”, instrumentat de Securitate. În anul 2008, expoziţia a fost itinerată la Reşiţa. Cu ocazia expoziţiei de la Cluj Napoca, a fost lansat voloumul „Masoneria în Transilvania” într-o primă variantă, ca apoi ea să ajungă la o a doua ediţie, mult amplificată, prin prezentarea unui număr de 27 de materiale. Fără a intra foarte mult în amănunte, reţin câteva titluri, cum ar fi: „Obiecte masonice din muzeele României” (Virgil Ştefan Niţulescu), „Precursoriii francmasoneriei – bresle meşteşugăreşti, ordine cavalereşti şi influenţele rozicruciene în Transilvania,

secolele XIV – XVII” (Tudor Sălăgean), „Iluştri francmasoni ai Transilvaniei” (Emilian Dobrescu), referitor la care cităm şi numele câtorva personalităţi care au făcut carieră profesională, politică sau culturală în Transilvania şi care au fost fraţi masoni: Simion Bărnuţiu, Samuel Bruckenthal, Octavian Goga, Eftimie Murgu, Ioan Pioariu Molnar, Alexandru Vaida Voievod.

O altă lucrare ce reţine atenţia este „Iluminism şi masonerie la saşi – proiectul primului cabinet de lectură în Transilvania” (Mihaela Cosma).

Două dintre articole sunt extrem de incitante prin faptul că fac apel la unul dintre personajele simbolice ale Răscoalei de la 1784 – Horia. Intitulate „Horia şi masoneria” (Ioan Chindriş) şi „Însemnările unui medic mason despre Răscoala lui Horia” (Anton Dorner), încearcă să răspundă la una dintre cele mai tulburătoare întrebări legate de apartenenţa sau nu a lui Horia la francmasonerie. Discuţiile sunt legate de prezenţa lui Horia la Viena şi, mai ales, audienţele în care a fost el primit de către împăratul Iosif al II – lea.

O cercetare în arhivele masonice de la Viena, l-a pus pe Ioan Chindriş în faţă cu un document legat de activitatea lojii de orientare franceză, cu numele de „De la vraie concorde”, care avea peste 150 de membri, condusă de către Ignatius Born, cel care avea şi calitatea de consilier imperial la departamentul minelor aurifere. Loja era aproape exclusivist catolică şi lipsită de unguri. Ignatius Bor era originar din Transilvania (Alba Iulia), fiind un bun cunoscător al situaţiei de aici. În casa sa activa un cenaclu al artiştilor şi savanţilor masoni, printre care şi gravorul Iacob Adam, autorul portretelor lui Horia şi Cloşca. S-a emis chiar supoziţia că aceste portrete nu au fost realizate în detenţia la Alba Iulia a acestora, ci chiar în casa lui Ignatius Bor. Este posibil ca tot prin acesta să fi fost introdus Horia la împăratul Iosif al II – lea. În document se arată că, la o şedinţă din 23 februarie 1783, în cadrul lojii mai sus – amintite, s-a rostit o cuvântare în limba română, „în graiul popular ardelenesc”,


65

în onoarea împăratului Iosif al II – lea. După datele furnizate de toţi istoricii, Horia se afla atunci la Viena.

Deşi nu există un răspuns categoric, este mai mult decât probabil, ca Horia să fi fost mason, sau să fi avut legături cu loja masonică din Viena.

Lucrarea „Masoneria în Transilvania” conţine şi alte aspecte deosebit de interesante ale evoluţiei masonice din Cluj, din Arad, Sibiu, Braşov, Lugoj. Cele 27 de lucrări cuprinse în acest volum, ne dau o imgine relevantă asupra a ceea ce s-a întâmplat în Transilvania, din punctul de vedere al organizării masonice până la interzicerea ei, în 1948.

Cea de-a doua lucrare, cu referiri la istoricul francmasoneriei, aparţinând lui Varga Attila, apărută în anul 2008, a cunoscut o apreciere deosebită, astfel încât ea a fost considerată cartea anului 2010, primind, dealtfel şi Premiul Academiei Române.

Lucrarea îmbină istoria de factură pozitivistă a instituţiilor ecleziastice, cu biografia atentă la reconstituirea mentalităţilor şi a comportamentelor cotidiene, reprezentând o fină analiză a raporturilor politice şi ideologice dintre stat, biserică şi societate, îmbinată cu studiul societăţilor secrete. Intervalul pe care îl analizează lucrarea, 1848 – 1889, concentrează evenimentele cele mai importante care au marcat profund destinul Diecezei de Cenad: Revoluţia de la 1848, neoabsolutismul, perioada liberală şi dualismul austro-ungar.

Anul 1889 a relevat sfârşitul unei perioade de păstorire a unuia dintre cei mai remarcabili ierarhi – Alexander Bonnaz. În timpul său, episcopia a cunoscut o mare înflorire, prosperând foarte mult nivelul vieţii spirituale.

Câteva dintre titlurile lucrării ne pun în contact cu subiectul care ne interesează şi anume: „Redescoperind istoria secretă a francmasoneriei din Banat şi Ungaria (1848 – 1889)”, „Masoneria şi Revoluţia de la 1848 – 1849”, „Horvath Mihaly de Cenad, francmasoneria şi schisma secolului”.

Desfăşurându-se în alte condiţii şi aparţinând unui alt sistem cultural şi ideologic decât cel de dincolo de Carpaţi, masoneria din Transilvania şi Banat a cunoscut şi ea o serie de evoluţii în spiritul timpului şi a relaţiilor cu Ungaria şi Imperiul Habsburgic, iar mai târziu cu cel Austro – ungar. După formarea României Mari, eforturile au convers înspre afilierea lojilor în cadrul integrator al unificării, fără a se reuşi întotdeauna o convergenţă a ideilor şi modalităţilor de acţiune. Eforturile unificatoare au reuşit, dar au fost de scurtă durată şi, aşa cum am arătat, în timpul Regelui Carol al II – lea, masoneria a intrat în „adormire”, a reînviat după 1944, ca mai apoi, din 1948, ea să fie interzisă de către regimul comunist. După o perioadă fără presiuni, au urmat procese, condamnări şi întemniţări, a celor care fuseseră fraţi masoni.

După 1989, masoneria a reînviat, existând în momentul de faţă mai multe loji: „Marele Orient al României”, precum şi alte obedienţe.

BIBLIOGRAFIE 1. Boia, Lucian – Două secole de mitologie

naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999;

2. Comănescu, Radu, Dobrescu, Emilian – Istoria Franc – masoneriei (926 – 1960), Editura Tempus, Bucureşti, 1992;

3. Nollier, Ines – Marele maestru al Templierilor, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007;

4. Sălăgean Tudor, Eppel, Marius – Masoneria în Transilvania. Repere istorice, Ediţia a II-a, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 2009;

5. Solomovici, Teşu – România masonică. Adevărata putere a Lojilor francmasonice, Editura Teşu, Bucureşti, 2005;

6. Streeter, Michael – Istoria societăţilor secrete, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009;

7. Ştefănescu, Paul – Istoria francmasoneriei române, Editura Vestala, Bucureşti, 2009;

8. Varga Attila - Biserică, stat şi francmasonerie în Banat şi Ungaria (1848 – 1889), Editura Argonaut, Cluj Napoca, 2008.


66

Rolul Bisericii Ortodoxe hunedorene

în pregătirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918 Lect. univ. dr. Florin Dobrei, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa

La 1 decembrie, an de an, toată suflarea

românească serbează în mod solemn istoricul moment de la Alba Iulia din 1918, când, după secole de silnică dezbinare, Transilvania s-a unit, în sfârşit, cu „Patria Mumă”. O incursiune succintă în deceniile premergătoare realizării acestui epocal eveniment va demonstra, cu prisosinţă, rolul pe care l-a avut Biserica în pregătirea acelei zile 1 ; se va urmări în continuare aportul Bisericii Ortodoxe.

În urma conjuncturalei uniuni dualiste

austro-ungare din anul 1867, hunedorenii au trebuit să facă faţă unui asalt neîntrerupt de măsuri guvernamentale antiromâneşti, menite să anuleze specificul oricărei naţiuni „nemaghiare”. Între cei care au preluat de la înaintaşi ştafeta luptei pentru libertate şi unitate s-au aflat, la loc de frunte, păstorii sufleteşti. Astfel, un prim moment de exaltare naţională l-a constituit înmormântarea lui Avram Iancu, marele erou al Revoluţiei de la 1848-1849, organizată la Ţebea, în ziua de 13 septembrie a anului 1872, la care au participat

1 A se vedea, in extenso, Mircea Păcurariu, Contribuţia Bisericii la realizarea actului Unirii de la 1 Decembrie 1918, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 116, 1978, nr. 11-12, p. 1250-1263

30 de clerici2; discursul funebru a fost rostit de protopopul Ioan Mihălţan al Bradului3. În cursul Războiului de Independenţă (1877-1878), preoţimea hunedoreană şi-a adus partea ei de contribuţie la sprijinirea eforturilor fraţilor de peste munţi, participând, în mod activ, la organizarea colectelor în bani, alimente, medicamente şi îmbrăcăminte; cele strânse în centrele de la Deva, Hunedoara, Haţeg, Sarmizegetusa, Orăştie, Dobra, Brad, Crişcior, Baia de Criş etc. erau trimise la Sibiu sau Braşov, numele „contribuenţilor” fiind publicate apoi în paginile periodicelor „Telegraful Român” şi „Gazeta Transilvaniei”. Din partea Bisericii hunedorene, un rol deosebit l-a avut protopopul Romul Crainic al Dobrei, care a izbutit să strângă, cu ajutorul a 18 preoţi şi a 2 preotese din satele aparţinătoare tractului său protoprezbiterial, suma de 65,69 de florini. Într-o scrisoare trimisă redacţiei periodicului sibian, la 6/18 iulie 1877, el arăta neplăcerile suferite de pe urma acestei iniţiative; a fost anchetat de pretorul local George Nandra, pârât fiind de baronul Kemény din Ilia4.

În spiritul Conferinţei naţionale de la Sibiu din 12/24 mai 1881, pretututindeni în Transilvania s-au organizat adunări româneşti în scopul „educării” electorale a alegătorilor; întruniri similare au avut loc şi în comitatul Hunedoara, între organizatori figurând şi câţiva clerici: Avram Păcurariu la Hunedoara (14/26 mai), Ioan Papiu la Deva (16/18 mai) şi Romul Crainic la Dobra (2/14 iunie). De asemenea, între 2 Silvestru Moldovan, Zarandul şi Munţii Apuseni ai Transilvaniei, Sibiu, 1898, p. 28. 3 Pentru libertate şi unitate naţională. Documente hunedorene (1848-1920), Bucureşti, 1990, p. 217-220, nr. 108. 4 Mircea Păcurariu, Ecoul Războiului de Independenţă în „Telegraful Român” din Sibiu, în rev. „Mitropolia Ardealului”, Sibiu, an. 12, 1967, nr. 4-5, p. 315-344; Idem, Războiul de Independenţă şi românii transilvăneni, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, Bucureşti, an. 95, 1977, nr. 5-6, p. 480-484.


67

semnatarii „Petiţiunii celor 33 de români fruntaşi” (1881), prin care se protesta împotriva procesului de înlocuire a şcolilor confesionale româneşti cu altele maghiare, de stat, se număra şi protopopul devean Ioan Papiu, cel care, la 9 iulie 1882, în cadrul expoziţiei naţionale româneşti de la Sibiu, a primit din partea juriului o „diplomă de cooperaţiune”5. Apoi, la 10 martie 1883, în biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” din Deva, în cadrul unei mari conferinţe româneşti, s-a cerut folosirea limbii române în administraţie şi justiţie, redobândirea autonomiei Transilvaniei şi numirea de funcţionari români în toate domeniile vieţii publice; „gazda” celor peste 2.000 de invitaţi (avocaţi, preoţi, dascăli, ţărani etc.) a fost acelaşi protopop Ioan Papiu, cel care, la 17 februarie 1883, protestase făţiş împotriva legiuirilor Trefort6. „Convocatorul”, publicat la 12/24 februarie 1883 în gazeta naţional-politică „Observatorul”, preciza că „în conţielegere cu mai mulţi amici din toate părţile comitatului nostru, al Hunedoarei, subscrişii au onoarea a convoca o conferinţă a tuturor românilor din acest comitat pentru ziua de 10 martie 1883, st. n., după amiazi, ora 3, la Deva, în localul îndătinat. Obiectul principal al conferinţei va fi: consultare şi decidere asupra celor de făcut în privinţa noului proiect de lege relativ la instrucţiunea în şcoalele medii, înaintat Dietei din Budapesta, ce ameninţă cu dezastru şi stingere instrucţiunea în şcoalele noastre medii naţionale confesionale. Deva, 4/16 februarie 1883. Ioan Papiu m.p. [manu propria n.n.], dr. Lazăr Petco m.p., George Secula m.p., Alesiu Olariu m.p., Francisc Hossu-Longin m.p.”7

După un deceniu, răsunătoarea acţiune memorandistă din anii 1892-1894 i-a găsit din nou la datorie pe preoţii hunedoreni. După tipărire, o parte din exemplarele cunoscutului manifest politic românesc au fost trimise, spre

5 Gelu Neamţu, Momente zbuciumate din lupta românilor pentru realizarea Dacoromâniei (1848-1918), Cluj-Napoca, 2005, p. 292-296. 6 Pentru libertate şi unitate..., p. 249-251, nr. 128-129; Gelu Neamţu, Din lupta intelectualităţii hunedorene împotriva dualismului austro-ungar (1881-1883), în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an. 5, 1968, p. 266-274. 7 G. Neamţu, Momente zbuciumate..., p. 314.

popularizare, aceluiaşi neînfricat protopop, Romul Crainic din Dobra, anchetat pentru acest „delict” de către Judecătoria de ocol Ilia la 19 iunie şi 18 septembrie 1893; a declarat că răspunde la întrebări numai dacă „audierea se va face în limba română”, refuzând apoi, din acelaşi motiv, să semneze procesele verbale şi declarând apel împotriva procedurii. La procesul de la Cluj, din 7-25 mai 1894, clericul hunedorean, din cauza „morbului de plămâni”, nu a putut participa, procedura de urmărire penală suspendându-se apoi din pricina decesului „inculpatului” 8. Pe listele de adeziune trimise magistraţilor clujeni se întâlnesc din nou numele a numeroşi preoţi hunedoreni, ortodocşi şi uniţi deopotrivă: Ioan Ioanovici din Hărău, Simeon Băcilă din Băiţa, Simeon Bobei din Petreni, Manasie Iar din Totia, Chiril Teacoi din Cristur, Mihail Iubaş din Ostrovel etc.9

De altfel, la cumpăna secolelor XIX-XX, procesele politice intentate clericilor români deveniseră o constantă. Astfel, supradimen-sionând tulburările ivite pe alocuri în cursul alegerilor din decembrie 1905 – nemulţumirile erau generate de abuzurile săvârşite de jandarmii maghiari –, autorităţile locale au dispus arestarea teologului Ignatie Vişoiu din Chitid, căruia i s-ar fi descoperit la percheziţie mai multe „scrisori revoluţionare” şi o carte a lui Constantin Rădulescu-Motru, respectiv a preotului Simion Suciu din Petrila, acuzat în presa vremii de instigare la o nouă „Horiadă”; în acelaşi context, clericii şi dascălii confesionali din zona Orăştie au fost acuzaţi că ţin adunări secrete în biserici, că pun la cale comploturi contra statului ori că organizează atentate cu bombe10. În 1908 era închis la Seghedin, în urma intentării unui proces „de 8 I. P. Papp, Procesul Memorandului românilor din Transilvania. Acte şi date, vol. I, Cluj, p. 50 et passim; Adeziunea românilor hunedoreni la Memorandumul din 1892, în rev. „Sargetia. Acta Musei Devensis”, Deva, an. 21-24, 1988-1991, p. 379-380; Ioachim Lazăr, Inculpaţi şi apărători hunedoreni în procesul Memorandului din 1892, în rev. „Ziridava”, Arad, an. 18, 1993, p. 189-193. 9 Pentru libertate şi unitate..., p. 252-268 (nr. 131-145), 274-275 (nr. 149), 280-283 (nr. 152-154) şi 297-304 (nr. 163-167). 10 G. Neamţu, op. cit., p. 335-340.


68

agitaţie”, preotul Petru Laslău din Vălişoara, „vinovat” că participase, în fruntea credincioşilor săi, la alegerea de deputaţi în circumscripţia electorală Dobra, făcând campanie candidatului român dr. Aurel Vlad; la arestare, jandarmii îi rupseseră coastele, învinuindu-l, pe nedrept, că aruncase cu pietre asupra lor11. Şi dascălii confesionali au îndurat acelaşi calvar al anchetelor; spre exemplu, la 30 aprilie 1903, învăţătorul Filimon Cosma din Tătărăşti se plângea protopopului Gheorghe Oprea din Ilia că a fost citat de Ministerul Educaţiei şi Instrucţiunii Publice şi acuzat de rezultate nesatisfăcătoare în predarea limbii maghiare, elevii pregătiţi de el vorbind, în afara şcolii, în... româneşte (!)12.

La Orăştie, anterior adoptării liniei oficiale „activiste”, gazeta „Libertatea”, apărută în 1902, a preluat stindardul luptei pentru drepturile românilor; în paginile sale erau găzduite articole semnate de personalităţi marcante ale intelectualităţii transilvănene de acum un secol, precum Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad, Aurel Cosma sau Nicolae Comşa13. Întemeietorul acestei publicaţii a fost preotul Ioan Moţa (1868-1940), condamnat la un an de temniţă ordinară în urma publicării articolului A murit Mathia şi cu el dreptatea (3/16 mai 1903); pedeapsa i-a fost redusă apoi la două luni, fiind executată la închisoarea din Cluj. În anii următori i s-au intentat alte două procese de „agitaţie”14. Promotor al aceluiaşi „activism politic” a fost şi protopopul Vasile Damian al Zarandului (1855-1919), directorul Gimnaziului din Brad (1884-1891), preşedinte al „Fondului şcolar”, membru în Congregaţia comitatului Hunedoara şi, după 1905, în Comitetul central al „Partidului Naţional Român”, reorganizator al secţiei locale a

11 Ioan Lupaş, Paralelism istoric, Bucureşti, 1937, p. 29. 12 Keith Hitchins, Afirmarea naţiunii: mişcarea naţională românească din Transilvania (1860-1914), Bucureşti, 2000, p. 202, n. 130. 13 Liviu Maior, Mişcarea naţională românească din Transilvania. 1900-1914, Cluj-Napoca, 1986, p. 63-72. 14 Grigorie N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului, vol. II, Bucureşti, 1940, p. 130-132.

„Astrei”. Ca deputat în Parlamentul de la Budapesta (1905-1918), a luat cuvântul de peste 15 ori, împotrivindu-se unor proiecte legislative cu un vădit caracter antiromânesc şi antiortodox. Spre exemplu, la 24 martie 1909, a criticat în plen legea întregirii veniturilor preoţeşti, considerând că retribuţia clericilor, stabilită la 1.600 de coroane anual, era insuficientă, iar mărirea prevăzută se acorda, în general, parohiilor cu cel puţin 800 de enoriaşi şi preoţilor cu calificare superioară, jumătate din sumă trebuind să fie acoperită de localnici; în urma aplicării proiectului, în Transilvania ar fi fost afectaţi peste 1.400 de preoţi15.

Şi în timpul Primului Război Mondial, preoţimea ortodoxă hunedoreană a avut partea ei de pătimire. După 15/28 august 1916, data intrării României în marea conflagraţie, autorităţile maghiare au arestat şi deportat zeci de clerici, învinuiţi de spionaj şi colaboraţionism în favoarea României; sute de păstori sufleteşti au fost arestaţi, surghiuniţi, mobilizaţi pe front sau chiar ucişi16. Astfel, în lunile august-septembrie, mai mulţi clerici au fost scoşi din parohii de jandarmi. Mărturia preotului hunedorean Sebastian Stanca, martor al evenimentelor, este elocventă: „Din ziua cea dintâi s-a năpustit împănata vigilenţă a jandarmeriei asupra satelor româneşti de la Braşov şi până la Vârşeţ. Cele dintâi jertfe au fost preoţii. Pe cei mai mulţi i-au ridicat în miez de noapte, i-au legat în lanţuri, i-au luat între baionete, i-au purtat zeci de kilometri pe drum de ţară, din sat în sat, pălmuindu-i şi batjocorindu-i; pe alţii i-au purtat în ziua mare pe uliţele oraşelor maghiare şi săseşti, în huiduielile şi scuipările publicului”17. Mulţi alţii au luat drumul amar al pribegiei, refugiindu-se 15 Eugen Greuceanu, Contribuţii cu privire la viaţa şi activitatea protopopului Vasile Damian, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 36, 1986, nr. 3, p. 23-30; M. Păcurariu, Preoţimea hunedoreană..., p. 103. 16 Mircea Păcurariu, Politica statului ungar faţă de Biserica românească din Transilvania în perioada dualismului (1867-1918), Sibiu, 1986, p. 179-180. 17 Sebastian Stanca, Contribuţia preoţimii din Ardeal la răsboiul pentru întregirea neamului (1916-1919), Cluj, 1925, p. 9.


69

fie în interiorul Transilvaniei, fie la sud de Carpaţi; îi amintim pe Ioan Duma din Petroşani, Sebastian Rusan din Vulcan, Victor Şandru din Lupeni, prot. Cornel Popescu din Haţeg, Ioan Cocora din Boholt, Iuliu Josan din Brâznic, prot. Iosif Morariu din Dobra, Emanuil Şuiaga din Lăpuşnic, Dumitru Berariu din Almaşu Mic etc. 18 Cel mai cunoscut dintre „bejenarii” acelor timpuri a fost gazetarul Ioan Moţa din Orăştie, trimis în 1917 de la Bucureşti în America, împreună cu Vasile Lucaciu şi Vasile Stoica, spre a face cunoscute aliaţilor revendicările poporului român; în lunile martie-decembrie ale anului 1918 a lucrat în redacţia ziarului „Cuvânt Moldovenesc” din Chişinău, fiind unul dintre susţinătorii fervenţi ai alipirii Basarabiei la „Patria Mamă”19.

Cei rămaşi în mijlocul credincioşilor au avut de îndurat jafuri şi mari umilinţe; distrugerile pricinuite bunurilor parohiale s-au ridicat la sume uriaşe. În memorialul vicarului unit Teofil Crişan al Haţegului se descrie cum „cu mare alai s-a serbat ocuparea Bucureştilor din partea Armatelor Centrale; aici [Haţeg n.n.] s-a dispus tragerea clopotelor la toate bisericile, apoi luminaţie în tot oraşul, iar primarul de atunci, Musznai Bela, a chemat la primărie pe toţi preoţii şi intelectualii şi, în faţa tuturor, a batjocorit şi insultat neamul românesc, numindu-l neam de bastarzi şi de ţigani”20. De altfel, mulţi clerici au avut de îndurat suferinţe inimaginabile. Preotul ortodox Avram Stanca din Petroşani, care, la preluarea Văii Jiului de armata română, a oferit informaţii „ocupantului”, pomenindu-l pe regele Ferdinand I la Sfânta Liturghie, a fost arestat şi, într-o noapte friguroasă de octombrie, purtat pe jos de jandarmii unguri 40 de km, îmbrăcat în haine de vară şi cu capul descoperit; acest fapt i-a cauzat pierderea totală a vederii; a murit la Sebeş, la 24

18 Ibidem, p. 170. 19 Gr. N. Popescu, op. cit., II, p. 131-134; M. Păcurariu, op. cit., p. 279-282. 20 Ioachim Lazăr, Românii din sud-vestul Transilvaniei şi Marea Unire. Ţara Haţegului şi Valea Jiului, Deva, 2007, p. 11, 14-15.

decembrie 1916, în casa fiului său, preotul Sebastian Stanca, pe atunci deportat la Ruszt, în pusta maghiară21. Şi preotul ortodox Teofil Păcurariu din Valea Nandrului a fost arestat la 2 octombrie 1916 şi condamnat, de Tribunalul Diviziei honvezilor din Cluj, la 12 ani de închisoare, pentru că „a declarat înaintea a doi locuitori valahi din Nandru-Vale: «Aţi auzit că ne-a ajutat Dumnezeu? Armata noastră se află acum în Sebeşu Săsesc şi, dacă ajută Dumnezeu, în câteva zile va fi aici şi atunci terminăm cu asupritorii , căci n-avem lipsă de ei.»”; în urma recursului, judecat la Curtea de Apel a Diviziei honvezilor din Budapesta, i s-a redus pedeapsa la 5 ani de închisoare. Şi-a ispăşit pedeapsa la Cluj, pînă în noiembrie 1918, dar a murit în anul următor din cauza torturilor îndurate22.

Lista celor arestaţi sau deportaţi este însă mult mai numeroasă, cuprinzând circa 30 de clerici ortodocşi; îi amintim doar pe Ioan Budoiu din Câmpuri-Surduc, pe Adam Lula din Simeria-Biscaria, pe Ioachim Cerbiceanu din Nucşoara, pe Silviu Andrica din Sârbi, pe Nicolae Popa din Porcurea, pe Petru Todoran din Curechiu ori pe Adrian Ungur din Reea etc. 23 Tratamentul la care au fost supuşi păstorii sufleteşti enumeraţi a fost inuman; preotul hunedorean Sebastian Stanca, paroh în Sebeş, descrie: „Temniţele din Cluj, Târgu Mureş, Odorhei şi Seghedin s-au umplut de preoţi, iar deviza ameninţătoare «Pahod na Şopron!» colinda ca un glas lugubru de cucuvaie [...]. În aceste închisori, preoţii români erau înjosiţi, ca cele mai urgisite animale, alături de toţi tâlharii, vagabonzii, bicherii, haimanalele, ţiganii şi prostituatele. Dormeau pe scândurile goale, fără niciun fel de aşternut. O dată sau de două ori pe an li se dădea un braţ

21 S. Stanca, op. cit., p. 107, 123-124. 22 Mircea Păcurariu, Un preot hunedorean luptător pentru unitatea naţională, în rev. „Mitropolia Banatului”, Timişoara, an. 30, 1980, nr. 10-12, p. 725-729. 23 S. Stanca, op. cit., passim; Gr. N. Popescu, op. cit., II, p. 134-142; M. Păcurariu, Politica statului ungar..., p. 260-275; Idem, Preoţimea hunedoreană..., p. 104-105; I. Lazăr, op. cit., p. 20-29, 235-267.


70

de paie, care, în scurtă vreme, se făceau gunoi. Insecte de tot soiul bâjbâiau cu milioanele. S-au umplut toţi de păduchi [...]. Alimentaţia varia după felul închisorii, dar, în cele mai multe, numai o dată pe zi, o bucată de pâine neagră şi uscată [...]. Mai îngrijorător a fost însă tratamentul la investigaţii. Legaţi cu lanţuri, cari le tăiau adânc în carne, deţinuţii erau târâţi în faţa judelui de instrucţie. Interogatoarele erau însoţite de pălmi, pumni, ghionturi şi maltratări. Bieţii mucenici se întorceau în celule cu degetele sdrobite de ciocane, cu picioarele pline de potcoavele cismelor jandarmilor, cu răni adânci în piept, în braţe, în spate şi plini de sânge, cu obrazul umflat şi plin de vânătăi, cu unghiile şi părul smulse, cu capul plin de cocori. Pe mulţi îi duceau pe sus, schingiuiţi şi mai mult morţi şi îi aruncau cu înjurături sălbatice în mijlocul celulei ca pe nişte hoituri netrebnice. În calvarul acesta de la 1914-1919 au fost surghiuniţi, internaţi, 308 preoţi, închişi în puşcărie 86, 4 clerici au fost omorâţi, 4 osândiţi la spânzurătoare, au murit în închisoare 5, în pribegie 7 şi în ura suferinţelor 35. În total 487 de preoţi. N-au fost scutite nici preotesele; 19 au fost deţinute, aruncate în închisoare, surghiunite şi osândite la 15 ani de închisoare.”24

Cei rămaşi acasă au avut un rol esenţial în evenimentele care au pregătit Marea Unire25, între preşedinţii, vicepreşedinţii şi membrii Consiliilor Naţionale Române numărându-se, de fiecare dată, în cazul tuturor localităţilor hunedorene, preoţii şi dascălii confesionali. Despre preotul ortodox Adam Lula din Simeria, într-un raport întocmit de Pretura Deva, se spunea că „a luat parte la toate activităţile pentru pregătirea Adunării de la Alba Iulia şi proclamarea Unirii” 26 . În procesul verbal al „Adunării Naţionale Române” din Ghelari, întocmit la 6 noiembrie 1918, se preciza că

24 Sebastian Stanca, Carmen saeculare. Preoţimea română din Ardeal în slujba idealului naţional, Cluj, 1927, p. 15-17. 25 M. Păcurariu, Contribuţia Bisericii..., p. 1250-1263. 26 Ioachim Lazăr, Camelia Stârcescu-Enăchiţă, Monografia oraşului Simeria, Deva, 2008, p. 80.

„parohul local ortodox român, Dl. Gheorghe Henţia, vorbeşte celor prezenţi, de pe un loc ridicat, despre însemnătatea cea mare a zilelor de azi, prin faptul că românii, după o robie de 1000 de ani sub jugul maghiarilor, azi se văd eliberaţi de cătuşele ruşinoase”, îndemnându-i apoi „pe cei asistenţi ca să se poarte cu cinste faţă de toţi concetăţenii, fie de orice limbă vor fi, ca să dovedească lumii că românul păstrează în sine o inimă nobilă şi că urmează prescrierile legilor şi preceptelor creştineşti, aruncând cu pâine în cel ce până aci a aruncat cu petrii în el”; între semnatarii documentului se regăsesc şi preoţii Axente Ţăran din Ghelari (unit) şi Teodor Murgău din Ruda (ortodox)27.

Pe baza acestor consideraţii se poate afirma, fără tăgadă, că Biserica Ortodoxă şi-a adus prinosul ei de jertfă la realizarea măreţului act naţional de la 1 Decembrie 1918, o pagină de strălucită biruinţă în istoria neamului românesc. Astăzi, când a te declara român este socotit un lucru ruşinos, iar ideea de naţionalism a căzut cu totul în desuetudine, fiind asociată cu extremismul politic sau cu cel religios, exemplul acestor eroi necunoscuţi ar trebui să constituie o lecţie de demnitate, de onoare, un imbold mobilizator în direcţia redescoperirii valorilor acelei Românii profunde de odinioară.

27 Viorel Lupu, Şcoala hunedoreană şi Marea Unire. Valenţe educaţionale în perioada 1860-1918 şi contribuţii ale slujitorilor şcolii la realizarea Unirii Transilvaniei cu România, Cluj-Napoca, 2008, p. 156-158.


71

Consideraţii generale asupra

sistemului de credit din Transilvania, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.al XX –lea: Banca Corvineana

prof. Marilena Draia și prof. Teofan Draia, Gr. Șc. Ovid Densusianu – Călan, Șc. Gen. cu clasele I-VIII – Boșorod

Istoria nu o poţi înţelege pe deplin dacă

nu vezi dincolo de înşiruirea nesfârşită de acţiuni politice, implicaţiile mult mai profunde ce se exercită la nivel social, cultural şi economic; mai ales economic, pentru că banii sunt totul, şi totul se învârte în jurul lor.

Istoria modernă trebuie privită din toate prismele sale : nu poţi urmări naşterea unei naţiuni, fără să ştii, măcar în parte, implicaţiile financiare care au făcut-o posibilă. Acum apar partidele politice şi puternicele sisteme bancare care le vor finanţa evoluţia.

Păstrarea fiinţei naţionale a românilor din Transilvania şi din Parţium se datorează în parte acţiuni filantropice şi de sprijinire a culturii exercitate de către instituţiile de credit româneşti. Sfera de implicare acestora a fost amplă şi cu urmări evidente în economie şi în societate, remarcându-se aportul în ansamblu al capitalului bancar la dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi la crearea unei burghezii româneşti transilvănene (rurală şi urbană). După cum au contribuit, prin sprijinul material acordat, la susţinerea şcolii, a bisericii, a diferitelor societăţi şi aşezăminte, la progresul cultural şi spiritual şi la formarea elitei moderne a naţiunii.

Articolul de faţă prezintă câteva fragmente din activitatea unei bănci mijlocii, Banca Corvineana, din comitatul Hunedoara. Pentru realizarea ei, am folosit informaţiile furnizate de Arhivele Naţionale – Direcţia Judeţeană Hunedoara, Fond Corvineana, majoritatea fiind cuprinse în procesele verbale ale direcţiunii băncii. Pe baza lor am realizat o succintă prezentare a activităţii Băncii Corvineana pentru perioada cuprinsă între anii 1985, anul înfiinţării, şi 1918.

Deşi articolul surprinde doar câteva aspencte din activiteatea băncii hunedorene, ceea ce rămâne cu adevărat important de remarcat, chiar dacă acest lucru nu se vede explicit, este că :

* mici, mijlocii sau mari, băncile au reprezentat şi reprezintă un element esenţial al economiei şi societăţii, ele fiind racordate foarte strâns atât la succesele cât şi la decepţiile vieţii economice1.

* intelectualitatea şi anumite elemente ale burgheziei româneşti au fost deopotrivă pragmtice şi vizionare, receptive la ideea naţională2. Banca Corvineana a răspuns şi ea provocărilor economiei capitaliste în curs de afirmare şi prin activitatea sa a încercat să spargă mentalitatea tradiţională, şi, alături de celelalte bănci româneşti din Transilvania şi Parţium, să se angajeze în crearea economiei naţionale, care era suportul indispensabil şi garanţia dezvoltării culturale şi a forţei mişcării politice româneşti.

Evoluţia sistemului de credit în spaţiul românesc s-a înfăptuit în contextul specific ale arealului central şi sud-est european, în care manifestările lumii capitalului s-au confruntat, pentru o perioadă lungă de timp, cu persistenţa şi predominanţa structurilor tipic feudale în comparaţie cu starea înfloritoare a zonelor din vestul Europei3.

1 Lucian Dronca, Băncile româneşti din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867 – 1918 ),Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 2003, p.14 2 Vasile Dobrescu, Sistemul de credit românesc din Transilvania, 1872-1918, Ed. Unoiversităţii ,,Petru Maior”, Tg. Mureş, 1999, p.6 3 Vasile Dobrescu, Sistemul de credit românesc din Transilvania, 1872-1918, Ed. Unoiversităţii ,,Petru Maior”, Tg. Mureş, 1999, p.9. Cf. Mihai Drecin, Banca “Albina “din Sibiu – instituţie naţională a românilor


72

În Transilvania primele instituţii de credit moderne au fost create de elitele saşilor şi maghiarilor – cu o situaţie economică incorabil mai bună decât a societăţii româneşti – încurajate fiind, economic şi politic, de centrele de la Viena şi Budapesta4.

Sistemul de credit al românilor din Transilvania s-a înscris în condiţiile sistemului economic, politic şi legislativ oferit de Imperiul Austro-Ungar. Românii nu au reuşit să-şi constituie instituţii de credit decât mai târziu, întrucât resursele lor economice s-au dovedit insuficiente pentru a aduna capitalul social cerut de legislaţia imperială. Primele încercări de organizare a creditului la românii transilvăneni se realizează sub semnul influenţei benefice exercitate de exemplele similare din economia saşilor (în 1867, Societatea de păstrare şi împrumut din Răşinari – Sibiu, cooperativă de tipul Schultze-Delitzsch, sub conducerea lui Visarion Roman)5.

Constituirea sistemului de credit al românilor transilvăneni sub forma unei reţele ce cuprindea principalele zone şi centre economice ale provinciei s-a realizat, în liniile sale esenţiale, până la sfârşitul secolului al XIX –lea, învingând impedimentele de natură social-economică, dar şi de factură politică, ultimele provocate de măsurile discriminatorii ale sistemului dualist.6

Din acest moment, românii s-au angajat în crearea economiei şi forţei politice naţionale. Nu era o misiune uşoară într-o societate abia scăpată de sistemul iobăgesc-feudal şi într-o lume dominată covârşitor de o mentalitate tradiţională.7

Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea, numărul instituţiilor financiare ale românilor a sporit vertiginos, înviorând viaţa economică a unor ţinuturi. Trebuie însă precizat că, în ciuda numărului lor mare, instituţiile bancare

transilvăneni ( 1871 – 197 ), Ed. Două, Cluj Napoca, 1982 4 Vasile Dobrescu, op. cit.., p.14-15 5 Ibidem, p20-21 6 Ibidem,.p.24 7 Ibidem, p.6

româneşti nu au o forţă financiară mai deosebită, dominând în primul rând băncile mijlocii şi mici, însoţirile cooperatiste de credit. Evidenţiem angajarea celei mai însemnate părţi a burgheziei româneşti în sectorul financiar-bancar.

Distribuirea din punct de vedere geografic a instituţiilor financiare româneşti în epoca modernă a fost relativ inegală. 2/3 se aflau în zona Transilvaniei istorice şi doar o treime în părţile Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ultimelor două zone revenindu-le un număr mult mai mic de instituţii financiare.Cele mai puternice, mai numeroase instituţii financiare sunt situate pe văile Mureşului, Someşului şi ale Crişurilor, în zonele cu terenurile cele mai propice pentru dezvoltarea intensivă a agriculturii, dar şi cu multiple şi lesnicioase căi de circulaţie a produselor agrare, în general a mărfurilor. Ţinuturile Sibiului şi Bistriţei -Năsăudului aveau cele mai numeroase şi mai bine organizate instituţii bancare româneşti în raport cu numărul locuitorilor, care ofereau o mai mare amplitudine operaţiunilor financiare şi implicit o putere economică sporită elementelor conducătoare ale burgheziei româneşti. Situaţia era asemănătoare pentru băncile din comitatele Timiş şi Caraş-Severin.8

Chiar dacă la nivelul judeţului Hunedoara nu au existat bănci de nivelul Albinei din Sibiu sau a Victoriei din Arad, nu putem minimaliza nici existenţa, nici activitatea unor instituţii de credit locale, pe lângă banca Ardeleana din Orăştie, cea mai veche şi cea mai puternică bancă hunedoreană, fiind cotată printre primele cinci din Transilvania.

Până în 1918 în judeţul Hunedoara au fost înfiinţate 17 instituţii de credit de toate tipurile (societăţi pe acţiuni, bănci populare, însoţiri şi reuniuni de credit). Era materializarea îndemnului dr. Ioan Mihu care, în 1885, la înfiinţarea băncii Ardeleana (Orăştie) afirma: ,,Nu vom face nici un pas serios spre civilizaţie dacă nu ne vom pune, înainte de toate, un fundament solid la

8 Ibidem, p.28-29


73

progresul economic. 9 Potrivit lui Ion I. Lapedatu, instituţiile financiare hunedorene au avut un rol important în limitarea activităţii cămătarilor care practicau dobânzi de 50-100% din cuantumul împrumuturilor acordate.10

Prima bancă înfiinţată a fost Ardeleana, ca societate pe acţuini în Orăştie, în 1885. In acelaşi an ia fiinţă la Deva însoţirea (cooperativă – n.n.) de credit Hunedoara. Peste trei ani, în 1888, apare la Haţeg, însoţirea Haţegana,, transformată ulterior în societate pe acţiuni. Acelaşi drum, de la însoţire la societate pe acţiuni, îl parcurge şi banca Crişana din Brad înfiinţată în 1891, aprope simultan cu Ulpiana din Sarmizegetusa devenită mai târziu filială a băncii Haţegana (Haţeg). Anul 1895 aduce pe piaţa de capital banca Corvineana (Hunedoara) şi Hondoreana (Hondor) ca reuniune de credit, pentru ca în 1898 să ia fiinţă Grăniţerul (Dobra) şi Zărăndeana (Băiţa). După 1900 se înfiinţează încă 10 bănci ca societăţi pe acţiuni: Gergiana- Geoagiu, Agricola- Hunedoara, Decebal – Deva, pentru a aminti pe cele mai importante, o casă de păstrare în satele Almaş, Cămpuri-Surduc şi Cărăstău .

Băncile hunedorene au pornit la drum cu un capital social foarte diferit. Cel mai mare l-a avut Ardeleana (Orăştie) 75.000 de florini, urmată de Grăniţerul (Dobra) cu 60.000 de florini, celelalte încadrându-se între 9.222 de florini Ulpiana (Sarmizegetusa), constituit din părţi fundamentale şi 35.000 de florini Corvineana (Hunedoara). Instituţiile înfiinţate după 1900 dispuneau de un capital social cuprins între 120 000de coroane (Progresul – Ilia, înfiinţată în 1907), 100 000 de corone (Dacia – Deva, 1901; Agricola- Hunedoara, 1902; Industria - Deva, 1906), cel mai modest

9 Rodica Andruş,Consideraţii privind instituţiile de credit hunedorene, în ,, Corviniana”, Acta Musei Corvinenses, Muzeul ,, Castelul Corvineştilor ”, VII, Hunedoara, 2002, p.229 10 Ibidem, p.229

fiind cel al însoţirii de credit ( cooperativă de credit – n.n.) Izvorul (Almaş – Sălişte -1910).11

Un loc important în activitatea băncilor româneşti l-a ocupat preocuparea lor permanentă pentru păstrarea şi perpetuarea specificului naţional, cu tot ce implică acesta. Conştiente că principalul element definitoriu este cultura naţională şi, implicit, limba, instituţiile culturale hunedorene, au susţinut, fiecare după puterile sale, orice formă de manifestare a acestora, prin subvenţionarea şcolii, a bisericii naţionale, a instituţiilor şi asociaţiilor de profil şi a tuturor instituţiilor culturale şi de binefacere, ajutorul lor dezinteresat fiind cu atât mai valoros cu cât nu se bucurau de subvenţii de la bugetul statului maghiar. Subliniind misiunea culturală a băncilor româneşti, Ion Lupaş scria: ,,întocmindu-şi politica de bancă astfel încât să-şi ajungă idealul la care trebuie să tindă orice institut de credit şi economii românesc... (acestora- n.n.) li se impune, în prima linie, să contribuie prin mijloacele de care dispun, la propăţirea culturală a poporului, la răspândirea cărţii şi scrisului românesc între aceia asupra cărora îşi exercită activitatea financiară. E o datorie aceasta pe care băncile noastre şi-au impus-o de la început, de când există ele, şi pe temeiul cărora s-a vorbitşi se vorbeşte şi astăzi de misiunea culturală a lor”12.

Un aspect important din activitatea băncii Corvineana este preocuparea sa permanentă pentru acţiuni filantropice şi susţinerea activităţii culturale din comitat şi nu numai, răspunzând astfel unei stringente necesităţi – cea a păstrării şi perpetuării specificului naţional. Pe parcursul existenţei sale, Corvineana a acordat unui număr de 38 lăcaşuri de cult următoarele subvenţii: 486 de florini – între 1895-1899, 6.242 de coroane şi 20 de fileri – între 1900-192113. Banca a acordat ajutoare îndeosebi pentru bisericile 11 Ibidem, p.230 12 Rodica Andruş,Consideraţii privind instituţiile de credit hunedorene în Corviniana,VII, Hunedoara, p.232-233 13 Ibidem, p.247


74

ortodoxe române din Hunedoara, Lesele, Zlaşti, Teliuc, Răcăjdia, Petroşeni, Almaş, Nădăştia Superioară, Runc etc. Precum şi fondului protopopesc al tractului Hunedoara. În noiembrie 1898 au fost votaţi 10 florini pentru consistoriul mitropolitan ortodox român de la Sibiu, care iniţiase o coletă pentru ridicarea unui monument în memoria mitropolitului Andrei Şaguna14.

Pentru 7 şcoli (printre acestea, gimnaziul român din Brad, Şcoala Comercială din Braşov şi Seminarul ,, Andrei Şaguna” din Sibiu15) a alocat, în aceleaşi perioade, 325 de florini, 6 580 de coroane, pentru instituţii culturale 131 de florini, 2.368 de coroane, pentru acţiuni filantropice 7.112 de coroane16.

Au beneficiat de ajutorul său despărţământul local al Astrei, Reuniunea femeilor române, Casa Naţională Astra 17 , Societatea Petru Maior 18 precum şi numeroase persoane particulare ajunse în nevoie. Astfel, a sprijinit financiar pe cei afectaţi de incendiile din comunele Hăşdat, Petreni, Câmpeni. La 5 iulie 1910 a donat 100 de coroane pentru ,,nenorociţii” din Caraş Severin. În anul 1915 a acordat 800 de coroane pentru ajutorarea unor familii rămase fără sprijin în urma mobilizării19.

Menţionăm că în anul 1910 a acordat ajutor material pentru construirea avionului Vlaicu III care, din păcate, nu a avut loc din cauza morţii tragice a pilotului-inventator. A contribuit deasemenea, cu 80 de coroane, la înfiinţarea Muzeului Etnografic al Astrei (inaugurat în 1905), alături de alte două bănci hunedorene, Grăniţerul şi Crişana – fiecare cu câte 20 de coroane20. Pe linia relaţiilor cu municipalitatea, între anii 1913 – 1915

14 Lucian Dronca, Băncile româneşti din Transilvania în perioada dualismului austro-ungar (1867 – 1918),Presa Universitară Clujeană, Cluj- Napoca, 2003, p.483 15 Rodica Andruş,op.cit, p.233 16 Ibidem, p.247 17 Ibidemp.233 18 A.N. – D.J.Hd, Fond Corvineana, 42, 1898 -1905, f.53 19 Lucian Dronca, op.cit, p.495 20 Rodica Andruş,op.cit, p.233

Corvineana a acordat credite pentru repararea drumurilor publice şi a liniilor de cale ferată îngustă21.

Totuşi, nu întotdeauna Corvineana poate să răspundă favorabil cererilor de ajutor, asfel multe dintre ele rămânând nesoluţionate nu din rea voinţă, ci pentru simplu motiv că nu mai are fonduri disponibile, ele fiind deja împărţite22.

Din raportul din 1 septembrie 1912 aflăm că ,, tânărul despărţământ” al Astrei a fost creat în Hunedoara în urmă cu mai bine de un an, când banca s-a ,,simţit destul de tare” ca să ia asupra sa sarcina de a sprijini interesele obşteşti ale asociaţiei şi ,, în acest ţinut bogat în trecutul său istoric, dar sărac prin întunericul în care orbecă şi azi, ca în puţine ţinuturi româneşti ”. Această alegere este făcută tocmai pentru a împrăştia acest întuneric, cultura putându-le da românilor ,,temelia de granit a înaintării naţionale”23.

Având în vedere că ,,tot ce este public” nu aparţine românilor, cu mari greutăţi s-a găsit un sediu pentru despărţământ, ,,asta pentru că în crâşma sau în casa privată” nu sunt potrivite ,,cu cinstea” cu care trebuia privită ,,asociaţiunea”(asociaţia –n.n.). Prin urmare, din acelaşi raport reiese că a fost cumpărată o casă şi intravilan în piaţa Hunedorii, suma, în valoare de 13.000 de coroane, fiind achitată de banca Agricola. Casa va purta numele de Casa naţională24.

Constirtuirea acestui despărţământ este răspunsul la invitaţia făcută încă din 4 noiembrie 1895 de către Astra pentru ca banca

21 Lucian Dronca, op. cit,, p.519 - 520 22 A.N. – D.J.Hd, Fond Corvineana,14, 1898 – 1905, p. 3, 9. Corvineana nu poate răspunde favorabil apelului pentru ajutor primit din partea mănăstirii Prislop, a învăţătorilor din protopopiatul greco-catolic din Sibiu, a Şcolii Comerciale Superioare din Braşov. 23 Idem, 42, 1909, f. 2 Deasupra intrării în clădirea rezervată despărţământului stătea scris : ,,Să înveţi poporul să-ţi priceapă învăţăturile şi apoi să-l chemi ca să muncească alături “. 24 Ibidem, Despărţământul era împărţit pe 5 secţii: I Biserică şi Şcoală; II Juridică; III Administraţie; IV Economie; V Literatură. .


75

să se înscrie pe lista fondatorilor Casei naţionale25.

O acţiune de amploare este participarea la Fundaţiunea pentru ajutorarea ziariştilor români din Ungaria, alături de alte bănci hunedorene (Ardeleana, Grăniţerul, Decebal, Haţegana, Orientul, Crişana şi Georgiana)26. Tot din dorinţa de a sprijini presa ronânească va răspunde pozitiv cererii adresate de către redactorul revistei Vulturul din Oradea. Acesta adresa băncii hunedorene rugămintea de a se abona la revista pe un termen de şase ani27.

Împreună cu Banca Agricola, al cărei director la acea vreme era Vasile Osvadă, Corvineana hotărăşte, în anii primului război mondial, ajutorarea familiilor rămase fără sprijin în urma mobilizării, aceasta din urmă angajându-se la plata a 160 coroane lunar pe toată durata războiului, şi finanţând ridicarea şi transportul de la Bucureşti a 50 de vagoane de porumb28.

La începutul secolului al XX-lea, autorităţile maghiare ştiau că instituţiile financiare române, pe lângă că exersează o misiune politică, sunt cei mai eficienţi susţinători ai culturii române din Ungaria29, iar, după cum s-a putut observa mai sus, Corvineana nu face excepţie.

Banii, și atunci, ca și acum sunt necesari. Ei şi-au demonstrat pe deplin utilitatea, reprezintă un instrument pentru stimularea dezvoltării societăţii şi nu pot fi consideraţi un rău în sine, ci numai modul cum sunt utilizaţi. În acelaşi timp, celor care îi acumulează masiv ori pot să le dirijeze mişcarea potrivit unor anumite interese, banii le conferă o uriaşă şi periculoasă putere. Prin bani sunt realizabile schimbări hotărâtoare în cursul 25 Ibidem, f. 80 26 Rodica Andruş,op.cit, p.234 27 A.N. – D.J.Hd, Fond Corvineana, 14, 1898 – 1905, p. 54 28 Rodica Andruş, Corvineana – instituţie de credit şi economii societate pe acţiuni în Hunedoara ( 1895 – 1948),, în ,,Corviniana “, Acta Musei Corvinensis, Muzeul ,,Castelul Corvineştilor “, VII,Hunedoara, 2002, p. 242 29 Lucian Dronca, op.cit, p. 463

evenimentelor, cu ajutorul lor se manipulează din umbră personaje însemnate, mijloace de informare, instituţii, mase de oameni30.

Indiferent de forma sub care au funcţionat instituţiile de credit hunedorene, se poate afirma, fără intenţia de a pune un semn de egalitate între ele şi nici între cuantumul activităţii lor că, toate la un loc şi fiecare în parte, au contribuit după puterea lor, la dezvoltarea economică a poporului român, ca bază a emancipării sale de ansamblu, a păstrării fiinţei sale naţionale şi a conştiinţei sale naţionale.

Corvineana a fost a VI-a banca înfiinţată în comitatul Hunedoara care se angajează pe linia creării economiei şi forţei politice româneşti. Activitatea băncii, desfăşurată între anii 1895 – 1918, se poate spune că a fost una normală, fără a se înregistra prejudicii care să îi percliteze existenţa. Cu toate acestea, greutăţile, mai ales cele de început, nu au ocolit instituţia de credit hunedoreană31.

Progresele nu întârzie să apară şi să fie sesizate chiar de ,, oameni specializaţi din organul de publicitate al băncilor (Revista Economică – n.n.)”32. În anul 1902, dovadă a prestigiului Corvinenei pe plan local, conducerea acesteia a fost invitată să îşi trimită un reprezentant ca membru al consiliului oraşului Hunedoara. Invitaţia era justificată prin contribuţiile pe care le plătea banca către buget33.

Direcţiunea băncii este una care încearcă permanent să-şi satisfacă clienţii, şi,

30 Radu Negrea, Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 9 31 se schimbau des contabilii, la primele şedinţe nu au avut notar şi s-a ales unul ad – hoc, funcţionarii aveau mici ,,scăpări” etc. 32 A.N. – D.J.Hd, Fond Corvineana 42, 1909, p 26 -28. Cf Idem, 8, 1895 – 1898, f. 43 – 44: banca îşi publică bilanţul annual în Revista Orăştia , în foaia Hmjad şi îl tipăreşte în 60 de exemplare pentru caţionarii săi. 33 Idem, 8, 1895 – 1898, p.276


76

inevitabil, ţine cont de nemulţumirile lor34. În acelaşi timp, ea doreşte să se adreseze cât mai multor categorii sociale, iar, ca urmare, în bilanţul băncilor apare un număr foarte mare de depuneri mici ceea ce denotă participarea la activitatea bancară a unor deponenţi din rândul grupurilor sociale rurale modeste, ale ţărănimii mijlocaşe şi înstărite, a unor orăşeni cu avere puţină. Trebuie precizat însă că, subvenţionarea de ansamblu a instituţiilor financiare este asigurată de numărul şi valoarea depunerilor burgheziei înstărite, adeseori în calitate de acţionară a băncilor respective.35

Pentru câştigarea şi atragerea clientelei ţărăneşti, a sporirii încrederii acesteia în posibilităţile de creditare a instituţiilor financiare, banca a deschis, la fel ca majoritatea băncilor româneşti, un cont de credite pe obligaţiuni personale sau obligaţiuni cu cavenţi, denumit şi credit ţărănesc.

Ţăranii aveau mare nevoie de aceţti bani pentru a suplini cererile mărunte de capital, ca urmare a unor măsuri de primă stringenţă a gospodăriilor ţărăneşti modeste, adeseori obligate să-şi procure în timpul anului fie unelte agricole mai simple (sape, coase, seceri, pluguri) sau un număr foarte restrâns de animale, uneori chiar hrana în condiţii de calamitate sau subvenţionarea unor petreceri tradiţionale (nunţi, botezuri, înmormântări)36.

Ca majoritatea instituţiilor de credit româneşti din Transilvania şi din Parţium, şi Corvineana a destinat o cotă parte din profitul net realizat anual de bancă pentru susţinerea financiară a unor scopuri culturale şi filantropice. Dealtfel, Revista economică sublinia încă din 1906 că ,,instituţiile noastre financiare nu sunt instituţii pentru câştig, ci în

34 Idem, 14, 1898 -1905, p.11: ,,,reducerea taxelor pentru memoranda: cea care se trimite aceptantului rămâne 50cr, ale cavenţilor se reduce la 25 cr.” 35 Vasile Dobrescu, Sistemul de credit românesc din Transilvania, 1872-1918, Ed. Unoiversităţii ,,Petru Maior”, Tg. Mureş, 1999, p.69 36 Vasile Dobrescu, op. cit, p.74-83

primul rând instituţii naţionale care au ţeluri etnice...”37.

Totuşi, nici Corvineana, nici celelalte bănci româneşti nu trebuie văzute ca instituţii de binefacere, ele afişând permanent o atitudine pragmatică care le-a şi permis obţinerea acelor profituri din care să poată fi alocate ulterior diverse sume de bani acolo unde se simţea nevoia acestora38.

Astfel, în cadrul relaţiilor cu, s-a remarcat refuzul conducerii Corvinenei de a subscrie acţiuni la întemeierea băncii Bihoreana. Totuşi, a îndeplinit rolul de loc de subscripţie în acest sens.

De asemenea, în 1902 a fost refuzată cererea Albinei pentru întemeierea de către Corvineana a unor cumpărări de cereale. Conducerea Albinei a fost îndrumată spre Banca Agricola care se ocupa în mod special de acest gen de afaceri39.

În concluzie, putem spune că, deşi a fost o bancă mijlocie, Corvineana a reprezentat la un moment dat interesele românilor hunedoreni şi a încercat, prin politica bancară dusă de-a lungul a 23 de ani, îmbunătăţirea vieţii lor lor materiale.

După Marea Unire şi integrarea tuturor băncilor transilvănene şi din Partium în sistemul financiar al României Mari, Corvineana îşi continuă evoluţia normală.

Aceasta se va întâmpla până când, în 1948, noul sistem politic impus după Al Doilea Război Mondial în estul Europei, o forţează să-şi întrerupă existenţa.

37 Lucian Dronca, op.cit.,p. 463 38 Ibidem , p. 495 39 Ibidem, p. 520


77

Consideraţii privitoare la bibliotecile ecleziastice arădene

Preot dr. Pavel Vesa, Arad

Alături de îndeletnicirea permanentă de producere şi reproducere a culturii scrise (mai întâi prin copiere, împodobire şi legare a manuscriselor, apoi prin crearea şi tipărirea cărţilor), intelectualitatea română a cultivat şi un alt moment al faptului cultural: păstrarea cărţilor prin intermediul bibliotecilor1. Străduinţa acesto-ra de a aduna şi conserva cărţile aduse, copiate sau tipărite, constituie o mărturie a înclinaţiei timpurii a cărturarilor noştri nu numai către actele de creaţie culturală, ci şi pentru transmiterea valorilor produse2.

Bibliotecilor mănăstireşti li s-au adăugat cele personale, aparţinând elitei laice sau ecleziastice. Bibliotecile moderne din secolele XVIII-XIX, extinse, sub formă oficială, în biblioteci parohiale, şcolare sau sub formă particulară, prin numeroasele biblioteci ale clerului, învăţătorilor sau altor reprezentanţi ai elitei româneşti, ne dezvăluie, prin cuprinsul lor, sentimente şi 1 Biblioteca este o colecţie organizată, publică sau particulară, de cărţi, manuscrise, periodice, documente grafice, iconografice şi alte categorii de documente (stampe, hărţi, fotografii) pentru a satisface cerinţele de informare şi documentare ale cititorilor, în cazul celor publice, sau ale deţinătorului, în cazul celor particulare. Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, 1992, p. 47. 2 Adela Becleanu Iancu, Geneza culturologiei româneşti, Iaşi, 1974, pp. 63-64.

concepţii ce animă intelectualitatea română modernă în formare. Imaginea celor mai de seamă biblioteci ecleziastice din secolele XVIII-XIX, din cauza insuficientei cercetări pentru a dimensiona mai exact suportul bibliografic şi dinamica de idei şi argumente în care, cu atâta putere şi specificitate, s-a produs mişcarea politică iluministă, doritoare de reforme şi instituţii pentru emanciparea culturală şi naţională a românilor, ni se prezintă încă destul de deficitară.

Capitol distinct şi de o necontestată importanţă a vieţii noastre bisericeşti şi culturale, istoricul bibliotecilor ecleziastice se află într-un stadiu de evoluţie lentă, situaţie care ar putea fi înlăturată printr-o angajare mai fermă a cercetătorilor istorici. Reconstituirea istoricului şi a conţinutului bibliotecilor episcopale, mănăstireşti, protopopeşti, parohiale şi cele particulare, îndeosebi ale celor care au aparţinut elitei clericale, investită cu un oarecare rol în viaţa comunităţilor, va permite nu numai cunoaşterea orizontului de cunoştinţe şi preferinţe de lectură ale acestora, ci şi a mijloacelor care au contribuit la formarea spiritului public românesc, aflat într-o conexiune necesară cu modul de răspândire a cărţii în medii sociale şi în spaţii cât mai vaste. Deoarece circulaţia cărţii poate fi considerată şi ca o dimensiune a evoluţiei intelectualităţii unei societăţi, din această perspectivă, aducerea în discuţie a unor biblioteci ecleziastice (cele ale unor instituţii şi asociaţii laice fiind mai cunoscute) are menirea de a situa, în planul investigaţiilor ştiinţifice şi aceste valori spirituale care, întregesc imaginea lecturii în societate, a elementelor ei de semnificaţie.

Autoritatea ecleziastică superioară, atât în secolul al XVIII-lea, dar mai ales în cel următor, era interesată de procurarea de cărţi, în special cele de slujbă, pe seama bibliotecilor parohiale. Multe circulare de la începutul secolului al XIX-lea demonstrează aceasta. Era o obligaţie


78

profesională semnalarea cărţilor necesare precum şi consemnarea periodică a celor deja intrate în fondul parohial de bibliotecă. La 6 iulie 1822, Consistoriul eparhial arădean, aducea la cunoştinţa preoţilor dispoziţia mitropolitului Ştefan Stratimirovici al Carloviţului prin care cerea tuturor preoţilor de a inventaria cărţile bisericeşti şi protocoalele existente în parohii, pentru a putea stabili ce cărţi de cult şi protocoale aveau nevoie. Protopopii erau îndrumaţi să verifice în fiecare parohie ce cărţi erau “de lipsă a le cumpăra”, să încaseze banii ce trebuiau trimişi la sediul Consistoriului pentru a putea ca toate cărţile comandate să se poată plăti şi lega3.

Imaginea celor mai de seamă biblioteci ecleziastice arădene din secolele XVIII-XX ni se prezintă încă destul de săracă, aceasta din cauza insuficientei cercetări pentru a putea dimensiona mai exact suportul bibliografic şi dinamica de idei şi argumente, în care, cu atâta putere şi specificitate s-a produs mişcarea politică iluministă, doritoare de reforme şi instituţii pentru emanciparea culturală şi naţională a românilor.

Pentru a cunoaşte cu aproximaţie rezonabilă ce a citit un cleric în secolul al XVIII-lea necesită cercetări dificile şi aprofundate. Se pot oferi mai multe câmpuri de investigaţie. Aceste eforturi se lovesc de două obstacole. Lacunele sunt enorme şi nimic nu dovedeşte că, realmente, clerul va fi citit lucrările ce se găseau în bibliotecile parohiale. Acestea nu au păstrat un număr mare de cărţi, predominau în special cele de cult şi predici.

Din păcate, dispunem de prea puţine date despre biblioteci pe care să le cunoaştem prin intermediul cataloagelor/inventarelor de care dispunem numai din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, şi acestea, cele mai multe întocmite lacunar, fără a indica întotdeauna locul şi anul apariţiei cărţii.

Pentru că “însemnarea cărţilor” ne dă posibilitatea să înţelegem pe deplin “din nevoia

3 Arhiva Arhiepiscopiei Aradului (în continuare: A. A. Aradului), doc. 106/1822.

de citit a unei societăţi, orientarea ei, moravurile ei, seriozitatea sau uşurătatea ei, situaţia ei faţă de judecata, desăvârşit informată şi foarte aspră a timpului” l-a determinat pe Nicolae Iorga să afirme, în 1907, că “nici o listă de cărţi nu e indiferentă”4.

Pentru început avem bibliotecile mănăstireşti cărora li s-au adăugat cele personale, aparţinând elitei laice5 sau marilor figuri clericale. Bibliotecile moderne din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, extinse, sub formă oficială, în biblioteci parohiale, şcolare (aparţinând şcolilor superioare) sau sub formă particulară, prin numeroasele biblioteci ale clerului ortodox (Nicolae Horga Popovici, Ghenadie Popescu, Ambrozie Jurma, Nicolae Butariu, Andrei Alexandru Papp, Iosif Goldiş, Augustin Hamsea, Vasile Mangra, Ioan Ignatie Papp, Gheorghe Ciuhandu, Iustin Iulian Suciu) sau romano-catolic (Baptist Mayer) 6 , ale profesorilor (Alexandru Gavra, dr. Astanasie Şandor), învăţătorilor (Petru Vancu, Iuliu Putici7, Simeon Oprean8) sau altor reprezentanţi ai elitei

4 Nicolae Iorga, Oameni şi cărţi, în “Floarea darurilor”, vol. II, Bucureşti, nr. 9, 27 mai 1907, p. 129. 5 Dintre bibliotecile din această categorie amintim pe cele ale lui Andrei Forray, cunoscut subprefect al Aradului; Sava Tekelia (1761-1842), om de cultură sârb, militant pentru drepturile naţionale ale acestora; Ştefan Orczy; János Vásárhelyi; Ştefan Csáky; Petru Atzél; cea a familiei Mocioni; a lui Alexandru Gavra; Vasile Goldiş; Ferenc Vőrős; Fábián Gábor. Amănute despre bibliotecile lor vezi în volumul Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad, Arad, 2006, pp. 7-15, 36-40. 6 Amintim biblioteca abatelui Baptist Mayer, preot romano-catolic cu activitate pastorală şi culturală desfăşurată printre şvabii din Aradul Nou. A înfiinţat şi inspirat diferite asociaţii culturale ca Philharmonie sau Kulturverein în 1920. A avut o biblioteca ce consta dintr-un număr de 6 000 volume. Unele dintre ele se mai păstrează şi astăzi în biblioteca Parohiei romano-catolice din Aradul Nou. Cf. Ibidem, p. 15. 7 Vezi: Dan Demşea, Activismul cultural desfăşurat de către învăţătorul Iuliu Putici în anii premergători Marii Uniri, în “Chemări spre Casa Cărţii”, Arad, 2009, pp. 222-226. 8 Simeon Oprian, “sistematicul învăţătoriu în şcoala românească trivială din Arad” în 1823 şi-a cumpărat Mitterpacher Ludovic, Învăţături despre agonisirea vieţei de vie (Buda 1813), iar un an mai târziu, cumpăra Calendar pe 100 de ani (Buda, 1814), cf. Elena Mosora, Doina Hanga, Catalogul cărţii vechi româneşti din colecţiile B. C. U. “Lucian


79

româneşti, ne dezvăluie, prin cuprinsul lor, sentimente şi concepţii ce animă intelectualitatea română modernă în formare. Începând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, acestora li se adaugă bibliotecile asociaţiilor profesionale din Arad şi judeţ9.

În Arad, prima bibliotecă publică a fost constituită în anul 1881 datorită unei asociaţii culturale şi consta dintr-un fond de 1 523 volume. În 1913 s-a mutat dintr-o încăpere situată în clădirea Teatrului Clasic „Ioan Slavici” de astăzi, în clădirea Palatului Cultural. În timp, prin donaţii şi diverse subvenţii, ajunge să-şi sporească numărul şi calitatea valorică a colecţiilor. În 1921, fondul este îmbogăţit cu 2 032 volume din biblioteca istoricului A. D. Xenopol (donaţie făcută de soţia sa Riria Xenopol) 10 , astfel că la sfârşitul perioadei

Blaga”, Cluj 1561-1830, Cluj-Napoca, 1991, nr. 466, p. 172; nr. 482/2, p. 176. 9 Biblioteca Asociaţiei generale a muncitorilor din Arad (iulie 1870); Cercul de lectură al funcţionarilor inferiori de la Căile Ferate din Arad (1896); Societatea de lectură şi ajutorare a mecanicilor conducători de locomotive şi automotoare de la C. F. R. şi C. F. A. C. Arad (1922-1949); “Căminul muncitorilor” (1913-1934); Clubul ziariştilor minoritari din Arad (1928); Căminul industriaşilor din Aradul Nou (1929); Reuniunea pompierilor de pe teritoriul Aradului Vechi (sfîrşit sec. XIX); Reuniunea civilă a pompierilor voluntari din cartierul Aradul Nou; Biblioteca militară din cetatea Aradului; Societatea de lectură a industriaşilor din Curtici (1888); Reuniunea de cetire şi cântări a meseriaşilor români din Nădlac (1903); Căminul meseriaşilor independenţi din Nădlac (1931-1943); Asociaţiunea comercianţilor din Nădlac (1930-1943); Societatea meseriaşilor şi comercianţilor “Avram Iancu” din Hălmagiu (1919-1949); Clubul de lectură a meseriaşilor din Ineu (1922-1949); Reuniunea de cântări a meseriaşilor români din Şiria (1925.1949); Reuniunea tânărilor industriaşi din Sfânta Ana (1930-1946). Pentru amănunte, despre fiecare în parte, vezi: Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad, pp. 31-36. 10 Barbara Farkaş, Aurel Lazăr, Biblioteca A. D. Xenopol, în vol. “A. D. Xenopol 1847-1920. Omagiu”, Arad, 1970, pp. 29-30. Meritul orientării acestei biblioteci spre Arad îi revine lui Vasile Goldiş, el fiind cel care şi-a sfătuit prietenul, aflat pe patul de suferinţă, să-şi doneze Aradului biblioteca. Pentru alte mănunte legate de donaţia Xenopol vezi: Felicia-Aneta Oarcea, Lazăr Nichi, deschizător de drumuri în organizarea bibliotecilor arădene, în vol. “Preocupări culturale în Casa Cărţii”, Arad, 2007, pp. 144-147.

interbelice11. Biblioteca arădeană deţinea 50.000 volume12. În 1952 deţinea 66.404 volume, în 1960 un număr de 135.884 volume, iar în 1970 fondul se ridica la cifra de 248.092 volume. Până la sfârşitul trimestrului întâi al anului 2006, au fost luate în evidenţă informaţională 108.000 cărţi din totalul de 465 759 de exemplare deţinute de bibliotecă. Instituţia deţine 632 de manuscrise, 22 de incunabule, 22 000 de cărţi vechi, 7.577 de documente audio-vizuale, 47 de documente pe suport electronic şi alte 4 117 documente de bibliotecă (hărţi, fotografii)13.

În anii ’90, în peisajul cultural arădean au fost înfiinţate două biblioteci universitare: Biblioteca “Cornelia Bodea” a Universităţii de stat “Aurel Vlaicu” şi Biblioteca “Tudor Arghezi” a Universităţii de Vest “Vasile Goldiş”. Ambele deţin, în primul rând, donaţiile făcute de Academician Cornelia Bodea (1910-2010) şi de urmaşul scriitorului Tudor Arghezii, Baruţiu T. Arghezi (1925-2010). Pe lângă cele două donaţii valoroase, se adaugă şi achiziţiile făcute de cele două Universităţi şi alte donaţii mai mici.

Dintre bibliotecile ecleziastice ale celorlalte confesiuni amintim pe cea a Ordinului minorit din Arad 14 cu cărţi provenite din bibliotecile mănăstirilor minorite din Eperjes şi Vimpac (judeţul Sopron). La sfârşitul secolului al XIX-lea biblioteca număra 3.400 volume, majoritatea teologice. Mai amintim bibliotecile parohiei romano-catolice din Aradul Nou şi pe cea a Ordinului franciscan de la Maria-Radna.

***

11 În anul 1934 Biblioteca Palatului Cultural a fost beneficiara donaţiei Goldiş, soţia sa Elena donând o parte din cărţile soţului ei. Donaţia cuprindea 213 titluri. Pentru amănunte vezi: Olimpia Zdorba, Biblioteca lui Vasile Goldiş, în “Comunicări şi referate”, Arad, 1974, pp. 12 După unele surse arhivistice, în anul 1921, Biblioteca Palatului Cultural deţinea aproape 100 000 volume, cf. Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Arad, Fond Primăria Municipiului Arad, dosar 821/1945, f. 5-12. 13 Cătălin Ionuţaş, Barbara Farkaş, Biblioteca municipală Arad, Arad, 1973, pp. 5, 6; Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad, p. 131. 14 Pentru biblioteca minoriţilor din Arad vezi: Cătălin Ionuţaş, Colecţia de incunabule a Bibliotecii judeţului Arad, în “Ziridava”, VI, 1976, pp. 473-482.


80

Imaginea celor mai de seamă biblioteci ecleziastice arădene din secolele XVIII-XX ni se prezintă încă destul de săracă, din cauza insuficientei cercetării pentru a dimensiona mai exact suportul bibliografic şi dinamica de idei şi argumente în care, cu atâta putere şi specificitate, s-a produs mişcarea politică iluministă, doritoare de reforme şi instituţii pentru emanciparea culturală şi naţională a românilor.

Reţeaua bibliotecilor arădene era alcătuită din mai multe tipuri de asemenea instituţii: cea a Episcopiei, a mănăstirii Hodoş-Bodrog, parohiale, protopopeşti (mai puţin), şcolare, ale diferitelor asociaţii culturale 15 , ale corurilor (ale “reuniunilor de cetire şi cântări”), ale Reuniunilor învăţătoreşti16, mai târziu, biblioteci ale Astrei, la care se adaugă bibliotecile particulare17. Rolul celor din urmă n-a fost, în fond altul, decât cel al bibliotecilor publice.

Bibliotecile din mediul rural al secolului al XIX-lea prezintă şi ele interes pentru specialiştii din domeniu, în sensul că lumea satului a avut o însemnătate deosebită în istoria noastră naţională şi, prin urmare, toate componentele acesteia – deci şi cele spirituale, între care se numără penetraţia şi răspândirea cărţii – au valoare de problematică istoriografică autentică. Aceste biblioteci au ridicat conştiinţa colectivă a satului din punct de vedere cultural, al informaţiei culturale, deschizând totodată orizonturile cunoaşterii spre domenii variate.

Bibliotecile în general, atât cele parohiale, şcolare şi ale clerului de mir, au ridicat conştiinţa 15 Societatea arădeană de lectură (1840), Casina arădeană (1830), Societatea cititoare din Lipova (1838), Casina românească din oraşul Lipova (1842-1952), Biblioteca Asociaţiunii naţionale arădene pentru cultura şi conversarea poporului român (1863), Biblioteca Societăţii de lectură a teologilor arădeni (1867), Asociaţiunea Kölcsey (1882-1895). Pentru amănunte despre fiecare în parte vezi: Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad, pp. 41-73. 16 Biblioteca Reuniunii învăţătorilor români din dieceza Aradului. 17 Amintim bibliotecile particulare de împrumut: Krispin Joz, a fraţilor Bettelheim, Karolina Wolff, Kerpel Izso, biblioteca lui Löbl. Cf. Momente din istoria lecturii publice în municipiul şi judeţul Arad, pp. 36-40.

colectivă din punct de vedere cultural, ele devenind instituţii în sine, unităţi cultural-spirituale, întemeind puncte de plecare, deschizând orizonturile cunoaşterii spre domenii variate. Conţinutul bibliotecilor mărturisesc limpede preocupările celor care le-au creat. Acumularea de lucrări pe aceeaşi temă într-o bibliotecă nu este opera hazardului. Într-o epocă în care fondurile de carte se constituie şi se dezvoltă, ele reflectă preocupările vii, mai mult decât grija pentru păstrare. De aceea listele de cărţi devin atât de elocvente. Din persepectiva elementului românesc, efectele s-au văzut în maturizarea conştiinţei naţionale şi în pregătirea cultural-naţională a generaţiei care a înfăptuit Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

***

Din păcate, multe cărţi au dispărut din

bibliotecile parohiale, şcolare sau cele particulare ale clerului, aceasta din mai multe motive. În primul rând, a fost neglijenţa preoţilor şi învăţătorilor sau a altor persoane rânduite a administra bibliotecile. Pe de altă parte, după instaurarea comuniştilor la putere, au existat dispoziţii prin care se cerea efectuarea unei trieri drastice a cărţilor. Încă din primii ani ai dictaturii comuniste au fost scoase prin ordin, din bibliotecile româneşti mii de volume. Episcopia Aradului a cunoscut din plin amploarea şi teroarea porovocată de acest fenomen. Biblioteca Episcopiei, în fondul căreia se găseau cărţi de patrimoniu, a cunoscut repetate epurări. Au fost supuse aceluiaş procedeu distrugător bibliotecile protopopiatelor, cele parohiale, ale Academiei Teologice şi a Şcolii Normale “Dimitrie Ţichindeal”.

Regele Mihai I al României, la 2 mai 1945, în conformitate cu art. 16 din Convenţia de armistiţiu a semnat “Decretul Lege nr. 1 488 pentru retragerea unor anumite publicaţiuni periodice şi neperiodice, reproduceri grafice şi plastice, filme, discuri, medalii şi insigne metalice”18.

18 “Monitorul Oficial”, nr. 102, 4 mai 1945, pp. 15-16.


81

În acelaşi număr al “Monitorului Oficial”

(nr. 102 din 4 mai 1945) a fost publicată şi legea nr. 364 din 1945 prin care s-a stabilit “că publicaţiile cu caracter dăunător bunele relaţii cu Naţiunile Unite, care vor fi calificate ca atare, de către o comisie specială ce funcţionează pe lângă Ministerul Propagandei, vor trebui depuse – în provincie la Prefecturi în termen de 30 de zile [...] de la publicarea listelor respective”19. Instituţiile ecleziastice - episcopii, protopopi, parohi - erau 19 Listele au fost publicate în “Monitorul Oficial” din 1945-1946: Nr. 68, 12 martie 1945, nr. 95, 25 aprilie 1945, nr. 103, 9 mai 1945, nr. 129, 9 iunie 1945, nr. 183, 14 august 1945, nr. 180, 22 august 1945, nr. 197, 31 august 1945, nr. 199, 3 septembrie 1945, nr. 205, 8 septembrie 1945, nr. 231, 10 octombrie 1945, nr. 248, 30 octombrie 1945, nr. 288, 15 decembrie 1945, nr. 3, 3 ianuarie 1945, nr. 17, 19 ianuarie 1946; nr. 68, 21 ianuarie 1946. cf. Episcopia Aradului în vremuri de răscruce istorică. 1918-1948. Colecţie de documente (Prefaţă, P. S. S. Episcop, dr. Timotei Seviciu, Studii introductive, Vasile Popeangă şi pr. Vasile Pop. Note şi comentarii Vasile Popeangă), Arad, 2006, doc. 177, p. 746.

obligate să ia toate măsurile “pentru scăderea lor din registrele de inventar, cu formele prevăzute în Îndreptarul Inventarierii Patrimoniului Public broşura 573/1945 (ediţia a III-a) tipărită la Monitorul Oficial”20.

Nu cunoaştem în care măsură preoţii au fost receptivi la această dispoziţie. Un lucru este însă sigur, după doi ani, prin adresa Nr. 3462/1948 a Episcopiei Aradului, se trimitea tuturor parohiilor, în copie ordinul Ministerului Cultelor nr. 39414/1948, prin care se cerea tuturor preoţilor să “înainteze acelei Sf. Chiriarhii tablouri cuprinzând titlul volumelor existente în bibliotecile parohiale, urmând ca să fie epurate cărţile interzise, inclusiv cele în legătură cu monarhia. Această epuraţie se va face având ca ghid volumul “Publicaţiuni interzise”, editată de Ministerul Informaţiilor şi Artelor în 1948. Cărţile epurate vor fi predate Consilieratului Judeţean respectiv, care va lua măsuri să le predea Direcţiei Generale a Siguranţei din Bucureşti”21.

La 8 decembrie 1948, protopopul Ştefan R. Lungu al Butenilor, anunţa că “în baza rapoartelor speciale primite de la parohii, cărţi epurabile, în bibliotecile parohiale din tract, nu sunt. În baza dispoziţiilor anterioare din anul trecut, conducătorii de oficii partohiale au distrus unele cărţi din bibliotecile parohiale cu caracter fascist, anticomunist şi regalist. Asemenea cărţi au fost şterse şi din registrele oficiale”22.

Cu toate că membrii Consiliului eparhial, protopopii şi preoţii parohi nu se împotrivesc acestei “crime organizate asupra Culturii şi Istoriei României” executând ordinele primite de la autoritatea comunistă şi ateie, au existat şi preoţi parohi care nu au dus la îndeplinire ordinele primite. Amintim preoţii din parohiile: Belotinţ, Birchiş, Bruznic, Căpălnaş, Chelmac, Cuvejdia,

20 Ibidem, doc. 177, p. 746. 21 Arhiva Parohiei Ortodoxe Române Dieci, doc. Circulara Nr. 363/1948 a Oficiului Protopopesc Gurahonţ, neinventariat. 22 Mihai Săsăujan, Academia de teologie ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuţii la istoria învăţământului teologic românesc, Arad, 2004, p. 270.


82

Dorgoş, Firiteaz, Fiscut, Şiştarovăţ, Varniţa, Vinga23.

Constatându-se că mai existau multe parohii în care nu au fost revizuite bibliotecile parohiale, la 14 decembrie 1950, Ministerul Cultelor cerea Episcopiei Aradului să dispună protopopilor şi preoţilor “să procedeze la scoaterea din biblioteci a tuturor publicaţiunilor interzise, depunându-le la autorităţile locale contra dovadă”24. După numai trei ani, în 1953, este emisă o nouă dispoziţie ca “preoţii să revizuiască biblioteca parohială şi personală şi casele parohiale, înlăturând cărţile, fotografiile, insignele, etc. de conţinut monarhic”. Preoţimea fiind sfătuită ca prin aceasta “să sporească în toate acţiunile acelea care conduc la triumful socialismului, la asigurarea păcii între popoarele lumii şi la fericirea poporului muncitor din Patria noastră”25.

23 Viorel Dorel Cherciu, Biserică, carte, le ctură şi bibliotecă în Banat, Timişoara, 2011. pp. 319-320. 24 A. A. Aradului, grupa II, dosar 60/1950, doc. 1592. 25 „Mitropolia Banatului”, anul III, 1953, nr. 11-12, p. 10.

În urma acestei dispoziţii au fost distruse multe cărţi reprezentative pentru teologia, istoria şi cultura naţională. Aşa sa întâmplat cu un număr de 44 de cărţi şi două colecţii de revistă (“Gîndirea” şi “Luceafărul” 26 ) din Biblioteca Episcopiei Aradului.

Nici bibliotecile şcolilor teologice nu au scăpat de epurări. În 9 octombrie 1946, Prefectura judeţului Arad trimitea rectoratului Academiei Teologice prin care solicita o declaraţie, în sensul în care instituţia şcolară nu mai poseda nici o publicaţie prevăzută în broşura Publicaţiuni scoase din circulaţie până la 1 iulie 1946, comunicată de Chestura poliţiei municipiului Arad. La 19 februarie 1948, rectorul Ilarion V. Felea înainta Biroului Cenzurii din Arad lista cărţilor epurate din biblioteca Academiei Teologice27. El înştinţa că atât cărţile menţionate, cât şi celelalte cărţi din bibliotecă nu puteau fi puse la dispoziţia studenţilor deoarece biblioteca nu era în stare de funcţionare28. Acţiunile de epurare a bibliotecii au continuat şi în anii următori. Mai mult decât atât, în 1948, conform dispoziţiilor Ministerului Cultelor, Academia Teologică era obligată să-şi înzestreze cu “lucrări sovietice lămuritoare, după ce le veţi fi expus într-o vitrină amenajată în interiorul şcolii”29.

De frica unor posibile persecuţii, mai ales datorită inculturii ofiţerilor anchetatori (miliţieni sau securişti) a activiştilor de partid, dar şi servilismului unor preoţi şi învăţători, au fost distruse şi multe cărţi care nu erau menţionate în ordinul primit, astfel, bibliotecile româneşti au fost rău lovite ca o încercare de pierdere a identităţii noastre naţionale.

26 Revista a apărut în 1912 sub redacţia lui Octavian Goga şi a avut între colaboratori pe Ion Agârbiceanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Liviu Rebreanu, Ioan Slavici, Aron Cotruş. 27 Lista menţionează la început un număr de 95 titluri, din

păcate ultima filă a documentului lipseşte. În această situaţie putem cunoaşte numai un număr de 71 titluri. Cf. M. Săsăujan, op. cit., pp. 268-270.

28 Ibidem, p. 268. 29 Ibidem, p. 265.


83

Aspecte ale evoluţiei problemei chiaburilor în Regiunea Hunedoara

Prof. dr. Livia Coroi, Colegiul Naţional „Avram Iancu” Brad

Termenul de „chiabur” este de origine turcă (kibār) şi înseamnă ţăran bogat.1 El a fost impus de comunişti şi era similar celui de „culac” din Rusia Sovietică, indicând duşmanul de clasă din lumea rurală. Definirea chiaburimii era esenţială în politica opresivă a regimului comunist, dar cu toate acestea ea a fost marcată de ambiguităţi.

Intelectualul Partidului Comunist din

România, Lucreţiu Pătrăşcanu, aprecia „ca făcând parte din chiaburime, în sensul strict al cuvântului, toţi acei care stăpânesc în jurul a 25 ha, mergând în jos până la o proprietate de 10 ha, şi în sus până la 50 ha. După ţinuturi şi condiţii concrete, putem ridica această limită până la 100 şi chiar peste 100 ha”.2 În Raportul Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului 1 Dicţionarul explicativ al limbii române (DEX), Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1975, p. 145. 2 Lucreţiu Pătrăşcanu, Problemele de bază ale României, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Socec & Co. S.A.R., 1945, p. 89.

Muncitoresc Român (CC al PMR), prezentat de Gheorghe Gheorghiu-Dej la Plenara din 3-5 martie 1949, evenimentul care a marcat debutul colectivizării, erau indicate drept criterii de încadrare a chiaburului: „Dacă are pământ, în ce regiune se află pământul, dacă mai posedă şi alte mijloace de producţie, câte şi anume ce fel de mijloace de producţie; felul de cultură; cât produce şi cât aduce din cultura sa pe piaţă; dacă exploatează sau nu muncă străină; dacă este sau nu exploatat de alţii; mărimea familiei, precum şi o serie de împrejurări locale pe care le putem aprecia numai cercetând fiecare caz concret în parte. /Hotărâtor însă este dacă exploatează sau nu muncă străină şi dacă este sau nu exploatat de alţii; dacă are sau nu mijloace de producţie, câte şi ce fel de mijloace de producţie.”.3 În contextul criticii la adresa deviaţionismului Anei Pauker, în primăvara anului 1952, Gheorghe Gheorghiu-Dej dădea Indiciile de încadrare a chiaburilor, document adoptat în şedinţa Biroului Organizatoric din 21 aprilie 19524 şi trimis în prima parte a lunii mai în teritoriu.5 Astfel, erau socotiţi chiaburi cei care aveau la acea dată sau au avut în 1947-1951 proprietăţi agricole în care au folosit sau foloseau muncă salariată, a unuia sau mai multor muncitori permanenţi sau sezonieri mai mult de 30 zile pe an. Mai erau considerate chiabureşti gospodăriile propri-etarilor agricoli care au avut în perioada 1947-1951 sau deţineau la data evaluării proprietăţi agricole situate în mediul rural sau urban, posedând, totodată, şi alte mijloace de producţie pe care le exploatau în scopul de a obţine venituri: mori, teascuri, cazane de ţuică etc. Deşi nu aveau tangenţă directă cu agricultura, erau

3 Dan Cătănuş, O. Roske, Colectivizarea agriculturii în România, Dimensiunea politică, vol.I, 1949-1953, Bucureşti, INST, 2000, p.54 4 Serviciul Judeţean Hunedoara al Arhivelor Naţionale (în continuare SJHAN), Fond PCR - Comitetul Regional, d. 430/1952, f.252; D. Cătănuş, O. Roske, op.cit., p. 304. 5 SJHAN, fond cit., d. 430/1952, f. 237.


84

socotite chiabureşti gospodăriile celor care, indiferent de proprietatea agricolă, au deţinut sau încă deţineau în mediul rural diferite întreprinderi comerciale sau se ocupau cu diferite forme ale comerţului particular.6 Plusul de rigurozitate presupus de aceste indicii nu a eliminat vaguităţile termenului, dar a prilejuit masive încadrări ale ţăranilor în această categorie, urmate de numeroase contestaţii şi de revizuiri, mereu precizându-se de la Centru că indiciile au doar caracter orientativ.

În martie 1949, despre categoria chiaburimii se aprecia că este restrânsă numericeşte - cca 5,5% din gospodăriile agricole din întreaga ţară. 7 Conform Recensământului agricol din februarie 1948, în judeţul Hunedoara, dintr-un total de 83.057 gospodării, 3991 de familii aveau de la 10 ha şi 1 m2 până la 20 ha – o parte dintre acestea intrând în categoria chiaburimii - , 772 familii deţineau de la 20 ha şi 1 m2 până la 50 ha, iar 420 familii deţineau peste 50 ha, ajungând până la 100 ha8 – aceştia din urmă fiind expropriaţi prin Decretul 83/2 martie 1949.

Strategia comuniştilor români în problema chiaburilor s-a deosebit de cea stalinistă, în sensul că nu s-a trecut dintru început la lichidarea acestora, ci au fost menţinuţi şi supuşi la contribuţii grele în produse, bani şi muncă în folosul statului şi al comunităţii. Îngrădirea lor se făcea pe toate palierele vieţii sociale, obiectivele fiind declinul poziţiei economice şi slăbirea prestigiului şi a influenţei în comunitate, astfel încât masa ţăranilor de rând să poată fi manipulată de către autorităţi.

În primul rând, pentru a le anula poziţia de lideri în comunitate, ei erau excluşi de la drepturile politice; în Legea electorală din 1950 pentru alegerea deputaţilor în Sfaturile Populare, la articolul 5, se preciza că „sunt

6 Ibidem, ff. 252-255. Indiciile, pe larg, sunt şi la: Livia Sicoie-Coroi, Colectivizarea agriculturii în raionul Brad între istorie şi memorie (1949-1962), Editura Argonaut, 2009, Anexa A, pp. 456-458. 7 D. Cătănuş, O. Roske, op.cit., p. 55. 8 SJHAN, Fond Direcţia Centrală de Statistică, d. 2/1948, f. 6.

nedemni de a fi alegători sau aleşi: foştii moşieri, [...] şi chiaburii.”. În interpretarea acestui articol, se preciza că sunt nedemni chiaburii, soţiile lor, şi fiii chiaburilor care locuiesc împreună cu părinţii şi au gospodării comune, cârciumarii de la oraşe şi sate etc., având drept de vot fiii de chiaburi care se aflau în câmpul muncii, cei care au gospodărie separată etc.9

Deşi ei dispuneau de cele mai importante

resurse în comunitate, conform Statutului Gospodăriei Agricole Colective (GAC), chiaburii nu erau admişi în aceste unităţi şi, în acest sens, într-o notă telefonică de la CC al PCR, Secţia Agrară, din 24 septembrie 1950 (una dintre numeroasele note de acest fel), se cerea să fie identificaţi chiaburii pătrunşi în GAC şi pregătită excluderea lor urgentă.10 Explicaţia este complexă şi ţine atât de natura imaginii chiaburului – duşman de clasă - şi a gospodăriei agricole colective (înfiinţată de „ţărănimea muncitoare” pentru a construi comunismul la sate), cât şi de raţiuni economice, chiaburii fiind necesari regimului pentru aprovizionarea oraşelor cu produse agroalimentare şi a unor ramuri industriale cu materie primă. Extragerea avuţiei din gospodăria chiaburilor s-a făcut în special prin colectarea produselor agricole pentru fondul de stat, la preţuri modice. Prin Decretul nr.121/

9 SJHAN, Fond PCR..., d. 2/1950, f. 289. 10 Ibidem, d. 3/1950, f.17.


85

6 iulie 1948 s-a reglementat regimul de colectare a cerealelor, invocându-se situaţia gravă a aprovizionării cu alimente a centrelor urbane şi caracterul urgent al colectării produselor agricole. Instrucţiunile precizau relativ la cota de predare, că “este astfel socotită încât ea reprezintă de fapt numai o parte a prisosului producătorilor agricoli. Restul prisosului rămâne la dispoziţia lor fie pentru nevoile lor gospodăreşti, fie pentru vânzare la preţul pieţii.”.11 Extinse la toate culturile din gospodăria ţărănească, ele erau majorate pentru chiaburi cu 20%, începând din 1952. Din 1948-1949, se implementa şi treieratul la arie, astfel că ţăranii nu aveau nicio posibilitate de a se sustrage achitării cotei de cereale. În 14 ianuarie 1949, se reglementa colectarea laptelui, de la cei care deţineau vaci şi bivoliţe. Peste doi ani se pretindea cota de lapte şi de la cei care nu aveau vite, dar aveau peste 8 ha teren, pentru ca, după un an, chiaburii să fie supuşi la cota de lapte corespunzătoare unei vaci, chiar dacă nu deţineau vaci sau bivoliţe, iar pentru ei, cota din laptele de vacă, bivoliţă, oaie şi capră era majorată cu 30%. În stabilirea cotelor de carne, la începutul anului 1953, se prevedea ca gospodăriile chiabureşti să predea obligatoriu cote majorate cu 30% faţă de gospodăriile agricultorilor individuali din zonă.12 Din acelaşi an, se majora pentru chiaburi cota la colectarea lânii, cu 10%, iar pentru oile ascunse, la cota oficială se aplica o majorare de 30%.13 Volumul cotelor era repartizat pe unitate administrativă, de unde se defalca pe gospodării, iar cum în satele de munte familiile care aveau până la 1 ha teren erau scutite de cotă, iar la deal şi câmpie cele care aveau până la 0,5 ha, excesiva fărâmiţare a proprietăţii făcea ca numărul mare de scutiţi să fie compensat prin perceperea de cote sporite de la chiaburi. Achitarea cotelor a reprezentat o problemă pentru întreaga ţărănime, dar în special pentru chiaburi. În 1950, în raionul

11SJHAN, Fond Pretura Plasei Baia de Criş, d. 7/1948, ff. 1-12. 12 HCM 160, în CHD nr.5/21 ianuarie 1953. 13 HCM 1029/8 aprilie 1953 în Monitorul Oficial nr. 26/13 aprilie 1953.

Deva, erau 107 chiaburi impuşi la cotă, iar dintre aceştia, 37achitaseră cotele în totalitate, iar alţi 70 doar parţial.14

Gospodăria chiaburului era extorcată şi prin politica fiscală, impozitele agricole fiind în spiritul luptei de clasă. Legea nr. 18 din 14 iulie 1949 stabilea un impozit progresiv pe avere, cu creşteri accentuate, pentru chiaburi majorându-se cu cote între 20 şi 50%. Prin Decretul nr.124/31 mai 1952, majorarea cu 50% se extindea asupra tuturor chiaburilor.

„Munca voluntară” în folosul comunităţii, practicată masiv de regim, era una dintre cele mai grele şi umilitoare obligaţii pentru chiaburi. Reprezentativ pentru abuzurile pe care autorităţile locale le puteau face pe acest segment al persecutării chiaburilor, este „Planul de muncă” pe care Sfatul Popular al Comunei Rişculiţa, raionul Brad, i-l întocmea lui Popovici Carolina, văduvă de 63 de ani, pe luna octombrie 1950, nelăsându-i nicio zi liberă. La contestaţia acesteia, Centrul intervenea, recomandând ca astfel de greşeli să nu se mai producă.15

Legislaţia s-a perfecţionat deosebit de opresiv pentru chiaburi, încălcarea normelor implicând pedepsirea lor conform Decretului nr.183/30 aprilie 1949; aceste dosare erau judecate de instanţa pentru sabotaj. În Raportul pe 1950, prezentat conducerii regionale de partid, procurorul-şef Nicolae Buianu de la Parchetul Tribunalului Deva, se menţiona principiul care a guvernat rezolvarea cauzelor: „Toate dosarele să fie rezolvate numai în spiritul luptei de clasă – înainte de a 14 SJHAN, Fond PCR..., d. 305/1950, ff. 77-78. 15 Zilnic era programată la muncă în folosul comunităţii, în intervalul orar 6-19, urmând să raporteze în fiecare seară activitatea desfăşurată în cursul zilei, întreaga activitate fiind verificată. În două zile trebuia să măture drumul, în şase zile, să care gunoi de grajd pe câte 40 ari şi să-l împrăştie pe loc, în şase zile să are şi să semene la alţi săteni, în patru zile să ducă câte două care de lemne din pădure la instituţii şi săteni, într-o altă zi să taie cu firezul 1m3 de lemne pentru şcoală, într-o zi pregătirea unui teren pentru arat, în patru zile să lucreze la curăţitul şanţurilor, văruitul gardurilor, la amenajări şi igienizări în căminul cultural, în şapte zile era programată la cărat piatră pentru drumul din Grueţ şi să lucreze la acest drum. Vezi, SJHAN, Fond Sfatul Popular Raional Brad, d. 1/1951, f. 183.


86

se rezolva dosarul, cunoaşterea profilului social al omului.”.16

Autorităţile îi pretindeau chiaburului să-şi utilizeze propriile mijloace productive în folosul comunităţii, pe cheltuială proprie şi prin munca sa, fără însă a fi răsplătit în vreun fel, veniturile aferente fiind însuşite de stat. Deosebit de dificilă era situaţia chiaburilor proprietari de batoză, ei fiind obligaţi să o întreţină şi să o exploateze în folosul comunităţii şi a statului, lor nerevenindu-le nicio recompensă. În aceste condiţii, Biriş Petru din Bobâlna, în 1949, a reacţionat prin ameninţări faţă de autorităţi, devenind fugar, şi a fost acuzat că l-a împuşcat pe delegatul de la batoză, Borşei Iosif; deşi a fost doar bănuit, şi nu dovedit ca vinovat, el a fost pedepsit, în contumacie, la muncă silnică pe viaţă şi despăgubirea soţiei victimei cu 120.000 lei; a fost ucis de către autorităţi la 26 august 1952. 17 Pentru nerepararea batozei, proprietarii erau acuzaţi de sabotaj şi amendaţi cu 10.000 lei.18 În pofida frecventelor pedepse, în şedinţa cu primii secretari raionali şi preşedinţii de sfaturi populare raionale din Regiune, desfăşurată în 12 iunie 1951, se aprecia, în contextul referirilor la stadiul reparării batozelor, că justiţia se face vinovată de a nu-i pedepsi pe chiaburii sabotori.19 De asemenea, erau obligaţi masiv la diverse alte munci în folosul comunităţii, cu propriile

16 SJHAN, Fond PCR..., d. 14/1951, f. 53. 17 Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, „Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968). Documente, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003, p. 161. 18 Spre exemplu: Gorcea Marcu din Ribiţa, de 63 de ani, cu 8 iugăre teren, proprietar de batoză, era acuzat de sabotaj, deoarece nu repara eficient batoza pentru treierat în satul Căraci, comuna Baia de Criş şi a fost amendat cu 10.000 lei. Cf. SJHAN, Fond Curtea de Apel Deva, d. 8/1950, ff. 299-301. Ghilean Nicolae din comuna Curechiu, raion Brad, coproprietar de batoză cu Glava Crăciuna, era condamant la 10.000 lei amendă corecţională pentru că nu şi-a reparat batoza pentru a începe la timp treierişul şi colectările, el motivând că Atelierele Centrale Crişcior nu au reuşit să-i asigure piesele necesare, din cauza aglomeraţiei de comenzi la acestea. Cf. Ibidem, d.7/1951, ff.56-57. 19 SJHAN, Fond PCR..., d.14/1951, f.216.

atelaje, neconformarea fiind încadrată ca infracţiune.20 Pe lângă proprietarii de batoze, au fost numeroşi chiaburii care deţineau moară, fie individual, fie asociaţi; cu foarte mare uşurinţă ei erau acuzaţi de sustragerea de la achitarea integrală a uiumului către stat – pedeapsa fiind, în anii 1950-1951, de 10.000 lei amendă corecţională.21

Adeseori, chiaburii erau acuzaţi de

neefectuarea lucrărilor agricole sau de igienizare a gospodăriei în termenul stabilit şi de calitatea pretinsă, pedepsele fiind mult disproporţionate, considerându-se că atitudinea respectivă era periculoasă pentru economia naţională. Astfel, subinginerul pensionar Moldovan Iosif, din Râu Bărbat, chiabur cu 8 ha pământ arabil, o casă şi doi boi, a fost condamnat pentru faptul că nu şi-a dezmiriştit corespunzător terenul, pedeapsa prevăzând 4 luni închisoare corecţională, precum şi confiscarea averii imobiliare şi a inventarului agricol. 22 La 12 iulie 1952, lui Stăneasa Ioan din Beriu, i se confisca averea de 14 ha teren arabil, două trupuri de case şi 7 bovine, el fiind închis, pentru că nu a curăţit pomii de omizi, nu i-a văruit şi nu i-a săpat, nu a prăşit porumbul la timp şi a făcut muşuroi la

20 Spre exemplu, Boia Dumitru, chiabur din Brâznic, era condamnat, în 1950, la 10.000 lei, pentru că a refuzat să transporte lemne cu carul (el motivând că avea carul stricat). Cf. SJHAN, Fond Curtea de Apel..., d. 6/1951, f. 6. 21 Ibidem, d. 7/1951, f. 163. 22 Ibidem, d. 5/1951, ff. 487-488.


87

porumb.23 Ferencz Bernath, din comuna Uroiu-Hunedoara, proprietar a 27 ha teren arabil, era condamnat la o lună închisoare şi la 20.000 lei amendă corecţională pentru că nu a dezmiriştit în termenul cerut (5 zile de la recoltare). El declara că este bătrân şi bolnav şi că şi-ar fi dat terenul la stat; 24 i se reducea pedeapsa la 10.000 lei amendă corecţională. 25 Nu de aceeaşi clemenţă beneficia o altă familie de chiaburi: Iuga Anisefta din comuna Săcămaş, cu soţul şi fiul, erau condamnaţi la închisoare pentru că nu şi-au efectuat la timp lucrările agricole, ea fiind acuzată ulterior de dare de mită, în sprijinul soţului şi fiului, şi fiind condamnată la 1 an închisoare, 15.000 lei amendă corecţională, 3 ani interdicţie corecţională.26 La 24 aprilie 1951, Iuga Ion şi fiul său, Iuga Septimiu, „domiciliaţi în Bretea Mureşană”, erau condamnaţi definitiv, pentru că nu au executat arături de calitate – la câte 10 luni închisoare corecţională şi confiscarea averii imobiliare şi a inventarului agricol. 27 Neefectuarea lucrărilor agricole după cum era impus prin planul de cultură atrăgea după sine închisoare, amendă şi, în unele cazuri, confiscarea averii. Vulcu Elena din Orăştie, de 65 de ani, cu 14 iugăre teren, nu a efectuat însămânţările cum i s-a impus prin planul de cultură, în toamna lui 1948, a fost condamnată la şase luni închisoare corecţională şi 10.000 lei amendă corecţională. 28 Doi chiaburi din comuna Pricaz, Voinea Ioan, cu 25,79 ha teren şi Grozavu Nicolae, cu 20,11 ha teren arabil, pentru că nu şi-au însămânţat diferenţiat tot terenul, rămânând nesemănat cca 4 ha , respectiv cca 2,5 ha teren, au fost condamnaţi la închisoare pe 3 luni, despăgubiri de 5.000 lei şi li se confisca averea imobiliară. Nu atât de 23 SJHAN, Fond PCR..., d. 715/1952, f.38. Din aceeaşi localitate, Stăncoane Ioan, ce deţinea 14 ha teren arabil, 2 boi, 3 vaci, o casă, era condamnat la 1 an şi două luni închisoare, 15.000 lei amendă şi confiscarea averii. Cf. Ibidem, d. 306/1950, f. 90. 24 SJHAN, Fond Curtea de Apel..., d. 5/1951, f. 244. 25 Ibidem, f. 462. 26 Ibidem, f.22-26. 27 Ibidem, d. 6/1951, f. 164. 28 Ibidem, d. 5/1949, ff. 42; 105.

aspru erau trataţi ţăranii mijlocaşi: Nistorescu Ioan, cu 5,46 ha teren arabil, care, de asemenea nu semănase tot ce-i fusese repartizat (0,22 ha cu cartofi), era achitat.29

Tentativele de eludare a prevederilor privind treieratul la arie atrăgeau mari pedepse, precum în cazul chiaburilor Barcay Ernest şi Barcay Vilma din Orăştie, care erau condamnaţi la 4 luni închisoare, respectiv 20.000 lei închisoare corecţională şi la confiscarea totală a averii, deoarece, în vara anului 1950, au amenajat o altă arie decât cea oficială.30 Neachitarea cotelor implica acuzaţia de sabotaj, precum, în cazul lui Costina Graţian din Blăjeni, cu 9,81 teren arabil şi cu 35 de oi, care nu şi-a predat integral cota de lână şi era condamnat la o lună închisoare şi amendă corecţională de 10.000 lei,31 sau al lui Ghila Lucia din Deva, chiabură cu 20,67 ha teren, care era obligată, în 1952, la achitarea restanţelor, la o amendă de 500 lei, fiind condamnată şi la o lună închisoare corecţională;32 De la bun început autorităţile au căutat să-i instige pe ţăranii săraci împotriva chiaburilor şi s-au erijat în protectori ai lucrătorilor agricoli. În acest spirit, Lazăr Ladislau era condamnat la 2 ani închisoare corecţională şi 40.000 lei amendă pentru că nu a plătit muncitorii agricoli pe care i-a avut în 1947-1948 numai cu bani (conform Deciziei 4.573/1947, deşi în aceasta nu se făceau referiri exprese la statutul lucrătorului agricol), ci, la libera înţelegere cu aceştia, i-a recompensat şi cu produse (la preţul oficial al acestora), cazul fiind sesizat de Poliţia din Dobra.33

În vara lui 1950, mai mulţi chiaburi erau propuşi spre deschiaburire, în scopul confiscării averii în beneficiul preconizatei gospodării colective. Aşa, spre exemplu, în 17 august

29 Ibidem, d. 5/1951, ff. 470-471. 30 Ibidem, d. 6/1951, f.76. 31 Ibidem, d. 8/1950, f. 99; o cauză asemănătoare, din acelaşi sat, cf. f.100. 32 Ibidem, d. 4/1952, f. 408. 33 Ibidem, d. 5/1949, ff.153-154; alt caz pe problema salarizării, vezi d. 8/1949, f. 439.


88

1950, Organizaţia de plasă din Baia de Criş îi propunea spre deschiaburire pe Luca Terente şi pe Luca Ştefan, pentru a avea unde să înfiinţeze sediul preconizatei gospodării colective din Cărăstău.34 Cum în satul respectiv nu s-a înfiinţat în acel an GAC (urma să se facă doar în 1959), aceştia nu au fost deschiaburiţi, dar Luca Ştefan a fost dus la Canal - aşa cum s-a întâmplat, în aceeaşi perioadă, cu un alt chiabur consătean, Brusturean Ioan.35

Deşi la încadrarea regiunilor în funcţie de fertilitate, Hunedoara se situa în penultima categorie, a patra, totuşi la începutul anilor 1950, ofensiva împotriva chiaburilor şi pentru înscrierea ţăranilor în colectiv s-a desfăşurat aici cu deosebită intensitate. Într-o „Notă-raport cu privire la situaţia arestărilor făcute de către organele Ministerului Afacerilor Interne (M.A.I.) şi procuraturii în rândul ţăranilor în anii 1951-1952, pe întreaga ţară”, datată la 1 decembrie 1961 şi având un caracter strict secret, Direcţia Regională M.A.I. Hunedoara raporta 16.146 ţărani arestaţi (cu mult peste celelalte regiuni), dintre care: 14.394 chiaburi, 1.254 ţărani cu gospodărie mijlocie, 498 ţărani cu gospodărie mică. Se preciza că la Tribunalul raional Brad şi în diferite comune din raion, au

34 Primul avea 5,10 ha teren, batoză, locomobilă, prăşitoare, trăsură, plug, grapă, plug de tractor, căruţă, 2 cai, o vacă, 2 porci, un local cu 11 camere, o pivniţă de 9x4 m, acareturi pentru animale. Al doilea - 10,78 ha, moară cu motor, car, boi, 2 cai, maşină de semănat, prăşitoare, 2 vaci, 4 porci, 6 oi, un local cu 5 camere şi acareturi pentru animale. Cf. SJHAN, Fond PCR..., d. 306/1950, f. 76. 35 A fost condamnat la 3 luni închisoare corecţională şi la o amendă de 10.000 lei, deoarece, la 17 mai 1950, făcându-se o percheziţie de către Miliţie la domiciliul său, au fost găsite: o piele de viţel, două piei de oaie, două piei de miel şi o piele de ied. Cf. SJHAN, Fond Curtea de Apel.., d. 5/1951, f. 403. A fost însă o înscenare şi a executat 1 an şi 2 luni la Canal. Cf. martor: Brusturean Doina, născută în 1938, sat Cărăstău, comuna Baia de Criş, studii:10 clase, ţărancă; interviul a fost realizat în 24 mai 2009 de către Livia Coroi şi se află în Arthiva de Istorie Orală din Cluj-Napoca, având cota CD 987. Vezi şi Livia Sicoie-Coroi, (interviuri, ediţie, studiu introductiv şi rezumat), Colectivizarea agriculturii în raionul Brad (regiunea Hunedoara). Mărturii, vol. I, Editura Argonaut, 2010, pp.73-84.

avut loc procese publice în care au fost condamnaţi 1.033 chiaburi, ţărani cu gospodărie mijlocie şi ţărani cu gospodărie mică. 36 Se părea că, în contextul în care industrializarea socialistă din Regiune necesita o abundentă forţă de muncă, colectivizarea agriculturii se punea deosebit de acut, iar pentru intimidarea opozanţilor, persecuţiile la adresa chiaburilor era o tactică centrală.

Chiaburii erau temuţi pentru influenţa pe care o aveau în comunitate şi erau făcuţi responsabili de toate eşecurile autorităţilor în acest mediu. La începutul lui octombrie 1951, la nivelul conducerii regionale, se aprecia că pentru a pune piedici treierişului, în satele Balomirul de Câmp şi Geoagiu, datorită slabei munci politice, duşmanul de clasă a reuşit să antreneze ţăranii să nu ducă grâul la arii şi să meargă la Bucureşti să obţină aprobare de la Minister să nu organizeze arii, iar în ultima perioadă a treierişului, chiaburii au defectat batozele pentru a nu fi trimişi pe dealuri.37 După ce, în mai 1952, indiciile de încadrare a chiaburilor au fost transmise în teritoriu, autorităţile locale au avut largi posibilităţi de a spori vertiginos efectivele acestora; contestaţiile numeroase le-au obligat însă la frecvente revizuiri, astfel că elanul închiaburirilor a fost întrucâtva temperat, spre sfârşitul anului. (Vezi Tabel nr. 1)

Revizuirile au continuat în anii următori, printre explicaţiile date de autorităţi deschiaburirilor, fiind încadrarea greşită sau faptul că respectivii nu mai deţineau mijloace de exploatare. În 12 august 1954, erau 2.740 chiaburi în Regiune, dintre care, 717 erau restanţieri la plata impozitului. Cei mai mulţi chiaburi erau în raionul Ilia, 506, urmând raionul Haţeg cu 441, apoi Orăştie, cu 370, Hunedoara, cu 288, în Brad erau 79, în Petroşani, 17, în oraşele de subordonare regională, Deva şi Hunedoara, erau 73,

36 Dan Cătănuş, Octavian Roske, Colectivizarea agriculturii în România. Represiunea, vol.I (1949-1953), Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 2004, pp. 413-415. 37 SJHAN, Fond PCR..., d. 14/1951, f. 331.


89

respectiv 16; restul, de 950, erau în raioanele Alba şi Sebeş.38 Nici cotele nu mai puteau fi achitate. În toamna lui 1954, se făceau tabele la comitetele raionale cu chiaburii decăzuţi economiceşte şi în imposibilitate de a-şi achita cotele. Motivele erau multiple: văduve, bătrâni peste 80 de ani, bolnavi ş.a.39 În raionul Haţeg, în 4 noiembrie, 49 de chiaburi nu-şi puteau achita cota pe 1954 şi restanţele.40

Regiunea Hunedoara avea numeroşi

chiaburi săraci, încadraţi astfel, cel mai adesea, pentru deţinerea de moară (individual sau în asociaţie), de cazan de ţuică, a unor suprafeţe de teren care arareori ajungeau la 15 ha, pentru recurgerea la forţă de muncă plătită mai mult de 30 zile pe an. În 1954, la Comitetul Regional de partid, se inventariau „Câteva indicaţii date de tov. Mahyarosi” (de fapt, Moghioroş). Acesta aprecia că sunt chiaburi datori „până-n gât statului”, cu impozite, cote etc., iar unii au fost deschiaburiţi abuziv. Se constata că aceştia îşi dădeau pământul în dijmă, iar în astfel de cazuri, statul nu putea încasa cotele; alte pământuri rămâneau nelucrate. Soluţia identificată de autorităţi era de a-l determina pe chiabur să se prezinte la Sfatul Popular unde să declare ce pământ poate lucra, astfel ca restul să fie dat în folosinţă altor ţărani, care să dea cotele

38 Ibidem, d. 1377/1954, f.1. 39 Ibidem, f. 3. 40 Ibidem, ff.35-36.

corespunzătoare suprafeţei respective. Pentru a-şi lucra pământul rămas, chiaburul nu trebuia împiedicat să folosească braţe de muncă, el fiind supus la cote după suprafaţa rămasă, cu majorările corespunzătoare, de 15-20%. Se aprecia că erau foarte mari restanţele chiaburilor la cote, dar că acestea urmau să se anuleze la stabilirea impunerilor pentru anul 1955. În legătură cu stabilirea gospodăriilor chiabureşti, se aprecia că înainte au fost date criterii orientative, care au fost deformate, răstălmăcite, s-au aplicat „şablonatic”, căzând greul şi pe spinarea unor mijlocaşi etc. Erau date exemple: „unii ologi veniţi de pe front au debit, întovărăşiţii la un cazan, „la o morişcă”, alţii au muncit o viaţă întreagă, familie grea – are un cazan, o casă nenorocită la fel, care nu le-a adus nici un câştig, şi totuşi ei au fost trecuţi pe liste de chiaburi. Pentru a pune capăt acestei probleme şi a o lămuri, se consideră anulate criteriile (indicile) rămânând valabile documentele plenarei din 3-5 martie – expunerea tov. Gh. Gh.-Dej.”. (subl. în text) Urma să li se permită chiaburilor folosirea tractoarelor SMT-ului, în anumite cazuri şi la preţuri majorate şi după ce ar fi fost satisfăcută cererea dinspre celelalte unităţi. Toate aceste indicaţii erau subsumate lozincii reamintite în final – „Să nu rămână petec de pământ nelucrat.”.41 (subl. în text) Legiferarea acestor indicaţii s-a regăsit, apoi, într-o Hotărâre a Consiliului de Miniştri, din15 aprilie 1955. 42 Între timp, în teritoriu s-au declanşat acţiuni în conformitate cu indicaţiile de mai sus.

În zilele de 24-26 noiembrie 1954, la comitetele raionale de partid, s-au întocmit situaţii cu chiaburi care-şi cedau din pământ pentru a fi lucrat de alţii, ei rămânând însă proprietari.43 Până la 22 februarie 1955, un număr de 133 de chiaburi şi ţărani mijlocaşi predaseră 471 ha, cei mai mulţi în raioanele Sebeş şi Alba, iar apoi în Hunedoara, Ilia şi Orăştie.44 41 Ibidem, d. 1372/1954, ff. 206-209. 42 Ibidem, d. 1714/1955, ff. 22-23. 43 Ibidem, d. 1377/1954, ff.1-2, 5-6, 9-10. 44 Ibidem, d. 1727/1955, f. 25.


90

În urma reverificărilor listelor de chiaburi (după sistarea Indiciilor din 1952), la 24 februarie 1955, Sfatul Popular regional consemna, pentru toate raioanele, o situaţie radical schimbată în ceea ce priveşte numărul acestora. Astfel, în raionul Alba, din 368, au rămas 222, în Brad, diferenţa era de la 100 la 2, în Haţeg, de la 487 la 114, în Hunedoara, de la 274 la 60, în Ilia, raportul era de 436 la 79, în Orăştie, de 371 la 93, în Petroşani, din cei 23, nu mai rămăsese niciunul, în Sebeş, din 670, rămăseseră 183, în oraşul Deva, din 39, rămăseseră 13, în oraşul Hunedoara, raportul era de 14 la 5. Pe întreaga regiune, din 2.782, rămăseseră 771.45 La 11 iulie 1956, în Regiunea Hunedoara, mai erau 571 chiaburi, provenienţa pe raioane fiind următoarea: Alba 125, Brad 9, Haţeg 81, Hunedoara 70, Ilia 38, Orăştie 93, Sebeş 142, oraşul Deva 8, oraşul Hunedoara 5. Activele acestora constau în „mijloace de exploatare” ca: batoze, mori, darace de lână, cazane de fiert ţuica, acestea fiind în proporţie de 70% din cazuri. În 20% din cazuri, respectivii au deţinut astfel de mijloace, nu le mai deţineau, dar dispuneau de suprafeţe mari de terenuri care proveneau din exploatare. Alţi 10% aveau întinse suprafeţe de pământ care depăşeau posibilităţile de muncă ale familiilor lor şi le dădeau în dijmă sau le munceau cu braţe de muncă salariată. 46 În condiţiile în care principalii furnizori de „cote” fuseseră falimentaţi, de la 1 ianuarie 1957, majoritatea cotelor s-au desfiinţat, mai păstrându-se la lână şi carne, contractele şi achiziţiile luându-le locul.

După ce în anul 1958 colectivizarea a intrat în etapa decisivă, Decretul nr. 115/30 martie 1959 47 prevedea desfiinţarea chiaburimii, cu trecerea mijloacelor de exploatare şi a terenurilor ce depăşeau

45 Ibidem, f. 23. 46 Ibidem, d. 2106/1956, f. 94. 47 Decret nr. 115 în BO nr.10/30 martie 1959, apud Gheorghe Iancu, Ottmar Traşcă, Virgiliu Ţârău (editori), Colectivizarea agriculturii în România. Aspecte legislative, 1945-1962, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2000, pp. 418-420.

capacitatea de muncă a familiei în proprietatea unităţilor agricole socialiste, în Regiunea Hunedoara, suprafaţa provenită de la chiaburi fiind redusă. (Vezi Tabel nr.2)

Se putea realiza de la acea dată o colectivizare generalizată, care îi cuprindea şi pe foştii chiaburi, în unele zone, unde de-abia acum se forma gospodăria agricolă colectivă, aceştia fiind primele „ţinte” ale echipelor de înscriere. Opoziţia lor fusese în mare măsură anihilată, precum în cazul lui Brusturean Ioan din Cărăstău, care aprecia că „Eu mă înscriu că eu n-am să mai pot să mai suport chinurile care le-am suportat.”48 sau al lui Luca Ştefan, din acelaşi sat, care-şi îndemna ginerele să se înscrie: „Nu m-o lǎmurit nimeni, numa` socru-meu, el m-o lǎmurit. Zice: Auzi, dragu tuţuli: Du-te şi scrie-te, şi pe noi pe toţi, cǎ-ţi rupe oasele, ca mie. Şi-aşa am fǎcut.” 49 Încadrându-se cursului etapei finale a colectivizării, şedinţa Biroului Politic al CC al PMR, din 26 noiembrie 1959, prevedea ca cei condamnaţi la închisoare pentru manifestări contrare formării de unităţi agricole socialiste să poată fi eliberaţi, dacă s-a realizat colectivizarea în localitatea lor, şi să li se dea posibilitatea să se înscrie în colectiv – exceptându-se legionarii. 50 În numeroase cazuri, foştii chiaburi s-au integrat unităţilor colectiviste, ei dovedindu-şi şi aici calităţile de buni gospodari, unii dintre ei devenind preşedinţi de GAC.

Fideli teoriei marxist-leniniste - de a construi comunismul şi la sat, nu doar la oraş -, comuniştii români au aplicat modelul sovietic al colectivizării agriculturii. Nu l-au copiat însă în toate segmentele. Stabilirea de timpuriu a cotelor şi politica faţă de chiaburi – acestea două fiind interdependente - i-au conferit

48 Martor: Brusturean Doina. 49 Martor: Valea Nechifor, născut la 28 februarie 1921, în Tomeşti, studii: 4 clase, veteran de război, venit în 1946 ginere la chiaburul Luca Ştefan din Cărăstău, pensionar, ţăran; interviul a fost realizat în 15 iulie 2007, de către Livia Coroi şi se află în Arthiva de Istorie Orală din Cluj-Napoca, cota 990. Vezi Livia Sicoie-Coroi, Colectivizarea agriculturii... Mărturii, vol.I, pp. 64-73. 50 SJHAN, Fond PCR..., d. 3/1960, f. 3.


91

colectivizării din România, specificitate. Persecutarea chiaburilor a fost însă de mare complexitate, presupunând constrângeri, detenţie, umilinţe, marginalizare – pentru toţi

membrii familiei. Articolul de faţă a urmărit doar câteva din manifestările acestor persecuţii, în special aspecte regăsite în documente arhivistice.

Raionul Nr.total

gosp.ţăr. sector particular

Nr. ţărani fără pământ

Nr. ţărani cu gosp. mici

Nr. ţărani cu gospod. mijlocii

Nr. chiaburi înainte de iden-tificare

Nr. chiaburi după identi-ficare

Nr. chiab. după revizu-ire

Nr. chiab. din alte categ.

Alba 14270 531 6730 5969 177 1195 924 116 Brad 6936 314 4375 1862 68 468 353 53 Hunedoara 6064 1628 2232 1749 65 361 394 61 Haţeg 10417 163 4382 4995 97 972 787 90 Orăştie 12433 1430 5068 4778 106 1260 1124 34 Petroşani 996 - 544 381 3 184 43 28 Sebeş 15646 899 6923 6752 257 1344 927 145 Ilia 14534 1310 8203 3679 109 1524 1147 195 Total 81299 6275 38438 30165 882 7308 5699 722 Tabel nr.1: Structura ţărănimii din regiunea Hunedoara, la 18 noiembrie 1952

Terenuri preluate de la

Nr.cazurilor Suprafaţa preluată ha

Suprafaţa atribuită Suprafaţa neatribuită GAS GAC Alte unităţi

Total 542 1.137 861 91 136 49 Chiaburi 58 284 128 70 85 - Alte categ. 484 854 733 21 51 49 Tabel nr. 2: Situaţia aplicării Decretului 115/1959 pe Regiune

Silviu Dragomir – apărător al integrităţii teritoriale a României

Prof. Nicolae Stoian

Silviu Dragomir, valoroasa activitate didactică şi ştiinţifică pusă în slujba istoriografiei româneşti, şi-a împletit-o permanent cu atitudinea exemplară a omului politic participant la marile momente ale istorie poporului său. Îl găsim în tinereţe, prezent şi cu rol însumat la epocalul eveniment de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, apoi în anii maturităţii în fruntea oamenilor de cultură apărători cu pana a integrităţii teritoriale a României, iar ca om politic opunându-şi votul său energic, Dictatului de la Viena.


92

Actul de profundă dreptate istorică al unirii Transilvaniei cu România, de acum 93 de ani, în conformitate cu principiul autodeterminării naţionale a stârnit, încă de la început, reacţii din partea cercurilor extremiste din Ungaria, reacţii care s-au amplificat tot mai mult. Propaganda revizionistă maghiară se dovedeşte a fi foarte activă atât pe plan intern, cât şi pe plan internaţional, găsind şi unele înţelegeri” şi chiar susţineri în Occident: Anglia, SUA, Italia, Germania1. Istoricul hunedorean Silviu Dragomir (de la cărui deces se împlinesc anul acesta 50 ani) s-a integrat în rândul istoricilor români patrioţi care au răspuns aşa cum se cuvine încercărilor de a pune sub semnul întrebării legitimitatea marelui act de dreptate de la Alba Iulia şi de a se umbla la harta României. Această activitate s-a concretizat în articole în presă, conferinţe susţinute în ţară şi străinătate, atitudini politice tranşante, lucrări ştiinţifice argumentate.

1 Complexa activitate revizionistă maghiară este prezentată în lucrarea lui Aurel Gociman, România şi revizionismul maghiar, Editura Clusium, 1996.

Din articole apărute în presă amintim: „Graniţa istorică din unguri şi români”, în Cele trei Crişuri, 1920; „Problema Ardealului. Planuri ungureşti de a maghiariza Ardealul după război”, în Adevărul, 1923; „Un răspuns scurt”, în Societatea de Mâine, 1924; „Mărturii istorice; săgeţi peste Tisa”, în Universul, 1931.

De o largă audienţă s-au bucurat conferinţele susţinute de istoric în cadrul Extensiunii universitare din Cluj, o adevărată Universitate populară itinerantă. Dăm câteva din aceste conferinţe, pentru conţinutul lor angajat exprimat de însăşi titlul lor şi pentru aria vastă în care au fost susţinute, practic întreaga Transilvanie: „Vechi urme de civilizaţie românească în Ardeal” la Alba Iulia, Orăştie, Sibiu; „Problema Transilvaniei româneşti în discuţie internaţională”, la Cluj; „Ardealul nostru şi propaganda duşmană”, la Sighişoara – toate acestea în anul 1931-19322; „Episoade eroice din trecutul românilor ardeleni”, la Dumbrăveni, Sighişoara şi Arad; „De la noi la Hunedoara” (un tablou al mişcării din 1848), la Orăştie; „Aspecte noi ale revizionismului unguresc”, la Oradea – în anul 1932-19333; „Reflecţii istorice la aniversarea Unirii”, la Cluj; „Mistificări istorice şi politice în propaganda revizionismului”, la Reghin; „Scopuri şi metode de acţiune a propagandei revizioniste”, la Salonta – în anul 1933-19344.

Recrudescenţa revizionismului hortyst, potenţată de venirea lui Hitler la conducerea Germaniei, în ianuarie 1933, l-a îndemnat pe patriotul istoric să întemeieze, în 1934, Revue de Transylvanie, care a apărut la Cluj, apoi la Sibiu, până în 1943, pentru a apăra cauza unităţii naţionale a românilor. Istoricul şi publicistul patriot a reuşit să adune în jurul acestei publicaţii certe valori ale ştiinţei şi culturii româneşti 5 . Dragomir însuşi susţine revista cu articole a căror conţinut se înscrie în tematica propusă la înfiinţarea revistei

2 Anuarul Universităţii din Cluj, 1931-1932, p. 310-314. 3 Anuarul Universităţii din Cluj, 1933-1933, p. 311-314. 4 Anuarul Universităţii din Cluj, 1933-1934, p. 336-338. 5 În numărul 4 al Revue de Transylvanie se găsesc fotografiile colaboratorilor revistei.


93

angajate şi care serveau interese naţionale majore în anii grei de cumpănă: „Ungaria şi problema Transilvaniei” (1934); „Românii din Transilvania şi revizionismul maghiar” (1934); „Politica minorităţilor în România” (1934-1935); „Populaţia României după naţionalitate” (1935-1936); „Opinii engleze cu privire la Transilvania” (1938); „Politica României faţă de minorităţile etnice” (1940).

Revista editată în limba franceză, în condiţii grafice deosebite, era dedicată în cea mai mare parte străinătăţii pentru a se face cunoscută în cercurile largi ale opiniei publice internaţionale, situaţia reală a Transilvaniei, din punct de vedere etnic şi istoric.

Aceste străduinţe ale lui Silviu Dragomir, chiar dacă nu au fost de folos politicii noastre de stat, au avut meritul de a fi aşezat temelie unei solide apărări ştiinţifice, prin formarea unui mănunchi de luptători specializaţi şi prin publicarea unui număr însemnat de studii în sprijinul integrităţii teritoriale a României în graniţele de la sfârşitul anului 1918.

Deşi refuzase propunerea ademenitoare de a face parte din guvernul Gigurtu6, istoricul este chemat pentru a lua parte la importantul Consiliul de Coroană, 30 august 1940, care avea să decidă atitudinea României de acceptare sau neacceptare a arbitrajului făcut de puterile fasciste. Spre cinstea lui Silviu Dragomir acesta nu a ezitat nici o clipă a respinge ideea arbitrajului votând pentru rezistenţă, adică pentru apărarea cu arma a hotarelor ţării7.

Odată cu pierderea Transilvaniei de Nord doliul se aşterne; în noile condiţii istoricul patriot, ataşat ferm aspiraţiilor naţionale, va continuă să ridice hotărât glasul, alături de

6 Pentru acest refuz a se vedea: Declaraţia prof. univ. dr. I. Lupaş despre refuzul lui S. Dragomir de a participa la guvernul Ioan P. Gigurtu (SJAN Hunedoara, Fond S. Dragomir, dosar 106). 7 Numele celor 11 persoane care au votat în contra arbitrajului, prin care S. Dragomir, au fost publicate în Cuvântul, 1940, nr. din 8 septembrie. Confirmă A. Simion, Dictatul de la Viena, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1972.

forţele progresiste din societatea noastră, împotriva odiosului Dictat de la Viena.

Publică, în Revue du Transylvanie, alte articole dedicate Transilvaniei; se pronunţă ferm pentru a se da replica publicaţiilor istorice maghiare care prezentau denaturat istoria şi realităţile Transilvaniei 8 . Împreună cu alţi colegi - I. Lupaş, S. Puşcariu, L. Blaga etc. – S. Dragomir este delegat în misiuni cultural-ştiinţifice în străinătate unde expune conferinţe şi comunicări ştiinţifice făcând astfel propagandă pentru cauza noastră naţională9. De pildă, la sfârşitul anului 1941, susţine la Universitatea din Viena, conferinţa „Politica minoritară a României între 1918-1940”, relevând egalitatea de drepturi a minorităţilor naţionale cu românii10. Încadrate într-o acţiune concertată de guvern pe planuri mai largi, asemenea conferinţe aveau darul de a contribui la lămurirea opiniei publice internaţionale asupra nedreptăţii făcute României prin sentinţa din Palatul Belvedere din 30 august 1940.

Pe linie ştiinţifică se detaşează broşura în limba franceză „La Transylvanie avant et après l’arbitrage de Vienne” (Sibiu, 1943).

După război, istoricul colaborează la pregătirea materialului pentru Conferinţa păcii de la Paris, redactând patru memorii întinse11. Redactează de asemenea, Cartea cu privire la Transilvania tipărită de către delegaţia noastră la Conferinţa păcii şi care va fi distribuită în limbile franceză şi engleză12 şi va contribui la orientarea opiniei publice şi a factorilor de

8 Cu data de 2 iulie 1941, este înregistrată la Rectoratul Universităţii întâmpinarea prin care se cerea forurilor conducătoare să acorde Universităţii însărcinarea de a da cuvenita replică publicaţiilor ungureşti asupra Transilvaniei. Sibiu, 21 iunie 1941; semnau: I. Lupaş, C. Daicoviciu, S. Dragomir, AUC, Rectorat, nr. 2600/1940-1941 (din 2.VII.1941). 9 AUC, 1941-1942, Sibiu, 1943, p. 190-192. 10 Timpul, nr. 1645, din 5 decembrie 1941. 11 Scrisoare către Preşedintele Consiliului de Miniştri, din 6 septembrie 1948 (SJAN Hunedoara, Silviu Dragomir, pachet neinventariat, p. 246, 247. 12 Ibidem.


94

decizie cu privire la drepturile României asupra Transilvaniei.

În susţinuta activitate ştiinţifică,

publicistică, propagandistă şi politică închinată apărării integritiţii teritoriale a ţării în faţa revizionismului hortyst desfăşurat atât în ţară, cât şi în străinătate, Silviu Dragomir şi-a conturat concepţiile şi ideile sale cu privire la dezvoltarea istorică, etnică, economică, socială, politică, precum şi cu privire şa realităţile din timpul său ale râvnite provincii româneşti. Le prezentăm aici pe cele mai importate pentru adevărul, importanţa şi perenitatea lor (majoritatea se găsesc în amintita lucrare „La Transylvanie avant et après l’arbitrage de Vienne”): a) nici una din ipotezele care caută să lămurească originea poporului românesc nu este mai plauziblă, decât a continuităţii daco-romane13.

13 S. Dragomir, Transilvania înainte şi după arbitrajul de la Viena, Sibiu, 1943, p. 24.

b) Atât istoriceşte, cât şi sub raport lingvistic şi etnografic, Transilvania constituie o vatră de iradiere a elementului etnic român14. c) După mărturia documentelor, autoritatea regelui maghiar s-a impus în mod efectiv asupra Transilvaniei, numai în secolul al XIV-lea, dar şi atunci Transilvania şi-a păstrat individualitatea proprie15. d) Dacă Transilvania s-a păstrat în ciuda stăpânirii străine atât de îndelungate, ca ţară românească, faptul se datoreşte în mare parte clasei ţărăneşti, viguroasă, conservativă şi plină de conştiinţă în ce priveşte scopurile sale politice-naţionale16. e) Îndată ce românii s-au trezit la conştiinţa naţională, au căutat să se solidarizeze într-o acţiune de emancipare politică, al cărui ultim ţel nu putea fi altul decât încadrarea în unitatea politică a Statului român17. f) Românii posedă majoritatea absolută 57.8% din populaţia întregii Transilvanii; raportul real de forţe văzându-se şi mai clar dacă adăugăm că din 23 judeţe, românii dispun de majorităţi în 2018. g) Temeiul care justifică şi astăzi reîntregirea Transilvaniei la Unitatea Statului român este hotărârea proprie a poporului român manifestată la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 când s-a exprimat liber şi peremptoriu19.

Aceste idei forţă, bazate pe realităţi evidente, vor constitui osatura documentaţiei prezentată de către delegaţia noastră la Conferinţa păcii de la Paris (1946-1947) şi care va decide apartenenţa de drept a Transilvaniei statului român.

În perspectiva celor 93 de ani care au trecut de la Marea Unire, susţinuta activitate a istoricului patriot hunedorean Silviu Dragomir, pentru consolidarea şi apărarea României Mare, merită toată preţuirea noastră.

14 Ibidem, p. 13. 15 Ibidem, p. 25. 16 Ibidem, p. 14-15. 17 Ibidem, p. 21. 18 Ibidem, p. 4. 19 Ibidem, p. 21.


95

Aromânii din Banatul sârbesc în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea

dr. Mircea Măran, Vârşeţ, Serbia

Familiile de aromâni au început într-un număr mai mare să se se stabilească în oraşele bănăţene în secolul al XVIII-lea, în special după căderea oraşului Moscopole, principalul centru economic şi cultural al acestei populaţii balcanice. Rolul deosebit pe care l-au jucat aromânii în oraşele bănăţene în deceniile care au urmat consta în primul rând în participarea în afacerile economice, comerţul reprezentând ramura economică preferată, care le-a facilitat obţinerea unei poziţii sociale şi a unui renume de invidiat în mediul urban bănăţean al secolelor XVIII-XIX. Adaptându-se foarte repede mediului nou în care s-au stabilit, aromânii au participat foarte activ, de multe ori având şi rolul hotărâtor în mişcarea naţională a popoarelor ortodoxe din Banat – a sârbilor şi românilor, de care s-au apropiat, preluând cu uşurinţă identitatea naţională a acestora şi contribuind, câteodată decisiv, la renaşterea lor naţională şi culturală, la crearea elitei politice şi a programului naţional, dar şi a elitei economice şi intelectuale, a nobilimii şi a înaltului cler bisericesc. Despre familiile de nobili provenind din rândul aromânilor stabiliţi în Monarhia Habsburgică s-a scris foarte mult, noi în acest loc referindu-ne doar la câteva, care s-au impus prin importanţa lor în lumea bănăţeană a acestei epoci. Familia Nako1, de origine din ţinutul Ghevgheliei, în Macedonia, a dat câteva nume de referinţă în istoria poporului sârb din Monarhie, deţinând întinse suprafeţe de pământ şi sate din Banatul de nord. Îi amintim pe fraţii Hristifor şi Kirilo Nako, care la 1782 au cumpărat Sânnicolaul Mare, pe Alexandru, fiul lui Hristofor, care la 1813 primeşte titlul de conte, trecând la confesiunea catolică. Urmează Koloman, fiul lui Alexandru, deputat în parlamentul maghiar, iar din ramura acestei

1 Dušan J. Popović, Srbi u Vojvodini, 3, Novi Sad, 1990, p. 91 -92

familii care şi-a păstrat religia ortodoxă se evidenţiază Jovan Nako, mare proprietar şi mecenat, sprijinitor al literaturii sârbe şi al instituţiei Matica srpska din Novi Sad. Protodiaconul Arsenie Nako, încă un nume distins care face parte din această familie, după ce termină teologia la Sremski Karlovci, devine profesor la Institutul teologic sârbo-român din Vârşeţ, în primii ani de funcţionare a acesteia (1822-1826), după care, din ordinul mitropolitului, a fost transferat la Novi Sad, la o nouă funcţie 2. După această familie a fost denumită localitatea Nakovo de lângă Kikinda, în Banatul sârbesc. Familia Mocioni, de origine aromână, spre deosebire de Nako, a preluat identitatea naţională românească. Legăturile acesteia cu Banatul sârbesc constă în primul rând în suprafeţele de pământ pe care le poseda (de exemplu, la Coştei lângă Vârşeţ)3, pe când la Vlaicovăţ, în apropierea aceluiaşi oraş, George Mocioni se găsea în posesia castelului4 care a fost lăsat în moştenire fiicei sale Gheorghina. Totuşi, când vorbim despre aromâni, aceştia trebuie căutaţi, după cum deja am amintit, în primul rând în cadrul păturei burgheze. Ei erau prezenţi în aproape toate oraşele bănăţene în secolele XVIII şi XIX. La Panciova, de pildă, se amintesc încă în primele decenii ale secolului al XVIII-lea5. Rolul lor în formarea burgheziei panciovene a fost deosebit de însemnat, contribuind din plin la formarea acstei pături sociale, în special a celei a negustorilor, atât din punct de vedere numeric, cât şi prin iscusinţa şi capitalul pe

2 Nikola Gavrliović, Srpsko-rumunsko klirikalno učilište u Vršcu 1822-1867, Novi Sad, 1983, p. 90-91 3 Feliks Mileker, Letopisi opština u Južnom Banatu, Vršac, 2005, p. 136 4 Ibidem, p. 121 5 Sreta Pecinjački, Pančevački distrikt 1717-1773, Novi Sad 1985, p. 44


96

care îl posedau 6 . Analizând numele comercianţilor, ne putem da seama că aproape întregul comerţ mărunt din Panciova în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea se găsea în mâinile negustorilor sârbi şi aromâni 7 . Printre cele mai însemnate familii de negustori aromâni din Panciova în această perioadă se găseau fraţii George şi Simon Astri, care s-au stabilit mai întâi la Irig, în Srem, la începutul anilor şaptezeci ai secolului al XVIII-lea. După douăzeci de ani petrecuţi în acest oraş, se mută la Panciova, la început ca parteneri ai negustorului Atanasie Vreta (evident, şi el tot aromân, cunoscut şi prin faptul că era ginerele marelui iluminist sârb Dositei Obradovici), de la care în curând au preluat toate afacerile, cumpărându-i prăvălia. În anul 1793 au cumpărat şi prăvălia lui Mladen Mladenović, iar în 1802 şi pe cea a lui Sava Arsenijević. În aceeaşi perioadă se evidenţiază şi comerciantul aromân Kosta Marković-Trimšin8, cunoscut în special prin vânzarea de porci. Acesta cumpăra din Serbia porci slăbănogi (câteodată şi câte 2000 de animale), pe care îi îngrăşa la Panciova şi îi trimitea pe piaţă (uneori şi la Viena). Velizar Boboron (1834-1907), membru al unei foarte apreciate familii de origine aromână, a fost unul dintre cei mai de vază cetăţeni ai Panciovei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea. Parte a ramurei sârbizate a acestei familii, Velizar Boboron a participat activ în viaţa naţional-culturală şi politică a sârbilor din Panciova. A fost membru al Maticei srpska şi al Teatrului Popoular Sârb din Novi Sad. Acest mare proprietar a ajutat atât din punct de vedere material, cât şi moral, numeroase instituţii şcolare, economice şi umanitare. O altă ramură a acestei renumite familii trăia la Biserica Albă (Weisskirchen, azi Bela Crkva) –

6 Mirko Mitrović, „Trgovina Pančeva krajem XVIII i početkom XIX veka“, în Istraživanja, 5, Novi Sad, 1976, p. 172-173 7 Ibidem, p. 180 8 Ibidem, p. 215-216

cea a negustorilor Moisilo Mihailo Boboroni şi Teodor Toma Boboroni, sârbizată la rândul ei, pe când urmaşii negustorului Constantin Boboroni (decedat la 1851) – Constantin junior (1831-1844) şi fiul acestuia – Andrei Boboroni9, s-au românizat, ultimul dintre ei, mare proprietar şi negustor, devenind un fruntaş al mişcării naţionale române dion această parte a Banatului, evidenţiat, printre altele, şi ca unul dintre întemeietorii şi conducătorii Corului Vocal Român din Biserica Albă (1879)10. O personalitate mai deosebită, care a ajuns la Panciova în vâltoarea evenimentelor revoluţionare de la 1848, a fost aromânul Toma Hecim Kostici (1778-1848), paramedic care a participat în această calitate şi în Prima Răscoală Sârbească (1804-1813), salvându-l de la moarte pe voievodul Miloş Obrenovici, viitorul cneaz al Serbiei. În timpul Revoluţiei de la 1848 trece cu voluntarii lui Stevan Knićanin din Serbia în Monarhia Habsburgică, stabilindu-se la Panciova, unde îi tratează pe militarii sârbi răniţi sau bolnavi. Moare în timpul epidemiei de holeră de care a fost cuprinsă această parte a Banatului11.

La Biserica Albă, o localitate cu potenţiale economice serioase, elementul etnic aromân era mult mai puternic decât la Panciova. Aromânii trăiau în partea sârbească a oraşului, care a suferit devastări în timpul ultimului război austro-turc (1788-1791), ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea fiind perioada de refacere şi de noi începuturi în ceea ce priveşte viaţa economică a orăşenilor. La începutul secolului al XIX-lea, aromânii din Biserica Albă erau deja în bună măsură sârbizaţi, pe când doar un număr mai mic, după cum deja am afirmat, a preluat identitatea românească. Totuşi, şi în deceniile următoare încă se mai poate vorbi de existenţa anumitor rămăşiţe a culturii şi civilizaţiei

9 Gligor Popi, Românii din Biserica Albă, Vârşeţ, 2006, p. 91 10 Živan Ištvanić, Lexicona Belocrkvanica, 1, Bela Crkva, 2006, p. 7-8 11 Dragiša Đorđević, Istorija pančevačke medicine do 1944. godine, Pančevo, 2004


97

aromâne la Biserica Albă, ceea ce o dovedesc însăşi numele acestor familii de negustori şi meseriaşi. Îi vom aminti pe cei mai importanţi: Constantin Kara Dima (1765-1810), Constantin Varji (1724-1784), unul dintre primii negustori aromâni veniţi la Biserica Albă, cu o contribuţie financiară serioasă la construirea bisericii ortodoxe din localitate (1775-1780)12, Toma Varji, care se aminteşte în 1790, mai târziu fiind cunoscut ca importator de animale domestice din Ţara Românească, Gheorghe Ciono (1758-1832), stabilit la Biserica Albă în 1801, Anastasie Şermet, importator de vite din Ţara Românească, Moisilo Mihailo Nedeljković (1766-1831), negustor în perioada 1795-1831, Constantin Costa Cucungel (decedat la 1840), negustor începând cu anul 1818, Ieftimie Iefta Varji (decedat la 1852), negustor şi întreprinzător, proprietar al unui atelier de producţie a mătăsii, afaceri continuate după moartea acestuia de fiul său Iovan Iefta Varji (1780-1855), Constantin Costa Liota (1800-1835), negustor în perioada 1830-1835, sprijinit în afacerile sale de soţia Elizabeta Liota (1803-1858), Teodor Sterian (1825-1894), cârciumar, Gligorie Mičin (1810-1880), negustor şi hotelier, care îşi trăgea originea din familia aromânească Mičo, venită în secolul al XVIII-lea din Macedonia la Ciacova, în 1797 fiind deja prezenţi la Biserica Albă13. Fiul său, Marko Mičin (1846-1880), era proprietarul unui atelier de prelucrare a lemnului14, iar al doilea fiu, Simeon Mičin (1843-1904), a fost ofiţer cezaro-crăiesc, mai târziu ofiţer în armata sârbă, fiind cunoscut şi ca artist plastic şi compozitor15. Printre primii aromâni stabuiliţi la Biserica Albă se mai amintesc şi Hagi-Iania Kostić, (decedat la 1780), Anastasie Mihailović Babaron (decedat la 1785) şi fiul său Mihailo Babaron (născut la Moscopole în anii treizeci ai

12 Živan Ištvanić, Lexicona Belocrkvanica, 2, Bela Crkva 2008, p. 132 13 Živan Ištvanić, Lexicona Belocrkvanica, 1, Bela Crkva 2006, p. 101 14 Ibidem, p. 102 15 ibidem, p. 102-103

secolului al XVIII-lea, decedat la Biserica Albă în 1800)16. Şi la Kikinda, în nordul Banatului sârbesc, pătura burgheză de confesiune ortodoxă se formează sub o puternică influenţă a elementului grecesc şi aromân, însă în decursul anilor şaptezeci ai secolului al XVIII-lea se simte o creştere numerică şi economică a burgheziei sârbeşti în acest oraş, ceea ce va duce treptat la asimilarea elementului aromân, şi în sfârşit la dispariţia acestuia. Printre familiile burgheze sârbeşti de origine aromână se amintesc următoarele: Adamović, Georgijević, Panajotović, Janković, Kostin, Lazarević, Tanazević. Un număr mai mic de aromâni, printre care Risto, Fani, Paidac, s-au menţinut şi în întreg decursul secolului al XIX-lea17. În sfârşit, ajungem şi la Vârşeţ, important centru confesional, şcolar, cultural şi economic al Banatului istoric, localitate cu cea mai puternică pătură burgheză, superioară din punct de vedere economic şi cultural celor din alte oraşe ale Banatului sârbesc. Din rândul burgheziei aromâne, foarte numeroase şi în acest oraş, îşi trage originea cel mai mare dramaturg sârb al secolului al XIX-lea – „părintele dramaturgiei sârbeşti“ Jovan Sterija Popović (1806-1856). Tatăl său, Sterio Papaz, a fost un aromân elenizat, despre care mulţi biografi ai lui Jovan Sterija Popović susţineau că era grec. Primul care a susţinut serios ideea că originea marelui scriitor este una aromânească a fost cunoscutul filolog sârb Petar Skok, care, printre altele, aminteşte şi faptul că în operele sale (în special în comedia Kir Janja) Sterija ia în derâdere exprimarea stângace, chiar şi comică, a aromânilor în limba sârbă. Şi tatăl şi fiul cunoşteau limba română, ca dovadă fiind faptul că Sterio Papaz (tatăl) se aminteşte ca prenumerant la Antropologhia lui

16 Mil. S. Filipović, „Postanak i razvitak grupe banatskih Hera“, în : Banatske Here, Novi Sad, 1958, p. 368 17 Milivoj Rajkov, Istorija grada Kikinde do 1918. godine, Kikinda 2003, p. 169.


98

Pavel Vasici Ungureanu, la 183018, pe când Sterija (fiul) foloseşte în operele sale în câteva rânduri expresii în limba română (concret, în graiul bănăţean), fiind şi autorul mai multor studii în care face referiri la influenţele sârbeşti în limba română (studiul Reči srpsko-slavenske u vlaškom jeziku poznate) 19 . Indiferent de origine, identitatea naţională sârbească a lui Sterija este clară şi bine conturată, ceea ce se pare că este cazul şi cu ceilalţi principali reprezentanţi ai burgheziei de origine aromână din Vârşeţ în secolul al XIX-lea. Îi amintim, astfel, pe membrii familiei Demeter (Demetrović/Dimitrijević), printre care Vasilie Demetrović, apoi Georgije Đoka Demeter20, avocat, senator municipal şi, în sfârşit, primar al Vârşeţului în perioada 1849-1851 şi, nu în ultimul rând, Mihailo Miša Demetrović (1831-1906), medic şi fruntaş al mişcării naţionale sârbeşti din Vârşeţ. O excepţie în ceea ce priveşte identitatea familiilor de origine aromână la Vârşeţ o reprezintă familia Cuişor, una din puţinele care s-au românizat. Anume, familia Cuişor s-a stabilit la Vârşeţ încă în anul 172221, reprezentând în perioada de un secol şi jumătate una dintre cele mai de vază familii burgheze româneşti din Vârşeţ22. Şi în localităţile rurale, pe întreg cuprinsul Banatului (inclusiv cel „sârbesc” de azi), consemnăm un număr însemnat de familii de negustori aromâni stabiliţi în decursul secolelor XVIII-XIX, care deja în a doua generaţie s-au asimilat cu populaţia majoritară

18 I.D. Suciu, Nicolae Tincu Velia, viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1945, p. 53 19 Cuvintele sârbo-slave cunoscute în limba valahă, citat de Radu Flora în: Relaţiile sârbo-române, Noi contribuţii, Panciova, 1968, p. 233-267 20 Mircea Măran, biografia lui Đoka Demeter în: Srpski biografski rečnik, 3, Novi Sad, p. 155-156 21 Д. Ј. Поповић, О Цинцарима – Прилог питању постанка нашег грађанског друштва, Треће издање, Београд, 2008, pag. 34 22 N.Tincu Velia, Istorioară bisericeasca politico-naţională a Românilor..., Tipografia arhidiecezană, Sibiu, 1865, p. 143

din localitatea în care trăiau. Numele de familie ca Cincar (aromânii au fost denumiţi de sârbi Cincari, sub influenţa cărora şi românii bănăţeni, în graiurile locale, îi denumesc deseori - ţânţari) se pot întâlni şi azi prin satele bănăţene, dovadă a prezenţei acestei populaţii în mediul rural bănăţean.

Meritul aromânilor constă, prin urmare, în contribuţia lor deosebită la formarea păturei burgheze a popoarelor ortodoxe din Banat (sârbi şi români), în stimularea dezvoltării economice (în special comerţ şi meşteşugărit) a oraşului şi satului bănăţean, în conducerea, sprijinirea materială şi încurajarea activităţilor pe plan naţional, confesional şi cultural, participând din plin la formarea intelectualităţii bănăţene moderne.


99

Mihai Eminescu, concetăţeanul nostru

Gheorghe Petruşan

Opera lui Eminescu a constituit întotdeauna, indiferent de constelaţia politică, o coeziune solidă a românilor de pretutindeni. Împrăştiaţi în mai multe ţări ale lumii şi dezbinaţi în privinţa vederilor lor politice, ei se adună cu smereniei şi, totodată, cu mândrie în jurul poeziei lui, ca în jurul unei vetre primitoare pentru toţi cei care, trăind de parte de centrul neamului românesc din care fac parte, sunt nevoiţi să facă eforturi susţinute pentru a-şi păstra identitatea de români. La rândul lor, românii din Ungaria au toate motivele să se închine, cu prilejul zilei sale de naştere, poetului care a devenit şi a rămas până în zilele noastre un simbol al unităţii naţionale. Explicaţia se găseşte în realitatea istorică. De aceea nu trebuie să fac un efort deosebit pentru a dovedi că Mihai Eminescu, în prima etapă a vieţii sale, a fost concetăţean cu înaintaşii noştri şi cu toţi românii din Imperiul Habsburgic, respectiv Monarchia Austro-Ungară, fapt istoric cunoscut, dar nu prea conştientizat. Poetul nostru s-a născut la 15 ianuarie 1850 în Botoşani, localitate plasată în „dulcea Bucovină”, care în 1774 a fost ocupată, iar în 1775 încorporată în Imperiul Habsburgic, stat din care făceau parte şi înaintaşii noştri. Atât bucovinenii, cât şi noi, ungurenii, am fost periclitaţi de eforturile stăruitoare ale omogenizării lingvistice şi culturale ale stăpânitorilor. Pentru vechea familie

bucovineană a Eminovicilor era un lucru firesc ca tânărul nostru „concetăţean” Mihail Eminovici, după terminarea primelor două clase în localitatea natală, să-şi continue studiile la Cernăuţi, care era un fel de centru nu numai administrativ, ci şi cultural al provinciei austriece. La Naţional-Hauptschule şi Ober-Gymnazium însuşeşte Eminescu limba germană, având însă mare noroc cu profesorul de română şi istorie Aron Pumnul, mare luptător paşoptist din Transilvania, care a fost constrâns de împrejurări să se stabilească aici. De la profesorul său iubit învaţă elevul „privatist” Eminovici „ce-i simţ naţional”. Merită să cităm din prima poezie a lui Eminescu scrisă cu prilejul stingerii din viaţă a renumitului cărturar român, la 24 ianuarie 1866. Iată câteva versuri din oda funebră publicată în „Lăcrămioarele învăţăceilor la mormântul lui Aron Pumnul”:

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină, Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta; C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,

Se stinse-o dalbă stea! …

Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare, Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;

Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare

Ce-i simţ naţional! Aşadar, tânărul poet, la nu mai o vârstă

de 16 ani, vorbeşte despre „simţ naţional”! Cu acest tezaur ce este conştiinţa naţională părăseşte Eminescu în vara anului 1866 Cernăuţii şi iubita lui Bucovină, îndreptându-se spre o altă provincie a Imperiului Habsburgic, Transilvania. Ia calea Blajului fiind că poetul voia să vadă locul „unde a răsărit soarele românismului”, iar ajungând pe vârful Hulei, mişcând pălăria zise: „Te salut din inimă Roma-mică. Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea”. Ce căuta Eminescu în


100

Transilvania? Care-i scopul acestui vagabondaj, pe lângă pasiunea pentru teatru, făcându-se sufleor la trupe ambulante? „Domnilor – zicea el însoţitorilor săi când soseşte la Blaj – eu sunt poet şi vreau să-mi adun material”. Adică cunoştinţe folclorice, etnografice, istorice, geografice, tot ceea ce găsea românesc în calea sa. Cu alte cuvinte, dorea să-şi cunoască poporul, cunoştinţe de care va avea mare trebuinţă în bătăliile în care avea să se avânte mai târziu, când între anii 1869-1871 are să devină student la Universitatea din Viena, unde s-au adunat mulţi tineri din Bucovina şi Transilvania pentru a-şi face studiile universitare. În centrul discuţiilor lor stătea chestiunea unităţii naţionale. Din memoriile lui Ioan Slavici, care aici îl cunoscuse pe Eminescu, ştim că discuţiile au pornit de la întrebarea dacă „unitatea culturală asupra căreia stăruiam noi e cauza celei politice ori efectul ei”.... „Unii – spune Slavici - susţineau că unitatea culturală nu se va putea realiza decât după ce se va fi făcut unitatea politică, alţii voiau să ne convingă că numai unitatea culturală poate să ne ducă la cea politică, iar noi ziceam că ne e indiferent care e cauza şi care e efectul, şi considerăm unitatea culturală ca scop, ceea ce multora le părea foarte abstract.” „Simţământul general era – spune autorul „Marei” - că mărginirea la unitatea culturală e o renunţare la orişice viaţă naţională... Totdeauna şi pretutindeni preocupările noastre au fost culturale şi numai culturale, căci în tinereţele noastre ne-am deprins a privi toate chestiunile din punctul de vedere cultural... noi ne-am deprins a privi toate lucrările din punctul de vedere al întregului popor român, şi a căuta pretutindeni numai ceea ce se potriveşte cu interesele tuturora. Pe când Eminescu repeta mereu în coloanele „Timpului” că România nu e o expresiune geografică, ci centrul vieţii naţionale româneşti, noi repetam mereu în „Tribuna” şi în „Gazeta Bucovinei” că soarele pentru toţi românii la Bucureşti răsare”. Tinerii din Viena erau în pragul întâlnirii, din 1871, a tuturor intelectualilor români de la Suceava, unde ar fi

trebuit să demonstreze unitatea la care se referă mai sus Slavici. Un rol deosebit de important a jucat Eminescu în făurirea naţiunii române, accentuând că deşi „viaţa noastră naţională se reazemă pe virtutea ardelenilor îndărătnici, care au păstrat mai bine decât orişicare alţi fraţi ai lor firea specială românească, felul de a vedea şi de a simţi al românului, precum şi credinţele şi apucăturile rămase din bătrâni”, era totuşi de părerea că „conducerea vieţii noastre culturale nu pot să o aibă decât românii din România”.

Fiind get-beget poet, Eminescu încă de la Cernăuţi îşi trimite primele poezii la revista „Familia” din Pesta a lui Iosif Vulcan, în care debutează în nr. din 9 martie 1866, cu poezia „De-aş avea...”, cu care îşi face de fapt intrarea în literatura română, publicându-şi toate poeziile în această revistă până în 1870. Iosif Vulcan s-a dovedit a fi un adevărat „părinte” al poetului şi unul din cei mai devotaţi propagatori ai poeziei sale la românii din Ungaria şi Transilvania. „Cu bucurie deschidem coloanele foii noastre acestul june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trimise nouă, ne-a surprins plăcut”, scrie Vulcan cu prilejul debutului lui Eminescu. Vulcan mai este apoi şi „naşul” marelui poet: semnătura debutantului o schimbă din Eminovici în Eminescu. Poetul adoptă noua formă a numelui, căci toate scrierile sale publicate din acest moment sunt semnate în felul acesta. În perioada pestană Eminescu publică în „Familia” poeziile o „O călărire în zori”, „Din străinătate”, „La Bucovina”, „Speranţa”, „Misterele nopţii”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „La Heliade”, „La o artistă”, „Amorul unei marmure”, „Junii corupţi” şi „Amicului F(ilimon) I(lie)”. După 1870, când Eminescu mai publică în „Familia” articolul „Repertoriul nostru teatral” şi debutează ca publicist politic în ziarul „Federaţiunea” al lui Alexandru Roman, trece la „Convorbiri literare” şi nu se va mai reîntoarce la „Familia” decât în 1883, când Vulcan, fiind în calitate de academician la Bucureşti, îi cere lui Eminescu spre publicare


101

câteva din cele mai frumoase poezii ale sale: „S-a dus amorul”, „Când amintirea”, „De-acuma (Adio)” „Ce e amorul?”, „Pe lângă plopii fără soţ”, „Şi dacă”, „Din noaptea”. Reîntorcându-se la Oradea, Vulcan îi trimite onorariu pentru poeziile apărute în „Familia” în anii 1883-1884, la care Eminescu îi scrie o scrisoare, care, după cum mărturiseşte redactorul Familiei, „ea este cea mai scumpă relicvie literară a mea din lunga carieră ce am parcurs”. În această scrisoare, Eminescu, mulţumindu-i pentru onorariul trimis, mărturiseşte că este „cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vre-odată-n viaţă”. Vulcan şi revista „Familia” nu l-au părăsit niciodată pe Eminescu, nici atunci când, după 1883, urmează o perioadă dureroasă în viaţa poetului, relatând despre calvarul ultimilor şase ani ai poetului.

Eminescu nu e numai un poet, prozator, gazetar, el este un luptător intransigent al cauzei naţionale, un simbol al românismului. Prin urmare, rolul dominant al lui Eminescu în viaţa spirituală a românilor se datoreşte nu numai valorii considerată eternă a poeziei sale, ci, înainte de toate, misiunii pe care el a îndeplinit-o în închegarea, cimentarea culturală şi politică a neamului românesc prin tot ce a spus şi a scris, îndeosebi prin

faimoasele articole publicate între 1877-1883 în ziarul „Timpul”, susţinând în culorile partidului conservator, implicat în luptele înverşunate cu liberalii mai receptivi la valurile moderne occidentale, tot ceea ce era specific naţional. Poetul nostru era convins de faptul că susţinerea cauzei naţionale scuză mijloacele ideatice şi stilistice utilizate. Ştim, însă, că nici în această chestiune identitară extrem de sensibilă nu poate fi trecut Rubiconul fără unele consecinţe nefaste. De aici, uneori, contestările aduse la adresa patriotismului eminescian şi etichetările de tot felul, acuzele şi neglijările de care a avut mult de suferit în viaţă şi criticat după moarte. Până ce însă românii îşi vor păstra identitatea naţională, Eminescu are să rămână în fruntea acelora care gândesc în naţiune. Mulţi sunt care cred că au o menire, puţini sunt însă cei aleşi. Eminescu, poetul şi ideologul naţional, este un ales al neamului românesc. Iată de ce continuă să fie actuale rândurile semnate de Ion Luca Caragiale la numai trei zile de la moartea poetului, cu care îşi încheie schiţa „În Nirvana”: „Generaţii întregi vor să suie cu pompă dealul care duce la Şerban-Vodă, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi poate”.

Iacob RADU, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari [Oradea, 1930]:

Actualizarea unui proiect istoriografic în congruenţa canoanelor Spiritului critic

Drd. Dorin Petresc

Treapta superioară a “localismului creator” profesat de istoricul Iacob Radu (1868-1932) o constituie sinteza monografică dedicată Episcopiei orădene - Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari [Oradea, 1930]1.

1 Iacob Radu, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-

Mari scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia, 1777-1927 [în continuare se va abrevia Istoria Diecezei], Oradea, Tipografia „Ateneul” Societate Anonimă, 1930.

Scurta rememorare a iniţiativelor istoriografice dezvoltate de Iacob Radu pe traiectul acestui vector, al “localismului creator”, ne permite conturarea unei viziuni în legătură cu extinderea graduală a tematicii proiectelor asumate de autor. A scris o istorie familială, cu accente autobiografice, ce-i drept risipită în câteva lucrări: Biserica S. Uniri din Tâmpahaza-Uifalău. Satele şi Poporul. Monografie istorică [Oradea-Mare, 1911] ; In memoriam. Prinos memoriei episcopului Dr.


102

Demetriu Radu, la a zecea aniversare a tragicei sale morţi, [Oradea, 1930]; Cum am cunoscut Blajul. Amintiri [Blaj, 1937] ; La 40 de ani de preoţie. Amintiri [Oradea, 1932]; Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu Radu, vol.I, Predici [Oradea-Mare, 1923]. Următorul cerc, situat extra gentium, este trasat în laboratorul istoricului; consacră pagini monografice Bisericii strămoşeşti şi satului natal, în cuprinsul unei întreprinderi complexe, intitulată Biserica S. Uniri din Tâmpahaza-Uifalău. Satele şi Poporul. Monografie istorică [Oradea-Mare, 1911], ce subsuma aspecte din domeniile: istorie ecleziastică, demografie istorică, etnografie şi artă populară, statistică matematică, istoria artei ş.a. Ajuns să păstorească destinele Vicariatului haţegan, a urmărit restituirea unei istorii a Parohiei şi Decanatului Român Unit Haţeg, în cuprinsul studiului Din „Monografia parochiei greco-catolice a Haţegului” [Cluj, 1909]. Un reper de referinţă al operei lui Iacob Radu rămâne Istoria Vicariatului greco-catolic al Haţegului [Lugoj, 1913], lucrare ce-i va oferi etalonul maturităţii scrisului istoric. După Marele Război, în sanctuarul Bibliotecii şi Arhivei diecezane de la Oradea, va reuşi elaborarea studiului consacrat forului canonicilor diecezani - Capitulul Bisericei catedrale. Activitatea şi membrii săi [Oradea, 1927], dar, mai cu seamă, publicarea monografiei episcopale Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari [Oradea, 1930]. Iată cum, în rezonanţă cu ritmurile împlinirii destinului clerical şi cu cizelarea unui fond erudit de achiziţii intelectuale, istoricul îşi asumase extinderea orizonturilor cunoaşterii urmând un trend ascendent, marcat de firul roşu al „localismului creator”, pe paliere precum: familia, biserica şi satul natal, parohia, protopopiatul, vicariatul, capitlul, dieceza. Poate că nimic nu este mai sugestiv în privinţa ilustrării acestei creşteri ontologice în cercuri concentrice, decât un pasaj memorialistic al autorului, ce evocă experienţa celei dintâi Sf. Liturghii săvârşită sub cupola Catedralei „San Pietro” din Roma: „Stând în faţa acestui măreţ

altar împodobit cu atâta artă şi bogăţie, copleşit de cele mai duioase sentimente şi de fiorii sfinţi ai evlaviei […], gândul meu sbura departe în Ardealul iubit, pe ţărmul Mureşului lin, unde o bisericuţă mică de lemn, care poate că ar fi încăput toată în acest singur altar, mă aştepta ca reîntors acasă să încep şi eu apostolia mea”2. Geneza Istoriei Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari îşi va fi avut destinul propriu, situat sub binecuvântarea arhierească a episcopului Valeriu Traian Frenţiu. Iniţial, fusese gândită ca o parte distinctă „[...] pentru un Şematism istoric, proiectat a se tipări cu ocaziunea aniversării de 150 de ani de la întemeierea ei”3. Însă, dificultăţile generate de Criza economică a anilor 1929-1933 au afectat latura financiară a posibilităţilor editoriale şi în centrul eparhial de la Oradea. Astfel încât, proiectul unui Şematism istoric diecezan a fost amânat pentru zile mai bune, fiind tipărit abia în anul 1934 4 , sub redacţia prim-notarului consistorial Vasile Barbul5. În aceste circum-stanţe, prepozitul capitular şi prelatul papal Iacob Radu a preluat iniţiativa publicării materialului său istoriografic, închegat într-o formă finală la 2 ianuarie 19296. Contextul ne este mărturisit chiar de către autor, într-o notă de subsol: „Întârziindu-se din motive neatârnătoare de noi tipărirea Şematismului şi cerându-ni-se din mai multe părţi Istoria Diecezei, a cărei tipărire a fost terminată încă în vara trecută, am aflat de bine să o publicăm separat într-un număr restrâns de exemplare în volumul de faţă”7. Din titlu, suntem avizaţi că această lucrare are drept mobil marcarea unui veac şi jumătate de la întemeierea Episcopiei Române

2 Iacob Radu, La 40 de ani de preoţie, […], p. 2. 3 Idem, Istoria Diecezei, p. 3. 4 * * *, Şematismul Veneratului Cler al Diecezei Române-

Unite de Oradea pe anul 1934, Tipografia Scrisul Românesc.

5 „Vestitorul”, Oradea, an X, 1934, nr. 8-9, pp. 1, 12; nr. 15-18, pp. 9-11.

6 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 5. 7 Ibidem, p. 5, nota nr. 1.


103

Unite Oradea, fiind „[...] scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia, 1777-1927”8. Devine evidentă raţiunea avută de autor la redactarea sintezei, aceea de a consolida legitimitatea istorică a Bisericii Române Unite într-un ţinut limitanens al românilor – Bihorul. Poate că, din perspectiva altui context istoric, acest demers şi-ar fi găsit utilitate mai timpuriu, în urmă cu circa două decenii, pe fondul luptei petiţionare împotriva înfiinţării mult controversatei episcopii de Hajdúdorogh (1912) prin spolierea unui teritorium românesc din trupul Episcopiei Române Unite Oradea9. La nivelul concepţiei, Iacob Radu consideră Istoria Diecezei drept o componentă a Bisericii Creştine Universale: „Nu este însă lucru uşor a scrie istoria unei instituţiuni sau a unei părţi a Bisericei universale, fie chiar şi numai de mărimea şi întinderea unei dieceze ca a noastre”10. Autorul era pe deplin conştient că întreg travaliul său istoriografic, derulat timp de trei decenii, se integra universalismului cultural al Bisericii, sub cerimea căreia îşi regăsiseră rost proiectele monografice de întindere locală, precum „mioarele” creştine sub acoperământul proteguitor al Maicii Domnului din pictura lui Piero della Francesca – Madonna della Misericordia (1445-1462). Comentariile devin de prisos faţă cu gândurile mărturisite în prefaţă: „Căci deşi menirea proprie şi principală a Bisericei, şi deci şi a unei părţi cum este o dieceză, şi chemarea păstorilor ei este de ordin supranatural, adecă de a conduce pe fiii săi la mântuirea de veci, totuşi Biserica catolică a dezvoltat totdeauna în mijlocul popoarelor şi o activitatea culturală şi de civilisaţie”11.

8 Ibidem, p. 1. 9 Pentru această problematică, a se vedea volumul de

documente Românii greco-catolici şi Episcopia de Hajdúdorogh (1912). Contribuţii documentare, Ediţie, studiu introductiv şi note: Cecilia Cârja, Presa Univesritară Clujeană, 2009.

10 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 3. 11 Ibidem.

Preocupări istoriografice anterioare, iniţiate pe linia recuperatorie a trecutului Bisericii Române Unite în părţile Bihorului, se pot remarca încă din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea. Pionieratul în domeniu îi revine profesorului beiuşan Ioan ARDELEANU, cu cele două tomuri din Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari [Gherla-Blaj, 1883-1888]12. În periplul său pentru o Historia diocesana, acesta a optat chiar pentru modalitatea de a îmbina discursul narativ cu inserarea unui inventar amplu de documente. Nu înzestrează textul cu un aparat critic în adevărata accepţiune academică, ci conexează trimiteri la părţile care se cereau probate într-un Repertoriu de documente legate de istoria românilor, culese, în marea lor parte, din: Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide, Arhiva oraşului Oradea, Arhiva Episcopiei greco-catolice Oradea 13 . Pe lângă aceste bogate surse, a fructificat în argumentaţia pasajelor dedicate Unirii religioase: cîteva dintre izvoarele strânse de Eudoxiu de Hurmuzaki în colecţia Documente privitoare la Istoria Romaniloru14, sinteza de istorie bise-ricească a lui Andrei Şaguna - Istoria Bisericei Ortodocse răsăritene universale [Sibiu, 1860]15, lucrarea lui Nicolae Popea despre vechea mitropolie a Transilvaniei - Vechia metropolia ortodosă romană a Transilvaniei [Sibiu, 1870] 16 , precum şi cunoscuta carte a lui Nicolao Nilles - Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae Sancti Stephani [Innsbruck] 17 . Metodologia 12 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecesei Romane Greco-

Catolice a Oradei Mari, vol. I-II, Gherla-Blaj, 1883-1888. 13 Ibidem, vol. I, pp. 91-170; vol. II, pp. 69-137. 14 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Romaniloru culese de -, VII, Bucureşti, 1876. 15 Andrei Şaguna, Istoria Bisericei Ortodocse răsăritene

universale, de la întemeierea Ei până în zilele noastre, compusă şi acum întâia oară dată la lumină numai ca manuscriptu, I-II, Sibiu, Tipografia Diecezană, 1860.

16 Nicolae Popea, Vechia metropolia ortodosă romană a Transilvaniei, suprimeria şi restaurarea ei, Sibiu, Tipografia S. Filtsch, 1870.

17 Nicolao Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam Ecclesiae Orientalis in terris coronae Sancti Stephani Maximam partem nunc primum ex variis tabulariis,


104

pozitivistă este reflectată de atitudinea faţă de izvoare a profesorului Ioan Ardeleanu: „ne servesc spre a cunoaşte întâmplările vechi şi străvechi şi ne descoperă cauzele şi catena cauzelor acestor evenimente” 18 . Deşi, ab initium, îşi propusese restituirea identităţii istorice a eparhiei orădene, Ioan Ardeleanu circumscria proiectul său într-unul mai amplu, pornit de la începutul Creştinismului, pentru a releva constanţa conexiunilor avute de români cu Roma, ce vor fi dăinuit chiar şi după Marea Schismă, prin filiera unor tentative manifeste din partea Moldovei şi Ţării Româneşti 19 . Pentru a susţine acest plan, primul volum are ataşat subtitlul lămuritor – „Scurtă privire asupra faşelor credinţei creştine la Romani de la creştinarea lor până la începutul secolului XVIII”20. Cel de-al doilea volum se focalizează, în schimb, asupra vieţii bisericeşti a românilor din ţinuturile bihorene, „înainte şi după propagarea Calvinismului până la anul 1805”21, cuprinzând secvenţe din: coabitarea confesiunii ortodoxe cu cea romano-catolică şi reformat-calvină, începuturile Unirii cu Biserica Romei, eforturile în direcţia desprinderii Bisericii greco-catolice din Bihor de sub tutela Episcopiei romano-catolice. Consideră catolicizarea „grecilor” din acest perimetru geografic drept stadiul de debut al transferului confesional românesc din Transilvania 22 . Aşadar, istoria diecezană se cerea reconstituită printr-o viziune ardeleană, iar o istorie transilvană intra în rezonanţă cu întreg spaţiul panromânesc, care încă din zorii Creştinismului, graţie originii romane, ar fi fost în legătură cu Biserica latină23. Deşi economia

Romanis, Austriacis, Hungaricis, Transilvanis, Croaticis, Societatis Jesu alliisque fontibus accessu difficilibus erutae., Oeniponte (Innsbruck).

18 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari [...], vol. I, p. 14. 19 Corina Teodor, Coridoare istoriografice, p. 275. 20 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, vol. I, p. 1. 21 Ibidem, vol. II, p. 1. 22 Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, pp. 122-123. 23 Corina Teodor, Coridoare istoriografice, p. 275.

lucrării se dezvoltă în două volume, doar circa o treime din tomul al doilea (26 pagini) reconstituie o istorie propriu-zisă a Episcopiei Române Unite Oradea cu Roma greco-catolică, de la înfiinţarea ei, sub patronajul vlădicului Moise Dragoş, şi până în timpul arhiereului Ignatie Darabant (1777-1805) 24 . Ioan Ardeleanu operează anumite trimiteri originale la primele secvenţe ale Unirii bisericeşti, pe unele dintre acestea regăsindu-le ulterior şi în textul lui Iacob Radu, cum ar fi: accentuarea influenţei centrului ecleziastic unit de la Mukačevo în catolicizarea „grecilor” din proximitatea apuseană a Transilvaniei; relevarea acţiunilor determinante ale Episcopiei „latine” a Oradiei în contextul Contrareformei catolice susţinute de Habsburgi; punctarea cauzelor defectării confesionale a românilor, după moartea arhiereului rutean Iosif de Camillis, stimulată de ingerinţa ierarhiei sârbeşti de la Arad25. Dacă avem în vedere nivelul ontologic al studiilor aplicate respectivei tematici, în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, observăm că abordarea sa asupra începuturilor Unirii cu Biserica Romei se înscrie în concertul primelor intenţii de a reconstitui cadrul general al catolicizării românilor de la graniţa apuseană a provinciei intracarpatice, proces istoric corelat la mutaţiile confesionale din Partium26. Ioan Ardeleanu îşi încheia incursiunea istorică la începutul secolului al XIX-lea, cu seria canonicilor capitulari şi activitatea episcopului Ignatie Darabant27, aspect care, în anii apariţiei editoriale [1883-1888], lăsa impresia unui proiect neterminat. Aceasta a fost şi motivul pentru care ştafeta a fost preluată de istoricul Iacob Radu în sinteza sa din 1930, ce extindea cercetarea aceluiaşi subiect până în deceniul trei al secolului XX.

24 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, vol. II, pp. 43-68. 25 Ibidem, pp. 20-25. 26 Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, p. 122. 27 Ioan Ardeleanu, Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, vol. II, pp. 62-68.


105

O nouă încercare în domeniu poate fi atribuită lui BUNYITAY Vincze, cu mica sinteză Românii din comitatul Bihor şi Unirea religioasă - Biharvármegye oláhjai és a vallás-unió, [Budapesta, 1892]28, apărută sub egida Academiei Maghiare de Ştiinţe. În anii dinainte de izbucnirea Primului Război Mondial, cantonarea în miezul aceleiaşi tematici, dar într-o perspectivă transconfesională, era ilustrată de Ştefan POP, autor devenit cunoscut în scrisul istoric prin studiile: Din trecutul Bisericii române bihorene 29 , Din istoria bisericească a Bihorului30, Trei episcopi vechi ai Orăzii-Mari31.

Pe acelaşi palier al istoriei ecleziastice, se evidenţiază şi cercetările lui Ştefan TĂŞIEDAN, efectuate în fondurile arhivale de la Episcopia romano-catolică Oradea şi a Comitatului Bihor, ale căror roade fuseseră publicate în Revista înţelepciunii Blajului - „Cultura Creştină”, între anii 1913-1916, în studiile: Icoane din vieaţa poporului român din Bihor (1726-1748) 32 ; Unirea Bihorului în 1737. Câteva constatări33; Din vieaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea-Mare Meleţie Kováts (1748-1775)34. Aria investigativă a lui

28 Bunyitay Vincze, Biharvármegye oláhjai és a vallás-

unió, în „Értekezések a Tőrténeti Tudományok kőréből”, Budapest, XV, 6, 1892, 88 pag.

29 Ştefan Pop, Din trecutul Bisericii române bihorene, în „Revista Teologică”, Sibiu, an. I, 1907, nr. 4-6, 9-11.

30 Idem, Din istoria bisericească a Bihorului, în „Cultura Creştină”, an. III, 1913, nr. 12, pp. 363-369. 31 Idem, Trei episcopi vechi ai Orăzii-Mari, în „Revista Teologică”, Sibiu, an IX, 1915, nr. 9-12. 32 Ştefan Tăşiedan, Icoane din vieaţa poporului roman

din Bihor (1726-1748): I. Episcopii sârbeşti şi Unirea, II-III. Acţiunile împotriva Bisericii Unite, IV. Separarea românilor uniţi de cei neuniţi prin Patenta imperială, V. Noi tulburări. Numirea unui episcop propriu al uniţilor români, în „Cultura Creştină”, Blaj, an III, 1913, nr. 1, pp. 13-18; nr. 2, pp. 49-54; nr. 3, pp. 81-86; nr. 4, pp. 110-115; nr. 5, pp. 142-147.

33 Idem, Unirea Bihorului în 1737, în „Cultura Creştină”, an. III, 1913, nr. 16, pp. 489-503; an. V, 1915, nr. 10, pp. 291-300, nr. 11, pp. 329-340; nr. 12, pp. 369-380.

34 Idem, Din vieaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea-Mare Meleţie Kováts (1748-1775), în „Cultura Creştină”, an IV, 1914, nr. 9,

Ştefan Tăşiedan cuprinde o sumă de evenimente istorice prin care a trecut Biserica Română Unită din părţile Bihorului, în secolul al XVIII-lea, până la păstorirea episcopului sufragan Meletie Kovacs. Toate aceste piese bibliografice urmau să fie înglobate de dr. Iacob Radu în sursologia lucrării sale.

Aşa cum am mai relevat, Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari continuă şi aduce la zi proiectul istoriografic deschis de Ioan Ardeleanu, în urmă cu mai bine de patru decenii, lărgind baza de cercetare. Concepţia reconstituirii timpului istoric şi a organizării materialului este sugerată de titulatura capitolelor. Astfel, volumul a fost structurat în 12 părţi: I. Antecedentele şi începuturile S. Uniri în Bihor (1748)35, II. Episcopul-vicar Melentie Kovaci (Kovács) (1748-1775) 36, III. Episcopul Moise Dragoş (1775-1785) 37 , IV. Episcopul Ignatie Dărăbant (1788-1805)38, V. Episcopul Samuil Vulcan (1806-1839) 39 , VI. Episcopul Vasile Erdeli (1843-1862)40, VII. Episcopul Iosif Pop Sălăgeanu de Băseşti (1863-1873)41, VIII. Episcopul Ioan Olteanu (1873-1877) 42 , IX. Episcopii Michail Pavel (1879-1902) şi Demetriu Radu (1903-1920)43, X. Episcopul Valeriu Traian Frenţiu (1922-) 44 , XI. Capitlul Bisericei catedrale 45 , XII. Fondurile şi Fundaţiunile diecezane46. Ni se dezvăluie, astfel, concepţia autorului în privinţa reconstituirii trecutului diecezan după următoarele repere: a).contextul transferului confesional al românilor şi incipitul Unirii cu Biserica Romei în Bihor; b).istoria Eparhiei greco-catolice Oradea

pp. 259-270; nr. 10, pp. 302-310; an VI, 1916, nr. 9, pp. 270-278; nr. 10, pp. 291-300; nr. 11, pp. 333-339.

35 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 7-20. 36 Ibidem, pp. 21-42. 37 Ibidem, pp. 43-75. 38 Ibidem, pp. 76-89. 39 Ibidem, pp. 90-106. 40 Ibidem, pp. 107-145. 41 Ibidem, pp. 146-162. 42 Ibidem, pp. 163-164. 43 Ibidem, pp. 165-192. 44 Ibidem, pp. 193-199. 45 Ibidem, pp. 200-221. 46 Ibidem, pp. 222-232.


106

aşezată sub semnul personalităţii elitei ecleziastice, prin tratarea distinctă a celor 9 episcopate, de la Meletie Kovács şi până la Valeriu Traian Frenţiu; c).prezentarea seriei canonicilor capitulari; d).inserţia datelor statistice într-o scurtă dare de seamă asupra munificienţei episcopale. Totodată, observăm că lucrarea încorporează şi unele contribuţii istoriografice anterioare semnate de Iacob Radu; vom menţiona aici: Însemnări din corespondenţa episcopului gr[eco]-cat[olic] de Oradea - Mare, Moise Dragoşi (1776-1787) [Blaj, 1918] 47, material inserat la secţiunea Episcopul Moise Dragoş (1775-1785)48; Samuil Vulcan, episcopul român-unit al Orăzii-Mari (1806-1839) şi Biserica ortodoxă română [Oradea-Mare, 1925] 49 , text integrat în capitolul Episcopul Samuil Vulcan (1806-1839) 50; broşura biografică Episcopul baron Vasile Erdeli (1843-1862) [Oradea, 1928] 51 , adoptată la secţiunea Episcopul Vasile Erdeli (1843-1862) 52 ; Capitulul Bisericei catedrale. Activitatea şi membrii săi [Oradea, 1927]53, studiu înglobat în secţiunea Capitlul Bisericei catedrale54. În bon ton cu uzanţele ştiinţifice ale Şcolii Critice, autorul înzestrează lucrarea cu un util instrument de căutare – Indicele alfabetic, care grupează nume de locuri şi persoane55. Potrivit unei atitudini autocritice,

47 Iacob Radu, Însemnări din corespondenţa episcopului

gr[eco]-cat[olic] de Oradea- Mare, Moise Dragoşi (1776-1787), în “Cultura Creştină”, Blaj, VII, nr. 10/1918, pp. 202-206 ; nr. 11-12/1918, pp. 231-238.

48 Idem, Istoria Diecezei, pp. 43-75. 49 Idem, Samuil Vulcan, episcopul român-unit al Orăzii-

Mari (1806-1839) şi Biserica ortodoxă română, Oradea-Mare, 1925, (104 p.).

50 Idem, Istoria Diecezei, pp. 90-106. 51 Idem, Episcopul baron Vasile Erdeli (1843-1862), Oradea, 1928, (56 p.). 52 Idem, Istoria Diecezei, pp. 107-145. 53 Idem, Capitulul Bisericei catedrale. Activitatea şi

membrii săi, în „Vestitorul”, anul III, 1927, nr. 12, pp. 15-18.

54 Idem, Istoria Diecezei, pp. 200-221. 55 Ibidem, pp. 233-241.

ataşează la final o erată – Greşeli de tipar56, asumate, pe de-o parte incompletei corecturi în iureşul predării materialului către editor, iar pe de altă parte datorate culegerii defectuoase a literelor la tipar57.

Datorită bugetului precar al anilor de criză economică interbelică, Iacob Radu se vede silit să renunţe la o anexă documentară croită în termenii metodologici ai publicaţiei de izvoare, aşa cum procedase odinioară în fericitul caz al Istoriei Vicariatului greco-catolic al Haţegului [Lugoj, 1913]. Se va limita doar să trimită direct pe cititorii interesaţi la reperele arhivistice ale surselor din Arhiva şi Biblioteca diecezană: „Documente în original, din lipsa de spaţiu, nu am putut anexa, dar cine doreşte să le vadă, le va putea cu uşurinţă afla după citaţiile noastre”58. De notat, că avusese în intenţie punerea în circuit a unei vexile documentare, dovadă fiind izvoarele transcrise sau traduse şi orânduite sistematic între coperţile unei mape, dar rămase în fază de manuscris, în cabinetul istoricului. Acest dosar, inscripţionat cu titlul „Documente culese din arhiv şi utilizate la scrierea Istoriei Diecezei de prepozitul Dr. Iacob Radu”, cuprindea în transumpt: protocoale ale unor vizitaţiuni canonice, Bule pontificale, înscrisuri din „secretăria Papei”, acte emise de comitele suprem al Bihorului şi de primarul Oradiei, circulare diecezane, corespondenţa episcopilor, precum şi o serie de copii rămase de la Ioan Ardeleanu59. Materialul documentar a fost redescoperit de noi în depozitele Arhivelor Naţionale din Cluj-Napoca – fondul Episcopia greco-catolică Oradea, V. Iacob Radu 60 , iar la o zăbovire atentă asupra

56 Ibidem, pp. 242--243. În carte, este greşită şi

numerotarea acestor pagini: s-au numerotat eronat pag. 338 şi 339, în loc de 242 şi 243.

57 Ibidem, p. 243. 58 Ibidem, p. 4. 59 S.J.A.N. Cluj, fond Episcopia greco-catolică Oradea, V. Iacob Radu, dosar nr. 127. 60 „Dosarul de la Oradea” a fost descoperit de noi în

timpul stagiului de cercetare la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale Cluj, din luna august 2008, printre dosarele incluse în fondul Episcopia greco-catolică


107

transumptum-urilor rezultă efortul depus de istoricul Iacob Radu în sfera paleografiei latine, gotice şi maghiare. De asemenea, unele dintre piesele documentare au fost valorificate de istoriografia ecleziastică interbelică, notiţele de studiu pe acest material atestând consultarea lor de către Zenovie Pâclişanu, în faza de strângere a materialului pentru Istoria Bisericii Române Unite61. Chiar dacă întreprinderea prelatului orădean nu introduce în circuit atât de multe izvoare ale Congregaţiei De Propaganda Fide, ea are o bază arhivistică impresionantă pentru epoca în care era redactată. Autorul însuşi dezvăluie propria topografie a cercetării întreprinse în: „[…] arhivele Statului din Budapesta şi Viena, ale Curiei Primaţiale din Strigoniu, ale S. Congregaţiuni de Propaganda şi ale Vaticanului din Roma. […] Am cercetat însă cu de-amănuntul, aproape act cu act, Arhivul diecezei noastre de la început şi până la moartea episcopului Olteanu (1877 – n.n.)”62. Cele afirmate la nivel declarativ de către autor se confirmă prin trimiterile din infranote la entităţile documentare invocate în câştigul probaţiunii. Cercetarea istoricului exploatează intens şi cealaltă faţetă a sursologiei – literatura de specialitate. Trimite în manieră critică la o sumă de Şematisme al Bisericii Unite

Oradea, V. Iacob Radu, nr. inv. 1269. Asupra filierei de achiziţie a acestui fragment de arhivă din patrimoniul Epsicopiei greco-catolice Oradea tocmai la Arhivele Statului din Cluj, nu suntem edificaţi complet. David Prodan, în Memorii, lasă a se înţelege că a reuşit să aducă la Cluj doar preţioasele Manuscripte din Biblioteca diecezană. Dar, după câte ştim, Manuscriptele se aflau în păstrarea lui Iacob Radu şi este posibil ca odată cu salvarea acestora, David Prodan să fi preluat şi o secţiune din materialul de lucru din cabinetul istoricului. David Prodan, Memorii, text îngrijit şi adnotat, cu o postfaţă de Aurel Răduţiu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, p. 89.

61 Pe verso la una din filele Vizitaţiunii canonice din 1750 a lui Meletie Kovács (Visitatio canonica Parochorum Orientalis Ecclesiae in Districtu Beliensi 1750 die 3-a May), este aplicată menţiunea olografă a istoricului: „Studiate pt. Dl. Dr. Zenovie Pâclişanu în iulie 1921. Dr. Radu”. S.J.A.N. Cluj, fond Episcopia greco-catolică Oradea, V. Iacob Radu, dosar nr. 127, f. 216 verso.

62 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 4.

şi preia din contribuţiile unor reprezentanţi ai scrisului istoric, precum: Ioan Ardeleanu 63 , George Bariţiu 64 , Ioan Boroş 65 , Augustin Bunea66, Bunyitay Vincze67, Timotei Cipariu68, Silviu Dragomir69, Traian Fărkaş70, Alexandru Grama71, Antal Hodinka72, Nicolae Iorga73, Frid. Adolphus Lampe74, Nicolao Nilles75, Constantin Pavel 76 , Teodor V. Păcăţeanu 77 , Zenovie 63 Ioan Ardeleanu Istoria Diecesei Romane Greco-Catolice a Oradei Mari, vol. I-II. 64 George Bariţiu, Părţi alese din Istoria Transilvaniei pe

două sute de ani în urmă, vol. I-II, Sibiu, 1889-1890. 65 Ioan Boroş, Unirea Românilor din Lugoj. Istoricul

Parohiei în anii 1836-1860, Lugoj, Tipografia Husvéth et Hoffer, 1926.

66 Augustin Bunea, Vechile episcopii românești a Vadului, Geoagiului, Silvașului și Bălgradului, Blaș, 1902; Idem, Discursuri. Autonomia Bisericească. Diverse, Blaș, 1903; Idem, Ierarhia Românilor din Ardeal şi Ungaria, Blaş, 1904; Idem, Episcopii Petru Paul Aaron și Dionisiu Novacovici sau Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, Blaj 1906.

67 Bunyitay Vincze, A váradi püspőkség tőrténete, Oradea, I, 1883; Idem, Biharvármegye oláhjai és a vallás-unió, în „Értekezések a Tőrténeti Tudományok kőréből”, Budapest, XV, 6, 1892.

68 Timotei Cipariu, Acte și fragmente latine și românești pentru istoria Bisericii românești, mai ales unite, Blaj, 1855; Idem (red. coord.) al revistei „Archivu pentru filologie și istorie”, Blaj, 1867-1870, 1872.

69 Sliviu Dragomir, Revoluţiunea Romanilor din Părţile Sătmarului şi Careilor, în „Românul”, Arad, an IV, 1914, nr. 78, pp. 1-3.

70 Traian Fărkaş, Istoria Gimnaziului Greco-catolic de Beiuş, Beiuş, 1896. 71 Alexandru Grama, Instituţiunile calvinesci în biserica românească din Ardealu, faşele lor în trecut şi valoarea în presente. Studiu istorico-canonic, Blaj, Tipografia Seminarului Arhidiecezan, 1895. 72 Hodinka Antal, A munkácsi gőrőg- katholikus Püspőkség tőrténete, Budapest, 1909. 73 Nicolae Iorga, Sate şi preoţi din Ardeal, Bucureşti, 1902. 74 Frid. Adolphus Lampe, Historia ecclesiae reformatae in

Hungaria et Transylvania, inter perpetua certamina et affictiones a primordiis praecipue repurgatorum sacrorum ad recentiora tempora per Dei gratiam conservatae. Traiecti ad Rhenum 1728.

75 Nicolao Nilles, Symbolae ad Illustrandam Historiam Ecclesiae Orientalis in Terris Coronae S. Stephani, Innsbruck, 1885.

76 Constantin Pavel, Şcoalele din Beiuş 1828-1928. Cu o privire asupra trecutului Românilor din Bihor, Beiuş, Tiparul Tipografiei „Doina”, 1928.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Blaj

http://ro.wikipedia.org/wiki/1902



http://ro.wikipedia.org/wiki/Petru_Pavel_Aron

http://ro.wikipedia.org/wiki/Dionisie_Novacovici






108

Pâclişanu 78 , George Sofronie 79 , Iosif Papp-Szylagyi80, Ştefan Tăşiedanu81, Ioan Vancea de Buteasa 82. Deşi apelează un amplu spectru bibliografic, totuşi, scapă din atenţie câteva contribuţii locale, care i-ar fi pus la îndemână un surplus de amănunte monografice. Ne referim aici la aportul adus de: Gheorghe Vlaş83, Ioan Georgescu84 şi Camil Selăgeanu85. În unele cazuri, nu numai că întrebuinţează referinţele bibliografice după normele academice ale timpului, ci îl regăsim pe autor şi în rolul lectorului de carte atunci când aşterne pe hârtie recenzii la opere canonice de însemnătate eclezială universală, însă mai puţin cunoscute publicului larg. Aşa este cazul prezentării tratatului de drept canonic al episcopului Iosif Papp-Szilágyi, Enchiridion Juris

77 Teodor V. Păcăţeanu, Pronunciamentul din Blaj, în „Transilvania”, Sibiu, an 59, 1928, nr. 1, pp. 26-37. 78 Zenovie Pâclişanu, Câteva date despre preoţii româno-

calvini (I), în „Cultura Creştină”, an I, 1911, nr. 2, pp. 44-49; Idem, Luptele politice ale Românilor ardeleni în anii 1790-92, Bucureşti, 1923.

79 George Sofronie, Emanoil Gojdu, Oradea, 1927. 80 Iosif Papp-Szilagyi, Enchiridion iuris ecclesiae orientalis

catholicae: pro usu auditorum theologiae, et eruditione cleri graeco-catolici, Magno-Varadini, Typis Eugenii Hollósy, 1880.

81 Ştefan Tăşiedanu, Icoane din vieaţa poporului roman din Bihor (1726-1748): I. Episcopii sârbeşti şi Unirea, II-III. Acţiunile împotriva Bisericii Unite, IV. Separarea românilor uniţi de cei neuniţi prin Patenta imperială, V. Noi tulburări. Numirea unui episcop propriu al uniţilor români, în „Cultura Creştină”, Blaj, an III, 1913, nr. 1, pp. 13-18; nr. 2, pp. 49-54; nr. 3, pp. 81-86; nr. 4, pp. 110-115; nr. 5, pp. 142-147.; Idem, Din vieaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea-Mare Meleţie Kováts (1748-1775), în „Cultura Creştină”, an IV, 1914, nr. 9, pp. 259-270; nr. 10, pp. 302-310; an VI, 1916, nr. 9, pp. 270-278; nr. 10, pp. 291-300; nr. 11, pp. 333-339.

82 Ioan Vancea de Buteasa, Biografia sinoptică a Ep. Vasile Baron de Erdélyi, Oradea-Mare, 1863. 83 Gheorghe Vlaş, Brevis historia gymnazii Belényesiensis,

în “Anuarul Gimnaziului greco-catolic Beiuş”, 1853-1854.

84 Ioan Georgescu, Episcopul Demetriu Radu, Cernăuţi, 1925; Idem, Episcopul Mihail Pavel, Oradea, 1927.

85 Camil Selăgeanu, Episcopul Dimitrie Radu, Idem, Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, în “Anuarul Gimnaziului greco-catolic Beiuş”, 1920, 1921.

Ecclesiae Orientalis Catholicae (1862)86. Prin urmare, devine limpede că, la elaborarea Istoriei Diecezei, canonicul orădean a utilizat un consistent aparat critic, de factură documentară şi bibliografică. Acest aspect este de manieră să dezmintă opinia lui Zenovie Pâclişanu, care impută prelatului orădean lipsa unei migăloase cercetări a arhivelor, opinie formulată cu oarecare doză de superficialitate în Istoria Bisericii Române Unite87. Credem că Pâclişanu s-a exprimat în necunoştinţă de cauză, deoarece probabil nu a cunoscut intenţia lui Iacob Radu de a publica documentarul în alonjă la Istoria Diecezei. Este posibil ca acesta să fi sugerat doar faptul că Iacob Radu nu aduce prea multe noutăţi pe segmentul secolului al XVIII-lea ? Rămâne doar semnul unei întrebări demontată de concludenţa unei realităţi istoriografice. În opinia avizată a analiştilor istoriografiei ecleziastice interbelice, monografia Istoria Diecezei greco-catolice a Orăzii-Mari preia aceleaşi clişee despre începuturile Unirii religioase româneşti, pe care Ioan Ardeleanu le developase în tomul al doilea din lucrarea sa. Totodată, devin recognoscibile câteva şabloane comune celor doi autori, cum ar fi: procesul de calvinizare a ortodocşilor bihoreni pe parcursul veacului al XVII-lea, contextul cuceririi cetăţii Oradea de către imperialii habsburgici, pasajele care surprind reorganizarea Eparhiei romano-catolice de Oradea 88 . Atari „importuri”, 86 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 150. 87 „Mai bună pare a fi, din acest punct de vedere,

situaţia episcopiei unite a Orăzii. Pare numai, căci dacă studiile lui Ştefan Taşedan tipărite în revista Cultura creştină sunt întemeiate pe o migăloasă cercetare a archivelor şi astfel cuprind un foarte bogat material informativ, nu se poate spune acelaş lucru despre Istoria seminarului de acolo, [...] scrisă de Joan Georgescu şi tipărită în 1923, şi nici despre Istoria diecezei greco-catolice române a Orăzii a lui Iacob Radu, tipărită în 1934”. Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediţia a II-a), în „Perspective”, München, an. XVII, iulie 1994-iunie 1995, nr. 65-68, p. 3.

88 Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, p. 162.


109

perpetuate în lucrarea lui Iacob Radu, explicitează resorturile transferului confesional al românilor din această parte a Principatului transilvănean în ansamblul unei strategii coerente de absorbţie religioasă a „grecilor” din Partium, creionată de arhiererii Eparhiei romano-catolice Oradea şi Epicopiei ruteană-unită din Mukačevo, aceasta din urmă având drept spiritus recor pe Iosif de Camillis89. O asemenea judecată de valoare marchează una dintre reuşitele cu adevărat consistente ale lui Iacob Radu în porţiunea de text referitoare la Unirea religioasă a românilor bihoreni 90 . Totuşi, se remarcă interpretarea simplistă a regresului confesional înregistrat la începutul secolului al XVIII-lea, enumerându-se între cauze moartea lui Camillis şi tulburările induse de mişcarea lui Francisc Rákóczi al II-lea91. Analiza evenimentelor ulterioare gravitează în jurul personalităţii episcopilor Diecezei Române Unite Oradea, fapt ce developează concepţia autorului despre rolul polarizant al elitelor pe scara evoluţiei istorice.

La nivelul conceptual şi metodologic, Iacob Radu subsumează instrumentarul ontologic oferit de cunoştinţele dobândite în Cetatea Eternă pentru a prospecta realitatea istorică şi culturală bihoreană, în special cea vizibilă prin intermediul elitelor ecleziastice româneşti. Incipitul seriei arhiereşti este deschis de figura episcopului sufragan Meletie KOVÁCS (1748-1775) 92 , primul ierarh greco-catolic de la Oradea, instalat cu aproape trei decenii înaintea înfiinţării formale a Eparhiei Române Unite de la Oradea. De biografia acestuia se mai ocupase doar Ştefan Tăşiedanu, în studiul Din vieaţa şi activitatea primului episcop sufragan român din Oradea-Mare: Meleţie Kováts (1748-1775)93, dar fără 89 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 9-15; Remus

Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, p. 163.

90 Remus Câmpeanu, Biserica Română Unită între istorie şi istoriografie, p. 163. 91 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 9-15. 92 Ibidem, pp. 21-42. 93 Idem, Din vieaţa şi activitatea primului episcop

sufragan român din Oradea-Mare Meleţie Kováts

să se fi focalizat efectiv pe ductul destinului ecleziastic al episcopului, ci pe evenimentele din cursul anilor 1751-1754, care au pus sub semnul întrebării Biserica greco-catolică din Bihor. Având la îndemână tezaurul documentar din Arhiva diecezană, istoricul Iacob Radu reevaluează coordonatele personalităţii lui Meletie, stabilind, înainte de toate, datele esenţiale ale biografiei acestuia 94 . Autorul probează, în primul rând sub aspect canonic, numirea lui Meletie Kovács ca episcop sufragan, prin menţionarea Bulei pontificale din 16 septembrie 1748 95 , document descoperit în depozitul arhivei diecezane. Curios lucru, însă istoriografia ulterioară, prin vocea lui Ştefan Lupşa, va suspiciona calitatea reală a arhiereului, insinuându-se chiar faptul că „scrisoarea de episcop” nu ar fi existat niciodată 96 . Desigur, o asemenea atitudine reflectă gradul de comoditate al lui Lupşa, care nu s-a ostenit să caute efectiv în arhive. Existenţa Bulei papale s-a reconfirmat recent, pe parcursul cercetării noastre, fiind revăzută de noi în dosarele ce cuprind actele de birou ale canonicului Iacob Radu97. Cu atât mai mult, iată, se evidenţiază grija autorului Istoriei Diecezei pentru probaţiunea bazată pe izvoare documentare, dar şi contribuţia acestuia la biografia canonică a lui Meletie Kovács. Dincolo de caracterizarea pe care Iacob Radu i-a făcut-o întregii activităţi episcopale a lui Meletie, şi care este marcată, fără îndoială, de o anumită tendinţă festivistă explicabilă momentului aniversar pe care acesta s-a

(1748-1775), în „Cultura Creştină”, an IV, 1914, nr. 9, pp. 259-270; nr. 10, pp. 302-310; an VI, 1916, nr. 9, pp. 270-278; nr. 10, pp. 291-300; nr. 11, pp. 333-339.

94 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 21-22. 95 Ibidem, p. 22. 96 Ştefan Lupşa, Istoria bisericească a românilor bihoreni, vol. I, Oradea, 1935, p. 36. 97 Din cercetările noastre rezultă că Bula papală din 16

septembrie 1748, de numire ca episcop a lui Meletie, există şi astăzi, ea aflându-se integrată în vechea arhivă a Episcopiei Române Unite cu Roma Greco-catolică Oradea, ce se păstrează la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bihor, fond Episcopia greco-catolică de Oradea, inv. 881, dosar nr. 246, f. 1.


110

străduit să-l onoreze prin lucrarea sa, „scrisă cu prilejul aniversării de 150 de ani de la înfiinţarea aceleia” 98 , nici măcar talentul indiscutabil al versatului cercetător şi publicist nu a putut risipi îndoiala care s-a încetăţenit, mai degrabă prin tradiţie decât prin argumentaţie, faţă de activitatea primului episcop greco-catolic orădean. Dar, spre deosebire de ceilalţi istorici, care s-au întrecut în accentuarea tuşelor întunecate ale biografiei lui Meletie Kovács, Iacob Radu a încercat să schimbe direcţia negativă a evaluărilor spre episcopul Paul Forgács, scos vinovat pentru că a despuiat pe Meletie de toate prerogativele şi socotit ca o biată păpuşă în mâinile lui99. În opinia lui Iacob Radu, episcopul Paul Forgács ar fi impus episcopului său auxiliar nişte condiţii de activitate pe de o parte umilitoare, pe de altă parte extrem de restrictive100. Ceea ce, de altminteri, a fost adevărat, dar numai în parte. Însă, trebuie să observăm, în beneficiul lui Iacob Radu şi faptul că baza evaluărilor sale a fost destul de limitată - principalul accent al preocupărilor istoriografice din Istoria Diecezei situându-se pe perioada de după anul 1777. În pofida unei minime „miopii”, autorul sesizează corect lupta lui Meletie Kovács pentru independenţa propriei biserici 101 , precedent care deschidea premisele creării unei episcopii româneşti unite de sine stătătoare în părţile Bihorului102.

Activitatea episcopului Moise DRAGOŞ (1776-1787) devine relevantă, în optica lui Iacob Radu, datorită eforturilor acestui arhiereu desfăşurate cu succes în direcţia desprinderii Bisericii Române Unite din Bihor de sfera hegemonă a Episcopiei romano-

98 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 1. 99 Gheorghe Gorun, Precizări la biografia unei

personalităţi controversate a Bisericii Greco-Catolice române: episcopul orădean Meletie Kovács, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Theologia graeco- catholica Varadiensis”, an XLIV, 1999, nr. 1-2, pp. 181-186.

100 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 23-25, 37. 101 Ibidem, pp. 38-42. 102 Zenovie Pâclişanu, Istoria Bisericii Române Unite

(Partea II-a, 1752-1783), în „Perspective”, München, an XIV-XVI, 1991-1993, nr. 53-60, p. 190.

catolice de Oradea, precum şi fondarea în cadre organizatorice canonice a Episcopiei greco-catolice Oradea, la anul 1777103. Autorul schiţează şi un portret biografic al lui Moise Dragoş, tuşe prin intermediul cărora suntem puşi în gardă că înfiripase conexiuni amicale cu iluminişti de talie europeană, precum „Adam Kollar, custodele bibliotecei imperiale din Viena”104, aspect de manieră să documenteze un flux al schimbului de idei între centrul cultural orădean şi mediul elitei apusene, căruia i se integra. Un pasaj distinct aduce în atenţie „Arhivul şi biblioteca” diecezană, în patrimoniul cărora „adevărată comoară culturală naţională sunt, însă, Manuscriptele cu grijă păstrate în acest arhiv, între care un mare număr ale celor doi mari Părinţi ai literaturei române – Gheorghe Şincai şi [Samuil] Clain”105.

În continuare, sunt prezentate

demersurile episcopului Ignatie DARABANT (1788-1805) în folosul înfiinţării Seminarului greco-catolic din Oradea „pentru naţiunea română a acestei dieceze”106, în chiar anul

103 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 46-59. 104 Ibidem, p. 44. 105 Ibidem, pp. 71-72. 106 Ibidem, p. 81.


111

Supplexului. Acest moment din istoria invăţământului confesional transilvănean marchează tranzlaţia „luminilor” Şcolii Ardelene dinspre Blaj la Oradea, unde urma a se coagula un nou pol cultural al naţiunii române107. De altfel, importanţa Seminarului greco-catolic din Oradea în edificarea unei elite naţionale este clar subliniată de canonicul orădean:

„[...] a fost o nespus de mare binefacere pentru toţi fiii acestei dieceze. Multe talente, care din cauza sărăciei s-ar fi pierdut în mizeria satelor, aici au aflat scut, îndemn şi mijloace de educaţie şi avânt, ca să poată ajunge nu numai membri fondatori, dară chiar şi glorii ale neamului românesc întreg. Fără exagerare, se poate spune că aproape nu a fost şi nu este intelectual nice ţăran român-unit mai luminat, din Bihor şi Sătmar, ba mulţi şi din alte părţi, care să nu fi ieşit din acest institut...”108.

Încheierea destinului chiriarhal ilustrat de Ignatie Darabant constituie şi palierul cronologic unde se opreau investigaţiile anterioare ale lui Ioan Ardeleanu. Din acest punct, începe contribuţia propriu-zisă a lui Iacob Radu la reconstituirea istoriei-cunoaştere conexă Diecezei Române Unite Oradea, în perioada modernă (1806-1928). Episcopatul lui Samuil VULCAN (1806-1839) a fost imortalizat în Istoria Diecezei pe coordonatele „înaintării culturei poporului român” 109 şi cele ale misionarismului creştin. Astfel, sunt trecute în registrul discursiv o serie de proiecte ecumenice iniţiate de arhiereu: demersurile pentru introducerea calendarului gregorian, extinderea reţelei şcolare la nivelul fiecărei comune, instruirea teologică a clerului, adoptarea grafiei latine în literatura de cult şi în birocraţia administrativă de la parohie până la dieceză. În viziunea istoricului, motivaţia

107 Iacob Mârza, Şcoală şi Naţiune (Şcolile de la Blaj în

epoca renaşterii naţionale), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, pp. 40-41.

108 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 81. 109 Ibidem, p. 102.

acestei din urmă măsuri decurge din istoricitatea temeiurilor lingvistice ale limbii române, dar şi din universalismul latin al culturii occidentale: „Să se introducă la toţi Românii fără deosebire, adecă uniţi ori neuniţi, literile latine, ca astfel acest popor, a cărui limbă poartă atâtea urme de latinitate, să poată cât mai mult fi părtaş Culturei europene” 110 . De asemenea, textul lucrării scoate în evidenţă protectoratul episcopului Samuil Vulcan acordat celor doi „Luceferi rătăcitori” - Samuil Clain şi Gheorghe Şincai, latură abordată detaliat şi cu o bogată alonjă documentară într-un studiu anterior, intitulat Doi luceferi rătăcitori : Gheorghe Şincai şi Samoil Micu Clain [Bucureşti, 1924]111, susţinut sub patronajul Secţiei Literare a Academiei Române. Pe filiera inedită a cercetării lui Iacob Radu, sunt aduse câteva contribuţii privind mecenatul lui Samuil Vulcan în privinţa editării lăsământului manuscris al celor doi corifei rezidenţi, la ceas de restrişte, sub oblăduirea sa. Ne clarifică în legătură cu osteneala directorului Preparandiei arădene, profesorul Alexandru GAVRA, în folosul tipăririi primului tom din Hronica românilor a lui Şincai (ediţia incompletă de la Buda) 112, operă editorială conturată cu sprijinul Episcopiei Române Unite de Oradea şi al lui Ioan Lemenyi de la Blaj113. Aceleaşi izvoare atestă iniţiativa insolită a episcopului Samuil Vulcan de a coagula mediul elitei intelectuale din vestul transilvănean într-o „Ortăcie sau Societate bibliografică românească al cărei scop ar fi fost: a) a tipări cărţi românilor spre folos; b) a lăţi lumina cunoştinţei; c) a îndrepta pre cei învăţaţi spre alcătuirea şi tâlcuirea cărţilor; d) a mijloci cu

110 Ibidem, p. 103. 111 Iacob Radu, Doi luceferi rătăcitori : Gheorghe Şincai şi

Samoil Micu Clain, în “Memoriile Secţiunii Literare” a Academiei Române, Seria III, Tomul II, Mem. 3, Bucureşti, 1924, (121 p.).

112 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 104. 113 Ana Maria Roman-Negoi, Recuperarea unui destin:

Gheorghe Şincai, Hronica Românilor, prefaţă Eva Mârza, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2009, pp. 194-197.


112

cărţile o negoţitorie foarte roditoare” 114 . Gestul vlădicului de la Oradea era consonant încercării lui Alexandru Gavra de a polariza la Arad, în 1833, o „ortăcie”, cunoscută sub numele Cabinetul muzelor române115, ceea ce documentează una dintre realităţile culturale din Vormärz – configurarea unor console asociative ca mediu de dezbatere al intelectualităţii prepaşoptiste. Ca un bun cunoscător al începuturilor misionarismul greco-catolic la sud de Carpaţi, doar păstorise comunitatea unită din Bucureşti între anii 1897-1899, Iacob Radu prezintă secvenţe din activitatea misionară desfăşurată de Grigorie Maior şi Beniamin Todor, în deceniul al treilea din secolul XIX, pentru „[...] păstorirea credincioşilor români-uniţi răzleţiţi prin Principatul Munteniei”116.

În ceea ce priveşte păstorirea lui Vasile ERDÉLYI (1843-1862), autorul valorifică un studiu al său elaborat anterior - Episcopul baron Vasile Erdeli (1843-1862) [Oradea, 1928] 117 . Informaţia biografică nu aduce noutăţi prea mari în domeniu, ci uzează de contribuţia lui Ioan Vancea de Buteasa, Biografia sinoptică a Episcopului Vasile Baron de Erdélyi [Oradea, 1863]118, actualizată cu date din arhiva diecezană. Se insistă în chip special asupra grijei arătate de arhiereu pentru susţinerea instituţiilor de învăţământ teologic119, unele dintre clişee fiind preluate dintr-un alt material al lui Iacob Radu, Episcopii Orăzii ca patroni ai Liceului din Beiuş [Beiuş,

114 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 104. 115 Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria Iluminismului

românesc, Timişoara, Editura Facla, 1986, pp. 283-284. 116 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 100-101. 117 Iacob Radu, Episcopul baron Vasile Erdeli (1843-

1862), Oradea, 1928, (56 p.); Idem, Episcopul baron Vasile Erdeli (Ardeleanu, Erdélyi), (1843-1862). Extras din manuscrisul Istoria Diecezei române-unite a Orăzii Mari, în „Vestitorul”, 1928, anul IV, nr.2, p.6; nr.3, pp.4-5; nr.4, pp.4-5; nr.5, pp.4-5; nr.6, pp.6-7; nr.7-8, pp.11-14; nr.9, pp.5-6; nr.10, pp.9-11; nr.13-14, pp.7-10.

118 Ioan Vancea de Buteasa, Biografia sinoptică a Ep. Vasile Baron de Erdélyi, Oradea-Mare, 1863. 119 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 118-122.

1928] 120 , publicat în context jubiliar. În subcapitolul Politica, autorul îşi propune să repare o nedreptate istoriografică atunci când reabilitează, cu suport documentar, rolul jucat de episcopul Erdélyi „în zilele grele şi viforoase ale Revoluţiei din 1848-49”121. Este apreciată şi contribuţia majoră a ierarhului la restaurarea Mitropoliei de Alba-Iulia şi Făgăraş, consfinţită prin Bulla pontificală „Ecclesiam Christi” din 1853122.

Prin documentarea întreprinsă, în urma studierii actelor din arhive ori a unor surse bibliografice, autorul a izbutit să reconstituiască devenirea Ecclesiei bihorene, în timpul epocii lui Iosif PAPP SZILÁGYI de Ilyésfalva – Iosif Pop Sălăjanu de Băseşti (1863-1873), episcop şi autor de scrieri canonice. Medalionul biografic consacrat eruditului vlădică surprinde faţetele unui peisagiu complex. Informaţiile legate de viaţa acestui ierarh greco-catolic au fost înregistrate cronologic, pornind gradual de la familia sa, continuând cu păstorirea ca preot şi, mai apoi, în ipostaza sa de arhiereu. După un excurs biografic, pe coordonatele Originea şi studiile 123 , suntem edificaţi în ceea ce interesează Activitatea şcolară, literară şi culturală. Astfel, în urma numirii pe postul de „inspector al şcoalelor diecezane”, la 1850, Iosif Papp Szilágyi adoptase o sumă de măsuri novatoare în domeniul învăţământului confesional greco-catolic din cuprinsul Eparhiei, dintre care autorul monografiei enumeră: reorganizarea Gimnaziului din Beiuş la nivel liceal, repartizarea şi încadrarea dascălilor pe funcţii, iniţierea riguroasă a recensămintelor şcolare, structurarea anului şcolar de învăţământ124. În lumina expozeului istoricului Iacob Radu, relaţiile romane ale arhiereului Szilágyi se înscriau sub o constelaţie

120 Idem, Episcopii Orăzii ca patroni ai Liceului din Beiuş,

în “Observatorul cultural-social-religios”, Beiuş, I, nr. 4/1928, pp. 95-98.

121 Idem, Istoria Diecezei, pp. 122-134. 122 Ibidem, pp. 137-140. 123 Ibidem, pp. 146-148. 124 Ibidem, pp. 148-149.


113

deosebit de fastă. Cu prilejul unei vizite Ad limina Apostolorum la Vatican, în anul 1867, la jubileul împlinirii celor optsprezece veacuri de la martiriul Sfinţilor Petru şi Pavel, în calitate de reprezentant al mitropolitului Alexandru Şterca-Şuluţiu, pentru meritele sale pastorale şi didactice, a fost distins cu titlul de Asistent al Tronului Pontifical, devenind şi membru al Asociaţiei „Quirites” a oamenilor de ştiinţă125. Un aspect mai puţin dezvoltat în Istoria Diecezei este activitatea lui Papp-Szilágyi la Conciliul Vatican I, deschis la 8 decembrie 1869, în transeptul din dreapta al Bazilicii „Sfântul Petru” din Roma126. Este menţionată doar participarea episcopului la înaltul for conciliar 127, fără a ni se oferi, însă, detalii privind rolul său însemnat în cadrul Comisiei misiunilor orientale şi a riturilor, din perioada 10 ianuarie – 11 iunie 1870 128 . A fost remarcată, în schimb, contribuţia ierarhului orădean la iniţierea primei misiuni Greco-catolice între românii din părţile Vidinului129, încadrată pe coordonatele misionare ale Sfintei Congregaţii De Propaganda Fide, episod istoric despre care Iacob Radu mai publicase date în cuprinsul unui articol trimis redacţiei de la „Albina”, sub titlul Sfânta Unire în ţinutul Vidinului [Bucureşti, 1923]130. Deşi unele voci istoriografice tributare accentelor naţionaliste au cenzurat activitatea politică moderată a lui Iosif Papp-Szilágyi 131 , totuşi Iacob Radu dovedeşte o viziune central-europeană, calibrată contextului istoric al evenimentelor, 125 Ibidem, p. 154. 126 Nicolae Bocşan, Ion Cârja, Biserica Română Unită la

Conciliul ecumenic Vatican I (1869-1870), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2001, p. 39.

127 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 155. 128 Cu privire la activitatea conciliară a episcopului Iosif

Papp-Szilágyi, a se vedea la Nicolae Bocşan, Ion Cârja, Biserica Română Unită la Conciliul ecumenic Vatican I [...], pp. 149-226.

129 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 153-154. 130 Idem, Sfânta Unire în ţinutul Vidinului, în “Albina”, Bucureşti, an III, nr. 5, din 7 ianuarie 1923, p. 3. 131 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române,

vol. 3, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, pp. 216, 218.

atunci când încadrează politica laică a ierarhului în termenii atitudinali ai „loialismului dinastic” faţă de tronul Habsburgilor132, „[...] ca un semn al fidelităţii către Majestatea Sa [Împăratul – n.n.].”133 Fără îndoială, ecuaţia era mult prea complexă încât să cramponeze la nivelul analizei naţionaliste, iar autorul pare să întrezărească o specificitate a posturii Bisericii în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea: „confesiunile româneşti între loialitate confesională, dinastică şi naţională” 134 . Din lungul şir al realizărilor înfăptuite în timpul episcopului Szilágyi, istoricul Iacob Radu remarcă „[...] interesul său deosebit faţă de nisuinţele literare ale tinerimei”, selectând aportul semnificativ la fondarea şi susţinerea directă a „Societăţii de Leptură a Junimei Române Studioase de la Academia de Drepturi şi Arhigimnaziul din Oradea Mare”135. În 1852, alături de profesorul Alexandru Roman, episcopul Iosif Papp-Szilágyi a înfiinţat această asociaţie literară a tinerimii studioase orădene, care a fost prima societate de acest fel întemeiată de românii din Transilvania136. Însă, în lucrare, nu se face nicio referire la patronajul altei iniţiative asociative, respectiv oblăduirea episcopală a demersurilor profesorului Teodor Köváry din Beiuş, care, la 31 decembrie 1861, punea bazele unei noi mişcări literare după modelul celei de la Oradea, numită Societatea de Leptură a Tinerimei Studioase în Gimnaziul Român Greco-Catolic de Beiuş137. Circularele diecezane din anul 1862, extrase de Iacob Radu din vraful arhivei, pun în valoare racordul centrului eparhial de la Oradea la nucleul academic eclezial românesc din capitala Imperiului, prin implicarea în activităţile

132 Liviu Maior, Habsburgi şi români: de la loialitatea

dinastică la identitatea naţională, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2006, p. 215.

133 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 160-161. 134 Liviu Maior, Habsburgi şi români [...], pp. 209-222. 135 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 150. 136 Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului

studios român din Monarhia Habsburgică 1860-1918, Cluj-Napoca, „Bibliotheca Musei Napocensis”, XVII, 1998, pp. 85-91.

137 Ibidem, p. 122.


114

promovate de „Societatea Bisericească Literară a Teologhilor români din Viena”138, mărturisind indirect asupra punţilor de comunicare ce s-au înfiripat între vlădicul orădean Papp-Szilágyi şi dr. Grigore Silaşi, proaspătul vicerector al Seminarului „Sf. Barbara” din Viena şi, în acelaşi timp, conducător al acestei Societăţi Literare 139 . Desigur, tuşele discursului istoriografic nuanţează integrarea vectorilor de acţiune ai episcopului Iosif Papp-Szilágyi pe culoarul implicării Bisericii şi Şcolii în emanciparea prin cultură a naţiunii române din Imperiul Habsburgic 140 . Din aria prestaţiei oratorice a arhiereului, autorul perpetuează în lucrare ecourile discursului din ziua consacrării sale arhiereşti, decupând un pasaj amplu în care se relevă rolul Bisericii Române Unite şi a iluminaţilor corifei ai Şcolilor Blajului la deşteptarea conştiinţei naţionale la românii din Transilvania 141 . Reproducem, în cele ce urmează, doar un mic fragment citat în Istoria Diecezei, edificator din perspectiva diseminării semanticii postiluministe de la mijlocul secolului al XIX-lea: „ O, Blajule! Cetate sfântă pentru tot Românul adevărat, tu eşti leagănul în care s-a născut naţiunea română, tu eşti lumina Românilor, povăţuitoarea ei spre civilizaţie şi fericire [...]”142.

Dar, cazul episcopului cărturar Iosif Papp-Szilágyi prilejuieşte, mai cu seamă, o incursiune a condeiului lui Iacob Radu în repertoriul operelor canonice datorate acestui arhiereu. Istoricul a identificat în inventarele bibliotecii diecezane orădene câteva titluri, propunându-şi a prezenta, prin intermediul

138 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 150-151. 139 Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români,

Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996, s.v.; Eugenia Glodariu, Asociaţiile culturale ale tineretului studios român [...], pp. 91-93; Eugen Micu, Din activitatea clericilor români din Viena, în „Vestitorul”, Oradea, an. VII, 1931, nr. 19-20, pp. 5-6.

140 Keith Hitchins, Afirmarea Naţiunii: Mişcarea naţională românească din Transilvania, 1860-1914, traducere de Sorana Georgescu-Gorjan, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, pp. 161-183.

141 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 150. 142 Ibidem, p. 151.

scurtelor fişe bibliografice, unele scrieri de substanţă dogmatico-istorică, precum Scurtă istorie a credinţii românilor din sfintele cărţi şi adevărate documente [Blaj, 1845]143, apreciată drept „o broşură de propagandă pentru Unire” şi semnalată pentru capacitatea de a persuada lectorul prin argumentele propuse. Despre conţinutul lucrării Catehismul unirii bisericeşti a tuturoru româniloru ne avizează că tratează „[...] ce este Unirea şi foloasele ce le-a avut românismul [naţiunea – n.n.] pe urma ei”144, constatând că Papp-Szilágyi se amplasează pe coordonatele unui discurs postiluminist cu teme circumscrise binomului Naţiune-Confesiune 145 . Mult mai multe detalii sunt reunite în recenzia principalei opere disciplinar-canonice a ierarhului – Enchiridion Juris Ecclesiae Orientalis Catholicae (1862), unul dintre puţinele manuale de jurisprudenţă eclesială orientală din secolul al XIX-lea. Aşa cum apreciază istoricul Iacob Radu, acest tratat „[...] l-a făcut pe Pop-Szilágyi celebru în literatura canonică universală” 146 . Deşi frecvent citată de Márki Sándor, care se pare că o şi consultase, colecţia de prevederi legislative a lui Szilágyi, intitulată Codex canonum Ecclesiae Orientalis juxta textum grecum cum interpretatione Catholica secundum sensum fidem Patrem ante schisma Orientale147, rămâne o enigmă pentru Iacob

143 Ibidem, p. 150. 144 Ibidem. 145 Adrian Vasile Podar, Iosif Papp-Szylágyi (1813-1873),

primul canonist al Bisericii noastre, mss., Rezumatul tezei de doctorat susţinută la Universitatea Bucureşti, Facultatea de Teologie Romano-Catolică, în anul 2009, pp. 7-8.

146 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 150. 147 Scris în jurul anului 1862, Codex canonum catholicae

Ecclesiae Orientalis juxta textum grecum cum interpretatione Catholica secundum sensum fidem Patrem ante schisma Orientale (Colecţie de canoane ale Bisericii Orientale Catolice conform textului grec cu interpretarea Catolică după sensul credinţei părinţilor de dinaintea schismei Orientale) este o colecţie de prevederi legislative redactată de către episcopul Iosif Papp-Szilágyi şi care dezbate următoarele teme: cutuma, chestiunea sinoadelor, participarea laicilor la dezbaterile conciliare bisericeşti, codul canoanelor,


115

Radu. Deoarece nu reuşise să identifice opul în fondul de carte al Diecezei de la Oradea, istoricul încheie: „[...] dar nu se ştie ce soartă va fi avut, căci nici nu s-a tipărit, nici în manuscris nu se află în biblioteca diecezană”148. Ceea ce el nu ştia, o ciornă a manuscrisului acestui Codex se afla uitată între actele din vasta arhivă a Episcopiei Greco-catolice Oradea149, dar în absenţa indiciilor privind locaţia arhivală, istoricului nu-i rămânea decât formularea unui justificat semn de întrebare150. Din lista bibliografică lipsesc două repere esenţiale ale carierei ecleziastice a episcopului Papp-Szilágyi, respectiv teza de doctorat – De potestate impedimenta Matrimonium dirimentia statuendi elucubrata [1837]151 şi predica de întronizare în scaunul

sinoadele provinciale şi ecumenice, religia creştină şi Biserica, dreptul bisericesc şi drepturile ierarhilor în Biserica Catolică. Această Colecţie de canoane a constituit o noutate în istoriografia ardeleană teologică de factură canonică a vremii. Au pomenit de ea atât Márki Sándor, cât şi Iacob Radu, dar nu existau informaţii despre locul unde se află şi nu se cunoştea nici conţinutul acesteia. Pe lângă noutatea indusă de apariţia documentului, Codex-ul aduce completări la informaţiile anterioare despre autor şi lămureşte asupra dilemelor legate de soarta Episcopiei Române Unite de Oradea. Adrian Vasile Podar, Iosif Papp-Szylágyi (1813-1873), primul canonist […], pp. 9-10.

148 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 150. 149 Adrian Vasile Podar, Iosif Papp-Szylágyi (1813-1873),

primul canonist […], pp. 7, 9. 150 Meritul descoperirii Colecţiei de canoane aparţinând

episcopului Iosif Papp-Szilágyi îi revine teologului dr. Adrian Vasile Podar, care a identificat, la Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale Bihor – Oradea, fondul Episcopia Greco-Catolică Oradea, o copie microfilmată a Codex-ului. Adrian Vasile Podar, Iosif Papp-Szylágyi (1813-1873), primul canonist […], p. 10. Documentul original pare a fi împărtăşit soarta consistentei arhive episcopale „exilate” de la Oradea la Râmnicu-Vâlcea, în anii ’90, conform unei decizii neclar fundamentate de Arhivele Naţionale, respectiv de dr. Ioan Scurtu (n.n.).

151 Scrisă îngrijit, redactată în limba latină, lucrarea De potestate impedimenta Matrimonium dirimentia statuendi elucubrata a doctorandului Iosif Papp-Szilágyi se află în patrimoniul Universităţii din Viena, arhivată la Fachbereichsbibliothek Katholische und Evangelische Theologie Universitätsbibliothek. Teza demonstrează că autorul este un bun cunoscător al

arhieresc de Oradea – Sermo per Josephum Papp- Szilágyi de Ilyésfalva [1863] 152 . Conexând ductului pastoral-canonic, pe cel al operei scrise, Iacob Radu este primul istoriograf care creionează un portret complex al eruditului ierarh Iosif Papp-Szilágyi, afirmat în aria scrisului confesional transilvănean şi est-european la cumpăna dintre Vörmärz şi Romantism.

Scurtul destin canonic al episcopului Ioan OLTEANU (1873-1877) prinde a se profila din datele biografice publicate în Şematismul istoric al Diecezei Lugoj153. Comportă interes manifestările consacrate celebrării unui secol de la întemeierea Diecezei greco-catolice Oradea, dar şi distincţiile primite de ierarh din partea Curiei Romane şi Tronului imperial de la Viena154.

Autorul consideră că, odată cu întronizarea episcopului Mihail PAVEL (1879-1902), se deschidea o nouă etapă modernizatoare în existenţa eparhiei bihorene. Pentru a fi incrementate pe retina scrisă a istoriei-cunoaştere, au fost selectate o pleiadă de realizări ale acestui ierarh: organizarea

legilor bisericeşti şi, în egală măsură, un istoric. Prin datele pe care le utilizează, Iosif Szilágyi, cum se numeşte în pagina de titlu a lucrării sale, arată capacitatea de a îmbina fericit conţinuturi teologice occidentale şi răsăritene, fapt care-l va consacra mai târziu ca teolog. Disertaţia din anul 1837 este rezultat al unor cercetări documentate, din domenii diferite, Teologie Biblică, Teologie Morală, Drept Canonic şi Istorie, iar aceasta i-a adus prestigiul, care a traversat epocile. Adrian Vasile Podar, Iosif Papp-Szylágyi (1813-1873), primul canonist […], pp. 12.

152 Sermo per Josephum Papp-Szilágyi de Illyésfalva (1863) este predica de întronizare pe scaunul episcopal de Oradea a lui Iosif Papp-Szilágyi. Predica are şaptesprezece încheieturi, nemarcate în mod evident pe parcursul omiliei, în care tratează diferite subiecte sau urmăreşte o serie de ţinte pastorale, disciplinare sau didactice. Adrian Vasile Podar, Prima predică, în calitate de episcop, a lui Iosif Papp- Szilágyi, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai Theologia Graeco-Catholica Varadiensis”, an LIV, nr. 1/2009, pp. 165-166.

153 * * *, Dieceza Lugojului. Şematism istoric, Lugoj, 1903, pp. 99-102. 154 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 163-164.


116

munificienţei episcopale prin înfiinţarea Oficiului administrativ al fondurilor şi fundaţiunilor diecezane; vizitele Ad limina Apostolorum din 1886 şi 1887, la Roma; întemeierea internatelor de băieţi şi fete la Beiuş; pictarea Bisericii catedrale din Oradea ş.a155.

Episcopul martir Demetriu RADU (1903-1920), frate al istoricului Iacob Radu, ocupă un loc privilegiat în Istoria Diecezei. Astfel, acesta este prezentat drept un continuator al lui Mihail Pavel, episcopatul său fiind conexat în prelungirea reformelor paveliene. De facto, autorul apreciază binomul cronologic Pavel-Radu drept o perioadă distinctă în istoria Eparhiei orădene, situată sub semnul transformărilor modernizatoare, administraţia celor doi ierarhi „[...] formând aceea o singură epocă şi un singur fragment de 40 de ani al Diecezei, cât a ţinut păstorirea lor”156. Condeiul auctorial alocă un spaţiu generos descrierii vieţii episcopului Demetriu Radu. Pe parcursul a 19 pagini, au fost trecute în revistă: „originea, studiile”; misiunea pastorală din capitala Regatului României; activitatea în scaunul vlădicesc al Lugojului (1897-1920). Acestei panoplii îi sunt coligate realizările din timpul cât s-a aflat în fruntea eparhiei bihorene, între care se enumeră: edificarea noului Palat episcopal la Oradea, construirea „monumentalei biserici” din satul natal Tâmpăhaza-Uifalău (Rădeşti, jud. Alba), întemeierea unor fundaţii subsidiare susţinerii instituţiilor de învăţământ şi studenţilor teologi 157 . Un pasaj distinct este rezervat legăturilor arhiereului Demetriu Radu cu Sfântul Scaun Apostolic, unde se bucura de mare trecere „în toate dicasteriile şi Congregaţiunile Curiei Papale”, mai cu seamă prin mijlocirea bunilor săi colaboratori – cardinalii Rampolla, Agliardi şi Satolli. Sunt pomenite vizitele romane Ad Limina din 1903 şi 1908, dar şi audienţa particulară la Vatican,

155 Ibidem, pp. 169-172. 156 Ibidem, p. 167. 157 Ibidem, pp. 174-183.

în anul 1912, când a depus înaintea papei Pius al X-lea un Memorand din partea clerului metropolitan din Transilvania, prin care se contesta înfiinţarea controversatei episcopii de Hajdúdorogh158, apreciind măsura ca pe un atac asupra Bisericii Române Unite, „principala citadelă” a Naţiunii române, după cu a numit-o Amos Frâncu 159 . De asemenea, autorul furnizează informaţii inedite privind rolul episcopului Demetriu Radu în instrumentarea preparativelor pentru încheierea Concordatului dintre România şi Sfântul Scaun 160 . Despre iniţiativele sale politice şi culturale depun mărturie o sumă de episoade: frecventarea constantă a „Cercului de la Belvedere” din capitala Imperiului, patronat de arhiducele moştenitor Franz Ferdinand; participarea la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia din 1 Decembrie 1918, în calitate de copreşedinte; primirea Armatei Române la Oradea (15 decembrie 1918) şi a cuplului regal (23 mai 1919); organizarea Adunării Generale „Astra” la Oradea, în zilele de 17-18 octombrie 1920 161 . Puţinele trimiteri bibliografice sugerează inserţia masivă a unor date şi amintiri sedimentate în memoria istoricului, autenticitatea acestora neadmiţând îndoieli, deoarece Iacob Radu participase în calitate de martor la evenimente, fiind fratele episcopului şi consilierul său personal. Pot fi, însă, puse în balanţă tuşele părtinitoare, implicate afectiv, care tind să hiperbolizeze aura subiectului. Textul în sine completează portretul biografic al ierarhului martir Demetriu Radu, reconstituit prin mijlocirea mai multor scrieri162, precum chipurile părinţilor Bisericii din fragmentele policrome ale mozaicurilor bizantine.

158 Ibidem, pp. 183-184. 159 Keith Hitchins, Afirmarea Naţiunii [...], p. 186. 160 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 185. 161 Ibidem, pp. 186-192. 162 O sumă de contribuţii biografice sunt aduse de Iacob

Radu, în lucrările Viaţa şi operele Episcopului Dr. Demetriu Radu, vol.I, Predici, Oradea-Mare, 1923; Fundaţiunea episcopului Demetriu Radu, Oradea, 1925; In memoriam. Prinos memoriei episcopului Dr. Demetriu Radu, la a zecea aniversare a tragicei sale morţi, Oradea, [1930].


117

Cu prezentarea „cărţii de vizită” a episcopului Valeriu Traian FRENŢIU, discursul istoriografic se poziţionează pe nişa istoriei recente relative la Iacob Radu. Şi în acest caz, rândurile canonicului orădean sunt învestite cu probaţiunea martorului ocular la evenimente. Alături de judicioasa administrare a Eparhiei163, autorul aduce în atenţie implicarea chiriarhului în organizarea aniversării unui secol şi jumătate de la întemeierea Diecezei Române Unite cu Roma greco-catolică Oradea (1927), precum şi patronarea jubileului a 100 de ani de existenţă a Liceului „Samuil Vulcan” din Beiuş (1928) 164 . În plan teologic şi cultural, sunt incrementate în gama reuşitelor acestui episcop: coordonarea unei „ediţii poporale, cu note explicative, a Sfintei Scripturi” (1925)165, încredinţată spre editare lui Ioan Bălan 166 ; fondarea periodicelor bisericeşti „Vestitorul” (Oradea, în 1925) şi „Observatorul” (Beiuş, în 1928) 167 , proiecte la realizarea cărora îşi adusese concursul şi prepozitul capitular dr. Iacob Radu; susţinerea compozitorului Francisc Hubic pentru promovarea în plan elevat a muzicii liturgice 168 . Aducând în prim-plan demersurile episcopului Valeriu Traian Frenţiu pe eşichierul politic din România, în calitate de senator de drept, istoricul consideră că acesta a continuat programul antecesorului său – episcopul Demetriu Radu, recunoscându-i-se autoritatea în plenul „mult-agitatelor dezbateri din jurul Legii culturii şi a Concordatului cu S. Scaun”169.

Instituţia Capitlului catedral este tratată într-o secţiune aparte170. După ce se lămuresc raţiunile de drept canonic care vor fi stat la baza acestui for171, autorul derulează „Seria

163 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 196, 198. 164 Ibidem, pp. 194-195. 165 Ibidem, p. 195. 166 Este vorba despre ediţia lui Ioan Bălan, Noul

Testament a Domnului nostru Iisus Hristos scris pe înţelesul tuturor, Oradea, 1925, 806 p.

167 Iacob Radu, Istoria Diecezei, p. 195. 168 Ibidem, p. 196. 169 Ibidem. 170 Ibidem, pp. 200-211. 171 Ibidem, pp. 200-205.

Canonicilor”, înşiruind 52 bio-bibliografii a tot atâţia canonici capitulari, din perioada 1777-1927172. Acest capitol extinde baza de date a unui articol anterior, publicat de Iacob Radu în „Vestitorul”, cu trei ani mai devreme, sub genericul Capitulul Bisericei catedrale. Activitatea şi membrii săi [Oradea, 1927]173.

Sinteza Istoria Diecezei Române-Unite a Orăzii-Mari se încheie cu inventarierea instituţiunilor dedicate munificienţei – „Fondurile şi Fundaţiunile Diecezane” 174. De remarcat şi inspiraţia autorului de a îmbogăţi textul cu o serie de 37 fotodocumente înfăţişând suverani pontifi, episcopi, canonici, edificii de cult şi clădiri administrative din aria Eparhiei Oradea şi nu numai175.

Expunerea rămâne, însă, una serială, orânduită cronologic, în maniera prezentării firului evenimenţial printr-o înlănţuire de clişee temporale. Mai puţin se insistă asupra analizei evenimentelor istorice care au marcat viaţa Bisericii Române Unite din vestul Transilvaniei, în secolele XIX-XX. Din această perspectivă, apreciem că Iacob Radu nu a surmontat integral concepţia cronicărească, tributară stilului de ordonare a discursului după tipticul Şematismelor diecezane. Sinteza posedă, în schimb, o impresionantă bază sursologică exploatată critic de către istoric. Dar, prin structura ei, lucrarea nu se aliniază în totalitate normelor de cercetare moderne, care, în deceniul al patrulea al secolului XX, dădeau deja tonul şi în scrisul istoric confesional din România. Totuşi, meritul incontestabil al lui Iacob Radu rămâne actualizarea „dosarului istoriografic” deschis de Ioan Ardeleanu, prin extinderea cunoaşterii istorice a Diecezei Române Unite cu Roma greco-catolică Oradea, în secolele XIX-XX. Mai mult decât grăitoare în această privinţă este concluzia lui Iacob Radu, formulată în finalul prefeţei la Istoria Diecezei

172 Ibidem, pp. 205-221. 173 Iacob Radu, Capitulul Bisericei catedrale. Activitatea

şi membrii săi, în „Vestitorul”, Oradea, anul III, 1927, nr. 12, pp. 15-18.

174 Iacob Radu, Istoria Diecezei, pp. 222-232. 175 Ibidem, passim.


118

Române-Unite a Orăzii-Mari: „Din toate acestea credem că ne-a succes să dăm o icoană destul de clară şi de fidelă a acestei dieceze, al cărei trecut suntem convinşi că formează un glorios episod din marele cadru al istoriei religioase şi culturale a neamului românesc. Alţii care vor avea mai mult timp şi mai bogate mijloace, vor putea complecta cândva opera noastră, după cum ne-am silit şi noi să facem

cu a celor care ne-au precedat în această grea întreprindere”.

Proiectul lui Iacob Radu a rămas valid pe cortexul istoriografiei ecleziastice până la finele secolului XX, când se constată o nouă aprofundare a temei de către cercetătoarea Iudita Căluşer, în lucrarea Episcopia greco-catolică de Oradea. Contribuţii monografice [Oradea, 2000].

Etape în comunizarea României: de la primul guvern Sănătescu la guvernul dr. Petru Groza (23 august 1944 - 6 martie 1945)

Prof. Viorel Ciobanu, Colegiul Naţional „Decebal” Deva În această perioadă, România a parcurs

un drum sinuos: de la speranţele puse în ziua de 23 august 1944, referitoare la întronarea unui regim democratic, exprimate de Suveran în discursul radiodifuzat la orele 22,001, până la impunerea regimului procomunist, prin forţă, de către A.I. Vâşinski, la 6 martie 19452.

Pentru cei care erau informaţi asupra evoluţiei relaţiilor internaţionale, a acordurilor sovieto-britanice 3, şi nu doar 4, era clar că soarta României era pecetluită. 11 „România Liberă” III, nr. 11 din 24 august 1944. 2 Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, Sovietizarea României, percepţii anglo-americane (1944-1947), Bucureşti, Ed. Iconica, 1993, pp. 112-122. 3 xxx, Istoria Românilor, vol. IX, România în anii 1940-1947, Bucureşti, Ed. Enciclopedică, 2008, pp. 212-214; (Au avut loc discuţii între ministrul de externe britanic Eden şi ambasadorul sovietic la Londra, guvernului sovietic i se înaintează o propunere, la 5 mai 1944; se ajunge la preambulul acordului de procentaj, pentru perioada de război şi pentru un termen limitat de 3 luni: România intra în sfera de dominaţie sovietică în procent de 90%, Grecia în contul intereselor britanice cu aceeaşi pondere - 90%; la 18 mai, guvernul sovietic comunica faptul că este de acord cu această propunere. Departamentul de Stat american s-a opus oricărui aranjament de acest gen, atunci, într-un discurs electoral, preşedintele F.D. Roosevelt spune că SUA au interese pe orice meridian al globului; ulterior acceptă acordul britano-sovietic pentru o perioadă limitată de 3 luni. Expirând termenul de 3 luni, la 9 octombrie 1944, delegaţia britanică în frunte cu premierul Churchill se deplasează la Moscova şi încheie celebrul acord de procentaj un „târg murdar, o hărtie indecentă” precum spunea cinic reprezentantul Albionului. Au loc tratative,

Al Doilea Război Mondial a condus la redistribuirea puterii la scară globală, au loc schimbări fundamentale în econmia mondială, modificarea echilibrului de forţe interne şi internaţionale5.

Victoria în Europa a dus la dispariţia ultimului motiv al cooperării statelor membre ale coaliţiei Naţiunilor Unite. Înfrângerea Germaniei, graţie contribuţiei SUA şi URSS, a condus la hotărârea sorţii lumii, implicit a negocieri, schimbări de pondere de interese; în toate, însă, România apărea în sfera sovietică - 90%, iar Grecia în cea britanică - 90%. În scurt timp, deja, britanicii încep aplicarea acordului din 9 octombrie, încurajând acţiunile guvernamentale împotriva comuniştilor de la Atena; în replică, Stalin convoacă liderii PCdR şi le trasează sarcinile, spunându-le fără îndoială, faptul că România se află, cu acordul britanicilor, în sfera de interese sovietică.); Grigore Nandriş, 8 ani din Istoria României (1940-1948), Ediţie îngrijită şi prefaţată de I. Oprişan, Bucureşti, Ed. Saeculum I.O., 1999, p. 211-215. Vineri, 8 decembrie 1944. În Grecia, război civil. Churchill a dat instrucţiuni comandantului armatei britanice din Grecia , generalul Scobie, să lichideze pe revoltaţii împotriva guvernului constituţional. Luni, 15 ianuarie 1945. (...) În Grecia, generalul Scobie a semnat un armistiţiu cu Elas; Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 81-87. 4 xxx, Istoria Românilor, p. 214 (Urmează apoi Conferinţa de la Ialta, 4-11 februarie 1945, Cei Trei Mari (Stalin, Roosevelt, Churchill) adoptă Declaraţia asupra Europei eliberate, document elaborat la cererea emigraţiei poloneze.); D.D. Hatchet, G.G. Springfield, Ialta, înţelegeri pentru 50 de ani, Bucureşti, Casa de editură Excelsior, 1991. 5 xxx, Istoria Românilor, pp. 46-47.


119

Europei, la Washington şi Moscova, nu la Paris sau Londra. Pentru prima dată, Occidentul european era pe planul al II-lea. Statele respective, de Franţa nici nu se poate vorbi ca mare putere, se confruntă cu diverse probleme. Existenţa unor focare potenţiale de conflict în Imperiul Britanic, incerititudinea asupra relaţiilor anglo-americane, au condus la sporirea îngrijorării faţă de intenţiile sovietice în Orientul Mijlociu şi Apropiat, zone de tradiţionale ciocniri de interese ruso-britanice. Erau apoi problemele Greciei, ascensiunea comuniştilor lui I.B. Tito în Iugoslavia, situaţia explozivă din Turcia, unde la 7 iunie 1945 sovieticii îşi intensificau presiunile. Stalin căuta o „securitate absolută”6 dar nu risca un conflict deschis cu SUA, în ciuda faptului că americanii erau unicii deţinători ai teribilei bombe atomice.

Agresiunile sovietice în Europa centrală au precedat singura tentativă serioasă a Ocidentului de a dilua dominaţia sovietică în zonă, prin nerecunoaşterea guvernelor român, bulgar şi ungar, sovieticii dorind să obţină ruptura dintre britanici şi americani, dar rezultatul a fost exact opusul aşteptărilor.

Sursele de informare asupra temei în discuţie sunt diverse; una dintre ele, de primă mână, o constituie mărturia generalului american Schuyler, membru în Comisia Aliată de Control.

Generalul de brigadă, cu vreo 20 de ani de experienţă în artileria antiaeriană Cortland van R Schuyler, povesteşte experienţa sa românească, fiind membru al Comisiei Aliate de Control pentru aplicarea armistiţiului în România.7

6 Ibidem, p. 47. 7 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 25-78; Pe la începutul lunii octombrie 1944, generalul Schuyler a fost solicitat de Pentagon să se prezinte la Washington pentru îndeplinirea unei misiuni. Cunoştea destul de puţine lucruri despre România dar, în vederea familiarizării cu realităţile ţării unde urma să-şi desfăşoare misiunea, a primit informaţii interesante de la instituţiile americane, prin funcţionarii de la Departamentele de Război, Naval şi de Stat. Pentagonul i–a comunicat că a fost numit şeful Reprezentanţei

Din rapoartele de informare, de documentare primite, generalul american a putut aprecia popularitatea tânărului rege Mihai 8 în rândul populaţiei, Suveranul fiind actorul principal în desfăşurarea actului de la 23 august 1944 care a dus la întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste (într-un moment în care, spun specialiştii militari, nu se putea întrevede sfârşitul războiului, cu atât mai puţin cărei tabere îi va reveni victoria, actul scurtând războiul cu circa 200 de zile), şi a Reginei Mame Elena, care a fost cel mai important confident şi consilier al regelui Mihai.

După înstalarea guvernului Sânătescu (în momentul constituirii acestuia, trupele sovietice se aflau la peste 400 de km de Bucureşti) a fost difuzată Proclamaţia regelui Mihai I, citită de acesta la Radiodifuziunea Română în seara zilei de 23 august 1944, orele 22,12 (înregistrată în prealabil) cuprinzând puncte extrem de importante 9 . La 2

Militare Americane în Comisia Aliată de Control pentru aplicarea amistiţiului în România. Reprezentantul britanic, vicemareşalul forţelor aeriene, Donald Stevenson, plecase deja la Bucureşti, preşedintele rus al Comisiei, cu un întreg stat major de ofiţeri, funcţiona deja la Bucureşti de câteva săptămâni. (Practic, jocurile erau făcute, anglo-americanii urmau să „joace” după regulile sovieticilor. Cine se trezeşte de dimineaţă, departe ajunge!). 8 Ibidem., p. 29. 9 I. Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Bucureşti, E. Danubius, 1991, pp. 148-149; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 171; Dinu C. Giurescu, Guvernarea Nicolae Rădescu, Bucureşti, Ed. All; 1996, p. 26; „România Liberă” III, nr. 11 din 24 august 1944; („Români,/ În ceasul cel mai greu al istoriei noastre am socotit , în deplină înţelegere cu poporul meu, că nu este decât o singură cale pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală: ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. Români,/ Un nou guvern de uniune naţională a fost însărcinat să aducă la îndeplinire voinţa ţării de a încheia pacea cu Naţiunile Unite. România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii. Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere. Naţiunile Unite ne-au garantat independenţa ţării şi


120

septembrie 1944, „Monitorul Oficial” publica Înaltul Decret Regal relativ la revenirea la regimul democratic.10. Decretul din 31 august / 2 septembrie 1944 exprimă clar scopurile democratice ale regimului nou instaurat. Trimiterea explicită la Constituţiile din 1866 şi 1923 însemna: guvern reprezentativ; sistem politic pluripartidist; separarea puterilor în stat – precis formulată în cele două acte fundamentale; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti garantate; proprietatea individuală şi garantarea acestui drept; o reînnodare a cursului democratic al ţării rupt în februarie neamestecul în treburile noastre interne. Ele au recunoscut nedreptatea dictatului de la Viena, prin care Transilvania ne-a fost răpită./ Români,/ Poporul nostru înţelege să fie stăpân pe soarta sa. Oricine s-ar împotrivi hotărârii noastre liber luate şi care nu atinge drepturile nimănui este un duşman al neamului nostru. Ordon armatei şi chem poporul să lupte prin orice mjloace şi cu orice sacrificii împotriva lui. Toţi cetăţenii să se strângă în jurul tronului şi al guvernului, pentru salvarea Patriei. Cel care nu va da ascultare guvernului şi se opune voinţei poporului este un trădător de ţară./ Români,/ Dictatura a luat sfârşit şi cu ea încetează toate asupririle. Noul guvern înseamnă începutul unei ere noi în care drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor ţării sunt garantate şi vor fi respectate./ Alături de armatele aliate şi cu ajutorul lor, mobilizând toate forţele naţiunii, vom trece hotarele impuse prin dictatul nedrept de la Viena, pentru a elibera pământul Transilvaniei noastre de sub ocupaţie străină./ Români,/ De curajul cu care ne vom apăra cu armele în mână independenţa împotriva oricărui atentat la dreptul nostru de a hotărâ singuri soarta depinde viitorul ţării noastre./ Cu deplină încredere în viitorul neamului românesc, să păşim hotărâţi pe drumul înfăptuirii României de mâine , a unei Românii libere, puternice şi fericite.”). 10 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 27; Monitorul Oficial, CXX, nr. 202 din 2 septembrie 1944, p. 6232; 23 August 1944, Documente, 1944-1945, vol. III, pp. 5-6. („Art. I. Drepturile românilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866 cu modificările ce ulterior au fost aduse şi de Constituţia din 29 martie 1923./ Art. II. Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV, puterile statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923./ Art. III. Un decret dat în urma hotărârii Consiliului de Miniştri va organiza Reprezentanţa Naţională. Până la organizarea reprezentanţei naţionale, puterea legislativă se exercită de către rege, la propunerea Consiliului de Miniştri./ Art. IV. O lege specială va statornici condiţiile în care magistraţii sunt inamovibili.”).

1938 şi perpetuat prin cele „trei dictaturi”: carlistă, legionară, antonesciană.

Însă, anumite prevederi din respectivul document deschideau calea interpretărilor, de care s-a folosit ulterior Partidul Comunist, pentru a confisca întreaga putere şi a schimba complet natura regimului. Atâta timp cât guvernul era o coaliţie reală de partide, regimul demoratic putea fi menţinut. Impunerea prin forţă, la 6 martie 1945, a guvenului Petru Groza, a reprezentat controlul aproape total al executivului de către Partidul Comunist, în trei ani s-a ajuns la dictatura „democraţiei populare”, după model sovietic. Din ţelurile exprimate după 23 augut 1944, n-a mai rămas nimic.

Aşadar, sovieticii aveau alte planuri11: să aducă la putere regimuri comuniste în toate ţările est-europene unde înaintase Armata Sovietică. O va spune direct I.V. Stalin într-o convorbire cu fruntaşul iugoslav Milovan Djilas, în aprilie 1945: „În războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut, cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi.”12 Kremlinul avea toate atuurile. Armata Roşie controla România.

În ciuda acestor sinistre evoluţii, nu se poate nega patriotismul, nu pot fi negate bunele intenţii ale celor care au înfăptuit actul de la 23 august 1944, în frunte cu regele Mihai I. Statul român trebuia să se dezvolte pe aceste valori fundamentale; acest lucru se dorea în toamna anului 1944.

Condiţiile armistiţiului semnat de Naţiunile Unite (URSS, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) cu România au fost aflate de generalul american de abia în luna octombrie, când a ajuns la Washington, când a avut acces la informaţiile oficiale (clasificate top secret): Ceea ce a aflat, nu a fost de natură să-l liniştească, ci dimpotrivă, i-a creat o senzaţie de misiunea extrem de dificilă, ca să 11 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 28; xxx, Istoria Românilor, p.510. 12 Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, traducere şi postfaţă de Dorin Gămulescu, Craiova, f.a., pp. 74-75.


121

nu spunem misiune imposibilă: „Ministrul sovietic al Afacerilor Străine, V.M. Molotov, insistase ca preşedintele sovietic al Comisiei Aliate de Control în Români să fie învestit cu autoritate deplină în conducerea treburilor din această ţară.” 13 În cele din urmă, anglo-americanii au cedat. Era foarte clar că prevederile Convenţiei de Armistiţiu dădeau prioritate intereselor sovietice.

În ciuda acestei realităţi destul de puţin îmbucurătoare, Statele Unite sperau că delegatul lor la Bucureşti va reuşi să protejeze interesele americane în România. Americanii din Departamentele de Război şi de Stat anticipau o bună cooperare cu sovieticii, pe termen lung.

Când generalul Schuyler a ajuns la Caserta, generalul american Joseph McNarney, comandant al zonei italiene, l-a avertizat să nu se aventureze în România, să nu intre în bucluc14.

Din această atenţionare a generalului McNarney se vede clar că militarii amricani de pe diferite teatre de operaţiuni europene, familiarizaţi cu ceea ce presupuneau diverse acorduri de armistiţiu, în baza „capitulării necondiţionate” erau mult mai informaţi cu privire la asperităţile realităţii relaţiilor cu sovieticii, nu erau nişte idealişti, erau chiar pesimişti (sau, ca să spuneam altfel „erau nişte optimişti mai bine informaţi.”)

În vizită la birourile Comisiei Italiene de Control a Armistiţiului, în Nordul Italiei, comisie condusă de un general naval american, generalul Schuyler a constatat că, în Italia, cuvântul covârşitor îl aveau anglo-americanii; era clar că în România, cuvântul covârşitor îl aveau sovieticii (Acordul de procentaj,

13 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 30; (Când ambasadorii american şi britanic au obiectat, Molotov le-a replicat prezentându-le situaţia din Italia, unde decideau anglo-americanii). 14 Ibidem, p. 31; ”... dacă vei intra în bucluc, nu te aştepta să vin să te salvez. Nu am trupe disponibile şi, chiar dacă aş avea, în mod sigur nu le-aş destina României.”.

Moscova, 9 octombrie 1944). O situaţie foarte grea se profila pentru reuşita misiunii sale.

La începutul lunii noiembrie, după o şedere la Atena de o zi, în aşteptarea permisiunii sovietice de survol, Schuyler a ajuns la Bucureşti, unde a fost întâmpinat de reprezentanţii Regelui, dar şi de un ofiţer sovietic, care l–au invitat, fiecare în parte, la o întrevedere cu Regele, respectiv reprezentantul sovietic în Comisie. Apoi, generalul a fost vorbit şi cu reprezentantul american în România, din Oficiul pentru Servicii Strategice, comandantul Frank Wisner15.

În primele zile s-a întâlnit cu reprezentantul Departamentului de Stat în România, dl. Burton Berry, cu vice-mareşalul forţelor aeriene, Stevenson, partenerul său britanic, cu regele Mihai şi Regina Mamă Elena, fiind primit cu foarte mare amabilitate. Apoi l-a vizitat pe generalul Serghei Vinogradov adjunctul şefului Comisiei Aliate de Control în România, precum spune generalul Schuyler, şeful acestei Comisii era mareşalul F.I. Tolbuhin, cu comanda grupului de sud al armatelor ruse16.

Prima problemă cu care s-a confruntat i-a fost prezentată de Rică Georgescu 17 , director al Operaţiunilor Companiei de Petrol Româno-Americane; sovieticii îi solicitaseră cedarea a mari cantităţi de pompe şi utilaj petrolier, pentru a fi transportate în Rusia (socotite captură de război). Generalul sovietic Vinogradov s-a opus sistării rechiziţionării, până la clarificarea situaţiei, răspunsul său fiind că „mă va informa dacă şi în ce sens va primi instrucţiuni de la Moscova”; generalul american constatând cu stupoare că era o „replică standard sovietică la marea majoritate a protestelor prezentate ori de britanici, ori de noi, americanii.” Sovieticii îi puneau, zi de zi, pe „partenerii lor” anglo-americani în faţa situaţiei „faptului împlinit”. Problema în speţă fusese

15 Ibidem, p. 33; (care a ajuns, după revenirea în SUA, conducătorul Diviziei Operaţiuni Speciale a proaspăt infiinţatei CIA - Central Intelligence Agency). 16 Ibidem, p. 33. 17 Ibidem, pp. 33-34.


122

ridicată şi de Averell Harriman, ambasadorul SUA la Moscova; dar Molotov a rămas neclintit, socotind aceste bunuri drept „captură de război”, subiect al recapturării de către ruşi în baza articolului XII a Convenţiei de Armistiţiu.

Reuniunile Comisiei Aliate de Control aveau loc la intervale de circa o săptămână – zece zile. Sovieticii controlau dur deplasările aliaţilor occidentali, atât aeriene cât şi terestre, în afara Capitalei, o supraveghere extrem de strictă, în faţa obiecţiilor, generalul Vinogradov a repetat că „nu făcea decât să respecte nişte ordine.”18; în prima parte a şederii sale la Bucureşti, Schuyler considera aceste restricţii ca fiind oarecum formale şi puţin stânjenitoare; dar lucrurile se vor deteriora, cenzura, supravegherea fiind tot mai strictă. Anglo-americanilor le erau oferite foarte puţine informaţii legate de activitatea Comisiei. „De exemplu, Vinogradov şi-a exprimat adeseori nemulţumirea faţă de progresul lent al României în livrarea despăgubirilor, predarea proprietăţilor germane 19 şi epurarea guvernului de toţi fasciştii.” 20 , fără a da exemple concrete,

18 Ibidem, p. 36; (şeful Comisiei Aliate de Control pentru aplicarea armistiţiului cu România va deveni mai apoi mareşalul Rodion Malinovski, comandantul Frontului al II-lea Ucrainian, n.n.). 19 Monitorul Oficial, nr 3, partea I, sâmbătă, 10 februarie 1945, pp. 941-943; (Decret lege pentru înfiinţarea Casei de Administrare şi Supraveghere a Bunurilor Inamice). 20 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 36; apud Alesandru Duţu, Sub povara armistiţiului, 1944-1947, Bucureşti, Ed. Tritonic, 2003, pp. 126-160; (În baza legislaţiei, Decretului 1850 din 10 octombrie 1944, care împuternicea Consiliul de Miniştri să ia măsuri „privative de libertate în vederea stabilirii responsabilităţii politice şi penale împotriva autorilor şi complicilor morali şi materiali ai dezastrului ţării, în special în legătură cu războiul purtat alături de Germania hitleristă împotriva Naţiunilor Unite”, la 29 ianuarie 1945, Consiliul de Miniştri a emis două jurnale prin care a ordonat arestarea şi deferirea acuzatorilor publici spre cecretare şi instrucţie 89, respectiv 65 d foşti demnitari (...). La 11 octombrie 1944 fusese arestat generalul Ilie Şteflea, fostul şef al Marelui Stat Major; până la sfârşitul lunii octombrie 1944, au mai fost arestaţi generalii: Gh. Potopeanu, Atanase Trincu, Al. Nasta, C-tin Trestioreanu, Radu Korne, Gh. Cialâk; nici unul dintre ei

occidentalii neprimind nicio copie a corespondenţei dintre Comisie şi guvernul român. Luând legătura direct cu oficialii guvernametali români, Schuyler a constatat adevărata realitate.

nu figura pe lista cu criminali de război sau vinovaţi de dezastrul ţării. (...) La 1 februarie 1945 a fost arestat g-ral Gh. Teodorescu. (...); toţi au rămas arestaţi până la 7 februarie 1945, când, în conformitate cu ordinul nr. 4 confidenţial şi personal al Ministrului de Război s-a comunicat aprobarea dată de primul ministru al guvernlui generalul Nicolae Rădescu, ca aceştia „să fie menţinuţi sub pază la domiciliu”. Sovieticii, dar şi interpuşii lor din România – comuniştii - se temeau, poate, că „îi vor scăpa printre degete”. (Ulterior vor fi arestaţi din nou, marea lor majoritate, plus mulţi-mulţi alţii) Peste circa două săptămâni, (la 24 februarie 1945) demonstranţii comunişti, sprijiniţi tacit de armata sovietică „eliberatoare”, luau cu asalt sediul Guvernului – Ministerul de Interne, acuzându-l pe generalul Rădescu de faptul că îi protejează pe fascişti; Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc 1945-1989. Scriitori, reviste, instituţii, organizaţii. Ediţia a doua revizuită şi adăugită, Bucureşti, Ed. Compania, 2010, p. 384-388, (în anul 1944, ziarul Victoria al lui N.D. Cocea cerea eliminarea profesorului N.I. Herescu din Societatea Scriitorilor Români, lucru realizat în noiembrie 1944, când a fost „epurat” în cadrul lotului I.Al. Brătescu-Voineşti, Nichifor Crainic, Sextil Puşcariu, Radu Gyr, Ion SânGiorgiu ş.a; în anul 1945 este destituit din învăţământul universitar in absentia, în temeiul legilor nr. 486 şi 594. de epurare a învăţământului şi instituţiilor publice şi înlocuit cu Al. Graur).


123

Burton Berry era o permanentă sursă de încurajare şi sprijin, care întreţinea canale de legătură, oficială dar şi neoficială cu Regele şi guvernul român; în sarcina lui Berry cădeau toate întâlnirile oficiale cu Regele şi reprezentanţii guvernului; legătura cu Comisia şi partea rusă cădea în sarcina lui Shuyler; ei acţionau concertat pentru a salva ceea ce se mai putea salva.

Încă din septembrie 1944 au apărut disensiuni între reprezentanţii celor patru partide de guvernământ. Generalul C. Sănătescu nu a reuşit să conducă cu mână forte (şi cum ar fi putut, în condiţiile prezenţei a circa un milion de soldaţi sovietici în România). Partidul Comunist din România acţionează continuu pentru o criză guvernamentală şi sporirea influenţei sale în noul guvern, chiar pentru un guvern procomunist21.

Vineri, 13 octombrie 1944, are loc o manifestaţie a tineretului ţărănist şi liberal pe Calea Victoriei şi în faţa Palatului Regal. Manifestaţia a decurs în ordine până la venirea unor grupuri de „muncitori” care-i atacă pe demonstranţi. A doua zi, în versiunea dată de Scânteia şi România Liberă, oficioase pro-comuniste sau de-a dreptul comuniste, manifestanţii erau „huligani, legionari” şi au strigat „Trăiască Horia Sima”. (parcă am vorbi despre demonstraţia maraton din Piaţa Universităţii din primăvara anului 1990, cu evenimentele prezentate în versiunea oficialităţilor de atunci de presa aservită lor).

Pentru PCdR numărul demonstanţilor săi, circa 5-10% din totalul sindicaliştilor, nu era o problemă. Principalul era punerea în scenă, spectacolul. Presa trebuia să scrie, zi de zi, cu o mare risipă de cuvinte şi sloganuri că „poporul” „masele” vor un „guvern FND”. Versiunea comunistă a istoriei contemporane a început să fie scrisă chiar din toamna anului 1944.

21 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 31-32-39; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, pp. 511-517.

La 1 noiembrie 1944, vicepreşedintele Comisiei Aliate (sovietice) de Control, generalul V.P. Vinogradov trimite o notă regelui Mihai şi primului ministru cerând formarea unui guvern de coaliţie cu Constantin Sănătescu prim-mnistru şi dr. Petru Groza ca vicepreşedinte, iar Lucreţiu Pătraşcanu ministru al Justiţiei; Iuliu Maniu şi C.I.C. Brătianu „nu urmau a fi incluşi în noul guvern.” Reprezentanţii Marii Britanii şi SUA protestează faţă de o astfel de practică, dar fără niciun efect. Guvernul însă va fi schimbat imediat – la 4 noiembrie 1944 depune jurământul; va activa timp de 28-31 de zile.

Totuşi PCdR nu a obţinut controlul Ministerelor de forţă, Interne şi Război, lupta trebuia continuată, trebuiau înscenate provocări, mitinguri, violenţe, care să necesite intervenţia fermă a sovieticilor.

La jumătatea lunii noiembriei, PCdR a reînceput campania de răsturnare şi a acestui guvern. Orice pretext era binevenit. Grupuri de activişti PCdR, care se autointitulau reprezentanţi ai voinţei populare, pornesc înlocuirea prin forţă a adminstraţiei locale. Motivarea era „epurarea de fascişti” şi „democratizarea instituţiilor statului”. Aşa-zisa „voinţă publică” înlocuia tot prin forţă , prefecţi şi / sau primari sau alte oficialităţi la Constanţa, Brăila, Aiud, Griviţa CFR-Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte22. Presa ilustrează, în func-ţie de orientarea specifică, aceste acţiuni.

În aceste zile de violenţă a străzii dar şi din presă, soseşte la Bucureşti trimisul lui Stalin, A.I. Vîşinski, locţiitor al Comisarului Poporului pentru Afacerile Externe, V. Molotov. Misiunea oficială era aceea de a reglementa plata reparaţiilor, dar avea şi un mesaj verbal, al guvernului sovietic către guvernul României, „cu scopul unei mai bune îndepliniri a condiţiilor armistiţiului”.

Pe la jumătatea lunii noiembrie, trei noi divizii sovietice au fost aduse în România şi încartiruite „în zona industrială”. Guvernul român cere explicaţii; spre sfârşitul lunii

22 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 41-42.


124

noiembrie, autorităţile sovietice notifică guvernului român reducerea efectivelor poliţiei din Capitală la 700 de oameni şi a jandarmeriei întregului teritoriu la 14 000, efectivele celor trei divizii rămase în ţară să fie plafonate la 3 500 fiecare23. În aceste condiţii, guvernul de la Bucureşti nu ar mai fi putut menţine ordinea în cazul unor tulburări bine sincronizate. Şi reducerile efectivelor româneşti vor continua.

În faţa acestei situaţii, liderii PNŢ şi PNL îşi retrag sprijinl dat guvernului Sănătescu24. Criza politică devine publică. Tensiunile sunt în creştere în toată ţara. Disensiunile dintre membrii guvernului, dintre pro-occidentali şi comunişti, paralizau activitatea guvernantală. Criza de guvern devenise oficială o dată u demisia miniştrilor liberali şi ţărănişti, la 2 decembrie 1944. Urmarea a fost firească: demisia celui de-al doilea guvern Sănătescu25. Suvernul s-a consultat cu reprezntanţii celor trei partide tradiţionale: C.I.C. Brătianu - PNL, Titel Petrescu - PSD, Iuliu Maniu - PNŢ, şi cu Lucreţiu Pătraşcanu - PCd.R. În aceeaşi zi,

23 Ibidem, p. 43. 24 Monitorul Oficial, nr 20, partea I, 26 ianuarie 1945, p. 494; sunt publicate liste de licenţieri din serviciu, „purificarea administraţiei publice”, legea 486 din 1944, completată cu legea 594 din 1944. „În baza dispoziţiilor Înaltului Decret Regal, nr. 1626 din 1944, publicat în Mon. Of., nr. 202 din 2 septembrie 1944 (..) (sunt licenţiate de la Universitatea Bucureşti, cadrele didactice: Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, .N. Crainic, N. Herescu, dr. Petre Tomescu, P.P. Panaitescu, I. Petrovici, A. Marcu, .Virgil Nitzulescu, Ovidiu Vlădescu, Radu Meiani. 25 xxx, Istoria Românilor, pp. 518-520, Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 45-54; Monitorul Oficial, nr 281, partea I, duminică, 3 decembrie 1944, p. 7854, un comunicat al Casei Regale anunţa audienţa guvernului; apoi, în după amiaza de 2 decembrie 1944, în urma demisiei guvernului, Regele Mihai a primit în audienţă de consultare pe domnii: C.I.C. Brătianu, Lucreţiu Pătraşcanu, Titel Petrescu şi Iuliu Maniu. De asemenea a fost primit şi generalul de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu, care a fost însărcinat cu formarea noului guvern; ulterior, generalul Sănătescu a revenit la conducerea armatei (Monitorul Oficial, nr 301, partea I, sâmbătă, 30 decembrie 1944, p. 8438, Regele aprobă numirea generalului de corp de armată C. Sânătescu în funcţia de şef al Marelui Stat Major).

regele Mihai încredinţează formarea noului cabinet generalului de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu. Premierul desemnat era binecunoscut pentru integritatea sa morală şi credinţa în valorile tradiţionale ale ţării26, „un om deschis, ambiţios, fără legături cu niciun partid, care petrecuse un an şi mai bine în lagărele de concentrare pentru a fi vorbit împotriva lui Antonescu şi a politicii sale pro-germane”27.

La 5 decembrie 1944, reprezentanţii FND sunt înştiinţaţi de premierul desemnat că PNL şi PNŢ nu acceptă titulari FND la ministerele de Interne şi de Război28. Ulterior FND renunţă la „precondiţii” , lista noului cabinet a fost gata în câteva ceasuri, mulţumită şi eforturilor de culise ale lui Iuliu Maniu. Se pare că reprezentantul lui Stalin, Văşinski, care avea două pârghii de presiune în România, Comisia Aliată (sovietică) de Control şi PCdR a decis să temporizeze, să nu forţeze, deocamdată, lucrurile, aşteptând un moment mai potrivit. Acesta se va ivi după Conferinţa de la Ialta, de la începutul lui februarie 1945.

Guvernul Nicolae Rădescu a depus jurământul în ziua de 6 decembrie 194429.

26 Monitorul Oficial, nr 282, partea I, marţi, 5 decembrie 1944, p. 7902, un Comunicat al Casei Regale spunea că „pe 4 decembrie, Regele a avut invitaţi la dejun mai mulţi ofiţeri din secţia americană a Comisiei de Control pentru aplicarea armistiţiului: g-ral de brigadă Cortland van R. Schuyler ş.a.”; Monitorul Oficial, nr 286, partea I, sâmbătă 9 decembrie 1944, p. 8014, un Comunicat al Casei Regale amintea că „în 7 decembrie, Regele a avut invitaţi la dejun pe Exceleţa sa domnul A.I. Vâşinski, prim comisar adjunct pentru Afacerile Străine al URSS, dl. g-ral loc. Vinogradov, prim delegat din Comisia de Control Interaliată pentru aplicarea armistiţiului şi adjunct al domnului mareşal Malinovki (şi alţii), dl. N. Rădescu, dl.C.Vişoianu, ministru de externe.”; Monitorul Oficial, nr 288, partea I, marţi, 12 decembrie 1944, un Comunicat al Casei Regale spunea „pe 10 decembrie, Regele a avut invitaţi la dejun pe exelenţa sa dl. Burton Y Berry, reprezentantul SUA în România, g-ral de brigadă Schuyler (şi alţii).” 27 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 38. 28 xxx, Istoria Românilor, vol. IX, pp. 521-522. 29 Monitorul Oficial, nr 285, partea I, vineri, 8 decembrie 1944, p. 7990, un Comunicat al Casei Regale amintea că


125

Balanţa puterii raportul de forţe între cele două tabere PNŢ şi PNL versus PCdR rămânea acelaşi: PNL şi PNŢ deţineau şapte mandate (printre care Războiul); FND deţinea opt mandate (plus postul de vicepremier).

Primul discurs al premierului avea în vedere „strângerea la maximum a raporturilor între noi şi vecina noastră puternică din răsărit, Rusia Sovietică. Dacă cineva dintre conducătorii noştri n-ar adopta punctul acesta de vedere, pentru noi ar putea să însemne aproape o sinucidere.” Un obiectiv major era şi îndeplinrea condiţiilor armistiţiului. Pentru a împlini însă atari cerinţe – a continuat primul ministru – este neapărată nevoie de „muncă, muncă încordată .... supramuncă.” 30 Premierul cerea muncă, efort susţinut, nu mitinguri, nu greve, nu acţiuni violente. Premierul cerea dezarmarea gărzilor înarmate, un armistiţiu în luptele politice, specificând că, deşi este adeptul libertăţii, totuşi „libertatea nu înseamnă pentru unii totul iar pentru alţii nimic. Înţeleg libertatea deopotrivă pentru toţi”

Dar PCdR nu dorea nici linişte, nici eforturi susţinute pentru refacerea ţării, nici libertate pentru toţi, ci anarhie, ape tulburi în care să poată pescui în voie. Guvernul de coaliţie al generalului Rădescu nu se putea menţine decât cu sprijinul Marilor Puteri, or, în 1945, Marile Puteri, pentru România, însemnau doar Uniunea Sovietică.

Pentru remedierea situaţiei de criză şi o mai bună organizare a ţării, răspunzând doleanţelor naţiunii, dar şi obligaţiilor internaţionale asumate, au fost luate măsuri în varii domenii, adoptându-se legi, semnându-se acorduri, fondându-se diverse instituţii: Legea privind adminstraţia locală 31 ; înfiinţarea

„în ziua de 6 decembrie orele 17, Regele a primit jurâmânul de credinţă a noului guvern prezidat de generalul de corp de armată adjutant Nicolae Rădescu, ministru ad-interim la Ministerul Afacerilor Interne.”. 30 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 58-61. 31 Ibidem, p. 62.

Universităţii de Vest din Timişoara32; Legea sindicatelor profesionale 33 ; Ministerul Naţionalităţilor Minoritare; Statutul Naţionaliăţilor Minoritare 34 ; repunerea în drepturi a farmaciştilor şi militarilor evrei35; legile pentru urmărirea şi pedepsirea criminalilor de război şi pe acei vinovaţi de dezastrul ţării36; semnarea unei convenţii de cooperare, în vederea reparaţiilor, cu Uniunea Sovietică37.

Sovieticii, în ciuda unui acord de principiu iniţial, şi-au schimbat radical atitudinea în următoarele luni. Ei acţionau nu doar în mod direct, ci mai degrabă, pentru a păstra aparenţele, prin interpuşii lor din România - comuniştii. Aceştia din urmă au reuşit să ralieze în jurul lor o coaliţie (Frontul Naţional Democrat - FND38) şi să solicite tot mai insistent formarea unui guvern al acestui bloc politic.

FND-ul a criticat în mod deschis şi a sabotat multe din acţiunile guvernului Rădescu (guven în care deţinea postul de vicepremier – Petru Groza), încurajându-i pe muncitori să protesteze, încetând frecvent lucrul, în condiţiile în care premierul Rădescu solicitase „muncă susţinută şi linişte pentru îndeplinirea

32 Monitorul Oficial, nr 302, partea I, duminică, 31 decembrie 1944, pp. 8462-8464, Legea pentru înfiinţarea Universităţii de Vest Timşoara. 33 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 69. 34 Monitorul Oficial, nr 30, partea I, miercuri, 7 februarie 1945, pp. 819-821, legea nr. 86, în baza decretului 1626/ publicat în Mon. Of. din 2 septembrie 1944, decret lege pentru Statutul Naţionalităţilor Minoritare. 35 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 27.80. 36 Ibidem, p. 82. 37 Ibidem. 38 Ibidem; (PCdR iniţiază Platforma Frontului Naţional Democrat (PCdR, PSD, Frontul Plugarilor, PSŢ, Uniunea Patrioţilor, Partidul Ţărănesc Popular, Frontul Unic Muncitoresc, Frontul Naţional Democrat al Tineretului, Tineretul Democrat Universitar). Cu excepţia PSD, toate aceste partide „fronturi”şi „uniuni” aveau un număr foarte redus de membri, uneori simbolic, de aderenţi. Zilnic presa procomunistă publica ample relatări despre mitinguri şi demonstraţii pro-FND, ca expresie a „voinţei populare”).


126

condiţiilor de armistiţiu”39. La 19-20 februarie 1945 au loc incidente la Uzinele Malaxa, o diversiune cu focuri de armă organizată de comunişti, chiar liderul comunist Gh. Apostol fiind rănit de focurile de armă, numeroşi muncitori anticomunişti fiind agresaţi şi sechestraţi40.

Reprezetanţii anglo-americani devin conştienţi, pe la jumătatea lunii ianuarie 1945, de sprijinul sovietic pentru protestatarii care doreau guvern FND în frunte cu dr. Petru Groza. „la adunările politice de stânga, din ce în ce mai multe arme de construcţie sovietică apăreau în mâinile membrilor de partid; din ce în ce mai des ziarele naţional-ţărăniste şi liberale erau suspendate sau închise din ordinul Comisiei Aliate de Control, pentru încălcări minore, sau temporar cenzurate.”41

Guvernul român era presat să dezarmeze şi să desfiinţeze unităţile militare, din zona Capitalei, îndeosebi 42 . Evident că generalul sovietic Vinogradov, interpelat de anglo-americani, neagă orice implicare în sprijinirea comuniştilor în asaltul lor spre guvernare „naţiunea (română) nici nu e pregătită pentru comunism.”43.

Profitând de această „lipsă de intervenţie şi neutralitate a sovieticilor”, pe la jumătatea lunii februarie 1945, situaţia din

39 I. Scurtu, op cit., p. 154; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 183; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 534. 40 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 198; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 535. 41 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 38-39. 42 Monitorul Oficial, nr 48, partea I, miercuri, 28 februarie 1945, p. 1512; Legea nr. 127. Decret lege pentru reducerea personalului Direcţiei Generale a Poliţiei şi al Prefecturii Poliţiei Capitalei: la 11 398, respectiv 767. Corpul de Pază al Poliţiei Capitalei însuma 2148 posturi); Monitorul Oficial, nr 49, partea I, 1 martie 1945, pp. 1542-1543; Un decret al Preşedinţiei Consiliului de Miniştri preciza „Se destituie pe data de 1 septembrie 1944, dl. Eugen Cristescu, din postul de Director General la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, însărcinat cu conducerea Serviciului Special de Informaţii.” 43 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 39.

România s-a deteriorat într-un mod alarmant. Comuniştii preiau, deseori prin forţă, conducerea administraţiei locale44 (prefecturi şi primării), sunt manifestaţii numeroase cu morţi şi răniţi, aproape zilnice, guvernul Rădescu a decis să menţină ordinea chiar cu ajutorul armatei; „la un moment dat, Rădescu şi-a făcut planul să zboare la Craiova, pentru a-şi dirija trupele în vederea înăbuşirii unei revolte; dar i s-a spus din partea Comisiei Aliate de Control că trebuia să anunţe cel puţin cu două zile înainte pentru ca avionul său să poată decola pentru o astfel d deplasare.”45 Soldaţii sovietici erau omniprezenţi, circulau zvonuri referitoare la o lovitură de stat comunistă.

Inclusiv vizele de zbor ale anglo-americanilo erau din ce în ce mai greu de obţinut, câteodată treceau săptămâni în şir, fără sosiri sau plecări. La un moment dat, o deplasare a lui Berry în avionul meu către Istanbul a fost întârziată, sub diferite pretexte, cu aproape patru săptămâni. Vizele de ieşire din oraş, în special pentru vizite în zonele tulburi din punct de vedere politic, au început să fie obţinute cu întârzieri frustrante. Adeseori încercam să ne deplasăm pe cont ropriu şi eram opriţi de patrule sovietice dar niciodată nu eram întorşi din drum.”46

Se pare că americanii erau încântaţi că pot circula în România, cu toate aceste vexaţiuni, jignitoare pentru o ţară precum Statele Unite ale Americii, posesoare a unei capacităţi de ripostă de invidiat, de temut pentru orice contra-concurent. Fără îndoială, sovieticii lansau „baloane de încercare”, România era un poligon de încercare; ei testau capacitatea de rezistenţă, de „a îndura” a americanilor, cum aceştia s-au dovedit foarte „răbdători, buni încasatori” sovieticii au împins tot mai departe limita de toleranţă a unor lucruri intolerabile pentru mari puteri precum Statele Unite sau Marea Britanie. 44 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 62-67. 45 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 39. 46 Ibidem.


127

Între timp, liderii comunişti, întreţinând un contact strâns, chiar deplansând-se frecvent la Moscova pentru directive, pregăteau terenul unei noi crize politice. Guvernul era un obstacol în calea sovietizării ţării, iar Iuliu Maniu unul din principalii adeversari.

„Într-o discuţie cu Pavlov - mâna dreaptă a lui Vâşinski-, delegatul sovietic arăta că Rusia privea pe Rădescu, armata română şi partidele Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal drept fascişti şi că singurul grup politic cu adevărat reprezentativ pentru poporul român era Blocul Naţional Democrat.”47

Britanicii erau conştienţi de relaţiile lor cu Moscova de Acordul de procentaj de la Moscova, de faptul că sovieticii le lăsaseră mână liberă în Grecia48; armatele sovietice se puteau manifesta în voie49. Poate acest lucru era transmis şi de mareşalul Rodion Malinovski regelui Mihai50.

Abuzurilor trupelor sovietice de ocupaţie au continuat: rechiziţii, confiscări abuzive, deportarea populaţiei germane pentru muncă în URSS, deportarea românilor basarabeni şi bucovineni refugiaţi în URSS, abuzuri asupra diverşilor cetăţeni români, inclusiv a trupelor de poliţie, jandarmerie, soldaţi ai armatei române. La 24 ianuarie 1945, regele Mihai trimite preşedintelui SUA, F.D. Roosevelt, un amplu memorandum51 privind situaţia României în raporturile ei cu Uniunea Sovietică. Scrie despre tot ce s-a petrecut între

47 Ibidem. 48 Ibidem, pp. 79-89. 49 Monitorul Oficial, nr 7, partea I, miercuri, 10 ianuarie 1945, pp. 122-123, Legea nr. 10 pentru sancţionarea unor infracţiuni săvârşite contra militarilor armatelor aliate; Monitorul Oficial, nr 36, partea I, miercuri, 16 februarie, 1945, p. 1022, licenţieri din serviciu la Ministerul Justiţiei (av. Paul Porumbeanu). 50 Monitorul Oficial, nr 14, partea I, joi, 18 ianuarie 1945, p. 342, un Comunicat al Casei Regale preciza că „în după amiaza de 16 ianuari a.c., Regele a primit pe mareşalul Malinovski, comandantul Frontului II Ukrainian şi preşedinte al Comisiei Aliate de Control însoţit de domnul general locotenent Vinogradov, locţiitor de preşedinte al acestei Comisii.” 51 Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, pp. 246-259.

23 august 1944 şi ianuarie 1945: reducerea efectivelor armatei române din interiorul ţării, îndepărtarea adminstraţiei române din teritoriile eliberate din Ardealul de Nord, deportarea românilor din Basarabia şi Nordul Bucovinei, care s-au refugiat din aceste teritorii la înaintarea Armatei Roşii, deportarea în URSS a cetăţenilor români de etnie germană, confiscarea materialului rulant CFR de către autorităţile sovietice, atitudinea PCdR în ultimele luni.

Memoriul nu a ajuns pe masa preşedintelui SUA, nu se considera oportun să se dea un răspuns formal scrisorii, Secretariatul de Stat american recomandând preşedintelui să evite exprimarea oricăror puncte de vedere asupra memoriului52.

La 28 ianuarie 1945, FND 53 dă publicităţii programul său de guvernare în care, sub aparenţa democratizării propune „democratizarea armatei”, „epurarea aparatului de stat de toate elementele fasciste şi profasciste” „judecarea criminalilor de război”

Mitingurile şi demonstraţiile, susţinând un guvern FND se ţin lanţ, iar presa asevită le consacră spaţii generoase. Pentru mitingul din Piaţa Universităţii, presa procomunistă scrie de circa 300 000 de participanţi, în fapt, piaţa cu o capacitate de 13.800 mp nu putea găzdui mai mult de circa 34.500 de persoane, calculat la 2,5 persoane pe metrul pătrat54. Incidentele vor servi PCdR pentru organizarea altor demonstraţii de proporţii care să ducă la căderea guvernului Rădescu.

Premierul N. Rădescu, în replică 55 , susţine un discurs în 11 februarie la Sala ARO, în care reiterează programul guvernului, unul din cele mai importante puncte fiind menţinerea ordinii şi creşterea producţiei, în

52 Ibidem, pp. 260.262. 53 xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 533; Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 200-208; „România Liberă”, III, nr. 153, luni, 29 ianuarie 1945, p. 3. 54 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 167. 55 Ibidem, pp.. 183-189.


128

vederea respectării cerinţelor acordului de armistiţiu.

Se prea poate ca, testând terenul, reprezentanţii URSS să ia pulsul cercurilor Palatului Regal56.

Mitingul fatidic pentru soarta României a fost organizat pe data de 24 februarie 194557, sâmbăta, orele 14.00 în Piaţa Naţiunii, urmat de o manifestaţie pe Calea Victoriei până la Piaţa Palatului.

Ziarele comuniste dau cifra de 600.000 participanţi, mult exagerată faţă de capacitatea pieţei şi de populaţia Capitale, de circa 1 milion; observatorii independenţi vorbesc de circa 50.000, număr mult mai aproape de realitate.

Să dâm cuvântul unui reprenzentant american în România - generalul Schuyler: Ziua de 24 februarie a condus practic la căderea guvernului Rădescu. Demonstraţia de proporţii din faţa Ministerului de Interne (unii fiind chiar înarmaţi) a degenerat, spiritele fiind inflamate şi de discursurile unor oratori foarte vocali; s-au tras focuri de armă care veneau ”fie din spatele gardului Ministerului de Interne (unde se găsea generalul Rădescu, el fiind şi ministru de interne, n.n.), fie din mulţime. Când s-a tras asupra trupelor, ele au întors focul, direct şi avansând către mulţime”. Un glonţ a intrat în biroul lui Rădescu; numărul morţilor şi răniţilor a fost de câteva zeci58. Presa comunistă insistă pe sloganuri: S-a strigat „Jos Rădescu !” „Trăiască guvernul FND !” „Moarte fasciştilor!”59

56 Monitorul Oficial, nr 45, partea I, sâmbătă, 24 februarie 1945, un Comunicat al Casei Regale preciza că „la 23 februarie a.c., au fost invitaţi la dejun delegaţi sovietici din Comisia Aliată de Control (cu soţiile) şi membri ai guvernului român”; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 265; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 539; Alesandru Duţu, op. cit., pp. 103-104. 57 Alesandru Duţu, op. cit., pp. 102-103; I. Scurtu, op. cit., p. 154; Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 247-264; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, p. 536. 58 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 40-41. 59 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 227-231; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, pp. 537-538; Alesandru Duţu, op. cit.,

O relatare, pe larg, a evenimentelor, cu puncte de vedere diverse, se găseşte în lucrarea academicianului Dinu C. Giurescu60. Demonstranţii s-au îndreptat apoi spre Palatul Regal cu lozinci şi portretele lui Stalin, Roosevelt, Churchill, Regelui Mibai. Incidentele sângeroase încep de la orele 17.30 când primele focuri de armă automată sunt trase din blocul Ilfov, aflat vis a vis de Ministerul de Interne, apoi din blocul Boteanu, focuri dinspre blocurile Wilson şi Generala, precum a reieşit şi din raportul colonelului Rădulescu, comandantul batalionului special de jandarmi.

La orele 20,30 circa 500 de persoane adunate în faţa Ministerului de Interne îşi exprimau sprijinul pentru ordine, primul ministru şi Rege. Focuri d armă sunt trase asupra lor din blocul Ilfov, apoi un automobil cu farurile stinse vine din Piaţa Palatului către Ministerul de Interne, mitraliind manifestanţii.

Bilanţul zilei: 2 morţi şi 16 răniţi la mitingul FND; 2 morţi şi 11 răniţi la mitingul susţinătorilor premierului, când a fost rănit şi un locotenent sovietic.

La orele 22,00 generalul N. Rădescu se adresează radiofonic naţiunii61, acuzându-i pe comunişti de aceste violenţe, îndemnând la ordine şi sprijinirea guvernului; prezentând faptele petrecute în toată ţara şi militând pentru păstrarea ordinii şi liniştii în ţară. A fost ultima declaraţie publică veridică asupra

p. 103; Grigore Nandriş, op. cit, p. 220. (Duminică, 25 februarie 1945. Se anunţă tulburările din ţară. (...) Presa de la Moscova vorbeşte de antifasciştii care atacă pe reacţionari). 60 Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 225-246. 61 Ibidem, p. 242; „Cei fără neam şi Dumnezeu (FND, nn.), aşa cum i–a botezat poporul, au pornit să aprindă focul în ţară şi s-o înece în sânge. O mână de inşi, conduşi de doi venetici, Ana Pauker şi ungurul Luca, caută prin teroare să supună neamul. Vor cădea striviţi ... În Capitală, crimele lor nu vor putea fi cunoscute în întregime decât mâine. Au tras focuri şi în Palatul Regal, două gloanţe pătrunzând în cabinetul mareşalului Palatului. Au tras şi în Prefectura Poliţiei Capitalei şi au atacat şi Palatul Ministerului de Interne, unde mă găseam, un glonţ pătrunzând lângă masa mea de lucru, (...) Eu şi cu armata ne vom face datoria până la capăt. Fiţi şi voi cu toţii la posturile voastre.”.


129

evenimentelor, dar şi ultima declaraţie necenzurată de către autorităţile sovietice, apoi de cele interne româneşti, până în decembrie 1989.

Peste o oră, primul ministru a fost chemat la Comisia de Control, unde, reprezenanţii sovietici din Comisia Aliată de Control i-au cerut explicaţii pentru că vorbise la Radio fără aprobarea lor prealabilă. şi a fost în mod personal acuzat pentru moartea unor „oameni nevinovaţi” 62 . (Ulterior, fostul premier s-a refugiat la Ambasada britanică)63.

Cercurile Palatului Regal au respins acuzaţiile presei procomuniste referitoare la evenimentele din 24 februarie 194564.

Evenimentele următoarelor zile au şters orice urmă de îndoială, pentru anglo-americani, referitoare la implicarea sovietică în afacerile interne ale României. Vorbim aici despre venirea, intempestivă, lui A.I. Vâşinski la Bucureşti, pe 27 februarie care, mergând direct la Palat, a forţat măna Regelui, determinându-l, prin violenţă verbală şi ameninţări, să îl numească premier pe „alesul naţiunii” dr. Petru Groza65.

În faţa menţionării de către regele Mihai a principiilor de la Ialta, înscrise în Declaraţia asupra Europei eliberate, Vâşinski a spus că la Ialta nu se menţiona nimic de generalul Rădescu; era prima vizită, dar anunţase că va reveni în scurt timp (noaptea, Armata Roşie, cu baionetele la armă, a patrulat

62 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 41. 63 Ibidem, pp. 141-143. 64 Monitorul Oficial, nr 48, partea I, miercuri, 28 februarie 1945, p. 1510; un Comunicat al Casei Regale preciza că „În ultimele zile s-a dat publicităţii ştirea că în timpul incidentelor ce au avut loc sâmbătă, 24 februarie a.c., în piaţa Palatului Regal s-ar fi tras asupra manifestanţilor din clădirea Palatului. Din cercetările făcute reiese în mod neîndoielnic că din clădirea Palatului Regal nu s-a tras nici un foc. S-au tras ma multe focuri asupra Palatului, dintre care două gloanţe au pătruns în biroul Mareşalului Curţii.”; I. Scurtu, op. cit., pp. 155-156; Dinu C. Giurescu, op. cit., pp. 303-332; xxx, Istoria Românilor, vol. IX, pp. 540-545. 65 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., pp. 40-44; 112-135.

pe străzi, într-o demonstraţie de forţă). A doua zi, Vâşinski a revenit, cerând ultimativ regelui ca în două ore şi jumătate să ia o decizie, la ora 6 după amiaza; a revenit la Palat, l-a somat pe Rege să dea satisfacţie cererilor sovietice, apoi s-a întorspe călcâi şi a trântit violent uşa.”66

La ora 6 după amiaza, Radio Bucureşti anunţa demisia lui Rădescu, cenzorul sovietic nu i-a permis să anunţe delegarea prinţului Ştirbei pentru funcţia de premier67. Peste încă o zi, Vâşinski l-a anunţat pe rege că dr. Petru Groza era alesul ruşilor pentru funcţia de prim ministru” Liberalii şi ţărăniştii au refuzat cooperarea, poate şi pentru că dr. Petru Groza insistase ca toate posturile importante din cabinet să fie ocupate de membrii FND.

La 6 martie, regele Mihai a fost nevoit să dea învestitura guvernului, acesta depunând jurâmântul de credinţă la Palatul Regal 68 . Începea o nouă epocă din istoria României, sub semnul „soarelui” al „secerii şi ciocanului” însemne ale Partidului Comunist.

66 Mircea Ciobanu, op. cit., pp. 263-283; (Audierea Regelui Mihai de către Comisia de anchetă asupra agresiunii comuniste, în Camera Reprezentanţilor a Congresului SUA, mai-iunie 1954, p. 268). 67 Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Adrian Pop, op. cit., p. 42. 68 Monitorul Oficial, nr 54, partea I, miercuri, 7 martie 1945, p. 1702; {un Comunicat al Casei Regale preciza: „În ziua de 6 martie 1945, orele 19,30, Majestatea Sa Regele a primit, în prezenţa Casei Civile şi Militare, jurământul de credinţă al noului guvern prezidat de dl. dr. Petru Groza”; primele decrete ale premierului specificau compoziţia/lista guvernului: la. art. I – vicepremier şi minstru al Afacerilor Străine, Gh. Tătărăscu; la art. II- toţi ceilalţi membrii ai cabinetului).


130

Pia Alimăneştianu: jurnal din timpul ocupaţiei germane Drd. Elena-Claudia Anca

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Puţin cunoscută în zilele noastre, Pia Alimăneştianu a fost „mezina marelui partid de acasă” al lui Ion C. Brătianu. A fost botezată Pia, luând numele mamei sale (un diminutiv de la Caliopia, deşi mama în acte era întregistrată Caterina, născută Pleşoianu). Pia Brătianu a primit, la fel ca şi fraţii şi surorile sale (Ion, Vintilă, Constantin, Sabina, Maria, Tatiana), o solidă educaţie, studiind în particular cu cei mai renumiţi dascăli ai vremii, printre care Spiru Haret şi Ion Bianu. Copiii familiei Brătianu au fost crescuţi în spiritul valorilor familiei, naţiunii, aducându-şi contribuţia la făurirea României Mari. Din corespondenţa şi scrierile memorialistice ale Brătienilor putem observa afecţiunea pe care membrii acestei numeroase familii şi-au purtat-o, respectul pentru „întemeietori” transmiţându-se de la o generaţie la alta. Ion C. Brătianu şi soţia sa Pia constituie modelul demn de urmat pentru copii şi nepoţi. În amintirile nepotului Nicolae Pillat (fiul Mariei, frate cu poetul Ion Pillat), bunica apare ca „liantul solid care îi unea strâns pe toţi

membrii familiei. Ea făcea legătura între generaţii. Ea reprezenta tradiţia şi bunătatea.”1 După moartea lui Ion C. Brătianu în 1881, fiica Pia a rămas alături de mamă, implicându-se în educaţia nepoţilor şi în acţiuni caritabile. Copiii familiei Pillat şi-o amintesc pe „Leliţa” ca pe „o a doua mamă, profesoară şi prietenă”, devotată mamei sale, fraţilor, surorilor şi nepoţilor, „întotdeauna prezentă dacă aveai nevoie de ajutorul sau dragostea ei.”2 Pia Alimăneştianu a îndrumat o serie de proiecte culturale, educative, participând la fondarea unor asociaţii, aşezăminte şcolare sau de binefacere: Liga Naţională a Femeilor Române, Universitatea Liberă, Şcoala de educatoare de puericultură din Bucureşti, Casa Copilului. Ea a avut iniţiativa înfiinţării primei cantine studenţeşti din Bucureşti, cu sprijinul Comitetului Doamnelor Române. 3 După moartea mamei, în 1920, s-a căsătorit cu Alexandru Alimăneştianu, membru al Partidului Naţional Liberal, deputat, senator, specialist în ştiinţe economice şi financiare. În perioada interbelică, Pia Alimăneştianu a publicat câteva lucrări cu caracter memorialistic: Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918) – 1929; Dobrogea – 1936; Plaiuri olteneşti – 1938; Prin cetatea lui Bucur şi Trecutul viu – 1940. După obiceiul vremii, Pia îşi ţinea un jurnal, la fel ca şi mama, surorile sau prietenele sale. Însemnările diaristice au stat la baza publicării operelor amintite, un caz similar fiind cel al

1 Nicolae Pillat, Siluete din familia Brătianu, traducere de Miruna Lepuş, ediţie îngrijită şi note de Silvia Colfescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2008, p. 23. 2 Ibidem, p. 156. 3 Cf. Nicolae Paşcovici, Povestiri din viaţa mea (1895-1986), în „Bucovina forestieră”, X, nr. 1-2, 2002, p. 87.


131

surorii Sabina, autoarea volumului memorialistic Din viaţa familiei Ion C. Brătianu.

În Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Alimăneştianu selectează un fragment din jurnalul său, cuprinzând perioada 21 noiembrie 1916 – 3 decembrie 1918, pe care l-a publicat la un deceniu după evenimentele consemnate. Volumul poartă o dublă dedicaţie: mamei – Pia Brătianu şi fratelui Ion I.C. Brătianu. Cartea a apărut la scurt timp după moartea neaşteptată a lui Ionel, fratele pe care l-a iubit şi l-a admirat, figura acestuia fiind adesea evocată în jurnal. Primele pagini descriu atmosfera dezolantă a Bucureştiului părăsit de o bună parte a locuitorilor, retraşi în Moldova. Pia a rămas în capitala ocupată, alături de alţi membri ai familiei: mama, sora Sabina şi soţul acesteia, doctorul Constantin Cantacuzino, sora Maria şi soţul acesteia Ion Pillat, cumnata Lia (soţia lui Vintilă Brătianu). Ion I.C. Brătianu, şef al guvernului şi unul dintre principalii

susţinători ai intrării României în război de partea Antantei, ştia la ce riscuri îşi expune rudele lăsându-le în capitală. Era un sacrificiu pe care membrii familiei şi l-au asumat, idealul naţional trecând înaintea intereselor personale. Cu stoicismul care le-a caracterizat, femeile din familia Brătianu s-au despărţit fără „nicio lacrimă” de cei plecaţi în Moldova: „individul nu mai există în asemenea împrejurări”.4 În timpul ocupaţiei atitudinea autoarei oscilează între revoltă, umilinţă, ură, resemnare şi speranţă. Diarista însemneză, cu talent de cronicar, evenimente cotidiene, reproducând dialoguri la care a participat sau pe care le-a auzit de la alţii, precum şi diverse ştiri, comunicate din ziare, manifeste. Intrarea trupelor germane în capitală a creat reacţii diferite în rândul locuitorilor, împărţind opinia publică în tabere adverse. Situaţia de război generează reflecţii de tip etic, moral, care impun alegerea uneia sau alteia dintre tabere, în acest caz – cu sau împotriva ocupanţilor – o cale de mijloc nefiind acceptabilă. Intrarea României în Primul Război Mondial de partea Antantei a fost o decizie politică dificilă, chiar dacă multă vreme s-a perpetuat mitul unei majorităţi antantofile. Într-o lucrare recentă5, Lucian Boia demonstra că o parte importantă a elitei intelectuale româneşti s-a situat în tabăra „germanofilă”, chiar dacă termenul a fost investit cu conotaţii negative, fiind folosit cu sens peiorativ, mai ales după încheierea războiului. Jurnalul Piei Alimăneştianu este scris de pe poziţia unei antantofile convinse, aceasta fiind o membră activă a mişcării de rezistenţă: a trimis articole de protest în presa vremii, a conceput şi a răspândit manifeste împotriva regimului de ocupaţie. De aceea, jurnalul abundă de exemple pozitive şi negative ale unor personalităţi care s-au situat de o parte

4 Pia Alimăneştianu, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1929, p. 4. 5 Lucian Boia, Germanofilii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009.


132

sau alta a baricadei. Autoarea comentează ştirile din ziare şi ţine să menţioneze cum se denaturează adevărul, fiind trecute sistematic cu vederea dispoziţiile date de Ion I.C. Brătianu înainte de retragerea în Moldova pentru a asigura condiţii decente de trai pentru populaţia capitalei (spre exemplu, Marghiloman pare că a uitat că serviciul de Crucea Roşie, pe care îl conducea, primise din partea guvernului un milion de lei). „Antantofilii” nu au acceptat cu uşurinţă regimul de ocupaţie. La intrarea nemţilor în capitală, Pia Alimăneştianu a refuzat să iasă din casă ca să nu asiste la „marşul triumfal” al militarilor germani. Defilările armatei germane o fac să se gândească la superioritatea numerică şi tehnică asupra armatei române, ceea ce va face foarte dificilă misiunea celor din Moldova. Cu toate acestea, îşi va păstra încrederea în victoria finală a Aliaţilor, fiind dispusă să stea „un an - doi în întuneric şi în mizerie, numai să fie ferită Moldova de ocupaţie, aşteptând victoria.”6 Un caz deosebit este cel al domnului Procopiu, care la sosirea armatei germane a suferit un şoc puternic, căzând bolnav la pat. Este un personaj care va deveni o figura emblematică a jurnalului: deşi bolnav, a fost arestat, acest gest fiind considerat de către autoare „cea mai criminală faptă săvârşită de germani în ţară”, deoarece în scurt timp omul a murit, ultimele sale cuvinte fiind o rară dovadă de patriotism: „Nu face nimic! Numai ţara să iasă bine!”7 Pe de altă parte, „germanofilii” sunt aspru criticaţi pe parcursul jurnalului, nelipsind exemplele de colaboraţionism ale unor personalităţi politice şi culturale, precum Petre P. Carp, Al. Marghiloman, C. Stere, Martha Bibescu sau Gala Galaction. Petre P. Carp este considerat cel mai mare „trădător”; Marghiloman îi pare ceva mai diplomat şi apreciază ajutorul pe care acesta l-a acordat familiei Brătianu în anumite momente dificile;

6 Pia Alimăneştianu, op. cit., p. 35. 7 Ibidem, p. 94.

pe Martha Bibescu o critică pentru că este în bune relaţii cu autorităţile germane şi „îşi face poze cu nemţii”, iar Gala Galaction îi oferă neplăcuta surpriză de a însoţi un ofiţer german venit să le percheziţioneze casa. Cea mai mare dezamăgire îi vine din partea lui C. Stere, care îi fusese foarte bun prieten înaintea războiului şi care a înfiinţat ziarul germanofil „Lumina”. Sub pseudonimul „O femeie din popor”, Pia Alimăneştianu a trimis o scrisoare la redacţie prin care îl acuza pe Stere că nu a aşteptat cu demnitate o pace favorabilă românilor şi s-a grăbit să înfiinţeze un ziar care nu este altceva decât o „soră geamănă” a „Gazetei Bucureştilor”, publicaţia oficială a autorităţilor germane. Dintre conservatori, Titu Maiorescu dovedeşte o atitudine demnă, părăsind, în semn de protest, şedinţa la care se propunea abdicarea regelui şi aducerea unui prinţ german. Moartea marelui om politic şi de cultură este regretată, mai ales că „tocmai el care avusese cele mai strânse legături, prin studii şi nevastă cu Germania, se arătase mai bun român ca ceilalţi germanofili.”8 În primele luni ale ocupaţiei, Pia Alimăneştianu şi-a canalizat eforturile către munca de infirmieră în Spitalul 108 din capitală. De aici relatează scene de eroism ale unor soldaţi români, majoritatea oameni simpli care au fost răniţi, dar îşi doresc să se facă bine şi să se întoarcă pe front. Este o imagine stereotipă care se regăseşte şi în alte jurnalele feminine ale Primului Război Mondial, ţăranul român fiind prezentat ca un model de curaj, patriotism, simplitate, eroism.9 În scurt timp, prezenţa Piei în spital a fost considerată inoportună, aceasta văzându-se nevoită să renunţe la activitatea de infirmieră, evitând chiar să se întâlnească în public cu prietenele şi colegele, pentru a nu le provoca neplăceri. Orice membru al familiei Brătianu era privit ca „persona non grata”, autorităţile limitându-le ieşirea în spaţiul public. 8 Ibidem, p. 92. 9 Vezi jurnalele redactate de către Regina Maria, Maria Cantacuzino-Enescu, Martha Bibescu, Yvonne Blondel, Arabella Yarka.


133

Germanizarea capitalei apare ca un spectacol trist, care vine chiar în pragul sărbătorilor de iarnă: se impun plăcuţe bilingve la magazine, numele hotelurilor sunt afişate în limba germană, se interzice rostirea numelor familiei regale în biserici. Autorităţile germane au cerut utilizarea calendarului gregorian, astfel încât „Crăciunul nemţesc” a fost sărbătorit cu mare fast (autoarea menţioneză tăierea a cinci sute de brazi din Parcul Carol cu această ocazie), fiind minimizată importanţa sărbătorilor româneşti. În plină iarnă, locuitorii capitalei sunt supuşi la rechiziţii de alimente, pături, lemne, viaţa în Bucureşti devenind din ce în ce mai dificilă: „simţim mâna de fier a învingătorului mai grea asupra noastră.” 10 Ocupaţia este cu atât mai umilitoare, având în vedere că alături de germani sunt şi bulgarii: „Umilinţa de a te şti stăpânit de germani este nesuferită, dar şi mai nesuferită este aceea de a fi stăpânit şi de bulgari”11. Diarista insistă asupra abuzurilor săvârşite de ocupanţi, unele cu o încărcătură simbolică ce echivalează cu un atentat asupra identităţii naţionale şi spiritualităţii ortodoxe: încercarea de sustragere a unor documente de la Academie, rechiziţionarea clopotelor de la biserici şi mănăstiri, a icoanelor de argint, furtul moaştelor Sfântului Dumitru de la Mitropolie (din fericire, hoţii bulgari au fost prinşi înainte de a trece graniţa). Autoarea notează suferinţele familiei sale, provocate de către nenumăratele controale, percheziţii, rechiziţii, arestări. După arestarea cumnaţilor (doctorul Constantin Cantacuzino şi Ion Pillat), au urmat sora Sabina şi cumnata Lia. Primii au fost reţinuţi iniţial în Bucureşti, iar de aici au fost trimişi într-un sat din Ialomiţa, apoi în Bulgaria. Sabina şi Lia au fost „internate” la mănăstirea Pasărea. Pia a fost lăsată acasă alături de mama vârstică şi suferindă, însă şi situaţia lor este asemănătoare cu o detenţie: „Când ne văd pe amândouă în aceste două odăi aproape

10 Pia Alimăneştianu, op. cit., p. 12. 11 Ibidem, p. 9.

mansarde, în care trăim de atâtea luni fără să ieşim mai deloc, am impresia uneori că suntem în puşcărie.”12 Lipsa veştilor de pe front şi de la rudele plecate îi adânceşte îngrijorarea, iar jurnalul devine „singurul chip să dau drumul la « supapa » frământărilor prin care trec şi pe care trebuie să le tac.”13 Chiar faptul de a nota în jurnal devine o acţiune periculoasă, controalele vizând şi documentele familiei, astfel încât autoarea scrie în secret şi trebuie să-şi ascundă jurnalul, care ar putea fi considerat un document compromiţător. Pia Alimăneştianu aminteşte cazul doamnei Maria Berindei, care a fost arestată împreună cu fiica ei, pentru că i s-a descoperit jurnalul cu ocazia unei percheziţii. Cu toate acestea, cu întreruperi de câteva zile, jurnalul este continuat, chiar dacă în condiţiile date el devine un document clandestin, care stă mărturie pentru clipele grele traversate de către familie: „De câteva zile scriu în silă. Dacă nu aş face o sforţare, nu aş scrie deloc, mai ales că din pricina percheziţiilor hârtiilor, sunt nevoită să mă acund. Îmi este ruşine să mărturisesc că această stare de deprimare nu provine din ştirile rele de pe front, ci numai din neîncetatele lupte ce le ducem de câtăva vreme cu percheziţiile şi cu rechiziţiile”.14 În aceste momente dificile autoarea se gândeşte adesea la moşia de la Florica, un spaţiu simbolic al Brătienilor, care este privit acum ca un fel de paradis pierdut. Pia Alimăneştianu îşi aminteşte sărbătorile de Crăciun în mijlocul familiei, care contrastează cu atmosfera dezolantă a primului Crăciun petrecut la spital în timpul ocupaţiei. Se gândeşte şi la mormântul tatălui de la Florica, pe care nu au voie să îl viziteze şi nu li se permite să participe la un parastas. Un mod de a evada din cotidian este şi lectura (reciteşte Idiotul lui Dostoievski şi Banchetul lui Platon), însă este foarte afectată de cele ce se întâmplă 12 Ibidem, p. 99. 13 Ibidem, p. 99. 14 Ibidem, p. 55.


134

în jur şi nu tot timpul găseşte dispoziţia pentru a citi, ceea ce o duce, inevitabil, cu gândul la momentele fericite de la Florica, unde citea ore întregi pe terasa conacului: „Mă vedeam sus, pe terasa deschisă, pe canapea, cum îmi era obiceiul să stau zilnic ore întregi cu priveliştea deschisă în jurul meu.”15 O atitudine diferită are mama. Trecută prin multe greutăţi în viaţă, bătrâna doamnă Brătianu reuşeşte să se detaşeze de evenimente şi să se dedice studiului: „Duce o viaţă cât se poate de retrasă, nu iese decât dimineaţa, câte un ceas […]. La întoarcere până seara îşi scrie jurnalul şi citeşte. Mă mir câteodată că la vârsta de 75 de ani s-o intereseze totul: ştiinţa, literatura, gospodăria, agricultura, arta. Este la curent cu toate.”16 Perioada cea mai deprimantă a ocupaţiei a fost cauzată de semnarea păcii cu germanii. Evenimentul este resimţit de autoare ca o umilire, ceea ce a determinat-o ca timp de o lună să-şi întrerupă scrierea jurnalului. Condiţiile păcii i se par înjositoare: „Ne iau Dobrogea, toate trecătorile de la Cernăuţi, la Porţile de Fier, petrolul, căile ferate din teritoriile ocupate, toate produsele asemenea. Într-un cuvânt, vasalitate desăvârşită.” 17 Singura bucurie este că s-a putut relua legătura cu rudele plecate, care în câteva luni au început să revină din Moldova. Toţi par neschimbaţi, cu excepţia lui Ionel, căruia i-a albit părul şi care nu mai are veselia de odinioară, având o privire tristă şi îngrijorată: „Asupra umerilor săi a apăsat o prea încercată răspundere şi va mai apăsa până ce se va încheia pacea generală.”18 Jurnalul se încheie cu momentul Unirii, finalul fiind literaturizat, în tonul exaltat al scrierilor patriotice. Gloria regilor întregitori este comparată cu măreţia voievozilor de odinioară, iar armata română este pusă în

15 Ibidem, p. 104. 16 Ibidem, p. 50. 17 Ibidem, p. 124. 18 Ibidem, p. 127.

rândul armatelor învingătoare, alături de francezi, englezi, italieni şi americani. Însemnările din timpul ocupaţiei germane deschid seria operelor memorialistice ale Piei Alimăneştianu, fiind publicate ca un omagiu în memoria fratelui Ionel, însă ele constituie un document valoros pentru reconstituirea unei perioade incomode a istoriei naţionale, jurnalul său încadrându-se într-o paradigmă a scrierilor feminine despre Primul Război Mondial. BIBLIOGRAFIE Alimăneştianu, Pia, Însemnări din timpul ocupaţiei germane (1916-1918), Bucureşti, Imprimeriile Independenţa, 1929 Boia, Lucian, Germanofilii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2009 Cantacuzino, Sabina, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, volumul I, îngrijire de ediţie, introducere şi note de Elisabeta Simion, Bucureşti, Editura Albatros, 1993 Paşcovici, Nicolae, Povestiri din viaţa mea (1895-1986), în „Bucovina forestieră”, X, nr. 1-2, 2002, p. 87 Pillat, Nicolae, Siluete din familia Brătianu, traducere de Miruna Lepuş, ediţie îngrijită şi note de Silvia Colfescu, Bucureşti, Editura Vremea, 2008 Şuiu, Rodica, Alimăneştianu, Pia, în Dicţionarul general al literaturii române, volumul I, A/B, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2004, p. 118


135

Două monumente ale eroului GHEORGHE CRIŞAN

ridicate în Zarand în perioada interbelică Dr. Ioachim Lazăr

Cinstirea memoriei eroilor răscoalei conduse de Horia, Cloşca şi Crişan a constituit o continuă preocupare a elitei intelectuale din Zarand, avocaţi, profesori, preoţi sau învăţători. Despre ridicarea unor monumente nici nu putea fi vorba în epoca dualismului austro-ungar. În anul 1884, autorităţile maghiare nici cărţii lui Nicolae Densuşianu, scrisă la împlinirea a 100 de ani de la răscoala din 1784, întitulată „Revoluţiunea lui Horia din Transilvania şi Ungaria”, nu i-au permis intrarea în monarhia bicefală fiind oprită în vama de la Predeal. Autorul protestează direct la guvernul de la Budapesta cerând să i se „arate şi să i se dovedească, nu o singură pagină, ci măcar un singur pasaj din întreaga, întinsa sa operă care să nu fie întemeiat pe documente istorice şi pe acte oficiale, păstrate şi scoase din arhivele Ungariei şi Transilvaniei”1. După Marea Unire din 1918, elita intelectuală din Zarand, în frunte cu profesorii de la Liceul „Avram Iancu” din Brad se va pregăti pentru comemorarea a 150 de ani de la răscoală. Exerciţiul de pregătire l-a constituit anul 1924, când s-a aniversat împlinirea unui secol de la naşterea lui Avram Iancu, şi s-a dezvelit primul monument din Transilvania închinat conducătorului revoluţiei române din Transilvania din 1848-1849. Primul monument dedicat căpitanului Crişan a fost ridicat în satul său natal Vaca (azi Crişan). În anul 1925, consiliul parohial în frunte cu preotul Alexandru Fugătă a luat iniţiativa strângerii de fonduri pentru dezvelirea unui bust eroului de la 17842. S-a

1 Restituiri, IV, 1996, p. 7. 2 Preotul Alexandru Fugătă a ocupat parohia Vaca în anul 1920, de numele său fiind legate câteva realizări notabile: procurarea celor 3 clopote ale bisericii, cumpărarea şi repararea caselor parohiale, repararea şi

obţinut aprobarea forurilor superioare pentru a întreprinde, în ţară, o colectă pentru repararea biserici, lovită de trăsnet, şi ridicarea unui monument lui Gheorghe Crişan. În urma colectei s-a strâns, pentru biserică şi monument suma de 360.275 lei3. Bustul a fost realizat în ghips de către Marcel Olinescu, profesor în cadrul Liceului „Avram Iancu” din Brad şi a fost turnat în bronz în atelierul lui I. Matuz din Arad4.

Soclul monumentului a fost lucrat de meşterii pietrari Schmiedt şi Frasgyalc din Sebiş, judeţul Arad. Ceremonialul dezvelirii monumentului şi a manifestărilor prilejuite de acest eveniment au fost publicate în presă de către preotul Alexandru Fugătă: „Inaugurarea monumentului a avut loc, duminică, 29 septembrie 1929, în prezenţa unei mulţimi de popor din satele din jur. Au fost prezenţi 82 de domni şi doamne din Brad, Baia de Criş şi Deva. La parastasul de la monument şi la sfânta pictarea bisericii, întocmirea şi publicarea unui istoric al parohiei. 3 Parohia ortodoxă Crişan, Cronica parohială a parohiei Crişan (Vaca), jud. Hunedoara. 4 Ioachim Lazăr, Crişan un sat istoric din Zarand, Tipografia Astra deva, 2007, p. 488.


136

Liturghie au oficiat protopopul Ioan Indrei şi preoţii Iosif Tisu (Ţebea), Andron Bogdan (Ţărăţel), Ilarion Felea (Valea Bradului), Miron Popoviciu (Mihăileni), Ioan Fugătă (Luncoiul de Jos), Andron Roman (Luncoiul de Sus), Iosif Comşa (Ribiţa) şi Ioan Mihuţ (Cărăstău)”5. „A predicat protopopul Ioan Indrei din Ţebea, iar rostirile le-au ţinut dr. Ioan Radu, directorul Liceului ortodox român Avram Iancu Brad şi dr. Pavel Oprişa”6. La banchet a vorbit dr. Nerva Oncu, deputat [din] Baia de Criş, dr. Ioan Radu, Brad, Cornel Rusu, Vaca şi în fine eu, parohul locului, Alexandru Fugătă” 7 . În cuvântul său, preotul Alexandru Fugătă a spus: „Monumentul s-a ridicat azi când Bunul Dumnezeu ne-a ajutat să fim o ţară şi un popor sub domnia glorioasă a Majestăţii Sale Regelui Ferdinand I şi a soţiei sale, Majestatea Sa Regina Maria. După Marele Război a urmat întregirea neamului într-o singură ţară şi sub o singură domnie.

Majestatea Sa Regele şi Regina s-au încoronat ca primul rege al României Mari în catedrala încoronării din cetatea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia, în ziua de 15 octombrie 1922 şi a domnit glorios până în 20 iulie 1927, când Maiestatea Sa Regele a murit, lui urmându-i la tron Majestatea Sa Regele Mihai I, în etate de 6 ani. Majestatea Sa fiind minor, până la majorat, în numele Majestăţii Sale Regele Mihai I domneşte o regenţă de 3 şi e compusă din Sfinţia Sa patriarhul ţării, dr. Miron Cristea, din Alteţa Sa Regală Principele Nicolae şi d-l Gheorghe Buzdugan”8. „Pentru ridicarea monumentului eroului Crişan sumele necesare s-au colectat în ţara întreagă, în urma permisiunii dată de d-l ministru al Ocrotirii Sociale din Bucureşti, cu nr. 19.280 din 5 iunie 1925. S-au adunat în total lei 180.000”9. În finalul cuvântului său preotul Alexandru Fugătă a prezentat pe scurt istoricul satului şi a eroului Crişan şi a mulţumit

5 Ibidem, p. 396. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem, p. 395. 9 Ibidem.

celor prezenţi în numele credincioşilor din Vaca10. Pe faţa soclului, sub bust este înscris numele eroului: „Gheorghe Crişan, 1732-1785. În partea de jos a soclului este trasat conturul României Mari. În partea sa dreaptă sunt înscrise numele celor 22 de eroi din primul război mondial iar în partea stânga membrii comitetului parohial. În anul 1930, satul Vaca a primit numele eroului care s-a născut aici, Crişan. Al doilea monument dedicat eroului Gheorghe Crişan a fost ridicat în anul 1935, la împlinirea a 150 de ani de la martiriul conducătorilor răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan. Încă la 1 noiembrie 1932, corpul didactic al Liceului Avram Iancu din Brad a luat hotărârea dezvelirii unui bust al căpitanului Crişan, care urma să fie amplasat în grădina liceului11.

În anul 1935 se împlineau 150 de ani de la martiriul conducătorilor răscoalei din 1784. În cadrul şedinţei profesorilor de la Liceul „Avram Iancu” din Brad, din 1

10 Ibidem, p. 396. 11 Direcţia Judeţeană Hunedoara a Arhivelor Naţionale (în continuare DJHAN), Pretura Baia de Criş, Dosar 6/1935, f. 1.


137

noiembrie 1932, se hotărăşte ridicarea unui bust al căpitanului Crişan, care să fie amplasat în grădina liceului brădean. Bustul este comandat sculptorului Radu Moga Mânzat. La 9 noiembrie 1935, primpretorul plasei Baia de Criş, Nicolae Turucu este invitat să participe la „conferinţa ţinută la Liceul din Brad pentru stabilirea programului în vederea sfinţirii bustului lui Crişan ridicat în grădina liceului”12. Ceremoniile dezvelirii bustului sunt fixate pentru data de 1 decembrie 1935. În acest fel ceremonia dezvelirii bustului lui Crişan era legată de cea mai importantă zi din istoria României, 1 Decembrie 1918, ziua Unirii Transilvaniei cu regatul României de sub conducerea Majestăţii Sale regele Ferdinand I. Pentru asigurarea participării unui public cât mai numeros se asigură transportul cu trenul. Conform procesului verbal încheiat în 1 decembrie 1935 au venit „cu trenul special din notariatele Vaţa de Jos, Tomeşti, Birtin, Rişculiţa şi Baia de Criş aproximativ 1.500 oameni, iar pe jos din notariatele Ţebea şi Ribiţa circa 500 de oameni” 13 . Despre ceremoniile desfăşurate în grădina liceului s-au publicat articole în ziarul Zarandul din 7 decembrie 1935. Chiar articolul de fond este întitulat „Serbarea zilei de 1 Decembrie în Zarand” se scria: Ziua de 1 Decembrie, ziua în care se concentrează munca şi jertfa atâtor generaţii de luptători ai românismului, a fost sărbătorită la Brad într-un cadru impresionant. Încă de la ora 9 dimineaţa au început să vină pâlcuri, pâlcuri moţii lui Iancu şi Horia”14. La orele 11, după ce s-a oficiat slujba religioasă la Biserica ortodoxă, s-a desfăşurat adunarea naţională în faţa liceului Avram Iancu, lângă bustul eroului Crişan. Un sobor de şase preoţi, în frunte cu părintele protopop Ioan Indrei au oficiat

12 DJHAN, Pretura Baia de Criş, Dosar 6/1935, f. 1. 13 Ibidem. 14 Zarandul, an. III. nr. 45 din 7 decembrie 1935.

slujba pentru sfinţirea bustului eroului”15. La dezvelirea bustului, au luat cuvântul Ioan Ghise, directorul Băncii „Crişana” din Brad şi Constantin Ciocan, directorul Liceului „Avram Iancu” din Brad şi profesorul C. D. Rusu de la acelaşi liceu. Ioan Ghişe, în cuvântul său a evocat suferinţele neamului românesc şi jertfa eroului Crişan spunând: „De aceea semnificarea morţilor e mare. Cu cât sunt mai mulţi, cu atât se aşterne în cumpănă, mai hotărâtor testamentul trecutului. S-ar putea spune că numărul lor determină tăria noastră în funcţiunea de eternitate. Directorul băncii „Crişana” Ioan Ghişe a continuat: „Fraţi români ! Când dezvelim monumentul unui erou român , care a adus sacrificiul suprem pentru neamul său, într-un timp când am trăit clipe de mucenicie nu putem cita cuvinte mai nimerite decât cele pe care le-aţi auzit şi pe care le-a spus recent într-o conferinţă la Radio, poetul pătimirii noastre d-l Octavian Goga16. Apoi Ioan Ghişe reproduce un fragment din cuvântarea poetului Octavian Goga care a spus: „Legătura noastră cu glia strămoşească a fost atât de adâncă încât şi duşmanii noştri milenari dându-şi seama de ea au purtat grija ca să nu ne putem sărbători şi cinsti în manifestări publice eroii noştri, crezând că vor putea rupe legăturile noastre sufleteşti cu acest pământ. Zădărnicind cultul pentru trecutul istoric, credeau că vor împiedica formarea tradiţiilor prin care respirăm şi trăim. În vremurile acelea aşezarea în ascuns a unei coroane pe mormântul unui erou român cum a fost cazul celor trei studenţi universitari Scurtu, Steer şi Novac (Novacovici) cu vreo patru decenii în urmă la Ţebea, era considerată de unguri drept crimă politică, însă pentru noi un protest contra barbariei lor”17.

15 Ibidem. 16 Ibidem. 17 Ibidem.


138

„Iată de ce ceea ce nu s-a făcut sau nu s-a putut face în trecut, pentru a exterioriza tradiţiile, pentru a ne afirma voinţa de stăpâni pe veci pe pământul strămoşesc şi de-a birui toate dificultăţile ce ne-ar ieşi în cale trebuie să facem acum. Şi acest cult nu are nicăieri în provinciile de dincoace de Carpaţi eliberate, o atmosferă mai prielnică decât aici în Zarand. Ne cinstim trecutul, ne respectăm pe noi însăşi, ne şi dăm dovada încrederii în viitorul neamului şi al ţării, când eternizăm memoria celor ce au suferit ori s-au sacrificat pentru drepturile noastre la viaţă”18. „Un astfel de tribut al recunoştinţei vrea să fie monumentul martirului Crişan, a cărui dezvelire o serbăm azi. Prin serbarea de azi noi voim să dovedim, că am meritat să avem pe eroul Crişan şi pilda jertfei lui voim s-o păstrăm generaţiilor care ne vor urma. Binecuvântată să-i fie amintirea şi nepieritor exemplul iubirii lui de neam, a drepturilor noastre la viaţă şi a aspiraţiilor la un viitor strălucit”19. A luat apoi cuvântul directorul Liceului „Avram Iancu” Constantin Ciocan care a spus: Fraţi Români ! Azi românii din Transilvania şi Banat a şaptesprezecea oară sărbătoresc 1 Decembrie 1918 cel mai mare praznic pe care Tatăl cel Ceresc l-a hărăzit şi Naţiunea Română prin grele suferinţe şi mari sforţări l-a realizat. Azi românii din Valea Crişului Alb comemorează pe Crişan, cel mai activ luptător din 1784 şi depun lângă chipul lui de metal admiraţia şi prinosul de recunoştinţă pentru sacrificiile aduse cauzei româneşti. Azi Naţiunea Română într-un singur glas, într-un suflet şi o simţire vesteşte lumii întregi, şi mai ales vecinilor de la Apus că târg cu Banatul, Maramureşul, Crişana şi Ardealul nu face”20. Dezvelit la 1 Decembrie 1935, monumentul lui Crişan a stat şi stă neclintit străjuind

18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Ibidem.

liceul care poartă numele unui alt martir al neamului românesc, Avram Iancu. Sub bustul eroului, cu litere aurite, este scris, pe o placă din marmură neagră, textul: CRIŞAN 1784. Pe placa de marmură albă aşezată pe faţa soclului este înscris textul: „Aici pe malul Crişului, la târgul din 28 octombrie 1784, Crişan aduse iobagilor poruncă de la Horia să se adune la biserica din Mesteacăn, să le spună poruncile împăratului despre ştergerea iobăgiei. După adunarea de la Mesteacăn, porni cu iobagii spre Alba Iulia să se întâlnească cu Horia şi să capete arme de grăniceri. Atacaţi în comuna Curechiu de pandurii nobilimii maghiare, jurară crâncenă răzbunare, aleseră pe Crişan de căpitan şi din 2-6 noiembrie nimiciră pe cei mai mulţi nemeşi unguri din Zarand. Numai aceia au scăpat care s-au botezat în legea românească. Căpitanii răscoalei au fost crâncen pedepsiţi. Trupul lui Crişan, care şi-a stins singur viaţa în temniţa din Alba Iulia, tăiat în patru, o parte a fost zdrobită cu roata aici la Brad. Să nu uităm Români că pe trupurile lor frânte în roată este aşezată temelia patriei întregite”. La baza soclului, un basorelief din bronz reprezintă o scenă din răscoală în care Crişan vorbeşte mulţimii de răsculaţi. Bustul şi basorelieful au fost turnate în bronz la turnătoria V. V. Răşcanu din Bucureşti21. Cele două monumente ridicate lui Gheorghe Crişan au fost primele şi singurele ridicate în Transilvania în perioada interbelică.

21 Ioan Pârva 1784 în locuri şi monumente, Editura Sport – Turism, Bucureşti, 1984.


139

Activitatea Frontului Plugarilor, „anexa” PCR, în satele hunedorene

Prof. Loredana Vîtcă Analizând activitatea Partidului Comunist din anii 1921-1944, istoricul american Robert R. King ajunge la concluzia că românii percepeau mișcarea ca fiind instrumentul unei puteri ostile. Scos în afara legii Partidul Comunist și-a continuat activitatea foarte firavă, o parte din liderii săi acționând în exil. În țară s-a încercat folosirea unor portițe ce permiteau înființarea unor organizații legale care se declarau independente, în realitate ele erau controlate fie de comuniști, fie de simpatizanții notari. Din aceste organizații făcea parte și Frontul Plugarilor, care avea centrul în regiunea Hunedoarei. Această organizație a cuprins cu precădere țăranii, inclusiv elementele înstărite ale satului, precum și meșteșugari și intelectuali. Un prim proiect de program al organizației difuzat prin ziarul ”Horea”, oficiosul Frontului Plugarilor, editat de avocatul Aurel Filimon, a fost adoptat la 4 februarie. El a fost amplu dezbătut și cu îmbunătățirile propuse a fost discutat la primul Congres al Frontului care a avut loc la Deva la 18 aprilie 1933 și la care au participat 20000 de țărani.1 Programul prezentat de liderul organizației și adoptat de Congres, intitulat Ce vrem? conținea o critică hotărâtă la adresa politicii claselor posedante și totodată, formula o serie de cerințe economice și politice, menite să amelioreze această situație, dintre acestea amintesc: îmbunătățirea situației țăranilor pe calea conversiunii datoriilor agricole, desăvârșirea împroprietăriri țăranilor, îngrijire medicală și asistență juridică gratuită pentru plugarii cu proprietăți sub 5 hectare, îmbunătățirea dotării tehnice a agriculturii, drepturi politice pentru femei și tineret,

1 Horia, Organul Oficial al Frontului Plugarilor din România, Regionala Ardeal și Banat, 2 februarie 1933, p.2

exploatarea pădurilor particulare și a pășunilor necesare pentru strictul comunei, organizarea culturii la sate, învățământul secundar și universitar gratuit pentru fiii de plugari, colaborarea cu toate forțele democratice din țară, conviețuirea pașnică cu toate popoarele conlocuitoare și popoarele vecine. Semni-ficativă pentru țelurile Frontului Plugarilor a fost parafrazarea de către raportor, la încheiere, care suna astfel: ”plugari din toate colțurile țării, uniți-vă cu noi!” 2 La 8 noiembrie este ales ca președinte al Frontului dr. Petru Groza iar printre membrii marcanți ai acestei organizații se numără și Miclea Gheorghe, Romulus Zăroni, Constantin Agin.3

Discursul lui Petru Groza la Congresul Frontului Plugarilor

Sub conducerea lui dr. Petru Groza, Frontul Plugarilor a fost o organizaţie

2 Ioan Scurtu, Enciclopedia partidelor politice din România 1859-2003, Editura Meronia, București, 2003, p.19 3 Gheorghe Onișoru, Alianțe și confruntări între partidele politice din România (1944-1947), Fundația Academia Civică, București, 1996, p. 140


140

dezvoltată artificial după război, în special pentru a contracara influenţa Partidului Naţional Ţărănesc în mediul rural, dar şi pentru a media influenţa comunistă printre ţărani. Baza de organizare o constituia organizația sătească, alcătuită din 15 membrii care aderau la statutul, principiile și programul Frontului. Organele de conducere erau comitetele sătești, de plasă județene și regionale. În ceea ce privește statutul Frontului Plugarilor, acesta prevedea: - Frontul Plugarilor este organizația politică a plugarilor din România, care luptă prin popor și pentru popor. - Membru al Frontului Plugarilor poate fi orice plugar bărbat sau femeie, care primește programul organizației, încadrându-se în disciplina acesteia. - Frontul Plugarilor ia noțiunea de ”plugar” într-un înțeles mai larg, reprezentând orice muncitor agricol. - Președintele Frontului Plugarilor nu poate să facă nici o alianță cu nici un partid politic fără aprobarea Comitetului Central. - Organizatia de temelie a Frontului este organizația sătească (15 membrii într-un sat pun bazele organizației sătești)... - Calitatea de membru al Frontul Plugarilor se pierde prin excludere și prin retragere. - Toți membrii Frontului plătesc o cotizație lunară sau trimestrială fixată de adunarea generală județeană.4 Până în 1944, abia dacă a reușit să-și alcătuiască câteva organizații județene, actul de 23 august găsind Frontul Plugarilor într-o stare embrionară activitatea sa reducându-se la nucleul din jurul lui Groza. Apariția Frontului Național Democrat în septembrie 1944, a coincis cu demararea organizării în teritoriu a formațiunii lui Groza. Una dintre primele iniţiative a Frontului a fost aderarea la Frontul Naţional Democrat la 29 septembrie 1944, moment în care se preciza, destul de clar, scopul acestei formaţiuni: „Frontul Plugarilor are marea

4 Horia, 7 aprilie 1946, p.2

misiune să organizeze energiile imense din sectorul agrar al ţării.” Oficial, Partidul Comunist încerca să sublinieze independenţa de acţiune a Frontului Plugarilor şi aceasta datorită lipsei de aderenţă a ideilor comuniste în rândurile ţăranilor, deconspirarea legăturii dintre comunişti şi Frontul Plugarilor fiind apreciată drept „o greşeală de tact care s-ar răzbuna curând pe noi”. Comitetul Central al Partidului Comunist din România, care a hotărât ca Petru Groza să preia funcțiile Uniunii Patrioților la sate pentru a aduna masele de țărani săraci și mijlocași, reușind astfel să ajungă peste noapte în rândul partidelor reprezentate în cabinet.5 Prin insurecția națională de la 23 august, membrii Frontului Plugarilor, vedeau deschise perspectivele realizării țelurilor pentru care cu 11 ani în urmă porniseră la luptă în cadrul acestei organizații. Spre deosebire de alte județe ale țării, în județul Hunedoara, Fontul Plugarilor nu a trebuit înființat, aici și-a reluat doar activitatea în condițiile noi legale și a început să se extindă. Atenția era îndreptată spre segmentul rural, mai puțin receptiv la discursul partidului, tactica era hotărâtă de Partidul Comunist care a împânzit Frontul cu proprii activiști.6 Anul 1945 a cuprins în totalitate perioada de înfăptuire a reformei agrare, aceasta era rezultatul luptei unite a muncitorilor și a țăranilor după cum sublinia Miron Belea, secretarul general al Frontului Plugarilor: ”…plugărimea face zid puternic în jurul Frontului Plugarilor…eu mă angajez să continui lupta alături de Partidul Comunist Român și împreună cu clasa muncitoare, pentru o viață mai bună a întregului popor român.”7 Subliniind contribuția pe care reprezentanții Frontului Plugarilor o aduceau la pregătirea și înfăptuirea reformei agrare, Ion Moga-Fileru afirma că: ”Ani la rând a fost

5 Sargeția nr. VII, Acta Musei Devensis, Deva, 1970, p.205 6 Gheorghe Onișoru, op. Cit., 139 7 Ilie Avram, Din activitatea Frontului Plugarilor 1945-1947, în Sargeția, nr. VII, 1970, p.206


141

umilită de toate partidele politice, acum plugărimea își are reprezentanții ei în guvern, acum reforma agrară n-o mai fac oamenii care cunoșteau țărănimea numai din campaniile electorale, ci o facem noi delegații plugărimii. Noi lucrăm la ea pentru ca să fie cinstită, să fie dreaptă.”8 Sub lozinca unei "drepte reforme agrare" pentru țăranii nevoiași, Frontul Plugarilor a alcătuit "comitete sătești" în teritoriu. Acestea au început să-și facă singure dreptate venind cu propuneri în privința reformei agrare iar la 8 ianuarie a fost adresată o chemare către țărănime în care se susținea ideea exproprierii moșiilor de peste 50 ha. Adunarea populară ce a avut loc în data de 15 martie în comuna Râul de Mori, județul Hunedoara în curtea contelui Kendeffi Gavril, în prezența delegațiilor FND-ului, a hotărât exproprierea moșiei pe care contele o are în raza comunei. Întrebat fiind de popor care este prețul pământului primit de la expropriere, primarul comunei Tăurescu Ioan a răspuns:” Prețul pământului este sângele vărsat de voi și de copiii voștri pentru libertatea și scumpa noastră țară, departe de granițele ei în contra fascismului care a contopit aproape întreaga Europă. Acest pământ să fie ca amintire și simbol pentru cei care au căzut pe câmpul de luptă, acest pământ este a acelora care au luptat și au muncit și nu a acelora care au trăit în trândăvie pe spinarea țăranilor noștri ani de-a rândul.”9 La fel s-a petrecut și în alte localități din cuprinsul județului Hunedoara. Înfăptuirea reformei agrare, confiscarea moșiilor și împărțirea pământului către țărani, în județul Hunedoara a avut loc în cea mai mare parte în decursul lunilor februarie și martie 1945. Organizația Frontului Plugarilor a desfășurat o activitate uriașă pentru realizarea acesteia.

8 Horia, 4 ianuarie 1945, p.2 9 Horia, 15 martie 1945, p.4

Delegatul Frontului Plugarilor Hunedoara, vorbind ţăranilor din Comuna Draia, cu ocazia împărţirii

plugurilor (28 martie 1945)

În scopul asigurării susținerii majorității populației, Partidul Comunist a stabilit o tactică de alianțe politice, pentru participarea în comun la alegerile parlamentare din 1946. Astfel și Frontul Plugarilor va adera la Platforma Program a Blocului Partidelor Democratice. Referitor la propaganda electorală, Legiune de Jandarmi Hunedoara constata că Frontul Plugarilor activează destul de slab din lipsă de organizare și cadre pregătite. 10 În comunele Vețel și Leșnic reprezentanții BPD-ului au ținut ședințe prezentând populației Platforma-Program, iar în urma acestei ședințe populația a început a se înscrie în Frontul Plugarilor.11 În Valea Jiului Frontul Plugarilor activează foarte puțin, până la data de 16 septembrie aceștia nu au ținut nici o conferință și se mărginesc numai la răspândirea ziarului Horia.12 Este curioasă situația că tocmai în județul de origine al Frontului Plugarilor să se constate

10 Arhivele Naționale Române, Direcția Județeană Hunedoara, Fond Legiunea de Jandarmi Hunedoara, dosar 16/1946, f.28 11 Ibidem, f.35 12 Ibidem, dosar 17/1946, f.12

http://fototeca.iiccr.ro/picdetails.php?picid=42618X10X94


142

o slabă activitate propagandistică a acestuia și mai curios este că tocmai în comunele unde a luat ființă Frontul Plugarilor, reacțiunea este mai evidentă și acest lucru datorită faptului că însăși membrii Frontului ce se găsesc în postura de conducere au neglijat activitatea propagandistică a interesului de partid. Din presa vremii aflăm că comitetul județean al Frontului Plugarilor din județul Hunedoara salută instaurarea guvernului Groza: ”…salutăm cu cea mai mare bucurie instalarea la cârma țării a guvernului de largă concentrare democratică…Plugărimea din județul Hunedoara vă asigură de devotamentul și lupta ei neînfricată alături de clasa muncitoare, pentru distrugerea completă a fascismului și reclădirea unei Românii cu adevărat democrate”.13 Ponderea politică a Frontului va creşte simţitor odată cu formarea guvernului de către dr. Petru Groza atunci când, bucurându-se de întregul sprijin logistic al statului, a devenit un adevărat pol de atracţie pentru ţărani aceștia îndreptându-se spre Front, evitându-i pe comuniști fără a sesiza că acesta era anexa Partidului Comunist la sate. După adjudecarea prin fraudă a alegerilor parlamentare din noiembrie 1946 de către comunişti, poziţia Partidul Comunist din România faţă de „tovarăşii de drum” s-a schimbat. Astfel, atitudinea faţă de Frontul Plugarilor a devenit mult mai intransigentă, nemaipermiţându-se nicio „slăbiciune” – termen folosit de comunişti pentru a desemna abaterea unor elemente din Frontul Plugarilor de la strategia impusă de ei. În acest context se înscrie şi „reorganizarea” începută în 1947, ce reprezenta o primă etapă a unui proces ce se va încheia, în cele din urmă, cu „autodizolvarea” Frontului Plugarilor în 1953. Organizațiile Frontului Plugarilor din județul Hunedoara, căștigau o influență și o popularitate tot mai mare în rândul țăranilor. Gândit ca o anexă PCR la sate, deși a cunoscut multe neîmpliniri a reușit totuși să creeze

13 Horia, 10 martie 1945, p.4

confuzie în rândul țăranilor, cu precădere în zonele mai sărace deoarece țăranii își puneau mari speranțe în această organizație, ei erau convinși că Frontul le va rezolva toate problemele și le va crea o viață mai ușoară. Această confuzie este creată și cu ajutorul ziarului organizației, care publica numeroase îndemnuri și apeluri adresate plugarilor de a se organiza și lupta împreună: ”Plugari, cu data de 8 ianuarie 1933 a început lupta noastră pentru o soartă mai bună, în aceea zi mii de țărani adunați din toate unghiurile acestui județ și-au spus răspicat dorințele și vrerile lor…lupta acesta a continuat an de an și acum după 12 ani este aproape de biruința definitivă…plugari pentru înfăptuirea măreață a nădejdii voastre, continuați lupta…În ziua de 8 ianuarie 1933 Frontul Plugarilor și-a primit certificatul de naștere, în 8 ianuarie 1945, își primește certificatul de maturitate. În ziua de 8 ianuarie, Frontul Plugarilor cuprindea un județ, astăzi o țară. Plugari, organizați, înainte la luptă dreaptă și cinstită!”14 Astfel de îndemnuri și apeluri sunt deseori făcute de către fruntașii organizației, prin care cheamă țărani și muncitori să se înscrie în Frontul Plugarilor și să lupte împreună pentru demcratizarea țării. Un astfel de îndemn este făcut chiar de către președintele organizației, dr. Petru Groza care se adresa plugarilor astfel: ”Frate plugar, noi luptăm cât ne este cu putință, atât cu vorba cât și cu scrisul, pentru a vindeca nedreptățile ce-au făcut în trecut plugarilor, prin reprezentanții noștri în guvern încercăm să îndreptăm ce alții ani de zile au distrus…toate celelalte partide care se laudă în luptă pentru ridicarea noastră, nu fac acest lucru. De aceea vă cerem să înțelegeți cu toții lupta partidului Frontul Plugarilor, nu mai îngăduiți nimănui să vă mintă în față, dreptatea ne-o putem face singuri, noi și numai noi…de aceea organizați-vă în partidul Frontul Plugarilor și porniți la luptă alături de noi.”15

14 Horia, 31 martie 1946, p.1 15 Horia, 11 ianuarie 1946, p.1


143

Dănuț Sotângă, care era un membru marcant al Frontului Plugarilor, adresează și el un apel către plugărime, îndemnându-i să lupte împreună pentru o viață mai bună: ”Frați plugari,…voi sunteți 75% din țara aceasta iar muncitorii 20%, această țară care există prin voi trebuie să fie a voastră, pentru aceasta trebuie însă să vă organizați și să vă uniți în Frontul Plugarilor. Nu trebuie să vă mai temeți de toți bandiții fasciști care ne-au dus țara la catastrofă, de toți criminalii de război și de toți slujbașii regimului Antonescu… demascați și puneți mâna pe toți acești bandiți…dați afară pe toți primarii regimului Antonescu care vă împiedică organizarea și bunul mers la treburilor… Luați pământul de la moșieri și lucrați-l pentru voi, acest pământ pe care îl munciți trebuie să fie al vostru, voi să-l și folosiți… Organizați-vă, căci organizați veți câștiga dreptul la o viață mai bună!” Organizația Frontului Plugarilor nu făcea apel doar către țărani și muncitori, ci în egală măsură chema în rândul organizației femeile și tineretul. Este pentru prima dată când femeilor li se dă șansa de a se implica în viața politică a țării, li se dă ocazia de a se organiza și a lupta alături de bărbați. Reprezentanții Frontului consideră că și ”țărancele noastre” trebuie să participe la luptă alături de bărbați, după cum reiese și din următorul citat: ”Secole de-a rândul femeia a trăit în sclavie, mizerie și întuneric…guvernul Groza a deschis porți largi de dreptate și lbertate, dând drept și femeii să participe la treburile obștești…țărancele noastre trebuie să se organizeze… în Frontul Plugarilor ca și bărbații. De aceea toate sătencele intră în Frontul Plugarilor pentru a-l întării ca număr. Organizația nu face deosebire de sex, femeia este considerată ca fiind egală cu bărbatul și în ceea ce privește drepturile și în ceea ce privește datoriile, femeia poate ocupa deci orice loc de muncă și de răspundere alături de bărbat.”16 De asemenea Frontul cheamă în rândurile sale tineretul plugăresc din județul Hunedoara

16 Horia, 31 martie 1946, p.3

și din întreaga țară ca să lupte și ei pentru o viață mai bună, pentru a continua ceea ce părinții lor au început: ”Chemăm tot tineretul să se încoloneze cu toată energia, cu toată voința lor de luptă în rândurile Frontului Plugarilor, …aici vă este locul, aici găsiți steagul biruitor al părinților voștri… drumul biruinței este unul singur: drumul Frontului Plugarilor. Acest drum a fost creat prin suferințe grele… plugarii din județul Hunedoara nu au călcat pe roze, lupta lor a fost lupta plugarimii care nu își mai putea plati nici datoriile către bănci, nici dările către stat, precum să-și fi putut asigura un trai omenesc pentru ei și copiii lor… nu bateți pe la porți străine, faceți să fie cuvântul vostru respectat… Organizați-vă!”17 Potrivit oficiosului Frontului Plugarilor mulți au fost cei care au răspuns acestor apeluri, de exemplu țăranii din comunele Alun și Poiana Rechitei. De asemenea multe femei din localitățile Deva, Orăștie, Hunedoara s-au organizat în Uniunea Femeilor Antifasciste, a cărei membru marcant era Maria Groza. Și tineretul a răspuns acestor chemări, astfel că mulți tineri din Brad, Roșia Montană, Hațeg, Săliște, Călan s-au înscris în Organizația Tineretului Progresist Român, care lupta alături de organizația femeilor, a plugarilor și a muncitorilor pentru un trai mai bun. Potrivit unei statistici prezentate la 2 februarie 1946 în cadrul şedinţei lunare a Comitetului Judeţean al Frontului Plugarilor, în judeţul Hunedoara există 11 organizaţii de plasă, 526 organizaţii săteşti, toate însumând 12.578 de membri şi 462 de membre.18 Miron Belea spunea despre Frontul Plugarilor, la Congresul acestuia din 1945 că: ”Frontul plugarilor reprezintă o forță uriașă, care merge alături de cealaltă forță uriașă, care este muncitorimea, lupta lor este lupta noastră și lupta noastră este lupta lor; ea este lupta întregului popor.” 19

17 Horia, 30 iunie 1946, p. 3 18 Sargeția, nr. V, Acta Musei Devensis, Deva, 1968, p.477 19 Horia, 21 aprilie 1945, p.3


144

Perioada care a urmat alegerilor electorale din 1946, a fost una destul de densă în evenimente, evenimente care vor determina însăși schimbarea regimului politic din România. Și pe scena partidelor politice se petrec o serie de modificări, care duc în final chiar la dispariția unora dintre acestea. Marele eveniment al verii lui 1947, însă s-a consemnat fără îndoială prin interzicerea PNȚ-ului. Realizând gravitatea momentului, la 21 iulie Emil Hațieganu, Mihai Popovici și Gheorghe Zane constituiți în Sfatul Parlamentar al PNȚ au luat în discuție oportunitatea participării la lucrările Adunării Deputaților. În acest sens se înscriu și datele oferite de nota informativă din 20 iulie 1947, a Legiunii de Jandarmi Hunedoara prin care organizația județeană a PNT-Maniu a dat dispoziții conducătorilor de plasă de a pune în vedere membrilor lor de partid de a se înscrie urgent în diferite partide din BPD, în special organizația Frontul

Plugarilor, aceasta în vederea măsurilor ce urmează a se lua contra partidului. Așadar, Frontul Plugarilor gândită ca o anexă a PCR-ului la sate, inițiată în județul Hunedoara, răspândită curând în Banat, iar apoi și în celelalte zone ale Romaniei, deși a cunoscut multe neîmpliniri a reușit totuși să creeze confuzie în rândul țăranilor, cu precădere în zonele sărace, pentru Groza, acesta a fost un excelent paravan. Lipsit de scrupule, el s-a dovedit un aliat fidel, la 12 octombrie 1944, organizația a participat la constituirea Frontului Național Democrat, împreuna cu P.C.R. și alte partide de stânga, a contribuit la guvernare și la instaurarea comunismului în România, alături de Partidul Comunist Român, la alegerile din 1946 a fost aliat al comuniștilor în cadrul Blocului Partidelor Democrate și a sfârșit prin a se autodizolva în 1953.

Pete Romulus – eroul de la Şofronea

Prof. Adelia COSTA ,, Şcoala Europeană „Andrei Şaguna”, Deva

Lucian Blaga spunea: "Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria".

Rolul istoriei în cultivarea dragostei faţă de

ţară, în dezvoltarea sentimentului patriotic

este evidenţiat de istoricii noştri din cele mai vechi timpuri. Scriind despre zbuciumata viaţă a poporului român, cronicarii noştri au realizat o opera patriotică.

Dintre multiplele surse pe care dirigintele le poate folosi pentru educarea patriotică a elevilor prin istorie, deosebit de valoroase sunt cele referitoare la elementele de istorie locală. Patriotismul local nu trebuie privit izolat, ci integral în sfera largă a dragostei faţă de ţară. Elementele de istorie locală îl pun pe elev în contact cu izvorul faptelor de istorie, îl conduc de la apropiat la depărtat, şi îl orientează în problemele economice, sociale, politice şi culturale trecute şi prezente. Teritoriul actual al judeţului Hunedoara are o bogată şi frământată istorie. Aproape fiecare localitate hunedoreană, începând cu comuna primitivă, a lăsat în fiecare epocă urmele materiale ale activităţii umane, ca dovadă a existenţei societăţii omenesti în acest ţinut. Elevii trebuie


145

convinsi de adevarul celor exprimate, prin documente aduse de la faţa locului, modul lor de interpretare având în vedere întotdeauna mesajul educativ pe care îl urmăresc pentru a-i face să retrăiasca faptele măreţe ale trecutului.

La lecţiile de dirigenţie am căutat să selectez acele elemente de istorie locală din judeţul Hunedoara, ce se integrează în contextul istoriei naţionale. La lecţia de istorie - "Al doilea război mondial" -când am vorbit elevilor despre "mişcarea de rezistenţă din România", am arătat că la înfrângerea Germaniei hitleriste şi Ungariei hortyste au contribuit şi locuitorii meleagurilor hunedorene.

În luptele de pe valea Mureşului, aproape de frontiera vestică a ţării, între Arad şi Curtici, în localitatea Şofronea, în septembrie 1944, o mână de ostaşi români, sub comanda căpitanului Pete Romulus, originar din comuna Brănişca, judeţul Hunedoara, cărora li s-a alăturat elevul de liceu Virgil Iovănaş, au opus o rezistenţă îndârjită hoardelor fasciste, stăvilind cu piepturile lor, până la jertfa supremă, năvala cotropitorilor care înaintau spre inima Ardealului.

Dispunând de un material documentar bogat şi de mărturiile fratelui căpitanului Pete Romulus, care trăieşte astăzi în comuna Brănişca (veteran de război), am prezentat elevilor, în cadrul orei de dirigenţie, biografia acestui erou, fapta sa de vitejie.

Viteazul erou de la Şofronea s-a nascut la 6 mai l909, în comuna Brănişca, judeţul Hunedoara, dintr-o familie de ţărani. Şcoala primară a făcut-o la Boz şi Ilia, urmând apoi cursurile Liceului "Decebal" din Deva, unde arăta multă tragere de inimă pentru învăţătură. În anul 1928 termina cursurile liceului, iar în anul următor, 1929, îl găsim student la Facultatea de Matematică din Cluj. Din păcate, face numai un an şi, la insistenţele unui unchi al său, se înscrie la Şcoala de Ofiţeri de Artilerie din Timişoara.

Dupa absolvirea acestei şcoli a fost repartizat în Regimentul 24 Artilerie la Roman,

unde a rămas până la 1935, când este recrutat ca ofiţer navigant de aviaţie, la Bucureşti. Au trecut apoi ani de peregrinări prin mai multe regimente din mai multe oraşe: laşi, Cluj, Brasov, Reşiţa, Caransebeş, apoi Chizătău ( o localitate între Lugoj şi Lipova). La fiecare unitate prin care trecea lăsa comandanţilor cele mai bune impresii. În anul 1942 este avansat la gradul de căpitan. Însuşirile de adevărat comandant aveau să fie confirmate, cu tărie, pe câmpul de luptă.

În cursul celui de-al doilea atac el a fost rănit uşor la picior, dar n-a pregetat şi a continuat lupta. Când zgomotul părea că se potolise, într-o grădină din spatele tunului au început să explodeze câteva grenade. Se pare că observatorul trupelor inamice i-a descoperit neînfricatului căpitan Pete Romulus poziţia tunului, şi a tras proiectile în apropierea acestuia, ucigându-i toţi servanţii, în afară de un singur servant şi de elevul Virgil Iovănaş. Atunci căpitanul Pete Romulus, fără a sta pe gânduri, a trecut prin ploaia de explozii şi s-a urcat într-un salcâm, căutând să observe poziţiile aruncătoarelor inamice, pentru a putea apoi să tragă direct cu tunul.

Uriaşa ploaie de proiectile inamice a lovit însă în plin tunul, rănindu-1 pe el şi restul de servanţi. Şoferul maşinii l-a luat pe braţe, l-a pus pe maşina tunului şi l-a transportat la Spitalul din Lipova. Când a intrat pe poarta spitalului, neînfricatul erou a decedat. Avea doar 35 de ani.

Concomitent cu relatarea, am prezentat elevilor portretul elevului căpitan Pete Romulus. Am stabilit apoi, cu elevii, itinerarul unei excursii, cu vizitarea localităţii Şofronea, unde locuitorii au ridicat, pe locul unde s-au jertfit vitejii de sub comanda căpitanului Pete Romulus, un monument memorial pe care este săpată inscripţia "Eroilor căzuţi aici în luptele de la 13.IX.1944, apărând Ardealul", a mormântului eroului care se află la Lipova, a monumentului eroilor de la Păuliş. În ora următoare de dirigenţie am propus elevilor o întâlnire cu profesorul Dumitru Susan - veteran de razboi, pentru a


146

relata despre alte fapte de vitejie ale românilor săvârşite în vara-toamna anului 1944.

Lecţia s-a încheiat cu următoarea concluzie: acum, la 67 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial, gândurile noastre trebuie să se îndrepte asupra cinstirii eroismului tuturor acelora care şi-au dat viaţa pentru apărarea patriei, cu siguranţă printre ei fiind şi capitanul Pete Romulus.

BIBLIOGRAFIE Bărbaţi ai datoriei. 23 august 1944-12

mai 1945. Mic dicţionar, edit. Militară, vol. II, Bucureşti, pag.329-330

Teodor Gal, Ion Retegan – Valorificarea instructiv-educativă a elementelor de istorie locală, edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1967

Predarea Holocaustului în şcoală

Prof. Mirela Grădină, Colegiul Naţional „Decebal” Deva Articolul de faţă nu se vrea un studiu asupra aspectelor istorice referitoare la Holocaust, ci o scurtă analiză a motivelor pentru care noi astăzi, trebuie să sensibilizăm tinerii, să-i îndemnăm înspre a cunoaşte şi a înţelege, pe cât posibil, o tragedie care implică întreaga umanitate şi azi. Şi, poate, vrea să tragă un semnal de alarmă. Să ştim, ca să nu mai repetăm o asemenea tragedie. Pentru ca tinerii de azi să nu rămână simpli martori nepăsători şi indiferenţi faţă de ceilalţi şi suferinţa lor; o lume într-o continuă schimbare ne poate oferi şi azi surprize neplăcute, dacă nu suntem vigilenţi. Dincolo de aceste aspecte, eseul se referă la modalităţi practice, didactice, de a-i determina pe elevi să dorească să-l cunoască şi să-l înţeleagă pe celălalt. Aplicaţiile care pot fi realizate de sau împreună cu elevii, îi ajută pe aceştia să înţeleagă, poate nu atât de ce şi cum s-a ajuns la o asemenea tragedie – că acesta este un subiect amplu şi revine istoricilor această sarcină atât de grea - cât faptul că ea s-a întâmplat unor oameni ca ei, astfel că pericolul repetării nu este înlăturat. Şi ce aceea trebuie să ştim şi să vorbim despre Holocaust, văzut ca un moment de o tragedie inimaginabilă şi care defineşte istoria contemporană a Europei. Termenul de Holocaust vine din greacă şi reprezintă la origine un ritual antic constând în sacrificarea unui animal prin ardere completă; în prezent, termenul e folosit pentru a desemna denumirea dată acţiunilor naziste de exterminare a evreilor în timpul celui de al

doilea război mondial;1 evreii preferă termenul de Şoah, cuvântul ebraic pentru catastrofă. Pe fondul celui de al doilea război mondial şi al ideologiei naziste a rasei pure, a fost iniţiată politica de exterminare a evreilor din Europa. Acesta este un lucru cunoscut. Dar în istorie, din păcate, mai putem vorbi despre astfel de momente tragice, chiar şi în prezent. De ce ar trebui să vorbim atunci despre Holocaust? Cum se întreba Alain Besançon într-un excelent studiu, în ce măsură poate fi el singularizat în imensul măcel al secolului al XX-lea? Ce îl face diferit? Sunt multe aspecte: mijloacele utilizate, acele „fabrici ale morţii”, unde produsul acestor foarte bine organizate linii de asamblare cu o eficienţă deosebită era moartea; amploarea avută, ideea de distrugere a unei întregi populaţii de pe faţa pământului; scopul – de „a curăţa” lumea etc. Dincolo de tragedia propriu-zisă, fiecare generaţie percepe diferit Holocaustul. Noi astăzi, în şcoală, trebuie să vorbim, ca să nu uităm. Să nu uităm ca să nu repetăm astfel de catastrofe, chiar dacă unii cer uitarea trecutului, în numele viitorului.

În ceea ce priveşte Holocaustul, în primii ani de după cel de al doilea război mondial a existat această tendinţă; cei care au cunoscut direct tragedia vroiau să nu o retrăiască amintindu-şi, ceilalţi, vroiau poate, să uite cât de inumani putem fi. Azi însă,

1 Leahu, G., Leoveanu, R., Dicţionar de termeni istorici, Ed. Conexiuni, Bacău, 1998, pg. 118


147

omenirea trebuie să-i mulţumească memoriei evreieşti pentru că a conservat cu sfinţenie arhivele Şoah-ului. Enigma priveşte popoarele care au uitat. 2 Dacă iniţial pentru supravieţuitori discuţia despre Holocaust reprezenta o adevărată desacralizare a memoriei, o popularizare a unei tragedii, azi intrarea Holocaustului în istorie este de o foarte mare importanţă. Este o lecţie a trecutului ce nu trebuie niciodată uitată. Unii istorici consideră că problema Holocaustului este pe de o parte istorie, iar pe de altă parte memorie. În planul memoriei, Holocaustul poate fi privit din două perspective: etică – care este o perspectivă reprobatoare, şi istorică, reconstitutivă, ca să ne aducem aminte! Dar rememorarea intră şi ea în sfera eticului, dacă acceptăm ideea că şi memoria, ea însăşi poate fi o formă a justiţiei, aplicabilă tuturor formelor de regim totalitar.3 Şi cum perioadele de criză politică sau economică, revoltele şi mişcările sociale pot reprezenta un teren fertil pentru ascensiuni ale unor forţe nedemocratice, pentru a nu mai permite acest lucru, este bine să cunoaştem evenimentele similare trecute. Să cunoaştem, că de judecat, va judeca istoria. Lecţia tragediilor nu trebuie uitată, chiar dacă uneori, victimele nu vor să îşi retrăiască drama. Vine o vreme când e nevoie să confruntăm trecutul, şi acest lucru se aplică indivizilor, societăţii, naţiunilor, statelor. Această nevoie a crescut în ultimii ani şi se exprimă în diferite forme: pentru a completa lacunele existente, pentru ca trecutul să nu fie deformat, şi pentru că sunt voci care cer dreptate simbolică, sub forma unor scuze oficiale de exemplu. Această confruntare a trecutului nu se aplică doar în cazul Holocaustului, ci implică şi alte aspecte dureroase ale istoriei: sclavia negrilor în America primei jumătăţi a secolului al XIX-lea,

2 Besançon, A., Nenorocirea secolului- despre comunism, nazism şi unicitatea Şoah-ului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, pg. 9 3 Radosav, D., Curs de istorie orală, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

discriminarea aborigenilor din Australia, etc.4 În acest context, să vorbim despre tragedie nu e doar o obligaţie morală, este o datorie pe care o avem atât faţă de generaţiile viitoare, cât şi faţă de cele care au trecut prin această tragedie. Nu putem decât în acest mod să le cinstim memoria şi sacrificiul, şi să încercăm să înţelegem, deoarece niciodată nu suntem pregătiţi, ca omenire, pentru o astfel de tragedie.

Holocaustul este un moment care defineşte istoria contemporană a Europei, şi care exercită şi azi o imensă influenţă asupra imaginii lumii sociale. Holocaustul este deseori descris ca şi cel mai tragic moment din istoria Europei, apogeul a ceea ce a reprezentat răul din civilizaţia europeană: intoleranţa, xenofobismul, genocidul. 5 Uciderea populaţiei evreieşti a fost o tragedie la scară încă neştiută exact în secolul al XX-lea. Dar, ar fi naiv să considerăm că o catastrofă nu se mai poate repeta într-o altă regiune sau un alt continent. Învăţând şi, mai mult, înţelegând –atât cât putem din perspectiva noastră de astăzi – tragedia Holocaustului, ne putem oferi şansa să evităm, pe viitor, ca o asemenea tragedie să se petreacă. Cu noi, cu omenirea.

A învăţa despre Holocaust înseamnă, în

primul rând, să cunoaştem şi să transmitem adevărul despre evenimentele propriu-zise şi să încercăm să înţelegem. Să îi dăm o interpretare care include pe de o parte conştiinţa statelor, iar pe de altă parte

4 ***,Why Should We Teach About the Holocaust?, Institutul de Studii Europene, Universitatea Jagellonă, Cracovia, 2005, pg. 15 5 Idem, pg.23


148

percepţia morală a noastră astăzi. A preda despre Holocaust înseamnă a crea memoria istorică colectivă. Să învăţăm generaţiile de tineri înseamnă de fapt să avertizăm asupra unui pericol. Intoleranţa, xenofobia şi antisemitismul există şi se manifestă din păcate şi astăzi. A arăta tragedia în adevărata sa dimensiune înseamnă să tragem un semnal de alarmă. Să învăţăm despre Holocaust reprezintă de fapt, să arătăm unde pot duce şi ce pot genera intoleranţa şi ideologia unei rase pure, şi să încurajăm crearea unei Europe tolerante şi încrezătoare în propriul său viitor. Toleranţa este condiţia esenţială a existenţei paşnice între grupuri cu diferite identităţi, culturale, istorice, religioase. Condiţia politică a toleranţei este democraţia. Acesta ar trebui să fie scopul nostru principal, să educăm generaţiile viitoare în spiritul toleranţei, să le arătăm că singura garanţie pentru evitarea unor astfel de experienţe tragice se află în mecanismele democratice. Iar calea spre toleranţă şi reconcilierea între popoare şi indivizi, fără îndoială trece prin cunoaşterea Holocaustului. Această cunoaştere ar trebui să ne înveţe sensibilitatea faţă de suferinţa altora.6 Şi aici intervine rolul nostru de dascăli, să îi învăţăm pe tineri că cel pe care îl percepem ca fiind „celălalt”, nu este cu nimic diferit de ei; iar tinerii, elevii pot fi învăţaţi să descopere singuri acest lucru. Dacă nu vrem să transmitem generaţiilor viitoare o moştenire a violenţei şi a urii, trebuie să găsim lumina din partea întunecată a mentalităţii noastre.

Când vorbim despre Holocaust nu înseamnă doar că ne referim la a releva adevărul despre trecutul nostru, ci a arăta că aceleaşi mecanisme operează în lume azi şi acum, în societăţi diferite dar şi în noi. Acesta este mesajul pe care trebuie să îl transmitem tinerilor. Să îi învăţăm să devină conştienţi de pericolul reprezentat de intoleranţă, dar şi de neştiinţă şi indiferenţă. E nevoie să ştim nu doar pentru ca să cunoaştem nişte evenimente tragice care s-au petrecut, ci ca să înţelegem

6 Ibidem, pg. 34

faptul că astfel de evenimente se pot întâmpla. Oricând, oriunde, dacă permitem acest lucru. Dacă uităm şi ignorăm semnele. Indiferenţa naşte violenţă şi intoleranţă. Şi se poate ajunge la tragedii. Chiar dacă fiecare genocid îşi are propria istorie, pînă la urmă este un produs al condiţiei umane.Yehuda Bauer spune că înfricoşător cu adevărat este că „oroarea Holocaustului nu constă în faptul că el ar fi deviat de la normele umane; oroarea este că nu a deviat“. Cu alte cuvinte, pornirea spre genocid este un virus caracteristic uman. E un fel de epidemie a spiritului care apare în anumite condiţii. Ceea ce s-a întâmplat la Holocaust „se poate întâmpla din nou“, spune Bauer. Altora, nu neapărat evrei, ucişi de alţii, nu neapărat de nemţi.7 Această profunzime a răului care ne surprinde şi azi, trebuie să nu ne lase să uităm. Trebuie să fim conştienţi că omul e capabil de un rău inimaginabil de mare. E important să ştim ca să putem preveni. În acest sens, e important să ştim despre tragedia Holocaustului şi ceea ce s-a întâmplat, pentru ca să nu rămânem tăcuţi în faţa răului care, din păcate, este şi azi prezent în viaţa noastră. Se spune că greşeala începe cu un cuvânt, dar ea începe şi cu tăcerea şi indiferenţa, care aşa, devin consimţământ. Se pune problema cum îi învăţămpe tineri despre Holocaust? De obicei încercăm să le prezentăm elevilor Holocaustul ca pe un eveniment tragic plasat în contextul celui de al doilea război modial, referindu-ne de regulă la victime şi numărul lor. Pentru ca mesajul menţionat mai sus să ajungă într-adevăr la tinerele generaţii, pentru ca să le cultivăm cu adevărat empatia faţă de suferinţa altora, pentru a putea evita şi preveni pe viitor ca aceste tragedii să se întâmple, trebuie să îi apropiem de subiect într-un mod poate mai puţin tradiţional. Trebuie să urmărim să le trezim lor interesul pentru a ştii şi a înţelege. În acest sens pot fi sugerate mai multe activităţi: 7 „Diavolul e prea inteligent ca să apară în aceleaşi forme” – interviu cu Andrei OIŞTEANU, în Dilema Veche, Nr. 288 / 20-26 august 2009

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13157#oisteanu




149

să se vorbească cu martorii direcţi – dacă acest lucru mai este posibil, dacă nu, să se apeleze la memorii, interviuri, filme; empatia elevilor este mare atunci când ascultă sau văd persoanele care au fost direct implicate. O altă activitate ar fi „meeting the stranger”, cu scopul de a identifica, a înţelege, accepta pe cel de lîngă noi, chiar dacă îl vedem diferit; analiza miturilor, stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le avem cu toţii despre diferite naţionalităţi, şi ce anume putem face ca să le stopăm; sensibilizarea tinerilor la valorile umane în general, respectarea drepturilor omului, capacitatea de empatie cu cei aflaţi în suferinţă. Un aspect important de care trebuie ţinut cont este că nu contează atât de mult numărul, ci fiecare individ în parte; pot fi astfel alese şi prezentate unul – două cazuri concrete, în urma unor cercetări ale elevilor; pentru a ilustra amploarea tragediei, se poate recurge de exemplu la colectare de monede, agrafe de birou (o monedă reprezentând o persoană) pentru a arăta ce înseamnă numărul victimelor.

Unele din temele care îi sensibilizează pe elevi faţă de tragedia Holocaustului şi îi determină să facă singuri cercetări sunt cele referitoare la colajul de feţe umane şi proiectul –foto intitulat „Viaţa evreilor europeni înainte de cel de al doilea război mondial”.

Colajul repezintă feţe ale diferitelor persoane, indiferent de rasă, naţionalitate, vârstă, realizat în întregime de către elevi,

fiecare fiind apoi îndemnat să îşi aleagă un prieten din mulţimea de feţe. Care sunt criteriile după care aleg? De ce acele criterii? Tema îi determină pe elevi să cultive toleranţa şi să înţeleagă că toţi sunt la fel, indiferent de aspectele particulare ale fiecăruia. În ceea ce priveşte proiectul foto, acesta se concentrează pe prezentarea vieţii normale ale evreilor (din punct de vedere religios, cultural, civic, social ), prin găsirea şi analizarea unor fotografii de familie ale evreilor europeni, care să dateze dinainte de ocupaţia nazistă, şi apoi prezentarea schimbărilor drastice pe care le cunosc comunităţile de evrei care sunt obligate să respecte regulile naziste. Se arată în acest mod că evreii nu au fost născuţi ca victime. Se realizează prin brainstormig care este ideea elevilor despre „viaţa normală”, apoi aceştia vor căuta fotografiile sugestive, realizează o analiză a acestora şi le plasează în contextul menţionat. Fotografiile trebuie căutate ţinându-se cont de lista de cuvinte alcătuită de ei care reprezintă viaţa obişnuită, trebuie să ilustreze acest aspect şi să reprezinte persoane. Se urmăreşte astfel prezentarea şi cunoaşterea vieţii individului „în spatele statisticilor” Holocaustului şi înlăturarea concepţiilor greşite şi prejudecăţile că ceilalţi, evreii în cazul de faţă, sunt sau au fost cumva diferiţi.8 Pentru ca proiectul să fie complet, în final elevii vor relaţiona fotografiile găsite pentru cercetare şi „povestea” din spatele lor, cu propriile vieţi, prin găsirea unor fotografii de familie (familiile elevilor) similare cu cele din proiectul de cercetare. Elevii nu ştiu de la început acest lucru, ca să nu fie tentaţi să caute fotografia din proiect având ca model cea din albumul propriu, această sarcină de lucru primind-o după ce au găsit şi analizat fotografia din proiectul de cercetare. Elevii realizează că unele aspecte ale vieţii evreilor dinainte de al doilea război mondial sunt la fel

8 Belfer, A., Belfer, R., Exemplary lessons initiative, United States Holocaust Memorial Museum, 2004, pg.7


150

sau apropiate cu aspecte ale vieţii lor de zi cu zi. Astfel, ei înţeleg ce au pierdut evreii, dreptul la o viaţă normală sau chiar viaţa propiu-zisă, proiectul fiind în final şi o formă de a comemora vieţile celor care au pierit în timpul Holocaustului. Se încearcă înlăturarea stereotipurilor, elevii apreciind şi cunoscând individualităţile şi nu doar grupul. În final se poate realiza un panou cu toate fotografiile, acesta ilustrând exact aspectele colajului cu o mie de feţe, cum că, indiferent cât de diferiţi părem a fi, ar trebui să ne apropie umanitatea şi valorile.

Alături de aceste proiecte, pot fi amintite cele referitoare la rezistenţa evreilor în timpul Holocaustului – se poate răspunde într-o anumită măsură întrebării des adresată de către elevi, referitoare la lipsa de opoziţie a evreilor; sau proiectul cu asumarea responsabilităţii: cine e mai vinovat: călăul sau martorul indiferent etc.

Indiferent de proiectele sau activităţile propuse, trebuie să ne amintim că a învăţa

despre Holocaust nu înseamnă a diviza lumea în victime şi asupritori, ci scopul este să cultivăm la tineri empatia, toleranţa, acceptarea. Oricum am alege să vorbim despre Holocaust, este important să nu uităm care sunt lecţiile care pot fi învăţate din această tragedie, pentru ca lumea în care vor trăi generaţiile viitoare să fie una mai bună. Tinerii trebuie să fie conştienţi de importanţa cunoaşterii Holocaustului pentru noi şi pentru ei, şi rolul pe care îl au comunităţile dar şi fiecare individ în parte pentru a preveni, ca dezumanizarea şi răul să nu îşi facă din nou loc printre noi. Ignoranţa şi indiferenţa sunt cele mai mari pericole care pot permite repetarea tragediei; e datoria noastră ca acest lucru să îl stopăm, iar tinerii pe care îi educăm, să ştie că responsabilitatea lor este să nu uite, ca să nu permită repetarea tragediei, să renunţe la indiferenţă şi să îşi facă vocile auzite, căci cine uită, nu merită!

Cenzura şi epurarea culturii în anii de început ai regimului comunist din România

Viorel Guţu, masterand, Istorie, Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia Cultura a reprezentat unul dintre

primele domenii asupra căruia a acţionat partidul comunist în accederea la putere. Convinşi fiind că în cultură vor găsi un puternic opozant, comuniştii au făcut din controlul culturii, un scop prioritar al acţiunilor lor. Pornind de la obiectivul declarat al „edificării noii societăţi”, regimul comunist a desfăşurat o acţiune de cenzurare a principalelor mijloace de informaţie şi de distrugere a vechii culturi, atât la nivelul conţinutului de idei, cât şi la anihilarea oamenilor de cultură, care împărtăşeau păreri contrare ideologiei comuniste. Încă din septembrie 1944 comuniştii, sub pretextul curăţirii instituţiilor de cultură şi al presei de aşa-zişii „fascişti” şi „legionari”, au iniţiat acţiuni de cenzurare a numeroase publicaţii şi de interzicere a unor acţiuni culturale în scopul declanşării unei crize politice, care să ducă la îndeplinirea ţelului lor

final: monopolul puterii politice, concomitent cu înlăturarea şi anihilarea oricărei opoziţii.

De un real ajutor pentru comunişti a fost articolul 16 din Convenţia de Armistiţiu1 cu Comandamentul Aliat (de fapt sovietic) semnată la 12 septembrie 1944, care stabilea cenzura asupra tipăriturii, importului şi răspândirii în România a publicaţilor periodice şi neperiodice, a prezentării de spectacole de teatru şi film, a funcţionării radioului, telegrafului, poştei şi telefonului.

Ziarele comuniste Scînteia2 şi România Liberă încep o susţinută propagandă acuzatoare împotriva scriitorilor care s-au manifestat conform politicii interne şi externe a guvernelor României din perioada războiului.

1 Monitorul Oficial nr. 219 din 22 septembrie 1944. 2 Scînteia, anul I, serie nouă, nr. 22, din 13 octombrie 1944.


151

Acuzaţiile sunt dintre cele mai diverse, iar printre cei vizaţi erau Dumitru Caracostea, cel care a condus Revista Fundaţiilor Regale, Păstorel Teodoreanu, cel care a scris reportaje de război privind succesele armatei regale, Ion Marin Sadoveanu, care a făcut propagandă fascistă şi hitleristă, Constantin Rădulescu-Motru – fost legionar şi propagandist al hitlerismului, Mircea Eliade – un obscurantist şi simpatizant legionar, Mircea Vulcănescu – teoretician legionar şi ministru antonescian, Radu Tudoran – scriitor de articole antisovietice etc.

Ca şi în cazul literaturii, primele mişcări

pe care le face cenzura în domeniul presei ţin de excluderea din rândurile breslei a celor care, într-o formă sau alta, erau identificabili cu vechiul regim. Astfel încep epurările în presa românească, iar în luna octombrie 1944 au fost scoşi din presă ziarişti precum: Pan Vizirescu, Alexandru Gregorian, Ernest Bernea, Alexandru Băduţă, Dragoş Vrânceanu, Ilarie Dobridor şi alţii. Unele personalităţi suferă o dublă condamnare, atât ca scriitori, cât şi ca ziarişti, având în vedere faptul că activaseră pe ambele planuri, le este lipită eticheta de „duşman al poporului”: Nicolae Batzaria, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Romulus Dianu, Nicolae Crevedia, Mircea Eliade şi alţii.3

3 Victor Frunză, Istoria comunismului în România, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1991, p. 240.

De asemenea, se fac listele cu scriitorii şi poeţii, care trebuiau epuraţi din Societatea Scriitorilor, dintre care amintim pe: Lucian Blaga – declarat ca simpatizant legionar şi fost membru al guvernului Goga-Cuza, Ion Barbu – cunoscut ca un înfocat legionar, Aron Cotruş – admirator al Mişcării Legionare, trimisul lui Antonescu la Madrid, Ion Al. Brătescu-Voineşti – cunoscut ca un mare antibolşevic, Şerban Bascovici – simpatizant legionar, Dan Botta – cunoscut pronazist şi mulţi alţii.4

Toţi aceştia erau victimele „acuzatorilor publici” dintre care se remarcă Alexandru Piru şi Ion Călugăru, care vor duce o virulentă campanie de acuzare şi denigrare a scriitorilor români pe care îi acuza de naţionalism, şovinism şi imperialism, aplicând astfel indicaţiile venite de la Moscova.5

Trecând la acţiuni pe cont propriu, acuzatorii încep să-şi lanseze acţiunile şi în cadrul Societăţii Scriitorilor. Astfel, Ioan Gherman, semnatarul articolului „Epuraţia scriitorilor“, articol publicat în ziarul Scînteia nr. 39 din 29 octombrie 1944, face acuzaţii grave la adresa mai multor scriitori precum: Ion Barbu, Lucian Blaga, Dan Botta, Virgil Carianopol, Aron Cotruş, Nicolae Crevedia, Mircea Eliade, Victor Ion Popa, Ion Marin Sadoveanu, afirmând că fac parte pe nedrept din Societatea Scriitorilor Români, deoarece nu au nimic în comun cu literatura şi cultura românească, nefiind decât nişte duşmani ai poporului şi continuatori ai societăţii burghezo-moşiereşti.6

Scînteia din 12 noiembrie 1944 7 inaugurează, în cadrul unei uriaşe campanii de demascare a „duşmanilor poporului”, rubrica intitulată „Figuri de trădători“, printre cei prezentaţi numărându-se: Dumitru Caracostea, Romulus Dianu, Ion Petrovici, Sextil Puşcariu, Ion Sângeorgiu, Constantin Rădulescu-Motru.

4 Scînteia, anul I, serie nouă, nr. 76 din 6 decembrie 1944. 5 Victor Frunză, op.cit. , p.257. 6 Ibidem, p.258. 7 Scînteia, anul I, serie nouă, nr. 53 din 12 noiembrie 1944.


152

Publicaţia Democraţia8 conturează în rândurile sale câteva „Profiluri negre” de reacţionari, dintre care îi amintim pe: Mircea Grigorescu, Al. Tzigara-Samurcaş, Virgil Carianopol, Romulus Dianu, Constantin Noica, Teodor Scarlat, Ion Totu, Alexandru Marcu şi alţii.

De altfel, violenţa de limbaj la adresa opiniilor potrivnice lor este caracteristică presei comuniste, presă care cu titluri de o şchioapă cerea suprimarea oricărei publicaţii adverse contrară ca orientare, ideologiei „noii democraţii populare”.

Însuşi reprezentantul american în Comisia Aliată de Control, Burton Berry, transmitea într-un raport9 trimis autorităţilor de la Washington în februarie 1945, faptul că în România orice încercare de a răspunde atacurilor presei comuniste este blocată, fie prin intermediul cenzurii de tip sovietic, fie prin refuzul tipografilor de a tipări şi ziare ale opoziţiei. De altfel, autorităţile interzic în foarte scurt timp ziarele Dreptatea şi Viitorul, oficioasele Partidelor National Ţărănesc şi Naţional Liberal, iar apelurile lansate de către opinia publică internă şi internaţională la libertatea presei, nu au avut nici un efect, guvernul conducând şi mai departe acţiunea de distrugere a presei de opoziţie.

La 12 februarie 1945 era publicată în Monitorul Oficial o lege10, care privea epurarea presei şi care lovea, încă odată, în publicaţiile partidelor democratice (şi aşa boicotate prin sistemul de difuzare şi prin cenzura exercitată de tipografii comunişti, care tipăreau numai publicaţii agreate şi care conţineau articole procomuniste).

Un alt aspect al acelor vremuri imediat postbelice a fost sovietizarea culturală forţată, proces care a afectat deosebit de grav societatea românească. Astfel, în cadrul Asociaţiei Române pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), încă

8 Democraţia, nr.2 din 23 noiembrie 1944. 9 Arhivele Statului Bucureşti, colecţia Microfilme SUA, rola 666, cadrele 131-132. 10 Legea 102 din 9 februarie 1945, publicată în Monitorul Oficial nr. 34 din 12 februarie 1945.

din decembrie 1944 existau direcţii de Propagandă şi Artă, în care funcţionau mai multe secţii:

• Secţia Cinematografie – care îl avea ca preşedinte pe Tudor Dan, iar ca vicepreşedinte pe Elena Pătrăşcanu (soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu).

• Secţia Radiofonie – avându-l ca preşedinte Mihail Andricu, iar ca vicepreşedinţi pe Emanoil Ciomac (viitorul directorul al Filarmonicii Bucureşti între 1945 şi 1947) şi criticul literar Tudor Vianu.

• Secţia Muzică – care-l avea ca preşedinte pe George Enescu.

• Secţia Teatru – condusă de regizorul Raoul Bulfinski.

• Secţia Foto - care era condusă de Eugen Iarovici. În acea perioadă, pentru comunişti,

cultura avea coordonate, conduite şi procedee tipic bolşevice, prin organizarea de conferinţe şi întâlniri, unde se invoca necesitatea declanşării „noii ordini culturale”, care impunea restructurarea şi epurarea instituţiilor culturale de reprezentanţii vechiului regim antonescian.11

În privinţa dramaturgiei şi producţiei muzicale, comuniştii au susţinut o intensă activitate de cenzurare, împreună cu intensificarea progresivă a campaniei de epurare a profesioniştilor consideraţi colaboratori ai fostului regim.

Şi în cazul teatrelor situaţia era asemănătoare, mai ales după accederea lui Nicolae. D. Cocea în funcţia de director general al teatrelor şi a lui Tudor Vianu în funcţia de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.12

Astfel că, odată cu venirea noii conduceri, s-a impus şi în dramaturgie modificarea repertoriului teatral şi s-a trecut la 11 Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx. O introducere în istoria comunismului românesc, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2005, p. 125. 12 Şerban Rădulescu-Zoner, Daniela Buşe, Beatrice Marinescu, Instaurarea totalitarismului comunist în România, Bucureşti, Editura Cavallioti, 1995, p. 74.


153

cenzurarea multor piese considerate decadente. Unii actori au fost criticaţi, cerându-li-se o mai mare apropiere de public, iar regizorilor li s-a impus traducerea pe scenă a noilor realităţi social cotidiene unde modelul era, bineînţeles, teatrul sovietic, „combativ”, „esenţialmente creator şi dinamic”, cu totul diferit de vechiul teatrul burghez, „retrograd” şi „lipsit de talente”.

Marile personalităţi ale scenei teatrale româneşti, cele care nu elogiau ideile comunismului au început să fie epurate. Amintim dintre aceştia pe: Marioara Voiculescu, Ion Ulmeni, Titus Lapteşi, Ion Ilie de la Teatrul Naţional din Bucureşti. Aceste epurări au fost efectuate prin Direcţia Generală a Culturii de la Ministerul Artelor, condusă întâi de Mihail Ralea (1945), apoi de Octav Livezeanu şi de Ion Pas.13

Odată cu consolidarea poziţiei comuniştilor în sferele puterii politice, au loc numeroase acţiuni de distrugere a vechii culturi româneşti, acţiuni ce vor marca toate formele de răspândire a culturii, iar literatura, artele plastice, muzica, teatrul, radioul, alături de educaţia publică, laică sau religioasă vor fi supuse unei cenzuri drastice din partea noilor autorităţi. Imediat, odată cu instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului Petru Groza, primul guvern comunist din Romania, s-a trecut masiv la nimicirea vechii culturi şi suprimarea elitelor ei.

Dorind să deţină şi mai mult controlul activităţii de circulaţie a informaţiei, comuniştii adoptă Decizia Ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945 14 prin care este înfiinţat Ministerul Informaţiilor, cu scopul de dirijarea acţiunilor de propagandă şi informaţii, din ţară şi străinătate. Acest minister, prin cenzura aplicată informaţiilor, îi avantaja pe reprezentanţii partidului comunist deoarece adversarii politici ai acestora nu aveau libertatea de exprimare, ci erau supuşi unei cenzuri drastice în ceea ce priveşte informaţiile 13 Ibidem, p. 213. 14 Decizia Ministerială nr. 79 din 27 aprilie 1945, publicată în Monitorul Oficial nr. 359 din 30 aprilie 1945.

şi modul de răspândire a informaţiilor culturale şi în care un loc central îl ocupau tipăriturile.

Decretul-lege nr. 364 din 2 mai 194515, care stabileşte cadrul legal pentru desfăşurarea campaniei de epurare a cărţilor şi a tipăriturilor, a culturii în general, demarează o campanie, care se va dovedi, prin momentele dramatice ulterioare, unică în istoria României, prin paranoia împotriva cuvântului scris şi al operelor culturale moştenite de la vechiului regim.

Acest decret lărgeşte mult numărul publicaţiilor interzise ajungându-se la 616 titluri de cărţi, care erau scoase din circulaţie, deoarece erau considerate de regimul comunist, cele mai periculoase. Dintre lucrările interzise amintim: lucrări ale autorilor legionari sau fascişti, lucrări anticomuniste sau antisovietice, lucrări despre Basarabia, Bucovina sau Transnistria, scrieri naţionaliste, cărţi despre doctrina corporatistă, scrieri progermane sau despre francmasonerie, cărţi împotriva aliaţilor, precum şi almanahurile, calendarele, atlasele, ghidurile şi pliantele turistice, care prezentau ori făceau reclamă la provincii precum Bucovina sau Basarabia. Dintre autorii români ai lucrărilor interzise amintim pe: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu, Corneliu Zelea Codreanu, Alexandru C. Cuza, Nichifor Crainic, Armand Călinescu, Radu Gyr, Ion Moţa, Mihail Manoilescu, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Stelian Popescu, Horia Sima, Pamfil Şeicaru, Alexandru Vaida-Voevod, Mircea Vulcănescu şi alţii.16

Prin adoptarea acestei legii s-a mai făcut un pas spre distrugerea vechii culturi şi sub motivul curăţării de elementele reacţionare ale vechii orânduiri, vor fi concediaţi mulţi profesionişti ai Societăţii Române de Radiodifuziune şi vor fi arse sau distruse mii de partituri şi discuri cu muzică cultă şi religioasă.

15 Decret-lege nr. 364 din 1945, publicat în Monitorul Oficial nr. 102 din 4 mai 1945. 16 Vasile Pascu, Regimul totalitar comunist în Romania, Bucureşti, Editura Clio Nova, 2007, p. 300.


154

Tot acum se instituie Comisia Specială, care să studieze şi să înainteze listele cu publicaţiile interzise, comisie care era alcătuită din: George Ivaşcu – director în ministerul Propagandei, Petre P. Stănescu, Dumitru Panaitescu-Perpessicius, Mihail Cruceanu – toţi trei din partea Ministerului Educaţiei Naţionale, Pompiliu Constantinescu şi Mihai Beniuc, din partea Societăţii Scriitorilor din România, Sebastian Popescu din partea Ministerului Afacerilor Interne, Alexandru Paleologu, consilier din partea Comisiei Române pentru Aplicarea Armistiţiului, Traian Popovici din partea Academiei Române, George C. Nicolescu, din partea Ministerului Artelor şi Nicolae N. Vasiliu-consilier juridic în Ministerul Propagandei. Din punct de vedere juridic, respectiva Comisie urma să-şi înceapă activitatea în iunie 1945, însă, în realitate Comisia debutează mai târziu, la 22 august 1945, atunci când în Monitorul Oficial apar primele liste întocmite de aceasta.17

Epurarea va fi coordonată de Direcţia Presei şi Direcţia Literară din Ministerul Propagandei, iar controlul cărţilor era făcut de consilierii culturali pe baza listelor publicate în Monitorul Oficial şi a broşurilor „Publicaţii scoase din circulaţie în Romania”.18

În luna aprilie 1945 Consiliul de Miniştrii sub preşedinţia lui Petru Groza, decide trimiterea în faţa Tribunalului Poporului a unui număr de 14 ziarişti vinovaţi de „dezastrul ţării”.19

Acest „Tribunal al Poporului” era o instanţă specială de judecată, neexistentă până atunci, care va deveni principala arma de exterminare a elitelor culturi româneşti şi era alcătuit din nouă membri: doi magistraţi de carieră, ceilalţi şapte fiind „judecători ai poporului” – persoane civile, unele cu puţină carte, dar cu origine muncitorească sănătoasă,

17 Monitorul Oficial nr. 190 din 30 August 1945. 18 Arhivele Naţionale ale României, Fond Ministerul Propagandei, Dosarul nr. 1027 din 1946, f. 98. 19 Legea nr. 312 din 1945, publicată în Monitorul Oficial nr. 94 din 24 aprilie 1945.

propuşi de formaţiunile politice din coaliţia guvernului Groza.

Actul de acuzare al ziariştilor „naţionalişti” a fost aprobat de Consiliul de Miniştri la 17 mai 1945 cu semnăturile lui Petru Groza şi Gheorghe Tătărescu, iar procesul s-a desfăşurat între 22 mai şi 4 iunie 1945, ziariştii fiind acuzaţi de „propagandă fascistă şi hitleristă” şi de susţinerea unui regim „odios”. Ei au fost acuzaţi că „prin articolele din ziare sau conferinţe s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste şi au contribuit prin acţiunea lor la susţinerea unui regim care a dus la antrenarea României într-o aventură dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”20.

Cei 14 ziarişti inculpaţi reprezentau nume prestigioase în presa interbelică şi din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial: Stelian Popescu – fondatorul şi conducătorul ziarului Universul, Pamfil Şeicaru – fondatorul şi conducătorul ziarului Curentul, Nichifor Crainic – mentorul revistei Gândirea, Ilie Rădulescu – directorul ziarului legionar Porunca Vremii, Radu Gyr, Romulus Dianu, Alexandru Hodoş, Ionel Dumitrescu, Alexandru Cosma, Gabriel Bălănescu, Romulus Seişanu, Ilie Popescu-Prundeni, Justin Ilieşiu şi Nicolae Iliescu. Procuror-şef la acest proces a fost Alexandru Voitinovici, care va deveni cunoscut pentru înverşunarea sa împotriva „duşmanilor poporului” (ulterior, sub pseudonimul Alexandru Voitin va semna câteva piese de teatru, unele jucate chiar şi pe prima scenă a ţării, la Teatrul Naţional din Bucureşti), de asemenea, Ilie Ţabrea, preşedintele completului de judecată, era un fost consilier la Curtea de Apel, care fusese numit în acest post de ministrul de Justiţie, comunistul Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru a da o „spoială” de legalitate Tribunalului Poporului.21

Pe parcursul procesului intentat ziariştilor presa comunistă n-a contenit să-i 20 Victor Frunză, Destinul unui condamnat la moarte – Pamfil Şeicaru”, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 2001. 21 Ioan Opriş, Procesul ziariştilor «naţionalişti» 22 mai – 4 iunie 1945, Bucureşti, Editura Albatros, 1999, p. 225.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Stelian_Popescu




155

acuze în fel şi chip pe cei mai mari gazetari interbelici, iar sub semnătura lui Miron Constantinescu ziarul comunist Scînteia publica un articol de o rară violenţă la adresa ziariştilor, ca o mărturie a isteriei create de comunişti în epocă, nu numai împotriva presei şi a cărţilor, dar şi împotriva celor care le scriau.22

După încheierea procesului ziariştilor şi condamnarea acestora la grele pedepse, vechiul Sindicat al Ziariştilor Profesionişti va fi înlocuit cu Uniunea Sindicatelor de Artişti, Ziarişti şi Scriitori, de obedienţă comunistă şi condusă de Mihail Sadoveanu. Astfel, comunizarea presei şi în genere a scrisului, lua forme organizatorice clare şi se continuau epurările, sancţiunile şi interdicţiile de tot felul, de asemenea, se ridica dreptul de profesare pentru mulţi ziarişti, care scriau în articolele lor contrar ideologiei comuniste.

În luna august 1945 apar noi liste de cărţi şi publicaţii scoase din circulaţie prin Decretul-lege 364, menţionat anterior, ajungându-se la un index de 910 titluri de cărţi interzise, dar nu există nicio decizie în legătură cu tipăriturile permise şi mai ales, niciun termen după care tipăriturile să poată trece drept permise. Astfel că sub puterea acelui decret-lege, la începutul anului 1946 se dă publicităţii o nouă listă, cu 2538 de cărţi şi publicaţii interzise, la care se vor adaugă interdicţia deţinerii „medaliilor şi insignelor, filmelor, desenelor, a reproducerile grafice şi plastice, precum şi a discurilor muzicale ce aminteau de vechiul regim şi erau contra noii societăţi comuniste”.23

Şi editurile au avut de suferit odată cu acapararea puterii de către comunişti. Dacă în primii ani de după război au continuat să existe edituri înfiinţate pe vremea vechiului regim şi amintim aici edituri precum: Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Cartea Românească, Scrisul Românesc, Europolis, Ramuri şi altele, 22 Scînteia, anul II, serie nouă, nr. 151 din 31 Mai 1945. 23 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania – Raport Final, Bucureşti, 2006, p. 489.

mai târziu apar şi edituri care susţineau politica de propagandă a regimului comunist. Astfel, în iulie 1945 apare Editura de Stat, având ca model Gosizdat-ul24 sovietic. Ea era înfiinţată sub patronajul Ministerului Propagandei, apoi din decembrie 1946, funcţionează în cadrul Comitetului pentru Artă şi Cultură. Din 1947 încep presiunile asupra editorilor „neangajaţi” la politica guvernului comunist, care sub acuzaţia de editare de carte fascistă, subversivă, naţionalistă, reacţionară, începe o campanie de interzicere a activităţii unor edituri precum: Scrisul Românesc, Publicom, Danubiu, Lumina Românească, Vatra, Vremea, Bucovina şi altele25.

Prin decretul din 14 ianuarie 194926 privind editarea şi difuzarea cărţii, aceste activităţi devin monopol de stat, iar editarea şi tipărirea de carte se face numai cu aprobarea Ministerului Artelor şi Informaţiilor şi apoi a Comitetului de Cultură şi Artă. Comercializarea cărţii se putea face numai prin librării şi anticariate controlate de stat, iar pentru ca acest control să fie total, la 20 mai 1949 prin decret 27 este înfiinţată Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor – Cenzura de Stat – de pe lângă Consiliul de Miniştri.

Comisia de Cenzură era locul unde se făceau legile (cenzurii), se hotăra ce şi cine trebuie interzis şi tot aici se recruta personalul comisiei, pentru a controla domeniile social-culturale. Prin activitatea laborioasă a acestei comisii de funcţionari de partid, conduşi de Iosif Ardeleanu şi Alexandru I. Ştefănescu, creşte foarte mult numărul cărţilor aflate pe lista de interdicţie, listă care era îmbogăţită mereu prin sesizări, denunţuri şi iniţiative personale. Dispar astfel din librării, din biblioteci publice şi chiar din case, cărţi semnate de Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Anghel, Constantin

24 Editura de Stat a Uniunii Sovietice apărută în 1922. 25 Vasile Pascu, op.cit., p. 298. 26 Decretul nr. 17 din 14 ianuarie 1949, publicat în Monitorul Oficial nr. 11 din 15 ianuarie 1949. 27 Decretul nr. 218 din 20 mai 1949, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 23 mai 1949.


156

Bacalbaşa, Lucian Blaga, Gheorghe Brăescu, Al. Brătescu-Voineşti, Dimitrie Bolintineanu, Otilia Cazimir, Şerban Cioculescu, George Coşbuc, Anghel Demetriescu, Victor Eftimiu, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Octavian Goga, Bogdan. P. Haşdeu, Garabet Ibrăileanu, Titu Maiorescu, Gib Mihăescu, Costache Negruzzi, Alexandru Odobescu, Dimitrie Onciul, Petre Pandrea, Cezar Petrescu, Liviu Rebreanu, Ion Heliade Rădulescu, Alecu Russo, Mihail Sebastian, Damian Stănoiu, Vladimir Streinu, D. I. Suchianu, Ionel Teodoreanu, George Topârceanu, Radu Tudoran, Alexandru Vlahuţă şi mulţi, mulţi alţii.28

Impactul acestei epurări de masă asupra culturii române a fost copleşitor. Pornit ca o măsură de izgonire a literaturii şovine şi a celei cu tentă fascistă şi hitleristă, procesul de epurare – iniţiat de autorităţile comuniste şi dus la capăt de o comisie din care făceau parte şi numeroşi politruci reveniţi de la Moscova – ia amploare şi devine nimicitor pentru literatura română.

Printre slujitorii culturii române s-a instalat o stare de nelinişte acută în legătură cu soarta culturii în acele vremuri, dar ca şi cărţile, scriitorii, criticii, istoricii literari, creatorii de artă, artiştii încă în viaţă au intrat în vizorul „organelor de stat”, cărora le-a fost uşor să le găsească, în biografie, atitudini contrare politicii partidului comunist.29

La începutul anului 1947, mai precis la 10 februarie, ţara noastră semnează Tratatul de Pace cu Naţiunile Unite, iar în urma semnării acestui tratat România ieşea de sub regimul Convenţiei de Armistiţiu, devenind – din punct de vedere formal – un stat independent şi suveran. În realitate însă, Uniunea Sovietică deţinea un rol decisiv în forma de organizare politică-statală a ţării, contribuind şi la elaborarea unui model sovietic chiar şi în cultură. Nota dominantă a vieţii politice din acel an era creşterea rolului 28 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania – Raport Final, Bucureşti, 2006, p. 490. 29 Ibidem.

Partidului Comunist Roman în conducerea societăţii, iar acest partid era sprijinit şi dirijat de la Moscova, prin directivele teoretice, politice şi organizatorice a numeroşi consilieri sovietici ce activau în România. Desfăşurând o ampla activitate organizatorică acest partid a reuşit să atragă un număr mare de aderenţi prin intermediul unor „organizaţii de masă” care au pătruns în toate sferele societăţii româneşti, inclusiv în cultură.

S-a trecut la acţiuni organizatorice rapide, care vor prefaţa valul de măsuri care vor înlesni instaurarea „Terorii Roşii” în România, astfel că în luna iulie este adoptată Legea nr. 265 30 pentru organizarea teatrelor, operelor şi filarmonicilor de stat, precum şi pentru regimul spectacolelor publice. Potrivit acestei legi controlul instituţiilor culturale menţionate revenea Ministerului Artelor, prin Direcţia Generală a Teatrelor, Direcţia Generală a Muzicii şi Direcţia Literelor şi Manifestărilor Artistice Populare. De asemenea, se înfiinţa, pentru îndrumarea repertoriilor, un Consiliu Superior al Literaturii Dramatice şi Creaţiei Muzicale (de fapt, o formă de cenzură care putea interzice tot ceea ce era considerat reacţionar. La nivelul fiecărei instituţii devenea obligatorie constituirea „comitetelor de lectură” care sesizau „devierile” culturale şi care la indicaţiile politice, alegeau şi propuneau spre aprobare piesele ce urmau să intre în repertoriul oficial.31

Este publicată o nouă listă de lucrări interzise, lărgind sfera şi la lucrări apărute în limbile maghiară, germană, italiană şi franceză, astfel odată cu cărţile fiind interzise şi ideile şi informaţiile, pe care acestea le conţineau. Alt motiv de selecţie era acela al numelui autorului şi al semnificaţiei pe care acesta îl reprezenta pentru învingătorii din război. Indexarea unei cărţi pentru ideile cuprinse, atrăgea automat indexarea alteia în care prima lucrare apărea

30 Monitorul Oficial nr. 162 din 18 iulie 1947. 31 Marian Petcu, Cenzura în România, Bucureşti, Editura Comunicare.ro, 2005, p. 72.


157

ca bibliografie, dar existau şi cazuri în care o carte era interzisă, pentru că autorul respectivei cărţi, nu era pe placul autorităţilor, era fugit din ţara sau era deja intrat în loturile de judecaţi pentru crime de război, ori ca vinovaţi de dezastrul ţării. În mod special erau interzise lucrările care ridiculizau politica Moscovei sau a lui Stalin, ori au elogiat războiul împotriva bolşevismului. Multe dintre lucrările istorice devin interzise pentru că au o încărcătură antirusească sau antibolşevică şi multe dintre personalităţi istorice dispar din panoplia istoriei, pentru că ele reprezentau altceva decât lupta de clasă şi beneficiile ideologiei comuniste.

Lista marilor personalităţi culturale sau ştiinţifice, lovite de persecuţii sau chiar de represiune în acei ani, este foarte lungă: filosofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici şi Vasile Băncilă, istoricii Gheorghe. I. Brătianu şi Petre. P. Panaitescu, poeţii Nichifor Crainic, Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, matematicianul şi poetul Dan Barbilian – Ion Barbu, profesorul şi psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinţi, sociologul Dimitrie Gusti, juriştii Istrate Micescu, şi Gheorghe Strat, medicul Ioan Simionescu, economiştii Victor Slăvescu şi Mihail Manoilescu, teologul Nicolae Steinhardt, logicianul Anton Dumitriu, sculptorul Gheorghe Anghel, scriitorii Alexandru. Paleologu, Dinu Pillat, actorul Constantin Tănase, artiştii lirici Dinu Bădescu, Şerban Tassian şi Valentina Creţoiu reprezintă doar câteva nume din miile de oameni de cultură şi ştiinţă care au fost înlăturaţi cu brutalitate din activitatea ştiinţifică şi culturală32.

În anul 1947 pe plan internaţional s-a înregistrat o vie preocupare pentru refacerea economiei statelor europene, grav afectate de război. Statele Unite ale Americii au iniţiat planul Marshall de ajutorare a acestor ţări, iar în iulie 1947 a fost convocată la Paris o conferinţă a statelor care au aderat la planul

32 Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă şi formarea omului nou , Bucureşti, Editura Nemira, 1999, p. 94.

Marshall, la care a fost invitată şi România. Acest plan de redresare a ţărilor distruse de război nu viza şi Uniunea Sovietică, fapt care a determinat Kremlinul să ceară ţărilor-satelit, dintre care făcea parte şi România, să nu accepte acest plan. Astfel că guvernul român nu dă curs invitaţiei la Conferinţa de la Paris, România intrând şi mai mult în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice.33

În ţară situaţia materială a populaţiei era deosebit de grea datorită distrugerilor şi pierderilor provocate de război, a obligaţiilor impuse ţării prin Tratatul de Pace, dar şi secetei cumplite din anii 1945 şi 1946. Societatea românească este tot mai demoralizată de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul ţării şi de acţiunile de supraveghere desfăşurate de autorităţi, concomitent cu îngrădirea tot mai drastică a dreptului de exprimare, inclusiv pe plan cultural. Opoziţia în fruntea căreia se afla Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, era adeptul luptei politice, punându-şi speranţele în ajutorul guvernelor Statelor Unite ale Americi şi Marii Britanii, cărora le-a adresat numeroase memorii. Aceste mesaje şi informări detaliate erau trimise şi de diplomaţii englezi şi cei americani de la Bucureşti, dar răspunsurile oficialităţilor din ţările respective erau vagi şi deloc încurajatoare pentru o acţiune decisivă care să înlăture dominaţia sovietică din ţară.34

Liderii opoziţiei – Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin Titel Petrescu – au adresat repetate apeluri şi mesaje regelui Mihai, cerându-i să intervină pe lângă guvern pentru ca acesta să respecte drepturile şi libertăţile democratice. Aceste demersuri au rămas însă fără nici un rezultat, suveranul evitând să intre în conflict cu Petru Groza aşa cum făcuse în 1945, când declarase „greva regală”, acţiune care de altfel a şi eşuat. Datorită cenzurii stricte a guvernului comunist şi a piedicilor puse în acţiunea de difuzare, 33 Ioan Scurtu, Viaţa politică în documente-1947, Bucureşti, Editura Arc, 1994, p. 10. 34 Ibidem, p. 11.


158

presa de opoziţie era puţin cunoscută şi datorită practicilor asociate cenzurii, aşa numită cenzură economică, care stabilea controlul strict asupra resurselor de materii prime (hârtie de ziar, cerneluri tipografice) dar şi asupra tipografiilor şi a reţelelor de distribuţie a presei.

Cenzura de tip economic era aplicată la

orice nivel recurgându-se şi la pretextul conform căruia muncitorii tipografi refuzau, chipurile, să tipărească ziarele Opoziţiei. S-a instalat o cenzură a muncitorilor tipografi sau a celor care distribuiau presa, controlaţi de partidul comunist, care deturnau ziarele expediate în provincie de către opoziţie. Astfel, ziarul Liberalul din data de 3 februarie 1947 acuzau că exemplarele trimise abonaţilor din provincie sunt furate şi distruse de cei însărcinaţi cu distribuirea acestui ziar, iar ziarul Dreptatea prezenta protestele trimise de Partidul Naţional Ţărănesc premierului, respectiv, ministrului informaţiilor, referitoare la nealocarea cotei de hârtie de ziar necesare acestei publicaţii, arătând că aceasta practică este un mijloc de sabotare a apariţiei normale a publicaţiei35

35 Informarea din 5 martie 1947, trimisă guvernului S.U.A. de către Burton Y. Berry, consulul american la Bucureşti, aflată la Arhivele Statului Bucureşti, colecţia microfilme SUA, rola nr. 66, cadrul 169.

Procesul de epurare a culturii în 1947 a continuat în paralel cu destrămarea vieţii politice printr-o campanie de discreditare a liderilor partidelor politice adverse, în vederea aducerii la tăcere a opoziţiei democratice. În aprilie 1947 s-a organizat înscenarea de la Tămădău, în care au fost implicaţi fruntaşi ai Partidului Naţional Ţărănesc, iar Adunarea Deputaţilor a decis, ridicarea imunităţii parlamentare pentru reprezentanţii naţional-ţărănişti, ceea ce a permis arestarea lui Iuliu Maniu şi a altor fruntaşi ai partidului. Ei au fost judecaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare şi în acelaşi an şi-a încetat existenţa şi Partidul Naţional Liberal, ziarul său Liberalul, continuând să apară până în noiembrie 1947, luna când au fost înlăturaţi din guvern şi reprezentanţii grupării lui Gheorghe Tătărescu, care făcuseră, indirect, jocul comuniştilor. În aceste împrejurări, lichidând orice forma de manifestare a democraţiei parlamentare, partidul comunist a devenit partidul unic, reprezentant al unui regim dictatorial, care va nesocoti profund drepturile şi libertăţile individuale.

Distrugerea democraţiei în România s-a încheiat prin actul de abdicare forţată a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947 şi prin adoptarea noii Constituţii din aprilie 1948, care a anulat pluralismul politic şi de exprimare, inclusiv culturală.

Din acest moment, regimul comunist a declanşat acţiunea de naţionalizare a instituţiilor de cultură şi a elaborat un program masiv de sovietizare a culturii cu efecte dezastruoase asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate artistică. Astfel, au fost stabilite noi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, precum şi autori care trebuiau scoşi din circuitul cultural public, iar bibliotecile şi librăriile de carte au fost invadate de traduceri din literatura rusă, dintre care operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin erau trecute la loc de cinste.

Aceasta este perioada de distrugere accentuată a ştiinţei şi culturii româneşti şi de introducere de lucrări, manuale şi idei,


159

provenite de la Moscova, modele de tipic sovietice, asta în timp ce elita culturală românească a fost efectiv decapitată şi mulţi dintre scriitorii, artiştii şi intelectualii care nu aderau la regim sau care erau bănuiţi ca potenţiali adversari ai regimului, erau arestaţi şi trimişi în închisori.

Anul 1948 trebuie socotit ca fiind anul întreruperii oricăror legături cu civilizaţia şi cultura occidentală şi al reorientării întregii vieţi culturale spre Uniunea Sovietică. Din punctul de vedere al partidului comunist, poporul nu avea nevoie de produsele artistice burgheze, iar proza, poezia, teatrul, critica, istoria literară, ştiinţele au dreptul să fiinţeze numai cu condiţia adoptării materialismului dialectic şi istoric, ca unică doctrină. De fapt, tot ceea ce venea dinspre Apus şi ameninţa să influenţeze literatura, artele plastice, filmul, muzica, modul de viaţă, limba, stilul vestimentar, era taxat drept decadent şi demascat ca o diversiune organizată de duşmanii lagărului comunist.

În 1949 sunt interzise creaţiile populare cu „conţinut ideologic neadecvat” (cântece interpretate de Maria Tănase, Maria Lătăreţu, Fănică Luca, Ioana Radu şi alţii), multe dintre ele doar pentru că vehiculau formula legionară „foaie verde” şi care nu era pe placul autorităţilor.

De asemenea, devine obligatorie înregistrarea maşinii de scris la nou înfiinţata Miliţie 36 şi se stabileau măsuri precise de cenzurare a oricăror activităţi intelectuale şi culturale.

În primii ani „republicani” partidul a adoptat noi decizii în scopul consolidării controlului său asupra întregii vieţi culturale şi artistice. Toate modificările legislative confirmă această finalitate, astfel decretul din 20 mai 1949 37 stipulează că se înfiinţează Direcţia Generală pentru Presă şi Tipărituri (DGPT),

36 Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania – Raport Final, Bucureşti, 2006, p. 493. 37 Decretul nr. 218 din 20 Mai 1949, publicat în Monitorul Oficial nr. 32 din 23 Mai 1949.

organism cu multiple funcţii de cenzură şi control. Acest organism autoriza apariţia tipăriturilor, difuzarea, importul, exportul de ziare, cărţi, obiecte de artă şi reglementa regulile de funcţionare a librăriilor, a anticariatelor, bibliotecilor, depozitelor, dădea instrucţiuni cu privire la organizarea birourilor de cenzură din capitală şi din provincie, stabilea condiţiile în care se ştampilau şpalturile sau manuscrisele cu menţiunea „bun de imprimat” sau „cenzurat”.

În consecinţă, la sfârşitul anilor ’40, regimul comunist reuşeşte prin acţiuni restrictive, să suprime vechea cultură românească şi să o înlocuiască cu nou tip de cultură, aceea a proletcultismului şi a dogmatismului stalinist. Această cultură „proletcultistă”, avea în vedere tezele lui Lenin care sugerau că odată cu instaurarea comunismului, noua „cultură proletară” trebuie să elimine „cultura burgheză”, reacţionară şi să asigure omogenitatea spirituală a noii societăţi. Sub această deviză, marii scriitori şi oameni de ştiinţă români au fost eliminaţi din programele de învăţământ, iar unele dintre discipline, precum filosofia şi sociologia au fost interzise, fiind considerate „ştiinţe burgheze”, întrucât s-au dezvoltat în afara marxismului. În acest climat sufocant, de ideologizare abuzivă, au fost eliminate marile valori şi repere ale conştiinţei noastre naţionale pe motiv că ar fi creaţii „burgheze”, retrograde. Aceste valori ale culturii româneşti au fost înlocuite cu o cultură ideologică schematică, o cultură interna-ţionalistă, proletară, care ilustrează aşa-zisul „realism socialist”, de fapt un realism penibil sub raport artistic şi cultural ducând la începutul anilor ’50 la un adevărat paroxism ideologic în toate sferele de activitate ale societăţii româneşti.


160

Elemente ale bestiarului medieval în plastica decorativă

a Castelului Huniazilor din Hunedoara Prof.Jula Raluca Diana

,,Castelul Huniazilor din Hunedoara este considerat unul dintre cele mai importante edificii medievale din Transilvania’’. Cu acestă frază, invariabil, începe orice prezentare a castelului, indiferent în ce context ar fi: istoric, artistic dar mai ales turistic. Importanţa, nu o neagă nimeni, este recunoscută deopotrivă de istorici, arheologi, artişti, etc. însă, medieval nu mai este decăt aspectul exterior. Acest lucru se datoreză campaniilor de restaurare neinspirate din trecut, care au reuşit să transforme medievalul, când în renaştere când în neogotic1. În timpul restaurărilor au dispărut o serie de decoraţiuni care de regulă sunt organic legate de goticul de secol XV. Faptul se datorează exploziei urbane şi mai cu seamă sporirii rolului şi numărului orăşenimii, care a făcut din arta gotică emblema statutului social. Într-un astfel de context se înscrie şi domeniul Hunedoarei care în secolul al XV lea şi-a datorat prestigiul şi s-a legat definitiv de numele lui Iancu de Hunedora2. O imagine aproximativă despre cum a arătat castelul înainte de primele restaurări ne este oferită de sursele documentare realizate înainte de restaurare3(Fig.1). Cu mici excepţii plastica decorativă a rămas în mare aceeaşi, fapt pentru care castelul păstrează aproape intact farmecul medieval. În puţinele elemente decorative, rămase în structura paramentului se pot identifica urmele decoraţiunilor specifice goticului târziu, când plastica ornamentală se înbogăţeşte cu elemente ornamentale figurative şi narative care fac trecerea înspre

1 Lupescu Radu, Vajdahunyad vára a Hunyadiak korában, www.doktori.btk.elte.hu, pp 35-64 2 Velescu Oliver, Castelul de la Hunedoara, Editura Meridiane, Bucureşti, 1961, pp. 8-24 3 Lupescu Radu, 2006

renaştere 4 . Apar reliefurile sculptate ale portalurilor, frizelor exterioare, capitelurilor şi amvoanelor, cu scene încărcate de simboluri, de regulă biciuind moravurile, slăbiciunile şi păcatele. Alături de acestea apar scene de vânătoare sau animale, care sunt legate de practica vânatului organizat, o modă a timpului şi cu siguranţă un obicei larg răspândit în Transilvania unde erau păduri pe suprafeţe extinse. O astfel de scenă figurativă apare pe relieful portalului scării în spirală, a cărei datare este din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Fie neterminat fie pierdute, micile miniaturi sculptate apar doar pe una din părţile portalului, ascunse în frunzişul decorativ. Cealaltă parte este decorată doar cu elemente vegetale. Friza se împarte în cinci ,,felii’’ conţinând următoarele scene: bolţarul portalului redă un arcaş şi o fiară (posibil un Sf. Gheorghe), Matias şi Ioan, un lup încheindu se cu o mască. Fiecare dintre scene este tratată după tipicul ornamental medieval înscriinduse într-o tipologie a structurilor geometrice prezente în plastica ornamentală încă din romanic (Fig.2). Dispunerea alternativă, prin jocul de curbe şi contracurbe a omului, animalului şi vegaţia, creează un decor fantastic figurativ, în care alternează desenul geometric şi liniile decorative. Fiecare element aproape se desprinde de pe suprafaţa sculpată luând o formă tridimensională. Se remarcă eleganţa liniei şi fineţea formei care trădează o precizie de orfevrar. Schema geometrică este cea în formă de ,,X’’, în care un personaj se află cu capul la picioarele celuilalt personaj, (Matias şi Ioan)(Fig. 3). După Jurgis Baltrusaitis, această schemă este o recrudescenţă a bestiarului medieval oriental, specific Islamului care a alimentat un fond tetramorf, cu oameni ,,tăiaţi

4 Arion Gheorghe, Sculptura gotică în Transilvania, Editura Dacia, Cluj, 1974, pp. 86-90

http://www.doktori.btk.elte.hu/


161

în patru’’ pe care Occidentul a introdus-o în acelaşi tipar 5 . De altfel întregul caracter fabulos şi fantastic al bestiarului se datorează influenţei artei orientale, în reliefurile căruia se regăsesc combinaţii de vegetaţie luxuriantă, cu vrejuri şi împletituri, din care se ivesc capete de oameni şi animale ca într-o înlanţuire frenetică, dinamică, menită să mintă ochiul dar mai ales să ofere şansa sculptorului de-a se juca cu volumele. Această dinamică a formei în care sculptura se încadrează într-un spaţiu strict delimitat de arhitectura edificiului se datorează artei romanice ceea ce înseamnă că bogăţia decorativă aproape barocă a sculpturii de secol XV a păstrat neatinsă legea cadrului. Fenomenul nu este singular, sau mai bine spus este omniprezent în toată Europa gotică 6 . Revenind la decorul portalului hunedorean, din primele constatări şi vizualizând imaginile de epocă am dedus că: decorul a fost scos din ambrazura portalului o perioadă de timp, structura în ,,felii’’ trădeză absenţa unei piese iar partea opusă tratată diferit a fost realizată ulterior. Mult mai aproape de ceea ce însemnă bestiarul medieval sunt cei patru dragoni de pe consolele castelului dispuşi după cum urmează: în Sala Cavalerilor pe consola a patra, pe una dintre consolele portalului capelei şi pe două console din interiorul capelei în unghiurile în care altarul se decroşează, nefiind vizibili decât din interior. Ca tipologie se înscriu în aceeaşi plastică medievală cu caracteristici romanice şi orientale. Prezenţa lor aici în mediul Corvinilor se poate datora funcţiei (voevod, guvernator) pe care a deţinut-o Iancu de Hunedoara ştiut fiind faptul că dragonul este simbolul puterii suveranului. Atributele sale de creatură terestră şi acvatică au determinat exploatarea motivului decorativ în tot cuprinsul evului mediu. În Transilvania el apare fie ca balaur, legat de Sf. Gheorghe, fie ca fiară. Reprezentarea pe console oferă însă o anumită structură plastică de tratare a corpului şi a 5 Baltrusaitis Jurgis, Metamorfozele goticului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1978, pp. 156-157 6 Ibidem, pp. 63-81

volumetriei. De regulă corespunzând liniile plastice ale animalului cu cele ale formei geometrice a consolei. Aceeaşi tipologie o regăsim la Cluj Napoca şi Braşov7. În cadrul săpăturilor arheologice care au avut loc la castel, în apropierea logiei Matias a fost găsit un corp de animal, posibil ţap, care a avut rolul de garguie. Materialul documentar fotografic permite identificarea locului de amplasare al acestei piese: în partea superioară a deschiderii centrale a logiei. (Fig.4) Ca motiv decorativ garguile au intrat în decoraţia faţadelor în secolul al XIII lea. Iniţial fară a vea vreo funcţie simbolică, au fost folosite ca guri de scurgere a apei de ploaie, fapt care explică deformările acestora sau animalele fantastice, hidoase sau imaginare alese: deformarea gâtului şi a gurii prin alungire. La unele edificii gotice din Europa garguile reprezintă animale fantastice sau imagini ale fiarei, diavolului, satiri, maimuţe care se strâmbă sau scot limba creeând imagini de-a dreptul haioase. Plastica faţadelor exagerează însă în unele cazuri, ca de exemplu Notre Damme din Paris. Alegerea acestui motiv decorativ poate fi pusă pe seama presupuşilor meşteri cioplitori veniţi la Hunedoara, se presupune, din Amiens. Acest fapt ar explica în viziunea unor istorici eleganţa şi rafinamentul decorului în ansamblu8. Garguia din curtea castelului a reprezentat un ţap, asemănător cu cel de pe blazonul familiei Szilagyi. Restaurarea succesivă a aripii Matias, poate una dintre cele mai modificate structural şi decorativ părţi din castel, nu mai permite identificarea întregului ansamblu decorativ în care se înscria şi garguia. Castelul mai are gargui pe exteriorul laturii nordice, realizate din metal, rolul lor fiind de guri de scurgere. Cu toate modificările pe care le a suferit de a lungul timpului Castelul Huniazilor din Hunedoara, mai are încă de dezvăluit secrete. Cu siguranţă fresca loggiei din care astăzi nu se

7www.http//medievistica.ro/bestiarul 8 Lupescu, 2006, pp.8-35

http://www.http/medievistica.ro/bestiarul


162

mai păstrează decât fragmente a fost decorată şi cu animale fantastice9. Deşi nu se poate vorbi de o abundenţă decorativă a bestiarului medieval la Hunedoara cele câteva exemple ilustrează faptul că Transilvania secolului al XV-lea nu a rămas înafara programelor artistice occidentale. Acest lucru se datorează împrumutului de meşteri cioplitori din ţărie europei unii dintre aceştia în contact direct cu plastica decorativă care se internaţionalizează, prin circulaţia modelelor puse pe seama pelerinajelor şi călătoriilor.

Fig.1.Castelul de la Hunedoara, aripa Matias, (apud Lupescu, 2006)

Fig. 2. Scara în spirală- relieful porlalului

9 Arányi 1867 - Arányi L., Vajda-Hunyad vára. 1452. 1681. 1866.Szóban és Képben. Pozsony, 1867, Taf. XIII

Fig.3. Scara în spirală- delaliu

Fig. 4. Logia Matei - înainte de restaurare în imagine se observă garguiul în formă de ţap.(apud Lupescu, 2006); Garguiul, reconstituire.


163

Sistemul de numeraţie hieroglific

Prof.drd. Lupu Gianina, Colegiul „Ion Mincu „ Deva Sistemul de numeraţie egiptean era unul zecimal şi putea reprezenta numere până la un milion, dar nici egiptenii nu cunoşteau simbolul 0, cu toate că în unele cazuri scribii par să-l fi intuit, fiindcă lăsau un spaţiu gol acolo unde noi am fi scris 0. Cu toate acesta, în opinia mea, sistemul de numeraţie hieroglific pare că nici nu ar fi avut nevoie de un semn distinct pentru marcarea lui zero pentru că el nu este un sistem de numeraţie poziţional, ca şi cel babilonian şi dispune de semne speciale pentru unităţi, zeci, sute(102), mii(103), zeci de mii(104), sute de mii(105) şi milioane(106), reprezentate în imaginea de mai jos1: Citire de la dreapta spre stânga Citire de la stânga spre dreapta

Simbolurile de bază ale sistemului de numeraţie hieroglific

Unitatea este reprezentată printr-o simplă linie verticală. Zecile sunt reprezentate printr-un semn sub forma unei potcoave. Sutele erau simbolizate printr-un semn sub forma unei spirale. Miile erau reprezentate printr-o floare de lotus, zecile de mii printr-un deget ridicat, sutele de mii aveau forma unui mormoloc şi un milion era reprezentat printr-un om îngenuncheat care îşi ridică braţele spre cer2.

1 Georges Ifrah, op.cit., p.165. 2 Constantin Daniel, op.cit., p.47.

După cum se poate observa, un semn este repetat de numărul de ori necesar pentru a exprima numărul dorit de unităţi, zeci, sute, etc; iar în ceea ce priveşte ordinea scrierii cifrelor cele de rang mai înalt sunt aşezate înaintea celorlalte3. Deşi este foarte simplu acest sistem de numeraţie nu este lipsit de inconveniente pentru că impune repetarea unui număr enorm de semne, motiv care reprezintă, de altfel, şi cauza greşelilor frecvente din calculele scribilor, pentru că acest procedeu nu este adecvat pentru efectuarea calculelor complicate mai ales cele din domeniul astronomiei. În ceea ce priveşte originea simbolurilor numerice egiptene, simbolul pentru unităţi,o linie verticală, este cel mai vechi simbol pe care omul l-a inventat vreodată pentru a reprezenta un singur obiect. A fost folosit de oamenii preistorici, cu aproape 30 000 de ani în urmă, când se foloseau bucăţi de os pentru a ţine evidenţa socotelilor, iar apoi a fost preluat de aproape toate civilizaţiile antice care i-au dat aceeaşi valoare unitară4. De altfel linia pentru 1 şi potcoava pentru 10 se pare că au fost ultimele reminiscenţe ale sistemului de numeraţie arhaic. Linia putea să reprezinte beţigaşele folosite pentru a simboliza unităţile iar potcoava putea reprezenta un simbol care a rezultat din unirea a 10 beţigaşe pentru a forma unităţile următorului ordin de magnitudine5. Spirala şi floarea de lotus ar putea avea origine fonetică. Probabil cuvintele egiptene originale pentru sute şi mii au avut aceeaşi pronunţie cu cele pentru floarea de lotus şi pentru spirală şi pentru a reprezenta aceste

3 Georges Ifrah, op.cit., p.166. 4 Georges Ifrah, op.cit., p.167. 5 Ibidem, p.168.


164

numere egiptenii au folosit pictogramele ce reprezintă cuvinte care au exact sau aproximativ acelaşi sunet, fără a ţine cont de înţelesul lor semantic6. Semnul hieroglific pentru 10 000, un deget ridicat pare a fi o reminiscenţă a vechiului sistem de numărare pe degete, pe care probabil că l-au folosit şi egiptenii înainte de inventarea sistemului de numeraţie hieroglific7. Semnul hieroglific pentru 100 000, un mormoloc, poate deriva dintr-un mod strict simbolic de gândire: mulţimea de mormoloci care înoată în apele Nilului sau vasta multiplicare a broaştelor la începutul primăverii8. Semnul hieroglific pentru 1 000 000 poate avea origine psihologică, pictograma omului îngenuncheat care ridică mâinile spre cer poate reprezenta un preot sau un astronom care priveşte stelele pe cerul nopţii9.

6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Ibidem. 9 Ibidem.

Documents

Revista Perspective Istorice Nr 5