Sa nu-L rastignim iarasi 1999 - 3.pdf · CUPRINS OMEGA Sfârşitul lumii - sfârşitul răului (2) 33 Sfârşitul lumii Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu 39 Bebeluşul Satanei!? 40 A doua

CUPRINS

OMEGASfârşitul lumii - sfârşitul răului (2)

33 Sfârşitul lumii Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu39 Bebeluşul Satanei!?40 A doua venire a lui Hristos Arhim. Teofil Părăian42 “Pregătiri” pentru sfârşitul lumii la Ierusalim

Actualitatea religioasă43 Ştiri din lumea creştină44 Kossovo: Scrisoare deschisă către Bill Clinton ÎPS Pavlos

45 Ne răspunde părintele Teofil Părăian

46 CARTEA PRIN POŞTĂ49 Poşta redacţiei50 Abonamente. Difuzori

Pace tie, cititorule!

CREDINŢĂ

24

12

Veniţi la Mine !Gânduri de Rusalii (unde mai sunt limbile de foc?)Realizarea sfinţeniei - o obligaţie pentru toţicreştinii

Războiul nevăzut. IsihasmulMaica Domnului - patroana Muntelui Athos şiocrotitoarea călugărilor

Arsenie BocaPr. Prof. Ion Bunea

Dumitru Stăniloae

CALEA

SPERANŢĂ

14

21

Istoria religiilor. EcumenismIisus Hristos - Calea (Modelul) mileniului trei

Ştiinţă şi religie. Medicină creştinăAşa zisele terapii psihice

Pr. Prof. C. Galeriu

Roy Livesey

ADEVĂRUL

IUBIRE

28

3132

Dumnezeu este iubire. Dragostea dintâiSă răspundem iubirii lui Dumnezeu cu iubireanoastră

Biserica şi societatea. Familia creştinăUn lucru care trebuie:să trăim în pace (5)Poezii

Pr. Miron Mihăilescu

Corneliu C.Maria S.

VIAŢA

4 Porunca Iubirii 3 / 1999

Veniti la Mine !,

Realizarea sfinþenieiO obligaţie pentru toţi creştinii

Pr. prof. Ion BuneaSfinţenia este asemănarea cu

Dumnezeu

În mod frecvent, cuvintele sunt făurite în funcţie de realităţile comune ale lumii. Spreexemplu, termenii: înţelepciune, putere, iubire ş.a.,au analogii cu viaţa oamenilor. Numai conceptulde sfinţenie nu are referinţe în uman; sfinţeniaeste proprie numai lui Dumnezeu. “Sfânt estenumele Lui” (Isaia 57,15). Creatura nu aresfinţenie decât prin participare şi această starese câştigă cu mari eforturi şi sacrificii, de aceea econsiderată ca fiind apanajul unor fiinţe dedimensiuni spirituale şi morale ieşite din comun.Obişnuit, când se vorbeşte de sfinţi şi de sfinţenie,lumea se gândeşte la ieremiţi, stâlpnici, iluminaţi,“egali îngerilor”. Pentru mulţi, sfinţenia pareperimată, inadaptabilă ritmului sincopat al vieţiimoderne…

Ar fi un nonsens să limităm sfinţenia numaila anumite persoane şi la o anumită perioadă detimp. Ea se cere tuturor creştinilor, potrivitcomandamentului scripturistic: “Fiţi sfinţi, pentrucă Eu sunt sfânt” (I Petru 1,16; Levitic 11,44;19,2; 20,7; Psalmul 19,10). Participând la viaţalui Hristos — Care este sfinţenia prin excelenţă— credinciosul intră într-un proces detransfigurare a persoanei sale, iar sfinţenia devine,pentru el, un aspect complementar şi indispensabilal actului mântuirii. “Din El doar sunteţi voi înHristos Iisus, Care pentru noi s-a făcutînţelepciune de la Dumnezeu şi dreptate şisfinţire şi răscumpărare” (I Corinteni 1,30).

Între trăsăturile esenţiale ale spiritualităţiicreştine, se numără — în primul rând —caracterul ei hristocentric. Viaţa spirituală seconstruieşte în jurul unirii cu Hristos. “Mie avieţui este Hristos şi a muri câştig” (Filipeni1,21). Acest sens al vieţii creştine rezultă din

însăşi întruparea Mântuitorului; actul acesta estedefinit răscumpărare, înfiere, refacere a chipuluilui Dumnezeu şi realizare a asemănării cuDumnezeu până la îndumnezeire, în şi prinHristos. Sfântul Atanasie zice că: “Dumnezeu s-afăcut om, cu scopul ca omul să poată deveniDumnezeu după har”, adică să poată participala sfinţenia lui Dumnezeu (II Petru 1,4).

În miezul spiritualităţii creştine — îndeosebiortodoxe — şi în indisolubilă legătură cu caracterulei hristocentric, stă idealul sfinţeniei. Pentrucreştini în general şi pentru ortodocşi în special,obiectivul pe care trebuie să-l urmărească — cuprecădere — este asemănarea cu Dumnezeu,participare la Dumnezeire, la Cel ce este, careeste veşnic şi care ne solicită spre veşnicie. Estescopul pe care creştinii sunt îndatoraţi să-lurmărească fără întrerupere, sfinţenia fiind ocoordonată a mântuirii. Însăşi menirea Bisericiieste să sfinţească această lume. O poate faceprin propriile ei mijloace care sunt mijloaceleharului. Căile care duc la această ţintă sunt celeale credinţei, nădejdii şi dragostei. Câştigat darulfără egal al sfinţeniei, din el decurg toate celelalte,“căci nu poate fi nefericită, nici nedreaptă,nici nemulţumită lumea transfigurată prindarul sfinţeniei”.

Sfinţenia în Vechiul şi Noul Testament

În creştinism, sfinţenia are un conţinut incomparabil superior celui pe care i-l dădeaupăgânii. Păgânii preamăreau pe cei ce seconduceau în viaţă după propriile lor precepte şimureau tot potrivit cu acestea. În religiile păgâne,sacrul nu are caracter de persoană. Alta esteviziunea biblică despre sfinţenie. Astfel, în VechiulTestament, sfinţenia deplină este atribuită lui

Dumnezeu ca persoană, El fiind izvorul sfinţeniei.

5 3 / 1999 Porunca Iubirii

Cei ce împlinesc “Legea” lui Dumnezeu sunt sfinţi.Termenul de “Sfânt” se atribuie prin alegerea şiconsacrarea lor spre slujirea lui Dumnezeu.

În Noul Testament, sfinţenia apare într-oformă nouă, spiritualizată. Dumnezeu e numit sfânt(Ioan 17,11; I Petru 1,15,18), adică desăvârşit. Aicisfinţenia se descoperă în persoana divino-umanăa Mântuitorului Iisus Hristos. Îngerul care vesteştepe Maria că va fi Născătoare de Dumnezeu, Îlnumeşte “Sfântul” şi “Fiul lui Dumnezeu” (Luca1,35; Fapte 4,27,30). În Noul Testament sfinţeniaprimeşte o dimensiune nouă, interioară, indicatăprin termenul desăvârşire. “Fiţi desăvârşiţi,precum tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşiteste” (Matei 5,48). Sfinţenia s-a întrupat în a douaPersoană a Sfintei Treimi, urmând ca ea sărodească în mii şi milioane de sfinţi, adică sămeargă pe acest drum toţi cei ce vor să ajungădesăvârşirea, să guste aroma mântuirii.Posibilitatea desăvârşirii ne este dată numai înîncorporarea şi rămânerea noastră în Hristos (Ioan15,5), Care s-a făcut pentru noi îndreptare şisfinţenie (I Corinteni 1,30). Fiind încorporaţi înHristos – prin Botez – El lucrează, prin DuhulSfânt, asupra celor ce-L acceptă şi-L mărturisesc,“ridicându-i la starea umanităţii Sale înviateşi îndumnezeite şi promovându-i într-o uniretot mai intimă cu Sine şi între ei întreolaltă”.Dobândirea stării harice a sfinţeniei se realizeazăîn Biserică, care e trupul lui Hristos; aici e mediulîn care lucrează Hristos şi se afirmă ca o prezenţăreală prin Duhul Sfânt, prin cuvântul Său, SfinteleTaine şi prin Sfintele Ierurgii.

În Noul Testament, sfinţenia apare ca oînnoire reală a întregii fiinţe a credinciosului. Aicisfinţenia nu rezultă din îndeplinirea anumitor rituri,ci din împlinirea integrală a voii lui Dumnezeu, dinînlăturarea păcatului şi săvârşirea permanentă abinelui. Ea are caracter sacramental şi-şi careînceputul şi temelia în Botez, prin care noi devenimrealmente o creatură nouă, suntem sfinţi. Sfinţeniasacramentală aparţine tuturor creştinilor, tuturorcelor botezaţi. Cei botezaţi devin sfinţi în Hristos,sfinţi prin participare la sfinţenia lui Hristos, deaceea creştinii sunt numiţi, dintru început, sfinţi.Ei sunt consacraţi lui Dumnezeu şi chemaţi să sedesăvârşească în sfinţenie, prin strădaniepersonală. Acesta-i motivul pentru care SfântulApostol Pavel se adresează în epistolele lui: “Celorsfinţiţi în Hristos” sau “Sfinţilor”. Evident,

creştinii din Roma, Corint, Efes, Colose, Filipi,Tesalonic nu erau desăvârşiţi din punct de vederemoral, dar erau numiţi sfinţi, fiindcă fuseseră sfinţiţiprin Botez şi prin celelalte Taine, chemaţi să sedesăvârşească în continuare.

Sfinţenia sacramentală este un dat potenţial,este o sfinţenie în germene, care trebuie să sedezvolte în sfinţenia morală. Prin Botez, ne-ameliberat de robia păcatului şi am dobândit putereanecesară de a fi biruitori, în viitor, asupra lui, de aduce o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, o viaţăsfântă. Germenele sfinţeniei, primit la Botez,trebuie să crească şi să rodească într-o viaţăsfântă. Sfinţenia morală personală este un idealde cucerit ce izvorăşte în mod firesc din naştereala o viaţă nouă pe care o inaugurăm prin Botez.De aceea se spune că dacă suntem ai luiDumnezeu după har, să fim “fără prihană şicuraţi, fii ai lui nepătaţi”, dacă participăm lasfinţenia lui Hristos, să ne şi asemănăm Lui întrutoate (Filipeni 2,15; Efeseni 4,12; Coloseni 1,10; ITesaloniceni 2,12; Romani 16,2).

Sfinţenia obiectivă şi subiectivă.“Să ne împărtăşim din sfinţenia Lui”

Între atributele morale ale lui Dumnezeu – prin care se demonstrează desăvârşireadumnezeiască – este şi sfinţenia. Ea constă înacordul lui Dumnezeu cu fiinţa Lui, deci este osfinţenie fiinţială. Sfinţenia aparţine tuturorPersoanelor Sfintei Treimi. Nouă ni s-a revelatsfinţenia prin Fiul. El este sfinţenia divină întrupatăîn chip de om, în cuvânt, faptă şi viaţă omenească.Hristos este Binele absolut întrupat, este sfinţeniaînsăşi înomenită. “Sfinţenia Lui nu-i o sfinţenieparticipată, nici o sfinţenie dobândită, ci ea îiaparţine în chip fiinţial. El este identic cusfinţenia însăşi, plenitudinea sfinţeniei”.Acesta-i sensul obiectiv al sfinţeniei.

Sfinţenia divină însă nu s-a întrupat spre astârni admiraţia noastră, ci ca să ne sfinţească şipe noi, “ca să ne împărtăşim din sfinţenia Lui”(Evrei 10,10). Dacă noi am fost încorporaţi înrealitatea trupului Mântuitorului, suntem îndatoraţisă-L întrupăm pe Hristos în noi, să fim într-ocomuniune permanentă cu El. E sfânt Dumnezeu,dar sfânt devine şi omul care se uneşte şi trăieşteîn comuniune cu El. Credinciosul îşi trage sevasfinţeniei din Hristos şi o realizează în Biserică

prin lucrarea Sfântului Duh. E o concentrare


aici a tuturor forţelor subiectului ca sfinţeniabaptismală să progreseze, prin îngemănareastrădaniei personale cu harul divin. Acesta-isensul subiectiv (personal) şi dinamic înacelaşi timp, al sfinţeniei, adică ea implică un procesinterior de curăţire a oricăror miasme dăunătoareşi o vieţuire deplină conform voii celei sfinte a luiDumnezeu.

Căile de realizare ale sfinţenieisubiective (personale)

Câştigarea sfinţeniei personale constituie o obligaţie pentru toţi creştinii. Toţi auîndatorirea să conlucreze efectiv cu energiilenecreate ale harului divin, pentru ca sâmburelesfinţeniei baptimismale să fie fructificat. Aceastăluptă de cucerire a desăvârşirii morale, a sfinţenieivieţii, este asemănată de Sf. Apostol Pavel culupta alergătorului în arenă. Acesta nu priveşte înurmă, ci priveşte drept înainte spre ţintă. Aşaprocedează şi credinciosul conştient de menirealui, nu priveşte în urmă ci înainte, aleargă la ţintă,“la răsplata dumnezeieştii chemări de sus, întruHristos Iisus” (Filipeni 3,14), adică tinde să obţinădarul sfinţeniei. Scopul lui este să ajungă “la stareade bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,13) sau laasemănarea cu Dumnezeu.

Potrivit părerii majorităţii Sfinţilor Părinţi,pentru a realiza sfinţenia personală saudesăvârşirea morală, avem la îndemână trei căisau trepte pe care să le parcurgem:a) pruncia duhovnicească;b) creşterea sau sporirea duhovnicească;c) sfinţenia propriu-zisă.

a) Pruncia duhovnicească. După îndreptareaprin Botez, prima treaptă ce urmează s-o urcămeste pruncia duhovnicească. Ea este stareaomului renăscut prin baia naşterii celei de a doua— Botezul. Este ştiut că prin Botez neofitul devinefăptură nouă, se îngroapă cu Hristos, ca să înviecu El la viaţă nouă. Voinţa lui fiind dezlegată delegăturile păcatului, creştinul poate săvârşi acumbinele, dar energia lui este încă firavă,neîndestulătoare, asemenea aceleia a unui conva-lescent după o boală grea. El are credinţa înHristos, dar îi lipseşte antrenamentul în săvârşireavirtuţilor. În această stare, creştinul se poticneşteuşor, ca atare i se cere efort susţinut spre a rămânetotdeauna mort păcatului. E adevărat că a fost

înfrântă stăpânirea păcatului, dar a rămasînclinarea firii spre rău, aşa cum se exprimă Sf.Apostol Pavel: “Trupul pofteşte împotrivaduhului, iar duhul împotriva trupului, căciacestea se împotrivesc unul altuia, ca să nufaceţi ceea ce aţi voi” (Galateni 5,17). Celor cese găsesc pe treapta prunciei duhovniceşti, leadresează Sf. Apostol Pavel îndemnul: “Aşa căcelui ce i se pare că stă, să ia seama să nucadă” (I Corinteni 10,12).

Sfântul Simion Noul Teolog afirmă că prinBotez ni s-a dat energia divină; ea ne-a fost datăspre a deveni fii ai lui Dumnezeu, de aceea secere actualizarea ei, fructificarea ei. Aici intervineputerea voinţei de a asculta chemările duhului sauapetiturile senzoriale ale trupului. “Prin Botez ne-a scos cu putere din robie, desfiinţând păcatulprin cruce şi ne-a dat poruncile libertăţii, dara urma sau a nu urma poruncile, a lăsat învoia noastră liberă” (Marcu Ascetul – Desprebotez).

Prin Botez, chipul lui Dumnezeu s-a curăţitşi luminat asemenea chipurilor sfinţilor de pe pereţiibisericilor, care apar cu încetul de sub stratul defuningine, când sunt spălate. După Botez, creştinule numai la poalele muntelui Taborului, de undeîncepe urcuşul anevoios spre înălţimile desăvârşirii,care începe aici în imanenţă, dar de sfârşit sfârşeşteîn cer. E un drum lung până la piscul asemănăriicu Dumnezeu.

b) Creşterea sau sporirea duhovniceascăconstă în străduinţa creştinului de a săvârşi în chiptot mai regulat virtuţile, cerute de credinţă şi ajutatede har. Sporirea duhovnicească este similară cucreşterea florilor. Florile au nevoie de aer, soare,lumină şi umezeală, altfel se ofilesc, tânjesc şi nuajung la maturizare, spre a-şi da rodul. Aşa este şicu dezvoltarea spirituală şi morală a credinciosului,se cere să fie neîntrerupt supravegheată, energiadin el călăuzită spre împărăţia binelui, sprepracticarea virtuţii. Tânărului din Sf. Evanghelie– care voia să ştie ce trebuie să facă spre a atingedesăvârşirea – Mântuitorul îi spune că stă în vrerealui să atingă această culme, păzind poruncile (Matei,19,16–17). Aceasta-i faza zidirii duhovniceşti acredinciosului; acesta se întăreşte în săvârşireafaptelor bune în aşa fel încât nu mai e uşor să fieclătinat de ispite, chiar dacă acestea sunt puternice.

Lucrează în cel botezat harul divin, dar şi


străduinţa credinciosului, ştiind că de el depindedesăvârşirea şi mântuirea sa. “... Lucraţi cu fricăşi cu cutremur la mântuirea voastră”, zice Sf.Apostol Pavel (Filipeni 2,12).

Cu toate acestea creştinul – şi în această stare– poate cădea în păcat, ţinând seama de faptul căvirtutea lui nu e atât de desăvârşită încât să-l poatăferi cu totul de păcat. El poate cădea în păcat,fiindcă voinţa lui încă nu-i aşa de puternică ca săse poată împotrivi ispitelor. Sf. Diadoh al Foticeiiexplică această stare a creştinului astfel: “Cândcineva stă în vreme de iarnă într-un locoarecare, sub cerul liber, privind la începutulzilei cu faţa spre răsărit, partea dinaintea sase încălzeşte de soare, dar cea din spaterămâne nepărtaşă la căldură, deoarece soarelenu se află deasupra creştetului său. Tot aşa şicei ce sunt la începutul lucrării duhovniceşti,îşi încălzesc în parte inima, prin harul sfânt,din care pricină şi inima începe să rodeascăcugetării duhovniceşti, dar părţile din afarăale ei rămân de cugetă după trup, deoareceîncă nu sunt luminate de Sfânta Lumină, printr-o simţire adâncă, toate mădularele inimii”.

Când se întâmplă o descumpănire în viaţacredinciosului – în timpul păşirii lui pe treapta spoririiduhovniceşti – există o modalitate de redresare avieţii lui morale. Este convertirea, actul derenaştere spirituală, înfrângerea “omului vechi”(Efeseni 4,22), cu firea lui prihănită şi zămislirea“omului nou” (Efeseni 2,15; 4,24; Coloseni 3,9),îndreptat spre sfinţenie. Sfinţii Părinţi comenteazăcu mare plăcere şi cu deosebit interes “parabolafiului risipitor”, care scoate în relief actul ce punelucrarea umană înăuntrul lucrării divine. De o parte,căinţa fiului risipitor şi hotărârea lui de a se întoarcela tatăl său (“venindu-şi în sine”, “s-a sculat şia mers la tatăl său”), de altă parte iertarea şibucuria tatălui (“i s-a făcut milă”, “a căzut pegâtul lui şi l-a sărutat”).

Într-adevăr când păcatul pune stavilă creşteriiîn viaţa duhovnicească, calea redresării estelepădarea de urâciunea lui şi asimilarea unui duhnou de vieţuire. Aici trebuie să căutăm motivulpentru care Mântuitorul se îndreaptă spre toţipăcătoşii, cerându-le să deteste murdăria păcatului,să facă un act de abjurare a lui prin pocăinţă şisă-şi schimbe cu desăvârşire concepţia despre lumeşi viaţă în sens creştin. Este ştiut că lacrima decăinţă nu dă greş niciodată; ea este foc curăţitor,

e diamantul ţâşnit din învolburarea lăuntrică a fiinţeiumane cu roade nedesminţite în ogorul sfinţirii – amântuirii. Prin lacrimile de căinţă e chemat harulizbăvitor al lui Dumnezeu ce nu întârzie să se re-verse cu îmbelşugare peste orice făpturăomenească mistuită de dorul mântuirii. Pe dreptcuvânt spune Sf. Apostol Pavel: “Tristeţea în faţalui Dumnezeu este căinţă pentru mântuire”(IICorinteni 7,16).

Desprinderea din cătuşele păcatului schimbăstarea de depresiune – pricinuită de urgia păcatului– în bucurie şi linişte. Sub apăsarea păcatului,subiectul era dominat de sentimentul uneidezagregări; liber de povara păcatului, este dominatde sentimentul unei învieri, “semn că este făpturănouă ce se orientează spre porţile deschise aleunei lumi noi”. La lumina acestei noi realităţi“totul se ordonează ca într-o poezie genială.Este primăvara religioasă a unei tonalităţivesele. Ca mugurii plini de sevă, fiinţa umanăse simte dilatată de o bucurie uimitoare, de osimpatie spontană pentru toţi şi pentrufiecare... Trăieşte într-o sărbătoare, iluminatăde mii de lumini, care îi înlesnesc să vadă faţasurâzătoare a Tatălui ce iese în întâmpinareafiului său” (Paul Evdokimov, Vârstele vieţiispirituale).

c) Sfinţenia propriu-zisă. “Dezbrăcându-se deomul cel vechi dimpreună cu faptele lui”(Coloseni 3,9), credinciosul poate păşi pe o nouătreaptă a desăvârşirii morale. Este treapta“bărbatul desăvârşit”, a sfinţeniei, aasemănării cu Dumnezeu.

Pe ultima treaptă a desăvârşirii morale aicipe pământ, sufletul creştinului – scăldat îndragostea lui Hristos – pune stăpânire deplină peapetiturile trupului, iar virtutea atinge cota maximă.Starea aceasta de desăvârşire trebuie să fie idealulfiecărui creştin, fiindcă potrivit cuvintelor Sf.Apostol Pavel, în vederea realizării acesteiperfecţiuni, Dumnezeu a aşezat “pe unii apostoli,pe alţii prooroci, pe alţii evanghelişti, iar pealţii păstori spre desăvârşirea sfinţilor, pentrulucrul slujirii, pentru zidirea trupului luiHristos, până vom ajunge la starea (statura)de bărbat desăvârşit, la măsura vârsteideplinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4,11–15).

Starea aceasta de desăvârşireduhovnicească, deci de sfinţenie, are anumite


caracteristici. Ea asigură creştinului o deplină linişteşi armonie interioară, când sufletul nu mai estetulburat de ispite, nici măcar în cugetul lui, a ajunsla vechea lui frumuseţe, în starea lui adamică.Ajuns la virtutea nepătimirii sau apathia, sufletulse lasă inundat de o înaltă iubire faţă de Dumnezeuşi faţă de aproapele, harul copleşind cu efluviilelui fiinţa perfecţiunii, s-a ridicat de la chipul luiDumnezeu (restabilit în el prin Sf. Botez) laasemănarea cu Dumnezeu.

În starea de nepătimire, creştinul a realizatidealul suprem, asemănarea cu Dumnezeu, adevenit Dumnezeu după har, fiul lui Dumnezeu prinadopţiune. Harul face din sufletul credinciosuluivatra lucrării harice, îl face teofor, îlîndumnezeieşte, îl face “părtaş dumnezeieştii firi”(II Petru 1,14). Aceasta-i ceea ce spiritualitateaortodoxă numeşte theosis, îndumnezeire,transfigurare, “transpunerea lumii în împărăţia dehar a sfinţeniei, în bucuria şi nădejdea învierii”.

Îndumnezeirea – idealul prin excelenţă alcreştinului ortodox – constă în pătrunderea întregiinoastre fiinţe de energiile îndumnezeitoare alaDuhului Sfânt. Omul rămâne creatură, chiardevenind “creatură nouă”, prin îndumnezeire.Deplina îndumnezeire e opera zilei a opta, pe caresfinţii o manifestă prin anticipaţie. Un sfânt nu estesupraom, ci pur şi simplu “acela care a realizatasemănarea cu Dumnezeu prin credinţa şiiubirea sa şi care nu încetează a fi o rugăciuneîntrupată, o doxologie a Dumnezeului său”(Paul Evdokimov).

Îndumnezeirea începe în prezent; ea esteoferită tuturor prin mijlocirea Sfintelor Taine,îndeosebi prin Sfânta Euharistie. “Îndumnezeireae trecerea omului de la lucrările create la celenecreate, la nivelul energiilor divine. Deaceasta se împărtăşeşte omul, nu de fiinţadumnezeiască. Aşa se înţelege cum omulasimilează tot mai mult din energiile divine, fărăca această asimilare să se termine vreodată,întrucât niciodată nu-şi va asimila însuşiizvorul lor, adică fiinţa divină, ca să devinăDumnezeu după fiinţă sau un alt Hristos. Pemăsură ce omul sporeşte în capacitatea de ase face subiect al unor energii divine tot maiîmbelşugate, i se descoperă aceste energii dinfiinţa divină într-o amploare şi mai mare” (D.Stăniloae). Desăvârşirea morală a creştinului nue încheiată niciodată în viaţa pământească; în

viaţa viitoare ajunge la desăvârşirea deplină. Înviaţa viitoare va înceta desăvârşirea prin lucrareanoastră, dar nu va înceta desăvârşirea prin har.Ne-o spune Sf. Maxim Mărturisitorul: “Dupăaceastă viaţă vom înceta de a mai lucravirtuţile, dar nu vom înceta de a simţi în noibucurându-se îndumnezeirea după har, ca orăsplată pentru ele. Căci lucrareadumnezeiască în noi, fiind mai presus de fire,e fără hotar”.

Chipul sfinţeniei. Caracteristici

Un inspirat teolog a definit sfinţenia ca o coborâre a puterii divine în subiectul uman şide înălţare a subiectului uman până la unirea cusubiectul divin. Acest proces lăuntric de unire cudumnezeirea se petrece în Biserică, în primul rând,în Biserica temporală, care este “Bisericadevenirii în sfinţenie, a ostenelilor şinevoinţelor pentru această sfinţenie, acălătoriei fierbinţi spre împărăţie. Ea esteBiserica păcătoşilor şi sfinţilor laolaltă, în carecredincioşii fac eforturi spre a-şi asuma chipuldumnezeiesc al lui Hristos” (N. Buzescu).

Creatura nu-şi are sfinţenia prin propria sanatură, ci prin participare. Unicul Sfânt prin naturaSa este Hristos; membrele Sale nu sunt sfinte decâtprin participarea la această unică sfinţenie. Energiasfinţeniei divine este foc curăţitor care arde oricenecurăţie; ea purifică, îl face pe om sfânt,asemenea sfinţeniei lui Dumnezeu. Această acţiunede purificare aparţine Tainelor şi ierurgiilor, graţiecărora firea omenească este înălţată la o treaptămai presus de fire, depăşind starea de creatură.Această caracteristică este exprimată bogat înimnologia Mineielor. Astfel, într-un loc din “Mineiulpe ianuarie”, această idee este exprimată astfel:“Rupând legăturile firii, cu vieţuirea ta cea maipresus de fire şi curată, de Dumnezeupurtătorul, ai câştigat lucrarea celor mai presusde fire”. Puritatea pe care o aduce sfinţenia şivirtuţile ce sunt legate de ea, încă nu definescesenţa sfinţeniei. Sfinţenia este, întâi de toate, ostrălucire mai presus de fire a lui Dumnezeu princei ce se străduiesc în aceste virtuţi; sfinţenia esteo transparenţă a luminii dumnezeieşti. “Sfinţiipoartă chipul lui Hristos Cel ce ne comunicăprin umanitatea Sa sfinţenia şi strălucireaSfintei Treimi sau iubirea desăvârşită în sânul

ei”(D. Stăniloae).


În cărţile de cult sfântul se numeşte heruvim, pentrucă heruvimii se găsesc în unitate directă cu Hristos.Ei şi-au concentrat eforturile pe planul biruinţeiinterioare: ei au biruit patimile egoiste din ei(lăcomia de avere, de mâncare, voluptatea,pornirea spre duşmănie etc.). Viaţa sfinţilorpoartă următoarele trăsături caracteristice:

a. Mântuirea personală o considerădependentă de mântuirea aproapelui. Orice darpersonal poate fi fructificat în relaţie cu ceilalţicreştini. În viaţa lor, totul este subordonat iertăriipăcatelor şi mântuirii, de aceea aproape toatetroparele se termină cu formula: “Părinte, sauSfinte, roagă pe Hristos să mântuiască sufletelenoastre”.

b. Credinţa mucenicească prezidează viaţalor. Ea are rădăcini în credinţa Apostolilor, avânddarul de a produce o nouă orientare în planulexistenţei, adică îndreptarea spre orizontul divin,“Suirea privirii la cele înalte”. Sfântul apare ca uniluminat, care învaţă “cuvântul adevărului” dinEvanghelie, aşa cum l-a formulat Bisericaecumenică. El trăieşte în Duh. Fiecare zi a sfântuluieste o biruinţă asupra propriei sale firi şi fiecarebiruinţă îl aproprie de Dumnezeu. orice suferinţăa sfântului se preface în ofrandă de bucurie; el eun erou al tuturor clipelor.

c. Lupta cu adversităţile este una din virtuţileprin excelenţă ale sfântului. În limbajul cultului,lupta este exprimată prin termenii “nevoinţe” şi“osteneli”. Nu-i o luptă dusă cu puteri proprii, ciîngemănată cu puterea lui Dumnezeu, e izvorâtădin iubirea lui Hristos. Smerenia este dreptarul vieţisfântului şi nevoinţa lui de autodepăşire; deşi areasociată puterea lui Dumnezeu, consideră că afăcut mai puţin decât toţi şi mai puţin decât eradator să facă.

d. Sfinţii sunt mărturisitorii dreptei credinţe,se integrează cu totul în ortodoxie. Ei suntîndreptătorii credinţei, învăţători ai dreptei cinstiria lui Dumnezeu, luminători ai lumii cu luminaînvăţăturii dumnezeieşti.

e. Sufletul este valoarea supremă pentru viaţasfinţilor. Este valoarea supraordonată oricăreivalori existenţiale, exprimată în tropare astfel: “...Şilucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că estetrecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrulcel nemuritor” (Tropar la Cuvioasa MaicaParaschiva, 14 octombrie).

f. Sfinţii sunt veşnic vii; ei au dobândit încă

pe pământ viaţa veşnică, pentru că au pe Hristoscel veşnic în ei. Ca atare, sfinţenia lor are şi uncaracter profetic, eshatologic, deoarece în DuhulSfânt ei au gustat bunătăţile viitoare. “Şi au gustatcuvântul cel bun al lui Dumnezeu şi puterileveacului viitor” (Evrei 6,5).

Răstălmăciri ale “sfinţeniei”

Sectarii fac mult caz de viaţa lor neprihănită, conformă cu principiile evanghelice. Înpredicile lor vorbesc frecvent de “pomul care secunoaşte după roadele lui”, criticând Bisericastrămoşească, precum şi alte culte, ai cărorcredincioşi nu respectă nici parţial legile morale,zic ei. Ei declară că au părăsit Biserica moşilor şistrămoşilor, s-au despărţit de ea, urmând poruncaMântuitorului, şi au format o comunitate a“sfinţilor”, în care toţi membrii deţin în exclusivitateatributele sfinţeniei. Ei numesc Biserica noastră“Babilonul cel mare”, de aceea trebuie părăsită,căci se spune la II Corinteni 6,17: “Ieşiţi dinmijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ceeste necurat să nu vă atingeţi...”.

A susţine că deţii sfinţenia în exclusivitate,înseamnă a nu fi pătruns în miezul învăţăturiirevelate şi a nu-i fi înţeles sensul autentic. SfinţeniaBisericii provine din echivalenţa ei cu trupul luiHristos, în care sălăşluieşte Duhul Său. Caracterulei de sfântă şi sfinţitoare nu este afectat denedesăvârşirea membrilor ei. Menirea Bisericiitocmai aceasta este, de a lucra pentru mântuireapăcătoşilor. Susţinerea eterodocşilor că dinBiserică nu pot face parte decât cei sfinţi, adică“cei născuţi din Dumnezeu” (I Ioan 3,9), esteneîntemeiată. “Cei născuţi din Dumnezeu”, careîntr-un anumit înţeles sunt “sfinţi”, sunt ceibotezaţi. Aceştia sunt sfinţi în înţelesul că au primitîn ei pe Duhul Sfânt prin Botez şi că au menireade a duce o viaţă sfântă (I Corinteni 1,2). Deşi sespune că cei “născuţi din Dumnezeu” nu potpăcătui, “asta nu înseamnă că voinţa lor n-armai putea fi liberă de a-i duce la păcat, ca şicum ar fi mânaţi cu de-a sila la mântuire, cinumai că ei nu trebuie să păcătuiască în modconştient şi voit” (Petre Deheleanu).

Nu poate fi identificată viaţa singuraticilorcredincioşi cu sfinţenia sau neprihana Bisericii.Biserica rămâne pururi sfântă, independent deabaterea credincioşilor de la postulatele Legii

evanghelice, fiindcă fără de păcat nu e nimeni.


“Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim penoi înşine şi adevărul nu este întru noi” (ICorinteni 1,8). Păcatul este universal, aşa că nimeninu poate spune că e lipsit de păcat (Facerea 8,21;Pilde 20,9; Iov 14,4-5). Însuşi Sf. Apostol Pavel,care era “vas al alegerii” (Fapte 9, 15-16), zicedespre sine că este cel dintâi păcătos între păcătoşi(I Timotei 1,15), Ce să mai spunem despreMântuitorul, Care a venit să cheme pe cei păcătoşila pocăinţă, căci “nu au trebuinţă cei sănătoşide doctor, ci cei bolnavi” (Matei 9,12). De altfel,Mântuitorul, în parabolele Sale, a asemănatBiserica cu ţarina care cuprinde grâu şi neghină(Matei 13, 24-30, 36), cu năvodul care cuprindepeşti buni şi peşti răi (Matei 13, 47-50). Sf. ApostolPavel ilustrează adevărul simultaneităţii celor drepţişi păcătoşi în Biserică, prin asemănarea Bisericiicu o casă în care se găsesc “vase de aur şi deargint, de lemn şi de lut; unele spre cinste, iaraltele spre necinste” (II Timotei 2,20). Cazul deexcludere al incestuosului din Corint este unic. Esteun caz de imoralitate excepţional de grav, de aceeas-a impus excluderea lui, dar au rămas neexcluşiceilalţi păcătoşi (I Corinteni 5, 11-13). A excludepe cineva din Biserică înseamnă a-l da satanei,ceea ce este împotriva voii lui Dumnezeu, Care“nu vrea moartea păcătosului, ci îndreptarealui” (I Timotei 2,4). Îndreptarea se poate face înBiserică, sub stăpânirea lui Hristos. Dacă amîndepărta păcătoşii din Biserică, ar urmadesfiinţarea ei, fiindcă “...cine este cel născutdin femeie, ca să se creadă neprihănit?” (Iov15,14).

Adevăraţii Sfinţi nu s-au socotit niciodată caatare. Au făcut-o impostorii, care urmăresc cuintenţie înşelarea bunei credinţe a celorlalţi. Celdintâi semn al adevăratei sfinţenii este smeritacugetare, nu mândria şi judecarea celor păcătoşi.În dosul declamatei sfinţenii se ascund - de celemai multe ori - păcate grele (fariseismul, fanatismul,ranchiuna ş.a.). Nu este îngăduit să ne numim sfinţi“înainte de vreme”, potrivit cuvintelor Sf. ApostolPavel: “Nu judecaţi ceva înainte de vreme, pânăce nu va veni Domnul, care va lumina celeascunse ale întunericului şi va vădi sfaturileinimilor. Şi atunci fiecare va avea de laDumnezeu lauda” (I Corinteni 4,5).

Sfinţenia – azi

În Noul Testament, îndemnul spre sfinţenie se repetă mereu: “Căutaţi sfinţenia, fără

de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu”(Evrei 12,14). Realizarea ei nu este o imposibilitate.Au realizat-o mulţi, unii păcătoşi notorii, ca MariaMagdalena, în sufletul căreia sub ruinele viciului aodrăslit nobleţea morală a curăţiei.

S-a încetăţenit părerea că sfinţenia aparţinenumai unor fiinţe deosebite de noi, unorsupraoameni. Pentru mulţi, sfinţenia aparţine celortrecuţi în sinaxare, zugrăviţi în icoane sau vieţuitoriîn pustietăţi… Aşa a fost în vremurile de izbelişteale Bisericii, când creştinii, din cauza dezmăţuluişi persecuţiilor, spre a spori în desăvârşire, seretrăgeau din vâltoarea vieţii zgomotoase, undeispitele îi pândeau la fiecare pas.

Sfinţenia însă rămâne un obiectiv de realizatpentru creştini, oriunde şi oricând ar trăi. Ei cer în“Rugăciunea Domnească”: “Sfinţească-senumele Tău”. Numele lui Dumnezeu este sfântdin fire. Ceea ce se cere aici, este ca sfinţenia luiDumnezeu să trăiască şi să lucreze în noi… Ar fiun nonsens ca sfinţenia personală s-o câştige numaiunii sau să fie legată numai de o anumită perioadăistorică. Asta ar contrazice învăţătura creştinădespre prezenţa permanentă a lucrării DuhuluiSfânt în Biserică, prin care se asigură sfinţeniacreştinilor, bineînţeles cu voita lor adeziune.

În condiţiile vieţii actuale, creştinul poatedeveni un sfânt, indiferent de profesia sau decondiţia socială în care se află. I se cere săîndeplinească ceea ce spune Sf. Ap.Pavel:“Fiecare dintre noi să caute să placăaproapelui său la ce este bine, spre zidire”(Rom.15,2). Pentru a fi pe drumul sfinţeniei, secere să urmăm tot îndemnul Sf. Apostol Pavel:“…Faceţi-vă următorii mei şi uitaţi-vă la aceiacare umblă astfel precum aveţi pildă de lanoi” (Fil. 3,17). Cu alte cuvinte, imitând pe sfinţi,imităm pe Hristos. Pe drumul sfinţeniei se găsesccei ce dau expresie mărturisirii credinţei, în primulrând prin fapte. Creştinul este omul faptelor.Părinţii care dau poveţe înţelepte, dar mai ales pildăde conduită ireproşabilă, de omenie, caracter,cinste, hărnicie copiilor lor, sunt pe drumulsfinţeniei.

Tot pe drumul sfinţeniei sunt cei ce cultivăprieteniile sincere, relaţiile de bună vecinătate cu

semenii, îşi pleacă urechea la sărăcia sau


necazul aproapelui, au vie conştiinţa datoriei,seceră biruinţă asupra loruşi şi asupra pornirilordin ei spre gâlceavă sau spre răzbunare, pun pestetot stavilă păcatului. De dorit este ca fiecare creştinsă facă din faptele sale o rugăciune. Poate fi şi unlaic; i se cere să fie omul rugăciunii, o fiinţăliturgică, care să murmure cu evlavie: “Cânta-voi Domnului în viaţa mea, cânta-voiDumnezeului meu cât voi trăi” (Ps.103,34). Înfelul acesta, sfinţenia lor va fi un factor de înnoireşi muncă creatoare, va fi în slujba progresului moralşi social. Izvorând din trăirea efectivă a iubirii faţăde Dumnezeu şi faţă de aproapele, sfinţenia estechezăşia bunei răsplătiri la “Judecata obştească”.Creştinul este îndeosebi pe drumul sfinţeniei cândse roagă şi lucrează pentru unitatea lumii creştine.Invocând Duhul Sfânt sau pronunţând epiclezaecumenică, sfinţenia vieţii creştinului trage multîn cumpănă la răspunsul Părintelui ceresc înrealizarea minunii posibile a unităţii.

Concluzii

În creştinism, măsura sfântului este copilul. Nu este o afirmaţie paradoxală. Copilul născutîn această lume şi renăscut prin baia misterioasăa Botezului, reprezintă puritatea morală,frăgezimea naturii lui neatinse de arşiţa patimilordin lume. Evident, această nevinovăţie iniţială nuse va păstra de la sine, de-a lungul anilor vieţii.Înclinările spre patimi se vor ivi o dată cu creştereaşi cu dezvoltarea instinctelor din natura umană.

Sfântul e un creştin desăvârşit, pentru căaderenţa lui la divinitate el o trăieşte integral casupremă stare de conştiinţă. Candoarea sufletuluicopilului e urmarea purificării în apa Botezului, învreme ce candoarea sfântului e o stare cucerităprin nevoinţele şi caznele deosebit de grele ale uneivieţi întregi. Gradul de purificare a copilăriei scadepe parcursul vieţii, dacă omul se lasă pradăpornirilor rele. Lupta sfântului urmăreştemenţinerea nivelului iniţial de candoare, asemeneacopiilor, de aceea zice Mântuitorul: “Adevărat zicvouă: Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeuca un prunc nu va intra în ea” (Lc. 18,17).

Pruncul cufundat în valul baptismal e unAdam creat din nou şi restabilit în raiul spiritual alarmoniei cu Dumnezeu. În dezvoltarea vieţii,această sublimă stare paradisiacă nu se menţinede la sine, fiindcă omul e liber să aleagă oalternativă sau alta, raiul sau iadul; harul

împărtăşit prin Botez nu-i stânjeneşte libertatea.Se impune o continuă stăruinţă în realizarea şiconsolidarea stării de sfinţenie. I se cere creştinuluica după ce a dobândit desăvârşirea, să aibă grijăa nu o pierde. S-a spus – şi pe drept cuvânt – cănu există om mai primejduit în echilibrul luisufletesc decât sfântul însuşi. Este ameninţat depăcatul orgoliului care înseamnă iubireanecondiţionată de sine însuşi, încrederea în propriilesale forţe. Când orgoliul a încolţit în sufletulcreştinului – ajuns chiar pe treptele superioare alesfinţeniei – el este pe punctul de a-şi deveni elînsuşi sieşi Dumnezeu. Orbit de trufie, el secaracterizează printr-o hipertrofiere a eului propriu,care îl face să nu mai asculte de nimeni şi săcondiţioneze mântuirea celorlalţi credincioşi decredinţa în el, ca şi când Hristos ar fi numai cu elşi nu cu Biserica. Când un credincios a ajuns la oastfel de optică, nu e numai la începutul sfârşitului,ci la sfârşitul sfârşitului.

Se vorbeşte de “sfinţi” sau “drepţi mândri”.Ei nu sunt numai în literatură. Toţi cei care au ajunssă fie mulţumiţi cu evlavia, credincioşia şi sfinţenialor, asemenea fariseului din Evanghelie, repededegenerează în mândrie, care îi face să-şi atribuieputeri deosebite şi să dispună de ele. Cei ce aurămas în smerenie, au putut să se bucure de daruridumnezeieşti, au putut să le păstreze şi au pututfolosi şi pe alţii cu ele. “Pe aceştia îi impuneDuhul Adevărului, care lucrează printr-înşii,Duh care respiră nevăzut, dar real, prin toatălucrarea lor şi sentimentele pe care leangajează în credincioşi nu cad sub cenzuraîndoielii. Prin cine respiră duhul mândriei,dimpotrivă, nu se poate să nu dea naştere lasuspiciuni” (Antonie Plămădeală).

Pentru creştini, năzuinţa spre sfinţenie efirească, evident ne referim la sfinţenia moralăpersonală. În viaţa aceasta, creştinul trebuie săalerge necontenit spre ţinta sfinţeniei, dar niciodatăsă nu considere că a ajuns la ţintă, că este sfânt.Creştinul să nu uite că sfinţenia nu constă nici înasceză severă, nici în vedenii, nici în minuni, ciexclusiv “în întruparea purităţii, iubirii şismereniei lui Hristos, în propria ta viaţă şi înîmprejurările în care trăieşti; că sfinţenia senaşte, creşte şi se dezvoltă în Biserică şi stă înslujba Bisericii, aducând un spor de viaţă însânul ei şi între credincioşi” (N. Mladin).(Observaţie: în original titlul articolului este

“Ce este sfinţenia?”)


Rãzboiul nevãzut.Isihasmul

Care ar fi regulile unui grup isihast în mediulaic, poate pornind de la mediul unei familii?

Bine ar fi să se obişnuiască omul, chiar dacănu poate spune rugăciunea lui Iisus întreagă şicontinuu, să zică „Doamne Iisuse miluieşte-mă“sau „Doamne Iisuse, iartă-mă“, iar gândul la Iisussă fie cât mai des şi în comportarea sa faţă dealtul să fie influenţat de aceasta: că îl are pe Iisussau gândul e mereu la Iisus. Atunci, aceasta nu-iva permite să vorbească răstit cu altul, să-l critice,să nu-şi arate iubire unul faţă de altul. Atunci,reciproc, ei pot să fie mult mai iubitori, maipreţuitori unul faţă de altul, pot să vadă tainaceluilalt, să fie în comuniune cu celălalt. Opersoană este o taină continuă: cu cât ţi secomunică mai mult cu atât vezi că e mai plină detaină. Dacă se poate să te şi rogi împreună dincând în când. E mare lucru să te rogi împreunăla biserică, la liturghie. Dar şi când nu poţi săte rogi, că fiecare e ocupat cu ceva, tu totuşi chiarîn ocupaţia aceasta să te gândeşti mereu la Iisus.De fiecare dată te gândeşti la Iisus altfel, la altăcalitate a lui, la altă putere a lui, te întăreşti însituaţia respectivă. E bine să înveţi pe cât maimulţi oameni să se gândească cât mai mult la Iisus,să spună cât mai des măcar “Doamne Iisuse” şicare ajung de sunt mai liberi de cine ştie ce sarcinisociale să practice rugăciunea aceasta. Aţi cititPelerinul rus? Aţi văzut că nu de la început a făcutrugăciunea aceasta neîncetat: la început de 100de ori, apoi de 200 de ori şi pe urmă cât mai des,să se obişnuiască oamenii, că de la o vreme nupoţi să nu pomeneşi numele lui Iisus, nu se maipoate, te scoli noaptea, primul lucru în loc să tegândeşti la altele te gândeşti la Iisus şi spui“Doamne Iisuse” şi sunt atâtea prilejuri şi situaţiiîn care n-ai ce face, în loc să te plictiseşti că trecegreu timpul, mai bine te gândeşti la Iisus şi spui“rugăciunea lui Iisus”. Să vă ajute Dumnezeu,

chiar dacă nu veţi scoate revista regulat, măcarcâte un număr din când în când.

Spuneţi-ne ceva despre Maica Domnului caocrotitoare a isihastului.

Ea este patroana muntelui Athos pentru căe fecioară, iar ei vor să rămână în feciorie. E marelucru să te poţi înfrâna de la cea mai violentă dintrepasiuni, cea mai ispititoare dintre pasiuni, e marelucru; şi dacă nu ajungi la o anumită curăţie depasiuni nu eşti străveziu pentru Dumnezeu, nu auzivocea lui Dumnezeu. Chiar aşa spune şi sfântulChiril. Trebuie să ajungi la o anumită curăţire depasiuni ca să te faci transparent pentru Dumnezeu,să te cureţi ca pe o oglindă, până ţi se vede chipulîn oglindă. Atunci auzi vocea lui Dumnezeu, vocealui Hristos, când eşti mai curat de pasiuni. Cândeşti în pasiuni trăieşti închis în pasiunea respectivă,uiţi de Dumnezeu, nu mai ştii decât de senzaţiaaceea trupească sau de pasiune (lăcomie saualtele), te acaparează cu totul, te închid cu totul.Am văzut societatea aceasta tehnicizată din Oc-cident: omul este tot timpul în maşină, tot timpulaleargă, tot timpul în mişcare, nu mai are vremesă mediteze, să gândească la ceea ce depăşeştemomentul, e pierdut în clipă. Aşa eşti pierdut înorice pasiune, eşti pierdut în clipă.

Maica Domnului a fost modelul curăţiei,culmea curăţiei. Numai aşa a putut veni Hristos -Fiul lui Dumnezeu să se nască din ea. Numai încel curat de pasiuni, numai pe măsură ce te cureţide pasiuni, poţi să simţi prezenţa lui Hristos. Şi eaa putut să aibă pe Hristos mai mult decât toţi, bachiar să-şi dea chiar trupul ei, care era cu totulcurat. Dacă nu ar fi avut ea trupul curat de oricepăcat, atunci ar fi fost şi El ca oricare om, ar fimurit ca noi, din necesitate iar crucea nu ar fiînsemnat nimic. Pentru sectari crucea nu

înseamnă nimic, nu are valoare mântuitoare,

Maica Domnului –patroana Muntelui Athos si ocrotitoarea călugărilor

D. Stăniloae


pentru că ei nu cred în Maica Domnului. Deci dacăIisus nu s-a născut din fecioară, atunci a muritpentru sine. Sectarii evită să spună Hristos, ca şievreii care contestau să spună Hristos, ci Iisus,fiindcă purtau şi alţi evrei numele Iisus. Ei nu-lrecunosc ca Hristos şi de aceea ei susţin naştereaLui dintr-o femeie ca oricare alta. Ei leagă strâns: - faptul că Iisus nu este Hristos; - că crucea nu are valoare; - că Maica Domnului e o femeie ca oricare alta.

Dacă crezi că El este Hristosul, Unsul, Mesia,atunci Cel ce a venit să mântuiască lumea, Cel cee mai presus de toţi proorocii, Cel ce a murit pentrunoi din dragoste, nesilit: - s-a născut din fecioară, din curăţenie; - nu s-a născut ca un om (ce nu exista înainte) cis-a născut Fiul lui Dumnezeu (care exista înainte); - a primit moartea de bunăvoie, a fost mai taredecât moartea şi numai aşa ne-a mântuit.

Dacă nu s-a născut din fecioară atunci nune-a mântuit. Sunt foarte legate aceste lucruri întreele. Pentru sectari aceste lucruri sunt uşuratice,americanii sunt simplişti în aceste lucruri. Ori înînvăţătura creştină acestea sunt lucruri de mareadâncime şi de mare taină. Este foarte importantăînvăţătura despre Maica Domnului pentrumântuirea noastră. Cel ce s-a născut din ea esteFiul lui Dumnezeu Cel ce şi-a luat trup omenescdin ea; a trebuit să fie foarte curată şi nu numai îngândurile ei ci şi în trupul ei, ca să nu ia El nimicnecurat în Sine. Maica Sa fără prihană,neprihănită; aşa a fost şi El.

De aceea călugării şi călugăriţele şi-o iau peMaica Domnului ca patroană. Preoblema aceastaar trebui adâncită de călugări, să fie mereu atenţila toate mişcările din ei, să oprească orice mişcarecare nu e curată, orice mişcare pasionată, delăcomie, de plăcere trupească, să fie întotdeaunacuraţi în gânduri, în sensibilitate. E mare lucruacesta, încât Maica Domnului este o pildă pemtrunoi pentru că noi nu putem să ajungem ca Iisus,dar putem să ne apropiem să fim ca MaicaDomnului. Cu ajutotul ei ne apropiem de Domnul.Numai aşa poate veni Hristos în noi, dacă ne facemşi noi curaţi ca Maica Domnului. Şi ea ne poateajuta să ne facem curaţi ca ea, căci ea e cea maiapropiată de Hristos.

Să ne iubim unii pe alţii. Dacă iubeşti peHristos îi iubeşti şi pe ceilalţi care sunt făcuţi fraţiai lui Hristos. Trebuie să te simţi fraţi cu ei cuadevărat pentru că El e frate cu noi, cu toţi, Elvrea să fie frate cu noi, cu toţi, deci şi noi trebuiesă fim fraţi între noi; din iubirea faţă de Hristostrebuie să urmeze şi iubirea dintre noi. Acesteasunt foarte frumos spuse în Evanghelia lui Ioan.Trebuie şi noi să ne silim să trăim cu Hristos, să-lavem pe Hristos în noi, să avem pe Duhul luiHristos în noi, trebuie să ne silim şi noi. Nu e numaipentru călugări, este şi pentru noi, sigur, cât putemşi noi. Ei sunt culmea, noi suntem treptele mai dejos ale scării, ei sunt pe treptele mai înalte.(Bucureşti, 20 iunie 1990)

Reporter George Căbaş


Istoria religiilorEcumenism.

Astăzi – la răscruce de milenii

Îngăduiţi înainte de toate să fac o mărturisire. Termenul acesta modern, montaj, nu este atâtde poetic, dar realitatea de adineauri, prezenţa pescenă, m-a părtuns până la lacrimi. Văzând acestechipuri de copii şi tineri, parcă îmi venea acelcuvânt şi acel îndemn: “Să ai de-a pururi, omule,inimă de copil neprihănit şi minte de bărtândesăvârşit”. Simţeam la aceşti copii o floare dinacest cuvânt înţelept; erau atât de frumoşi şiluminoşi pe dinafară, dar un vulcan, o furtunălăuntrică ne dezvăluiau sufletele lor. Când vorbeaude viaţă, când de moarte, când de întuneric, cândde o sclipire de lumină. Un cuvânt mi-a rămas laun moment dat: “nu suntem stăpâni decât prinazi“ şi deodată am înţeles acest cuvânt “azi”. Toţivă aduceţi aminte când ne împărtăşim, cum zicem”Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al luiDumnezeu, părtaş mă primeşte “… Astăzi enumele eternităţii. Numele timpului nostru este ieri,azi, mâine. Numele timpului lui Dumnezeu, aleternităţii, este astăzi.

La un filosof apare un gând ca acesta: unsărman păcătos se trezeşte în iad şi-l întreabă peLucifer ce oră este şi Lucifer îi răspunde:eternitatea. Te înspăimântă acest “astăzi” al luiLucifer, astăzi de întuneric. Este, dar “să nu fie”.Pentru Dumnezeu lumina este eternă.

“Astăzi al întâlnirii cu Hristos”... Doamne,pe cât de departe sunt de Tine, tot pe atât deaproape. Pentru că Tu Doamne eşti deolatlă şidistanţă infinită dar şi prezenţă tot atât de infinită.Aşa simţim şi toată furtuna acestor copii. Mărugam în clipa aceea: “Doamne dă-ne putere nouăpăstorilor ... să nu dormim Doamne, să împărtăşim

lumina acestor tineri şi acestui veac. Fă-neDoamne purtătorii sfeşnicului luminii neînserate.Dacă soarele împărtăşeşte lumina şi căldura luiîn chip firesc, muntele puritatea lui, pădurea (brazii)ozonul ei, ajută-ne ca grădina aceasta, paradisulpentru care şi pe care noi am fost rânduiţi să olucrăm, să o păzim, să nu o mai întinăm, să n-omai prihănim, ajută-ne să împărtăşim lumina,căldura, bucuria şi mireasma Ta şi frumuseţea Ta.

Iertaţi-mă că am făcut acest mic excurs,dar e o mărturisire, simt nevoia de mărturisiri. Înistoria Bisericii este şi o categorie de mărturisitori,mari mărturisitori, cu jertfă până la sacrificiulsuprem. Noi să fim nişte smerite mărturisiri alesecolului, ale acestei răspântii, răspântii nu numaide veacuri, căci suntem la o răspântie de milenii.În puţină vreme vom păşi într-un alt mileniu, altreilea, iar pentru noi numărul trei are osemnificaţie sacră. Îngăduiţi să reproduc şi eucuvântul atât de auzit al lui Andre Malraux, darsă vi-l reproduc mai autentic şi anume prinmijlocirea celui care l-a auzit cel dântâi. E vorbade un convertit al timpului nostru, Andre Frossard,membru al Academiei Franceze şi care într-oconvorbire cu Jean Ghideon, alt membru alAcademiei Franceze, publicată în Paris Match,mărturiseşte că era în biroul lui Andre Malraux,când spontan, inspirat, a rostit acest cuvânt,această sintagmă: “Secolul XXI va fi mistic [noizicem “religios” adesea] sau nu va fi deloc“. Vafi mistic în sensul unei iluminări de bine, uneiexplozii a luminii divine în inimile oamenilor. Cuaceastă lumină şi speranţă noi suntem chemaţi sărăspundem la această răscruce, repet, de milenii,a mileniilor.

Iisus Hristos –Calea (modelul) mileniului trei

Umanism - Ateism – Ecumenism - ... - CreştinismPr. prof. Constantin Galeriu


Răul are rădăcini adânci în istorie

Doamne! Într-o seară eram chinuit de gândul: cum e cu putinţă să fie atei şi oameni răi pelume, care-i cauza?! Şi înţelegeam atunci un fapt:oare nu spunem toţi că orgoliul, egoismul,egocentrismul, iubirea luciferică, adorarealuciferică de sine, a produs tot răul în lume? Şiatunci care-i salvarea? Oare acest orgoliu, aceastăadorare de sine, e doar o caracteristică a veaculuinostru? Oare nu cumva veacul nostru e o culmecare a crescut din adâncul altor veacuri? Dacănoi nu vom afla cauza bolii înspământătoare carea însângerat mai mult ca toate secole, secolulnostru, oare vom găsi vindecarea? Vă rog caîmpreună să gândim şi să adâncim această analiză[diagnostic], acum, când noi situăm faţă în faţăSfânta Ortodoxie cu celelalte mărturii creştine,religioase, filosofice şi chiar ideologice, pentru agăsi adevărul şi iubirea, adică ceea ce ne uneşte.M-a întrebat cineva: “Ei, ce crezi dumneata caortodox, adică să vină toţi să intre în staululOrtodoxiei!?”. Oriunde te afli, să creşti în dreaptacredinţă, să creşti în Ortodoxie, în albia ta, să creştiîn adevărul şi iubirea divină a lui Hristos, în Bisericalui dreptmăritoare. Aceasta e calea unităţii.

Dar să revenim la analiza aceasta a timpurilordin urmă, a secolului XX, care a culminat întotalitarism, în ateism, în materialism şi atâteaforme tragice, o culme a tragediei umanităţii. Nueste singur acest secol de vină, rădăcinile sunt maiadânci. Simt uneori că noi trăim acum cevaasemănător cu timpul Renaşterii, acel momentistoric din veacurile XIV-XVI, acel moment încare intelectualitatea, omenii de cultură, au simţitcă libertatea lor a fost frustrată, libertatea degândire, afirmarea omului, a fost înăbuşită. MirceaEliade deplora faptul că Răsăritul, Ortodoxia, nus-a învrednicit de o Renaştere. Noi zicem slavăDomnului că n-am avut Renaştere şi veţi vedeade ce. Berdiaev, vorbeşte de un nou Ev Mediu şigăseşte în Renaştere, zice el, explozia capacităţiicreatoare a omului. Da, în secolul XV şi XVI artaitaliană te uluieşte. M-am aflat şi eu prin anii ’81-’82 la Roma şi am mers la Capela Sixtină. Geniullui Michelangelo te pătrunde, te înfioară. Aşa cumeram îmbrăcat (şi atunci ca aproape de o jumătatede veac) în straiele mele preoţeşti, s-au adunat înjurul meu şi mă întrebau ceilalţi, pelerini sau turişti,ce părere am? Şi am spus: Da, Michelangelo e ungeniu, e un uriaş, dar sursa lui de inspiraţie, nu

este tot atât de genială, nu e sacră. Prea mult apareaceastă lume de aici, ca o îngrăşătorie de sfinţi.Erau atât de graşi toţi, m-au uluit. Eu, fiind venitdin Răsărit, cu icoana sfântului ortodox, simţeamexact ceea ce-a spus Iisus înainte de jertfa Lui:“grăuntele de grâu, căzând pe pământ, dacănu moare, rămâne singur, dar dacă moare multăroadă aduce”.

Vă întrebaţi cum moare bobul de grâu?Mormânt e brazda. Dar vedeţi, aici mormântul nue brazda, ci mai degrabă noaptea de Paşti a bobuluide grâu, pentru că bobul de grâu nu moare ci sejertfeşte, se jertfeşte “carnea” lui, dă hrană spiculuide grâu. De aceea, Sf. Ap. Pavel vorbeşte detrecerea noastră prin moarte ca de o trecerepascală (cuvântul Paşti înseamnă trecere) şi zice:“se seamănă trup firesc şi iasă trupduhovnicesc, se seamănă în necinste şi înviazăîn cinste, se seamănă stricăciune şi urmeazănestricăciune, se seamănă slăbiciune şi înviazăîn putere, se seamănă moarte şi se scoală înînviere”. Nu spune Pavel că se îngroapă ci că seseamănă căci, e ceva în noi care nu moare în veci.De aceea e greşit să spunem despre cineva că “atrecut în nefiinţă” – Doamne păzeşte! Laîntrebarea lui Jean Ghideon “Andre, ţie ţi-e fricăde moarte?” el a răspuns “Nu, nicidecum”. Da,simt parcă întocmai ca un poet al nostru: ce bine esă ştiu că moartea mă dezbracă, însă mă lasă viu.Ori Andre spunea, (ce adânc!): “mă dezbracă dehaina asta care, sărmana, s-a învechit şi parcăn-am reuşit, ca un sfânt, să o fac să devinămoaşte nestricăcioase, dar spiritul meu viu agăsit deplina cale de a se întâlni cu Cel ce Duheste. Cei ce se închină Lui, cu duhul şi cuadevărul să I se închine”. Dar vedeţi, Andreavusese o revelaţie.

Aceasta e icoana sfântului ortodox. În el,corpul din afară se trece iar cel dinăuntru seînnoieşte. Vă veţi întreba, bine dar Răsăritul n-aavut şi el o viziune umanistă? Un mare bizantin,Paul Lumiere, zicea: ”Întreaga gândire aRăsăritului a transmutat conştiinţa umană cătreHristos ... în înălţarea Lui dincolo de aceastălume [aş zice eu “a aparenţelor”] ... întregRăsăritul s-a străduit să vadă lumea dinlăuntruspre afară pe câtă vreme noi apusenii am văzutlumea din afară spre înlăuntru”. Şi mai zice:”Răsăritul a însemnat mult pentru istoria

filosofiei, dar ce-a devenit filosofia antică?


Gândiţi-vă la Socrate, Platon, Aristotel, stoicii,ce-au devenit ei în creştinismul bizantin,răsăritean, ortodox? Adevăraţii filozofi audevenit asceţii, călugării, monahii, sfinţii. Sfinţii,ei au devenit filozofi”.

Fără Dumnezeu omul nu este om!

Sunt trei factori fundamentali angajaţi în orice gândire omenească,: Dumnezeu, lumea,omul ... Ce spune dumnezeiasca Scriptură la carteaFacerii 2, 7: ”Şi a luat Dumnezeu ţărână dinpământ şi l-a făcut pe om” ( Adam înseamnă“din pământ” ). Dar mai spune ceva scriptura:”...şi a suflat în faţa omului suflare de viaţă şis-a făcut Adam suflet viu”. Vă rog, când veţicăuta acest verset şi veţi găsi acolo scris “fiinţăvie” în loc de “suflet viu”, să nu citiţi acolo fiinţăvie. E tot o influenţă a Apusului, e o traduceredupă apuseni. Fiinţa e vie, toţi o ştim asta. Numaisufletul poate să fie viu sau mort. De aceea vorbeaGogol de suflete moarte. Şi Scriptura o spune: “îţimerge numele că trăieşti dar eşti mort”. Sufletulviu e suflet purtător de har. De ce în ziua Învierii,Iisus, intrând la ucenici prin uşile încuiate, cel dântâilucru care l-a făcut, după ce a spus “Pace vouă”,a fost că a suflat asupra lor suflare şi a zis: ”LuaţiDuh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele se vor iertalor, cărora veţi ţine vor fi ţinute”? Păcatul ne-adespărţit de Dumnezeu [iar plata lui este moartea].Fiul lui Dumnezeu spune atunci: Ucenicii Mei,păcatul ne-a despărţit, acum luaţi Duh Sfânt şi veţiierta altora păcatele şi Duhul Sfânt va înfăptui dinnou unirea şi comunicarea între Mine şi voi.

Vă rog, cutremurat vă spun, să vă rămână îninimă acest fapt, atât din ziua cea dintâi a primiriiDuhului Sfânt de către Adam cât şi din ziua celuide-al doilea Adam, când au primit ucenicii DuhSfânt, pentru că acesta e statutul omului, statutulfundamental. O spun înfiorat şi cu conştiinţa căaceasta e problema capitală a omului, a condiţieiumane. Omul nu este om fără Dumnezeu. Fărăsuflarea Duhului Sfânt în el, omul e mutilat,dezrădăcinat. Dacă-ţi îţi tai rădăcinile, ai murit.

Dumnezeu ”l-a făcut pe Adam din pământ”dar a suflat Divinul în el, harul divin, şi atunci Adams-a făcut suflet viu, s-a făcut deodată ceresc şipământesc. De accea spune Sf. Vasile cel Mare:”Omule, caută la rudenia ta cea de sus”, iar unmedic, om duhovnicesc, Angelus Silesius: ”Omule,tu devii ceea ce iubeşti: iubeşti pământul devii

pământ, iubeşti pe Dumnezeu, cerul, deviiceresc, dumnezeiesc”.

Apusul = Să atingem cerul desăvârşindpământul

Omul Evului Mediu a dorit pământ mai mult. Nu trebuie să tăgăduim civilizaţia terestră aApusului căci este uimitoare. De aceea mulţi dincei din Răsărit o pizmuiesc şi aleargă după ea. Nujudecăm. Vă rog, nu luaţi cuvăntul nostru ca unfel de osândire. Ce spune Avraam: ”vierme suntşi nu om”. Ar putea un vierme ca mine săosândească o civilizaţiei terestră atât destrălucitoare?! Şi acolo sunt minţi şi spirite carerefuză sau care văd calea pe care să meargă.Thailard de Chardin spunea: ”să atingem ceruldesăvârşind pământul”, deci strălumina în el dorulde ceresc pentru că simţea că acest pământesc,această autonomie a raţiunii, acest orgoliu al omuluicare a mutat centrul în el, este al omului descentratdin Dumnezeu. Priviţi falsul cel mai tragic alcondiţiei umane: ca prin orgoliu să faci din tine uncentru. Ce înseamnă egocentrismul? Nu numai eulmeu proclamat ca centru, ci atunci când fiecarevrea să fie un centru, pentru că prin despărţireade Dumnezeu fiecare e un eu, un centru. Dar dacăeu sunt centru, ceilalţi semeni ai mei sunt pe postde sateliţi. Şi cine se doreşte sau consimte sărămână pe post de satelit?! Şi atunci, de aicicoliziunile.

Când a fost vorba de unirea celor două firi înHristos (la Calcedon, în 451), atunci s-a formulatteologic că unirea între dumnezeiesc şi omenescîn persoana lui Hristos, Dumnezeu-Cuvântul, s-afăcut în chip neschimbat neamestecat,neîmpărţit şi nedespărţit, adică n-a fost absorbităfirea umană în firea dumnezeiască, dar n-a fostnici doar unire morală ci o comuniune, oîntrepătrundere între dumnezeiesc şi pământescdar fără să-şi piardă identitatea vreuna din ele.Dacă de-a lungul Evului Mediu s-ar fi păstratidentitatea şi a firii umane, dacă n-ar fi fostînăbuşită într-un anumit fel, atunci nu s-ar fi produsreacţia Renaşterii (în Răsărit s-a păstrat aceastăidentitate a firii umane şi astfel s-a putut afirmateologic). După acest strigăt chinuitor al Renaşterii,acest strigăt de afirmare al eului, al raţiunii mele,care a fost înăbuşită, nu s-a putut ca ea, încapacitatea ei creatoare, să-şi dea toate forţele

ei. Erau chinuiţi; despre Boticelli, de pildă, se


spune că madonele lui, care aveau şi chipulmaicilor, părăsesc cerul, iar femeile lui părăsescpământul. Era deci această luptă între ceresc şipământesc. A urmat apoi filosofia, unită într-unfel cu teologia, cu religia: teismul. Nu maipomenesc de Reformă, care a pus accentul tot peindividualism, pe afirmarea raţiunii individuale; deşiLuther o numeşte “doamna raţiune”, în adânc eraindividualismul care vroia să se lupte împotrivaoricărui absolutism; şi aşa s-a născut aceastăproliferare de grupuleţe creştine, o fărămiţare. Pelângă aceasta un alt curent a apărut, teismul, uncurent teologic filosofic care nu putea refuza peDumnezeu. Voltaire, Diderot, Rousseau erau teişti,vroiau o religie naturală, o religie filosofică în caremărturiseau că Dumnezeu există ca un Creator,că a imprimat legile Lui creaţiei şi apoi creaţia sedezvoltă liberă aşa cum un tată îşi lasă liber copiii.

Crescând afirmarea autonomiei raţiunii, dupăindividualismul care a fărămiţat unitatea (chiarşi pe cea religioasă) în anumite părţi ale lumii, dupăteismul sec. XVII-XVIII, după raţionalismulsecolului XVIII, urmează pozitivismul secoluluiXIX ... care dă naştere colectivismului ateu ... şiajungem în al XX-lea secol de creştinism, cutotalitarismul, comunismul, ateismul. De laumanismul Renaşterii am ajuns la cel mai inumansecol din întreaga istorie a umaniţăţii, cel maiînsângerat secol, deoarece această lume s-adezrădăcinat de Dumnezeu.

Copiii noştri au învăţat în ultimele deceniidespre natură, în locul lui Dumnezeu le-a fostimpusă natura, dar nu natura în frumuseţea ei, îndiafonia ei divină, aşa cum o vedea psalmistulDavid când spunea “cerurile spun slava luiDumnezeu“, ci natura în conul de umbră alegoismului uman, care a prihănit-o, a poluat-o. Daucuvântul lui Einstein, marele om de ştiinţă, carespunea: “O! Dacă am vedea lumea aceasta cuochii lui David” (sau cu ochii lui Keppler, careera credincios). Dar cu ce ochi să vezi lumea?Mi-aduc aminte de un cuvânt al lui Gustave deBonn: “Lucrurile din lume pentru noi sunt sauoglinzi sau ferestre“. Sau ferestre prin careprivim spre Creator şi spre natură (Creaţie) sauoglinzi prin care te contempli pe tine şi te guşti totpe tine. Martin Bubber făcea distincţie între iubireşi poftă. E radicală deosebirea între iubire şi poftă.În poftă te guşti pe tine, în iubire te gândeşti lacelălalt, la binele lui, la bucuria lui. Când vezi

natura prin pofta ta egoistă, atunci ea nu mai enici Dumnezeu, nici opera ta, ci locul tău deprofanare, de poluare şi de distrugere prin care şitu te distrugi.

Deci în locul lui Dumnezeu au pus natura, înlocul spiritului la baza existenţei au pus materia, înlocul revelaţiei dumnezeieşti am pus ideologia (darcâte ideologii!), în locul creaţiei, al actului creator,au pus evoluţia, libertatea făpturii. (Dar libertateade a face rău nu mai e libertate ci robie faţă derău. Spusese Mântuitorul care e conţinutullibertăţii: ”Adevărul vă va face liberi“. În Ioan:8, 32 se spune “Fiul omului vă va face pe voiliberi”. Firea umană are libertatea ei dar în acordcu conţinutul, cu Duhul, căci unde e DuhulDomnului acolo este libertate). Spiritul (şi gândirea)ar fi deci produsul naturii, al materiei superiordezvoltate, al evoluţiei creierului. Dar, orice s-arspune, fenomenul interior al conştiinţei, deci şi alspiritului, nu e produsul creierului ci cauzacreierului. Ştiinţa chiar, ne spune că, în ultimainstanţă, nu mai întâlnim nici materie, nici energie,ci un câmp informaţional. Iar Kant spunea că noivedem fenomenul dar nu vedem “lucrul în sine”.Lucrurile în sine sunt seminţele divine ale acestuicâmp informaţional. Iată cum oamenii de ştiinţăajung acum în pridvorul Împărăţiei lui Dumnezeu,în pridvorul Sfintei Sfintelor.

Altă eroare înspăimântătoare: în loculpersoanei a fost pusă masa [de oameni], masacare striveşte persoana creatoare de valori, iar înlocul iubirii dumnezeieşti a apărut lupta pentruexistenţă şi ura. Prin anii ’50, cei de vârsta meavă aduceţi aminte, apărea prin ziare “sfânta ură”.Doamne, sfânta ură, dacă în ură poate fi sfinţenie.Şi în sfârşit în locul lui Dumnezeu omul s-a instituitomul Dumnezeu, omul fără Dumnezeu,dictatorul, ultima expresie tragică, pentru că întreateism şi dictatură e o legătură de nedesfăcut. Dece? Cum să unifici îndividualităţile, când fiecarevrea să fie un eu orgolios, cum să le unifici? S-apulverizat lumea, s-a fărămiţat, iar în acest tip defărămiţare nu e cu putinţă unirea şi atunci se instituiedictatorul, care-şi impune el opinia lui (sărmanalui opinie luciferică) în această fărâmiţare, pentrucă omul nu poate trăi fără unitate. Un savant alveacului spune într-o carte apărută în 1990: “e oexigenţă a spiritului uman de a avea oreprezentare a lumii care să fie unificată şi

coerentă. În lipsa acesteia apar anxietatea


şi schizofrenia” (ruptura în bucăţi). Lumea apareca o oglindă spartă în bucăţi aşa cum şi pentruschizofren –sărmanul- lumea nu mai are unitateinterioară; ideile, gândurile, cuvintele lui sunthaotice.

Iată ce spunea un filosof: “omul arhaicvorbea cu cosmosul, omul Evului Mediu vorbeacu Dumnezeu, omul timpurilor modernevorbeşte cu el însuşi“. Sărmanul om! În trecut,în Răsărit era o unitate desăvârşită între cult şicultură, între ortodoxie şi lumea intelectuală. Maimult, atunci când în Apus oamenii strigau împotrivabisericii, a credinţei, a revelaţiei, a lui Hristos, unConstantin Brâncoveanu, cu toată familia lui,moare ca martir pentru Hristos, pentru ortodoxie.Acesta este un fapt uluitor, un fapt care pentruApus ca şi pentru Răsărit trebuie să fie văzut caun semn anume, că şi noi avem ceva de dăruitApusului, spiritualitatea, dreapta noastră credinţă,sfânta noastră credinţă. S-a petrecut mai pe urmăşi la noi o ruptură datorită tot influenţelor din Apus.Intelectualii s-au mai despărţit niţel de credinţă, avenit lupta cu fanariotismul, apoi secolul XIX, etc.Între cele două războaie mondiale însă, dupăscepticismul intelectualităţii, m-am bucurat nespuscă a apărut un scriitor, un gânditor, un poet -Nichifor Crainic- care a preluat revista apărută înTransilvania (la Cluj), Gândirea (care era subconducerea lui Cezar Petrescu), şi a făcut din eaun locaş sacru; acolo colaboratorii Gândirii, auservit cu condeiele cele mai bune ale neamului şişi-au mărturisit credinţa. Eu sunt un smerit martoral acelor vremuri. Eram student. Pe Crainic l-amavut profesor şi mi-am făcut cu el teza de licenţă,despre îndumnezeirea omului. Mi-a oferit, prinmijlocirea lui, şi o bursă la Academia din Berlin,dar nu am putut-o fructifica; eram în timpuluirăzboiului şi nu am putut obţine viză şi a trebuit sămerg la armată, în acele momente tragicecunoscute de toţi. Când am văzut acum reapărândGândirea, am socotit-o ca un semn al timpuluinostru. Să o susţinem. Noi am iubit toţi Gândirea,acolo unde scriau I. Petrovici, Blaga şi Motru,chiar şi Călinescu şi T. Vianu, pentru care am oveneraţie ca filosof al culturii. Acest suiş dinadâncuri către religie, între cele două războaiemondiale, a produs o revenire tainică la matcă:vezi Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, PetreŢuţea (al cărui suflet se înalţă acum din lumină înlumină), Eliade, Noica şi toţi ceilalţi.

Natura omului este divin-umană

Când un hinduist a trecut la credinţa creştină şi cei din jur l-au osândit (de ce ai făcutaceasta?) el a spus “De-a lungul miilor de anitot suspinul nostru a fost de jos în sus, să nesuim noi spre Dumnezeu. Dar în Hristos, acoborât Dumnezeu la noi, a coborât El la noişi ne-a descoperit acest fapt”. Rogu-vă, săsimţim şi să trăim acest fapt anume: divin-umanule definiţia noastră, divino-umanitatea e naturanoastră, condiţia existenţei noastre, iar nu simpluumanitatea. Încă de la început omul a fost creatdupă chipul lui Dumnezeu şi în vederea uneinesfârşite asemănări cu El. În cap.IV al cărţiiFacerea se tânguie Dumnezeu, I-a părut rău luiDumnezeu că l-a făcut pe om şi a zis: “nu vaodihni Duhul meu în oamenii aceştia pentru căsunt numai trup”. Au căzut în această stare de anu mai vedea decât trup şi cu ochii trupeşti de anu vedea decât numai huma, pământul şi a pierdelegătura cu spiritul, cu adâncul existenţei. Aceastae tragedia secolelor. Atunci de ce a venit Hristosîn lume? Tocmai ca să restaureze, prin unirea Fiuluilui Dumnezeu cu omenescul. Dumnezeu S-a făcutdeci şi om.

Maica Domnului a oferit lui Dumnezeu naturaumană, reţineţi: numai natura umană, pentru că n-a fost implicat păcatul. Şi de aceea Hristos e Fiullui Dumnezeu. În Hristos, nu e nici păcatul luiAdam, nici al lui Cain. Noi în simbolul credinţeispuneam că Hristos e Dumnezeu adevărat şi omadevărat. De unde este om adevărat? Din sânulMaicii Domnului. Asta spune extraordinar de mult,spune că în Maica Domnului, deci în feminin, eîntreaga natură umană, pentru că Hristos a fostîntreaga natură umană.

Iisus Hristos–Icoana umanităţii adevărateşi calea (modelul) mileniului trei

Trăim la o răscruce de milenii. Ce e de făcut? Renascentiştii au ales umanismul păgân ca

model şi care ne-a dus la cel mai inuman secol dinistoria lumii, al XX - lea, cel mai însângerat. Douăîntrebări fundamentale se pun. Prima: Ce fel deumanism alegem noi astăzi? Dacă vorbeşti deumanism trebuie să oferim un model de umanitate,ori pe umaniştii necredincioşi, atei, care mai aparşi azi în Apus, îi întrebăm: ce model de umanitate

oferiţi lumii? Arătaţi-ne în toată istoria lumii un


singur om fără pată, fără conştiinţa pătată, fărăsânge. Atunci unde va duce umanismul vostrupăgân? La o nouă şi poate şi mai epocală distrugerea lumii.

Eminescu în ajunul Paştilor 1881 a scris înTimpul “Şi iarăşi clopotelor bat“ şi spune el acolo:“De 2000 de ani Evanghelia blânduluinazarinean este şcoala după care învaţăumanitatea “ Au mai fost şi alţii care au revendicatînţelepciunea: Buddha, Socrate, stoicii. Darelementul esenţial pe care-l sublinează El estejertfa din iubire pentru alţi, şi atunci el ne descoperăicoana supremă a umanităţii. Zice Eminescu: “neva ajuta ştiinţa să ne uşurăm braţele, dar pentrua deveni mai buni nimeni nu ne va ajuta decâtHristos“. Sunt fericit că un român a putut spuneaceastă mărturie, care poate sta alături (căci estecel puţin egală) cu a lui Dostoevski, care spune că“fără Dumnezeu e permis orice “ - şi aşa ajunsomenirea să devină propriul ei asasin.

Acum, norma umanităţii, s-o spunem cu tărie,e divino-umanitatea noastră, atât prin obârşianoastră, prin actul creator, că ne-a zidit Dumnezeudupă chipul Lui şi în vederea unei nesfârşiteasemănări cu El, cât şi prin restaurarea noastrăîn Hristos, în care s-a unit cerescul cupământescul, divinul cu umanul, în persoana luiDumnezeu Cuvântul. Aceasta e legea noastră,norma noastră, acesta e umanismul adevărat.Modelul nostru nu e simplu uman ci divin-uman,nu e simplu omul ci Dumnezeu-omul, este Hristos.Fără Dumnezeu noi nu mai suntem oameni.

Şi în istoria religiilor, Eliade (tot un românavem mângâierea s-o spunem) a arătatneîndoielnic că sacrul, divinul, nu e o achiziţieistorică în descoperirea omului ci, în sacrul din el,omul se descoperă pe sine. Sacrul e constitutivcondiţiei umane, divin reconstitutiv condiţiei umane.Chipul lui Dumnezeu în om (şi Dumnezeu) ni sedescoperă ca adevăr, ca iubire mai ales şi cafrumuseţe. Spune Sf. Apostol şi Evanghelist Ioanîn epistola 1-a la cap. 5: ”Dumnezeu e lumină şinici un întuneric nu e în El“ iar la cap.4, 8:“Dumnezeu este iubire”. Dumnezeu este lumină,lumina adevărului şi iubire. Chipul lui Dumnezeuîn mine este constituit din adevăr şi din iubire.

Adevărul şi iubirea reprezintă chipulluiDumnezeu, chipul meu,

Adevărul şi iubirea reprezintă originea mea,Adevărul şi iubirea reprezintă firea mea,

Adevărul şi iubirea reprezintă definiţia mea,Adevărul şi iubirea reprezintă sănătatea mea.

A cădea din adevăr şi iubire reprezintă o căderedin sănătatea mea, din firea, din definiţia mea.

Cum au zis părinţii: iubeşte pe păcătos, urăştepăcatele lui, nu te lăsa contaminat de răul, devrăşmăşia lui, ci tu trebuie să-l contaminezi culumina iubirii din tine; să fii încredinţat şi să lupţipentru ca nu răul să fie contagios în lume ci binelesă-l fac contagios în lume şi să-l fac împărtăşindu-mă din bine, din iubirea divină.

De ce sunt oamenii necredincioşi?

Mi-am pus întrebarea chinuitoare, a doua: De ce sunt unii din oameni necredincioşi?

– căci necredinţa este tragedia ateismului, tragediatragediilor. Cum e cu putinţă să se meargă pânăacolo încât să se spună că un credincios e înapoiat,e retrograd, e iraţional şi că ei, necredincioşii, suntraţionali? Evanghelia lui Ioan spune: “La începutera logosul [raţiunea] şi toate prin logos[raţiune] s-au făcut”. Noi aşa am spus-o de 2000de ani şi mai înainte dar dumneavoastră, filosofiiateişti, spuneţi că lumea e întemeiată pe forţa oarbăşi hazard (fără logos, fără raţiune divină). Adicăîn locul lui Dumnezeu aţi pus hazardul. Puneţi într-o uzină hazardul şi vedeţi ce haos o să iasă acolo.

Orbul Bartimeu pe care l-a vindecatMântuitorul, era orb trupeşte însă adâncul din elnu era orb, el ştia că Iisus e Fiul lui David, el vedealăuntric. Dar ceilalţi erau orbi, în ceilalţi era maigravă atrofierea sacrului, a divinului, ei nu-l“vedeau” pe Fiul lui David.

Îngăduiţi să vă dau mărturia unui savant; evorba de Darwin. Darwin la bătrâneţe primeşte oscrisoare de la o doamnă, care scrie: “DomnuleDarwin, ne-ai vorbit dumneata despre multedin lumea asta, dar spune-mi ceva: desprecredinţă ce poţi să-mi spui?”. Darwin i-arăspuns: “În copilăria mea, în adolescenţa mea,mergeam şi eu la biserică cu bunica mea şi mărugam şi eu dar furat de cercetarea ştiinţifică alumii am fost răpit în ea şi s-a atrofiat în minesimţul divinului”. Aici e tragedia, omul e fiinţăspirituală. Să nu uităm: omul de la început a primitsuflare divină de viaţă dar ascultând cuvântulşarpelui s-a despărţit de Dumnezeu şi a devenittrupesc, a căzut în superficial. De aceea spuneScriptura “I s-a făcut lui Adam haină de piele“,adică a rămas doar la nivelul pielii, la nivelul cojii,


de aceea un teolog răsăritean (Florenski) spunecă “în iad oamenii devin nişte coji“. Vă aduceţiaminte ce îi spune Mefisto lui Faust: “Tu nu temulţumeşti cu suprafeţele, tu cauţi esenţele“. Omulmodern care vorbeşte cu el însuşi a devenit o coajă,săracul.

Adam a primit Duh Sfânt, apostolul a primitDuh Sfânt, sfinţii în Duh Sfânt l-au întâlnit peDumnezeu. Pe lângă simţurile trupeşti (alecondiţiei umane şi specificului uman) au simţuriduhovniceşti. În sărmanul ateu s-a stinssensibilitatea spirituală, simţirea duhovnicească.Asta e tragedia. Pe Dumnezeu şi pe aproapelenu-l mai simte sărmanul, doar în adânc maiizbucneşte câte un strigăt. S-a stins. Un filosof alsec. XVII spunea: “Nimic n-am în mine decâtce-am privit“, adică ce a intrat în el din afară prinsimţuri, prin ferestrele trupului. Dar şoapta Duhuluin-o mai auzea săracul. Eşti între două lumi, darlumea din afară îţi vorbeşte, te asaltează cuzgomotul ei. De aceea unei sfinte a grăit Dumnezeuşi a spus: “Lumea Mea face atâta zgomot laurechile tale încât glasul Meu nu-l mai auzi “.Omul modern vorbeşte cu el însuşi şi nu mai audeglasul lui Dumnezeu, s-au atrofiat în el simţurileduhovniceşti, ochii gândului. Dar nu în toţi.Reproduc aici adânca poezie a unui poet englez,Eliot:Până ochiul nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi văzut,Până urechea nu ia foc / glasul lui Dumnezeu nu

poate fi auzitPână mintea nu ia foc / Dumnezeu nu poate ficunoscutPână inima nu ia foc / Dumnezeu nu poate fi iubitPână limba nu ia foc / Dumnezeu nu poate fimărturisit“

Doamne ce foc ne-a adus Iisus: “Foc amvenit să arunc pe pământ şi nu doresc decât cael să ardă”. E focul Duhului Sfănt. Duhul Sfântcare creşte în noi e sensibilitatea spirituală, simţireaduhovnicească. În Duh Sfânt s-a întrupat Fiul luiDumnezeu şi în Duh Sfânt (de la Cincizecime) iachip Dumnezeu în noi. Se întrupească chipul luiDumnezeu în noi şi aşa îl simţim, îl auzim peDumnezeu. Pe sărmanii fraţii noştri atei să îiplângem, să îi compătimim. S-au atrofiat. O misiunea Bisericii, a Sfintei Ortodoxii, este ca în DuhulSfânt să mărturisim oamenilor de astăzi prezenţalui Dumnezeu în lume, să deschidem inimile copiilornoştri, să îl facem cunoscut pe Hristos - luminacunoştinţei şi soarele dreptăţii, pe Hristos -Dumnezeul nostru, Dumnezeu şi om, icoanaumanităţii noastre adevărate.

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,luminează-ne şi fă-ne să simţim în Tine luminanestinsă a adevărului şi a iubirii, care să salvezelumea şi să întâmpinăm al treilea mileniu în faţaTa Doamne, a luminii şi iubirii tale, noi neamulromânesc şi toate neamurile pământului,reumanizate şi reîncreştinate. Amin. (Sibiu)


Stiintã si religie. Medicinã crestinã

Asa zisele Terapii psihiceRoy Livesey

,

,,

Hipnoterapia

În domeniul acestor terapii cea mai cunoscută este HIPNOTERAPIA. Ea foloseşte HIPNOZA, otehnică acceptată într-o măsură tot mai mare de corpulmedical. Pe de altă parte, creştinii sunt aproape cu toţiide acord între ei că hipnoza deschide porţile pentruduhurile rele. Emile Kremer consideră chiar că ar fi ceamai “eficientă” cale în acest sens. În cartea sa “EyesOpened to Satan’s Subtlety” (Ochi deschişi la vicleniilelui Satan), carte tipărită deja în şapte limbi, Kremer arede spus următoarele despre hipnoză:

“Multă şi mare pagubă se face sufletului în felulacesta, pe lână faptul în sine că spiritul pacientuluiajunge într-o legătură directă cu puterile oculte,spiritiste şi hipnotice care îl stăpânesc. Aceastăstrăveche artă orientală a sugestiei şi hipnotismului,care este de origine demonică şi a fost folosită înmagie şi divinaţiune (ghicitoare şi oracole) de celemai multe popoare din antichitate, a reapărut subaparent inofensivul clopot al “ştiinţei moderne” şipavează drumul pentru metode moderne similare de“tămăduire” şi înşelătorie. Prin completa eliminarea voinţei (personale) şi a controlului conştient asuprasimţurilor, hipnoza este cea mai eficace metodă de adeschide porţile tuturor categoriilor de duhuri rele.”

Cu reclamă asigurată în multe locuri şi expuse sprevânzare în unele magazine de hrană favorabilăîntreţinerii sănătăţii (Health Food Stores), găsimCASETE AUDIO pentru AUTO-HIPNOZĂ (self-hypnotisis tapes). Mult apreciate de cei care nu au avutcurajul să dea ochii cu un hipnotizator, ele se dovedesca fi extrem de primejdioase.

Să ţinem ochii deschişi la subtilităţile lui Satan!Putem constata şi în acest caz introducerea unor formulesonore SUBLIMINALE care ar promova ceea cenegustorii descriu drept “un nou şi strălucit conceptde auto-perfecţionare şi auto-tratament”. Freudconsidera că subconştientul controlează cea mai mareparte a vieţii omului. Cei care îşi cumpără casete cuauto-hipnoză doresc să constate anumite schimbări înviaţa lor, iar benzile cu înregistrări subliminale care auimpact direct asupra subconştientului par să ofere orezolvare facilă a acestei dorinţe. La nivelul conştient,tot ceea ce înregistrăm în auz este vuietul, oceanul sauciripit de păsărele!

“Tâlharul nu vine decât ca să fure şi să ucidă şisă strice… Eu am venit ca lumea viaţă să aibă şi maimultă să aibă… (In. 10,10).” Satan urmăreşte ca noi săajungem într-o stare de pasivitate, indiferent de“tehnica” pe care o adaptăm: yoga, hipnoză, meditaţietranscendentală, etc. Când ne auto-abandonăm în acestfel, îi dăm o şansă deosebită diavolului – Satan este unfanatic al “legalismului” şi demonii lui consideră înaceste cazuri că au dreptul să ne stăpânească. Metodasau tehnica în sine e mai puţin importantă pentru ei –fundamentală e acceptarea principiului implicat în ele.

Meditaţia

O altă metodă: MEDITAŢIA. Cui îi reuşeşte, nu-imai trebuie nimic altceva ca să întoarcă

comutatorul şi “să stingă lumina”. Atenţie! Este vorbade o contrafacere a “meditaţiei” din creştinism, careeste ceva cu totul diferit. Meditaţia a fost făcutăcunoscută publicului larg de membrii formaţiei Beatles.Ei au asigurat publicitatea pentru MEDITAŢIATRANSCENDENTALĂ, care a ajuns acum o afacerefoarte rentabilă, de multe milioane de dolari. Efectulmeditaţiei este fie golirea minţii, fie concentrarea ei totalăasupra a ceva. Dar care este orice altceva decât gândulla Dumnezeu. Mintea se deschide şi este luată înstăpânire de diavoli. Meditaţia merge dincolo de minteacugetătoare, de mentalul raţionând. Îl transcede. Ni seoferă acum un “service” complet (texte explicative şiinstructori) pentru toate tipurile de tehnici – de la mantrepână la aparatură de monitorizare a procesului – toatepentru a uşura şi accelera drumul practicanţilor sprestările de conştiinţă respective.

În ceea ce priveşte experienţa noastră personală,voi aminti că am folosit un foarte sofisticat encefalograf(EEG) ca sprijin în antrenamentul obţinerii undelorcerebrale alfa şi a stărilor de meditaţie superioare.Meditaţia transcendentală (MT) este deosebit depericuloasă. Nu a fost ea pentru Beatles primul pas dupăexperienţa drogurilor? Putem constata o situaţie paralelăîn practica medicală din prezent. Cunoaştem, de pildă,un caz din luna mai a anului 1984, când doctorii dintr-un spital au convins pacienţii că seninătatea minţiiobişnuită prin MT este o cură mai bună decât cea prin

droguri. Se susţine că oficializarea tratamentului în


MT de către Serviciul Sănătăţii Publice şi prescrierea eiîn reţete, ar economisi fonduri băneşti însemnate,cheltuite altfel pe medicamente. Cât o să mai durezepână în momentul în care politicienii vor exploataaspectele economice ale unor astfel de propuneri?...

Se pare că cca 130.000 de oameni practică în prezentMT în Marea Britanie. Un număr crescând de medici oaplică ei înşişi şi o recomandă pacienţilor lor. Mai multesute de cadre medicale s-au asociat pentru oficializareaMT sub egida Serviciului Sănătăţii Publice. Pentru astfelde motive este potrivit să consultăm chestionarul-test,citat anterior din cartea dr. Keith Sanders şi bazat pelucrările lui Christian Szurisa şi publicat într-un articoldespre MT din “Pacemaker” paspunsul la cele 6 întrebăriconstituie un studiu plin de învăţăminte. Le reproducemîn continuare în întregime, împreună cu concluziiledictonului:1. Rezultatele ce se pretind a fi obţinute corespundrealităţii?

Deşi s-a afirmat mult timp că MT nu poate fi supusăunor testări obiective, totuşi există date publicate înreviste de mare seriozitate ca The Lancet şi BMJ, demedici ca de ex., dr. Patel care atestă că MT a produsschimbări psihice benefice la un nivel măsurabil încondiţii de acurateţă ştiinţifică acceptabilă în ceea cepriveşte:- reducerea ritmului cardiac- reducerea ritmului respirator- scăderea consumului de oxigen- scăderea tensiunii arteriale- schimbări în rezistenţa electrică a pielii sugerând ostare de relaxare- schimbări în encefalogramă (pentru ritmul alfa)- reducerea nivelului lactozei în sânge

Din punct de vedere strict clinic, MT ar putea săajute în ceea ce priveşte stressul şi hipertensiunea.2. Există o bază ştiinţifică raţională pentru terapie?

Faptele prezentate mai sus vorbesc de la sine.Mentalul controlează multe din funcţiile corpului –relaxaţi mintea şi corpul va beneficia. E greu de presupuscă un om de ştiinţă creştin ar putea avea ceva deobiectat.3. Care este elementul eficace: metode (tehnica) sauprincipiul (teoria)?

La acest punct începem să avem suspiciuni faţăde MT. Dacă ne-am referi numai la modificările psihiceconstatate, MT nu este, printre terapiile de relaxare, unicatehnică ce determină astfel de efecte. Strategiile de “auto-reglaj”, ca, de ex., biofeedback-ul sau relaxareamusculară progresivă, sunt în mod cert tot atât deeficiente. Din punct de vedere medical, MT nu înseamnănimic special. Dr. Herbert Benson, profesor asociat laHarvard Medical School, care a avut o contribuţiemajoră la primele cercetări medicale asupra MT,propune, de altfel, o metodă extrem de simplă (să te

relaxezi şi să repeţi în gând mereu cuvântul “unu”), caremetodă dă exact aceleaşi rezultate, poate fi învăţată într-un minut fără plata nici unui “onorariu”, fără nici oINIŢIERE în Mediaţia Transcendentală (MT)”. Dealtfel,poate că a sta întins pe sofă cu o carte bună sau a teocupa în linişte de grădiniţa din spatele casei sunt totatât de eficiente pentru obţinerea unei stări de relaxare!

Deci, metoda, tehnica în sine, este motorul,elementul care asigură succesul şi nu principiul.4. Ce concepţie asupra lumii implică asumareaterapiei?

Maharishi Mahesh Yogi s-a născut prin 1918 încentrul Indiei şi aparţine castei militarilor (kshatriya). Secunosc foarte puţine date despre prima parte a vieţiisale, până în 1940 când a absolvit cursurile facultăţii defizică la Allahabad University (Bachelor’s degree inphysics). Până în 1983 a sorbit din plin iluminarespirituală” de la un guru, Swami Brahmenanda Saraswati(“Guru Dev” – “Învăţător divin”, mai pe scurt). A învăţatde la el esenţa tehnicilor yoga pe care, ulterior, le-asimplificat şi le-a oferit lumii sub denumirea de MeditaţieTranscendentală. După ce a murit Guru Dev, monahulMahesh a petrecut doi ani prin peşterile din Himalaya,meditând şi intrând în comunicare cu “RealitateaUltimă”, înainte de a coborî de sub piscurile înzăpeziteca auto-proclamat “maestru” cu titlul de “Maharishi”(Mare Înţelept) “Mahesh” (numele de familie) “Yogi”(adică unul care a realizat deplina unire cu Zeul).

Dar India este plină până la refuz de MaeştriSpirituali. Cu multă perspicacitate Mahesh a găsit osoluţie: a plecat în Occident, unde “oamenii obişnuiescsă accepte lucrurile repede”, pentru a-l cita chiar pe el.California anilor ‘60 şi grupul Beatles i-au asigurat faimaîn acea lume occidentală.

Meditaţia Transcedentală este un camuflaj pentrureligia hindusă. Spaţiul nu ne permite să prezentămproblema în toate detaliile ei, ci doar câteva elementeorientative:

Înainte de începe orice învăţătură despre MTdiscipolul trebuie să aducă o ofrandă formată din fructe,flori şi o batistă albă, curată. Cu darurile în mâini, desculţ,păşeşte până în faţa unei fotografii sau statuetereprezentându-l pe Guru Dev (Divinul Învăţător) şi esteinvitat să facă o plecăciune adâncă în faţa ei. Apoi, înprezenţa discipolului instructorul “uns” personal deMaharishi (fiecare instructor de MT este numit deMaharishi personal) intonează într-o atmosferă desolemnă veneraţie un imn de laudă în limba sanscrită.Traducerea imnului într-o limbă cunoscută învăţăceilornu se face niciodată în cadrul ceremoniei. Iată ce rosteşteinstructorul lui Maharashi:“Guru (=Învăţătorule) aflat în splendoarea luiBrahma,Guru (=Învăţătorule) aflat în splendoarea lui Vishnu,

Guru (=Învăţătorule) aflat în splendoarea


deplinătăţii transcendentale a lui Brahman,Ţie,Ţie, lui Shri Guru Dev împodobit cu toată slava,Ţie mă închin!”

Deci este vorba în mod clar de un act de venerarea zeilor tradiţiei hinduse şi este deosebit de important săfim conştienţi de faptul că instructorul de MT considerăpe Guru Dev şi, foarte probabil pe Maharishi, dreptdivinităţi!

MT a negat public în mod constant că ar fi ofilozofie sau o religie, iar cu privire la creştinismMaharishi nu a spus decât că un “creştin practicant alMeditaţiei Transcendentale va fi un mai bun creştin”.În ciuda acestor afirmaţii, comentariile cu titlu privat aleunor persoane implicate în MT, nu ne mai lasă nici oîndoială: MT este o religie. De altfel, instanţele juridicedin SUA şi Comitetul de Etică Medicală din Danemarcaau definit în mod oficial Meditaţia Transcendentală careligie şi nu ca terapie medicală.

Pentru a se încadra bine în orientarea filozoficăgenerală, MT este gata să-şi schimbe culoarea ca uncameleon – aşa se face că a fost “vândută” ca mişcarepolitică pentru pace în lume, sau ca mijloc sigur de adobândi o stare de calm personal (şi impusă ca ataredrept practică obligatorie pentru angajaţii lor de cătreunele companii) sau ca o tehnică a “medicinii alterna-tive” (pentru starea de sănătate a devenit în prezentobsesia occidentului)5. Terapia implică ocultismul, adică practici interziseîn mod direct de textul Sfintei Scripturi?

Aşa ne-a poruncit Domnul Dumnezeul nostru(Exod 20,1): “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... Să nuai alţi dumnezei în afară de Mine. Să nu-ţi faci vreunchip cioplit al lor... Să nu te închini lor şi să nu leslujeşti...”

Este deci neîndoielnic: practica MeditaţieiTranscendentale impunea încălcarea acestor porunci.De asemenea, este foarte posibil ca în urma realizăriividului mental şi a repetării mantrei (un cuvânt secretdin tradiţia sanscrită a cărui rostire asiduă constituie unact de devoţiune faţă de zeităţile hinduse), forţele celuirău să pătrundă înăuntrul practicantului respectiv.Autorul studiului a citit mărturiile depuse de persoanecare suferiseră o stare de presiune, demonică ca rezultatdirect al Meditaţiei Transcendentale.6. Terapia a rezistat probei timpului?

MT este nouă, dar fundalul ei religios şi filozoficeste bine închegat de multe sute de ani. Dar acest faptnu-i conferă credibilitate. Satan e la lucru de mii de ani!CONCLUZIE: MT produce efecte fiziologice pozitive,dar ele sunt consecinţele relaxării. Şi alte metode derelaxare non-religioase duc la rezultate clinice similare.

MT este o religie incompatibilă cu creştinismul şine cere să ieşim din ascultarea faţă de Dumnezeu şi sănu deschidem vieţile pentru forţele spirituale

demonice.În mod sigur, credincioşii creştini trebuie să

respingă în totalitate Meditaţia Transcendentală.*

Creştinii pot fi aduşi în situaţia de a uita că “diavolul sepoate travesti în înger de lumină numai dacă nu-L punîn centrul vieţii lor pe Iisus Hristos”, dacă nu poartă îninimă cuvintele lui Dumnezeu, aşa cum le citim înScriptură şi dacă nu primesc înţelesul lor aşa cum estepăstrat de Tradiţia Sfinţilor Părinţi. Purtarea de grijă şiplanul lui Dumnezeu lucrează în fiecare din noi în modnegreşit de îndată ce “îi dăm o şansă”. Dar Satan estefoarte viclean (subtil, cu un termen mai des folosit demoderni). Diavolul poate începe cu orice adevăr. El poateşopti şi “Focalizează-te pe Iisus!”...

Pentru a înţelege bine realitatea afirmaţiei de maisus mă voi referi la o experienţă personală: a trebuit săînvăţ că Iisus nu este una din mantre! Cu o lună imediatînainte de revenirea mea la credinţa creştină şi ca urmaredirectă a înspăimântătoarei morţi suferită de tovarăşulmeu de “cântări”, eu mi-am intensificat “căutările”. Darcercetările mele îşi schimbaseră acum orientarea şirezultatele: îmi evidenţiau pericolele ocultismului şi alemetodelor de tratament ocultiste în care fusesem implicatşi eu. În cursul acelei luni, sensibilizat de un text citit dinpublicaţia Bisericii Anglicane de care aparţin, amparticipat la o reuniune de sfârşit de săptămână pentruRUGĂCIUNE CONTEMPLATIVĂ. Toate acestea nuconstituiau de fapt decât o parte a practicii rugăciuniiîn creştinism, dar eu încă nu-L cunoşteam de fapt peIisus Hristos (şi rugăciunea creştină). Din această cauză,cele câteva cuvinte şi gânduri repetate mereu (în timpulpetrecut în capela anglicană) nu au fost pentru minedecât nişte mantre. Şi nici nu se putea altfel.

Deci, care este pericolul specific legat de acest tipde meditaţie (necreştină)? Pasivitatea mentală oferă opoartă larg deschisă vrăjmaşului; liberul arbitru, controlulvoluntar conştient, poate diminua chiar până aproapede totala suspendare prin repetarea neîncetată,mecanică, a oricărei formule.

Autosugestia

AUTOSUGESTIA este o altă terapie. Aplicarea einu impunea ajutorul unei alte persoane.

COVEISMUL propune repetarea unei formule verbalede tipul: “Zi de zi şi pe orice cale, mă simt tot mai bine şimai bine”. TERAPIA PRIN VIZUALIZARE este ovariantă de autosugestie foarte uzitată în prezent maiales în cazul bolnavilor de cancer. Pacientului i se indicăsă se relaxeze, să-şi concentreze atenţia asupra respiraţieişi să vizualizeze în imaginaţia sa cum este atacatătumoarea canceroasă şi este distrusă. Dar atragem atenţiacă o astfel de lucrare a imaginaţiei înseamnă ocontrafacere, o falsificare a credinţei în Dumnezeu.

Pornind de la meditaţie şi autosugestie s-auconfecţionat şi alte terapii. O metodă este


CONTROLUL MENTAL (Mind Control) – ea puneaccentul pe o hipertrofiere a intuiţiei şi percepţiei“extrasenzoriale” (ESP). Pare să fie un tip de meditaţiedinamică. Dar este doar o parodie a efortului de a urmacăile Domnului. ESP este deosebit de primejdioasă.Percepţia extra-senzorială este o putere de care oricecreştin trebuie să se lepede, la care trebuie să renunţeimediat (în cazul că are o astfel de putere) şi să facă actde pocăinţă. Pentru că oriunde şi oricând este implicatocultismul, automat i se acordă dreptul la liber acces şirezidenţă lui Satan.

Din SUA, doctorul în medicină Jane D. Gumprechtne-a adus la cunoştinţă că ultima armă în domeniulcontrolului minţii lansată în şcoli este “Q.R” (QuietingReflex – Reflexul de calmare). Scopul declarat al tehniciieste tratarea stressului, dar în felul acesta copiii suntsupuşi stadiilor iniţiale de auto-hipnoză. Copiilor li sespune că stressul se produce atunci când “se amestecăpărinţii” şi că e preferabil ca toţi copiii să caute sfat la“înţeleptul” care sălăşluieşte în propriile lor corpuri decâtpe la părinţi sau la Dumnezeu! În virtutea acestui con-cept ocultist despre “spiritul ghid”, de fapt un demonnumit în acest caz “înţeleptul”, copiii sunt invitaţi sărespire în ritm lent parcurgând caverne imaginare aflatela picioarele lor.

Respiraţia este un indicator foarte important fiindconsiderată un ajutor pentru meditaţie. Tehnicile demeditaţie presupun o focalizare a atenţiei. Scopul esteacela de a ajunge într-o stare de PASIVITATE, concepţiede bază în hinduism şi în budism, din care îşi trag seva şiaceste tehnici New Age. Elementul de concentrare aatenţiei poate fi respiraţia, o lumânare aprinsă, o mandala(un desen geometric), jarul din sobă sau orice altcevaconsiderat potrivit scopului urmărit.

Pasivitatea se instalează prin vidul mental obţinut,făcând dintr-o situaţie oarecare sau un obiect CENTRULatenţiei noastre; de aici şi termenul nou folosit pentru ane referi la meditaţie şi care este mai bine cunoscut înAmerica: CENTRARE.

Reflexul de Calmare (Q.R) este o tehnică destinatăînlăturării de stress. Această idee a şi constituit forţamotrice care a promovat tehnicile de “centrare”. Dupăcum ne arată dr. Gumprecht în analiza critică a tentaţieişi înşelăciunii legate de îngrijirea sănătăţii pe principiiHOLISTICE, “stress şi ardere” sunt nişte cuvinte careau pătruns foarte rapid în limbajul comun. În analiza sa,făcută din punct de vedere medical şi biblic, dr.Gumprecht constată că mişcarea sănătăţii holistice îşimenţine locul fruntaş din valul modei actuale, atrăgândpe credincioşii creştini neinformaţi tocmai prinvehicularea intensă a noţiunii de stress. Lista poate fimai lungă, dar dr. Gumprecht menţionează în moddeosebit hipnoza, tehnicile de respiraţie profundă,vizualizarea, yoga, meditaţia transcendentală,reflexologia, “transferul” de energie prin tuşeu

terapeutic (“punerea mâinilor”, REIKI), masajul profundşi scenariile imaginare cu ghid. Toate acestea suntfolosite curent pentru “înlăturarea” stressului.

Dr. Gumprecht zdruncină din temelii şi teoria,devenită într-un fel clasică, despre cauzele psihogeneale ulcerului stomacal, teorie care a fost intensmediatizată spre a convinge publicul că emoţiile şi stareamentală determină în mod direct schimbări fizice şiorganice în corp. Sesizând cu mare fineţe strategia luiSatan acţionând în mişcarea New Age prin credinţelehinduse, dr. Gumprecht scrie că înlăturarea barierelordintre minte şi trup (prin conceptul trup-minte) este unelement esenţial în această strategie a diavoluluiurmărind controlul minţilor. Această concepţieinfiltrează ideea contopirii minţii omeneşti cu cea divină(la nivel ontologic(la nivel ontologic - n.tr.) “Mentaluldivin este zeul New Age-ului, adică o forţăimpersonală şi nu Dumnezeul Personal revelat înSfânta Scriptură” (cf. “Holistic Health” Ranson Press).Trup-minte imită perfect învăţătura hindusă, extrem-orientală, despre psiho-soma şi doctoriţa Gumprechtatrage atenţia în continuare asupra următoarelor: “cămentalul, psihicul, generează bolile este ceva funda-mental în concepţia medicinii holistice, dar medicinaacademică nu acceptă ideea. Nu există studii care săîndeplinească într-adevăr condiţiile rigorii ştiinţificeşi care să prezinte dovezi în sprijinul teoriei căactivitatea minţii poate cauza anumite boli. Ceea cese poate afirma cu un grad suficient de ridicat desiguranţă este că emoţiile pot influenţa tabloulsimptomatic al stării pacientului sau modul în care opersoană resimte aceste simptome” (“Holistic Health”Ranson Press)

Una din tehnicile de meditaţie, centrare şiînlăturare a stressului în care metoda este înrudităîndeaproape cu cea a invocării “înţeleptului” din“Reflexul de Calmare” propus copiilor, este scenariulimaginativ cu ghid (GUIDED IMAGINERY) – GI. GIînseamnă o extindere a stării meditative spreconfecţionarea unui tablou mental specific, în vedereadiagnozei şi tratamentului. Carl Simonton este numeleunui susţinător al acestei tehnici de imaginaţie. În carteasa Getting Well Again (Să te simţi bine – Banton Books,666 Fifth Avenue, New York, NY10103), el îşi încurajeazăcititorii să identifice “ghidul interior”. Ar trebui mai întâisă-i cerem [ghidului]să-şi decline numele şi apoi să-lrugăm să ne ajute în problemele noastre!Este, fără îndoială, perfect adevărat că fiecare din noine bucurăm de prezenţa înăuntrul nostru a unormecanisme de vindecare naturală, dar ne îndreptăm di-rect spre o prăpastie periculoasă dacă începem să neprivim subconştientul ca pe o fântână de înţelepciuneinfailibilă sau, aşa cum au început să stea lucrurile înultimul timp, să considerăm psihologia ceva mai mult

decât o simplă disciplină ştiinţifică care se ocupă de


studiul psihicului (suflet şi minte) făcând abstracţie derelaţia lui cu Dumnezeu.

Cromoterapia

CROMOTERAPIA porneşte de la ideea căfiecare culoare are o lungime de undă (“vibraţia”)

proprie, diferită de a oricărei alte culori. Este o practicăveche de mii de ani şi există o “şcoală” (=tradiţie) a“vindecătorilor” prin culori şi muzică.

Biofeedback

BIOFEEDBACK (reacţia de răspuns biologică) utilizează măsurarea anumitor modificări în

parametrii fizici ai corpului, cu aparate moderne (e vorbade schimbări pe care în mod normal noi nu le putemsesiza conştient prin receptorii fiziologici). În mâinileunui medic de meserie operaţia este perfect legitimă şiencefalograma rămâne cel mai bun exemplu ilustrativ.Dar aplicaţiile “noi” apar în “medicina alternativă”.Variante miniaturizate ale encefalului, relativ ieftine, decidestul de accesibile, oferă posibilitatea observăriivariaţiei parametrilor pe un ecran chiar de către utilizator.Practicanţii meditaţiei sunt încurajaţi să atingă peaceastă cale aşa numitele stări superioare ala conştiinţeişi de transă, accesibile până acum doar unor guru şiswami din Orient (oameni “sfinţi”, maeştri hinduşiyoghini)

Obişnuiam şi eu să stau legat prin cabluri deechipamentul de biofeedback, atât în cursul şedinţelorconduse de guru-ul meu, cât şi peste zi, la birou – DaveHunt este un expert recunoscut pe plan internaţional îndomeniul acestui nou cult; vastele sale studii l-au purtatprin vreo 40 de ţări şi textul pe care-l reproducemconsideră el că are biofeedback-ul în contextul a ceeace el numeşte tehnologia ocultă New Age:

“Tehnologia occidentală a inventat, proiectat,fabricat şi pus în vânzare la preţuri accesibile, aparatecu ajutorul cărora se pot produce în mod automat aşanumitele “stări înalte ale conştiinţei, care deschidpoarta către experienţele ocultiste şi puterile psihice.Ce rost mai are să iei o doză mare de LSD sau să teopui luni de zile la exerciţii de yoga, să faci meditaţieşi să practici vegeterianismul, când totul poate firealizat acum în doar câteva minute cu nouaaparatură care, de altfel, se diversifică şi înmulţeşteîntr-un ritm ameţitor. Biofeedback-ul a fost unul dinprimele mecanisme de acest fel. Cei care l-au conceputau fost conştienţi de ceea ce făceau – o dovedeştefaptul că el este denumit “yoga electronică”. ClinicaMenninger din Topeka, Kansas, oferă un film-reclamăde promovare a produsului intitulat “Biofeedback-Yoga Occidentului”. Cu alte cuvinte biofeedback-ulne pune în aceleaşi stări de conştiinţă, ne dezvoltăacelaşi tip de control asupra funcţiilor corpului careîn mod normal sunt supuse voinţei noastre şi ne dăacces la aceleaşi experienţe ocultiste şi puteri psihicecare sunt depozitate în tradiţia marilor Yoghini încă

din Grădina Edenului”Cu ştiinţa alături de practicanţii meditaţiei, nu mai

este necesar să-ţi petreci jumătate din viaţă într-o poziţieyoga cu ochii ţintă la foc în vreo peşteră a Hymalayei!Drumul spre “iluminare”, pe calea deplinei asumări atuturor credinţelor este foarte accelerat în zilele noastre.

Placebo

Căile tradiţionale din hinduism penetreazăîntreaga “medicină alternativă” – cred că acest

fapt a devenit clar prin cele de mai sus. Această situaţiepoate fi studiată în semnificaţiile ei şi din punctul devedere al ştiinţei medicale. Dar un asemenea studiu nuintră în cadrul lucrării de faţă. Totuşi, în acest context,este necesar să menţionăm aici o anumită terapie: PLA-CEBO.Studiile arată că un mare număr de pacienţi se simt maibine atunci când li se administrează tablete consideratede ei medicamente, chiar dacă în realitate ele sunt cu ocompoziţie lipsită de efect terapeutic, neutră – tablete“placebo”. Această credinţă este o investiţie rentabilă?Se pare că da. Crezi şi... are efect! Iată baza pentru oîntreagă serie de stimulenţi psihologici (care explică unelesuccese terapeutice din “medicina alternativă”).Adevărat, multe din aceste tehnici terapeutice, cum esteşi simplul placebo, nu sunt atât de primejdioase ca MTsau hipnoza. Totuşi, credinciosul creştin atent nu poatesă nu le considere drept nişte biete încercări omeneştide a-L exclude pe Dumnezeu din procesul îngrijiriimedicale şi în consecinţă, realizarea scopurilor propusedevine incertă.

Antrenamentul autogen

O altă terapie psihologică din cadrul mediciniialternative este ANTRENAMENTUL AUTOGEN

– adică nişte exerciţii mentale relativ simple care “să tecomuteze de pe sistemul stress pe starea de odihnă,relaxare şi recreere”.

Psihanaliza

Terapiile menţionate până aici sunt tehnicicentrate pe “sine” (“self”). Auto-realizarea (self-

realisation) stării superioare de conştiinţă, conformmodelului oriental, este similară credinţei psihologice înastfel de “tehnici de auto-ajutor” (self-help-techniques)cuprinse în categoria PSIHOTERAPII. În cartea sa“Psihologia ca religie”, profesorul de psihologie PaulVitz prezintă în mod clar psihologia drept “cultul auto-adoraţiei” – cultul venerării propriului sine. Freudne-a oferit o PSIHANALIZA – o metodă de a examinasufletul! Ea presupune o sondare profundă asubconştientului, a universului de gânduri, imaginaţieşi reverii sexuale murdare. Totul în ideea descopeririiprintr-o maladivă metodă de introspecţie şi cercetare, acauzelor care au generat dezordini psihice şi morale.Ignorând şi negând legătura lor cu păcatul şi necurăţia,psihanaliza ÎMPIEDICĂ SAU DISTRUGE CREDINŢA

SĂNĂTOASĂ, ECHILIBRATĂ, TRADIŢIONAL-


SCRIPTURISTICĂ ÎN IISUS HRISTOS. Eroarefundamentală a psihanalizei este credinţa că răul poatefi îndreptat prin simpla descoperire a unor cauze care l-ar fi produs. După Freud, Jung şi-a dedica activitatea“auto-înţelegerii” şi “auto-realizării” (self-understand-ing and self-realisation). Cu toată erudiţia luipsihologică, examinând comportamentul fiinţei omeneştiindependent de cunoaşterea lui Iisus Hristos şi relaţia eicu Mântuitorul, acest faimos cercetător a eşuat în maremăsură în atingerea scopurilor sale.

Terapia prin vis

Psihanaliza se găseşte la rădăcina unor tehnici de tipul TERAPIEI PRIN VIS (dream-therapy). E

vorba de o terapie de grup, unde, membri grupului, unulcâte unul, comentează visul unuia din camarazi, iar celcare şi-a propus visul grupului decide care dininterpretări este corespunzătoare.

Terapia de aversiune

O altă categorie de terapii psihice, poate ceva maiacceptabilă, o constituie terapiile comportamentale

ca de ex, TERAPIA DE AVERSIUNE: în cazul unuialcoolic, de pildă, se administrează acestuia un medica-ment care să-i provoace o stare generală foarte proastăatunci când consumă alcool.

Tehnica metamorfică

Dar dacă intrăm în sfera terapiilor bazate pe psihologiaumanistă găsim un adevărat câmp minat cu

pericole. TEHNICA METAMORFICĂ se întemeiază pereflexologie şi lucrează pe punctele de pe laba picioruluişi de pe alte părţi ale corpului, puncte care s-ar puteaafla n relaţie cu perioada de formare prenatală apruncului. O altă terapie este PRIMAL THERAPY(terapia vârstei primare) sau RENAŞTEREA. Ea cautăsă descopere problemele apărute în răstimpul petrecutîn pântecele mamei, uzând de regresia hipnotică în timp,droguri psihedelice (de ex. LSD), simulare a experienţeinaşterii şi tehnicii respiratorii.

Tămăduirea lăuntricăTămăduirea lăuntrică (INNER HEALING), deşi practicatăşi de unii creştini, se afundă în acest domeniu satanic.Ea este constituită, în general, din practicarea unorexerciţii de auto-descoperire şi terapii de sorginteocultistă, foarte înrudite cu Mişcarea PotenţialuluiOmului (Human Potential Movement).

Terapia lui RogerTERARAPIA LUI ROGER se pretinde a fi o cale spre“auto-actualizare-realizare”, o “creştere interioară” apracticantului.

Terapia întâlniriiIar TERAPIA ÎNTÂLNIRII (Encounter therapy), şi eade evitat cu grijă, ar fi o dezvoltare, o exocerbare aexpresiei ei fizice. GESTANT THERAPY (terapiaformării) ţine tot de domeniul “auto-descoperirii” şi“auto-eliberării”. Suspendarea inhibiţiilor – aceasta

este PSIHODRAMA, în cadrul căreia toate pot fienunţate şi exprimate, toate problemele individului; iarANALIZA TRANZACŢIONALĂ ar scoate la luminăadevăratele noastre simţăminte.

Consilierea

O altă terapie este CONSILIEREA, în care pacienţiise sfătuiesc unul pe altul. TEOLOGIA CLINICĂ

este o abordare promovată de Clinical Theology Asso-ciation. Se face o pregătire, o educaţie a oamenilorpentru CONSILIERE reciprocă, pentru o aprofundare avieţii creştineşti, o maturizare personală şi pentrustabilitate (psihică). Între obiectivele Asociaţiei senumără şi cercetările în vederea “adaptării psihologiceşi a psihoterapiei la credinţa creşină”. Datorită faptuluică Asociaţia este o fundaţie girată de mişcareaecumenică, ea acţionează nu numai în spiritul respectăriituturor oamenilor, indiferent de convingerile lorreligioase (ceea ce este întru totul concordant cu SfântaScriptură), dar acordă credit şi convingerilor personaleşi moştenirilor religioase diferite de a noastră – creştină-, care ar reflecta, chipurile, “libertatea dăruită deDumnezeu bărbaţilor şi femeilor”. Asociaţia TeologieiClinice consideră că unul din cela mai importante prin-cipii ale CONSILIERII trebuie să fie acela că eforturile şicăutările reunite ale celui ce ajută şi ale celui ce esteajutat, să se facă ÎN CADRUL ŞI ÎN LIMITELE STRICTEALE CREDINŢELOR RELIGIOASE ALE PERSOANEICONSILATE, spre consolidarea şi aprofundarea acestorresurse de gândire.

*Definiţia formulată în Oxford Dictionary pentru termenul“ocult” este una din cele mai folositoare din câte amgăsit: “Ţinut secret, ezoteric; obscur, misterios, dincolode hotarul cunoaşterii obişnuite; implicândsupranaturalul, magic”. Ca întotdeauna, e greu de traslinia de hotar, dar oricum am privi lucrurile cred că suntemperfect îndreptăţiţi să afirmăm că instrumentele de lucrufurnizate (cu generozitate) de Analiza Tranzacţională şide Teologia Clinică scad sub incidenţa definiţiei Ox-ford. Ele încorporează terapii “alternative” la prescripţiilede tratament ale doctorului sau psihiatrului de formaţieclasică academică. Deasemenea, din cauza lor,credinciosul creştin va renunţa câteodată lamedicamente şi medicamentaţie, în favoarea nu numai aremediilor aşa zise “naturale”, dar şi a celor“psihologice”.

Teologia Clinică, creată în 1960 de un psihiatru, s-a bucurat întotdeauna de o bună reputaţie între clerici.Tot un psihiatru a inventat şi Analiza Tranzacţională; în1980 Biserica Scoţiei a publicat un fel de manual, cutitlul “O unealtă pentru creştini”, care să ne ajute lapracticarea ei. Cartea îşi descrie subiectul astfel: “AnalizaTranzacţională nu e “creştină”. Este o teorie secularădespre comportamentul observabil şi personalitatea

omului. Dar, întâmplător, ea este o teorie care poate


fi folosită în cadrul specific creştin pentru că ea puneîntr-o lumină favorabilă multe din cele ce ne învaţăNoul Testament despre relaţiile dintre oameni. Nu esteo teologie – nu prezintă o învăţătură despre Dumnezeu;dar multe din poziţiile ei pot fi valoroase pentrucreştinul din epoca modernă care să pună în practicăporunca de a-l iubi pe aproapele său ca pe sine însuşi”.

Se prea poate ca unii să fie ajutaţi pe drumul uneivieţi creştineşti de Analiza Tranzacţională, de TeologiaClinică sau de cine ştie ce alte terapii hrănindu-se dinpsihologie. Dar să nu uităm: noi trebuie să avem grijă sămergem pe Drumul Domnului Dumnezeu, nu pe cărărileomeneşti. Psihologia ne ţine lipiţi de modul omenesc,dar Biblia ne poartă pe calea lui Dumnezeu.

Psihologia transpersonală

Orientul îşi dă mâna cu Occidentul în ultima categoriede terapii psihologice de care ne ocupăm,

PSIHOLOGIA TRANSPERSONALĂ. Aceasta estepsihologia “experienţei transcendente”, iar terapeuţiicare practică PSIHOSINTEZA afirmă că încearcăarmonizarea dintre aşa zisa “personalitate sănătoasă destil occidental” creată de ei şi accentuata hipertrofiere a“stărilor înalte de conştiinţă” din orient.

Emile Krémer ne arată că aceste GROUP DYNAM-ICS (“grupuri dinamice” sau “terapie de grup” sau“antrenamentul sensibilităţii”) s-au răspândit rapid de-a lungul a mai multor ani, nu numai în centre deantrenament cu profil politic, ştiinţific, economic şi so-cial, dar chiar şi în biserici şi alte cercuri creştine! Existatot felul de grupe, sub cele mai variate titulaturi, ca deex. “grup de psihoterapie şi relaţii interpersonale” înparalel cu grupurile de terapia întâlnirii sau de analizătranzacţională menţionate mai sus. Totul a devenit ofoarte reală formă de “spălare a creierului” şi se află într-o evidentă opoziţie cu adevăratele comunităţi creştineunde unitatea se realizează întru Hristos Iisus şi spre Else îndreaptă toate privirile.

Gândirea pozitivă

Născută din ideile generate de pshihologism, auzimtot mai mult despre GÂNDIREA POZITIVĂ şi

presupusa ei relaţie cu sănătatea. Creştinii au o atitudinepozitivă faţă de această tehnică NU PENTRU CĂ ARCREDE ÎN PUTEREA EI CA ATARE, ci pentru că eicred şi au nădejde în DUMNEZEU! Dar, pe de altă parte,gândirea promovată de “Mişcarea potenţialului omului”,la care aderă destul de multă lume, poate fi claridentificată în cadrul Asociaţiei Psihologice Umaniste.Această Asociaţie este o reţea internaţională iniţiată în1962 în scopul dezvoltării aşa numitelor ştiinţeumane(=ale omului şi despre om) în vederea determinăriişi recunoaşterii “calităţilor (=puterilor)” noastreomeneşti, şi care ar intra în acţiune prin deplina folosirea capacităţilor noastre “înnăscute”. Asociaţia exploreazăpotenţialul uman pornind de la concepţia fermă că eleste infinit?

Mulţi conducători ai unor grupuri creştine auînceput să se prezinte în public cu un mesaj avândrădăcinile în psihologia umanistă şi religiile păgâne aleOrientului. Este un drum al unei foarte subtile primejdii,un drum care înseamnă îndepărtarea de credinţa înDumnezeu. Pe acest drum se află CONFESIUNEAPOZITIVĂ, o mişcare creştină, şi ideile ATITUDINIIMENTALE POZITIVE, precum şi GÂNDIREAPOZITIVĂ amintită.

Cu DUMNEZEU, totul este posibil. Mişcareapotenţialului omului, care îmbrăţişează multe dintreterapiile prezentate în acest capitol, susţine ideea că nuavem nevoie de Dumnezeu şi că Dumnezeu nici nuexistă. Memebrii mişcării cred că, dimpotrivă, cu OMULtotul este posibil! Adevărat, omul este înzestrat cu multăputere şi de aceea, indiferent de obiectul credinţei lui,poate face să se întâmplă multe lucruri ca urmare acredinţei sale. DAR DRUMUL CREŞTIN ESTE CUTOTUL ALTUL!

*Daily Telegraph din 26 noiembrie 1984 ne anunţă căprofesoara de mers pe jăratic a sosit şi în Marea Britanie:“Acum câteva seri, în apropiere de Los Angeles, ea acondus un grup de peste 40 de persoane care au merscu tălpile goale pe un strat de cărbuni aprinşi de 8degete grosime, având o temperatură de 1300 gradeFahrenheit. Nimeni nu a avut de suferit nici o arsură– nici măcar o băşicuţă!”. Este satanic! Mulţi din ceice participă la astfel de încercări se aleg cu arsuri grave,dar preţul plătit în câmpul spiritual este că încă şi maiusturător. Acestea sunt efectele mişcării pentrupotenţialul omului. “Lumea” se miră şi admiră, dar noisă-I mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dăruit, nouăcreştinilor, harul duhurilor.

Evident, sunt foarte puţine “cercetări ştiinţifice”asupra mersului pe jăratic! Astfel că articolul din DailyTelegraph să termină cu următoarea apreciere: “... existăo teorie care susţine că pelicula de umezeală existentăpe talpa picioarelor se vaporizează în contact cujăraticul, formând o pernă protectoare suficientă pentrufoarte scurtul răstimp al plimbării pe covorul încins”.

Ca şi vocea rubedeniei decedate sau ca“manifestare citoplasmatică” a corpului ei de la şedinţelede spiritism, şi acest “potenţial al omului” este, într-unanumit sens, “suficient” de real! Dar credinciosul creştinare datoria morală să-l recunoască şi să-l identifice: esteo înşelăciune, o realitate contrafăcută.

Noi, oamenii, nu avem un potenţial consistent,demn de luat în seamă, când ne situăm în afara legăturiicu Iisus Hristos. De fapt, fără de EL noi avem mai curânddisponibilitatea înclinării spre Satan – sursa mirajului şiaparatelor din “mişcarea potenţialului omului”.Răspunsul îl vom găsi dacă ne gândim la deosebireadintre harul de la Dumnezeu şi vicleşugurile lui Satan.

(traducător Valentin Moga)


Dumnezeu este iubire. Dragostea dintâi

În Evanghelia de azi, am auzit cum l-a întrebatacela pe Mântuitorul despre cel mai important

lucru de care este omul interesat să-l cunoască:“Ce voi face să moştenesc viaţa veşnică?“.Întrebarea este pusă într-un fel pe care-l şimenţionează Evanghelistul Luca, spunând: “L-aispitit” (pe Mântuitorul), întrebarea nu a fost pusăsincer doritoare să aibă un răspuns. Mântuitorul îidă un răspuns, în faţa căruia, cu dreptate vă spun,m-am simţit cutremurat: ”În Lege ce-i scris, cumciteşti?”. Nu-i răspunde direct la întrebare, de laînceput. E vizibil că i-a simţit nesinceritatea. Lanimic nu ne ajută dacă nu suntem profundinteresaţi şi sinceri. L-am simţit cutremurător, acestfel de a răspunde al Mântitorului, cu care, de fapt,ne atinge şi pe noi: să avem grijă cu inima, să avemgrijă cum ne apropriem de cuvântul Lui, cum neapropriem de El, fiindcă El vine cu toată dragosteaşi iubirea lui Dumnezeu. Şi noi trebuie să-Irăspundem cu “toată dragostea nostră“. Dacă nuavem toată dragostea Lui, nu vom putea avea nicirăspunsul adevărat la ceea ce ne interesează.

În jurul, deci a acestei teme, au fostEvangheliile pe care le-a rânduit Sfânta Bisericăîn săptămâna aceasta. Să încercăm să desprindemsensul (logica ) pentru care au fost rânduite acesteEvanghelii, în toate zilele săptămânii, puse anume,ca una după alta să ne aducă la posibilitatea de-aînţelege perfect Evanghelia Duminicii de azi.

În Evanghelia de Luni: “Învăţătorule, zi fratelui meu să împartă cu mine moştenirea... “.

Nu ştia cui I se adresează, punându-I o atât deminoră problemă tocmai Lui, care a venit să nepună problema principală, majoră a vieţii. De aicirezultă cât sunt de neatenţi oamenii faţă de

misiunea Mântuitorului, pe care a arătat şi doveditc-a avut-o. Cu ce durere răspunde Mântuitorul:“Omule, cine m-a pus pe Mine judecător pestevoi?“. E necesar să-I ghicim,să-I intuim durereaşi eu asta am desprins şi asta vreau să o şiaccentuez: “Îmi pui o problemă aşa măruntă, Mie,care viu cu problema cea mare?”. Suspinul aceastae cutremurător! Totuşi, în răspunde dumnezeieştedeşi I s-a pus aşa o întrebare teribil de nelaloculei: “ Feriţi-vă de lăcomie! Căci tu care puiîntrebarea aceasta se poate întâmpla să fii ca şifratele tău de lacom. Asta se întâmplă între voidin cauza nelalocului ei a inimii voastre, care artrebui să aibă dragostea ( unul faţă de altul ) pecare Eu am venit să v-o arăt“. Mântuitorul, aşadar îi răspune cu toată seriozitatea. Înţelegeţi cumvrea Evanghelia direct să ne pună la inimă acestsuspin: “Omule!”. Zice ( mai încolo ): “ Puţincredincioşilor! “ Cât l-a durut neîncredereaoamenilor în El şi în scopul pentru care a venit, cudragostea Lui de la Tatăl! Ce îndurerat cuvânt:“Omule … Omule cât poţi fi de puţin credinciosfaţă de dragostea lui Dumnezeu, care te caută petine, omule, omule!”. Cum i-a spus lui Petru (şi luiToma): “Puţin credinciosule”. Unde e credinţavoastră, unde e răspunsul vostru la chemarea cev-o face Tatăl Meu prin Mine ( care pentru astasunt trimis pentru a vă face cunoscută dragosteaLui )? Deci căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu…Asta să căutăm! Pentru asta şi suntem în lume.

“Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică? “Întrebarea aceasta ridică ea însăşi o altă întrebare:Aşa de fară bun simţ oare să fie omul, după ce căare în mână chiar cartea dinainte dată lui, de undear fi putut să ştie acest lucru şi n-a fost atent asupra

ei?

Să răspundem iubirii lui Dumnezeucu iubirea noastră

Pr. Miron MihăilescuOcna Sibiului – Duminică, 10 oct. 1996


A doua Evanghelie (Marţi):“Cine este iconomul credincios şi înţelept

pe care stăpânul îl va pune peste slugile sale,ca să le dea la vreme, măsura lor de grâu?Fericită este sluga aceea pe care, venindstăpânul său, o va găsi făcând aşa. Adevăratvă spun că o va pune peste toate avuţiile sale.Iar de va zice sluga aceea în inima sa:“Stăpânul meu întârzie să vină” şi va începe săbată pe slugi şi pe slujnice şi să mănânce şi săbea şi să se îmbete, veni-va stăpânul slugiiaceleia în ziua în care ea nu gândeşte şi înceasul în care ea nu ştie şi o va tăia în două iarpartea ei va pune-o cu cei necredincioşi. Iarsluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu apregătit nimic, nici n-a făcut după voia lui va fibătută mult. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcutlucruri vrednice de bătaie va fi bătută puţin. Şioricui i s-a dat mult, mult i se va cere de la el şicui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere”.

Ce e acest “ mult “? Acest mult care ni s-adat nouă este tocmai El, care a venit cu toatădragostea lui Dumnezeu la noi şi ne-a datposibilitatea de-a iubi dumnezeieşte… Cumanume? Făcânduni-se nouă chiar El, inimă caresă iubească dumnezeieşte, când a cerut să neîmpărtăşim cu El pentru a fi împreună cu El …Acest “ mult “ pe care-l primim de la Dumnezeuîn inima noastră cere un răspuns pe portrivă . Nis-a dat totul ( El însuşi ) şi noi îi răspundem dândtot ce avem de dat, răspundem total (cu toată fiinţanoastră). Cum a spus acolo legiuitorul: “Din toatăinima ta din tot sufletul tău să iubeşti peDumnezeul tău“. Dacă primim “ tot “ de laDumnezeu se aşteaptă şi de la noi că putemrăspundem cu tot ce e de răspuns. Omul poaterăspunde la nivelul la care e aşteptat de Dumnezeu.Şi are cu ce răspunde fiindcă “Mă aveţi pe Mine”.Cu Mine puteţi răspunde. Putem şi noi ca toatăviaţa noastră să I-o dăm Lui aşa cum ne-a dat-oEl pe-a Lui nouă. Ce fac Eu pentru voi puteţi faceşi voi pentru Mine.. acel tot al Meu îl puteţi şi voida ca şi Mine.

Miercuri între altele citim: “Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie

acum aprins!”. Cele rostite aici se leagă de ceeace-am spus mai înainte de acest “ tot “ pe care nil-a pus în inima noastră şi pe care aici înEvangfhelia citită îl numeşte foc… “ Foc am

venit să arunc pe pământ “ zice Mântuitorul. Foculacesta e clar nu-i altceva decât dragostea luiDumnezeu, focul dragostei Sale pe careMântuitorul ne-o aduce-n inimă… Dragostea Luie de natură a face ordine în inima noastră încâtdin această ordine dumnezeiască adusă şi făcutăde El, cu care ne împărtăşim noi, să putemrăspunde la fel. Cu dragoste suntem trataţi cuaceeaşi dragoste se aşteaptă să şi răspundem.DRAGOSTEA, o numeşte Mântuitorul FOC. Maidesprindem şi altceva: Dumnezeu are interesulca peste tot pământul, peste toţi oamenii să vinăacest foc al dragostei Sale, tuturor le dăruieşte, nualege pe unii sau pe alţi. Dumnezeu dăruieşte fărăsă aleagă. Iată sunt idei ce ne dau de gândit. Ziceapoi Mântuitorul: “ Eu am a mă boteza “ adică Eusunt Cel care m-am aprins la focul pe care Tatălm-a trimis pe Mine să-l arunc pe pământ. Eu m-am aprins mai întâi de focul acesta al dragosteiLui. Vedeţi aşa cum M-am aprins eu şi voi puteţisă vă aprindeţi la atingerea acestui foc. Ştiţi căatunci când cei doi apostoli (Iacob şi Ioan) au cerutsă fie puşi de-a dreapta şi de-a stânga în Împărăţialui Dumnezeu, Mântuitorul a spus: “ Nu ştiţi cecereţi. Puteţi să vă Botezaţi cu Botezul Meu?Paharul pe care-l beau Eu puteţi şi voi să-l beţi? “Şi răspund : “Putem”. Ei vor să fie la loc de cinste,dar nu-şi pun problema că pentru a fi de-a dreaptaşi de-a stânga trebuie să fie cu dragoste ca a luiDumnezeu. Cum au cutezat ei să afirme: Iubim şinoi ca Tine!?

În Evanghelia de joi e vorba de smochinul pe care un stăpân al viei îl are-n mijlocul viei. Îngrădina lui Dumnezeu este un smochin ce nu adat rod trei ani, motiv pentru care se pune problemasă fie tăiat de către grădinar. “Îl vom mai săpa, îlvom îngriji, poate că va face rod, iar dacă nici dupăîngrijirile noastre nu va da rod atunci îl scoatem casă nu mai facă umbră de pomană pământului”.Biserica e via lui Dumnezeu. Toţi laolaltă, în bloc,răspundem aşa cum se cuvine, însă se aşteaptăca fiecare din noi să dea un răspuns individualexemplar. Smochinul acesta este răspunsulindividual. Fiecare e aşteptat să fie ca un smochindulce.

De la fiecare din noi care facem parte dinbiserică, din pomii grădinii, se aşteaptă dulceaţaadevărată a unui rod cu care-I răspundem lui

Dumnezeu, dulceaţă ce trebuie să fie aceaşi cu


cea cu care El ni se dăruieşte. Dumnezeu aşteaptăde la noi, de la fiecare în parte, individual, să tratămtotul cu aceaşi dulceaţă ca a Lui. Deci dulceaţape care ai primit-o să o şi dăruieşti fiincă poţirăspunde ( cu răspunsul suprem ) şi dacă nurăspunzi dumnezeieşte nu are rost să fii, nu aresens de-a mai fi. Ce dureros: “să nu mai facăumbră de pomană pământului“ dacă nu aredulceaţă, dacă nu răspunde dumnezeieşte.

Pe urmă în altă Evanghelie (vineri), zice: “Ierusalime, Ierusalime, care omori

pe pororoci. Eu am venit să vă adun cum adunăcloşca puii sub aripi, dar voi n-aţi vrut“. Voi n-aţi vrut! Se pune aici problema: la chemarea luiDumnezeu, la bucuria Lui, cu care se prezintă, căne are şi vine la noi, se aşteaptă şi din parteanoastră aceaşi bucurie. S-o avem, răspunzându-Ila chemarea ce ne-o face. Trebuie să seîntâlnească dorinţa lui Dumnezeu cu dorinţanoastră, dorinţa ce o are El de-a ne vedeaascultându-L să se asemene cu dorinţa noastrăde a-I răspunde. Dorinţa Lui şi dorinţa noastră săse încrucişeze. Aşteaptă de la noi să ne bucurămde El aşa cum se bucură El de noi. Suntem puşiiarăşi în faţa aceluiaşi nivel înalt de aşteptare: Totce faci să faci ca Dumnezeu! Cum se bucurăDumnezeu de noi aşa să ne bucurăm şi noi de El.Ca-n cazul vaselor comunicante. Tot la aceiaşiînălţime ne provoacă să fim cu duhul ca şi El.

Evanghelia de Sâmbătă:“M-am rugat de învăţăceii Tăi să scoată

demonul din acest om - zice tatăl unui copil bolnavcătre Iisus - dar n-au putut”. Iar Mântuitorulrăspunzând a zis: “O, neam necredincios şiîndărătnic...”. Acelaşi accent indirect sepresupune: Până când o să vă tot socotiţi şi cândveţi avea încredere dintr-odată în Mine? Ce vă tottârguiţi? Se cutremură de această ezitare anoastră.

*Iată cum concurează toate. Am vrut să vedeţi

ce legătură minunată găseşte Biserica între ceeace ea propune având în vedere Duminica de azicu Evanghelia aceasta, cu ispititorul despre caream vorbit şi cu: “Fă şi tu aşa!“. Uite ce Evangheliipune în ajutorul acestei idei. Asta am ţinut să văatrag atenţia, că în decursul săptămâni noi suntemîn situaţia de-a urmări problema ce ne aşteaptă

Duminica, de prăznuire a Învierii la care negreşitluăm cu toţii parte şi ne împărtăşim din viaţa, dinÎnvierea Lui. Ne împărtăşim din darul Învierii Luişi cu viaţa care pentru noi o are înviind El şi decare trebuie să ţinem cont că ne-a făgăduit-o.Viaţa aceasta ne-o dă în toate zilele, o avem laîndemână căci îl avem pe El ( chiar pe El ) laîndemână. Promisiunea aceasta, făcută atunci, serealizează şi astăzi. Şi astăzi El a dovedit că ne-aînvrednicit să ajungem a-L primi pe El în noi, săprimim viaţa de la Dumnezeu (prin Sf.Împărtăşanie). Să fim deci în clar cu împlinireacuvântului promis. Promisiunile lui Dumnezeu suntrealităţi în faţa cărora e necesar să ne pregătimbine să le recepţionăm, pentru a nu fi ca unii carevedem şi nu vedem, care auzim şi nu auzim saune facem că nu auzim. E de reţinut pretenţiaMântuitorului faţă de noi. Această pretenţia a Luifaţă de inima noastră ( ca ea să fie atentă lapromisiunea lui Dumnezeu cu fiece bătaie ritmicăa veţii ei biologice ) este cel mai cutremurător lucrupentru că ea ( pretenţia ) denotă că suntemînzestraţi, suntem capabili a răspunde iubirii luiDumnezeu cu iubirea noastră totală.

Dã-miGligor Moţiu BulduşO Doamne, iartă-mă PărinteCă-ntruna vin mereu să-Ţi cer,Atâtea-n gând şi prin cuvinteDar eu anume, ce-Ţi ofer?!

Te rog de viaţă, sănătate,Să mă fereşti de ceasul greuŞi câte altele, de toate,Nu-Ţi cer eu astfel, tot mereu?

Eu, cel ce-am îmbrăcat ţărânaÎn care-ai pus Tu licăr sfânt,Din Duhul Tău ca-ntotdeauna,Să-L port cât trăiesc pe pământ.

Păzeşte-mă de câte-s releŞi dă-mi ce trebuie să am,Ca zilele vieţii mele,Să ştie de creştinesc hram.

Şi acum când vin, în încheiere,Smerit cu sufletu-aplecatDă-mi Doamne, rara mângâiereŞi mântuieşte-mă de păcat.


Biserica si societatea. Fami l ia crest inã

M e d i t a t i e Lucrul care trebuie (5)

Un lucru care trebuie: sã trãim în paceCorneliu C.

“Trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Rom. 12:18)“Dumnezeu ne-a chemat spre pace” (1Cor. 7:15)

,

,

Împăcaţi-vă cu Dumnezeu

Pentru că “Împărăţia lui Dumnezeu este …dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Rom.

14:17), “căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de carenimeni nu va vedea pe Domnul” (Ev. 12:14). Pacea estebunul de care toţi avem nevoie. Ura, vrăjmăşia, războiulseamănă moartea. Pacea face posibilă viaţa.

Fără pace nu putem locui pe pământ şi nu putemvedea nici faţa lui Dumnezeu. Aceasta o putem înţelegedacă ţinem cont de faptul că Împărăţia lui Dumnezeueste o împărăţie a păcii. Dumnezeu poate fi văzut numaiîn Împărăţia Lui, de cei ce trăiesc acolo. În Împărăţia luiDumnezeu este pace.

Unde nu e pace, nu e Dumnezeu. El nu este prezentacolo, El nu poate fi văzut acolo. Numai cei ce trăiesc înpace pot avea parte de Împărăţia lui Dumnezeu, se potbucura de prezenţa Lui, de părtăşie cu El şi deci îi potvedea faţa.

“Împacă-te cu Dumnezeu şi vei avea pace” (Iov22:21). “Avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostruIisus Hristos”, prin credinţa în El (Rom. 5:1). Hristoseste un Domn al păcii şi Domn al celor ce cred în EL. Ceice îl au ca Domn pe Hristos, Domnul Păcii, au paceinterioară. El revarsă pacea Sa în inimile lor. Pacea luiDumnezeu care întrece orice pricepere va păzi inimile şigândurile de orice îngrijorare a celor ce rămân în Hristos,prin credinţă (Fil. 4:7).

Între oamenii lui Dumnezeu (cei ce cred în Hristos) este pace. Ei au acelaşi Stăpân, pe Domnul păcii, şisunt în aceeaşi împărăţie, Împărăţia lui Dumnezeu, careeste o împărăţie a păcii. Între oamenii lui Dumnezeu nuexistă ură, nu există conflicte. Ei au aceleaşi gânduri caale lui Hristos, Domnul lor, gânduri de dragoste şi pace.

Urmăriţi pacea

Pacea este drumul raiului şi al fericirii, căci fără pace şi sfinţire nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.De aceea avem îndemnul Scripturii : ”Urmăriţi pacea”.A urmări pacea înseamnă a fi într-o acţiune continuăpentru a întrona un climat de pace. Unde trebuie săurmărim pacea? Peste tot.

Să urmărim pacea cu Dumnezeu, având pe

Hristos ca Mântuitor şi Domn, prin credinţă.Să urmărim pacea noastră, personală (pacea

interioară ), rămânând tari în Hristos. El ne dă paceaSa.

Să urmărim pacea în familie. Importanţa păcii înfamilie este foarte mare. Înţeleptul Solomon subliniazăaceasta în cuvintele: “Mai bine o bucată de pâineuscată cu pace, decât o casă plină de cărnuri, cuceartă !”(Prov.17:1)

Să urmărim pacea în Biserica din care facem parte.Şi aici este nevoie de har şi pace. Acolo unde sunt certurisau neînţelegeri, se macină şi se distruge biserica.

Să urmărim pacea în societate, cu concetăţenii,cu vecinii, la locul nostru de muncă. Cât depinde de noisă trăim în pace cu toţi oamenii.

Să urmărim pacea între naţiuni.Să ne lăsăm călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu care

ne conduce la pace şi sfinţire.

Trăiţi în pace“ Urmăriţi pacea!”. Ce trebuie să facem?

Să ducem peste tot vestea Evangheliei păciiîndemnând, după cuvântul apostolului Pavel: “Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2Cor. 5:20) prinindu-L pe Hristosca Mântuitor şi Domn, prin credinţă.

Să lucrăm la creşterea spirituală a noastră şi aaltora.

Să trăim în dragoste.Să fim toleranţi. Să iertăm pe cel ce ne greşeşte. Să

nu ne răzbunăm.Să nu facem rău. “Cei răi n-au pace” (Isaia 48:22)Să facem binele.Să prevenim conflictele făcând uz de toată

înţelepciunea divină de care avem parte prin DuhulSfânt.

“Ferice de făcătorii de pace căci fii ai luiDumnezeu se vor numi !” (Mat. 5:9)

“Urmăriţi pacea cu toţi … fără care nimeni nuva vedea pe Domnul” (Ev. 12:14)

“Trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păciiva fi cu voi” (2Cor. 13:11)


Cereţi Domnului

Într-o lume a dureriiCând se bat neîncetatConducătorii puteriiPentru pacea unui stat,

Nu e zi senină, parcă,Lăsată de Dumnezeu,Să nu plouă cu suspineŞi lacrimi ce curg mereu.

Curge şi ploaia din cerCând sufletu-i mohorâtDa’n rugăciune eu cerSă plece gândul urât.

Cereţi toţi, în orice loc,Domnului să porunceascăNorilor să se-mprăştie,Soarelui să strălucească.

- aprilie 1999 -

Dor de mamăMă culc plângândCu mama-n gând;Nu-i dusă de demult.Deşi curândPlecată-n lumea celor drepţi,Mi-e greu că nu mai vine niciodată.

Azi veni sora sa la noiEram la poartă s-o deschidMătuşa mea a tresăritGândind la sufletul ce-i dusŞi chinul care l-a răpus.

Eu n-am ştiutCum să-mi ascundO lacrimă.Ce n-aş fi datSă fi intratMămica meaÎn locul său,S-aline dorul meu. - iunie 1995 -

Schimbul de experienţă realizat în şcoalaPoienarii Rali (jud. Prahova) în acest semestru,

la disciplina “Religie”, cu tema“Interdisciplinaritatea - formă a cooperăriidintre religie şi celelalte discipline”, arată căşcoala şi biserica reprezintă instituţiile cele mailegitime pentru educarea tinerei generaţii. Cu acestprilej, în sala de festivităţi a şcolii s-a amenajatexpoziţia de pictură a doamnei Ioana Grămescu,ale cărei lucrări au fost inspirate din natură şilăcaşuri de cult. Harul celor ce sădesc în inimilecopiilor învăţătura moral-creştină este mai presusdecât toate mijloacele de popularizare în masă.Din discuţiile purtate s-a desprins concluzia că estenecesar un efort comun al tuturor creştinilor debună credinţă pentru a influenţa benefic spiritul înformare al celor mici, pentru a-i îndepărta deimaginile, uneori obscene, transmise la televizor.Arta decadentă distruge tot ce se clădeşte îninstituţiile de cultură recunoscute de secole întregiîn toată lumea. “Taina pocăinţei” a fost titlul lecţiei realizatecu elevii clasei a IV-a, de profesorul Florin Stan,dar şi un mesaj adresat tuturor în preajma SfintelorSărbători de Paşti. (12 aprilie 1999)

Lecţia de religie

Pagină realizată de Maria S. - Poienarii Rali


Omega

ΩÎn această rubrică se dezbat:

- probleme deosebite privind sfârşitul (Ω): sfârşitul lumii, moartea şi sufletul după moarte;- probleme prioritare privind mântuirea sufletului: mijloacele de mântuire (Biserica şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură, postul şi rugăciunea neîncetată, iubirea şi jertfa creştină, părintele duhovnic, etc.) şi piedicile din calea mântuirii omului ca persoană şi ca neam.

Subiectele Ω rămân deschise. Aşteptăm completări şi de la cititori.

Sfârsitul lumii - Sfârsitul răului (2)Când vorbim despre sfârşitul lumii trebuie să ştim că nu este vorba de sfârşitul Creaţiei lui Dumnezeu, căciDumnezeu a creat Lumea din preaplinul iubirii Sale, deci nu spre a o distruge ci spre a o iubi şi îndumnezei.Prin sfârşitul lumii se înţelege sfârşitul răului din lume, urmarea fiind înnoirea Lumii iar nu sfârşitul ei (“uncer nou şi un pământ nou” - ziua a 8-a), transfigurarea ei, schimbarea ei la faţă, din stricăcioasă devenindnestricăcioasă (căci lumea - incluzând aici şi omul şi natura - s-a stricat odată cu păcatul adamic şi cuizgonirea din rai). Deci este vorba doar de sfârşitul lumii păcatelor, a acelei lumi în care este stăpân Satana,Cel Rău. Despre această lume se spune în Sfânta Scriptură: “Nu iubiţi lumea şi cele ce sunt în ea”, “Ei nu suntdin lume dar în lume sunt”, “Nu pentru lume Mă rog”. - Redacţia -

Sfârsitul lumiiPr. prof. Dionisie Stamatoiu

Proorociri (neîmplinite) alesfârşitului lumii

În ultimele două milenii omenirea a fost avertizată cel puţin o dată într-un secol să fiepregătită pentru a întâmpina “sfârşitul lumii”. Aniicare au cunoscut febra şi spaima “sfârşitului lumii”au fost, mai ales, următorii: 500, 1000, 1033, 1198apoi 1843, 1874, 1900, 1946. Cel mai înfricoşatan se pare că a fost anul 1000, când se împlineaun mileniu de la naşterea Mântuitorului, urmându-i anul 1033, când se împlineau 1000 de ani de laînălţarea la cer a Domnului. Credinţa că “sfârşitullumii” era apropiat devenise quasi-generală. Maimulte Carte (constituţii) începeau cu acestecuvinte: “Termino mundi appropinquante”(“sfârşitul lumii care se apropie”).

Pe la anul 960, un călugăr din Turingia, Ber-nard, luând ca temei cuvintele enigmatice dinApoc. XX, 7-8, că “la sfârşitul celor 1000 deani, Satana va fi dezlegat din închisoarea luişi va amăgi popoarele”, a anunţat public

sfârşitul lumii. El a fixat şi anul, 992, dar catastrofanu s-a produs. Un alt călugăr, Deuthman, a anunţatdistrugerea Terrei pentru 25 martie 1000. Spaimaa fost atât de mare că poporul, în oraşe, a mers săse închidă în acea zi în biserici, lângă relicvelesfinţilor şi a rămas acolo până la miezul nopţii,pentru a aştepta semnalul judecăţii de apoi şi amuri la picioarele Crucii. Din epocă datează unmare număr de donaţii; mulţi lăsau ca moşteniremoşii şi alte bunuri mănăstirilor, care le acceptau,predicând în acelaşi timp sfârşitul apropiat allucrurilor.

Ni s-a păstrat din acele vremuri grele ocronică autentică, scrisă pe la anul 1000, de cătreun călugăr, Raoul Glaber. Autorul, contemporanşi martor ocular la multe fapte pe care leistoriseşte, îşi începe cronica cu aceste cuvinte:“Satana va fi curând dezlănţuit, după profeţialui Ioan, mia de ani fiind împlinită. Tocmaidespre aceşti ani vom vorbi noi”. Cronicarul

istoriseşte despre o serie întreagă de nenorociri,


între anii 980-1040: epidemii, foamete, năvălireaungurilor, care au reînnoit ororile lui Attila. Casteldupă castel, provincie după provincie erau devas-tate. Copiii îşi ucideau părinţii pentru a-i mânca;mamele îşi devorau pruncii. De foame, oameniimâncau reptile, animale dezgustătoare, carneumană. Sfârşitul unei lumi atât de mizere era înacelaşi timp speranţa şi groaza acestei înfiorătoareepoci.

Totuşi anul 1000 a trecut ca şi anii precedenţişi lumea a continuat să existe. Profeţii se înşelaseră.Iisus fiind crucificat la vârsta de 33 de ani, mia deani a creştinismului ne conducea mai degrabă laanul 1033? Şi cum tocmai în acel an, la 29iunie,avut loc o mare eclipsă de soare, toţi aşteptaucatastrofa generală. Sfârşitul lumii nu a venit însă.Din această epocă datează construcţia acelormagnifice catedrale care au traversat epocile şiconstituie admiraţia secolelor. Daruri imense erauîmpărţite cu dărnicie clerului, donaţii, moşteniri,continuau a-l îmbogăţi. După anul 1000, scrie RaoulGlaber, bazilicile sacre au fost reconstituite dintemelie în aproape toată lumea, mai ales în Italiaşi Franţa, deşi majoritatea erau încă destul desolide pentru a nu cere reparaţii. Dar popoarelecreştine păreau a rivaliza între ele în somptuozitate,ridicând biserici unele mai elegante decât altele.

În sec. XII, astrologii au înspăimântat Europa,anunţând o conjuncţie a tuturor planetelor, înconstelaţia Balanţei. Aceasta a avut loc, într-adevăr, la 15 septembrie 1186, când toate planeteles-au găsit reunite între 180 şi 190 grade longitudine.Dar sfârşitul lumii nu a sosit. Celebrul alchimistArnaud de Villeneuve l-a anunţat pentru 1335. În1406, sub Carol al VI-lea, o eclipsă de soare, la16 iunie, a produs panică generală. Vincent Ferriera scris în 1491 un tratat intitulat: “De la fin dumonde et de la science spirituelle”; el dă umanităţiicreştine atâţia ani de trăit câte versete-s în Psaltire:2537.

Un astrolog german, Stoffler, a anunţat larândul său, pentru 20 februarie 1524 un potop uni-versal ca urmare a conjuncţiei planetelor. Panicaa fost generală. Proprietăţile situate în văi, pemalurile fluviilor, în vecinătatea mării, au fostvândute pe preţ de nimic unor oameni mai puţinicreduli. Un doctor din Toulouse, numit Auriol, şi-aconstruit o arcă pentru el, familia sa şi prieteniisăi. Termenul fatal a sosit şi … a trecut. Acestlucru n-a fost o piedică de a fi anunţate noi

pronosticuri apocaliptice: pentru 1532, 1584, 1588.Se găsesc în cărţile epocii, îndeosebi în Chroniquedes prodiges, publicată în 1557 de ConradLycosthenes, o cantitate cu adevărat fantasticăde descrieri şi de figuri, care pun în evidenţă toateaceste spaime ale Evului mediu: comete, soldaţiîn nori, lupte în cer etc., totul descris ca fiind cucertitudine văzut de toţi spectatorii.

Desigur, nu putea lipsi de aici celebrul ghicitorNostradamus – pe numele adevărat Michel deNostre-Dame, astrolog şi medic francez (1503-1566), autor al unei culegeri de “profeţii”. Lui i seatribuie catrenul următor, care a făcut obiectulmultor comentarii:

Quand Georges Dieu crucifferaQue Marc le ressusciteraEt que Saint Jean le portera,La fin du monde arrivera.

Vrea să spună că atunci când Paştile vorcădea la 25 aprilie (sărbătoarea Sfântului Marcu),Vinerea sfântă va fi pe 23 (sărbătoarea SfântuluiGheorghe) şi Fête-Dieu va cădea pe 24 iunie(Sfântul Ioan Botezătorul) atunci va veni sfârşitullumii. Acest catren nu era lipsit de maliţiozitate,căci în timpul lui Nostradamus (el a murit în 1566),calendarul nu era încă reformat (acest lucru s-aîntâmplat abia în 1582) şi Paştile nu puteau să cadăpe 25 aprilie. În sec. XVI, 25 aprilie corespundeacu 15. După reforma gregoriană, Paştile pot ajungela 25 aprilie; este data sa extremă şi în această ziau căzut sau vor cădea în anii: 1666, 1734, 1886,1943, 2038, 2190 etc., fără ca această coincidenţăsă aibă ca rezultat sfârşitul lumii.

O altă prezicere astrologică este aceea a luiWilliam Miller, întemeietorul sectei adventiste, carea anunţat pe baza unor calcule complicate,sfârşitul lumii la o dată precisă: 21 martie 1843. Înurma “profeţiei” lui, în Statele Unite s-a produs oagitaţie teribilă, care a cuprins mase largi de oameni.Au apărut ziare de “specialitate” în care se descriaevenimentul şi se speculau idei de tot felul. S-audeschis magazine speciale în care se vindeau hainenumai de culoare albă pentru cei ce urmau să urcela cer – deci, în ultima clipă a sfârşitului, profiturilemagazinelor respective nu dezminţeau spiritulcomercial, chiar dacă nu mai rămânea nimeni caresă folosească dolarii. Dar … întrucât profeţia nus-a împlinit conform prognozei, a fost amânată

pentru 21 octombrie 1844. Lipsind şi de data


aceasta efectul profeţiei, s-au tras concluzii carenu mai legau evenimentul de o dată precisă saude un an anume. S-a convenit aşadar că judecatade apoi începuse deocamdată în Ceruri, iar dupăce se va încheia acolo, va începe şi pe pământ.

Tot în Statele Unite, “Martorii lui Iehova” auaşteptat sfârşitul lumii în anul 1847, fenomenulreactualizându-se cu întregul cortegiu de disperărişi spaime. Dar nu s-a întâmplat nimic. S-a spusatunci că omenirea a scăpat de primejdie prinamânarea sfârşitului pentru anul 1914. Izbucnireaprimului război mondial a adus multă popularitatesectei, profeţia fiind considerată bună.

Au mai fost “prevăzuţi” ca ani ai “sfârşituluilumii” – dar cu mai puţin ecou în conştiinţa publică– anii 1946 şi 1992, prin tot felul de “prevestiri”vehiculate la vremea respectivă de unele ziare “desenzaţie”, pentru cel de al doilea punând încirculaţie chiar unele prevestiri atribuite SfântuluiNifon şi Sfântului Calinic de la Cernica. De altfel,în perioadele tulburi, mai ales, de după războaie şirevoluţii, n-au lipsit deloc “vizionari”, care să-şiofere confesiunile tiparului, deci cunoaşterii publice,dându-se drept “mesageri ai voinţei divine” şivizând fie destinul României la acest sfârşit demileniu, fie destinul întregii planete în acelaşirăstimp, ceea ce reclamă, desigur, circumspecţieşi luciditate.

S-au făcut pe seama sfârşitului acestui mileniuatâtea “proorociri”, au circulat şi circulă atâteaipoteze, încât am putea spune că există la oraaceasta o întreagă literatură a “sfârşitului lumii”,căreia nu-i scapă nici un detaliu catastrofic, nici onuanţă din marele colaps prefigurat! Niciodată caazi, într-o lume culturală, cu acces firesc la lecturăşi avidă de cunoaştere şi informare, ApocalipsaSfântului Ioan n-a fost mai pasionat actualizată,mai permeabilizată la analogii dintre cele maiconsternante şi mai libere în curaj, acestea toateîn ciuda interdicţiei, exprimate în special înApocalipsă, privindu-i pe răstălmăcitorii textuluibiblic (vezi: Apoc. XXII, 18-19). S-au emis celemai înfricoşătoare ipoteze, s-au făcut calcule subtileşi evaluări stresante, n-au lipsit din “cercetare”nici computerele şi alte tehnologii de vârf, s-auefectuat analogii istorice, de evenimente, dar şimorale, între realităţi socio-politice şi textele dinApocalipsă.

Ştiinţa despre sfârşitul lumii

Intuiţiile vizionare ale oamenilor de ştiinţă confirmă, şi ele, posibilitatea “sfârşituluilumii” prin: catastrofe ecologice, schimbăriclimatice, epidemii, foamete, războaie nimicitoare,cutremure planetare, valuri uriaşe, erupţii vulcaniceşi altele. Un acelaşi deznodământ l-ar putea aveaplaneta noastră Terra din ciocnirea cu asteroiziide mari dimensiuni. “A sosit momentul –avertizează învăţaţii – să ne privim pe noi înşinedincolo de învelişul material al existenţei întrup, să ne înţelegem că suntem fiinţe careaparţinem acestui cosmos. Să conştientizămfaptul că civilizaţiile sistemului nostru planetarau fost realităţi ale timpului în evoluţia noastrăşi că există o ordine divină implacabilă, în carene înscriem şi noi”.

Constatăm deci, că asupra celei de a douaveniri a Domnului Hristos s-au făcut atâteapreziceri senzaţionale – care nu s-au adeverit,încât mulţi privesc acest fapt cu neîncredere şisunt înclinaţi să nu-i mai acorde importanţă; pe dealtă parte, însăşi ştiinţa, prin observaţiile şipreviziunile sale indică mijloacele posibile ale“sfârşitului lumii” şi afirmă că starea actuală aacesteia nu este veşnică şi ca atare trebuie să aibăun sfârşit. Este de remarcat şi faptul că ştiinţa, înipotezele sale, independent de Sfânta Scriptură, aajuns aproape la aceleaşi concluzii, care fuseserărevelate cu milenii mai înainte de cuvântul luiDumnezeu. Această remarcabilă concordanţă sepoate sesiza atât în indicarea fenomenelor fizicepremergătoare şi concomitentul actului final allumii, fenomene de care vorbeşte Mântuitorulînsuşi, în cuvântarea eshatologică (Matei XXIV6, 7, 29 şi locurile paralele), dar şi în aceea că,după opinia multor învăţaţi, lumea şi în specialpământul nu va pieri cu desăvârşire, nu se vaîntoarce în neant, ci se va transforma într-o “starenebuloasă subtilă” din care va ieşi “cer nou şipământ nou”.

Ipotezele ştiinţifice despre sfârşitul lumii serepetă astfel, ca un ecou minunat, ceea ce cu miide ani mai înainte a grăit Dumnezeu prin aleşiiSăi. Sfânta Scriptură vorbeşte într-o limbă simplă,obişnuită, nu întrebuinţează termeni ştiinţifici.Proorocii şi Apostolii au fost, în cea mai mare parteoameni simpli, nu ştiau astronomia sau alte ştiinţemai noi. Proorocirile lor despre sfârşitul lumii au

fost rostite atunci când însăşi astronomia nu


dădea nici cel mai mic punct de reazem, ca săconsidere ca posibilă o asemenea catastrofă. Fărăîndoială, ştiinţa, perfecţionându-se tot mai mult, cagăsi noi puncte de legătură cu Sfânta Scriptură îndezvoltarea întrebării despre soarta finală a lumii.Dar oricât ar progresa ştiinţa, oricare noi orizonturiar descoperi, ea nu va putea linişti agitarea şistrădania minţii omeneşti, care tinde să pătrundăîn viitorul tainic; niciodată ştiinţa nu va prinde îninima omului raza credinţei şi a speranţei într-oaltă viaţă, dincolo de moarte, mai bună, maidreaptă. Ştiinţa ne spune: va veni sfârşitul lumii şial întregii omeniri, fie de la cunoscutele forţe alenaturii, fie din eventualele circumstanţe ce oînconjoară. Dar privind înainte, omul fără voie seva întreba: pentru ce există el, de ce existăpământul? De la ştiinţă nu va primi nici un răspuns.

Revelaţia divină despre sfârşitul lumii

Răspuns satisfăcător pentru mintea şi inima omului la neliniştitorul “de ce?”, nedă numai Revelaţia divină. Afirmând idea denemurire, ea ne spune că, după înviere şi judecataobştească, împărăţia lui Dumnezeu, pe care odescrie cu atâta entuziasm Apostolul Neamurilor(I Cor. XV, 52-56; I Tes. IV, 13-17 etc; a se vedeaşi Apoc. XXI-XXII), se va instaura pe deplin; eava însemna însă pentru cei drepţi o stare de fericirede negrăit, iar pentru cei păcătoşi osândirea la foculveşnic (I Cor. II, 9; II Tes. I,5-9). Ambele stărisunt însă condiţionate de starea morală a omuluiîn timpul vieţii sale pământeşti.

Când vor fi toate acestea? Răspunsul ni l-adat însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, când a zis:“Iar de ziua şi de ceasul acela, nimeni nu ştie,nici îngerii din ceruri, nici Fiul, fără numaiTatăl” (Mt.24: 36-39; .vezi şi Fp1, 7). Una putemînsă afirma cu certitudine şi anume că istoria, pascu pas, merge spre deznodământ şi că acestdeznodământ se pregăteşte în ea treptat şi pe calenaturală, aşa încât sfârşitul lumii va fi ca un fructcopt al istoriei de mii de mii de ani. În Sf. Scripturăsfârşitul lumii se numeşte “seceriş” (Mt.13: 30,39), cuvânt care caracterizează cum nu se poatemai bine sfârşitul; lumea singură merge spre sfârşit,“se coace”, cum se coc holdele petru vremeasecerişilui, care vine la timpul lui, cum vineprimăvara, toamna, bătrâneţea, moartea … (Mt.24:32-33). Se poate vorbi şi aici de o “plinire a vremii”(Gal.3: 4).

Biserica, cu înţelepciune şi experienţă de-alungul veacurilor şi urmând cu fidelitate învăţăturaşi porunca Domnului nostru Iisus Hristos, când azis Apostolilor Săi: “Nu este al vostru a şti aniişi vremile pe care Tatăl le-a pus în stăpânireaSa” (Fapte I,7), nu a fixat niciodată “termene şisoroace” pentru cea de a doua venire a Domnuluişi pentru sfârşitul acestei lumi. Ea socoteşteaceastă amânare a “împlinirii făgăduinţei veniriiLui” (II Petru III, 4), ca “îndelungă răbdare” a luiDumnezeu în vederea mântuirii noastre (II PetruIII, 15), de vreme ce anii nu se măsoară în planuldivinităţii cu unităţi de timp omeneşti (II Petru III,8). Trebuie ca mai întâi să se împlinească, în chipdesăvârşit, binecuvântarea, cu caracter şi deporuncă, pe care Ziditorul lumii a adresat-o, lacreaţie, protopărinţilor neamului omenesc şi tuturorurmaşilor acestora, când le-a spus: “Creşteţi şivă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi…”(Fac. I, 28). Cine ar putea susţine, în deplinăcunoştinţă de cauză, că neamul omenesc a crescutdeja până la măsura plinătăţii capacităţii sale, căşi-a îndeplinit ori este pe punctul de a-şi îndeplinimenirea de “a supune pământul şi a stăpânipeste peşti mări şi peste păsările cerului, pestetoate vietăţile ce se mişcă pe pământ, pesteierburile şi peste toţi pomii” (Fac. I: 28-30).Mările şi oceanele alcătuiesc, precum se ştie, unizvor uriaş şi practic inepuizabil de resurse dealimente şi de bogăţii, dintre cele mai preţioase,care până acum nu au fost puse la dispoziţia omuluidecât într-o măsură cu totul neînsemnată.

Aceste consideraţii teologice şi raţionale neîntăresc credinţa şi nădejdea noastră în pronia şibunătatea divină, privind destinul nostru şi alîntregului univers. “A cugeta cineva despresfârşitul lumii poate avea şi folos şi pagubă, în raportcu starea sa intelectuală, după cum şi sabia sepoate întrebuinţa spre apărare de duşmani sau sprevătămarea aproapelui. Că de începe cineva acugeta de sfârşitul lumii, îndată ajunge la sfârşitulvieţii sale şi la înfricoşata judecată ce va să fie, lamunca cea veşnică a celor răi şi la răsplătireaostenelilor celor buni”. Un cuget al unui sfârşit caacesta, este cu adevărat de mare folos omului…aşa cugeta proorocul şi împăratul David, zicând:“Spune-mi, Doamne, sfârşitul meu şi care estenumărul zilelor mele… Cugetat-am la zilelecele de demult şi de anii veşniciei mi-am adus

aminte” (Ps. 38, 5-6; 76. 5; 101, 24-25). Iar


cugetând cineva de sfârşitul tainei celei neştiute şidin veac ascunsă şi cerând cu iscodire cele ce vorsă fie la sfârşit şi ispitind cu mintea cea deşartă şineavând cheia înţelegerii a deschide şi a intra încortul tainelor celor ascunse, unde nu este nimănuislobod de a intra, fără numai unuia, Arhiereulbunătăţilor ce vor să fie, a cugeta deci în acest fella sfârşitul lumii este cu totul nefolositor omului şieste chiar păcat. Căci, precum carteaîmpărătească (scrisoarea pecetluită cu peceteaîmpărătească) de ar fi îndrăznit cineva să rupăpeceţile ei, neavând puterea aceasta, într-adevărar fi greşit şi acea îndrăznire nu i-ar fi fost fărăprimejdie, tot aşa şi aici se cade a înţelege: cătaina Domnului cea ascunsă este carteaÎmpăratului ceresc, cu 7 peceţi pecetluită, desprecare vorbeşte Sf. Ioan Teologul în Apoc.5: 1-5 şipe care nimeni n-o poate deschide fără numaiMielul lui Dumnezeu.

Biserica învaţă că viaţa pământească a omuluieste un preludiu şi o premisă a celei cereşti; căorice gând, vorbă şi faptă îşi vor primi dreaptarăsplată în viaţa viitoare; că moartea fizică estedoar o despărţire vremelnică a sufletului de trup şică, prin învierea morţilor şi prefacerea viilor, la adoua venire a lui Hristos, toţi credincioşii vor intraîntr-o stare nouă, neschimbătoare şi fără sfârşit.Este firesc deci ca, în preocupările eshatologiceale creştinului, să intre mai întâi grija pentrusfârşitul apropiat al vieţii sale pământeşti;decesul fizic, pe care Sfânta Scriptură în considerăpedeapsă şi urmare a păcatului strămoşesc (Rom.5: 36). De aceea, este mai potrivit pentru creştinca, mai înainte de a se preocupa de venirea a douaa Domnului şi de judecata de apoi, să se îngrijeascăde cel mai apropiat moment eshatologic: cel indi-vidual, care este totodată şi cel mai importantmoment de răscruce din viaţa fiecăruia, şi anumede despărţirea sufletului de trup şi de întâlnirea cuHristos la judecata particulară, care urmeazăîndată după moarte (Ev. 9: 27).

Sfârşitul lumii – astăzi!

Existămulte similitudini, multe puncte comune, între preocupările de ordin spiri-tual ale omului contemporan şi cele ale lumii vechi,între acelea ale creştinilor zilelor noastre şi celeale primilor cititori ai epistolei pauline, de laînceputurile creştinismului, cu toate că nici râvna,nici virtutea, nici dragostea şi nici solidaritateacreştină nu mai sunt aceleaşi. Apele fluviilor sunt

cu atât mai mari, cu cât se apropie de câmpie, darsunt cu atât mai curate şi mai repezi, cu cât suntmai apropiate de izvorul de munte din care-şi iauînceputul. Acelaşi lucru se poate spune şi despredezvoltarea creştinismului de-a lungul veacurilor.Aceste similitudini sunt nu numai cu caracter gen-eral, de vreme ce omul de astăzi, ca şi cel detotdeauna, îşi desfăşoară viaţa, între leagăn şimormânt, în aceleaşi limite ale condiţiei umane,de aceea şi întrebările privind marile taine aleexistenţei sale rămân aceleaşi; dar ele pot fisesizate şi sub unele aspecte particulare.Asemenea unora dintre tesaloniceni care, socotindcă a venit sfârşitul lumii, îşi părăseau îndeletnicirilezilnice, umblând fără nici un rost şi căutând apoicele necesare pentru a trăi în truda altora, tot aşamulţi rătăciţi din zilele noastre, în numele vestiriiParusiei Domnului, cutreieră pe la casele creştinilornoştri şi, prin prozelitism sectar, seamănă în sufleteteamă şi dezorientare, dar urmărind de fapt nutrezirea conştiinţei creştine, ci sfâşierea Bisericiilui Hristos şi a fiinţei neamului nostru românesc.

Cea de-a doua Epistolă către tesaloniceni areadus, cum ştim, în sânul acestei comunităţicreştine, echilibrul şi calmul. Atât pentru creştiniidin Tesalonic, cât şi pentru cei din zilele noastrecare s-ar comporta în acelaşi fel, rămân norma-tive, adică principii călăuzitoare, aceste cuvinte aleSfântului Apostol Pavel: “În privinţa veniriiDomnului nostru Iisus Hristos şi a adunăriinoastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, sănu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să văînfricoşaţi, cum că Ziua Domnului ar fi şisosit…” (Tes.3, 1-2). El fixează anumite semneprevestitoare: marea apostazie şi ivirea luiAntichirist, care vor premerge celei de a douaveniri. Apostazia este un fenomen religios careva precede venirea lui Antichrist - “omul păcatului”şi va ajunge apogeul în acest om. “Sfârşitul lumiifiind o pedeapsă, nu trebuie să survină decât dupăo creştere a răului, ajuns la capătul evoluţiei sale.Trebuie ca lumea să devină “coaptă” pentru pieiresau după cuvântul Domnului, păcatele reunite alepărinţilor şi ale copiilor să umple măsura (Mt.13,32). În vederile lui Pavel, sfârşitul lumii nu poatesă vină înainte ca răul să fi atins limita sa extremă.

Actualitatea Epistolei către Tesaloniceniapare evidentă nu numai sub raport doctrinar,teoretic, dar şi sub latura învăţăturilor practice. Ea

ne îndrumă la o viaţă ordonată şi la muncă.Viaţa creştină este, după pilda Mântuitorului şi


a Sfinţilor, o împletire armonioasă a activităţiispirituale şi a muncii manuale. Rugăciunea şimunca sunt permanent recomandate de cătreSfântul Apostol Pavel, cu cuvântul, cât şi prinexemplul personal. Atunci când acei credincioşidin Tesalonic, socotind că se apropie sfârşitul lumii,credeau că munca nu mai e necesară, Apostolulcondamnă această rătăcire scriind: “Vă poruncim,fraţilor, în numele Domnului nostru IisusHristos, să vă feriţi de orice frate care umblăfără rânduială şi nu după învăţătura pe careaţi primit-o de la noi… Căci şi atunci când neaflam la voi, v-am dat porunca aceasta: cinenu vrea să lucreze, acela să nu mănânce. Auzimînsă că unii de la voi umblă fără rânduială,nelucrând, ci iscodind. Unora ca aceştia leporuncim şi îi rugăm în Domnul nostru IisusHristos, ca lucrând în linişte, să-şi mănâncepâinea de ei agonisită. Iar de nu ascultă cinevade cuvântul nostru, prin epistolă, pe acela să-l însemnaţi şi să nu mai aveţi cu el nici unamestec, ca să se ruşineze” (2 Tes.3:6, 10-14).Munca devine astfel principiu de viaţă şi unul dincriteriile de judecată asupra sincerităţii credinţeimembrilor comunităţii creştine. Credinţa esteverificată în muncă. Când un frate vine din altăparte, poate fi găzduit două-trei zile, pe urmă esteîndrumat să muncească spre a-şi câştiga pâineacea de toate zilele. Cel ce nu vrea să munceascăeste eliminat din comunitate ca un neguţător decredinţă, căci s-a făcut creştin spre a putea trăifără muncă. Ajutorarea milostivă îşi are limitele îndatoria fiecăruia de a munci.

Atitudinea aceasta a comunităţii creştine aavut ca efect generalizarea muncii şi înlăturareaoricăror încercări de sustragere de la aceastăobligaţie. Biserica este o comunitate de muncitori,ce contribuie la progresul permanent al omenirii.Viaţa creştină e viaţă de muncă. Pe bună dreptate,s-a zis: “creştinismul este religia muncii”. El stăla temelia culturii şi a civilizaţiei noastre.Pe pragul creştinismului, istoria a descoperit nişteunelte de dulgher şi de “făcător de corturi”. DacăMântuitorul a sfinţit munca, Sfântul Apostol Paveleste cel ce a înnobilat-o. El întrupează în sine pemuncitorul care prin truda braţelor produce bunurimateriale şi prin truda minţii produce bunurispirituale, fără a se ruşina de munca manuală saua se mândri cu cea spirituală. El poate fi pus îngaleria marilor muncitori şi marilor realizatori ai

omenirii. Iar la lumina învăţăturii pauline seluminează peste veacuri credinţa şi conduitacreştină, pentru că în fond este aceeaşi cuînvăţătura evanghelică, este lumina lui Hristos(In.8:12; 9:5).

Parusia Domnului.Semne şi evenimente

Noul Testament vorbeşte de două veniri ale luiHristos. Cea dintâi este venirea Lui în lume,

prin întruparea Sa ca Fiul lui Dumnezeu, de la DuhulSfânt şi din Sfânta Fecioară – luând trup omenesc(cf. Luca I, 26-27, 30-35; Ioan I, 13-14). Aceastăvenire a Fiului în trup sau întrupare o numeşteApostolul Neamurilor “deşertare”, nu dedumnezeirea Sa, ci de slava ei, sau smerire(N.R.:kenoză: golire, deşertare; Filip. II, 6-8).Această primă venire a lui Hristos sau întrupareaLui o tăgăduiau unii eretici, pe care Sfântul IoanEvanghelistul îi numeşte “antihrişti” (I Ioan II, 18,22; IV, 3; II Ioan, 7). După aceşti eretici, nici vorbănu poate fi de a doua venire a Domnului.

Dacă prima Lui venire a fost smerită, cutrupul – în care S-a tăiat împrejur, S-a botezat, cucare a activat propovăduind, făcând minuni,alungând demoni, înviind morţi, a pătimit, a fostrăstignit pe Cruce, S-a îngropat şi cu care a înviatşi apoi S-a înălţat la cer – a doua Lui venire va fiîntru slavă şi cu putere, venind la sfârşitanunţat de trâmbiţa arhanghelului, pe noriicerului, înconjurat de sfinţii îngeri şiîntâmpinat de toţi îngerii şi sfinţii (Matei XXIV,30; XXV, 31; I Cor. XV, 51-52; I Tes. III, 13; IV,17). Atunci El va veni ca Împărat şi Judecătoral lumii, Care va judeca viii şi morţii înviaţi(Matei XXV, 31-46; Ioan X, 22-27; Fapte X, 42;II Tim. IV, 1; I Petru IV, 5; Apoc. XX, 10-15).

...Ceea ce Mântuitorul a voit să nedescopere cu anticipaţie, au fost doar unele indicaţiigenerale cu privire la câteva din semnelepremergătoare parusiei Sale; unele din acestesemne sunt anterioare, altele sunt concomitente.Anterioare sunt:- predicarea Evangheliei la toate popoarele(Matei XXIV, 14);- ivirea de prooroci, taumaturgi şi hristoşimincinoşi (Matei XXIV, 24);- înmulţirea fărădelegii şi răcirea iubirii frăţeştiîntre creştini (Matei XXIV, 10, 12).

Semne concomitente sunt:


Atenţie! Anti-Christ este viu şi creşte puternic într-o suburbie bogată din Chicago, pretinde revista “Sun”.

Şocanta naştere a fiului Satanei confirmă o profeţie puţincunoscută din Documentele de la Marea Moartă care spune că else va naşte în mijlocul vânturilor, zăpezii şi al gheţii, pe unpământ nordic, unde 50 de regate fac unul singur”. Îngrozitoruladevăr a fost verificat de mai mulţi experţi, printre care şi unlider evanghelic.

Publicaţia “Sun” urmează să verifice următoareleinformaţii:

- un copil s-a născut pe 6 ianuarie, într-o casă de 1,5milioane dolari dintr-o suburbie bogată a oraşului Chicago;

- o stea neagră - ca o parodie obscenă a naşterii sacre dela Bethleem - a apărut deasupra casei în care s-a născut copilul;

- experţii , din Documentele de la Marea Moartă,anticipaseră naşterea Diavolului din iunie 1996;

- numărul 666 a apărut pe talpa piciorului stâng alcopilului, imediat după naşterea sa şi acest semn al Necuratuluidevine din ce în mai clar;

- copilul s-a născut cu toţi dinţii deja implantaţi şi suge dela mama sa lapte amestecat cu sânge;

- identitatea mamei este necunoscută, deşi se pare, maimult ca sigur, că este o satanistă.

Surse informate au spus că mama a dispărut posibil dupăce a devenit prima fiinţă umană sacrificată pentru fiul său şipentru Satana. Sursele mai spun că au mai fost sacrificate celpuţin încă 12 persoane, majoritatea adolescenţi. CIA a fostinformată despre eveniment şi “monitorizează situaţia”. Tatăl

este... Satan, desigur, spune pastorul Damian Younger. El maizice că de la mijlocul lui ianuarie un grup de iezuiţi trimişi de laVatican, sub pretextul recrutării de preoţi, urmăreşte îndeaproapeevoluţia copilului care va conduce lupta Răului contraCreştinismului. “Mi s-a spus că sunt cel puţin 200 de iezuiţi.Vaticanul se aşteaptă ca jumătate din ei să devină martiri înurmătorii câţiva ani, fiind distruşi de adepţii copilului-demon”,susţine Younger.

De fapt, iezuiţii au descoperit naşterea, Documentele dela Marea Moartă au indicat locul, data exactă şi ora când se vanaşte. Pastorul Younger mai spune: “Când o nouă constelaţieva apărea deasupra oraşului Bethleem, aceasta va marcaîntoarcerea Domnului nostru Iisus Hristos. În câţiva ani, numai târziu de primăvara lui 2005. El se va arăta în glorie şi vaconduce forţele Binelui către Armageddon şi către ultima marebătălie a umanităţii”. Pastorul Younger afirmă că după naştereaAnti-Christului, pe Giulgiul Sfânt de la Torino va apărea semnulCrucii, cu o inscripţie latină care înseamnă “În numele acestuisemn veţi învinge”. “Semnul crucii ne va conduce la victoriafinală asupra Diavolului”, subliniază pastorul. (România Liberă,15.03.1997)

Nota redacţiei: prin acest articol am dat un exemplude rătăcire, pornind de la fapte reale. Menţionăm că un cazasemănător a fost descoperit şi în Italia. Sfânta Scriptură nu nespune însă că Antihrist va fi descoperit de prunc. Apoi trebuiesă avem în vedere că în afară de Antihristul propriu-zis, de-alungul istoriei au existat şi vor mai exista alţi “antihrişti” mai

mici.

Bebeluşul Satanei

- întunecarea soarelui,- căderea aştrilor,- perturbări grave în legile naturii (Matei XXIV,7, 29),- arătarea pe cer a “semnului Fiului Omului”(Matei XXIV, 30), adică a Sfintei Cruci.

La aceasta, Apostolul neamurilor, dupărevelaţia dată lui, adaugă:- convertirea lumii şi a poporului evreu (Rom.XI, 25-26),- lepădarea de credinţă sau apostazia quasi-generală (II Tes. II, 3) şi- activitatea desfăşurată de un personaj religiossinistru, numit “omul păcatului”, “fiulpierzării”, “cel fără de lege”, “potrivnicul”,care va săvârşi minuni false, se va instala lacârma Bisericii şi se va da pe sine dreptDumnezeu suprem, cerând credincioşiloradorare (II Tes. II, 3-10).

Fără a mai reveni asupra diversităţiiopiniilor şi interpretărilor date de către exegeţi, îndecursul timpului, cu privire la acest personaj,desemnat îndeobşte ca Antihrist (cât şi cu privirela acel plin de mister “cel care împiedică” şi “ceeace împiedică” şi întârzie ivirea lui Antihrist) deaceastă dată reamintim, în mod succint, că mulţicomentatori au exprimat ideea că aceasta va fi opersoană din afara Bisericii şi ostilă ei. Putem

observa, însă, din I Ioan II, 18, 22; IV, 3 şi II Ioan7, că numele de “antihrist” este dat de SfântulApostol şi Evanghelist Ioan docheţilor, cerintienilorşi nicolaiţilor – eretici de la finele veacului apos-tolic, adică unor oameni dinăuntrul Bisericii (vezi IIoan II, 18-19), nu din afara ei.

Apostolul Neamurilor vorbeşte, deasemenea, de “taina fărădelegii” care lucreazăneîncetat (II Tes. II, 7), după cum şi Mântuitorulînsuşi a vorbit despre “înmulţirea fărădelegii”,din pricina căreia iubirea multora se va răci (MateiXXIV, 12). Prin fărădelege se înţelege împotrivireafaţă de legea divină, prin urmare păcatul, ca orevoltă faţă de legea lui Dummnezeu. Tainafărădelegii care lucrează în lume este influenţa luisatan, care activează prin ispitele sale şi dă naşterela tot felul de păcate. Este numită “taină”, pentrucă lucrează în chip tainic, adică în ascuns şi decătre cei mai mulţi nesesizată şi se află, potrivitlimbajului paulin, în opoziţie cu “taina drepteicredinţe” sau a creştinătăţii (I Tim. III, 16)... Ceeace se împotriveşte influenţelor lui satan şi careacum se opune acţiunilor lui Antichrist – dupăopinia exegeţilor – este opera predicatorilor creştinişi a tuturor creştinilor, care prin vorba şi fapta lorcontribuie la întărirea credinţei creştine.(din lucrarea “Actualitatea Epistolei a II-a cătreTesaloniceni)


Crezul şi Sfânta Liturghie desprea doua venire a lui Hristos

Ca să putem vorbi despre a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos vom porni de la învăţătura

Bisericii noastre, cuprinsă în Simbolul Credinţei şi înSfânta Liturghie, în care sărbătorim cu anticipare a douavenire a Domnului Hristos. Acestea sunt monumenteale culturii teologice, Simbolul Credinţei ca teorie iarSfânta Liturghie ca practică a Bisericii noastre în legăturăcu oricare din învăţăturile Bisericii.

Când vrem să ştim ce spune Biserica despre oricareadevăr de credinţă ne gândim şi cum se manifestăaceastă învăţătură în cuprinsul slujbelor, pentru cătrăirea adevărată ortodoxă o cuprinde slujbeledumnezeieşti ale Bisericii noastre. Biserica noastră esteo biserică prin excelenţă a slujirii liturgice. Fără aceastăslujire liturgică nu există ortodoxie. În ceea ce priveşte adoua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, ea estemărturisită în noi de fiecare dată când spunem SimbolulCredinţei, Crezul. După ce mărturisim că Cel prin caretoate s-au făcut, s-a făcut om, pentru noi şi pentru anoastră mântuire, după ce mărturisim că Fiul luiDumnezeu, care s-a făcut om, s-a răstignit pentru noi învremea lui Ponţiu Pilat, după ce mărturisim că a fostînmormântat şi a înviat a treia zi, “după Scripturi”,mărturisim că s-a înălţat la ceruri. Apoi spunem că deacolo, din cer, din dreapta Tatălui, “iarăşi va să vină,cu mărire, să judece vii şi morţii, a cărei împărăţie nuva avea sfârşit”.

Nu pot să nu aduc în faţa înţelegerii noastre deacum, o alcătuire de la sărbătoarea Înălţării Domnuluinostru Iisus Hristos, în care se pun în valoare toate aceleadevăruri mărturisite în Simbolul Credinţei, într-un chipdeosebit. Şi anume: “Născutu-Te-ai precum Însuţi aivoit, arătatu-Te-ai precum Însuţi ai socotit, pătimit-ai cutrupul Dumnezeul nostru. Din morţi ai înviat călcândmoartea, înălţatu-Te-ai întru slavă, Cela ce toate leîmplineşti şi ne-ai trimis nouă pe dumnezeiescul Duh căsă lăudăm şi să mărim dumnezeirea Ta”. Este o alcătuirepe care o trecem de obicei cu vederea, dar care spunefoarte multe în legătură cu prezenţa Domnului nostruIisus Hristos în această lume şi mai presus de lume.

Deci “Te-ai născut aşa cum însuţi ai voit”. S-aîntrupat de la Duhul Sfânt, s-a născut mai presus de fire.

“Te-ai arătat precum Însuţi ai socotit”. Am avutde curând sărbătoarea arătării Domnului nostru IisusHristos, sărbătoarea botezului, care este sărbătoarea încare s-a arătat Mântuitorul în faţa oamenilor şi cu cevadin cât puteau oamenii să înţeleagă atunci dindumnezeirea Sa. “În Iordan botezându-te Tu Doamne,

Închinarea Treimii s-a arătat” spunem noi la sărbătoareaBotezului Domnului. Cum anume? “Că glasul Părinteluia mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-te, şi Duhulîn chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Celce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat,mărire Ţie”. Arătarea Mântuitorului (la BotezulMântuitorului) s-a făcut aşa cum spunem în alcătuire,alcătuire în care vorbim cu Iisus Hristos şi aceasta aşvrea să vi se împlânte în minte, că la slujbele noastrenoi nu studiem ci avem o raportare directă, vorbim cuIisus Hristos. Nu zicem, în Iordan s-a botezat DomnulHristos”, ci “În Iordan botezându-Te Tu Doamne”.

“Răstignindu-Te-ai cu trupul, Dumnezeulnostru”. Pentru că dumnezeirea nu poate pătimi (enepătimitoare), s-a răstignit Domnul Iisus Hristos cu fireaomenească, dar în firea omenească legată de fireadumnezeiască.

“Înviat-ai din morţi, călcând moartea, Înălţatu-Te-ai întru slavă Cela ce toate le împlineşti”. Şi acumurmează punctul culminant al alcătuirii: “Şi ne-ai trimispe dumnezeiescul Duh”. De ce? “Ca să lăudăm şi sămărim dumnezeirea Ta”. Toate acestea s-au petrecut învremea când a fost Domnul Hristos şi se petrec pentrufiecare dintre noi, în măsura în care participăm la acesteevenimente pe care le sărbătorim şi pe care le trăim înrezumat în cuprinsul Sfintei Liturghii? Sfânta Liturghieeste un rezumat al evenimentelor ce s-au petrecut lavremea când a propovăduit Domnul Hristos, când s-aulucrat cele ale mântuirii oamenilor. Toate acestea le avemrezumate în Sfânta Liturghie.

Dar în Sfânta Liturghie avem şi ceva ce nu s-aîntâmplat, dar urmează să se întâmple şi anume cândpomenim despre aşezarea Sfintelor Taine, a SfinteiLiturghii, zicem cuvintele “Luaţi mâncaţi, acesta estetrupul Meu, şi beţi dintru acesta toţi, acesta este sângelemeu” (cuvintele de la cina cea de taină) şi “Aceasta săfaceţi întru pomenirea mea” (1Cor.11; Lc.12). DeciDomnul Hristos a rânduit să ne pomenească “Cina ceade taină”, să ne pomenească jertfa Lui, anticipată princuvintele “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu şibeţi ntru acesta toţi, acesta e sângele Meu” realizată şipe cruce şi completată prin înviere şi prin înălţarea lacer.

După aceea preotul zice: “Aducându-ne amintede această poruncă mântuitoare şi de toate cele ce s-aufăcut pentru noi (şi le numim): “de cruce, de groapă, deînvierea cea de a treia zi, de suirea la cer, de şederea de-a dreapta Tatălui şi de cea de-a doua slăvită iarăşivenire”. Amintim deci şi de ceea ce urmează să facă

pentru noi, deci pomenim şi de a doua venire pe care

A doua venire a lui HristosArhim. Teofil Părăian


o mărturisim în crez, când zicem “şi iarăşi va să vină, cumărire, să judece vii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu vaavea sfârşit.

Domnul Hristos este şi acum cu noi

În Biserica noastră nu se face foarte mult caz de a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, aşa

cum fac anumite grupări creştine neortodoxe care mereufac pronosticuri privind anul venirii lui Hristos, mereuspun că trebuie să fim gata căci trebuie să vină DomnulHristos.

Noi nu facem acest lucru, ci anticipăm a douavenire a Domnului Hristos la liturghie, în înţelesul acestacă sărbătorim încă de acum cea de-a doua venire,care e sigură pentru noi, poate mai sigură decât pentrucei care fac atâta caz de a doua Lui venire. Când eşti cuDomnul Hristos, când îl ai pe Domnul Hristos în suflet,când îl auzi pe Domnul Hristos vorbindu-ţi din SfântaEvanghelie (cu cuvântul de care ne spune DomnulHristos “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele melenu vor trece”) nu se mai pune atât de mult problemavenirii Domnului Hristos căci eşti cu El.

Biserica a propovăduit a doua venire a DomnuluiHristos pe baza cuvintelor Domnului Hristos care a spuscă va veni şi a răspuns ucenicilor la întrebarea “Cândvor fi acestea?”. Dacă vrea cineva să cunoască cuvinteleDomnului Hristos în legătură cu cea de-a doua venire ebine să citească din Matei 24 şi 25, Marcu 13, Luca 17 (a2-a jumătate) şi 21; 1Tes.4; 1Cor 15; 2Pet.3 şi dinApocalipsă. Apocalipsa a fost primită de Biserica noastrăcu rezervă, astfel încât în nici o slujbă a bisericii noastrenu se citeşte din Apocalipsă. De ce? Pentru că e greu deinterpretat, nu e la îndemâna tuturor acest lucru. Nouăne e de ajuns să ştim că va fi o a doua venire a Domnuluinostru Iisus Hristos. Când anume? Nu ştim şi nu putemşti pentru că nu ne-a descoperit Domnul Hristos lucrulacesta. Domnul Hristos a zis că “de ziua şi ceasul acelanimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numaiTatăl”. Creştinii întotdeauna au trăit cu impresia căapropiata venire a Domnului Hristos se va realiza îngeneraţia lor, în timpul în care trăiesc ei, în rândul deoameni în care trăiau ei.

Sf. Ap. Pavel de pildă zice (1Tes.) că “Noi cei vii,care vom fi rămas la a doua venire nu vom întrece pe ceiadormiţi, ci împreună cu ei ne vom răpi în nori, întruîntâmpinarea Domnului în văzduh şi aşa pururea cuDomnul vom fi”. Dar a doua venire nu s-a întâmplat săo vadă apostolul Pavel în viaţa sa. A fost un gând al luicare nu s-a realizat aşa curând cum se credea, pentru că,zice Sfântul Apostol Petru că înaintea oamenilor 1000de ani e 1000 de ani, dar înaintea lui Dumnezeu 1000 deani e ca ziua de ieri care a trecut, ca o strajă de noapte.

Unii spun că venirea Domnului Hristos va fi înanul 2000. Să ştiţi că anul 2000 a trecut. De ce? Pentrucă numărătoarea noastră e greşită cu 4 ani. În sec al VI-lea, un călugăr, Dionisie Exiguu, un călugăr deştept

într-adevăr, s-a gândit că ar fi bine că era noastră, pentrucă e marcată de prezenţa Mântuitorului nostru IisusHristos, să fie cu o numărătoare creştină, anii să fienumăraţi de la naşterea Mântuitorului nostru IisusHristos. Şi gândiţi-vă, după 500 de ani care trecuseră, ela socotit că anul de la începutul erei creştine (pentru căşi până atunci se numărau anii, anul la întemeierea Romei)ar fi anul 753 de la întemeierea Romei. Dar cei ce s-auocupat de această chestiune, după aceea, şi-au dat seamacă în anul 753 de la întemeierea Romei nu mai trăia Irod.Şi atunci cum putea exista naşterea Domnului Hristoscu prigonirile lui Irod, dacă Irod nu mai exista? Şi şi-audat seama că anul naşterii lui Hristos a fost de fapt 749de la întemeierea Romei, deci anul 2000 a fost în 1996.Astfel că în anul 2000 va fi de fapt 2004.

Dar noi nu ne orientăm după zicerile unora şi altora.Pentru noi important este că Domnul Hristos “iarăşi vasă vie cu mărire să judece vii şi morţii”. E un lucru decare nu ne îndoim câtuşi de puţin. Când va fi aceasta?:“Iar de ziua şi ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii dinceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Şi atunci cum să vinăomul să zică: “Nu ştiu îngerii dar ştiu eu, nu ştie Fiul, darştiu eu”. Nu se poate. Dacă zice cineva că ştie, să ştie cănu ştie.

Cât priveşte semnele premergătoare celei de-adoua veniri, sunt semne foarte generale. Lucruri de felulacesta au fost întotdeauna: războaie, veşti de războaie,încălcări ale drepturilor oamenilor, zbuciume, cutremure.Ni se pare că acum sunt mai multe pentru că ştim noi demai multe. Acum există posibilitatea de informare, careodinioară nu exista. Acum se află repede unde a fostcutremur, unde e război, unde-s alte catastrofe; sauîmpuţinarea credinţei, ea n-a început de acum, din ’45să zicem. Sau homosexualitatea, nu e de acum, ci decând Sodoma şi Gomora. Acum oamenii fac mai multcaz de lucrul acesta, acum sunt mijloace de răspândire apăcatelor. Sunt oameni care se uită la televizor la toatespurcăciunile şi apoi le “filmează” din nou în conştinţalor. Şi în faţa lui Dumnezeu, când se roagă, le vin înminte toate spurcăciunile, pe care dacă nu le-ar fi văzutnu le-ar fi avut nici în minte, nici în conştiinţă, nici însimţire.

“A doua venire” din noi

A doua venire a Domnului Hristos poate fi aproape, în fiecare din noi, în felul acesta că la trecerea din

viaţa aceasta ne vom întâlni fiecare cu Domnul Hristos.Nu se poate să nu ne întâlnim cu El. Dar venirea a douava fi în evidenţa tuturor, astfel încât nu va putea nimenisă nu îşi dea seama de prezenţa Mântuitorului. Aşa cumfulgerul care se iveşte la răsărit se vede până la apus, totaşa şi la a doua venire, Domnul Hristos, existenţa lui, vafi de evidenţa tuturor. Fiecare, unde se va găsi, îl vavedea pe Domnul Hristos prezent. Îl vor vedea, scrie în

Apocalipsă, şi cei care l-au străpuns cu suliţa.


Să ne gândim că noi suntem cu dreapta credinţă,cu dreapta mărire. Nu trebuie neapărat să vină DomnulHristos întru mărire, pentru ca să îl preamărim. Îlpreamărim înainte de a veni El la a doua venire.

Iisus Hristos va veni pe norii cerului, vom vedeasemnul Fiului omului pe cer. Dar semnul Fiului omuluicare va fi pe cer (crucea Domnului Hristos), noi îl avemmereu în vedere, în conştiinţa noastră. Apoi, noi îl putempurta pe Domnul Hristos în sufletul nostru, prin venireacea dinlăuntrul nostru. Prin faptul că îşi face locaş înnoi, după cum a spus El însusşi, e tot un fel de a douavenire pentru noi. Dacă avem noi această conştiinţă, n-avem motive să ne gândim că “oare vine, ori nu vine,sau când vine, că de ce nu mai vine?”.

Ceea ce ne interesează pe noi este ceea ce spuneDomnul Hristos: “Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţicând va fi venirea Fiului omului”. Deci o pregătirecontinuă, o viaţă corectă. Cine duce o viaţă corectăacela se poate întâlni cu Domnul Hristos oricând. Cinenu duce o viaţă corectă n-are ce aştepta pentru căDomnul Hristos când va veni îi va despărţi pe cei bunide cei răi, cum desparte păstorul oile de capre şi va zicecelor de la dreapta: “Veniţi binecuvântaţii TatăluiMeu”. Deci ca să fim în legătură cu Domnul Hristostrebuie să fim “binecuvântaţii Tatălui”. Ori nu orice felde viaţă o binecuvântează Dumnezeu. Dumnezeubinecuvântează o viaţă curată. Şi ajută la o viaţă curată.Cu ajutorul lui Dumnezeu, omul poate face mult maimult şi mai bine ceea ce face. Nu-i cere Dumnezeu omului,lucruri pe care nu le poate face.

Când e vorba de binecuvântarea lui Dumnezeu,Dumnezeu nu cere nişte performanţe, nişte lucruri pecare nu le poate face omul, ci dă dar omului, în condiţiilelui, la măsurile lui, le capacitatea lui. “Veniţibinecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţiacerului”. Să ducem o viaţă în aşa fel încât să fim subbinecuvântarea lui Dumnezeu, să ne recunoască

Dumnezeu ca ai Săi. Să nu zică aşa cum a zis Mirelecătre fecioarele cele neînţelepte: “Nu vă ştiu pe voi”, cisă spună că suntem ai Lui, cu pecetea darului Lui. Astaînseamnă gândul la a doua venire, un gând stimulatorpentru mai bine, pentru mai corect, pentru mai curat,pentru mai sfânt, pentru mai bun, pentru ceva ce aşteaptăDumnezeu de la om. Altfel putem noi să tot calculămcând va fi a doua venire.

Ceea ce ne interesează pe noi este să ducem oviaţă corectă astfel încât să putem să ne întâlnim cuDomnul Hristos şi înainte de venirea Lui şi în venireacea din suflet şi oricând să ne întâlnim şi să ne bucurămde prezenţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

N-are importanţă când vine Domnul Hristos. Areimportanţă să ne găsească curaţi, să ne găsească doritoride bine, să ne găsească doritori de a ne întâlni cu El, săne găsească cu nădejde, să ne găsească cu bucurie, săne găsească cu încredere, cu simţământul că ne întâlnimcu Tatăl nostru, cu Dumnezeul nostru, cu cel ce neiubeşte, cu Cel ce ne primeşte, cu cel ce ne doreşte. Săne gândim la lucruri de felul acesta şi atunci fie voiaDomnului când va fi a doua venire. Pentru noi am puteaspune că şi este şi dacă nu este va fi, iar dacă nu va fialtădată, sigur va fi atunci când ne vom întâlni cuDomnul Hristos la trecerea din această viaţă, la judecataparticulară.

Vă doresc spor în viaţă şi în credinţă. Şi atunci, vafi şi a doua venire a Domnului Hristos pentru noi, cândva rândui Dumnezeu să fie. În orice caz, faptul că suntemîn legătură cu Domnul Hristos nu ne mai angajează înstrădania de a ne întâlni cu El. Dacă ne-am întâlnit cuDomnul Hristos ştim că ne-am întâlnit şi nu mai aşteptămo altă întâlnire, chiar dacă ştim că va mai fi şi o altăîntâlnire, o întâlnire mai deplină, cum zicem noi când neîmpărtăşim cu dumnezeieştile taine: “Dă-ne nouă maiadevărat a ne împărtăşi întru Tine în ziua ceaneînserată a împărăţiei Tale”. Dumnezeu să ne ajute.

“Creştinii neliniştiţi” şi sfârşitul lumiiPoliţia israeliană a anunţat arestarea a opt membri aiunei secte milenariste americane, bănuiţi de intenţiisinucigaşe, precum şi de organizarea unor acţiuniviolente pe străzile Ierusalimului, la sfârşitul anului 1999pentru ca astfel “să declanşeze un proces care să ducăla revenirea lui Iisus”. Instalaţi, încă din luna noiembrie,în Ierusalim, cei opt adulţi originari din Denver (Colo-rado) sunt membri ai sectei “creştinii neliniştiţi”.

Se aşteaptă ca ei să fie expulzaţi în SUA,împreună cu cei şase copii ai lor. Americanii nu munceauci trăiau din economii şi din donaţii primite dinstrăinătate. “Gurul” sectei este un oarecare Monte KimMiller. Conform “profeţiilor “ sale, uciderea sa laIerusalim, în decembrie 1999, va marca sfârşitulapocaliptic al celui de-al doilea mileniu. Miller

considera că “oiţele” sale trebuiau să se instaleze laIerusalim, pentru că “sfârşitul lumii” va avea loc lasfârşitul anului 1999. Poliţia precizează însă că la oraactuală Miller nu se află în Israel.

Pregătiri pentru “sfârşitul lumii”Forţele de securitate israeliene au alcătuit o unitatespecială formată din poliţişti şi agenţi ai serviciilor se-crete, care au sarcina de a preîntâmpina eventualeleatacuri teroriste legate de începutul noului mileniu. Sutede mii de pelerini sunt aşteptaţi să viziteze Ţara Sfântăîn anul 2000, iar printre aceştia ar putea exista şi unelepersoane stăpânite de fantezii “apocaliptice”.Aproximativ 100 de fanatici s-au mutat în Ierusalim,sperând să asiste personal la întoarcerea lui Hristos.

“Pregătiri” pentru sfârşitul lumii la Ierusalim


Actualitateareligioasã

Pregătirea celui de-al VIII-lea Mare Sinodal Bisericii Ortodoxe

În perioada 28 februarie - 2 martie, la Chambesy -Geneva (Elveţia) s-au desfăşurat lucrările comisieiinterortodoxe pentru pregătirea celei de-a 4-a conferinţepanortodoxe presinodale, ultima înainte de convocareacelui de al VIII-lea Sfânt şi Mare Sinod al BisericiiOrtodoxe (după cel din anul 787 de la Niceea). Laîncheierea lucrărilor comisiei, Secretariatul pentrupregătirea Sfântului şi Marelui Sinod a dat publicităţiiurmătorul comunicat: “Comisia interortodoxă pregătitoare s-a reunit laCentrul ortodox al Patriarhiei ecumenice de la Chambesy,lângă Geneva, pentru a dezbate probleme încăneexaminate, care figurează pe ordinea de zi a Sfântuluişi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe. Pe parcursul discuţiilor, delegaţia Sfintelor Bisericiautocefale au constatat, în urma propunerii unora dintreei, că, din cauza în primul rând a perioadei de pregătirepentru Sfintele Paşti, comisia interortodoxă în prezentareuniune n-ar dispune de timpul necesar pentru a finalizaexaminarea problemelor ce figurează în ordinea de zi.Prin urmare, s-a considerat a fi mai constructivă o nouăreuniune a Comisiei, la o dată dorită într-un viitorapropiat. De asemenea, în timpul dezbaterilor, toţi delegaţiiSfintelor Biserici Ortodoxe au constatat şi şi-aumanifestat dorinţa comună de a finaliza, cât mai curândposibil, lucrările pregătitoare privind temele Sfântului şiMarelui Sinod, astfel încât acesta să poată fi reunit înzorii mileniului al III-lea şi pentru a face mai manifestămărturia ortodoxă în lumea modernă. Convocareaviitoarei reuniuni a Comisiei interortodoxe pregătitoareva fi hotărâtă de Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic,după consultarea Prea Fericirilor Lor Primaţii SfintelorBiserici Ortodoxe locale”. (Viaţa Cultelor, nr. 306/1999)

Biblia în ChinaPeste 200 de milioane de Biblii au fost publicate în China,începând cu anul 1998. Acestea au fost tipărite şidistribuite cu aprobarea guvernului, spre deosebire deperioada Revoluţiei Culturale, când Bibliile erau distruse.Oricine doreşte este liber să cumpere Biblia fără a fichestionat sau înregistrat. Preţul de vânzare al unui ex-emplar este de 1,5 dolari iar cererea de carte este din ceîn ce mai mare. Acest lucru se datorează atât creşteriinumărului de creştini chinezi, cât şi ridicării standardeloreducaţionale. (Religion Today, 25 martie 1999)

Biblia în CubaMii de Biblii au fost arse de către armată, săptămâniletrecute, în Cuba. Containerele cu cărţi au fosttransportate la o bază militară situată într-o suburbie acapitalei, unde au fost incinerate. Un martor al sceneicitează afirmaţia unui soldat care a spus că bibliile aufost arse întrucât acestea ar fi reprezentat “materialsubversiv”. Bibliile respective au fost trimise de către oorganizaţie din afara Cubei şi aveau ca titlu “Cuba pentruHristos” (Religion Today, 8 febr. 1999)

Monahismul feminin în GreciaŞtim că dacă intrăm într-o biserică (oricare ar fi aceasta)vom vedea că numărul femeilor este mult mai mare decâtal bărbaţilor. Mai ştim însă că numărul călugărilor estemai mare decât al călugăriţelor. Dar ... într-un interviu,Mitropolitul Meletie al Nicopolei arată că monahismulfeminin a ajuns că constituie 2/3 din populaţia monasticăa Greciei. Şi, cu toată această creştere, nivelul despiritualitate din mănăstirile feminine greceşti rămâneremaecabil, afirmă Mitropolitul Meletie.

Monahismul feminin catolicÎn Franţa sunt 47.487 de religioase şi monahii (religioaseleaparţin unor Ordine active, nefiind propriu-zis monahii)în 336 Congregaţii şi în 6422 de comunităţi. Deşi numărulpoate părea mare, statisticile arătând vârsta şi numărulvocaţiilor vorbesc despre o mare criză: 34.714 dintre eleau depăşit vârsta de 65 de ani şi doar 1.797 au sub 50 deani; de asemeni, în noviciat se găsesc doar 270 de tinere,din care 128 nu sunt franţuzoaice... Din sutele de Congregaţii feminine existente în lumeacatolică, astăzi doar câteva mai sunt în dezvoltare, marealor majoritate nemaiprimind noi postulate de zeci de ani! Pe întreaga lume catolică, numărul de monahi (atâtcălugări, cât şi religioşi din ordine active) este de 877.477,în scădere cu 1,7% faţă de anul precedent.

(Vatican Information Service, 4 martie 1999)Despre vizita Papei

Deşi programul vizitei a fost stabilit, 36de senatori şideputaţi greco-catolici, ortodocşi, evanghelişti, luterani(Dan Amadeo Lăzărescu, Wolfgang Wittok, TănaseTăvală, Iftene Pop, Liviu Maior, Lia Galic,etc),aparţinând tuturor formaţiunilor politice din parlament,au cerut ÎPS arhiepiscop Ioan Robu ca Papa să poatăvizita şi Blajul.Şi premierul Ungariei (Viktor Orban) a insistat pentruacest lucru, ceea ce de fapt se cheamă “amestec întreburile interne”.


Dragă domnule Preşedinte,... În calitatea mea de cetăţean american sunt indignat de acestatac planificat şi dezaprob în totalitate această acţiune. Cafiinţă umană sunt revoltat şi ofensat, iar în calitatea mea decreştin sunt adânc mâhnit. ...Kosovo a fost parte a Serbiei de când există Serbia. În urmăcu aproape 1000 de ani împăratul roman al Constantinopolului,Constantin Porphyrogenitos, este cel care a stabilit capitalaRegatului Sârb în Kosovo. Credinţa, cultura şi civilizaţiasârbă se bazează pe civilizaţia grecească aConstantinopolului. Bizanţul este piatra de temelie şimodelul de bază al tuturor naţiunulor creştine. Trebuiesă înţelegeţi că provincia Kosovo nu este importantă doarpentru poporul sârb ci pentru toţi Creştinii Ortodocşi şi înspecial pentru Creştinii Ortodocşi Greci. Kosovo este inimaşi sufletul Civilizaţiei Ortodoxe Sârbe, cele mai străvechimonumente religioase şi culturale ale acestei civilizaţii suntregăsite în Kosovo.

Faptul că majoritatea populaţiei momentane din Kosovoeste formată din altă etnie este irelevant. Când Musulmaniiconstituiau populaţia majoritară a Ierusalimului, Sfântul Oraşera venerat şi iubit de Creştini ca şi de Iudei deopotrivă.Aspectele cantitative nu ar trebui să constituie un criteriu alunor preconizate acţiuni în Kosovo. Grupul terorist Armatapentru Eliberarea Kosovo-ului şi-a specificat clar scopul:ruperea provinciei Kosovo din teritoriul Serbiei-mamă, acestlucru ar fi ca şi cum s-ar smulge inima Serbiei. Nimeni nuspune că nu s-au întâmplat lucruri oribile în Kosovo, ceea cenu este clar însă este cine şi de ce comite aceste crime.

Este cumva rolul SUA şi a NATO de a fi “poliţistul”lumii?, de a feri lumea de toate ororile? Dacă răspunsul esteDA, atunci întrebarea care urmează este dacă NATO estepregătită pentru a bombarda Turcia? Dacă NATO e pregătităpentru a bombarda Marea Britanie, Indonezia şi China?

Turcia a distrus peste 2000 de sate ale kurzilor în ultimii10 ani. În aceeaşi perioadă în Turcia au fost omorâţi peste30.000 de oameni, cea mai mare parte dintre aceştia fiind civilikurzi (ucişi de armata turcă). Spre deosebire de albanezii dinKosovo, kurzilor din Turcia nu li se permite să vorbeascălimba lor nativă. Regimul turc nici nu recunoaşte existenţapoporului kurd, care ajunge la aproximativ 10 milioane deoameni. Guvernul turc se referă la această populaţie ca fiind“Turci de la Munte”! Kurzii reprezintă mai mult de 20% dinpopulaţia Turciei. Albanezii din Kosovo reprezintă doar 2%din populaţia Iugoslaviei.

Turcia continuă să ocupe ilegal 1/3 din RepublicaCipriotă, la 24 de ani după invazia brutală şi ilegală contra

Ciprului. Are de gând NATO să atace Turcia? Nu sunt cumvaprietenii mei creştini ortodocşi din Cipru demni de atenţia ce lise acordă albanezilor din Kosovo?

Marea Britanie continuă să ocupe şase judeţe dinIrlanda. Da, Statele Unite îi ajută să “păstreze” această pace încele şase judeţe, numindu-i terorişti pe cei care luptă pentrudrepturile lor. Cu toate acestea mă îndoiesc că NATO vaîntreprinde vreo acţiune împotriva britanicilor.

Forţele militare indoneziene au ucis sute de mii deoameni, civili, din Timolul de Est, pe parcursul ultimilor 20de ani. Nimeni nu recunoaşte drepturile acestei populaţii. Arede gând NATO să bombardeze cel mai mare partener comercialal Statelor Unite din regiune?

Ceea ce China a făcut şi continuă să facă în Tibet estebinecunoscut. Cultura tibetană este aproape dispărutămulţumită faptului că SUA a acordat Chinei statutul de “ţaracea mai favorizată”, statut care se oferă ţărilor care respectădrepturile omului. Nu cred că NATO ar îndrăzni să ataceChina.

Şi atunci apare întrebarea: De ce există standarde duble?Cred că cunoaşteţe răspunsul la această întrebare mai binedecât oricine, domnule Preşedinte. De fapt sunt sigur că ştiţirăspunsurile la toate întrebările din această scrisoare. Aş vreasă vă amintesc că deşi Serbia nu este la fel de importantăpentru SUA precum sunt Turcia, Marea Britanie, Indoneziaşi China, ea a luptat într-un mod leal, galant şi curajos, ca aliatal Americii în toate războaiele majore ale acestui secol. Înambele războaie mondiale Serbia a pierdut 2/3 din tinerii săi.

Serbia nu este poate la fel de importantă şi puternică caşi ţările mai sus menţionate. Dar am ajuns noi, ca oameni, atâtde cinici încât să ne cântărim prietenii după cât de importanţişi cât de puternici sunt?...

În final, vă voi aminti că Serbia este în cele din urmă onaţiune Creştin Ortodoxă. Ca lider spiritual al Bisericii OrtodoxeGreceşti pe Stil Vechi din America, sunt extrem de perturbatde acest revoltător şi nejustificat atac militar împotrivaprietenilor mei Creştini Ortodocşi! Sunt împotriva acesteiacţiuni NATO cu toată inima şi gândul meu. Fiecare creştinortodox din această ţară şi din lumea întreagă va fi ofensat deun atac asupra Iugoslaviei.

Valorile creştine sunt cele care stau la baza acestei ţărimăreţe care este SUA. Acţiunile dumneavoastră de acum artrebui să fie luate pe baza acestor valori creştine. Vă implor săluaţi toate măsurile care vă stau în putere pentru a împiedicaun atac NATO asupra Iugoslaviei.

Fie ca Dumnezeu să aibă milă de toţi.

“La 15 iunie 1389 s-a dat la Kossovo – “Câmpia Mierlelor” – marea luptă între oastea creştină a ţarului Lazăr şi armiilepăgâne ale sultanului Murad. Cântecele populare sârbe ne spun că, în ajunul bătăliei, a zburat de la Ierusalim laKossovo un şoim ţinând în gheare o rândunică; dar nu e o rândunică, ci chiar o scrisoare de la Maica Domnului! Ea îlpune pe Lazăr să aleagă între împărăţia lumească şi cea din ceruri, câştigată cu preţul martiriului. Lazăr a ales. Înaintede luptă, evlaviosul domn s-a împărtăşit împreună cu toată oştirea şi aşa au mers cu toţii la sigură pieire. Însă locul undea curs, împotriva lepădării de Hristos, atâta sânge creştin, nu este locul unei înfrângeri, ci al unei jertfe – pecetea libertăţiiîn duh, nepieritoare, a Serbiei ortodoxe”. (Episcop. N. Velimirovici)(N. Red.: Pe Monumentul de la Kossovo, închinat celor ce au luptat împotriva otomanilor, este scris un cuvânt al lui Lazăr:“Orice sârb care nu vine să lupte la Kossovo, va avea numele blestemat atât timp cât vor trăi urmaşii lui”)

Scrisoare deschisă adresată lui Bill Clintonde către ÎPS Pavlos – Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Greceşti pe Stil Vechi

din America de Nord şi de Sud= extrase =


Ne rãspunde pãrintele... de la inimã la inimã

Ne răspunde părintele…Teofil PãrãianCum explicaţi faptul că Iisus i-a zis tâlharului de pecruce “Azi vei fi cu Mine în rai” dar el a stat 3 zile înmormânt?Răspuns:Cine este Domnul Hristos? El este Dumnezeuadevărat şi om adevărat. Cu dumnezeirea el a fostpretutindeni, întotdeauna, iar când a fost pe Pământ,om şi Dumnezeu, n-a fost numai pe Pământ ci şi în cer.Când a fost înmormântat, Domnul Hristos a fost aşezatcu trupul îndumnezeit, deci cu trupul şi dumnezeireaîn mormânt, iar cu sufletul şi dumnezeirea s-a pogorâtîn iad (Epistola Sfântului Apostol Petru). Cudumnezeirea a fost în cer şi pretutindeni (N. Red.: decişi în rai). Deci Domnul Hristos nu a fost numai într-unanumit loc, ci noi zicem aşa la slujbă: „În mormânt cutrupul, în iad cu sufletul şi în Rai cu tâlharul, ca unDumnezeu ... Pe scaun ai fost cu Tatăl şi cu Duhul,toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins“.

Părinte, ne povestiţi ceva despre părintele Arsenie?Răspuns:Eu pe părintele Arsenie l-am văzut ca pe unom într-adevăr deosebit, deosebit prin înzestrarea lui,prin structura lu. Eu cred că părintele Arsenie orice ar fifost, ar fi fost un om deosebit în branşa respectivă. Dacăar fi fost doctor, dacă ar fi fost profesor, dacă ar fi fostinginer nu ar fi fost un om de rând. A avut de laDumnezeu o înzestrare pe care n-o poţi câştiga. La noila mănăstire este o lucrare a părintelui Arsenie, o pictură,o icoană cu adormirea Maicii Domnului, careimpresionează în general pe vizitatori. Chiar dacă nu leatragem atenţia asupra ei, ei văd că e ceva deosebit. Înfaţa acestei icoane stăteam de vorbă cândva cu un cadruuniversitar din Sibiu. I-am spus de cine e lucrată şi i-amspus şi despre părintele Arsenie ceva şi i-am spus că eucred că părintele Arsenie e un geniu. Iar respectivulzice: „părinte, asta înseamnă că are o cultură perfectă şiîncă ceva“. Atunci i-am spus: „nu ştiu dacă are o culturăperfectă, dar sunt sigur că pe lângă cultura pe care oare, are încă ceva“. «Încă ceva», asta a fost convingereamea dintotdeauna, încă de când l-am cunoscut pepărintele Arsenie în 1942. Părintele a avut de laDumnezeu un dar deosebit în însăşi fiinţa lui, în structuralui. Cultură poţi să ai, poate mai multă decât părintele,intuiţii poţi să ai, dar dacă nu ai înzestrarea aceea, nu aifondul acela, nu poţi ajunge la ceea ce a făcut părintele.Asta-i convingerea mea despre el.

Este corect să spui că Maica Domnului esteocrotitoarea isihasmului?Răspuns:Despre Maica Domnului, poţi să spui oricecând e vorba de binele omului; poate să fie ocrotitoareaishasmului, însă cred că pe Maica Domnului noi trebuies-o ţinem în cinstirea noastră acolo unde este ea de fapt,unde ne-o arată Biserica. Unde-i Maica Domnului?Acolo unde-i Domnul Iisus Hristos. Dar nu-i mai multdecât Domnul Hristos; în special femeile se roagă maimult Maicii Domnului decât Domnului Hristos; nu ecorect; nici femeile, nici bărbaţii nu trebuie să cinsteascăpe Maica Domnului înainte de Hristos sau la egalitatecu Hristos, deci locul ei este după Domnul Hristos.Bineînţeles că noi nu facem nişte categorisiri, dar înorice caz nu putem face nişte mutaţii. Aşa că dacă cinevazice că Maica Domnului este ocrotitoarea isihasmului,atunci trebuie să implice pe Maica Domnului în isihasmulînsuşi, ori lucrul acesta este mai greu de realizat, chiardacă unii propun să zică „Doamne Iisuse Hristoase,pentru rugăciunile Maicii Preacurate, miluieşte-mă pemine păcătosul“ –deja nu mai e rugăciunea aceea caremai poate fi ritmizată.Isihasmul este o practică ascetică sau o practică adragostei de Dumnezeu?Răspuns:E o practică ascetică, cel puţin în fazaincipientă. Nu se poate ajunge la isihasm fără o asceză aisihasmului; trebuie să faci un efort, să te obişnuieşti cugândurile lui Dumnezeu. Bineînţeles astea toate le facipentru dragostea de Dumnezeu însă ca să devii Teofil(adică iubitor de Dumnezeu), întâi trebuie să fii Teopist(credincios lui Dumnezeu), apoi trebuie să devii Teodul(rob al lui Dumnezeu), trebuie să fii Teognost (cunoscătorde Dumnezeu) şi după aceea vii la starea de Teofil - e ocale destul de lungă. După teofil poţi ajunge la situaţiade Macarie (fericit). Deci se poate vorbi de o angajaredin dragoste de Dumnezeu pentru ishasm. De obiceiomul porneşte cu ce are el, cu ce poate porni şi dragosteavine pe măsura împliniri voii lui Dumnezeu, pe măsuracredinţei, pe măsura supunerii, pe măsura cunoştinţeide Dumnezeu şi atunci ajungi la iubirea faţă deDumnezeu, din care poate izbucni apoi o altă formă deisihasm. Cum zice Sfântul Apostol Pavel în epistola cătreromani:„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea luiIisus?” Pe noi însă ne despart multe de dragostea luiHristos.


Pr. Ilea Vasile – Sălciua de Jos (Alba): Cu deosebită apreciere si dragoste frătească, văadresăm cele mai calde urări de bine, multumiri si binecuvântare de la Dumnezeu, în toatăactivitatea frătiilor voastre.

Înalta tinută a revistei, calitatea celor spuse aici si participarea unor slujitori ai sfinteloraltare, plini de harul dumnezeiesc, la luminarea mintilor crestinilor nostri în lumina adevăruluidivin, ne determină să asteptăm cu sufletul la gură fiecare aparitie a revistei.

Comandant Colonel Ion Chiriac – Penitenciarul Tulcea: ...Purtându-vă aleasă pretuire siexprimându-ne multumirea pentru dumnezeiescul rol împlinit în viata cadrelor si adetinutilor prin cuprinsul revistei pe care ne-o dăruiti, vă adresăm cele mai calde urări debine, rugându-L pe Iubitorul îndumnezeirii oamenilor să vă inunde sufletele de negrăitabucurie a împlinirii Poruncii Iubirii.

Arhim. Ioanichie Bălan – Mănăstirea Sihăstria: Mă bucur că vă aduceti aminte de noi si nemai scrieti. Ne bucurăm la fel, că faceti si difuzati reviste duhovnicesti la credinciosi. Aunevoie de toate si mai ales de sfătuire si de rugăciune. Sunt frumoase revistele dumneavoastră.

Constantin Tiron – Paşcani: Revista pe care o editati este un mijloc de aleasă educatiecrestinească, bună si pentru cei cu studii teologice dar si pentru crestinii fără prea multestudii. Eu fiind un om care nu citesc, nu mă abonez si nici nu cumpăr ziare si reviste (m-amconvins cât de educative sunt), revista editată de colectivul dumneavoastră mi-a trezit interes.Sunt crestin ortodox si mă interesează îndeosebi probleme de isihasm, ecumenism si altele,pe care nu le pot afla din presă sau predicile preotului paroh.

Dr. Vasiliu Emanoil - medic primar - Constanţa: Am citit cu deosebită plăcere revista“Porunca Iubirii”. Regret că am făcut cunostintă cu dumneavoastră atât de târziu.

Munteanu Camelia - Sebeş: As vrea să vă multumesc pentru acest lucru deosebit pe care îlfaceti prin publicarea revistei “Porunca Iubirii”. E de un foarte mare folos.

Florin - Vaslui: Am avut onoarea să citesc rândurile revistei dumneavoastră. M-am bucuratenorm de mult stiind că această revistă se poate citi de la mic la mare. Am cules roadeduhovnicesti foarte frumoase si foarte utile pentru zilele de azi.

Poşta redacţieiAm spicuit pentru dumneavoastră câteva din aprecierile primite la redacţie, privind

ultimele numere ale revistei:

Documents

Sa nu-L rastignim iarasi 1999 - 3.pdf · CUPRINS OMEGA Sfârşitul lumii - sfârşitul răului (2) 33 Sfârşitul lumii Pr. Prof. Dionisie Stamatoiu 39 Bebeluşul Satanei!? 40 A doua